Ted Dekker

Trilogia Cercului

Negru – Matca raului ……………………. 2

Rosu – Imposibila salvare …………… 401
Alb – Fantastica urmarire ……………. 779
2
 Ted Dekker, autor american de romane horror şi fantasy. S-a născut în
Indonezia în 1961, din părinţi misionari. La terminarea liceului, s-a mutat în
America pentru a studia filozofia şi religia. A intrat apoi în lumea
managementului corporatist. Foarte talentat în domeniu, a devenit în
curând Director de Marketing pentru o mare companie medicală din
California. Experienţa acumulată i-a permis să-şi deschidă propria afacere.
Confruntat cu moartea fratelui său Danny, Dekker a scris primul roman în
1997, Heaven’s Wager, iniţial respins de editori, fiind considerat „prea
demonic” pentru piaţa americană de carte creştină. Au urmat alte două
volume în continuarea acestuia, scrise fără dorinţa de a fi publicate: When
Heaven Weeps şi Thunder of Heaven. În 2000 i-a fost publicată prima carte,
Blessed Child, în colaborare cu Bill Bright, urmată la scurt timp de A Man
Called Blessed. Tot începând cu 2000 i-au fost publicate şi primele trei
manuscrise. A devenit celebru odată cu thrillerul Thr3e (2003), adaptat
pentru marele ecran în 2007. În 2004 a lansat Trilogia Cercului, compusă
din romanele Negru, Roşu şi Alb, care combină suspansul, intriga poliţistă şi
lumile paralele inspirate de opera lui C.S. Lewis. După apariţia romanelor
grafice omonime inspirate din serie, există zvonuri despre o a patra carte,
Book Zero, precum şi despre volumul care va închide definitiv cercul, Green.

3
 TED DEKKER

NEGRU

Traducere din limba engleză

GABRIEL STOIAN

www.virtual-project.eu

4
 ELVEŢIA

Se numea Carlos Missirian. Unul dintre numeroasele nume sub care era
cunoscut.
Născut în Cipru.
Aşezat la capătul celălalt al mesei lungi, bărbatul care îşi tăia friptura
groasă, în sânge, era Valborg Svensson. Unul dintre multele lui nume.
Născut în iad.
Mâncau într-o tăcere aproape deplină, la distanţă de zece metri unul de
celălalt, în sala săpată adânc în granitul Alpilor Elveţieni. Lămpile din fier,
vopsite în negru, aruncau în încăpere o lumină de culoarea ambrei. Nu
existau în preajmă servitori, nici alte piese de mobilier ori muzică, nimeni în
afară de Carlos Missirian şi Valborg Svensson, aşezaţi la masa extrem de
elegantă.
Carlos şi-a tăiat o felie groasă din friptura de vită folosindu-se de un cuţit
ascuţit ca briciul şi a urmărit cum se despărţea carnea. La fel ca Marea Roşie.
A mai făcut o tăietură, conştient că singurul sunet din încăpere era făcut de
cuţitele zimţate care tăiau carnea până la smalţul farfuriei, secţionând
fibrele. Ciudate sunete pentru cine ştie să le asculte.
Carlos a vârât o bucată de friptură în gură şi a muşcat cu hotărâre. Nu a
ridicat ochii spre Svensson, deşi, fără îndoială, acesta se uita la el, la faţa lui –
la cicatricea lungă de pe obrazul drept fixându-l cu ochii aceia negri, lipsiţi
de orice expresie. Carlos a inspirat adânc, având vreme să savureze gustul
uşor coclit al cărnii în sânge.
Foarte puţini oameni l-ar fi putut tulbura pe Carlos. Israelienii se
ocupaseră de asta în tinereţea lui. Ura, nu teama, îl domina, o caracteristică
utilă, gândea el, pentru un ucigaş. Dar Svensson putea mişca şi o piatră cu o
simplă privire. Ar fi fost prea mult să se spună că această fiară îl înspăimânta
pe Carlos, dar ea îl ţinea totuşi în alertă. Nu pentru că Svensson reprezenta o
ameninţare fizică la adresa lui; nu exista un asemenea om. În realitate,
Carlos ar fi putut, chiar în acel moment, să îi înfigă în ochi cuţitul de friptură,
şi asta doar cu o mişcare scurtă din încheietura mâinii. Atunci, ce anume îl
determina să fie atât de prevăzător? Carlos nu ştia sigur.
Omul nu era chiar o fiară din iad, desigur. Era un om de afaceri de origine
elveţiană, care deţinea jumătate din băncile din Elveţia şi jumătate din
companiile farmaceutice din afara Statelor Unite. Adevărat, îşi petrecuse mai
5
bine de jumătate din viaţă acolo, în adâncul Alpilor Elveţieni, plimbându-se
de colo, colo, ca un animal închis într-o cuşcă, dar era la fel de uman ca
oricare altă persoană care mergea în două picioare. Şi, cel puţin după
părerea lui Carlos, la fel de vulnerabil.
Carlos şi-a clătit gura cu puţin Chardonnay sec şi apoi, pentru prima oară
de când se aşezaseră la masă, şi-a îndreptat privirea asupra lui Svensson.
Acesta l-a ignorat, aşa cum făcea aproape întotdeauna. Avea faţa ciupită urât
de vărsat, iar nasul îi era prea mare comparativ cu dimensiunile capului – nu
era gros şi bulbucat, ci ascuţit şi subţire. Iar părul, de aceeaşi culoare cu
ochii, era negru, dar vopsit.
Svensson s-a oprit din tăiatul fripturii, dar nu a ridicat privirea. În
încăpere s-a făcut linişte. Ca nişte statui, amândoi au rămas neclintiţi. Carlos
l-a urmărit, încercând să nu-şi plece ochii. Singurul element ce mai îndulcea
acea relaţie neobişnuită era faptul că şi Svensson îl respecta pe Carlos.
Brusc, Svensson şi-a lăsat jos cuţitul şi furculiţa, şi-a şters mustaţa şi
buzele cu un şerveţel, s-a ridicat şi s-a îndreptat spre uşă. Se mişca încet, ca
un melc, protejându-şi piciorul drept. Îl târa. Niciodată nu dăduse explicaţii
privind acel picior. Svensson a părăsit încăperea fără ca măcar să arunce
vreo privire în direcţia lui Carlos.
Acesta din urmă a aşteptat în tăcere vreme de un minut, ştiind că atâta îi
va trebui lui Svensson să coboare din sală. În cele din urmă, s-a ridicat şi l-a
urmat, ieşind pe un hol lung ce ducea spre bibliotecă, unde a presupus că se
retrăsese celălalt.
Îl cunoscuse pe elveţian în urmă cu trei ani, în timp ce lucra cu nişte
facţiuni ruse secrete, hotărâte să ajungă egale ale marilor puteri militare ale
lumii prin ameninţarea armelor biologice. Aceasta era o doctrină veche: Ce
conta că Statele Unite deţineau două sute de mii de arme nucleare
îndreptate asupra restului lumii dacă inamicii lor aveau armele biologice
potrivite? Un virus extrem de infecţios ce poate fi răspândit pe calea aerului
era aproape imposibil de contracarat în oraşele mari şi expuse.
O armă capabilă să îngenuncheze lumea.
Carlos s-a oprit o clipă la uşa bibliotecii, apoi a deschis-o. Svensson stătea
lângă peretele de sticlă care dădea spre laboratorul situat cu un etaj mai jos.
Îşi aprinsese un trabuc şi era învăluit într-un nor albăstrui de fum.
Carlos a mers de-a lungul peretelui unde se aflau rafturi pline de cărţi
legate în piele, a luat o sticlă de scotch, şi-a turnat într-un pahar şi s-a aşezat
pe un taburet înalt. Ameninţarea cu armele biologice o putea egala cu
6
uşurinţă pe cea nucleară. Primele erau mai uşor de folosit, şi puteau avea un
efect mult mai devastator. Puteau. În dispreţul său tradiţional faţă de orice
tratat sau convenţie, URSS angajase mii de oameni de ştiinţă ca să dezvolte
arme biologice, chiar şi după semnarea Convenţiei privind Armele Toxice şi
Biologice din 1972. Totul în scopuri pretins defensive, bineînţeles. Şi
Svensson, şi Carlos cunoşteau prea bine succesele şi eşecurile înregistrate în
cercetările sovietice. În ultimă instanţă, aşa-numiţii „supermicrobi“ creaţi nu
erau în nici un caz suficient de super. Erau mult prea greu de utilizat,
imprevizibili şi prea uşor de neutralizat.
Scopul lui Svensson era simplu: să creeze un virus extrem de virulent şi
stabil, care să se răspândească pe calea aerului, având o perioadă de
incubaţie între trei şi şase săptămâni, care să răspundă imediat la un
antivirus pe care să îl controleze exclusiv. Scopul nu era uciderea întregii
populaţii a Pământului. Ideea era de a infecta regiuni întregi ale planetei în
doar câteva săptămâni, iar apoi să deţină singurul tratament posibil.
Drept urmare, Svensson plănuia să cucerească o putere de neconceput
fără ajutorul nici unui soldat. În acest fel, Carlos Missirian putea să scape
lumea de Statul Israel fără să tragă un singur foc. Presupunând, desigur, că
un astfel de virus putea fi obţinut, iar apoi păstrat în condiţii de securitate.
Dar toţi oamenii de ştiinţă ar şti că este vorba doar de o chestiune de
timp.
Svensson a privit atent spre laboratorul de dedesubt. Elveţianul îşi purta
părul cu cărare pe mijloc, aşa că tâmplele îi erau încadrate de bucle. Cu
haina neagră pe care o îmbrăcase arăta ca un liliac. Era un bărbat legat de
nişte obiceiuri religioase întunecate care impuneau călătorii lungi la miez de
noapte. Carlos era sigur că zeul lui purta o mantie neagră şi se hrănea cu
nenorocirea altora, iar câteodată îşi punea întrebări cu privire la loialitatea
lui faţă de Svensson. Omul era mânat de o poftă insaţiabilă de putere, iar cei
pentru care acţiona doreau şi mai multă decât el. Aceasta le era hrana.
Drogul lor. Carlos nu ţinea să înţeleagă profunzimile nebuniei lor; el ştia
doar că erau genul de oameni care vor obţine ceea ce şi-au propus, iar în
acelaşi timp, va obţine şi el ce-şi dorea: restaurarea islamului.
A luat o înghiţitură de scotch. Trebuie să crezi că unul, doar unul dintre
miile de cercetători care lucrează în sectorul biotehnologiei de apărare va fi
descoperit ceva semnificativ după atâţia ani de muncă. Aveau peste trei sute
de informatori plătiţi, infiltraţi în toate companiile farmaceutice importante.
Carlos stătuse de vorbă cu cincizeci şi şapte de cercetători care participaseră
7
la fostele programe sovietice pentru crearea de arme biologice şi insistase
foarte mult în acea direcţie. Şi, în final, nimic. Mai precis nimic din ceea ce
căutau.
Telefonul de pe masa mare şi neagră, din lemn de santal, aflată în dreapta
lor a sunat strident.
Nici unul nu a făcut vreun gest către el. Soneria a tăcut.
— Avem nevoie de tine la Bangkok, a spus Svensson.
Vocea lui a sunat ca duduitul unui motor care are un cilindru plin cu
pietriş.
— Bangkok.
— Da, acolo. Raison Pharmaceutical.
— Vaccinul Raison? a întrebat Carlos.
Urmăriseră elaborarea vaccinului vreme de peste un an, cu ajutorul unui
informator care lucra în laboratoarele de la Raison. Mereu i se păruse o
ironie că Raison – compania franceză al cărei nume însemna raţiune – ar
putea produce într-o bună zi un vaccin capabil să îngenuncheze întreaga
lume.
— Nu ştiam că vaccinul lor prezintă vreo importanţă pentru noi, a spus el.
Svensson a şontâcăit încet, extrem de încet, până la biroul lui, a ridicat o
filă şi a privit-o cercetător.
— Ţii minte raportul de acum trei luni referitor la mutaţii de scurtă
durată ale vaccinului.
— Omul nostru a spus că mutaţiile nu erau de durată, şi dispăreau după
câteva minute.
Carlos nu era om de ştiinţă, dar cunoştinţele sale despre armele biologice
erau, desigur, peste medie.
— Acelea au fost concluziile trase de Monique de Raison. Acum ne-a sosit
un alt raport. Omul nostru de la Centrul pentru Controlul Epidemiilor a
primit astăzi un vizitator agitat care a susţinut că mutaţiile vaccinului
Raison persistă în condiţii de încălzire prelungită, la o anumită temperatură.
Potrivit afirmaţiilor sale, ar rezulta un virus ucigător ce s-ar răspândi pe
calea aerului, având o perioadă de incubaţie de trei săptămâni. El ar putea
infecta populaţia întregii lumi în mai puţin de trei săptămâni.
— Şi cum a intrat acest om în posesia unei asemenea informaţii?
Svensson a ezitat.

8
 — În vis, a zis el. Un vis foarte neobişnuit. Un vis foarte convingător, din
altă lume, populată de oameni care consideră că visele lui despre această
lume sunt doar vise. Tot acolo trăiesc şi lilieci vorbitori.
De data aceasta a fost rândul lui Carlos să ezite.
— Lilieci?!
— Avem motive să acordăm atenţie acestui lucru. Vreau să pleci la
Bangkok şi să discuţi cu Monique de Raison. Dacă situaţia o permite, aş vrea
chiar vaccinul Raison, indiferent ce-ar trebui să faci pentru asta.
— Acum recurgem la ajutorul misticilor?
Svensson avea oameni şi la CDC, chiar patru pe statul de plată de acolo,
dacă îşi mai amintea bine Carlos. Chiar şi rapoartele aparent fără nici o
relevanţă referitoare la bolile infecţioase ajungeau imediat la sediul din
Atlanta. Evident, Svensson manifesta interes faţă de orice raport privind
apariţia vreunei epidemii, dar ţinea să cunoască şi măsurile luate pentru
contracararea ei.
Dar un vis? Asta era ceva cu totul neobişnuit pentru elveţianul stoic, cu
inimă atât de întunecată. Chiar şi acest lucru făcea credibilă acea sugestie.
Svensson s-a uitat cu ochi negri la Carlos.
— Aşa cum am spus, avem şi alte motive să credem că acest om cunoaşte
lucruri de care nu ar trebui să aibă habar, indiferent de modul în care a
intrat în posesia acestor informaţii.
— De pildă?
— Te depăşeşte treaba asta. Este suficient să-ţi spun că Thomas Hunter
nu avea de unde să ştie că vaccinul Raison ar putea suferi mutaţii
inexplicabile.
Carlos s-a încruntat.
— E o coincidenţă.
— Nu vreau să-mi asum nici un risc. Soarta lumii depinde de un virus şi
de antivirusul lui. Şi s-ar părea că am descoperit virusul potrivit.
— Nu sunt convins că Monique de Raison îmi va da… un interviu.
— Atunci obţine-l cu forţa.
— Şi ce facem cu Hunter?
— O să afli, indiferent prin ce mijloace, tot ce ştie Thomas Hunter, iar apoi
o să-l ucizi.

9
 1

Totul a început cu o zi în urmă, cu un singur glonţ, pornit dintr-un pistol

cu amortizor, venit de nu se ştie unde.
Thomas Hunter mergea pe aleea slab luminată pe care o urma mereu
spre casă după ce încuiase micuţul local din lanţul Java Hut situat între
Colfax şi 9th Street, când un poc! a întrerupt zgomotul constant al traficului
din depărtare. Din gaura adâncă de doi centimetri şi jumătate, aflată la
cincizeci de centimetri de faţa lui începuse să se scurgă praf de cărămidă. S-a
oprit cu un picior în aer.
Poc!
De data aceasta a văzut cum glonţul s-a înfipt în zid. A simţit o arsură în
obraz, din cauza bucăţelelor fierbinţi de cărămidă împrăştiate în aer de
impactul glonţului. Acum, parcă toţi muşchii i-au îngheţat.
Cineva trăsese în el!
Şi încă trăgea în el.
A făcut un salt înapoi şi s-a ghemuit, apoi, instinctiv, şi-a desfăcut braţele.
Părea incapabil să-şi dezlipească ochii de la cele două găuri apărute în zidul
aflat în faţa lui. Probabil că era vorba de vreo greşeală. Năluciri, roade ale
imaginaţiei lui hiperactive. Aspiraţiile de a scrie romane reuşiseră, în cele
din urmă, să treacă linia de demarcaţie dintre fantezie şi realitate cu ajutorul
celor două găvane ce se holbau la el din zidul de cărămidă.
— Thomas Hunter!
Dar asta nu mai ţinea de imaginaţie, nu-i aşa? Nici vorbă, era numele lui,
şi răsuna pe alee. Cel de-al treilea glonţ a lovit tot în zid.
A ţâşnit spre stânga, încă ghemuit. Un pas mare, cădere pe umărul drept,
o rostogolire. Aerul a plesnit din nou deasupra capului. Glonţul a izbit o
scară de metal, ricoşând pe alee.
Tom s-a ridicat în picioare şi, propulsat în aceeaşi măsură de instinct şi de
groază, a luat-o la fugă, încercând parcă să o ia înaintea sunetului. Mai
trecuse prin situaţii asemănătoare, dar asta pe aleile lăturalnice din Manila.
Pe atunci era adolescent, iar bandele de filipinezi erau înarmate cu cuţite şi
macete, nu cu pistoale, însă, pentru moment, în timp ce alerga nebuneşte pe
aleea din spatele 9th Street şi Colfax, Tom nu găsea în mintea lui nici o
deosebire.
10
 — Eşti un om mort! a răcnit un bărbat.
Acum şi-a dat seama despre cine era vorba. Nişte tipi din New York.
Aleea dădea, peste vreo treizeci de metri, în alta, la stânga lui. O simplă
umbră în lumina slabă, însă el cunoştea scurtătura.
Alte două gloanţe i-au şuierat pe la ureche, unul atât de aproape, încât a
simţit chiar şi curentul de aer stârnit de trecerea lui prin dreptul capului. În
spatele lui răsunau paşi apăsaţi, în alergare. Doi, poate chiar trei indivizi.
Tom s-a aruncat în beznă.
— Taie-i calea de retragere. Radio.
Tom s-a rostogolit, ajungând pe vârfuri, apoi a ţâşnit, timp în care mintea
a început să i se învârtească nebuneşte.
Radio?
Din păcate, a auzit el în cap glasul lui Makatsu, adrenalina îţi afectează
judecata. Şi instructorul lui de karate făcea semn spre cap şi clipea
şmechereşte. Ai destui muşchi pentru a lupta, dar nu suficienţi pentru a
gândi.
Dacă urmăritorii aveau aparate de radio şi reuşeau să-l înconjoare pe
străzile ce urmau, însemna că se confrunta cu o situaţie gravă.
S-a uitat disperat în jur, căutând o ascunzătoare.
O cale de acces spre acoperişul unei clădiri pe la jumătatea aleii. O benă
mare de gunoi, dar prea îndepărtată. Nişte cutii împrăştiate în stânga lui.
Nimic. Trebuia să facă o mişcare decisivă înainte de a intra pe acea alee.
Degetele panicii îi scormoneau prin minte. Adrenalina amorţeşte
gândirea; panica o ucide. Makatsu din nou. Tom fusese bătut măr cândva de
o bandă de filipinezi care juraseră să ucidă orice puşti american care
pătrundea pe teritoriul lor. Ei transformaseră străzile din jurul bazei
militare în teritoriul lor. Instructorul lui îl dojenise, susţinând că se dovedise
suficient de bun dacă reuşise să scape de atacul lor din acea după-amiază.
Panica îl costase scump. Creierul îi fusese făcut chisăliţă şi-şi merita
vânătăile care nu-i permiteau nici măcar să-şi ţină ochii deschişi.
De data asta, însă, era vorba de gloanţe, nu de picioare şi bâte, iar ele
aveau să lase urme mai adânci. Şi nici nu mai avea timp.
Rămas fără soluţii, dar încrezător, Tom s-a azvârlit spre rigolă. Betonul
aspru i-a sfâşiat pielea. S-a rostogolit cu iuţeală spre stânga, izbindu-se în
zidul de cărămidă, apoi a rămas întins în întunericul deplin.
S-a auzit zgomot de paşi îndreptându-se spre el. Un singur om. Nu-şi
dădea seama cum de-l găsiseră tocmai în Denver, şi asta după ce trecuseră
11
patru ani. Însă dacă tot făcuseră un asemenea efort, era limpede că nu se vor
mulţumi să plece cu mâna goală.
Bine antrenat, bărbatul alerga cu paşi uşori, fără să gâfâie. Tom a rămas
cu nasul îngropat în asfaltul puturos. Curenţii de aer, parcă făcând prea mult
zgomot, i-au şters faţa. Şi-a ţinut răsuflarea; imediat după aceea, a simţit că
plămânii îi iau foc.
Plescăitul paşilor s-a apropiat, a trecut pe lângă el.
Apoi omul s-a oprit.
Un tremur uşor i-a trecut prin oase. S-a chinuit să alunge noul acces de
spaimă. Trecuseră şase ani de la ultima luptă pe care o purtase. Nu avea nici
o şansă în faţa cuiva înarmat cu un pistol. Disperat, a impus picioarelor să se
mişte. Păşiţi. Păşiţi, vă spun!
Însă picioarele refuzau să-l asculte.
Se mişcau spasmodic, în tăcere.
În disperarea lui, Tom aproape c-a urlat. Trebuia să plece de acolo, cât
mai avea încă avantajul surprizei.
S-a aruncat spre stânga şi s-a rostogolit, pentru a câştiga inerţie. Apoi, a
doua oară, ridicându-se întâi pe genunchi, apoi în picioare. Atacatorul era
acum în faţa lui, cu pistolul întins, încremenit.
Inerţia l-a făcut pe Tom să se deplaseze în lateral, spre peretele din partea
opusă. Sclipirea de la gura ţevii pistolului a luminat vreme de o fracţiune de
secundă aleea, scuipând un glonţ pe lângă el. Acum, însă, instinctul înlocuise
panica.
Ce fel de încălţăminte port?
Întrebarea i-a trecut prin minte scurt, în timp ce alerga cu viteză spre
zidul de cărămidă, cu piciorul stâng în faţă. O întrebare la care era greu de
răspuns.
A aflat în clipa în care piciorul lui s-a înfipt în zid. Tălpi de cauciuc. Încă
un pas în susul zidului, cu suficientă aderenţă. Şi-a dat capul pe spate, s-a
arcuit puternic, s-a împins cu tot trupul pentru a se desprinde de zid, apoi a
executat o jumătate de rotaţie spre dreapta, folosindu-se de traiectoria pe
care corpul lui o descria prin aer. Mişcarea era pur şi simplu o lovitură
numită foarfecă pe spate, iar el nu o mai executase de cel puţin zece ani, plus
că de această dată nu avea ochii aţintiţi asupra unei mingi de fotbal aruncate
de vreunul dintre amicii lui filipinezi din Manila.
De data aceasta trebuia să lovească un pistol.

12
 Omul a reuşit să tragă un foc înainte ca piciorul stâng al lui Tom să-l
izbească puternic în mână, făcând arma să zboare şi să cadă cu zgomot pe
alee. Glonţul i-a şters gulerul.
Tom nu a aterizat chiar pe picioare, aşa cum sperase. A căzut larg, pe
palme, s-a rostogolit şi a sărit în poziţia a şaptea de luptă, ajungând faţă în
faţă cu un bărbat musculos, cu părul negru, tuns scurt. Nici vorbă de o
manevră executată perfect. Dar destul de bună pentru cineva care nu
luptase de şase ani.
Din cauza şocului, omul făcuse ochii cât cepele. Evident, experienţa lui în
artele marţiale nu trecea dincolo de ceea ce văzuse în Matrix. Vreme de o
clipă, Tom s-a simţit îndemnat să strige de bucurie, dar, chiar dacă nu reuşea
altceva, trebuia să-i închidă gura acelui om înainte de a apuca să cheme
ajutoare.
Expresia de uimire a individului s-a transformat brusc într-un rânjet, iar
imediat după aceea, Tom a văzut şi pumnalul din mâna lui dreaptă. În
regulă, probabil că omul se pricepea mai bine la bătăi de stradă decât lăsase
să se vadă.
Şi atunci l-a atacat.
Furia care îl invadase pe Tom era bine-venită. Cum de îndrăznea tipul să
tragă în el cu pistolul! Cum de n-a căzut în genunchi după o lovitură atât de
sclipitoare!
Tom a făcut o eschivă, lăsându-se pe vine şi scăpând de prima lovitură de
pumnal. S-a ridicat brusc şi l-a izbit pe individ cu podul palmei în bărbie. S-a
auzit zgomotul făcut de fracturarea osului.
Dar nu era suficient. Bărbatul era de două ori mai greu decât el, avea o
masă musculară dublă şi era de zece ori mai motivat.
Tom s-a aruncat în plan vertical şi s-a răsucit complet executând o
lovitură de picior din zbor, scoţând şi un strigăt, deşi ar fi trebuit să se
abţină, pentru a nu atrage atenţia. Şi-a dat seama că piciorul lui căpătase o
viteză de circa o sută treizeci de kilometri pe oră când l-a lovit pe om în
falcă.
Amândoi au aterizat în acelaşi timp: Tom în picioare, gata să administreze
încă o lovitură, atacatorul, pe spate, de-abia mai respirând, pregătit de
mormânt. La figurat vorbind.
Pistolul argintiu al individului zăcea lângă zid. Tom a făcut un pas spre el,
apoi a renunţat la idee. Ce avea de gând? Să-l împuşte? Să-l ucidă? Să se

13
autoincrimineze? Nu era deloc înţelept. S-a întors, luând-o la fugă în direcţia
dinspre care venise.
Aleea principală era pustie. S-a furişat pe ea, a înaintat mai mult lipit de
zid, s-a prins de balustrada unei scări de incendiu şi a urcat cu o viteză
nebună. Acoperişul clădirii era plat, lipit de al altei construcţii, mai înalte,
aflate spre sud. A sărit până pe acoperişul celei de-a doua clădiri, a alergat
aplecat şi, la depărtare de aproape o intersecţie de aleea unde îl doborâse pe
newyorkez, s-a oprit în dreptul unei aerisiri.
S-a lăsat în genunchi, a pătruns mai adânc în ascunzişul întunecos şi a
tras cu urechea, încercând să separe celelalte zgomote de bubuitul propriei
inimi.
A auzit fâşâitul a numeroase pneuri rotindu-se pe asfalt. Urletul
îndepărtat al unui avion cu reacţie în zbor. Sunetul slab al unei conversaţii.
Sfârâitul mâncării dintr-o tigaie de pe foc sau apa ce picura de la o fereastră.
Primul dintre zgomote, ţinând seama că se aflau în Denver, nu în Filipine.
Nici un zgomot tipic New Yorkului.
S-a rezemat cu spatele de ceva şi a închis ochii, trăgându-şi sufletul.
Nebunie! Bătăile din Manila, pe vremea adolescenţei, erau ceva, însă aici,
în Statele Unite, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani?! Toată acea secvenţă
petrecută mai devreme i s-a părut ireală. Cu greu îi venea să creadă că i se
întâmplase tocmai lui.
Ori, mai precis, i se întâmpla. Încă nu găsise o ieşire din acea situaţie.
Oare indivizii ştiau unde locuieşte? Nu-l urmărise nimeni până ajunsese pe
acel acoperiş.
S-a strecurat până spre marginea lui. Jos se afla o altă alee, încadrată de
două străzi aglomerate. Peisajul nocturn al Denverului licărea la orizont,
drept în faţa lui. În nări i-a pătruns brusc un anumit miros, dulce, amintind
de vata de zahăr, însă amestecat cu ceva care ardea.
O senzaţie de deja-vu. Probabil că mai trecuse pe acolo. Ba nu, sigur că nu.
Luminile sclipeau inconstant în aerul fierbinte al serii de vară, lumini roşii,
galbene şi albastre, ca nişte nestemate picate din cer. Ar fi fost în stare să
jure că mai fusese…
Brusc, Tom a răsucit capul spre stânga. Şi-a azvârlit braţele în sus, dar
lumea s-a rotit într-un mod nefiresc, iar în aceeaşi clipă şi-a dat seama că era
în pericol.
Îl izbise ceva. Ceva care aducea cu un baros. Sau cu un glonţ.

14
 A simţit că se rostogoleşte, dar nu era sigur dacă se prăbuşea cu adevărat,
ori dacă-şi pierdea cunoştinţa. Ceva groaznic se petrecea cu capul lui.
A aterizat dur pe spate, pe o pernă de beznă care a părut că-i înghite
mintea.

15
 2

Brusc, bărbatul a deschis ochii. Deasupra, cerul negru-tăciune. Nici o

lumină, nici o stea, nici o clădire.
Doar beznă. Şi o lună mică.
A clipit şi s-a străduit să-şi dea seama unde se afla. Cine era. Dar nu-şi
aducea aminte decât că avusese un vis foarte animat.
A închis ochii şi a făcut eforturi pentru a se trezi. Visase că fugea să scape
de nişte oameni care voiau să-i facă rău. Scăpase ca un păianjen, căţărându-
se pe un zid, după ce îl doborâse pe unul dintre urmăritori. Apoi se uitase la
luminile oraşului. Frumoase, sclipitoare lumini. Iar acum era treaz. Şi tot nu
avea habar unde se afla.
Dezorientat, s-a ridicat în fund. Umbrele unor copaci înalţi şi întunecaţi
înconjurau un luminiş pietros, locul în care dormise până atunci. Ochii au
început să i se adapteze la întuneric, şi a văzut în faţă un soi de câmp.
S-a ridicat cu greutate, reuşind să-şi regăsească echilibrul. În picioare,
mocasini de piele. Îmbrăcat cu pantaloni de culoare închisă, o cămaşă din
piele întoarsă de culoare cafeniu-deschis, cu două buzunare. Instinctiv, şi-a
pipăit tâmpla stângă, unde simţea o durere intensă, pulsatilă. O fierbinţeală.
Umedă. Şi-a retras degetele şi, privindu-le, a văzut sânge.
Fusese lovit în timp ce visa. Ceva îi pătrunsese în cap. S-a întors şi a văzut
o pată întunecată pe piatra peste care se prăbuşise. Probabil că se lovise la
cap de piatră şi îşi pierduse cunoştinţa. Însă nu-şi putea aminti decât visul.
Nu se afla într-un oraş mare. Nici undeva aproape de vreo alee întunecată,
de trafic ori de arme de foc.
Se găsea aici, într-un luminiş stâncos, înconjurat de copaci mari. Dar
unde? Probabil că lovitura îi provocase amnezie.
Cum îl chema? Thomas. Bărbatul din vis îi spusese Thomas Hunter. Tom
Hunter.
Tom şi-a pipăit cucuiul care sângera din creştet. Rana superficială de
deasupra urechii îi îmbibase părul de sânge. Ea îl făcuse să-şi piardă
cunoştinţa, dar, din fericire, nu o păţise mai rău.
Acum noaptea devenise chiar luminoasă. De fapt, putea distinge foarte
clar copacii.

16
 Şi-a lăsat în jos mâna şi s-a uitat atent la copaci fără să înţeleagă pe
deplin. Crengile ţâşneau din trunchi la o înclinaţie bizară, după care descriau
un unghi drept şi se răsuceau în sus, amintind de nişte gheare ce voiau să
cuprindă cerul. Coaja netedă arăta de parcă ar fi fost alcătuită din metal ori
fibre de carbon, nu din materie organică.
Cunoştea acei copaci? De ce îl tulbura priveliştea aceea?
— Arată foarte bine.
Tom a făcut un salt şi s-a răsucit către locul din care venea glasul de
bărbat.
— Cum?
Un om cu părul roşcat, purtând aceleaşi haine ca şi el, se uita în jos, către
o aglomerare de pietre aflată la vreo trei metri depărtare. Oare… oare îl
cunoştea pe acel bărbat?
— Apa mi se pare curată, a spus omul.
Tom a înghiţit în sec.
— Ce e… ce s-a întâmplat?
A urmărit privirea omului şi a văzut că acesta fixase o mică baltă cuibărită
în căuşul unui bolovan de la marginea acelui luminiş. Apa aceea avea ceva
straniu, dar nu-şi putea da seama de ce.
— Cred că ar trebui să încercăm. Pare bună, a spus omul.
— Unde suntem? a întrebat Tom.
— Bună întrebare. Şi s-a uitat la el, apoi şi-a înclinat puţin capul şi a
zâmbit. Chiar nu-ţi aminteşti? Ce-ai păţit, te-a lovit cineva în cap, ori ce ai?
— Cred că aşa s-a întâmplat. Serios, nu-mi mai aduc aminte nimic.
— Cum te cheamă?
— Tom. Sau cel puţin aşa cred.
— Ei, tot e bine că ştii măcar atâta lucru. Acum trebuie să găsim o
modalitate de a ieşi de aici.
— Şi pe tine cum te cheamă? a întrebat Tom.
— Vorbeşti serios? Chiar nu-ţi aminteşti?
Şi bărbatul şi-a îndreptat din nou privirea spre apă.
— Nu.
— Bill, a spus bărbatul, pe un ton absent.
Apoi a întins mâna şi a atins apa. Şi-a dus palma spre nas şi a mirosit-o. În
timp ce-i savura parfumul, a închis ochii.
Tom a aruncat o privire rapidă spre luminiş, făcând un efort de voinţă ca
să-şi aducă aminte. Ciudat că-şi amintea unele lucruri, dar altele nu. Ştia că
17
lucrurile acelea înalte se numeau copaci, că materialul ce-i acoperea trupul
se numea stofă, că organul ce-i bătea în piept se chema inimă. Ştia chiar că
acest fel de pierdere selectivă a memoriei era similară cu amnezia. Dar nu-i
venea în minte nici un fel de amănunt. Nu ştia cum ajunsese acolo. Nu avea
habar de ce Bill era atât de fascinat de apă. Nici măcar nu avea idee cine era
Bill.
— Am visat că eram urmărit pe o alee, a spus Tom. Aşa am ajuns aici?
— Bine-ar fi ca lucrurile să fie atât de simple. Eu am visat-o pe Lucy Lane 1
seara trecută – tare-aş vrea ca şi ea să fie obsedată de persoana mea, a zis el
şi a rânjit.
Tom a închis ochii, s-a frecat la tâmple, a făcut câţiva paşi şi apoi s-a
întors din nou cu faţa spre Bill, dorind cu disperare să stabilească o relaţie
apropiată cu el.
— Aşadar, unde ne aflăm?
— Apa asta miroase de-a dreptul delicios. Trebuie să bem, Tom. De când
n-am mai băut?
Bill se uita la lichidul de pe deget. Însă Tom mai ştia ceva: Nu trebuiau să
bea din apa aceea. Dar Bill părea să se gândească foarte serios la asta.
— Nu cred…
În noapte s-a auzit un chicotit dispreţuitor. Tom a măturat copacii cu
privirea.
— Ai auzit?
— Acum ni se năzăreşte că auzim? a întrebat Bill.
— Nu. Ba da! Am auzit un chicotit. E ceva acolo!
— Ba nu. Ţi s-a părut.
Bill şi-a înmuiat trei degete în apă. De data aceasta le-a ridicat deasupra
gurii şi a lăsat o picătură să-i cadă pe limbă.
Efectele s-au văzut imediat. A scos un gâfâit şi s-a uitat la deget cu ochi
îngroziţi. Treptat, buzele i s-au răsucit într-un zâmbet. Şi-a vârât degetele în
gură şi le-a supt cu o asemenea uşurare, atât de pierdut, încât Tom a crezut
că omul înnebunise instantaneu.

1
Personaj care apare în benzile desenate cu Superman, dar şi într-un serial de televiziune
numit Smallville, care a debutat în 2001, având ca subiect principal evoluţia unui om dintr-
un orăşel oarecare până devine Superman (n.tr.).
18
 Brusc, Bill s-a lăsat să cadă în genunchi, băgându-şi faţa cu un pleoscăit în
băltoacă. A băut, la fel ca un cal din troacă, aspirând apa cu sorbituri lungi,
zgomotoase.
După aceea, lingându-se pe buze, s-a ridicat.
— Bill?
— Ce e?
— Ce faci?
— Beau apă, dobitocule. Ce, ai impresia că fac salturi pe spate? Chiar atât
eşti de…?
S-a oprit în plin avânt, apoi s-a întors cu spatele. Degetele lui s-au furişat,
de pe piatră, spre apă, luând iarăşi din acel lichid cu un gest ce l-a făcut pe
Tom să-şi închipuie că omul se purta astfel în mod deliberat. Acel om, pe
nume Bill, pe care se presupunea că-l cunoştea, o luase cu totul razna.
— Tom, trebuie să încerci apa asta. Nici nu se poate altfel, serios.
Apoi, fără să scoată o vorbă, Bill a sărit peste bolovan, a intrat în pădurea
întunecată şi a dispărut.
— Bill!
Tom privi încordat întunericul în care dispăruse Bill. Oare trebuia să-l
urmeze? Alergă înainte şi se căţără pe bolovan.
— Bill!
Nici un răspuns.
Tom a făcut trei paşi mari înainte, şi-a pus palma stângă pe piatră, apoi a
sărit, pornind în urmărire. De-a lungul braţului, a simţit un fior rece. În plin
salt, a aruncat o privire în jos şi a văzut că arătătorul îi rămăsese în băltoacă.
Lumea şi-a încetinit mersul.
Ceva semănând cu un curent electric i-a săgetat în sus pe braţ, ajungând
la umăr, mergând direct spre şira spinării. A simţit o plăcere intensă la baza
craniului, care l-a atras spre apă, implorându-l să-şi vâre capul în băltoacă.
Apoi a trecut dincolo de stâncă şi o altă realitate l-a smuls din apă.
Durerea. Durerea puternică, arzătoare, a unei lame ce-şi croia drum prin
pielea mocasinului, ajungând în călcâi.
Tom a gâfâit şi a pornit brusc înainte, înspre câmp, depăşind bolovanul.
În clipa în care mâinile lui întinse au luat contact cu pământul, durerea i-a
săgetat de-a lungul braţului şi atunci şi-a dat seama că făcuse o greşeală
îngrozitoare. Trupul i-a fost traversat de o stare de greaţă. Prin carne i-au
trecut cu uşurinţă, ca ascuţişul unui brici, lamele de şist argilos. S-a crispat,

19
cutremurându-se atunci când lamelele au ieşit din tăieturile adânci din
antebraţe.
Străduindu-se să nu-şi piardă cunoştinţa, Tom a gemut. În ochii închişi,
sub pleoapele strânse, a perceput înţepături ca de lumină. Undeva deasupra,
un milion de frunze foşneau în briza nopţii. Chicotitul a o mie de…
Brusc, Tom a deschis ochii. Chicote? Mintea lui se zbătea între durerea ce
părea să vibreze ritmic şi spaima nemăsurată că nu era singur.
De o ramură ce nu se afla decât la vreun metru şi jumătate deasupra lui
atârna o excrescenţă masivă, lungă cât braţul lui. Alături de acea excrescenţă
se mai găsea una, care aducea cu un ciorchine de struguri negri. Dacă n-ar fi
căzut, poate că s-ar fi lovit cu capul de ele.
Cea aflată mai aproape de el a făcut o mişcare bruscă.
Tom a clipit. De sub forma rotunjită s-au desfăcut două aripi. O faţă de
formă triunghiulară, pe care a văzut doi ochi lipsiţi de pupile, s-a înclinat
spre el. Ochi mari, roşii, lipsiţi de pupile. O limbă subţire, de culoare roz, s-a
furişat printre buzele negre şi a testat aerul.
Tom şi-a simţit inima în gât. Şi-a mutat rapid ochii spre celelalte forme
întunecate. O mie de creaturi negre stăteau atârnate de ramurile ce-l
înconjurau, uitându-se la el cu ochi roşii, prea mari pentru feţele lor,
alcătuite parcă doar din unghiuri.
Liliacul de lângă el şi-a desfăcut buzele, scoţând la iveală nişte colţi de un
galben murdar.
Tom a scos un răcnet. Lumea lui s-a mistuit în beznă.

20
 3

Mintea i s-a târât din întuneric cu încetineală, aducând cu sine imagini ale
unor lilieci mari şi negri, cu ochi roşii. Respira precipitat, gâfâit, sigur că în
orice moment vreuna dintre excrescenţele acelea va pica de pe vreo ramură
şi i se va prinde de gât.
Ceva mirosea a putreziciune. Carne în descompunere. Nu putea respira
din cauza lucrului ce îi stătea pe faţă: găinaţ de liliac, ori carne în putrefacţie,
ori…
Tom a deschis ochii. Ceva îi stătea pe faţă. Îi bloca nările şi îşi croise drum
spre gura lui.
A sărit în sus, scuipând. Nu erau lilieci. Doar nişte saci negri, şi nişte cutii
pline-ochi, unele dintre ele deschise larg. Salată, roşii şi carne putrezită.
Gunoi.
Deasupra, acoperişul clădirii trasa o linie peste cerul nopţii. Aşa era,
primise o lovitură în cap şi căzuse pe alee, într-o pubelă mare.
A stat între legumele slinoase şi s-a simţit cuprins de o puternică uşurare
ce n-a ţinut însă decât o clipă. Liliecii îi apăruseră doar în vis.
Dar indivizii din New York?
S-a agăţat de marginea pubelei, s-a ridicat şi a aruncat o privire de-a
lungul aleii pustii. Durerea persistentă, care îi vibra în tâmplă, l-a făcut să se
crispeze. Avea părul mânjit de sânge, dar se părea că glonţul doar îi ştersese
ţeasta.
Existau două posibilităţi, în funcţie de timpul scurs de când căzuse. Fie cel
care trăsese se îndrepta spre el, fie trecuse deja pe acolo fără să se uite în
pubela de gunoi.
În orice caz, acum, cât aleea era pustie, trebuia să plece de acolo.
Apartamentul lui se afla la numai câteva intersecţii depărtare. Trebuia să
ajungă acasă.
Dar, dacă indivizii aceia ştiau unde locuia, nu l-ar aştepta acolo?
A ieşit târându-se din pubelă şi, uitându-se în toate părţile, a pornit
înfrigurat. Dacă i s-ar fi ştiut adresa, l-ar fi aşteptat acolo în loc să rişte o
confruntare cu el pe stradă.
Trebuia să meargă la apartament ca să o avertizeze pe Kara. Sora lui,
asistentă medicală, ieşea din schimb la ora unu dimineaţa. Acum era
21
aproape miezul nopţii, asta dacă el nu stătuse acolo, inconştient, mai mult
timp. Câteva ore? O zi?
Îl durea capul, iar tricoul lui nou, inscripţionat cu Republica Banana, era
îmbibat de sânge. Pe 9th Street, traficul era intens. Trebuia să treacă pe
cealaltă parte a străzii ca să ajungă acasă, dar nu agrea câtuşi de puţin ideea
de a merge pe trotuar până la următoarea intersecţie ca să traverseze pe
zebră, riscând să fie văzut.
Încă nici urmă de atacatori. S-a ghemuit pe alee şi a aşteptat ca traficul să
se mai domolească. Putea sări peste gardul viu, apoi, traversând parcul, să
ajungă la complexul aflat dincolo de un zid de beton din spate.
A închis ochii, a respirat adânc, apoi a expirat încet. În câte necazuri poate
intra cineva în doar douăzeci şi cinci de ani de viaţă? În primul rând, se
născuse în familia unui militar staţionat în Filipine, fiul capelanului Hunter,
care predicase iubirea timp de douăzeci de ani, după care îşi abandonase
soţia pentru o filipineză care avea jumătate din vârsta lui. Crescuse apoi
într-un cartier faţă de care Bronxul nu era decât o grădiniţă. Inutil de spus că
până la zece ani aflase mai multe despre lume decât învaţă un american într-
o viaţă.
Iar dacă tatăl lui nu şi-ar fi abandonat familia, atunci mama oricum şi-ar fi
pierdut minţile, adâncindu-se într-o depresie fără leac. De aceea veniseră
oamenii aceia după el. Pentru că tatăl său o părăsise pe mama, iar mama o
luase razna, iar Tom, bunul Thomas, se văzuse silit să o scutească de
necazuri.
De acord, împinsese lucrurile prea departe ca să o scape de probleme, dar
făcuse asta, nu?
Observând că maşinile se răriseră, a ţâşnit în stradă. A auzit claxonul unui
şofer conştiincios, oripilat probabil că, dacă l-ar fi lovit, şi-a fi murdărit
Mercedesul, apoi Tom a reuşit să aterizeze pe trotuarul de vizavi. A sărit
apoi peste un gard viu şi a traversat parcul în goană pe sub umbrele plopilor
tremurători.
Uimitor cât de real i se păruse visul în care îi apăruse liliacul.
După trei minute, Tom a ales scara exterioară a clădirii pentru a ajunge la
apartamentul lui, situat la etajul trei. A urcat treptele câte două, atent la
orice semn care ar fi putut trăda prezenţa newyorkezilor. Nimic. Dar putea fi
doar o chestiune de timp.
S-a strecurat în apartament, a închis uşa uşor, a încuiat-o, apoi şi-a lipit
capul de uşă, respirând precipitat. Era bine. Reuşise să scape.
22
 A aruncat o privire spre ceasul de pe perete. Unsprezece noaptea.
Trecuse jumătate de oră de când primul glonţ se înfipsese în zidul de
cărămidă. Totul se petrecuse doar în jumătate de oră. De câte alte jumătăţi
de oră va avea nevoie pentru a se simţi în siguranţă?
S-a întors şi s-a îndreptat spre scrinul de sub fereastră. Apartamentul
avea doar două camere, dar la o simplă privire până şi cel mai experimentat
călător şi-ar fi dat seama că ocupanţii lui nu erau nişte oameni obişnuiţi.
Latura nordică a camerei arăta de parcă ar fi fost decorul pentru vreunul
dintre numerele extravagante ale artiştilor de la Cirque du Soleil. Un cerc
mare, alcătuit din măşti de bal mascat, în mijlocul căruia se găsea un glob
uriaş, cu diametrul de aproape doi metri, tăiat în jumătate, suspendat astfel
încât să dea impresia că ieşea din perete. Dedesubtul lui se afla un şezlong,
înconjurat de cel puţin douăzeci de perne decorative cu feţe de mătase, de
diferite forme şi culori. Trofee aduse de Tom din călătoriile lui, dovada unor
succese episodice.
Pe peretele sudic tronau peste douăzeci de suliţe şi ţevi de suflat săgeţi,
colecţionate din Asia de Sud-Est, care înconjurau patru scuturi mari,
ceremoniale. Sub ele erau aşezate douăzeci de sculpturi mari, printre care şi
un leu în mărime naturală, făcut din lemn de arbore de fier, rămăşiţele
încercării eşuate de a importa artefacte exotice din Asia, pentru a le vinde
magazinelor de artă şi în târgurile cu obiecte la mâna a doua. Kara l-ar fi
aruncat direct în stradă dacă ar fi ştiut că adevăratul scop al afacerii fusese
contrabanda de piei de crocodil şi pene de pasăre a paradisului, strecurate
în scobiturile făcute în torsurile sculpturilor. Străzile Manilei o învăţaseră şi
pe ea câte ceva, astfel încât se putea apăra singură, şi încă uimitor de bine.
Din fericire, Tom revenise pe calea cea bună şi fără a mai fi nevoie de
asemenea metode de convingere.
S-a lăsat în genunchi şi a ridicat capacul bătrânului scrin. S-a răsucit, ca să
se asigure că uşa era bine încuiată, apoi a început să scotocească prin lada
mare, ce emana un miros de stătut.
A înşfăcat maldăre de hârtii, pe care le-a azvârlit la podea. Chitanţa pe
care o căuta era galbenă; putea băga mâna în foc pentru asta. O pusese acolo
în urmă cu patru ani, când venise la Denver, ca să locuiască împreună cu
sora lui.
Un vraf gros de pagini. Văzând manuscrisul, şi şocat de greutatea lui, a
scos un geamăt. Greu. Ca un bolovan. Mort înainte de a apuca să se nască. Nu
era chitanţa pe care o căuta, dar i-a reţinut oricum atenţia. Ultima lui
23
strădanie care dăduse greş. Un roman important, intitulat Crimă
îndreptăţită. În realitate, era cel de-al doilea roman al lui. A vârât mâna mai
adânc în lada scrinului şi l-a scos şi pe primul Supereroi în ceaţă super.
Adevărat, titlul era de-a dreptul derutant, dar nu exista nici un motiv pentru
a fi respins de cei ce se socoteau vrăjitori ai literaturii ce-l căutau pe
următorul Stephen King. Romanele erau fie nişte capodopere, fie nişte
gunoaie: nu-şi dădea seama. Surorii lui îi plăcuseră amândouă.
Iar Kara era o zeiţă.
Acum, stătea cu cele două romane în mâini. Ca lest, ar fi fost de ajuns să-l
tragă la fundul unui lac. S-a uitat lung la titlul de pe prima pagină, Supereroi
în ceaţă super, şi a analizat din nou problema. Îşi dedicase trei ani de viaţă
ca să scrie vrafurile acelea de foi, după care le îngropase în mormântul acela
improvizat, împreună cu o grămadă de scrisori de respingere, ca să le ţină
tovărăşie.
Toată treaba îi făcea stomacul să se strângă. După cum constatase,
vânzând cafea la Java Hut făcuse mult mai mulţi bani decât dacă ar fi scris
nişte romane de senzaţie. Ori, fiindcă tot venise vorba, decât importul de
sculpturi exotice din Asia de Sud-Est.
Lăsate să cadă pe podea, manuscrisele au scos un bufnet puternic. Apoi,
Tom a continuat să scotocească prin scrin. Căuta o chitanţă de culoare
galbenă, o copie a unui bon de vânzare. Tipul de bon scris de mână, nu de
vreo casă de marcat. Pe el era trecut numele unei persoane de legătură. Nici
nu-şi mai amintea cine îi dăduse acei bani cu împrumut. Probabil vreun
cămătar. Fără acea chitanţă, nici măcar nu ştia de unde să pornească.
Brusc, i-a apărut între degete.
S-a holbat la acel petic de hârtie. Real, cât se putea de real. Suma, numele,
data. Ca o condamnare la moarte. A simţit că îl cuprinde o ameţeală ciudată.
Însă foarte, foarte reală. Ştia, desigur, că era reală, dar acum, având la
îndemână acea dovadă palpabilă, ea părea a fi de două ori mai reală.
Înghiţindu-şi nodul din gât, şi-a lăsat mâna mai jos. La baza scrinului se
afla o macetă veche, înnegrită, pe care o cumpărase de pe una dintre aleile
dosnice din Manila. A scos-o cu un gest impulsiv, a sărit în picioare şi s-a
repezit spre comutatorul de lângă uşă. Încăperea s-a luminat de parcă ar fi
fost măturată de reflectoare. Asemenea greşeli prosteşti sunt plătite deseori
cu viaţa. Sau cel puţin aşa susţinea marele scriitor în devenire.

24
 A stins imediat lumina, a dat deoparte perdeaua şi s-a uitat afară. Nimic. A
lăsat draperia să cadă şi s-a întors. Nişte feţe se uitau la el. Măştile Karei,
unele surâzătoare, altele încruntate.
A simţit că i se moaie genunchii. Din cauza pierderii de sânge, a traumei
provocate de glonţul ce îi ştersese pielea capului, a certitudinii că acel fiasco
era abia la început şi că va avea nevoie de foarte mult noroc şi de câteva
lovituri bune de karate ca să evite un sfârşit nefericit.
S-a grăbit spre bucătărie, a pus maceta pe masă şi i-a telefonat mamei,
care se afla în New York. I-a răspuns la cel de-al zecelea apel.
— Alo!
— Mamă, tu eşti?
— A, Tommy.
A răsuflat uşurat.
— Da, Tommy. Hm… eşti bine, da? Cât e ceasul? Cred că abia a trecut de
unu dimineaţa.
— Îmi pare rău. În fine, voiam să mă asigur că eşti bine.
Mama lui a rămas tăcută.
— Sigur eşti bine?
— Da, Tommy. (Pauză.) Îţi mulţumesc totuşi pentru telefon.
— Bine.
— Voi, sunteţi bine, copii?
— Da, sigur.
— Am vorbit sâmbătă cu Kara. Părea că îi mergea bine.
— Da. Şi tu îmi pari în formă.
Reuşea întotdeauna să-şi dea seama când ea făcea eforturi să pară
normală. Depresia e greu de ascuns. Trecuseră mai bine de doi ani de la
ultima ei criză majoră. Cu puţin noroc, fiara putea fi alungată pentru
totdeauna.
Pentru a reveni la subiect, ea nu părea să fie sub ameninţarea unor
indivizi înarmaţi, care să o ţină ostatică în propriul apartament.
— Hei, trebuie să plec, a spus Tom. Dacă ai nevoie de ceva, sună-mă, bine?
— Bineînţeles, Tommy. Mulţumesc de telefon.
A lăsat receptorul să cadă în furcă, după care s-a ridicat sprijinindu-se de
masă. De data asta se părea că intrase într-o încurcătură de toată
frumuseţea? Şi, din nefericire, nu-i venea în minte nici o soluţie salvatoare.
În primul rând, trebuia să se ridice în picioare.

25
 A înşfăcat maceta şi s-a grăbit spre baie, simţindu-şi mintea înceţoşată. A
rămas în faţa oglinzii, pipăindu-şi rana de la cap. Nu mai sângera, ceea ce era
bine. Însă îşi simţea capul duduind. Din câte îşi dădea seama, făcuse o
comoţie cerebrală.
I-au trebuit mai puţin de cinci minute ca să se spele, să-şi schimbe hainele
şi să-şi pună o şapcă de baseball. A revenit în camera de zi şi s-a prăbuşit pe
canapea. Kara îi va pansa rana după ce va reveni acasă.
S-a întins şi s-a gândit să îi telefoneze la serviciu, dar şi-a dat seama că i-
ar fi fost greu să îi explice la telefon ce se întâmplase. Camera părea să se
învârtă cu el, aşa că a închis ochii.
Avea o oră la dispoziţie să ia o decizie. Indiferent care ar fi fost aceea.
Cu toate acestea, nu i-a venit nici o idee.
I-a venit, în schimb, somnul.

26
 4

Tom nu şi-a dat seama dacă l-a trezit căldura ori bâzâitul, dar s-a trezit cu
o tresărire, a deschis brusc ochii şi a clipit.
Impresiile se imprimau în mintea lui ca nişte piese de domino în cădere.
Cerul albastru. Soarele. Copacii negri. Un liliac singuratic, agăţat pe o
creangă deasupra lui, semănând cu un vultur diform. A rămas perfect
nemişcat şi a privit cu ochii mijiţi, decis să înţeleagă ce se întâmpla.
Tocmai avusese încă un vis incredibil de asemănător vieţii despre un loc
numit Denver.
Vreme de o clipă, s-a simţit uşurat la ideea că visul lui fusese doar atât, un
vis. Că nu primise un glonţ în cap şi că viaţa lui nu era de fapt ameninţată.
Şi-a adus aminte apoi că era în pericol. Se lovise cu capul de o piatră, se
tăiase la picior în şisturi argiloase şi îşi pierduse cunoştinţa sub ochii roşii ai
unui liliac flămând. Nu ştia de ce să se teamă mai mult, de ororile din vis ori
de cele de aici.
Bill.
Tom a făcut ochii mari, aruncându-şi privirea de jur împrejur ca să vadă
cât mai mult fără să se mişte. Nu a reuşit să localizeze bâzâitul. Copacii fără
frunze aveau crengi pătrăţoase. Copaci lipsiţi de viaţă, carbonizaţi.
S-a concentrat, scotocindu-şi memoria. Nu şi-a adus aminte nimic
petrecut înainte de acea cădere. Amnezia îi blocase amintirile. Împrejurimile
i se păreau ciudat de familiare, ca şi cum ar mai fi fost în acel loc, dar nu se
simţea legat de scenă.
Îl durea capul.
În piciorul drept simţea furnicături.
Liliacul nu părea la fel de ameninţător ca în seara precedentă.
Tom s-a ridicat încet pe un cot şi a aruncat o privire spre pădurea neagră.
La stânga lui, un câmp de cenuşă, mare şi negru, se întindea între el şi un mic
lac. Într-o varietate ameţitoare de culori, în copaci atârnau fructe pe care nu
le văzuse cu o seară în urmă. Roşii, albastre şi galbene, într-un contrast
şocant cu negrul copacilor dezgoliţi. Ceva nu era deloc în regulă. Mai
anapoda decât împrejurimile bizare, mai anapoda decât dispariţia lui Bill.
Tom nu reuşea să găsească o explicaţie.

27
 Cu excepţia celui rămas în copac, toţi ceilalţi lilieci dispăruseră. Ştia de
existenţa liliecilor, nu? Printre amintirile inaccesibile exista şi una în care
era familiarizat cu liliecii. Ştia că erau primejdioşi şi răi şi că aveau dinţi
ascuţiţi, dar nu-şi aducea aminte despre alte amănunte, de pildă, cum să îi
evite. Sau cum să le frângă gâtul.
De pe câmp s-a înălţat un covor gros şi negru. Bâzâitul a crescut în
intensitate.
Tom s-a ridicat cu dificultate în picioare. Ceea ce luase drept cenuşă era
de fapt un covor de muşte. Acestea au zburat bâzâind la vreun metru
deasupra solului, după care au coborât din nou. Pe tot cuprinsul luminişului
aceluia, insectele viermuitoare şi negre se târau una peste alta, alcătuind o
pătură groasă, vie.
S-a retras, încercând să-şi alunge senzaţia de panică care-l cuprinsese.
Trebuia să plece de acolo. Trebuia să găsească pe cineva care să-i poată
spune ce se întâmpla. Nu ştia nici măcar ce anume îl făcea să fugă.
Dar alerga, nu?
De aceea avea visele acelea demente despre Denver. Visa că fugea în
Denver pentru că, de fapt, alerga. Acolo, în pădurea aceea neagră.
A furişat din nou o privire în direcţia din care presupunea că venise, după
care şi-a dat seama brusc că nu ştia din ce direcţie venise. În spatele lui se
aflau şisturile în care îşi tăiase tălpile şi braţele. Dincolo de ele, pădurea
neagră. Pretutindeni, copaci negri, cu crengi îndoite în unghiuri nefireşti.
A auzit apoi un chicotit gutural în dreapta lui. S-a întors încet. Un al doilea
liliac, aflat pe o creangă, la doi paşi, se holba la el. Arăta ca şi cum cineva i-ar
fi vârât cu forţa două cireşe în găvanele ochilor, după care îi trăsese
pleoapele negre peste ele.
A perceput o mişcare pe cer. A ridicat repede privirea. Alţi lilieci. Şiruri,
şiruri, acoperind complet crengile de deasupra capului. Cel aflat în
apropierea lui nici nu s-a clintit. Nici nu a clipit. Coroanele copacilor erau
negre de ei.
Fără să-şi ia ochii de la creatura solitară, Tom s-a retras până când s-a
lipit cu spatele de un perete stâncos şi a întins mâna ca să-şi recapete
echilibrul. Mâna lui a dat de apă.
A simţit un fior de-a lungul degetelor care a urcat şi pe braţ. O plăcere
răcoroasă. Da, desigur, apa. Avea ceva aparte; acesta era un alt lucru de care
îşi aducea aminte. Ştia că trebuia să-şi retragă brusc mâna, însă era

28
dezechilibrat şi privea ţintă liliacul negru, care îl fixa cu ochii aceia roşii şi
bulbucaţi, astfel că nu şi-a scos degetele din apă.
Lăsându-se într-un cot, şi-a scos mâna din apă, întorcându-se în acelaşi
timp către ea.
Micuţul ochi de apă pulsa în nuanţe de smarald. Imediat, s-a simţit tras
înăuntru. Avea faţa la mai puţin de jumătate de metru de luciul lichidului
sclipitor şi a simţit dorinţa disperată de a-şi vârî capul în el, numai că ştia,
da, ştia…
De fapt, nu era sigur de ceea ce ştia.
De exemplu, ştia că nu-şi poate desprinde privirea ca să se uite în altă
parte, spre pajiştea de unde se auzea bâzâitul acela insistent, ori spre
coroanele copacilor, care continuau să se populeze cu lilieci.
Undeva, în străfundurile minţii lui, aceiaşi lilieci scoteau ţipete ascuţite,
de încântare.
Încet, a băgat un deget în micuţul lac. Prin vene i-a trecut un nou val de
plăcere, o gâdilătură care, ca senzaţie, l-a încântat. Parcă i-ar fi fost
administrată novocaină. Iar apoi a perceput încă o senzaţie, care s-a alăturat
celei dintâi. Durerea. Însă plăcerea sporise. Nici nu era de mirare că Bill…
Cerul a părut să fie sfârtecat de un ţipăt.
Tom a deschis brusc ochii şi a privit, parcă anesteziat, spre propria mână.
Dintre degete îi curgea ceva roşiatic. Suc roşu, ori sânge.
Sânge?
A făcut un pas înapoi.
De deasupra, încă un ţipăt ascuţit. S-a uitat spre cer şi a văzut că un liliac
alb trecea printre şirurile de bestii negre, făcându-le să se împrăştie.
Creaturile negre au pornit în urmărire, opunându-se în mod evident
prezenţei celei de culoare albă. Cu un ţipăt sfredelitor, intrusul a descris o
voltă pe deasupra capului lui, trecând prin vârtejul de fiinţe agitate. Dacă
liliecii negri îmi sunt duşmani, probabil că cei albi îmi sunt prieteni. Dar cum
putea afla dacă liliecii negri îi erau duşmani?
A aruncat din nou o privire spre apă. Pulsând, arătând minunat. Tom a
avut senzaţia că nu gândea limpede.
Din direcţia liliacului alb s-a auzit un ţipăt strident, ca de trompetă. Tom
s-a întors din nou şi a văzut că, după ce dăduse roată pajiştii, o traversase,
trecând ţipând prin norul de muşte negre. Tom a reuşit să surprindă ochii
verzi ai liliacului când acesta a zburat deasupra lui.
Mai văzuse ochii aceia!
29
 Dacă voia să supravieţuiască acelei zile, trebuia să urmeze zburătorul alb.
Era sigur de asta. Şi-a smuls picioarele de pe pământ şi a pornit spre pajişte.
Carnea îi tremura din cauza durerii provocate de tăieturile căpătate ieri, iar
oasele parcă i-ar fi luat foc, dar totul i s-a limpezit pe neaşteptate. Trebuia să
urmeze creatura albă, altfel avea să moară.
În ciuda durerii, a reuşit să-şi silească picioarele să alerge, ajungând la
pajişte. Reuşise să intre atât de adânc în pădurea neagră alergând, nu? Iar
acum venise vremea să alerge din nou.
La început, muştele l-au lăsat să treacă. Roiul compact s-a ridicat de pe
suprafaţa micului lac şi a descris cercuri haotice prin aer, ca şi cum fiinţele
acelea ar fi fost derutate de întorsătura neaşteptată a evenimentelor. Tom
ajunsese în mijlocul câmpului şi gonea spre copacii negri aflaţi de cealaltă
parte, când muştele au declanşat atacul. Parcă rostogolindu-se, au venit din
stânga, l-au izbit în corp şi în faţă ca nişte bombardiere în picaj pornite în
misiuni sinucigaşe.
A scos un ţipăt de panică, a ridicat braţele ca să-şi acopere ochii şi a fost
cât pe ce să bată grăbit în retragere. Însă ajunsese deja prea departe.
Brusc, umerii au părut că-i iau foc şi, cu o privire îngrozită, şi-a dat seama
că muştele trecuseră deja prin cămaşă şi îi mâncau carnea. S-a lovit cu
palmele peste piele şi imediat după aceea a ţâşnit către copaci. Acoperindu-i
complet corpul, muştele îi devorau trupul.
Cincizeci de metri.
S-a plesnit peste faţă ca să poată vedea, însă micile bestii refuzau să se
desprindă. Îi intraseră în urechi şi în nas. Furioase, îi atacau şi ochii. A scos
un răcnet, dar muştele l-au muşcat de limbă, aşa că a închis gura,
strângându-şi buzele. Se părea că nu va reuşi să se salveze.
Din spate a răsunat un cor de ţipete stridente. Liliecii negri.
A simţit nişte colţi ascuţiţi înfigându-i-se în pulpa piciorului stâng.
Durerea l-a săgetat până pe şira spinării, iar ultimele fărâme de raţiune s-au
risipit din mintea lui. Timpul şi spaţiul au încetat să mai existe. Nu-i
rămăsese decât reacţia. Singurele mesaje ce reuşeau să răzbată prin
vacarmul ameţitor din creierul lui erau cele transmise muşchilor, iar ele
spuneau: „Aleargă, altfel mori; ucide, altfel vei fi ucis.“
S-a lovit puternic peste coapsă. Liliacul negru a căzut, reuşind însă să-i
smulgă o bucată de carne.
Douăzeci de metri.

30
 De pulpă i s-a prins un alt liliac. A strâns din dinţi ca să nu urle de durere
şi a făcut eforturi disperate să-şi mişte braţele în ritmul alergării.
S-a aruncat în pădure, şi muştele s-au desprins imediat de pe trupul lui.
Liliecii au rămas agăţaţi de el.
Avea cămaşa zdrenţuită şi pielea îi era roşie. Însângerată. A păşit
împleticit printre copaci, conştientizând senzaţia de greaţă, simţindu-şi
picioarele amorţite din cauza pierderii de sânge.
Un liliac negru i-a aterizat pe un umăr, dar fiece nerv răscolit de dinţii
ascuţiţi ai bestiei ardea deja de durere, astfel încât nici nu l-a mai luat în
seamă. O altă creatură i s-a prins de fese. Ignorând liliecii, a înaintat cu paşi
împleticiţi printre copaci.
Unde era liliacul alb? Acolo. În stânga. S-a răsucit, izbindu-se cu capul de
trunchiul unui copac şi s-a prăvălit la pământ. A încercat să-şi amortizeze
căderea cu mâna dreaptă, însă antebraţul i s-a rupt cu un pocnet
înspăimântător. O durere, ca o arsură cumplită, l-a săgetat până în gât.
Liliecii prinşi de corpul lui şi-au pierdut poziţiile şi au scos ţipete de
protest, bătând demenţial din aripi. Chinuit, Tom s-a ridicat în picioare şi s-a
repezit înainte, cu braţul drept bălăbănindu-i-se inutil pe lângă corp. Liliecii
au reuşit să se aşeze din nou pe corpul lui, zbătându-se ca să se prindă mai
bine, reîncepând să-l devoreze.
Tom a continuat să meargă împleticit, dându-şi vag seama că mocasinii şi
cea mai mare parte a hainelor dispăruseră, rămânând doar cu câteva
zdrenţe în jurul coapselor. A simţit colţii care îi străpungeau carnea
piciorului.
Printre copaci s-a insinuat cu ecou un glas, alunecos şi profund.
— Îţi vei împlini destinul cu mine, Tom Hunter.
Vocea aparţinea unuia dintre liliecii aflaţi în spatele lui, ar fi putut jura
asta. Dar imediat a ieşit din pădure, ajungând pe malul unui râu, şi gândul s-
a pierdut.
Peste apa ce curgea vioi se arcuia un pod alb. Pe malul celălalt se înălţa,
impresionantă, o pădure multicoloră, orbitoare, amintind de o cutie cu
creioane colorate, deasupra căreia se vedeau coroanele de un verde
sclipitor. Priveliştea l-a făcut să se oprească.
Verde. Miraj ori raiul.
Tom a pornit şchiopătând spre pod, ignorând liliecii care i se prinseseră
de spate, care scoteau ţipete ascuţite. Respira cu greutate. Şi-a simţit carnea
tresărind. Liliecii negri s-au desprins. Aşezat pe o ramură joasă a copacului
31
ce se arunca peste râu, liliacul alb a bătut nerăbdător din aripi. Aliatul lui era
mare, probabil ajungându-i lui Tom până la genunchi, cu o deschidere a
aripilor de trei ori mai mare decât propria lui înălţime. Ochii lui verzi şi
liniştitori erau aţintiţi asupra lui Tom.
Cunoştea şi liliacul acela, nu? Ştia măcar că trebuia să-şi pună toate
speranţele în acea creatură.
La periferia câmpului lui vizual a văzut mii de bestii negre care se
aşezaseră pe copacii despuiaţi din spatele lui. A început să meargă nesigur
pe pod, sprijinindu-se de balustradă. Mintea a început să îi alunece la vale,
odată cu apa râului de dedesubt. Încet, dar sigur, a înaintat pe pod, pe
deasupra apei repezi, reuşind să ajungă pe celălalt mal. Acolo, s-a prăbuşit
pe iarba de un verde smarald.
Murea. Acela a fost ultimul lui gând înainte ca durerea să-l azvârle în
bezna inconştienţei.

32
 5

L-a trezit ceva. Un zgomot, ori o boare – ceva îl smulsese din vise.
A clipit, percepând doar o beznă profundă. A inspirat adânc, încercând să-
şi limpezească gândurile. Liliecii nu erau doar creaţii ale imaginaţiei lui. Nici
alte lucruri nu erau năluciri. Îl chema Tom Hunter. Căzuse şi se lovise cu
capul de o piatră, devenind amnezic, apoi abia scăpase din pădurea neagră.
Cât pe ce să nu reuşească. Iar acum îşi pierduse cunoştinţa şi visa.
Visa că era Tom Hunter, urmărit de cămătarii pe care îi păcălise cu o sută
de mii de dolari în urmă cu patru ani, la New York.
Din nefericire, acel vis despre Denver părea la fel de real ca şi acela
despre pădurea neagră. Trebuia să existe o modalitate de a spune dacă în
acele momente stătea întins pe iarba verde ori privea fix în tavanul
apartamentului din Denver, Colorado. Putea testa realitatea acelui mediu
ridicându-se şi făcând câţiva paşi, dar asta nu ar fi slujit la nimic dacă visele
erau percepute ca realitate. Va putea să vadă dacă avea pielea jupuită sau
dacă braţul îi era rupt, dar de când visele reflectau realitatea? Îşi rupsese
braţul în pădurea neagră, dar aici, în visul despre Denver, putea fi perfect
sănătos. În vise, starea trupească nu trebuia neapărat să fie aceeaşi.
Şi-a mişcat braţul. Nimic rupt. Trebuia să găsească o cale de a depăşi
visul, ca să se trezească pe malul râului, înainte de a muri acolo, întins pe
iarbă.
Uşa s-a deschis şi Tom a reacţionat fără să mai stea pe gânduri. A înşfăcat
maceta, s-a rostogolit pe podea şi s-a ridicat în poziţia de bază, cu lama
îndreptată spre uşă.
— Tom!
În prag stătea Kara, privindu-l mirată. Ea sigur părea suficient de reală.
Aşa cum stătea acolo: purtând încă uniforma de asistentă medicală, cu părul
blond strâns la ceafă, cu ochii la fel de albaştri şi blânzi ca întotdeauna. S-a
îndreptat de spate.
— Aşteptai pe cineva? a întrebat ea, apăsând pe comutator.
Lumina a inundat încăperea. Dacă era reală, şi nu în vis, lumina aceea
putea atrage fiarele nopţii. Newyorkezii.
— Ţi se pare că aştept pe cineva? a întrebat Tom.

33
 — Şi atunci ce faci cu maceta? a zis ea, făcând semn cu capul spre arma
din mâna lui.
El a lăsat lama în jos. Acum nu era vis. Se afla în apartamentul în care
locuia cu sora lui, deci nu zăcea fără cunoştinţă pe malul nu ştiu cărui râu.
— Am avut un vis nebunesc.
— Cum adică?
— Am avut impresia că era real. Chiar foarte real, serios.
Kara şi-a aruncat poşeta pe marginea mesei.
— Un coşmar, nu? Dar aşa sunt toate.
— Nu a fost ca orice vis ce pare real. În vis adorm mereu, iar apoi mă
trezesc aici.
Neînţelegând, Kara s-a uitat lung la el.
— Vreau să spun că mă trezesc aici numai dacă adorm dincolo.
O privire nedumerită.
— Şi?
— Şi cum să aflu dacă aici nu visez, chiar în clipa asta?
— Pentru că mă aflu aici, şi-ţi pot spune că acum nu visezi.
— Aşa este? Ai fi în vis, nu-i aşa? De aceea crezi că eşti reală. De aceea îţi
închipui că…
— Thomas, ai scris prea multe romane. Uite, e târziu, şi-aş vrea să dorm.
Avea dreptate. Iar dacă aşa stăteau lucrurile, nu era vorba doar de un
romancier care-şi închipuia că-l urmăresc lilieci negri.
Kara s-a răsucit, îndreptându-se spre camera ei.
— Hei, Kara.
— Te rog. Nu am tăria să mai rezist la o criză.
— Ce te face să crezi că e vorba despre o criză?
Kara s-a întors.
— Frăţioare, ştii că ţin la tine, dar crede-mă, când te trezeşti cu o macetă
în mână şi-mi spui că fac parte dintr-un vis de-al tău, nu pot decât să cred că
Tommy este dus rău de vâltoare.
O spusese în mod convingător. Tom a aruncat un ochi spre fereastră. Nici
un semn de atac.
— Am mai fost dus aşa? a întrebat el. Eu nu-mi aduc aminte.
— Dar trăieşti într-o adevărată vâltoare, a zis ea.
După o pauză, a continuat. Îmi pare rău, nu e drept. Pe lângă faptul că ai
cumpărat statui de douăzeci de mii de dolari pe care n-ai cui să le vinzi,
încercând să introduci piei de crocodil în ele şi…
34
 — Ştiai asta?
— Te rog, a spus ea zâmbind. Noapte bună, Thomas.
— În seara asta am fost împuşcat în cap, a spus el, redevenind agitat. S-a
repezit spre fereastră şi s-a uitat pe după draperie. Dacă ăsta nu e vis, atunci
avem necazuri mari.
— Acum chiar că visezi, a spus Kara.
Tom şi-a smuls şapca de pe cap. Tăietura trebuie să fi fost foarte evidentă,
pentru că ea a făcut ochii mari.
— Nu încerc să te duc cu preşul. M-au urmărit nişte indivizi din New York
şi m-au împuşcat în cap. Am căzut într-o pubelă şi mi-am pierdut cunoştinţa,
dar am reuşit să fug de acolo. Şi ai dreptate, nu sunt mort.
Kara s-a apropiat, încă neîncrezătoare.
— Ai fost împuşcat în cap?
I-a pipăit ţeasta uşor, cu priceperea unei asistente.
— E bine. Dar s-ar putea să avem necazuri.
— Adevărat, ai o rană la cap. Trebuie pansată.
— E superficială.
— Iartă-mă, Tommy. N-am ştiut.
El a închis ochii şi a inspirat adânc.
— Of, dac-ai şti… Eu ar trebui să-mi cer scuze. Apoi, abia şoptit: Nici nu-
mi vine să cred ce se întâmplă.
— Nu poţi crede… Dar ce se întâmplă?
— Am dat de belea, Kara, a spus el, plimbându-se de colo, colo. Probabil
că ei îi va veni să-l omoare, dar nu mai avea încotro. Mai ţii minte că mama a
rămas fără nici un ban după divorţ?
— Şi?
— Eram cu ea la New York. Nu-şi găsea de lucru, făcuse datorii mari, şi
mai avea puţin şi-i luau tot.
— Păi, tu ai ajutat-o să iasă din situaţia aia, a spus Kara. Ai vândut partea
ta din firma de turism şi ai salvat-o.
— Da, am salvat-o. Iar apoi ţi-am sărit ţie în ajutor.
Kara şi-a înclinat capul într-o parte.
— Dar tu nu ţi-ai vândut partea din firmă. Asta vrei să spui?
— Aşa e. N-am lichidat-o. Era oricum falimentară.
— Să nu-mi spui că ai împrumutat bani de la escrocii despre care vorbeai
mai devreme.
Tom a rămas tăcut.
35
 — Thomas, nu se poate! Exasperată, a ridicat braţele şi s-a întors cu
spatele. Nu. Apoi s-a răsucit cu faţa spre el. Cât?
— Prea mult ca să-i pot restitui acum. Dar caut o soluţie.
— Cât?
El a scos chitanţa, i-a întins-o şi a revenit lângă draperie, şi pentru a-i
evita privirea, şi pentru a verifica din nou zona.
— O sută de dolari?
— O sută de mii.
Kara a scăpat un oftat.
— O sută de mii? Asta-i nebunie curată!
— Da, şi dacă nu cumva visez eu, e adevărat. Mama avea nevoie de şaizeci
ca să-şi achite datoriile, tu voiai maşină nouă, iar mie-mi trebuiau douăzeci
şi cinci pentru noua afacere. Sculpturile.
— Şi după aceea, ai şters-o din New York, sperând că oamenii aceia vor
uita de tine?
— N-a fost chiar aşa. Am lăsat nişte urme prin America de Sud, iar apoi
am întins-o cu intenţia foarte fermă de a restitui banii la termen. Am găsit pe
cineva în Los Angeles interesat de sculpturi – asta-mi va aduce vreo cincizeci
de mii, fără contrabandă. Doar că a durat ceva mai mult decât am anticipat.
— Ceva mai mult? Dar la mama te-ai gândit? Nu o pui în pericol?
— Nu. Nu era o legătură de care ei să aibă cunoştinţă. Şi, în ceea ce o
privea pe ea, obţinuse banii în urma divorţului. Dar nu asta contează, ci
faptul că m-au dibuit şi nu cred că i-ar interesa altceva decât banii. Acum.
Kara a înţeles vorbele lui. Sentimentul de milă faţă de el pentru rana de
glonţ s-a spulberat.
— Sigur că te-au dibuit, prostănacule! Dar unde te credeai – la Manila? Ţi-
ai închipuit că o poţi şterge cu o sută de mii de la mafioţi şi poţi trăi fericit
până la adânci bătrâneţi? Dacă şi-ar îngădui ca măcar un om să-i păcălească,
atunci orice găgăuţă i-ar lăsa în pielea goală.
— Ştiu! Şi de aceea au tras în mine, ce Dumnezeu!
— Ne putem considera norocoşi dacă nu ne găuresc pe amândoi! Ce-a
fost în mintea ta să te muţi aici?
Spusele ei l-au lovit în plin. A inspirat adânc şi a închis ochii. Întreaga
situaţie i s-a părut imposibil de dificilă. Riscase mai mult decât îşi închipuia
Kara pentru a-şi scoate mama din necaz. Îşi abandonase viaţa pe care o avea
la New York pentru a o proteja şi pentru a lua lucrurile de la început,
încercând să se pună pe picioare prin afacerea de import. Nu-i trecuse prin
36
cap că venind la Denver încărcat de acea datorie o va pune în pericol pe
Kara.
Ce fusese în mintea lui de se mutase acolo? asta îl întrebase ea. Se gândise
că amândoi fuseseră părăsiţi de părinţi. Că nu aveau prieteni adevăraţi. Şi
nici un cămin. Că stăteau suspendaţi între ţări şi societăţi şi că încă nu ştiau
unde le era cu adevărat locul. Voia să fie fratele Karei – să o ajute şi să fie
ajutat de ea.
— Aveam douăzeci şi unu de ani, a spus el.
— Şi?
— Şi nu aveam minte. Iar tu aveai probleme. Kara şi-a lăsat braţele să
cadă de-a lungul trupului cu zgomot.
— Ştiu. Şi mi-ai fost mereu alături. Dar treaba asta… pur şi simplu, nu pot
crede că ai putut fi atât de prost.
— Îmi pare rău. Iartă-mă.
Kara s-a uitat la el şi a început să păşească agitată. Spumega de supărare,
dar nu era în stare să-i ia capul pentru atâta lucru. Trecuseră prin prea
multe împreună. Faptul că fuseseră crescuţi ca nişte paria într-o ţară străină
crease o legătură indestructibilă între ei.
— Ce prostii eşti în stare să faci câteodată, Thomas…
Şi, iată, legătura putea fi pusă la încercare din când în când.
— Uite, a spus el, ştiu că nu am procedat bine, dar nu e nici sfârşitul lumii.
— Sigur că nu. Suntem încă vii, nu? Trebuie să fim etern recunoscători.
Ne mişcăm şi respirăm. Tu te-ai ales cu o rană la cap, dar putea fi şi mai rău.
Ar trebui să bem pentru norocul pe care l-ai avut!
— Oamenii aceia nu ştiu unde locuim.
— Păi, vezi, asta e problema, a spus ea. Ai trecut deja de la eu la noi. Şi noi
nu putem face nimic.
Tom a simţit că durerea de cap se acutizează. L-a cuprins un val de
ameţeală şi s-a îndreptat împleticit către şezlong. S-a lăsat greu pe el şi a
scos un geamăt.
Kara a oftat şi a dispărut în camera ei. A revenit câteva clipe mai târziu cu
tifon, o sticlă de apă oxigenată şi un tub de neospirin şi s-a aşezat lângă el.
— Lasă-mă să văd.
El s-a întors cu faţa la perete şi a lăsat-o să îi tamponeze rana cu apă
oxigenată.
— Dacă ar fi ştiut unde locuim, ar fi fost deja aici, a spus el.
— Nu te mai mişca.
37
 — Nu ştiu cât timp mai avem la dispoziţie.
— Eu nu plec nicăieri, a spus ea apăsat.
— Nu putem rămâne aici, şi ştii prea bine asta. M-au găsit la Denver
probabil din cauza teatrului-restaurant 2. Trebuia să mă gândesc la asta –
restaurantul acela îşi face reclamă în toată ţara. Şi numele meu apare în
anunţ.
Kara i-a pansat capul, fixând tifonul cu bandă adezivă.
— Mi se pare normal ca reprezentaţia cu Alice în Ţara Minunilor să-ţi
aducă sfârşitul, nu crezi?
— Te rog. Nu e amuzant.
— De parcă situaţia asta a fost vreodată amuzantă.
— Gata, ai spus ce aveai de spus. Am fost un prost, şi-mi pare rău, dar
chestia e că încă suntem în viaţă, iar nişte indivizi duri încearcă să mă ucidă.
— Şi nu ai anunţat poliţia?
— Asta nu i-ar descuraja pe tipi.
A pipăit bandajul şi s-a ridicat, simţind dintr-odată că lumea se clatină.
— Aşază-te, i-a poruncit Kara.
Începuse să devină autoritară, dar acum Tom merita să fie luat din scurt.
Pe de altă parte, dacă o lăsa să-şi exercite autoritatea, ar fi reuşit să înlăture
neînţelegerea ce apăruse între ei.
Aşa că s-a executat.
— Ia astea.
I-a întins două pastile. Tom le-a azvârlit în gură şi le-a înghiţit fără apă.
Kara a suspinat din nou.
— Aşa, s-o luăm de la capăt. Deci, ai pe urme nişte mafioţi pentru că i-ai
tras în piept cu o sută de mii. După patru ani, păcatele te-au ajuns din urmă,
probabil din cauza teatrului Magic Circle sau a Java Hut. Au tras în tine, dar
ai reuşit să scapi. Dar mergeai pe jos, aşa că oamenii ştiu că locuieşti în zonă,
şi e doar o chestiune de timp până te vor dibui din nou. Corect?
— Cam aşa ceva.
— Şi, ca să pui capac la toate, lovitura încasată la cap te face să crezi că
trăieşti în altă lume. Corect?
Tom a încuviinţat dând din cap.
— Probabil. Cam aşa ceva.

2
Restaurant ce oferă clienţilor şi o reprezentaţie teatrală (n. tr.).
38
 Ea a închis ochii.
— E o nebunie.
— Tot ce se poate. Dar tot va trebui să plecăm de aici.
— Şi unde, mă rog, trebuie să plecăm? Eu am o slujbă. Nu pot să plec chiar
aşa, peste noapte.
— Dar n-am spus că nu ne mai întoarcem. Pe de altă parte, nu putem să
stăm şi să-i aşteptăm. S-a ridicat şi a început să păşească agitat, ignorând
senzaţia de ameţeală. Poate c-ar fi bine să ne întoarcem o vreme în Filipine.
Avem paşapoarte. Şi prieteni, care…
— Las-o baltă. Mi-au trebuit zece ani ca să mă desprind de Manila. Nu mă-
ntorc acolo. Şi în nici un caz acum.
— Te rog, ai mai mult sânge filipinez decât american. Nu poţi fugi de asta
mereu.
— Păi, cine are o rană de glonţ la cap? Eu n-am chef să mai fug. Mă aflu
aici. Am cetăţenie americană, locuiesc în Denver şi sunt mulţumită de viaţa
pe care o duc.
— Şi eu. Dar dacă au făcut atâta drum pentru recuperarea datoriei,
înseamnă că mă vor urmări tot restul vieţii.
— Trebuia să te gândeşti mai demult la asta.
— Cum ţi-am mai spus, ai dreptate. Acum nu mă toca la cap cu acelaşi
lucru, a zis Tom, apoi a inspirat adânc. Poate-mi înscenez moartea.
— Cum Dumnezeu i-ai convins să-ţi dea o sută de mii?
Tom a ridicat din umeri.
— Le-am spus că sunt negustor de arme.
— A, bravo.
Analgezicele începuseră să-i dea o stare de somnolenţă. S-a aşezat din
nou, rezemându-şi spatele de spetează şi a închis ochii.
— Trebuie să facem ceva.
Au rămas tăcuţi un minut. Kara susţinuse mereu că era fericită la Denver,
dar, deşi avea douăzeci şi şase de ani şi era frumoasă, nu ieşise cu nimeni
vreme de trei ani, dar vorbea de căsătorie. Cum se putea interpreta asta?
Însemna că era străină de acel loc, la fel ca şi el. Indiferent cât de mult s-ar fi
străduit, nu se puteau debarasa de trecut.
— Sunt sigură că o să găseşti tu o soluţie, a spus Kara. Eu nu vreau să
plec.
— N-am de gând să te las singură aici. Nici nu intră în discuţie. Simţea că i
se învârte capul. Ce pastile mi-ai dat?
39
 — Demerol, i-a răspuns ea şi, ridicându-se, s-a dus la fereastră. E o
nebunie.
Tom a rostit câteva cuvinte. Ceva despre intenţia de a pleca imediat.
Despre faptul că avea nevoie de bani. Însă glasul lui parcă venea de departe.
Poate din cauza analgezicului. Ori a loviturii la cap. Poate pentru că, de fapt,
zăcea pe malul unui fluviu, agonizând.
Kara tocmai spunea ceva.
— Poftim? a întrebat el.
— … dimineaţă. Până atunci…
Mai mult nu a reuşit să audă.

40
 6

La baza podului arcuit, pe iarba deasă, bărbatul însângerat zăcea cu faţa

în jos, de parcă ar fi fost mort de câteva zile. Bestiile negre de pe malul
celălalt dispăruseră din copacii carbonizaţi. Două creaturi albe stăteau
aplecate deasupra trupului, ţinându-şi aripile strânse în jurul pieptului
îmblănit, şi îşi mişcau picioarele subţiri ca nişte fuse puţin câte puţin,
legănându-se de parcă ar fi fost pinguini.
— Repede, în pădure, a spus Michal.
— Îl putem târî până acolo? a întrebat Gabil.
— Sigur că da. Ia-l de cealaltă mână.
S-au aplecat, dar nu prea mult – aveau doar vreun metru înălţime, şi asta
dacă se întindeau – şi au tras bărbatul de pe mal. Michal a luat-o înainte,
printre copaci, ajungând într-un luminiş înconjurat de pomi fructiferi. Pe
pământ nu erau pietre sau alte obstacole, dar nu aveau cum să-l menajeze
prea mult pe om. Curând nici nu avea să mai conteze asta.
— Gata, a spus Michal şi a dat drumul mâinii bărbatului. Cred că nu ne
aude.
— Nu ne poate înţelege. Nici vorbă, a spus Gabil şi a îngenuncheat. Cum
să priceapă dacă e inconştient?
Michal l-a îmboldit pe om în umăr cu piciorul fragil, ce amintea de acela al
unei păsări.
— Spui că l-ai ajutat să iasă din pădurea neagră?
Departe de a se îndoi de vorbele prietenului său, Gabil ştia cum să facă să
afle toate amănuntele. Era mai mult un comentariu decât o întrebare.
Gabil a dat din cap şi s-a scărpinat uşor pe frunte. Expresia de pe faţa lui
rotundă, cu trăsături moi, părea neobişnuită.
— Mare noroc a avut să supravieţuiască, a zis Gabil, întinzând o aripă în
direcţia din care veniseră. De abia a reuşit să iasă dintre copacii negri.
Merita să-i vezi pe Shataiki-i care se agăţaseră de el. Erau cel puţin zece.
Gabil a ţopăit în jurul trupului prăbuşit. Trebuia să vezi, Michal. Serios. Cred
că e de departe, pentru că nu-l recunosc.
— Cum să-l recunoşti? A rămas fără piele.
— L-am văzut şi înainte de asta. Îţi spun sigur, omul ăsta nu a mai fost pe
aici până acum.
41
 Legănându-se, Gabil s-a aplecat deasupra omului nemişcat.
— Ei, dar nu a băut din apă; şi asta contează cel mai mult, a zis Michal.
— Dar era cât pe ce, dacă nu aş fi intervenit eu, a spus Gabil, entuziasmat.
— Şi ai zburat până acolo pentru că…?
Cei doi îi înfruntau rareori pe liliecii negri. Demult, se purtaseră bătălii
epopeice cu ei, dar asta nu se mai întâmplase de vreun mileniu.
— Pentru că am văzut cerul negru de Shataiki în zbor, pe aproape doi
kilometri, de aceea. M-am ridicat în înalturi, dar când l-am văzut, nu m-a
lăsat inima să-l abandonez. Şi te asigur, erau vreo mie de bestii turbate care
zburau în cerc în jurul meu. A fost foarte spectaculos.
— Dar cum ai scăpat de o mie de Shataiki?
— Michal, te rog! Sunt eu! Învingătorul Shataiki-lor, a zis el, şi a ridicat o
aripă, într-un fel de salut. Muşte ori bestii, negre sau roşii, adu-le încoace. Le
voi azvârli în beznă. A aşteptat o reacţie din partea lui Michal şi, cum acesta
a rămas tăcut, a continuat: De fapt, i-am luat prin surprindere. Am venit
dinspre soare. Şi, ţi-am povestit despre muşte? Am trecut printr-un nor de
muşte de parcă nici n-ar fi existat.
— Sigur că da. Apoi, după o clipă de gândire, a adăugat: Bravo ţie.
Michal şi-a înclinat capul şi a examinat spinarea omului. Sângele încă îi
curgea din cele trei răni de pe gât, fese şi pulpa piciorului drept, locurile
unde Shataiki-i îl devoraseră până la os. Carnea lui tremura în soarele
arzător. Acel om avea un aer ciudat. Era neobişnuit ca vreun locuitor dintr-
un sat îndepărtat să intre în pădurea neagră. Asta se mai întâmplase doar o
dată până atunci. Dar ciudăţenia nu se oprea aici. A adulmecat mirosul
neplăcut emanat de respiraţia chinuită a bărbatului – semăna cu respiraţia
liliecilor Shataiki.
— Ei, hai să ne apucăm de treabă. Ai apa la tine?
— Bună ziua.
Amândoi s-au răsucit în aceeaşi clipă. La marginea luminişului apăruse o
tânără femeie cu ochi mari şi curioşi. Rachelle.

Rachelle a rămas împietrită, cu privirea aţintită asupra trupului

însângerat. Mai văzuse vreodată ceva atât de groaznic? Nu! S-a apropiat
grăbită, făcând să foşnească tunica roşie, care-i acoperea genunchii.
— Ce… ce este? Un bărbat, bineînţeles. Şi-a dat seama de asta după
muşchii spatelui şi ai picioarelor. Zăcea pe burtă, cu capul întors către ea,
plin de sânge. Cine e?
42
 Cei doi Roush-i, Michal şi Gabil, s-au privit.
— Nu ştim, a răspuns Michal.
— Nu-l cunoaştem, a spus Gabil. Nu, acest om e din alt sat.
Fascinată, Rachelle s-a oprit. Omul avea un braţ îndoit într-un unghi
ciudat. Era probabil fracturat mai jos de cot. A simţit un val de milă.
— Vai. Vai de mine, vai. S-a lăsat în genunchi lângă umerii lui. Cum de s-a
putut întâmpla aşa ceva?
— Liliecii. Eu l-am ajutat să iasă din pădurea neagră, a zis Gabil.
Pe faţa ei a apărut o expresie panicată.
— Lilieci? A fost în pădurea neagră?
— Da, dar n-a băut apă, a spus Michal.
Nici unul dintre ei nu a mai spus nimic. Aceea era opera Shataiki-lor. Nu
văzuse niciodată vreunul, şi nici nu se înfruntase cu colţii vreunuia, dar aici,
pe iarbă, avea dovada brutalităţii acelor bestii îngrozitoare. Cât sânge… De
ce nu-l tămăduiseră cei doi Roush-i imediat? Doar ştiau la fel de bine ca şi ea
că sângele pângărea omul. Pângărea bărbaţi, femei, copii, iarba, apa, orice
atingea. Nu era menit să fie vărsat. Şi, în rarele ocazii când se întâmpla asta,
trebuia să existe o justificare.
Furia a înlocuit spaima. La ce se gândiseră creaturile care-i făcuseră aşa
ceva unui om?
— De aceea ne-a vorbit Tanis de expediţia de anihilare a liliecilor! a spus
ea. Groaznic!
— Orice expediţie l-ar aduce pe Tanis în aceeaşi stare! a spus Michal pe
un ton tăios. Nu fi ridicolă!
Rachelle şi-a întors din nou ochii spre trupul însângerat. Omul respira
regulat, dar nu-şi recăpătase cunoştinţa. Un suflet nevinovat.
Cu toate acestea, bărbatul părea să radieze un aer misterios şi fascinant.
Intrase în pădurea neagră, dar nu cedase ispitei de a bea apa de acolo. Ce fel
de om era capabil de un asemenea lucru? Doar un bărbat foarte puternic.
— Apa, Gabil, a spus Michal.
Roush-ul mai scund a scos de sub aripă o ploscă.
Rachelle a vrut să întindă mâna. Ca să atingă pielea bărbatului. Gândul a
surprins-o.
Oare acesta să fie bărbatul? Gândul acesta a surprins-o şi mai mult. Cum
de îndrăznea să ia de soţ un bărbat pe care nu-l cunoştea?
Michal a luat plosca de la Gabil. I-a scos apoi dopul.

43
 Cât de absurd era ca ea să se gândească la acel bărbat brutalizat în alt fel
decât că avea nevoie disperată de apă şi de iubirea lui Elyon. Cu toate
acestea, nu se putea gândi la altceva. Se simţea atrasă în mod irevocabil de
el, la fel ca sângele spre inimă. De când îi evaluau oamenii pe cei pe care îi
alegeau? Toţi bărbaţii erau buni, toate femeile erau bune, toate căsătoriile,
perfecte. Şi atunci, de ce să nu fie al ei acest bărbat, dacă se simţea dintr-
odată atrasă din compasiune de el? Era primul pe care îl vedea având o
nevoie disperată de apa lui Elyon.
Michal a înaintat legănându-se. A înclinat plosca.
Rachelle a ridicat o mână.
— Aşteaptă.
— Să aştept?
Nu ştia sigur ce o apucase, dar emoţia îi cuprinsese inima într-un fel cu
totul nou. S-a uitat la Michal.
— E… crezi că e însemnat?
Cei doi Roush s-au privit din nou.
— Ce vrei să spui? a întrebat Michal.
Fruntea bărbatului, care trebuia să poarte semnul unirii, era plină de
sânge. Brusc, şi-a dorit cu disperare să şteargă sângele şi să vadă dacă el
purta semnul, acel mic cerc inconfundabil care semnifica împreunarea lui cu
altă femeie. Ori jumătatea de cerc care însemnă că era promis. Dar a şovăit:
sângele vărsat reprezenta negarea creaţiei lui Elyon, şi trebuia să evite aşa
ceva.
Michal a lăsat în jos plosca.
— Te rog, doar nu crezi în mod serios…
— E o idee minunată! a spus Gabil, ţopăind. Ce minunat şi romantic!
— De ce nu? l-a întrebat Rachelle pe Michal.
— Dar nici nu-l cunoşti!
— De când are asta vreo importanţă pentru o femeie? Elyon face
asemenea discriminări? Şi doar l-am găsit eu.
— Ceea ce simţi e milă, şi nicidecum…
— Nu te pripi să decizi tu ce simt, a spus Rachelle. Te asigur că am
sentimente foarte puternice faţă de acest bărbat. Sărmanul de el a trecut
prin chinuri inimaginabile.
— Nu, nu cele mai îngrozitoare, a spus Michal. Crede-mă.
— Dar nu despre asta este vorba. Problema e că sunt puternic atrasă de
acest bărbat şi cred că sunt sortită să îl aleg. Să fie ceva necugetat?
44
 — Nu, nu cred că e deloc necugetat, a spus Roush-ul mai scund. E foarte,
foarte romantic! Nu mai fi atât de circumspect, Michal; e o idee încântătoare!
— Nu ştiu dacă e marcat, a spus Michal, care părea să se fi înmuiat.
Rachelle avea douăzeci şi unu de ani, dar nu simţise niciodată o dorinţă
atât de puternică de a alege un bărbat. Majoritatea femeilor de vârsta ei
aleseseră deja şi fuseseră alese. Iar ea sigur era eligibilă. Şi nu avea
importanţă pe cine alegea, important era să o facă. Aşa era obiceiul.
A rupt un smoc de iarbă şi l-a apropiat de fruntea bărbatului. Atentă să
nu-i atingă pielea, i-a şters sângele.
Nici un semn!
Inima a început să-i bată mai tare. Obiceiul era rar, dar limpede. Orice
femeie eligibilă care întregea un bărbat eligibil lansa o invitaţie. Ea îl alegea.
Bărbatul trebuia să accepte invitaţia şi să o aleagă, urmând-o.
Rachelle s-a ridicat încet.
— Nu are nici un semn.
Gabil a ţopăit.
— E perfect, perfect!
Michal s-a uitat la ea, apoi la bărbat.
— Mi se pare foarte neobişnuit, nici nu ştim din ce sat este. Dar cred că ai
dreptate. E alegerea ta. Vrei să-i aduci întregirea?
Ea s-a înfiorat. Totul părea extrem de îndrăzneţ. Atât de cutezător. Dar,
privind spre bărbat, şi-a dat seama că nu făcuse alegerea până în acea zi
pentru că avea o fire mai înclinată spre aventură decât multe alte femei. Era
un bărbat bun? Desigur. Toţi bărbaţii erau buni. Oare o va urma? Ce bărbat
ar refuza să flirteze cu o femeie care l-a invitat? Şi ce femeie ar refuza să
flirteze cu un bărbat care a ales-o? Aceasta era natura Marii Romanţe. Toţi
ştiau asta. Şi le plăcea.
Într-o asemenea situaţie neobişnuită şi riscantă, ea era gata să îl aleagă pe
acel bărbat. Brusc, s-a simţit mai pregătită să aleagă şi să fie aleasă decât
putea exprima în cuvinte faţă de orice Roush, fie şi cel mai înţelept dintre ei,
cum era Michal. Cum puteau ei înţelege? Doar nu erau umani.
— Da, vreau, a spus Rachelle. Da. A întins mâna care îi tremura după
ploscă. Dă-mi apa.
Michal a încercat să zâmbească. Şi-a arcuit o sprânceană în semn de
întrebare.
— Eşti sigură?
— Dă-mi plosca. Sunt foarte sigură.
45
 — Se vede.
Şi i-a întins apa.
Rachelle a luat plosca. Dintr-un impuls greu de înţeles, a dus-o la buze şi a
sorbit din apa verde şi dulce. Prin pântecul ei a trecut un val de putere şi s-a
cutremurat.
— Hai, vino, Gabil, a spus Michal. Să-l întoarcem.
Gabil s-a oprit, l-a prins pe bărbat de o mână şi l-a întors pe spate.
— Vai, a făcut el. Da, domnule. Arată rău, nu? Sigur. Fie ca Elyon să se
milostivească de această biată fiinţă.
Braţul rupt se îndoise, devenind paralel cu el însuşi.
Valul de emoţie a luat-o acum total în stăpânire pe Rachelle. Abia aştepta
să-i aducă întregirea acelui bărbat. S-a lăsat în genunchi, a înclinat plosca
spre faţa lui şi a lăsat apa limpede şi verde să îi curgă peste buze.
Apa a părut să radieze o lumină slabă, apoi s-a răspândit peste faţa
bărbatului, ca şi cum ar fi căutat modalitatea potrivită de a-l tămădui.
Imediat după aceea, umflăturile roşii au început să se resoarbă,
amestecându-se cu pielea roz, care s-a unduit. Formele nasului şi ale buzelor
s-au conturat pe faţa lui.
Apoi a turnat apă peste restul trupului şi, la fel de repede, lichidul s-a
răspândit pe piele, sângele s-a dispersat, roşeaţa a dispărut, găurile s-au
umplut cu carne proaspătă. Vânătăile de sub piele şi-au pierdut culoarea
violacee. Braţul frânt a zvâcnit din poziţia în care zăcea şi a început să se
îndrepte. Surprins, Gabil a scos un icnet şi s-a îndepărtat de membrul ce se
mişca. Cu un zgomot puternic, braţul s-a sudat, redevenind întreg.
Rachelle s-a uitat la bărbatul transformat din faţa ei, uimită de
frumuseţea lui. Piele aurie, chip bine conturat, muşchi arcuindu-se sub piele,
vene bine desenate pe braţe. Apa lui Elyon îl tămăduise.
Iar ea îl alesese pe acest bărbat drept partener, nu? Gândul i se părea de
neconceput. Chiar alesese un bărbat! Mai rămânea să o aleagă şi el, desigur,
dar…
Bărbatul a respirat adânc. Gabil a scos un ţipăt scurt, care a alarmat-o mai
mult pe Rachelle decât mişcarea neaşteptată a bărbatului. S-a dat înapoi,
sărind apoi în picioare.
Bărbatul deschisese ochii.
***

46
 Lumina strălucitoare i-a pătruns treptat în ochi şi, încetul cu încetul, l-a
trezit. Mintea lui făcea eforturi să se orienteze. Cer albastru. Coroane verzi
de copaci fremătând în briză.
Nu se afla în Denver.
Nu stătea întins pe canapea, după ce luase Demerol. Denver fusese doar
un vis. Slavă Cerului. Dar asta însemna…
Liliecii negri.
Tom s-a ridicat brusc în capul oaselor şi a văzut în faţă, strălucind în
soare, o pădure ai cărei copaci aveau trunchiurile de culoarea ambrei,
topazului şi rubinului. S-a întors spre stânga. Curioase, două creaturi albe îl
priveau cu ochi ca de smarald. Arătau ca nişte rude albe ale liliecilor negri,
având trăsături plăcute.
Cel mai scund dintre ei s-a uitat în spate. Tom i-a urmărit privirea. La
câţiva paşi depărtare de el se afla o femeie cu părul castaniu şi lung, purtând
o rochie roşie din satin, cu ochii măriţi de uimire.
S-a ridicat în picioare, realizând imediat că trupul nu-i mai era vătămat. Şi
nu mai era nici plin de sânge.
Femeia l-a urmărit fără să se mişte. Cu un aer întrebător, creaturile mici şi
îmblănite au ridicat ochii spre el. A auzit susurul apei în apropiere. Unde se
afla? O cunoştea pe acea femeie? Dar pe cele două creaturi?
— Ai păţit ceva? a întrebat cea mai mare dintre ele.
Tom a privit lung spre ea. Tocmai auzise cuvinte ieşite de pe buzele unui
animal. Dar nu era nimic neobişnuit în asta, nu? Nicidecum. A clătinat din
cap, ca pentru a-şi limpezi gândurile, dar ele au rămas confuze.
— Ai venit din pădurea neagră, a spus creatura. Nu te îngrijora, nu ai băut
apă de acolo. Eu sunt Michal, iar el e Gabil, iar… a făcut un semn cu aripa
către femeie, ea e Rachelle. I-a rostit numele ca şi cum ar fi însemnat ceva
deosebit pentru el. Cum te simţi?
— Da, cum te simţi? a repetat ca un ecou şi Gabil.
Prin minte i-au apărut amintiri despre goana lui prin pădurea neagră.
Totul i se părea vag familiar, dar amintirile lui nu treceau dincolo de cele
petrecute cu o noapte în urmă, când îşi revenise după ce se lovise la cap. Şi-a
pipăit ţeasta, încercând să găsească rana. Dispăruse.
Şi-a privit corpul şi, încet, şi-a trecut o palmă peste pieptul dezgolit. Fără
tăieturi, vânătăi, nici măcar o urmă a rănilor pe care-şi amintea că le avusese
în timp ce era vânat.
Tom s-a uitat spre femeie.
47
 — Mă simt bine.
Ea şi-a arcuit o sprânceană şi i-a zâmbit.
— Bine? Desculţă, a făcut câţiva paşi spre el şi s-a oprit la o lungime de
braţ de el. Cum te cheamă?
El a şovăit.
— Thomas Hunter.
— Încântată să te cunosc, Thomas Hunter.
Ea i-a întins mâna, iar el a încercat să i-o prindă, dar ea a evitat asta,
trecându-şi degetele peste palma lui. Salutul. Tom uitase până şi acel lucru.
— Eşti un bărbat frumos, Thomas Hunter. Te-am ales.
A rostit cuvintele încet, iar ochii ei au sclipit ca stelele. În mod sigur acea
informaţie presupunea ceva important, dar Tom nu avea nici cea mai vagă
idee ce anume. Aşa că n-a spus nimic.
Ea şi-a plecat capul, a făcut câţiva paşi în spate şi l-a ţintuit cu o privire ce
trăda o bună dispoziţie molipsitoare, de parcă ar fi ştiut un secret adânc şi
încântător.
Fără să mai spună ceva, ea s-a răsucit pe călcâie şi a fugit în pădure.

48
 7

Kara s-a trezit la trei dimineaţa simţind că-i plesneşte capul. A încercat să
ignore durerea şi să adoarmă la loc, dar în momentul în care şi-a adus
aminte de necazul pe care Tom îl adusese pe capul amândurora, mintea ei s-
a opus.
În cele din urmă, s-a ridicat din aşternut, a intrat în baie şi a luat două
pastile de Advil cu o înghiţitură de apă. Absenţa unei instalaţii de aer
condiţionat era poate singurul inconvenient al apartamentului.
S-a dus spre camera de zi şi s-a oprit lângă şezlong. Tom stătea întins sub
cuvertura matlasată pe care ea o aşezase peste el, aparent în aceeaşi poziţie
ca acum câteva ore. Fratele ei se rupsese parcă de lume.
Încâlcit, părul castaniu îi acoperea fruntea. Gura închisă, respiraţia egală
şi profundă. Faţa, bine bărbierită, cu linii drepte. Corpul zvelt, puternic.
Mintea, necuprinsă precum oceanul.
Fusese nedreaptă când pusese la îndoială justeţea hotărârii de a se stabili
la Denver, aducând toate necazurile după el. Venise de dragul ei: amândoi
ştiau asta. El era mezinul familiei, dar se îngrijise de toţi ceilalţi. Nu se
dusese la Harvard, aşa cum plănuise iniţial, pentru că, după divorţ, mama
avusese nevoie de el. Şi, după ce rezolvase problemele mamei, nu-şi
continuase studiile pentru că trebuise să o ajute pe sora lui mai mare. Îşi
sacrificase viaţa pentru ceilalţi membri ai familiei. Chiar dacă îl trata cu
asprime, Kara nu-l putea acuza pentru ceea ce făcuse. Nu era omul care să
stea deoparte, lăsând viaţa să treacă pe lângă el. Dacă nu avea să studieze la
Harvard, trebuia să facă altceva, la fel de extravagant.
Ceva precum împrumutul de o sută de mii de dolari de la un cămătar ca
să achite datoriile mamei şi să pornească o afacere. Dacă i s-ar fi oferit
răgazul, ar fi restituit banii, dar timpul nu se arătase a fi de partea lui.
Da, dar problema îi privea acum pe amândoi, nu? Ce trebuiau să facă?
S-a gândit să-l trezească, pentru a se convinge că se simţea bine. Deşi
respinsese o asemenea idee, ideea visului cu iz de realitate nu era ceva
caracteristic pentru Tom. Niciodată nu făcea ceva fără să analizeze mai întâi
situaţia. Nu se lăsa condus de năluciri. Uneori, analizele lui erau rapide şi
creatoare – chiar spontane –, dar nu vorbise niciodată de halucinaţii. Era
clar că lovitura primită în cap îi afectase gândirea.
49
 Oare ce mai visa acum?
Şi-a adus aminte de mutarea într-un alt stat, pe vremea când ea era în
clasa a zecea, iar el, într-a opta. În primele două săptămâni, Tom rătăcise
prin şcoală ca un căţel orfan, încercând să se integreze, fără a reuşi însă. Se
deosebea de ceilalţi şi ştiau cu toţii asta. Unul dintre componenţii echipei de
fotbal – un fundaş începător, cu bicepşii mai bine dezvoltaţi decât pulpele lui
Tom – îl numise într-o după-amiază individ-fără-şira-spinării-şi-iubitor-de-
chinezi, iar Tom, într-un târziu, îşi pierduse cumpătul. Îl băgase în spital pe
fotbalist doar dintr-o lovitură. După aceea, a fost lăsat în pace, dar nu şi-a
făcut prea mulţi prieteni.
Ziua era foarte puternic, dar noaptea târziu ea îi auzea scâncetele slabe
răsunând din camera alăturată. Atunci îi sărise în ajutor. În anii ce urmaseră,
Kara socotise că în momentul acela se născuse refuzul ei de a accepta
bărbaţii care preţuiau din cale-afară tot ce era american. Ar fi fost în stare
să-l asmută în fiecare zi pe fratele ei împotriva unui fotbalist îndopat cu
steroizi.
S-a apropiat de canapea şi, aplecându-se, l-a sărutat pe frunte.
— Nu-ţi face griji, Thomas, a şoptit ea. Scăpăm noi din situaţia asta. Am
mai făcut-o şi altă dată.
***
Stând în luminiş, Tom s-a uitat la cele două creaturi albe. Sigur, arătau
ciudat cu trupurile acoperite de blană albă, cu picioarele subţiri. Aripile nu
erau din pene, ci din piele, ca ale liliecilor, iar labele arătau la fel ca restul
corpului.
Ambii familiari, dar într-un mod bizar.
— Liliecii negri, a spus el. Am visat că mă urmăreau lilieci negri prin
pădure.
— Nu a fost un vis, i-a răspuns Gabil pe un ton precipitat. Nici vorbă. Ai
avut noroc să ajung eu pe acolo.
— Îmi pare rău, dar nu… nu-mi aduc aminte ce s-a întâmplat.
Cele două creaturi l-au examinat cu ochi nedumeriţi.
— Nu-ţi aminteşti nimic? l-a întrebat Michal.
— Nu. Adică, da, ţin minte că eram fugărit. Dar seara trecută m-am lovit
cu capul de o piatră şi mi-am pierdut cunoştinţa. A făcut o pauză şi a încercat
să găsească modalitatea cea mai potrivită pentru a-şi explica starea de
dezorientare. Nu-mi aduc aminte nimic din cele petrecute înainte de
lovitură.
50
 — Înseamnă că ţi-ai pierdut memoria, a spus Michal. Apoi s-a apropiat
legănându-se. Îţi dai seama unde te afli?
Instinctiv, Tom a făcut un pas înapoi, iar creatura s-a oprit.
— Hm… nu prea. Într-un fel, dar nu sunt sigur. S-a frecat la cap, şi a
continuat: Cred că m-am lovit rău.
— Bine, lasă asta. Ce ştii? l-a întrebat Michal.
— Ştiu că mă cheamă Tom Hunter. Am pătruns cumva în pădurea neagră
împreună cu cineva pe nume Bill, dar eu am căzut şi m-am lovit cu capul de
o stâncă. Bill a băut apă şi s-a îndepărtat…
— L-ai văzut bând apă? a intervenit Michal.
— Da, sigur a băut.
— Hmm.
Tom a aşteptat să i se dea explicaţii privind acea reacţie, dar creatura s-a
mulţumit să-i facă un semn, îndemnându-l să continue.
— Spune. Ce s-a întâmplat după aceea?
— Apoi te-am văzut pe tine – a spus el, uitându-se la Gabil – şi am rupt-o
la fugă.
— Asta e tot? Nimic altceva?
— Nu. Doar visele. Îmi aduc aminte de ele.
Cei doi au aşteptat plini de speranţă.
— Vreţi să ştiţi ce am visat?
— Da, a zis Michal.
— Bine, dar sunt absurde. Se deosebesc total de asta. Lucruri nebuneşti.
— Bine, bine. Spune-ne despre lucrurile nebuneşti.
Denver. Sora lui, Kara. Mafioţii. O lume perfect conturată din amănunte
surprinzătoare. Le-a spus creaturilor esenţialul într-o frază lungă, dar s-a
simţit perfect conştient când le-a povestit visele avute, indiferent cât de vii
ar fi părut ele. La o adică, de ce voiau să afle ce visase? Creaturile se uitau la
el fără să clipească, ascultând scurta lui poveste fără să-şi trădeze nici o
emoţie.
Atât ei, cât şi pădurea colorată din spate păreau perfect normale. Doar că
el nu-şi putea aminti nimic.
— Asta e tot? a întrebat Michal după ce Tom a terminat.
— În mare, da.
— Nu credeam că există cineva în afara înţelepţilor care să ştie istoriile
atât de bine, a zis Gabil.
— Care istorii?
51
 — Nu ştii ce sunt istoriile? a întrebat Michal. Dar vorbeşti despre ele ca şi
cum le-ai cunoaşte destul de bine.
— Cum adică, visele mele despre Denver sunt reale?
— Vai, Cerule, nu, a zis Michal, pornind legănat în direcţia în care fugise
femeia şi întorcându-se apoi spre el. Nu fuga ta în timp ce erai urmărit de
oamenii aceia. Asta, cel puţin, nu este reală. Însă istoriile legate de vechiul
Pământ sunt reale. Da, sigur. Toată lumea le ştie. A făcut o pauză şi l-a
măsurat pe Thomas cu scepticism. Eşti sincer când spui că nu ştii despre ce
vorbesc?
Tom a clipit şi s-a uitat spre pădurea colorată. Trunchiurile copacilor
radiau lumină. Foarte stranie, dar extrem de familiară.
— Nu, a zis el, frecându-şi tâmplele. Se pare că nu pot gândi clar.
— Mie mi se pare că gândeşti foarte limpede când vine vorba despre
istorii. Sunt toate tradiţii orale, transmise în fiecare dintre sate de către
povestitori. Denver, New York – tot ce ai visat e scos din istorii.
Gabil a ţopăit în lateral ca o pasăre.
— Istoriile!
Michal i-a aruncat o privire celuilalt, semn că-şi pierduse răbdarea.
— Prietene, eu cred că suferi de un caz clasic de amnezie, deşi nu înţeleg
de ce apa nu a reuşit să te lecuiască şi de asta. Pădurea neagră ţi-a provocat
o stare de şoc, un lucru deloc surprinzător. Acum visezi că trăieşti într-o
lume pe care ai născocit-o singur, în care eşti urmărit de oameni ce ţi-au pus
gând rău. Mintea ta a creat un vis amănunţit folosind tot ce ştiai despre
istorii. Fascinant.
— Fascinant! a întărit Gabil.
Încă o privire aruncată de Michal.
— Dar dacă mi-am pierdut memoria, de ce-mi aduc aminte istoriile? a
obiectat Thomas. E ca şi cum aş şti mai mult despre visele mele decât
despre… voi.
— Cum am spus, amnezia, a explicat Michal. Mintea e ceva uimitor, nu?
Pierdere selectivă a memoriei. Se pare că-ţi poţi aminti doar anumite
lucruri, precum istoriile. Halucinezi. Visezi istoriile. Ceva de înţeles. Sunt
convins că suferinţa asta va trece. Cum ziceam, ai suferit un şoc puternic,
fără a mai vorbi de lovitura primită la cap.
Asta părea logic.
— Deci, doar un vis. Halucinaţii, pentru că m-am lovit la cap şi mi-am
pierdut cunoştinţa.
52
 — După părerea mea, a ţinut să precizeze Michal.
— Asta înseamnă că a existat un Pământ în vechime? Şi nu mai e? Cel
despre care tot visez?
Cei doi Roush s-au încruntat.
— Nu tocmai, dar eşti pe-aproape. Unii îl numesc Pământul antic, dar i s-
ar putea spune şi celălalt Pământ. În orice caz, despre el este vorba.
— Şi care e diferenţa între acest Pământ şi cel pe care-l visez?
— Dacă ar trebui să-ţi explic în câteva cuvinte… În celălalt loc, forţele
binelui şi răului nu puteau fi văzute. Doar efectele lor. Aici, însă, răul şi
binele sunt mai… intime. Aşa cum ţi s-a întâmplat cu liliecii negri. O
deosebire incompletă, dar suficient de simplă, nu crezi, Gabil?
— Aşa aş spune şi eu, destul de simplă.
— Bine atunci, asta este explicaţia.
Lui Tom nu i se părea însă chiar atât de simplă, dar n-a insistat.
— Şi ce s-a întâmplat cu Pământul antic? a întrebat el.
— A, dragul meu, acum ne ceri prea mult, a spus Michal, întorcându-se.
Povestea nu e deloc simplă. Ar trebui să vorbim pentru început despre
marele virus de la începutul secolului XXI…
— Franţuzesc, a intervenit Gabil. Germenul Raison. În 2010. Sau a fost în
2012?
— 2010, a precizat Michal. Şi n-a fost chiar franţuzesc. Era vorba despre
un francez, aşa este, dar nu s-ar putea spune că era… dar, în fine. S-a socotit
că era ceva bun, un vaccin, dar suferea mutaţii la temperaturi ridicate şi s-a
transformat într-un virus. El a decimat întreaga populaţie a Pământului în
doar câteva săptămâni…
— Mai puţin de trei, a intervenit Gabil. Mai puţin de trei săptămâni.
— Şi a deschis uşa înşelătoriei.
— Marea Înşelătorie, a ţinut să precizeze Gabil.
— Da, Marea Înşelătorie. Michal i-a aruncat prietenului său o privire prin
care îi cerea să nu mai intervină în povestirea lui. De acolo va trebui să
trecem la perioada acuzaţiilor şi războaielor. Ne-ar trebui o zi întreagă să-ţi
explicăm cum a sfârşit Pământul – cel antic. Evident, nu ştii toate istoriile,
nu-i aşa?
— Evident că nu.
— Probabil că mintea ta şi-a inserat un anumit punct de reper şi a rămas
blocată acolo. Mintea, ceva minunat de înşelător, ştii asta, nu?
Tom a dat din cap.
53
 — Dar cum pot şti că nu acesta este visul? a întrebat el.
Cei doi au clipit nedumeriţi.
— Cu alte cuvinte, cum e posibil? În locul în care există Denverul, am o
soră şi o istorie, şi chiar se întâmplă o serie de lucruri. Iar aici nu-mi aduc
aminte de nimic.
— Păi, suferi de amnezie, a spus Michal. Nu crezi că eu şi prietenul meu
cel agitat suntem reali? Nu ai iarbă sub tălpi, oxigenul nu-ţi trece prin
plămâni?
— Nu la asta mă refeream…
— Thomas Hunter, dacă ăsta ţi-e numele adevărat, ţi-ai pierdut memoria.
Cred că acesta e numele din visele tale – pe Pământul antic se foloseau câte
două nume. Dar merge şi aşa, până aflăm cine eşti cu adevărat.
— Te vedem, a ciripit Gabil. Thomas, nu eşti un vis!
— Şi chiar nu-ţi aminteşti nimic despre acest loc? a întrebat Michal. De
lac, de Shataiki? De noi?
— Nu. Nu, vorbesc serios.
Michal a suspinat.
— Ei, presupun că va trebui să te învăţăm. Dar de unde să începem?
— De la noi, a spus Gabil, cel mai scund dintre ei. Noi suntem războinici
încercaţi, cu o putere de temut. A păşit ţanţoş spre Tom pe picioarele scurte
şi subţiri, semănând cu un ou de Paşti înaripat. Un pui de găină alb, de
dimensiuni uriaşe. Un pui tratat cu steroizi. Ai văzut doar cum i-am făcut pe
liliecii negri să-şi caute o ascunzătoare! Am o mie de poveşti pe care ţi le-aş
putea…
— Suntem Roush-i, a intervenit Michal.
— Da, sigur, a confirmat Gabil. Roush. Luptători viteji.
— Unii dintre noi sunt mai puternici decât alţii, a spus Michal, clipind
şugubăţ.
— Da, puternici şi viteji, a întărit Gabil.
— Slujitori ai lui Elyon. Iar tu, desigur, eşti om. Ne aflăm pe Pământ. Nu-l
cunoşti pe nici unul dintre noi? Mi s-ar părea foarte normal.
— Dar ce s-a întâmplat cu omul care a băut apă? a întrebat Tom. Bill.
— Bill nu era om. Dacă ar fi fost om şi ar fi băut din apa interzisă, probabil
că am fi cu toţii morţi acum. Era o nălucire a imaginaţiei tale, stârnită de
Shataiki pentru a te ademeni spre apă. Sunt convins că-ţi aminteşti de apa
interzisă.
Tom a făcut câţiva paşi şi a clătinat din cap.
54
 — Vă spun, nu ştiu nimic din toate astea! Habar n-am ce apă este
interzisă, sau care se poate bea, ori cine sunt liliecii ăştia Shataiki, ori cine
era femeia aceea. A tăcut. Şi nici n-am înţeles ce a vrut să spună prin faptul
că m-a ales.
— Iartă-mă. Nu am nici o îndoială că nu-ţi aduci aminte de nimic, doar că
mi se pare foarte ciudat să stau de vorbă cu cineva care şi-a pierdut
memoria. Eu sunt ceea ce se cheamă aici un înţelept – singurul înţelept din
partea asta a pădurii. Am o memorie perfectă. Vai, vai. Avem parte de ceva
interesant, nu crezi? Rachelle a ales un bărbat fără amintiri.
Gabil a zâmbit larg.
— Ce romantic!
Romantic?
— Lui Gabil mai totul i se pare romantic. În secret, şi-ar dori să fie om.
Sau mai curând femeie.
Roush-ul mai scund nu a protestat.
— În orice caz, cred că ar trebui să începem cu lucrurile de bază. Vino cu
mine. Michal s-a îndreptat spre un loc de unde răzbătea susurul unei ape
curgătoare. Hai, vino.
Tom l-a urmat. Iarba deasă alcătuia un covor gros, care le înăbuşea
sunetul paşilor. Nu se rărea pe sub copaci, rămânând tot bogată şi mare.
Flori de lavandă şi violete, cu petale de mărimea palmei lui, se ridicau până
aproape de genunchi, acoperind solul pădurii. Pe pământ nu se vedeau
frunze moarte sau crengi rupte, ceea ce făcea ca Roush-ii să înainteze cu
mare uşurinţă, ţopăind în faţa lui.
Tom a ridicat ochii spre copacii înalţi, spre strălucirea culorilor lor
plăcute. Majoritatea păreau să radieze o culoare predominantă, precum
albastru, roşu-fucsină sau galben, scoase în evidenţă de celelalte culori ale
curcubeului. Cum de radiau copacii? Parcă ar fi fost conectaţi la un
generator subteran care trimitea substanţe chimice fluorescente prin nişte
ţevi mari, care semănau cu copacii. Nu, asta era o tehnologie de pe vechiul
Pământ.
Şi-a trecut uşor palma peste trunchiul unui copac mare, rubiniu, care
avea şi nuanţe de violet, surprins de netezimea suprafeţei, de parcă nu ar fi
avut scoarţă. S-a uitat în sus, pentru a vedea cât de înalt era. A simţit o
senzaţie de sufocare.
Michal şi-a dres glasul, iar Tom şi-a retras brusc mâna de pe copac.
— Înainte, a spus Roush-ul.
55
 — Încă o clipă, a precizat Gabil cu glas ascuţit.
Au ieşit din pădure la mai puţin de cincizeci de metri de pajişte, pe malul
râului. Podul alb, pe care îl traversase împleticindu-se, unea cele două părţi.
În depărtare, pădurea neagră. Copaci înalţi, înşiraţi pe mal cât putea
cuprinde cu privirea în ambele direcţii. În spatele lor, umbre adânci,
întunecate. Amintirea lor i-a provocat lui Tom o senzaţie de greaţă.
Nu a văzut nici un liliac negru.
Michal s-a oprit şi s-a întors spre el. Poate nu era cel mai emotiv dintre cei
doi Roush-i, dar în acel moment ţinea foarte mult să preia rolul de educator.
A întins o aripă spre pădurea neagră şi a vorbit cu glas autoritar.
— Aceea e pădurea neagră. Ţi-o aminteşti?
— Sigur. Doar am trecut prin ea, nu?
— Da, ţin minte că erai în ea. Nu eu am probleme cu memoria. Eu doar
verificam, ca să-ţi ofer un punct de reper.
— Pădurea neagră e locuită de Shataiki! a spus Gabil.
— Nu te supăra, dar eu spun povestea, a precizat Michal.
— Bine, nu mă supăr.
— Aşa. Râul pe care îl vezi curge de jur împrejurul planetei. Desparte
pădurea verde de cea neagră. Şi-a fluturat aripile cu un aer absent spre
malul celălalt. Aceea e pădurea neagră. Singura modalitate de a ajunge acolo
de aici e una dintre cele trei Traversări. A făcut semn către podul alb. Râul
curge prea repede ca să-l poţi trece înot, înţelegi? Nimeni n-ar îndrăzni să
încerce traversarea decât pe unul dintre poduri. Mă urmăreşti?
— Da.
— Bine. Şi-ţi aminteşti tot ce ţi-am spus, da?
— Da.
— Bine. Memoria ta s-a şters cu totul, dar se pare că poate funcţiona pe
baza unor informaţii noi. A făcut câţiva paşi, apoi şi-a mângâiat bărbia cu
degetele delicate, aflate sub aripa dreaptă. Există mulţi alţi bărbaţi, femei şi
copii în numeroasele sate, răspândite prin pădurea verde. Acum, pe Pământ
trăiesc peste un milion de oameni. Se pare că ai ajuns în pădurea neagră
trecând printr-una dintre celelalte două Traversări şi de acolo ai fost fugărit
până aici de Shataiki.
— Dar cum aş putea şti dacă nu vin cumva dintr-un loc mai apropiat?
— Pentru că, fiind înţelept şi răspunzând de această porţiune de pădure,
ar trebui să te cunosc. Or, eu nu te ştiu.

56
 — Iar eu sunt neînfricatul luptător care te-a scos din pădurea neagră, a
spus Gabil.
— Da, şi Gabil e războinicul neînfricat care se implică împreună cu Tanis
în tot soiul de bătălii imaginare.
— Tanis? Cine mai e şi acest Tanis? a întrebat Tom.
Michal a oftat.
— Tanis este primul născut dintre toţi oamenii. O să-l cunoşti. Locuieşte
în sat. Elyon, care a dat naştere la tot ce vezi şi tuturor creaturilor, a atins
toată apa. Vezi culoarea verde a râului? Este culoarea lui Elyon. De aceea ai
ochii verzi. Şi tot de aceea trupul ţi s-a vindecat imediat ce a fost atins de
apă.
— Aţi turnat apă pe mine?
— Nu, nu eu…
— Rachelle! a intervenit Gabil.
— Rachelle a turnat apă pe tine. Crede-mă, nu e prima dată că ai atins apa
lui. Pe faţa bucălată a lui Michal a apărut un zâmbet. Dar o să ajungem şi…
— Rachelle te-a ales.
— Gabil! Te rog!
— Da, bine.
Roush-ul mai scund nu părea deloc descurajat de dojenile lui Michal, care
a continuat:
— Cum spuneam, o să ajungem mai târziu şi la Marea Romanţă. Aşa, răul
este închis doar în pădurea neagră. Vezi tu, binele – şi a făcut semn spre
pădurea verde – şi răul. Şi a arătat spre pădurea neagră. Nimeni nu are voie
să bea apă de acolo. Dacă se întâmplă asta, Shataiki-i vor evada şi vor
distruge pădurea verde. Ar urma un măcel.
— Apa din pădurea neagră este rea? a întrebat Thomas. Am atins-o.
— Asta nu e rău. Nu e rău, aşa cum copacii coloraţi sunt buni. Răul şi
binele sălăşluiesc în inimă, nu în copaci şi în apă. Însă, ca datină, apa se oferă
ca invitaţie. Elyon invită cu apă. Iar Shataiki-i invită cu apa lor.
— Şi Rachelle te-a invitat cu apă, a precizat Gabil.
— Da. O clipă, Gabil, a spus Michal. Însă Roush-ul mai impozant nu şi-a
putut reţine un zâmbet. Vreme de mulţi ani, a urmat el, din prevedere,
oamenii au convenit să nu traverseze râul. Un lucru foarte înţelept, dacă mă
întrebi ce cred despre asta. A făcut o pauză şi a privit în jur. Acesta este
miezul problemei. Mai sunt o mie de amănunte, dar, din fericire, ţi le vei
aminti foarte curând.
57
 — Cu excepţia Marii Romanţe, a spus Gabil. Şi a lui Rachelle.
— Cu excepţia Marii Romanţe, despre care o să-i permit lui Gabil să-ţi
povestească, fiindcă văd că de-abia aşteaptă să o facă.
Gabil a început fără să mai piardă nici o clipă.
— Thomas, te-a ales! Rachelle. E alegerea ei, iar acum, urmează a ta. O vei
urma şi o vei curta, cucerind-o, aşa cum poţi.
Şi a zâmbit încântat.
Tom a aşteptat ca Gabil să continue. Însă creatura s-a mulţumit să
zâmbească.
— Iartă-mă, a spus Tom. Nu înţeleg. Nici nu o cunosc.
— E şi mai încântător! Ce întorsătură minunată! Problema este că, dacă
nu eşti însemnat, poţi fi ales de orice femeie. Te vei îndrăgosti nebuneşte şi
veţi rămâne împreună!
— E o nebunie! Abia dacă ştiu cine sunt, şi o poveste romantică e ultimul
lucru la care mă gândesc. Din câte ştiu, s-ar putea să fiu îndrăgostit de altă
femeie din satul meu.
— Nu, nu se poate. Ai purta semnul.
Doar nu se aşteptau să o urmeze pe femeia aceea doar din obligaţie.
— Trebuie să o aleg şi eu, nu-i aşa? Dar nu pot. Nu în starea asta. Nu ştiu
nici dacă-mi place.
Cei doi Roush-i s-au uitat stupefiaţi la el.
— Îmi pare rău, dar nu înţelegi, a spus Michal. Nu trebuie să o placi.
Bineînţeles că îţi place. E alegerea ta, altfel nu ar exista alegere. Numai că – şi
trebuie să ai încredere în ce-ţi zic – neamul vostru are capacitatea de a iubi.
Aşa v-a făcut el. Ca pe sine. Vei iubi orice femeie care te alege. Şi orice femeie
pe care ai alege-o te va alege. Aşa stau lucrurile aici.
— Dar dacă eu simt altceva?
— Dar e perfectă! a spus Gabil. Toate sunt perfecte. Aşa vei simţi, Thomas.
Da.
— Suntem din sate diferite. Va pleca de aici împreună cu mine?
Michal a ridicat din sprâncene.
— Acestea sunt detalii lipsite de importanţă. Observ că pierderea de
memorie devine o problemă serioasă. Acum ar trebui să plecăm. Vom merge
încet dacă pornim pe jos, şi ne aşteaptă un drum foarte lung. S-a întors către
prietenul lui. Gabil, tu du-te în zbor, iar eu rămân cu Thomas Hunter.
— Trebuie să plecăm, a zis Gabil. Şi-a desfăcut aripile şi s-a înălţat. Tom a
urmărit cu uimire cum trupul alb şi îmblănit s-a ridicat graţios în aer. Pala
58
stârnită de aripile subţiri ale Roush-ului i-a făcut o şuviţă să-i fluture pe
frunte.
S-a uitat spre pădurea minunată şi a şovăit. Ajuns la liziera acesteia,
Michal s-a uitat înapoi spre el cu un aer răbdător.
— Mergem?
S-a întors spre pădure. Tom a inspirat adânc şi a pornit fără nici un
cuvânt după Roush.
***
Preţ de zece minute, au înaintat tăcuţi prin pădure. În concluzie, trăia aici,
undeva, probabil foarte departe, dar într-un loc minunat şi supranatural.
Poate îşi va recăpăta memoria când îşi va revedea prietenii, satul… orice
altceva ar mai fi avut acolo.
— Cât timp îmi trebuie ca să mă întorc la ai mei? a întrebat Tom.
— Aceştia sunt toţi oamenii tăi. Nu este important în ce sat locuieşti.
— Bine, dar cât mai durează până îmi voi întâlni familia?
— Depinde, a spus Michal. Ştirile circulă greu, iar distanţele sunt mari. Ar
putea trece câteva zile. Poate chiar o săptămână.
— O săptămână? Şi ce fac până atunci?
Roush-ul s-a oprit.
— Ce să faci? Acum te-au lăsat şi urechile? Ai fost ales! A clătinat din cap
şi a continuat: Of! Văd că pierderea asta de memorie este foarte nesuferită.
Thomas Hunter, vreau să-ţi dau un sfat. Până îţi revine memoria, imită-i pe
ceilalţi. Deruta asta a ta e deconcertantă.
— Nu mă pot preface. Dacă nu ştiu ce se întâmplă, nu am cum…
— Dacă-i imiţi pe ceilalţi, s-ar putea să-ţi aminteşti totul. În orice caz,
urmeaz-o pe Rachelle.
— Vrei să mă prefac că aş fi îndrăgostit de ea?
— Te vei îndrăgosti de ea! Doar că nu-ţi aduci aminte cum merg lucrurile.
Dacă s-ar întâmpla să-ţi întâlneşti mama, dar nu ţi-ai aduce aminte de ea, ai
înceta să o mai iubeşti? Nu! Vei presupune că ai iubit-o şi, prin urmare, vei
continua să o iubeşti.
Roush-ul avea dreptate.
Gabil a coborât în zbor dinspre vârfurile copacilor şi, cu un zâmbet pe faţa
bucălată, a aterizat lângă Tom.
— Nu ţi-e foame, Thomas Hunter?
I-a întins un fruct albastru. Tom s-a oprit şi l-a privit lung.

59
 — Nu trebuie să te temi, serios. E un fruct foarte bun. O piersică albastră.
Uite.
Gabil a luat o îmbucătură şi i-a arătat-o lui Tom. Sucul care licărea în
urma lăsată de muşcătură avea aceeaşi nuanţă verde uleioasă pe care o
observase şi la apa râului.
— A, da, a spus Michal, întorcându-se, încă un mic amănunt, în caz că nu
mai ţii minte. Asta este hrana pe care o mănânci. Se numeşte fruct şi el, ca şi
apa, a fost atins de Elyon.
Tom a luat ezitând fructul şi s-a uitat la Michal.
— Hai, mănâncă-l. Te rog.
A luat o muşcătură mică şi a simţit cum zeama dulce şi răcoroasă îi umple
gura. Spre stomac i-a coborât ceva ca o fluturare, iar prin corp i s-a
răspândit căldură. A zâmbit spre Gabil.
— E bun, a spus el, şi a mai muşcat o dată. Foarte bun.
— Hrana războinicilor! a spus Gabil.
După aceea, creatura scundă a păşit iute şi legănat înainte, s-a desprins de
sol şi s-a ridicat în zbor spre cer.
Michal a chicotit spre însoţitorul lui şi a pornit mai departe.
— Hai. Vino. Nu trebuie să zăbovim.
Tom şi-a terminat piersica albastră, iar Gabil i-a mai adus una, de data
aceasta, de culoare roşie. Descriind un cerc şi scoţând un hohot strident de
râs, a lăsat fructul să cadă în palmele lui Tom şi s-a înălţat din nou. A treia
oară, fructul a fost verde şi a trebuit decojit, dar pulpa lui era mult mai
gustoasă.
La cea de-a patra apariţie, Gabil a oferit un spectacol acrobatic. Roush-ul a
venit cu viteză ameţitoare de sus, descriind un luping cu spatele arcuit, după
care a intrat într-un picaj din care a ieşit când a ajuns exact deasupra capului
lui Tom, care şi-a întins braţele în faţă şi s-a lăsat pe vine, convins că
tovarăşul său îşi calculase greşit traiectoria. Cu o învolburare de aripi şi cu
un ţipăt, Gabil i-a trecut pe deasupra creştetului.
— Gabil! a strigat Michal după el. Ceva mai multă atenţie, te rog.
Gabil a continuat să zboare fără să se uite înapoi.
— Un adevărat războinic neînfricat, a spus Michal, revenind pe potecă şi
înaintând.
După mai puţin de opt sute de metri, Roush-ul s-a oprit pe o ridicătură.
Când Tom s-a urcat alături de creatura îmblănită a văzut o vale verde şi
întinsă, plină de flori asemănătoare cu margaretele, dar turcoaz şi oranj,
60
alcătuind un covor care părea să ispitească pe oricine să facă tumbe. Tom a
fost atât de surprins de acea schimbare bruscă de peisaj, încât la început nici
nu a observat satul.
Când l-a văzut, priveliştea i-a tăiat răsuflarea.
Satul circular, care era adăpostit în vale, sclipea de culori. Vreme de o
clipă, Tom s-a gândit că nimerise în Ţara Dulciurilor, ori poate că acolo
locuiau Hansel şi Gretel. Ştia însă că aceea era o poveste uitată, din vremea
istoriilor. Acest sat, pe de altă parte, era foarte, foarte real.
Câteva sute de colibe de formă rectangulară, fiecare sclipind în altă
culoare, stăteau ca nişte cuburi pentru copii, aşezate în cercuri concentrice
în jurul unei clădiri mari cu turlă, care le domina pe toate celelalte, aflată în
chiar centrul satului. Cerul de deasupra locuinţelor era plin de Roush-i, care
pluteau, plonjau şi se răsuceau în aer, scăldaţi în lumina soarelui de după-
amiază.
În timp ce ochii i se adaptau la acea scenă de necrezut, a văzut o uşă
deschisă la o locuinţă de jos. A urmărit o siluetă minusculă ieşind pe uşă. Şi a
mai observat că prin sat mergeau zeci de oameni.
— Asta ţi-a redeşteptat vreo amintire? l-a întrebat Michal.
— Am impresia că da.
— Ce ţi-ai adus aminte?
— Nimic anume. Doar că imaginea mi s-a părut oarecum familiară.
Michal a oftat.
— Ştii ceva? M-am gândit mai bine. S-ar putea să-ţi fi folosit la ceva
aventura pe care ai trăit-o în pădurea neagră. Se vorbeşte de o expediţie – o
idee absurdă pe care, nu ştiu cum, dar Tanis a acceptat-o. El consideră că a
sosit momentul să pornim lupta împotriva Shataiki-lor. Mereu a fost
inventiv, un adevărat povestitor. Dar felul în care a vorbit în ultima vreme
m-a făcut să mă înfior. Poate îl convingi tu să renunţe.
— Tanis ştie măcar să lupte?
— Ca nimeni altul. A elaborat o metodă foarte spectaculoasă. O
sumedenie de lovituri, salturi şi răsuciri cum n-am mai pomenit. Se bazează
pe anumite poveşti din istorii. Tanis e fascinat de ele – îndeosebi de cele
legate de cuceriri. E hotărât să-i şteargă pe Shataiki de pe faţa pământului.
— Şi de ce nu e bine s-o facă?
— S-ar putea ca Shataiki-i să nu fie războinici de temut, dar se pricep la
înşelătorii. Apa lor e foarte ispititoare. Ai văzut şi tu asta. Poate reuşeşti să-i
bagi minţile în cap.
61
 Thomas a dat din cap. Brusc, era dornic să-l cunoască pe acest Tanis.
Michal a oftat.
— Bine, rămâi aici. Să mă aştepţi până mă întorc. Ai înţeles?
— Sigur, dar…
— Ba nu. Aştepţi. Dacă îi vezi plecând la Adunare, poţi merge cu ei, dar
altfel, te rog să rămâi aici.
— Ce e Adunarea asta?
— Se ţine la lac. Nu-ţi fie teamă, nu ai cum să te rătăceşti. Chiar înainte de
amurg are să fie un adevărat exod într-acolo. De acord?
— Da.
După aproape două ore, Michal şi-a desfăcut aripile pentru prima oară şi
s-a ridicat în aer. Tom l-a urmărit până a dispărut dincolo de vale, simţindu-
se părăsit şi nesigur.
Şi-a dat seama că locuinţele erau făcute din lemnul copacilor coloraţi ai
pădurii. Acolo se afla poporul lui – ciudat gând. Poate nu chiar ai lui, adică
tată, mamă, frate şi soră, ci oameni ca şi el. Se rătăcise, dar nu chiar de tot.
Oare femeia aceea, Rachelle, era tot acolo?
S-a aşezat cu picioarele încrucişate, sprijinit de un copac şi a oftat. Casele
erau mici şi bizare – mai curând nişte colibe decât case. Erau separate de
poteci făcute prin iarbă, iar aşezarea semăna cu o roată uriaşă ale cărei spiţe
duceau spre clădirea mare, circulară, din centru. Structura era de cel puţin
trei ori mai înaltă şi mult mai largă decât oricare altă locuinţă. Probabil era
un loc de întrunire.
Spre dreapta, o potecă lată ducea din sat spre pădure. Apoi lacul.
A simţit cum îl copleşesc gândurile. I s-a părut apoi că Michal zăbovea
cam mult. Aştepta să vadă exodul, aştepta revenirea lui Michal, dar nu se
întâmpla nimic. Şi-a rezemat capul de copac şi a închis ochii.
Foarte ciudat.
Era foarte obosit.

62
 8

Imediat ce a deschis ochii, Tom şi-a dat seama că i se întâmplase din nou
ceva neobişnuit.
Stătea întins pe şezlongul bej din apartamentul din Denver, Colorado.
Acoperit cu o cuvertură matlasată. Lumina se strecura în cameră prin
spaţiul rămas liber printre draperii. În dreapta, speteaza canapelei şi,
dincolo de ea, uşa încuiată. Deasupra, tavanul. O textură poroasă vopsită
într-un alb şters. Puteau fi nori pe cer, ori o mie de lumi ascunse între toate
denivelările acelea. A rămas perfect nemişcat şi a inspirat adânc.
Visa.
Da, visa. Acest lucru nu putea fi adevărat, pentru că acum ştia adevărul.
Cât timp se aflase în pădurea neagră, fusese lovit la cap. Lovitura îl privase
de amintiri şi îl făcuse să aibă acele vise ciudate ce îl îndemnau să creadă că
trăia pe anticul Pământ, fiind vânat de nişte oameni rău intenţionaţi, aşa
cum se exprimase Michal.
În acest moment visa despre istoriile vechiului Pământ. Sau despre
celălalt Pământ.
S-a ridicat în capul oaselor. Uimitor! Totul părea extrem de real. Simţea
sub degete textura cuverturii. Mozaicul de măşti al Karei părea cât se poate
de real. El respira şi simţea gustul neplăcut din gură. Aborda visul cu acelaşi
realism, ca şi cum ar fi fost treaz, atingând copacii din pădurea colorată, ori
muşcând din fructele dulci aduse de Gabil. Acest lucru nu era la fel de real,
dar era foarte convingător.
Cel puţin ştia ce se petrecea în acele momente. Şi ştia de ce visul i se
părea atât de real. Ce călătorie incredibilă…!
Şi-a pus picioarele pe podea şi a dat deoparte cuvertura. Aşadar, ce putea
face în vis şi nu reuşea să facă în viaţa reală? Şi-a întins degetele, apoi şi le-a
îndoit. Putea pluti?
S-a ridicat în picioare. Aşa cum anticipase, nu-l dura capul. Sigur că nu,
asta se întâmpla doar în vis. A sărit uşor pe vârfuri.
Nu plutea.
Bine, deci nu putea pluti aşa cum i se întâmpla în unele vise, dar era
convins că existau o sumedenie de lucruri neobişnuite pe care le putea face.

63
În vis, nu putea fi rănit cu adevărat, lucru ce îi oferea unele posibilităţi
interesante.
A făcut câţiva paşi, apoi s-a oprit. Lucru destul de interesant, paşii din vis
provocau aceeaşi senzaţie ca şi cei din realitate, deşi îşi dădea seama de
deosebire. Nu-şi simţea picioarele perfect reale. De fapt, dacă închidea ochii
– lucru pe care l-a şi făcut – nici nu-şi mai simţea cu adevărat picioarele. Le
percepea, desigur, dar, din punctul lui de vedere, probabil că picioarele îi
erau legate de coapse mai curând de aer decât de carne şi oase.
Să stea în picioare în vis. Incredibil.
S-a plimbat prin cameră, înspăimântat de cât de real părea totul. Nu la fel
de real ca mersul alături de Michal şi Gabil, desigur, dar dacă nu ar fi ştiut că
visa, ar fi putut crede că acea încăpere era reală. Uimitor cum funcţiona
mintea omului.
Şi-a trecut palma peste o sculptură reprezentând un cazuar negru, pe
care o importase din Indonezia. Simţea orice denivelare şi crestătură.
Probabil că şi mirosea a fum – şi s-a aplecat să adulmece lemnul – da,
mirosea, aşa cum îşi imaginase. Lemnul fusese întărit prin ardere. Sculptorul
se lăsase pradă visului când lucrase…
— Thomas?
S-a întrebat dacă îl striga Michal. Roush-ul se întorsese şi acum încerca
să-l trezească. Tom nu era convins că voia să se scoale. Visul acela…
— Tom.
De fapt, glasul avea un ton mai înalt, aducând mai mult cu cel al lui Gabil.
— Ce faci?
S-a întors. Kara stătea lângă canapea, îmbrăcată într-o cămăşuţă înflorată
şi un soi de şort. Trebuia să-şi fi dat seama. Încă visa.
— A, tu erai, surioară?
Nu era cu adevărat sora lui, desigur, deoarece nici nu exista. Adică exista
în visul acela, dar nu în realitatea adevărată.
— Eşti bine?
— Sigur. Cum nu se poate mai bine. Nu ţi se pare?
— Deci… să înţeleg, deci, că nu te-au speriat cele întâmplate noaptea
trecută?
— Noaptea trecută? Tom a făcut câţiva paşi spre dreapta, întrebându-se
dacă Michal nu l-ar putea trezi dintr-un moment în altul. A, te referi la goana
pe alei şi glonţul care m-a nimerit în cap şi felul în care am scăpat de fraierii

64
ăia? De fapt, s-ar putea să te mire ce-ţi spun, dar nimic din toate astea nu s-a
întâmplat.
— Cum adică? Ai inventat totul?
Şi chipul ei s-a mai luminat puţin.
— A, nu, nu tocmai. Vreau să spun că totul s-a întâmplat aici. Dar ce se
petrece aici nu e real. Orice ar fi, vaca nu zboară, iar când visezi că te
prăbuşeşti, dar nu aterizezi niciodată, asta e pentru că de fapt nu cazi. Nu e
ceva real. A zâmbit. Interesant, nu crezi?
— Ce naiba tot spui acolo? a zis Kara şi ochii ei s-au îndreptat spre
marginea mesei, spre flaconul cu pastile. Ai mai luat medicamente?
— A, da. Ar putea fi efectul Demerolului. Nu, n-am luat nici o pastilă, şi
nici nu am halucinaţii. A întins braţele în faţă şi i-a mărturisit adevărul. Sora
mea dragă, acesta e un vis. Suntem amândoi într-un vis!
— Termină cu prostiile. Nu ai deloc haz.
— Poţi spune ce vrei. Dar ceea ce se întâmplă acum nu e real. O să-mi zici
că-s nebun, asta pentru că nu înţelegi – dar cum ai putea? Faci parte din vis.
— Şi cum se cheamă bandajul de pe capul tău? Vis? Asta e demenţă! a zis
Kara şi s-a îndreptat spre barul pentru micul dejun.
Tom şi-a pipăit bandajul de la cap.
— Visez tăietura asta pentru că am căzut şi m-am lovit într-o piatră în
timp ce mă aflam în pădurea neagră. Cu toate astea, nu toate se corelează,
pentru că aici nu am braţul rupt, aşa cum l-am avut acolo.
Kara s-a întors spre el şi l-a privit surprinsă. Vreme de o clipă, nu a zis
nimic, iar el s-a gândit că probabil ea înţelesese situaţia. Poate că dacă li se
dădeau argumente indubitabile, oamenii din vis puteau fi convinşi că trăiau
doar în visele tale.
— Te-ai mai gândit la situaţia noastră referitor la newyorkezi? l-a
întrebat ea.
Nu. Sora lui se cantonase în etapa refuzului.
— Kara, am senzaţia că nu mă asculţi cu atenţie. Noaptea trecută nu a
avut loc nici o urmărire. Tăietura asta am căpătat-o în pădurea neagră. Aici
este un…
— Thomas! Încetează! Şi nu mai zâmbi aşa.
Sinceritatea ei părea reală. Şi-a strâns buzele.
— Nu vorbeşti serios, a spus Kara.
— Ba sunt al naibii de serios, a zis el. Gândeşte-te numai. Nu cumva toate
astea fac parte dintr-un vis? Măcar ia în calcul posibilitatea asta. Cu alte
65
cuvinte, nu cumva totul – şi a făcut un gest cu braţele în jur –, tot ce ne
înconjoară există doar în mintea noastră? Michal mi-a zis că aşa se întâmplă,
şi, iată, totul se adevereşte. Crede-mă, nu a fost vorba de nici un vis. Am fost
atacat de Shataiki. Nu ai cum să fi aflat de ei, dar sunt nişte lilieci mari şi
negri, cu ochi roşii.
S-a oprit. Poate că nu trebuia să-i dea toate detaliile. Pentru Kara,
asemenea realităţi ar părea de neconceput, mai ales dacă nu putea trăi o
asemenea experienţă în mod nemijlocit.
— În realitate, eu trăiesc pe celălalt Pământ. Îl aşteptam pe Michal, dar
văzând că întârzie nepermis de mult, m-am aşezat jos şi mi-am rezemat
capul de un copac. Am adormit. Nu înţelegi?
Şi a zâmbit din nou.
— Nu, nu înţeleg.
— Kara, am adormit. Şi dorm şi acum! Chiar în aceste momente, dorm sub
un copac. De aceea, spune-mi, cum aş putea să mă aflu aici dacă eu ştiu că
dorm la rădăcina unui copac, aşteptându-l pe Michal? Explică-mi tu asta.
— Deci tu trăieşti într-o lume cu lilieci negri şi… Kara a oftat. Dacă te-ai
auzi, Thomas… Nu e bine deloc. Te vreau întreg la minte. Eşti sigur că nu ai
mai luat din pastilele alea?
Tom a simţit cum se-nfurie, dar şi-a păstrat calmul. La urma urmelor, era
doar un vis. În vis se putea simţi oricum ar fi dorit. Dacă acum s-ar fi repezit
la el vreo stafie cu colţi uriaşi, s-ar întoarce spre ea şi ar face-o să dispară.
Nu trebuia să o chinuiască pe Kara – ea nu avea nici o vină. Dacă nu o putea
convinge, atunci îi va face jocul. La o adică, de ce nu? Michal urma să-l
trezească dintr-o clipă în alta.
— Bine, Kara. Bine. Dar ce părere ai avea dacă-ţi prezint dovada?
— Nu poţi. Trebuie să stabilim ce urmează să facem. O să mă îmbrac, şi
după aceea te duc la un spital. Ai suferit o comoţie.
— Dar dacă-ţi dovedesc că ne aflăm într-un vis? Cum să spun, roteşte-ţi
mâna aşa. Şi a făcut o mişcare cu mâna prin aer. Nu poţi spune că nu e reală?
Eu pot. Nu simţi că ceva nu este cum trebuie? Şi aerul mi se pare rarefiat…
— Te rog, Thomas. Începi să mă sperii.
El îşi lăsă mâna în jos.
— Bine, dar dacă îţi dovedesc în mod logic?
— Imposibil.
— Dar dacă-ţi spun că lumea va dispărea?

66
 — Acum ai devenit şi profet?! Trăieşti într-o lume cu lilieci negri şi poţi
descifra viitorul? Nu-ţi sună ridicol nimic din ce spui? Gândeşte-te, Thomas,
gândeşte-te. Trezeşte-te!
— Nu e ridicol. Îţi spun că lumea va dispărea pentru că, în realitate, ea a
dispărut deja, şi a rămas înregistrată doar în istorii.
— Bineînţeles.
— Exact. Va începe cu germenul Raison – un fel de virus produs de o
companie franţuzească. Toată lumea crede că e un vaccin, dar el suferă
mutaţii la temperaturi ridicate şi va distruge lumea cam prin 2010. Acest
ultim detaliu nu îl cunosc prea bine.
— Şi asta ţi-e dovada? Că lumea va dispărea cândva, anul acesta?
Kara nu accepta argumentul lui.
Brusc, lui Tom i-a venit altă idee. Destul de caraghioasă, de fapt. S-a dus la
uşa de la intrare, a tras zăvorul şi a deschis-o.
— Bine, o să-ţi arăt, a spus el, şi a ieşit.
— Ce faci? Dacă oamenii aceia te aşteaptă acolo?
— Nu sunt aici, pentru că nu există. Ce, vorbesc la pereţi?
Lumina îi înţepa ochii. S-a dus la pasarela din faţă şi s-a apucat de
balustradă. Se aflau la etajul trei. Parcarea de jos era din beton.
Kara a alergat spre uşă.
— Thomas! Ce faci?
— O să sar de aici. În vise, nu păţeşti nimic, nu-i aşa? Dacă sar…
— Ai înnebunit? O să-ţi rupi ceva! Rana de glonţ de la cap de unde o ai?
— Ţi-am spus, m-am lovit de o piatră în pădurea neagră.
— Dar dacă te înşeli?
— Nu mă-nşel.
— Dar dacă da? Dacă există o probabilitate infimă să greşeşti? Dacă
lucrurile stau exact pe dos?
— Cum adică?
— Nu cumva Pământul ăsta este cel real, dar tu-ţi închipui că celălalt este,
pentru că aşa simţi tu?
— Rana de la cap, cauzată de cădere, e reală. Cum poţi…?
— Dacă nu cumva rana aceea e făcută de un glonţ, dar tu ai visat altceva,
adică piatra despre care tot vorbeşti. Vino aici, Thomas. Nu gândeşti
limpede.
Tom s-a uitat în jos şi, brusc, a fost şocat de acea posibilitate. Afară, în
lumina dimineţii, încrederea lui se risipise. Nu cumva Kara avea dreptate?
67
Fusese rănit la cap, şi în pădurea neagră, şi acolo, în vis. Oare nu exista o
legătură directă? Nu avea visele în ordine inversă?
— Tom. Te rog.
Simţindu-şi brusc inima bătând cu putere, s-a îndepărtat de balustradă.
Ce naiba era în mintea lui?
— Crezi că e posibil? a întrebat el.
— Da. Aşa cred. Ştiu.
Şi-a frecat degetele, apoi a privit-o pe Kara. Dacă se gândea mai bine, ea
era sora lui. Dacă el doar visa, atunci ea nu exista cu adevărat?
Ziarul de dimineaţă se afla în faţa uşii. Dacă sora lui avea dreptate,
însemna că erau în primejdie. A înşfăcat ziarul.
— Bine, treci înăuntru.
Kara a revenit repede şi a închis uşa.
— M-ai speriat, a spus ea. I-a luat ziarul din mână şi l-a condus spre
bucătărie. Nu e momentul potrivit. Glonţul acela a avut urmări mai grave
decât am crezut noi.
A trântit ziarul pe masă, a dat drumul la apă şi, în timp ce s-a spălat pe
mâini, a trecut în revistă titlurile de pe prima pagină.
— Îmi pare rău, serios, cred c-am…
În realitate, Tom nu mai ştia ce se întâmpla cu el. Însă, evident, sosise
momentul pentru a lua o decizie. Trebuia să presupună că se afla totuşi în
Denver, şi nu într-un vis, ci în realitate. I se învârtea capul când compara
asta cu pădurea neagră şi cu Michal. Nu avea capacitatea intelectuală de a
decela atât de rapid o asemenea semnificaţie. Dacă fusese urmărit cu
adevărat de newyorkezi noaptea trecută, însemna că el şi Kara aveau
necazuri mari.
A simţit un nod în stomac, semnul panicii. Trebuiau să plece din oraş.
— Tom?
El a ridicat ochii.
— Trebuie să o ştergem.
Ea nu-l asculta. Rămăsese cu mâinile ude deasupra lavoarului şi nu se
mişca. Avea ochii aţintiţi asupra ziarului aflat în partea stângă.
— Cum spuneai că se numeşte virusul acela?
— Ce virus? A, Germenul Raison?
— Produs de o companie franţuzească?
El s-a apropiat de ea şi s-a uitat în ziar. Pe prima pagină era un titlu cu
litere de-o şchioapă:
68
 CHINA REFUZĂ

— China refuză?
Ea a ridicat ziarul, fără să se sinchisească de petele întunecate de apă
lăsate pe pagină. Tom a văzut apoi un titlu cu litere ceva mai mici, aflat pe la
jumătatea paginii, în partea stângă, rezervată titlurilor privind ştirile de
afaceri:

AVANTAJ FRANCEZ:
Raison Pharmaceutical va anunţa
LANSAREA NOULUI VACCIN ŞI-ŞI VINDE FABRICA
din Statele Unite

Tom a luat ziarul, l-a deschis la pagina unde începea secţiunea de afaceri
şi a găsit articolul. Brusc, numele companiei a părut că umple toată pagina.
Raison Pharmaceutical. A simţit că îi creşte pulsul.
— Ce…? a exclamat Kara, evident derutată de această informaţie. S-a
aplecat asupra ziarului şi a citit cele câteva rânduri împreună cu el.
Raison Pharmaceutical, compania-mamă din care se desprinseseră
numeroase entităţi mai mici, fusese înfiinţată de Jacques de Raison în 1973.
Specializată în producerea de vaccinuri şi cercetări genetice, compania avea
uzine în numeroase ţări, dar sediul central era la Bangkok, unde legile erau
mai permisive. Se ştia că, pentru a obţine vaccinuri, manipula viruşi
potenţial letali. Contractele cu fosta Uniune Sovietică fuseseră cândva
controversate.
În ultimii ani, firma devenise cunoscută pentru faptul că lansase o serie
de vaccinuri ce se administrau pe cale orală şi nazală. Produsele, realizate
prin cercetări de recombinare a secvenţelor de ADN, nu aveau o doză
maximă recomandată, asta însemnând, de fapt, că ele puteau fi administrate
în cantităţi mari, fără a produce efecte secundare. Dibloxin 42, un vaccin
împotriva variolei, de exemplu, se putea pune în reţelele de distribuţie a
apei, fiind în acest fel administrat întregii populaţii fără teama de supradoză,
indiferent de cantitatea de apă consumată. O soluţie perfectă pentru ţările
Lumii a Treia.

69
 Cu toate acestea, unele vaccinuri trebuiau supuse unui întreg şir de
proceduri riguroase de testare în cazul în care Congresul vota noile
reglementări elaborate de Merton Gains înainte de a deveni secretar de stat.
Cei de la Raison afirmau că peste câteva zile vor anunţa lansarea unui nou
vaccin multiefect, ce putea fi administrat pe calea aerului, care practic
elimina ameninţarea pe plan mondial a câtorva boli grave. Vaccinul Raison…
Kara a scos o exclamaţie de mirare în clipa în care Tom a citit următoarea
frază:
Numit vaccinul Raison, serul promite să revoluţioneze medicina
preventivă. Cu siguranţă că bursele vor reacţiona la această ştire, însă
câştigurile ar putea fi temperate de anunţul că firma intenţionează să
închidă fabrica din Ohio pentru a se concentra asupra vaccinului Raison,
produs de filiala din Bangkok.
Articolul continua cu detalii privind reacţia bursei după anunţarea ştirii.
Mâna lui Tom a tremurat uşor.
— Cum de-ai ştiut despre asta? a întrebat Kara, uitându-se la el.
— N-am ştiut. Jur că nu am văzut şi nici n-am auzit numele ăsta până
acum. Decât…
— Decât în vis. Nu, e imposibil.
Tom a lăsat ziarul jos şi-a încleştat maxilarele.
— Spune-mi cum altfel puteam afla despre asta.
— Poate ai auzit de la…
— Chiar dacă aş fi avut idee despre existenţa companiei, lucru de care n-
am avut habar până seara trecută, nu aveam cum să aflu despre vaccinul
Raison, fără să fi citit ziarul. Dar am ştiut!
— Înseamnă că ai citit articolul ori ai auzit la ştiri seara trecută.
— Nu m-am uitat la televizor aseară. Iar tu ai luat ziarul din faţa uşii, la fel
ca în fiecare dimineaţă.
Ea şi-a încrucişat braţele la piept şi a început să-şi roadă unghiile, lucru
pe care îl făcea doar când se simţea depăşită de situaţie. Tom şi-a reamintit
discuţia cu Michal despre Germenul Raison, ca şi cum aceasta s-ar fi purtat
în urmă cu câteva clipe, lucru ce nu era chiar departe de adevăr. Din câte ştia
el, dormise sub copac doar câteva minute.
Dar acesta nu era chiar un vis, nu-i aşa?
— Încerci să-mi spui că în visele tale se întâmplă să afli asemenea
informaţii? l-a întrebat ea apăsat. Ce altceva ai mai aflat despre viitor?
Tom a căzut pe gânduri.
70
 — Doar că vaccinul Raison are unele probleme şi va sfârşi prin a se
transforma într-un virus, Germenul Raison, care va infecta majoritatea
populaţiei Pământului în…
— În ce?
Tom s-a scărpinat în cap.
— În foarte scurtă vreme.
— Cât de curând? a întrebat ea, pufnind. Ascultă, nici nu-mi vine să cred
că-ţi pun asemenea întrebări.
— Cred că peste câteva săptămâni.
Kara a început să măsoare bucătăria în lung şi-n lat, încă rozându-şi
unghiile.
— E absurd. Până ieri, grijile mele cele mai mari erau dacă să-mi tund
părul scurt, dar asta era înainte de a ajunge acasă, unde am dat peste fratele
meu dement. Acum, mafia ne caută peste tot şi, colac peste pupăză, lumea e
pe cale de a fi infectată de un virus despre care nu ştie decât fratele meu. Şi
de unde Dumnezeu ştie el despre acest virus? Simplu ca bună ziua: i-a spus
un liliac negru, cu ochii roşii, din lumea reală. Iartă-mă că nu-mi pun încă
masca de gaze.
Luase foc, dar era şi foarte tulburată, altfel nu s-ar fi înfuriat.
— Nu un liliac negru, a intervenit Tom. Unul alb. Un Roush. Iar Roush-ii
au ochii verzi.
— Desigur, ce proastă sunt. Ochi verzi. Liliacul cu ochi verzi i-a zis. Şi am
adus vorba de faptul că lumea asta nu e decât un vis? Păi, dacă e un vis, nu
avem motive de îngrijorare, nu-i aşa?
Aici avea dreptate.
Tom a intrat în camera de zi şi s-a întors ca să vadă dacă ea îl urmase.
Kara era palidă. De îngrijorare, nu?
— Dar tu nu crezi că tu şi cu mine facem parte chiar acum dintr-un vis, a
spus el. Ceea ce nu înseamnă decât că cealaltă poveste se petrece în vis.
Bravo. Asta e şi mai grav. Înseamnă că e real. Că un virus e pe cale să
distrugă lumea.
Kara s-a dus la fereastră şi a tras draperia. Nu reuşise încă să o convingă,
dar certitudinea ei fusese zdruncinată.
— Cineva afară? a întrebat Tom.
— Nu, a zis ea, şi a dat drumul draperiei. Dar dacă e să te cred, atunci
ucigaşii din New York nu mai reprezintă o problemă pentru noi, nu-i aşa?

71
 — Ascultă, ce-ar fi să renunţi la tonul ăsta condescendent? Nu am căutat-
o cu lumânarea. Bine, poate i-am stârnit pe mafioţi, dar ţi-am cerut deja
iertare pentru asta. În rest, sunt la fel de nevinovat ca şi tine. Îmi pot cumva
influenţa visele?
— Thomas, mi se pare atât de absurd… Sper că-ţi dai seama. Seamănă cu
visul unui copil. Şi, serios, faptul că eşti atât de tânăr nu e în avantajul tău.
Tom a rămas tăcut.
Kara a oftat şi s-a aşezat pe braţul canapelei.
— Mda. Bine, să spunem că visele tale conţin ceva adevărat. Ce ai visat?
— În primul rând, te rog să ţii seama că eu nu le socotesc vise, a spus
Tom. Trebuie să tratez fiecare situaţie ca şi cum ar fi reală. Uite, tu vrei ca eu
să consider că încăperea asta există cu adevărat aici, da? Nu vrei ca eu să sar
peste balustradă. Bun, dar crede-mă, lucrurile sunt la fel de reale şi acolo.
Acum, de exemplu, dorm sub un copac. Dar în clipa în care mă trezesc, mă
confrunt cu o serie de probleme.
— Bine, a spus ea, exasperată. Bine, să presupunem că suntem amândoi
reali. Povesteşte-mi despre… despre celălalt loc.
— Totul?
— Ceea ce consideri că are sens.
— Totul are sens.
Tom a respirat adânc, după care i-a povestit cum a mers prin pădurea
neagră şi cum l-au atacat liliecii, apoi i-a spus despre femeia pe care o
întâlnise, dar şi despre cei doi Roush-i care îl conduseseră până în sat. După
părerea lui, pădurea colorată nu era malefică. Răul părea să se limiteze la
pădurea neagră. I-a povestit totul şi, cât el a vorbit, ea l-a ascultat cu o
atenţie încordată ce nu justifica exclamaţiile periodice de neîncredere, la
care a renunţat până la urmă.
— Aşadar, de fiecare dată când adormi într-un loc, te trezeşti în celălalt?
— Exact.
— Şi nu există nici o corelaţie temporală directă între ele. Cu alte cuvinte,
ţi-ai putea petrece o zi întreagă acolo, pentru ca după aceea să te trezeşti
aici, realizând că nu a trecut mai mult de un minut.
— Cred că da. Acolo am stat şi o zi întreagă, dar aici, nu.
Pe neaşteptate, Kara s-a ridicat şi a intrat în bucătărie.
— Ce faci? a întrebat-o Tom.
— O să testăm visele astea ale tale. Dar nu sărind peste balustradă.
— Ştii cum s-ar putea face asta? a întrebat el şi s-a grăbit să o urmeze.
72
 Ea a luat ziarul şi l-a frunzărit.
— De ce nu? Susţii că ai căpătat anumite cunoştinţe în locul acela. Vom
vedea dacă poţi obţine şi alte informaţii.
— Cum?
— Simplu. Te culci şi dormi, obţii alte ştiri, iar apoi te trezesc să văd dacă
ai aflat ceva ce se poate verifica.
El a clipit mirat.
— Crezi că ar fi posibil?
Kara a ridicat din umeri.
— Tocmai aici e problema – să aflăm. Ai spus că acolo sunt cunoscute
istoriile despre Pământ. Crezi că deţin şi rezultatele unor evenimente
sportive?
— Hm… n-am cum să ştiu. Mi se pare lipsit de relevanţă.
— Istoria e făcută din nimicuri. Dacă e vorba de o istorie adevărată,
înseamnă că ea cuprinde şi evenimentele sportive.
Se oprise la secţiunea sportivă a ziarului şi a aruncat o privire în josul
paginii. Ochii i s-au oprit la o rubrică, după care s-a uitat spre el.
— Te pricepi la cursele de cai? l-a întrebat ea.
— Eu? Nu.
— Spune-mi un cal care participă la cursă.
— Oricare?
— Da, sigur. Doar unul.
— Nu ştiu nici unul. Norocul alergătorului, să zicem?
— E un nume din burtă.
— Sigur.
— Nu asta e ideea. Voiam să fiu convinsă că nu ştii nici unul dintre caii
care aleargă azi.
— În ce cursă?
— În derbiul Kentucky.
— Are loc astăzi?
A întins mâna după ziar, dar Kara nu i l-a dat.
— Nici o şansă. Nu ştii ce cai participă; să nu stricăm jocul. A împăturit
rapid ziarul. Cursa are loc peste… şi a aruncat o privire spre ceasul de pe
perete, şase ore. Nimeni de pe Pământ nu ştie numele învingătorului. Du-te
şi discută cu amicii tăi. Dacă te-ntorci cu numele calului câştigător, o să-ţi
reconsider teoria.
Gura ei mică s-a arcuit într-un zâmbet uşor.
73
 — Nu cred că voi putea obţine un amănunt atât de neînsemnat, a spus
Tom.
— De ce nu? Dă o fugă până la biblioteca de aur din cer şi roagă-l pe
îmblănitul ei portar să-ţi dea câteva ştiri din vechime. Ce ţi se pare atât de
greu?
— Dar dacă nu este un vis? Acolo nu pot face tot ce vreau, la fel cum se
întâmplă şi aici. Iar istoriile sunt transmise pe cale orală. N-au cum să ştie ce
cal a câştigat o cursă oarecare!
— Ai spus că unii dintre cei de acolo ştiu tot ce ţine de istorii.
— Înţelepţii. Michal. Crezi că Michal are să-mi spună cine a câştigat
derbiul Kentucky din 2010?
— De ce nu?
— Nu mi se pare ceva ce ar fi dispus să-mi zică.
— Mai termină cu chestiile astea.
— Acum dorm pe un deal – nu cred că pot porni într-o căutare ridicolă
după ceva atât de banal.
— Imediat ce adormi aici, te vei trezi dincolo, a spus ea. Dacă vrei să-mi
dovedeşti asta, îţi ofer prilejul s-o faci.
— E absurd. Nu aşa merg lucrurile.
— Să înţeleg că baţi în retragere?
— Cursa e peste şase ore. Ce se întâmplă dacă nu reuşesc să adorm cât
sunt acolo?
— Ai spus că nu e vorba în mod obligatoriu de o corelare în timp. Te las
să dormi jumătate de oră, apoi te trezesc. Nu ne putem permite să stăm aici
mai mult decât e cazul.
Tom şi-a trecut degetele prin păr. Sugestia i se părea absurdă, dar şi
cererea lui ca ea să îl creadă i se părea absurdă Karei. Ba, chiar mai mult. În
realitate, Tom nu avea nici un motiv să creadă că nu putea obţine acea
informaţie. Poate că Michal va înţelege şi-i va spune fără să ezite. Atâta
vreme cât Kara îl va trezi la timp…
Poate reuşea.
— Bine.
— Sigur?
— Da. Cum fac să adorm?
Ea s-a uitat la el ca şi cum nu ar fi fost convinsă că el acceptase să se
supună testului.
— Sigur nu ştii nici unul dintre caii care participă la cursă?
74
 — Absolut. Şi chiar dacă aş şti, n-aş avea cum să ştiu care va câştiga, nu
crezi?
— Da.
Kara i-a aruncat o ultimă privire suspicioasă şi s-a dus spre dormitorul ei,
luând şi ziarul. S-a întors după treizeci de secunde, scuturând un flacon cu
pastile.
— Vrei să mă turteşti? a întrebat Tom. Cum o să mă trezeşti dacă o să fiu
îndopat de medicamente? Doar n-o să umblu ca drogat toată ziua.
— Am şi nişte medicamente care te vor trezi imediat. Recunosc, e o
acţiune cam riscantă, dar cred că şi situaţia noastră e la fel, nu crezi?
Kara era asistentă medicală, a ţinut Tom să-şi reamintească. Putea avea
încredere în ea.
După zece minute, stătea întins pe o canapea, după ce înghiţise trei
tablete albe. Discutau despre plecare. Trebuiau să plece din oraş. Spre
surprinderea lui, Kara începuse să agreeze ideea. Cel puţin până când au
analizat situaţia.
— Da… dar ce este… cu Germenul Raison? a întrebat-o el.
Kara încă nu se lăsase convinsă de Germenul Raison. Tocmai de aceea îi
administrase pastilele. Nişte pilule mari, monstruoase, albe, având
dimensiuni destul de mari ca să…
***
— Îmi poţi spune din ce sat provine? a întrebat Michal.
— Nu e atât de apropiat pe cât îţi închipui. Şi nici atât de departe pe cât ţi-
ai putea imagina.
Asta însemna: Nu, prefer să nu-ţi spun în aceste momente.
— Rachelle l-a ales. Să-l conduc până în sat?
— De ce nu?
Asta însemna: Nu te amesteca în obiceiurile oamenilor.
Michal s-a foit de pe un picior pe altul. Şi-a lăsat capul în pământ, în semn
de acceptare.
— Mă interesează, a spus el. Mă tem de ceea ce se poate întâmpla.
Stăpânul lui i-a răspuns încet, fără să-şi facă griji:
— Nu-ţi pierde timpul cu temeri. Nu merită efortul.
La două văi spre răsărit, bărbatul care îşi spunea Thomas Hunter stătea
rezemat de un copac, dormind adânc. Visa istoriile în amănunţime. Asta
sigur nu era bine.

75
 Michal îl lăsase singur pe bărbat şi zburase spre copacul cel mai apropiat
ca să-şi cântărească opţiunile. Trebuia să analizeze atent situaţia. Niciodată
nu se mai întâmplase aşa ceva, cel puţin în sectorul lui de pădure. Nu-l putea
duce pe Thomas în sat, prezentându-l lui Rachelle cu memoria lui
incompletă. Ce Dumnezeu, pentru asta nici măcar nu era nevoie să îl
cunoască pe Elyon!
După ce l-a văzut pe Hunter adormind, Michal a socotit că avea nevoie de
sfaturile unei autorităţi superioare.
— El crede că ar putea fi vorba de un vis, a spus Michal, ridicând privirea.
Îşi închipuie că trăieşte în istorii, într-un loc numit Denver, şi că visează
despre pădurea colorată, auzi la el! A înţeles lucrurile pe dos. Am încercat
să-i spun, dar nu ştiu dacă mă crede.
— Sunt convins că până la urmă va înţelege. E foarte inteligent.
— Dar în acest moment, stă rezemat de un copac pe dealul ce domină
satul şi visează că trăieşte înainte de Marea Înşelătorie! Michal şi-a tras
aripile în spate şi a început să se plimbe agitat de colo, colo. S-ar părea că
ştie istoriile, plus o serie de amănunte uimitoare – despre familie, casă, chiar
memorii. Aproape sigur se va apropia de Tanis.
— Atunci lasă-l să se apropie de Tanis.
— Dar Tanis… Oare putea afirma asta? Trebuia să spună? Tanis oscilează!
a izbucnit el. Mă tem că ar fi nevoie doar de o sugestie ca să-l dea peste cap.
Dacă el şi Hunter stau de vorbă, e greu de anticipat cât de creativ va deveni
Tanis.
— A fost creat ca să creeze. Lasă-l s-o facă.
Cum de putea vorbi cu atâta uşurinţă fără să-şi schimbe expresia? Nu ştia
ce distrugeri le putea provoca Tanis?
— Sigur că ştiu, a zis băiatul, şi ochii lui verzi şi calmi au scânteiat. Am
ştiut asta de la început.
Michal a simţit un nod în gât.
— Iartă-mi temerile. Doar că nu-mi pot imagina. Aş putea măcar să-i
descurajez? Te rog…
— Sigur. Descurajează-i. Dar lasă-i să-şi găsească singuri calea.
Băiatul s-a întors şi s-a apropiat de un leu mare şi alb. L-a mângâiat pe
coamă, iar fiara s-a lăsat pe burtă. S-a uitat spre mare, evitând să întâlnească
privirea lui Michal.
Roush-ului i-a venit să plângă. Nu-şi putea explica sentimentul. Băiatul
ştia ce făcea. Ştiuse mereu.
76
 Michal a părăsit lacul de pe înălţimi, a descris un cerc, apoi a dat uşor din
aripi spre copacul de pe deal, unde dormea Thomas Hunter.

77
 9

Tom a auzit bătaia aripilor şi s-a simţit prăbuşindu-se din vis.

Rostogolindu-se, căzând în lumina reală, respirând aer adevărat, mirosind
ceva ce îi aducea aminte de gardenii. A deschis ochii.
La câţiva paşi de el, Michal tocmai îşi strângea aripile. Se aflau din nou în
pădurea colorată. Dormise rezemat de un copac înalt, de culoarea ambrei, şi
visase de parcă ar fi trăit din nou istoriile Pământului. De data aceasta
revenise cu o întrebare din partea Karei. Ceva legat de…
— Văd că ai avut o zi grea, i-a spus Michal, apropiindu-se cu mersul lui
legănat.
Un nou val de aer stârnit de aripi în stânga lui Tom a anunţat revenirea
lui Gabil, care a aterizat rostogolindu-se.
Pe deplin treaz, Tom s-a ridicat în picioare. Iarba era verde; în spatele lui,
pădurea sclipea în nuanţe de albastru şi galben; strălucitor, satul aştepta. A
făcut un pas înainte, dorind dintr-odată să coboare de pe deal şi să refacă
legăturile cu propriul său trecut.
— Mergem?
— Bineînţeles, a spus Gabil.
— Da, a zis Michal. Deşi mă tem că ai pierdut Adunarea.
S-a uitat peste umăr, iar Tom a văzut nişte oameni dispărând pe o potecă
bătătorită care intra în pădure la câţiva kilometri depărtare. După câte se
părea, satul se golise.
— Îmi pare foarte rău. Dar ne-ar lua prea mult să-i ajungem din urmă.
Mai bine îi aştepţi să se întoarcă în sat.
— De ce aţi întârziat atât?
— Poate că trebuia să te fi dus mai întâi în sat, dar am vrut să mă asigur.
Situaţia e neobişnuită, sunt convins că-ţi dai seama de asta. Nu ai băut apă
din pădurea neagră, dar Shataiki-i au avut sigur un oarecare efect asupra ta.
Cel puţin asupra memoriei tale. Am vrut să mă asigur că procedez bine.
În lumina tot mai scăzută a după-amiezii, au coborât dealul, Michal în
frunte, urmat de Tom şi Gabil, cel din urmă făcând salturi ca să ţină ritmul.
Istoriile. Visase că sora lui susţinuse apăsat că pădurea colorată era un
vis, iar Denverul era real. Şi îl trimisese aici cu o misiune.
Să afle câştigătorul derbiului Kentucky.
78
 Era posibil ca istoriile să consemneze ceva atât de banal precum
câştigătorul unei curse de cai? Dacă da, doar cineva cu o memorie perfectă
putea să-şi aducă aminte aşa ceva. Cineva ca Michal.
Dar a-i cere lui Michal să verifice ceva ce visase părea ceva nebunesc. Cu
toate acestea, nu era deloc mai absurd decât a insista în faţa Karei că ea era
un vis. Prin urmare, care era adevărul?
Aici, în pădurea colorată, Michal îi oferea o explicaţie perfect plauzibilă
privind visele lui despre Denver: Tom fusese lovit la cap şi visa despre
vechiul Pământ. Logic.
Cu toate astea, în Denver nu găsea nici o explicaţie privind visul despre
Germenul Raison, mai ales că evenimentele legate de el încă nu se
petrecuseră. Primise informaţia de la Michal, din istorii. Dar asta nu dovedea
decât că această lume în care găsise istoriile era reală. Iar dacă era reală,
atunci cealaltă trebuia să fie un vis. Doar dacă nu cumva erau reale
amândouă.
— Câţi oameni trăiesc în sat? a întrebat Tom.
— Aici? Acesta e cel mai mic. Pe planetă există trei triburi, fiecare având
mai multe sate. Acesta e primul. Tanis este primul născut.
— Aici locuiesc peste o mie de oameni, a intervenit Gabil.
— O mie cinci sute douăzeci şi doi, a precizat Michal. Tribul are şapte
sate, şi toate participă la aceeaşi Adunare. Celelalte două triburi, dintre care
unul este al tău, se află foarte departe şi sunt mult mai mari. Pe planetă
trăiesc acum mai mult de un milion de oameni.
— Aha. Şi cât trăim? Vreau să spun, de cât…?
Michal se oprise, iar Tom a fost cât pe ce să se împiedice de el.
Gabil s-a izbit de el, venind din urmă.
— Scuze. Îmi pare rău.
Michal s-a uitat la Tom de parcă ar fi avut în faţă pe cineva care-şi
pierduse minţile.
Tom a făcut un pas înapoi.
— Ce s-a întâmplat?
— Aici nu există moarte. Doar în pădurea neagră. Confunzi realitatea cu
vechiul Pământ. Am înţeles că ţi-ai pierdut memoria, dar trebuie să
deosebeşti ce este real de visele tale.
— Sigur, a zis Tom, deşi nu era deloc convins.
Nici pe departe. Trebuia să analizeze mai atent toate aceste chestiuni.
Michal a oftat.
79
 — Dacă nu eşti chiar aşa de sigur precum spui, am să-ţi prezint pe scurt
istoria. Tanis, conducătorul acestui sat, despre care am vorbit deja, a fost
primul născut. S-a unit cu Mirium, soţia lui, şi au avut optsprezece copii şi
douăzeci şi trei de fiice în primii două sute de ani. Primii doi fii au plecat,
unul spre răsărit, celălalt, spre apus, parcurgând o distanţă de o lună de
călătorie, şi au întemeiat fiecare câte un trib. Fiecare dintre ele este total
independent. Aici nu face nimeni comerţ, însă prezenţa vizitatorilor din alte
triburi e destul de normală, iar uniunile mixte nu sunt neobişnuite. De trei
ori pe an, celelalte două triburi vin până aici pentru o sărbătoare deosebită
cunoscută sub numele de Marea Adunare, care nu trebuie confundată cu
Adunarea pe care fiecare trib o ţine seară de seară.
Michal a privit spre poteca pe care o apucaseră sătenii.
— Datorită Adunării, o să-ţi găseşti o preocupare. Ea este evenimentul cel
mai important al zilei. Începând de la prânz, într-un fel sau altul, mai toţi
oamenii se pregătesc pentru ea. E o viaţă foarte simplă, dar şi extravagantă,
pe care aş schimba-o pentru un an de agitaţie. Eşti foarte norocos, Thomas
Hunter.
Nu se întunecase pe deplin.
— Asta mă face cumva un descendent al lui Tanis? a întrebat Tom în cele
din urmă.
— La multe generaţii distanţă, dar, da.
— Şi membrii familiei mele ar trebui să vină aici pentru sărbătoare.
Când?
— Peste cât timp, Gabil? Peste şaizeci de zile?
— Cincizeci şi trei, a spus Roush-ul mai mic. Doar cincizeci şi trei.
— Gabil e maestru la jocurile ce se organizează la sărbătoare. Le cunoaşte
îndeaproape. În orice caz, se pricepe bine.
Michal a continuat să înainteze cu pas ca de raţă în josul dealului.
— Am mai avut un vis, a spus Tom.
— Da? s-a mirat Michal. Păi, visele sunt destul de obişnuite, ori ai uitat şi
asta?
— S-a reluat de unde rămăsesem data trecută. Mă întrebam dacă m-aţi
putea ajuta cu ceva. Istoriile au consemnat şi evenimente sportive?
— Istoriile consemnează totul.
— Serios? Aş putea afla, să zicem… calul câştigător la derbiul Kentucky
dintr-un anumit an?

80
 — Aşa cum ţi-am spus, istoriile se cunosc doar oral. Ele sunt scrise… da,
scrise… în Cărţile Istoriilor… dar aceste cărţi nu mai există. Ele au o putere
extraordinară. În orice caz, tradiţiile orale i-au fost transmise lui Tanis şi
date mai departe.
— Deci, nu ştie nimeni cine a câştigat derbiul Kentucky?
— Cui îi pasă de asemenea nimicuri? Ştii ce minte ar trebui să aibă cineva
ca să reţină un amănunt atât de neimportant?
— Aşadar, nu ştie nimeni.
Michal a ezitat.
— N-am spus asta. Tanis ştie mai multe istorii decât oricine. Mai mult
decât suficient. Prea multe cunoştinţe despre unele lucruri ar deveni o
povară. Tanis a încercat de multe ori să obţină informaţii de la mine. Setea
lui de cunoaştere e neostoită.
— Dar tu ai o memorie perfectă. Nu ştii cine a câştigat derbiul Kentucky
în 2010?
— Şi dac-aş şti?
— Îmi spui?
— Poate. Chiar trebuie?
— Da! Sora mea vrea să ştie asta.
Michal s-a oprit din nou.
— O mai ţii minte pe sora ta? Ai început să-ţi aminteşti câte ceva?
— Nu, sora mea din vis, a spus Tom, simţindu-se ridicol.
— Ei, cam ciudată treabă, nu crezi, Gabil? a zis Michal. Sora lui din visul
despre istorii vrea să ştie ceva despre ele. Lucrurile se învârt în cerc.
— De jur împrejur, bineînţeles.
Tom şi-a întors privirea.
— Da, cred că aşa este.
— Nu sunt prea convins că ar trebui să-ţi spun asta, a zis Michal.
— Atunci, mai există cineva care poate?
— Teeleh, a susurat Gabil. El era unul dintre înţelepţi.
Tom şi-a dat seama şi fără să întrebe cine era Teeleh.
— Căpetenia Shataiki-lor, a spus Tom.
— Da, a confirmat Michal.
Fără nici un alt comentariu.
Tom a direcţionat din nou discuţia spre cursa de cai.
— Vă rog, trebuie să ştiu asta ca să-mi dau seama dacă ceea ce-mi spuneţi
voi este direct legat de visele mele. Asta m-ar putea ajuta să alung acel vis.
81
 — Tot ce se poate. Eu nu mă ocup de cercetarea istoriilor. Noi ne făurim
singuri istoria, şi asta este suficient. Iar istoriile care-ţi trec prin minte au
ajuns să mă deruteze până şi pe mine. O să-ţi spun, dar cu o condiţie.
— N-o să vă mai întreb nimic după aceea. De acord.
Michal s-a încruntat.
— Exact. Să nu mai întrebi nimic altceva legat de istorii.
— Şi, aşa cum am spus, sunt de acord. Ce cal a câştigat?
— Câştigătorul derbiului Kentucky din 2010 a fost Joy Flyer.
— Joy Flyer! a exclamat Gabil. Un nume perfect.
A făcut câţiva paşi în fugă, apoi s-a ridicat în zbor. A câştigat repede
altitudine, a executat un luping, apoi s-a îndreptat spre locul unde se ţinea
Adunarea.
Joy Flyer.
Satul i s-a părut familiar lui Tom, dar nu chiar într-o asemenea măsură
încât să-i iuţească bătăile inimii când s-au apropiat.
Au trecut pe sub arcul albastru cu auriu aflat la intrare, iar apoi au
străbătut poteca largă, maronie, ce trecea printre şirurile de colibe colorate.
Tom s-a oprit în dreptul primei case, atras de strălucirea rubinie a pădurii. O
peluză înconjura fiecare casă cu un covor des şi uniform de verde, scos în
evidenţă de straturile simetrice de flori. Sculpturile ce păreau făcute din
safir şi din lemn auriu creau contrastul, conferind peisajului o frumuseţe
ireală.
— Ţi-aduci aminte? l-a întrebat Michal.
— Într-o oarecare măsură. Dar nimic precis.
— S-ar putea să dureze ceva timp, din câte înţeleg. O să stai la familia lui
Rachelle.
— Rachelle! Femeia care m-a ales?
— Întocmai.
— Dar nu pot locui în casa ei. Nu ştiu cum se procedează în cazul acestei
Mari Romanţe.
— Ascultă-ţi instinctele, Thomas. Iar dacă ele nu te îndrumă suficient de
bine, atunci va trebui să te prefaci. Sunt convins că te poţi preface că eşti
îndrăgostit.
— Dar dacă nu vreau să mă îndrăgostesc?
— Termină cu prostiile! i-a spus Michal pe un ton poruncitor. Bineînţeles
că vrei. Doar eşti om! A luat-o înainte pe potecă. Tinere, mă înspăimânţi.

82
 Tom a urmat poteca, la început pierdut în gânduri, fiind apoi fascinat de
frumuseţea care-l înconjura. De o parte şi de alta, drumul era mărginit de
peluze bine îngrijite, ce înconjurau casele colorate, care străluceau mai
curând ca nişte perle chiar dacă erau făcute din lemn. Florile care semănau
cu margaretele pe care le văzuse în vale creşteau aici în şiruri late de-a latul
spaţiilor verzi. Pisici mari hoinăreau prin sat, iar papagali fâlfâiau pe
deasupra caselor într-o armonie ce sugera că şi acele creaturi făceau parte
din minunata operă de artă pe care o avea în faţa ochilor.
Caracterul rafinat al satului l-a surprins pe Tom în timp ce se îndreptau
spre imensa structură centrală. Deşi simetria nu era perfectă, fiecare obiect,
fiecare sculptură, floare şi chiar potecă se afla exact în locul potrivit, ca o
simfonie perfect interpretată. Dacă măcar una dintre poteci ar fi fost în altă
parte, ansamblul s-ar fi năruit. O singură floare mutată, şi haosul s-ar fi
instalat pe dată.
Templul, după cum numise Tom clădirea aceea, era uriaş în comparaţie
cu celelalte structuri, iar dacă satul era o lucrare de artă de mare fineţe,
atunci acesta era încununarea acelei frumuseţi. Tom s-a oprit la baza
scărilor largi care urcau spre construcţia circulară. Domul de culoarea
jadului arăta ca şi cum ar fi fost confecţionat dintr-un material cristalin,
care-i permitea luminii să treacă prin el.
A pus cu delicateţe talpa pe prima treaptă şi a început să urce. În faţa lui,
Michal se lupta cu fiecare treaptă, ignorându-l pentru moment. Tom l-a
urmat, apoi, când a ajuns în capul scării, s-a întors să vadă satul din acel loc
privilegiat.
Acesta arăta ca şi cum pietre preţioase masive – rubine, topaze, smaralde
şi opaluri, dar şi sidef – ar fi fost aduse acolo şi sculptate de-a lungul a sute
de ani, rezultatul fiind nişte structuri solide. Ce tehnologie permisese
crearea unor asemenea capodopere? Erau extrem de simple şi elegante, dar
foarte avansate.
— Cine a reuşit asta?
Michal a înălţat privirea spre el.
— Voi. Hai, vino.
Tom l-a urmat în Templu.
Anvergura sălii spaţioase era spectaculoasă, dar efectul era intimidant.
Patru pilaştri strălucitori – în culori ce aminteau de rubin, smarald, jasp şi
aur – susţineau tavanul boltit, irizat. În încăpere nu exista nici o piesă de
mobilier. Tom a remarcat imediat toate acestea.
83
 Dar privirea i-a fost atrasă de podeaua circulară de sub dom.
A trecut pe lângă Michal şi a păşit uşor până spre marginea ei. Părea să îl
aspire. A îngenuncheat încet şi a întins mâna. Pe suprafaţa ei dură, curată, nu
a văzut nici o imperfecţiune; semăna cu un strat de răşină turnat peste un
smarald masiv, fără cusur. Respirând adânc, a mângâiat podeaua. De-a
lungul braţului a simţit o vibraţie slabă, aşa că şi-a retras imediat palma.
— Nu-i nici o problemă, prietene, i-a zis Michal, aflat în spatele lui. E o
privelişte cu care nici eu nu m-am obişnuit. A fost făcută dintr-o mie de
copaci verzi. Nu poţi descoperi nici o imperfecţiune. Creativitatea pe care o
dovediţi voi, oamenii, mă uimeşte mereu.
Tom s-a ridicat.
— Seamănă cu apa?
— Nu. Apa e ceva deosebit. Însă Elyon este Creatorul ambelor. Eu te las
aici, a spus el, întorcându-se spre uşă. Am şi alte îndatoriri de împlinit. Johan
şi Rachelle vor veni să te ia imediat ce se întorc de la Adunare. Şi nu uita,
dacă ai îndoieli, improvizează. A ieşit legănându-se din clădire, şi lui Tom i s-
a părut că Roush-ul a zis:
— Vai, vai. Sper că Rachelle nu s-a băgat în ceva ce o depăşeşte.
Tom era gata să spună ceva în semn de protest. Să stea singur şi să
aştepte în sala aceea splendidă i s-a părut întru câtva terifiant. Dar nu a
reuşit să găsească nici un motiv care să justifice un asemenea sentiment – în
afara pierderii memoriei, totul i se părea familiar. Aşa cum spusese şi
Michal, trebuia să improvizeze.

84
 10

N-a trebuit să aştepte mult. Un băiat cam de doisprezece ani, cu păr blond
deschis, şi purtând o tunică albastră, a intrat precipitat în Templu. Pe cap
avea o bandă de culoare galbenă. S-a răsucit pe călcâie ca să arunce o privire
împrejur, apoi s-a întors şi a alergat cu spatele, îndemnând pe cineva să-l
urmeze.
— Hai, vino!
În urma lui a apărut femeia pe care Tom a recunoscut-o ca fiind Rachelle.
Purta aceeaşi rochie din satin roşu, dar acum avea o eşarfă de un galben
strălucitor petrecută peste un umăr.
Emoţia revederii era atât de neaşteptată, atât de bruscă, încât Tom a
încremenit în ungherul întunecos.
— Îl vezi undeva, Johan? a întrebat Rachelle, privind în jur.
— Nu. Dar Michal a spus că-l vom găsi aici. Poate… dar Johan l-a văzut pe
Tom şi a tăcut.
Rachelle se afla în mijlocul sălii, cu ochii îndreptaţi spre locul în care
aştepta Tom.
Tom şi-a dres glasul şi s-a îndreptat spre lumină.
— Bună ziua.
Ea s-a uitat la el fără să se ruşineze. Vreme de câteva secunde, toţi trei au
încremenit. Ochii ei luceau ca jadul, amintind de un ochi de apă. Era
împlinită bine, dar zveltă. Puţin trecută de douăzeci de ani. Pielea îi era
bronzată, netedă şi catifelată.
În locul privirii îngândurate, pe faţa ei a apărut treptat un zâmbet sfios,
delicat.
— Thomas, îmi face plăcere să te privesc, a spus ea.
El şi-a înghiţit nodul din gât. O asemenea afirmaţie era probabil perfect
normală, dar, din cauza amneziei, i s-a părut… cam ambiţioasă. Îndrăzneaţă.
Minunată. Trebuia să improvizeze, aşa cum îi ceruse Michal.
— Mulţumesc. Şi mie. Şi pentru mine… S-a oprit şi a respirat adânc… E o
bucurie să te privesc. Ca pe o sfidare.
— Sfidare? s-a mirat ea.
— Da, pentru că arăţi sfidător de frumoasă, a zis Tom şi a simţit că
roşeşte.
85
 — Sfidătoare! a repetat Rachelle şi s-a uitat spre Johan. Ai auzit ce-a spus?
Thomas crede că sunt o sfidare.
Johan şi-a mutat privirea de la unul la celălalt, apoi a râs.
— Îmi placi, Thomas.
Amuzată, Rachelle s-a uitat la el ca orice fată sfioasă, dar ea nu era aşa. Iar
el ce făcea acolo?
I-a întins mâna. Tom a dat să i-o prindă, dar, ca şi mai înainte, ea nu i-a
strâns-o. Privindu-l în ochi, i-a atins uşor degetele.
Tom a fost atât de surprins de aceea atingere, încât nu a îndrăznit să
spună ceva. Dacă ar fi făcut-o, aproape sigur ar fi rostit nişte bolboroseli
idioate, nu cuvinte inteligibile. Mângâierea ei zăbovea pe pielea lui, senzuală,
dar în acelaşi timp inocentă.
Tom a simţit că inima îi bubuie în piept şi, pentru o clipă, s-a speriat. Ea îi
atinsese mâna, iar el încremenise. Asta era oare Marea Romanţă?
Nici măcar nu o cunoştea pe această femeie.
Brusc, ea l-a luat de mână şi l-a tras spre uşă.
— Vino, ne aşteaptă.
— Ne aşteaptă? Cine?
— E ora mesei, a exclamat Johan. Apoi a deschis larg uşa şi a coborât
scara în fugă, îndreptându-se către cei doi bărbaţi care stăteau pe poteca de
la baza treptelor. Tată! Uite-l pe Thomas Hunter. E un bărbat foarte
interesant.
Auzind acele vorbe, Tom s-a gândit la două lucruri. În primul rând,
Rachelle îl ţinea de mână. Apoi, se părea că aceşti oameni nu cunoşteau
ruşinea. Ceea ce însemna că nici el nu avea ruşine, deoarece era unul dintre
oamenii acelei planete.
Rachelle i-a eliberat mâna şi a coborât repede treptele. Bărbatul căruia
Johan îi spusese tată l-a îmbrăţişat pe băiat, apoi s-a întors spre Tom. Purta
o tunică lungă până la pulpe, cafeniu-deschis, cu o dungă albastră ce mergea
de-a latul corpului, dinspre umărul drept spre coapsa stângă. La poalele
tunicii avea o broderie complicată cu linii încrucişate, albastre. La brâu
purta o centură aurie, de care era legată o ploscă mică, în care avea apă.
— Aha, deci tu eşti vizitatorul sosit din partea cealaltă. L-a prins pe Tom
de braţ, l-a tras spre el, apoi, îmbrăţişându-l, l-a bătut pe spate. Bine ai venit.
Mă cheamă Palus. Poţi să stai cu familia mea. Încruntându-se, a făcut un pas
înapoi şi, cu ochi strălucitori, care-i trădau încântarea, a repetat: Bine ai
venit.
86
 — Mulţumesc. Eşti foarte amabil, a spus Tom, plecându-şi capul.
Palus a făcut un salt înapoi, rotindu-şi braţul către celălalt bărbat.
— El este Miknas, păstrătorul Templului, a spus el cu mândrie. Se ocupă
de toate dansurile şi sărbătorile organizate aici, pe podeaua verde, de peste
o sută de ani. Miknas!
Acesta părea să aibă în jur de patruzeci de ani. Poate chiar treizeci. Greu
de spus. Dar ce vârstă avea Tanis, primul născut? Pe moment, Tom a aruncat
în uitare acea întrebare.
— Mă simt onorat, a spus el.
Miknas a înaintat şi l-a îmbrăţişat pe Tom la fel cum făcuse şi Palus.
— Ba eu mă simt onorat. Rareori se întâmplă să primim vizitatori atât de
speciali. Eşti bine-venit.
— Te invităm să mergi la noi acasă, a spus Palus şi a pornit pe potecă.
S-au oprit la intrarea arcuită, de culoarea safirului, a unei case aflate
aproape de Templu, unde locuia Miknas, şi, la despărţire, fiecare dintre ei l-
au îmbrăţişat, urându-i poftă bună. Cu Palus în frunte, au trecut pe lângă o
serie de case, ajungând la una de un verde la fel de sclipitor ca şi peluza ce o
înconjura.
Tom a intrat în casă sperând că acolo, într-un mediu intim, îşi va aminti
de propriul trecut. Lemnul dinăuntru lăsa impresia că fusese acoperit cu un
strat de răşină străvezie, gros de câţiva centimetri. Mobila era din lemn
sculptat. Unele piese luceau într-o singură culoare, altele radiau un amestec
asemănător curcubeului. Lumina emana din tot ce era lemn. Ea nu era
reflectată, aşa cum crezuse la început, ci provenea chiar din lemn.
Incredibil. Dar nimic din ce vedea nu i se părea familiar.
— Ea este Karyl, soţia mea, a spus Palus. Apoi, adresându-se femeii, a
adăugat: Rachelle i-a atins mâna.
Tom i-a zâmbit stângaci mamei lui Rachelle, sperând să evite orice altă
discuţie pe acea temă.
— Aveţi o casă frumoasă, doamnă.
— Doamnă? Foarte ciudat. Ce înseamnă cuvântul ăsta?
— Poftim?
— N-am mai auzit un asemenea cuvânt. Ce înseamnă „doamnă”?
— Cred că… este o expresie a respectului. La fel ca „prieten”.
— Foloseşti cuvântul ăsta în satul tău?
— Probabil. Cred că da.

87
 Toţi l-au privit câteva clipe în tăcere, fapt ce l-a făcut să se simtă
inconfortabil.
— Uite, a spus Karyl într-un târziu, aducând un vas în care se afla o cană
de lemn, te invit să iei o înghiţitură de apă.
I-a dat cana, iar el a sorbit din ea. În contact cu buzele, apa i s-a părut
răcoroasă, dar din gât şi până în stomac a simţit o senzaţie de cald, senzaţie
care s-a răspândit în tot corpul. A înclinat din cap şi a înapoiat cana.
— Mulţumesc.
— Trebuie să mănânci cu noi. Vino, vino.
Karyl l-a luat de mână şi l-a condus la masă. În mijlocul acesteia se afla un
bol mare, plin cu fructe, iar el a recunoscut culorile şi formele. Erau la fel ca
acelea pe care i le oferise Gabil mai devreme.
Foamea stârnită brusc de acele fructe l-au surprins. După ce s-au aşezat
cu toţii la masa rotundă, Tom şi-a dat seama că toate privirile erau
îndreptate asupra lui. Încercând să nu se mai uite la fructe, a întâlnit ochii lui
Rachelle.
— Sunteţi foarte amabili că m-aţi invitat în casa voastră. Dar trebuie să
recunosc că nu prea ştiu ce se cuvine să fac. Vi s-a spus că mi-am pierdut
memoria?
— Da, ne-a spus Michal, a confirmat Palus.
— Nici o problemă, te învăţ eu tot ce trebuie să ştii. Rachelle a ales un
fruct de culoarea topazului, s-a uitat drept în ochii lui şi a muşcat. A
mestecat şi a apropiat fructul de buzele lui. Trebuie să mănânci kirim, a spus
ea privindu-l.
Tom a şovăit. Asta era ceva asemănător atingerii mâinilor?
— Hai.
Îndemnul venise din partea lui Karyl.
Au aşteptat cu toţii, privindu-l fix, sugerându-i astfel să guste din fruct.
Aştepta până şi Johan care, cu ochi zâmbitori şi luminoşi, părea să-l
încurajeze.
Tom s-a aplecat şi a muşcat. Zeama i s-a scurs pe bărbie după ce dinţii au
spart coaja, expunând pulpa fructului. În momentul în care dulceaţa lui i-a
ajuns pe limbă, a simţit puterea răspândindu-i-se în tot corpul ca un
narcotic, mai puternic decât cel din fructul pe care i-l dăduse Gabil mai
devreme.
— Ia-l, l-a îndemnat Rachelle.

88
 A luat fructul, moment în care i-a atins şi degetele. Ea a prelungit
atingerea, după care şi-a îndreptat mâna către bol. Ceilalţi îşi luaseră deja
fructe şi acum mâncau din ele cu poftă. Nu era un narcotic, desigur, ci un dar
de la Elyon, aşa cum îi spusese Michal. Ceva ce producea plăcere, ca toate
darurile făcute de Elyon. Hrană, apă, iubire. Zbor şi scufundare.
Zbor şi scufundare? Ceva legat de aceste lucruri a părut să-i sune
cunoscut. Dar ce anume încă nu ştia.
A mai luat o înghiţitură şi le-a zâmbit gazdelor. Johan a fost primul care a
izbucnit în râs, iar Tom a văzut în gura lui deschisă o bucată galbenă din
fructul abia muşcat. Apoi a început să râdă şi Palus, căruia i s-au alăturat
curând Rachelle şi Karyl. Continuând să mestece încet, Tom şi-a plimbat
privirea în jurul mesei, uimit de ciudăţenia purtării lor. Pe buze i-a apărut un
surâs prostesc, şi a rămas cu ochii la Johan. Era unul de-ai lor, trebuia să
râdă şi el. După ce a gândit asta, i-a venit să râdă.
Johan râdea nestăvilit, cutremurându-se. Îşi dăduse capul pe spate, astfel
că bărbia lui împungea aerul, iar gura deschisă îi era îndreptată spre tavan.
Din gâtlejul lui Tom a ieşit un chicotit nervos, care s-a transformat repede
într-un hohot de râs. După aceea a început să râdă, incapabil să se mai
controleze, de parcă tocmai descătuşase o sută de ani de râs ţinut în frâu.
Râzând isteric, Johan a alunecat de pe scaun şi s-a rostogolit pe podea.
Râdeau atât de dezlănţuit, încât au uitat de fructe, şi au trecut mai bine de
zece minute până să se potolească şi să continue masa.
Tom şi-a şters lacrimile şi a mai muşcat o dată din fruct. Prin minte i-a
trecut ideea neclară că pluteşte într-un vis. Că se afla în Denver şi visa ceva
incredibil. Cu toate acestea, suprafaţa tare a mesei, pe care ţinea mâna, îi
spunea că nu era vorba de nici un vis.
Scena era fantastică, bineînţeles: se găsea într-o încăpere iluminată de
culori schimbătoare, ce emanau din lemnul dat cu răşină, vedea nuanţele de
turcoaz, violet-lavandă şi auriu parcă atârnând în aer, mânca dintr-un fruct
ciudat şi delicios, care îl făcea să delireze, şi râdea cu noii lui prieteni fără
nici un alt motiv decât încântarea de moment.
Iar acum, în liniştea întreruptă doar de mestecatul fructelor, se simţea cât
se poate de mulţumit fără să spună nimic.
Ireal.
Dar foarte real. Era la cină. La care se mâncau fructe.
Brusc, Johan a sărit de pe scaun.
— Tată, acum putem cânta?
89
 — Cântec. Dans.
Pe faţa lui Palus a apărut un zâmbet.
Fără să cureţe masa, Karyl s-a ridicat şi s-a deplasat spre centrul
încăperii, unde i s-au alăturat imediat Johan, Rachelle şi Palus. Tom i-a
urmărit, simţindu-se stânjenit, neştiind dacă trebuia să li se alăture ori să
rămână acolo unde se afla. Ceilalţi nu i-au acordat nici o atenţie, aşa că nu s-
a ridicat de pe scaun.
Abia acum a observat micul piedestal din mijlocul încăperii. Cei patru s-
au prins de mâini în jurul vasului aşezat pe el. Şi-au înălţat capetele, au
început să cânte încet, păşind cu grijă în jurul piedestalului, într-un dans
simplu.
În clipa în care primele note i-au ajuns la ureche, şi-a dat seama că auzea
ceva mai mult decât o melodie. Cântecul tânguitor, intonat pe tonuri joase,
spunea ceva ce nu putea fi exprimat doar prin note.
Ritmul s-a accelerat, izbucnind în sunete prelungi, curgătoare,
transmiţând un gen de armonie pe care Tom nu şi-o putea aminti. Mişcările
s-au iuţit, dansatorii părând să fi uitat cu totul de el. Tom a rămas privindu-i,
fascinat de puternica emoţie a momentului, împietrit de neputinţa de a
înţelege, uimit de senzaţia de iubire şi bunătate care îl cuprindea. Johan
zâmbea către tavan, exhibând o sinceritate care părea să-l maturizeze. Dar
Palus arăta ca un copil.
Rachelle dansa cu o graţie distinsă. Toate mişcările ei erau în acord cu
muzica, de parcă ea însăşi ar fi fost coregraful. Ca şi cum totul ar fi emanat
din lăuntrul ei, transmiţându-se apoi şi celorlalţi. Se abandonase complet
acelui cântec.
Tom a vrut să li se alăture, dar nu s-a simţit în stare să se mişte, şi cu atât
mai puţin să se învârtească.
Dansatorii cântau, dar când tânărul Johan a ridicat într-un târziu capul şi,
zâmbind, a preluat conducerea, Tom şi-a dat imediat seama că el era
adevăratul cântăreţ dintre cei patru.
Primul ton ieşit din gâtlejul lui a fost clar şi pur, dar şi ascuţit, trădându-i
tinereţea. A început apoi să parcurgă octava, notele fiind tot mai acute, încât
Tom a crezut că încăperea se va topi în acel cântec.
Băiatul a continuat să cânte tot mai înalt, făcându-l pe Tom să simtă un
fior rece pe şira spinării. Johan părea să nici nu mai respire cântând acea
melodie fără nici o inflexiune, care nu-i mişca nici un muşchi al gâtului.

90
Cântecul se supunea voinţei băiatului, acesta interpretând fără nici cel mai
mic efort.
După un moment de pauză, melodia a continuat, de data aceasta cu glas
plin şi profund de bas, demonstrând o adevărată virtuozitate. Şi totuşi tot
Johan cânta. Tonurile acelea joase au umplut încăperea, făcând să vibreze
tăblia mesei, pe care Tom îşi ţinea palmele. Şi-a ţinut respiraţia şi a
întredeschis gura. Fascinanta melodie îi străbătea tot corpul. A înghiţit în
sec, străduindu-se să-şi reprime sentimentul ce creştea în el. În cele din
urmă, a simţit cum umerii i se cutremură şi a izbucnit în plâns.
Johan a continuat să cânte şi să zâmbească. Melodia a ajuns la sufletul lui
Tom, reverberând de adevăr.
Cântecul şi dansul au ţinut, probabil, până târziu în noapte pentru că
atunci când Tom a căzut într-un somn adânc ei încă mai cântau.

91
 11

— Gata, sus. Trezeşte-te.

Cineva îl ciupea de obraji şi-i scutura capul. Şi-a deschis cu greutate
pleoapele grele ca de plumb, uimit de cât de greu îi venea să se scoale.
Lumina l-a făcut să clipească. Lângă el stătea sora lui, iar părul ei lung şi
blond, luminat din spate, părea să radieze o aură.
Ajutat de Kara, s-a ridicat cu greu în capul oaselor. Se simţea de parcă s-ar
fi mişcat prin melasă, dar asta nu l-a surprins – uneori această stare era
urmarea viselor. Lentoarea în locul vioiciunii, plutirea în locul căderii.
— Te rog să te scoli mai repede, a spus Kara. Te simţi bine?
Ea se referea la medicamente. Sedativele trebuiau urmate de atâta
cofeină cât să trezească şi un cal, dacă îşi amintea bine.
— Da, a hârâit el. Şi-a înghiţit saliva şi a repetat, concentrându-se asupra
pronunţiei. Cred că da.
Îşi simţea capul de parcă i l-ar fi călcat un rinocer în picioare.
— Uite, bea asta.
Kara i-a întins un pahar cu apă. Tom a luat o gură şi şi-a dres glasul.
Negura din minte a început să se risipească. Poate situaţia de acum se
petrecea în vis, sau poate că nu, dar în acele momente nu voia să se
gândească la asta.
— Aşadar? l-a întrebat Kara, punând paharul deoparte.
— Aşadar, ce?
— Ai visat?
— Nu ştiu. Dezorientat, s-a uitat în jur. Acum visez? a întrebat el, şi a
lovit-o pe Kara cu palma peste frunte.
— Ce faci?
— Verificam. Să văd dacă nu cumva mi-a trecut mâna prin capul tău, ca
într-un vis. Se pare că nu.
— Te rog. După câte am făcut pentru tine de-a lungul anilor, fă-mi o
favoare. Prefă-te că ăsta nu este un vis. Şi că a fost un vis tot ce ţi-a trecut
prin scăfârlie cât ai dormit.
— Acum dorm.
— Termină, Thomas.

92
 — Bine, am înţeles. A încercat să se ridice, dar până la urmă a renunţat,
aşezându-se din nou în pat. Dar nu mi-e uşor, să ştii.
— Sunt convinsă că nu. S-a ridicat şi, luând paharul, s-a îndreptat spre
bucătărie. Adevărul e că n-ai aflat nimic de la creaturile cu blană albă din
pădurea colorată, nu-i aşa? Te sfătuiesc să găseşti o soluţie viabilă ca să
ieşim din situaţia asta nenorocită în care m-ai vârât şi pe mine.
— Câştigătorul a fost Joy Flyer. Adică este. Sau va fi… în fine.
Kara a clipit mirată de câteva ori. Tom şi-a dat seama că o uluise.
— Păi, vezi? a făcut el. Habar n-aveam cine era Joy Flyer, pentru că tu nici
măcar nu mi-ai arătat lista concurenţilor. Până azi n-am auzit numele ăsta.
Aşa că nu aveam cum să ghicesc. Dar istoriile au consemnat că un cal numit
Joy Flyer va câştiga Derbiul Kentucky de astăzi.
Kara a înşfăcat ziarul de pe blat şi a căutat pagina de sport.
— Cum se scrie?
— De unde să ştiu? Doar n-am citit ziarul, mi-a spus Michal. Nu fi…
— Asta e doar o bănuială. S-a uitat în ziar. Cum de-ai ştiut numele calului?
— Ţi-am spus doar. Nu l-am ştiut.
Acum, Kara nu l-a mai contrazis.
— Cursa va avea loc abia peste cinci ore. Nu ştim dacă va câştiga.
— Ba cursa asta s-a alergat de mult, pe vechiul Pământ, dar înţeleg cât de
greu îţi vine să gândeşti aşa.
Adevărul era că şi lui îi era greu pentru că trebuia să gândească astfel.
— Incredibil. În visele tale afli lucruri despre viitor ca şi cum ele ar fi deja
de domeniul trecutului?
— Păi nu ţi-am spus asta acum o oră?
— Dar câtă vreme ai stat acolo? Ce-mi mai poţi spune?
— Cât am stat? Probabil vreo patru sau cinci ore.
— Dar ai dormit doar treizeci de minute. Ce altceva ai mai aflat?
— Nimic. Doar ceea ce ţi-am spus despre germenul Raison.
Preţ de o clipă, s-au privit într-o tăcere încremenită. Kara a luat ziarul şi,
precipitată, a început să-l răsfoiască zgomotos.
— Ce-ai mai aflat despre germenul Raison? l-a întrebat ea, citind pe
diagonală articolul referitor la compania farmaceutică franceză.
— Nimic. N-am întrebat despre…
— Ei, poate era bine să o faci. Te-ai interesat despre o cursă de cai. Dacă
virusul ăsta este pe cale să şteargă de pe faţa Pământului câteva miliarde de

93
oameni, credeam că o să-ţi treacă prin minte să întrebi cât mai multe despre
el.
— Deci acum ai început să mă asculţi, nu? a zis Tom, reuşind până la
urmă să se ridice în picioare. S-a uitat în jur şi a întins mâna spre bandajul
pe care îl avea prins peste urechea dreaptă. L-a smuls şi a pipăit, căutând
rana. Ciudat.
— Kara!
— Aici scrie că Raison Pharmaceutical operează aproape exclusiv din
apropiere de Bangkok, de unde fondatorul ei, Jacques de Raison, conduce
noua uzină a companiei. Fiica lui, Monique de Raison, care se ocupă de
producerea vaccinului, urmează să facă miercuri acest anunţ.
— Kara!
Ea a ridicat ochii spre el.
— Ce e?
— N-ai putea…? Tom s-a apropiat de ea, pipăindu-şi capul în căutarea
rănii. E normală chestia asta?
— Care chestie?
— Am senzaţia… Nu ştiu. Nu o găsesc.
Kara i-a dat mâna la o parte, i-a răsfirat părul cu degetele şi, albă la faţă, s-
a tras înapoi.
Tom s-a întors cu faţa spre ea.
— Ce e?
Prea, uimită ca să-i răspundă, ea s-a holbat la el.
— A dispărut, nu? a zis Tom. Acum opt ore era o rană deschisă, iar acum a
dispărut, nu-i aşa?
— Mi se pare imposibil, a spus Kara.
În realitate, totul părea o nebunie.
— Ţi-am spus, Kara. Treaba asta e reală. Cât se poate de reală.
Degetele Karei au început să tremure.
— Bine, a zis ea.
Tom şi-a trecut degetele prin păr. Asasinii din New York continuau să-l
caute, dar acum adevărata ameninţare devenise germenul Raison. Nu ştia
din ce motiv, şi nici prin ce mijloace, dar acum deţinea informaţii de o
importanţă covârşitoare. De ce tocmai el – un vagabond oarecare din
Filipine, care luase în franciză un local Java Hut, actor ce aspira să joace în
Cercul Magic, autor de romane nepublicate –, nu avea habar. Dar
însemnătatea lucrurilor pe care le aflase a început să îi devină evidentă.
94
 — Bine, a spus el. Poate reuşim să-i oprim.
— Să-i oprim? Pentru mine e greu de crezut, darămite să mai şi opresc nu
ştiu ce.
— Bangkok, a spus Tom.
— Spune-mi, te rog, ce să căutăm la Bangkok? Să le luăm cu asalt fabrica?
— Nu, dar nici aici nu putem rămâne.
Ea s-a abţinut să mai spună ceva şi s-a dus în bucătărie.
— Trebuie să informăm pe cineva în legătură cu asta.
— Pe cine?
— Pe cei de la CDC. Centrul pentru Controlul Epidemiilor. Sediul lor
central e la Atlanta.
— Şi ce să le spunem? a întrebat Tom. Că o creatură cu blană mi-a spus că
germenul Raison va ucide jumătate din populaţia lumii?
— Păi, singur ai spus asta, nu? Că acest vaccin Raison va suferi mutaţii şi
ne va omorî ca pe nişte muşte. Totul mi se pare o nebunie!
El şi-a frecat cicatricea de pe scalp.
— Sigur că da.
Kara a ridicat ochii către locul unde, în urmă cu mai puţin de zece ore,
glonţul îi atinsese razant scalpul. A mai zăbovit cu privirea la tâmpla lui,
după care s-a întors spre telefon.
— Trebuie să anunţăm pe cineva.
El a încercat să se asigure că nemulţumirea ei nu era îndreptată împotriva
lui, ci a situaţiei.
— Bine, dar nu poţi spune asta oricărui funcţionar de la CDC, a zis Tom. O
să creadă că ai luat-o razna.
— Atunci, cui? Şerifului local?
A verificat lista pe care şi-o aşezase în faţa cărţii de telefon, a găsit
numărul dorit şi l-a format.
Tom s-a strecurat pe lângă ea şi a început să răsfoiască grăbit prin cartea
de telefon. Roush-ii spuseseră că germenul Raison dăduse naşterii Marii
Înşelătorii. Acum nu se gândea la nimic altceva.
— Nu cumva ştiu asta pentru că trebuie să împiedic producerea
evenimentului? a întrebat Tom. Dar cine ar avea puterea de a opri totul? Cei
de la CDC? Mai curând FBI-ul sau CIA, ori Departamentul de Stat.
— Crede-mă, şi cei de la Departamentul de Stat vor spune că e o nebu… şi
Kara s-a întors, cu receptorul lipit de ureche. Da, bună dimineaţa, Melissa.
Sunt Kara Hunter, din Denver, Colorado. Sunt asistentă medicală. Cu cine pot
95
discuta despre posibilitatea izbucnirii unei… ăă, epidemii? A făcut o pauză.
Nu, de fapt, nu telefonez din partea spitalului. Vreau să raportez ceva ce mi
se pare suspect. O nouă pauză. O boală infecţioasă. Cu cine? Mulţumesc,
rămân pe fir.
Kara s-a întors spre Tom.
— Ce îi spun omului?
— Te asigur, chiar cred…
Ea a ridicat mâna să-l oprească.
— Da, bună ziua, Mark.
Apoi a respirat adânc şi i-a prezentat îngrijorările ei legate de germenul
Raison, încercând să-i explice totul cât mai bine. Şi-a dat seama imediat că
nu reuşise să convingă.
— Nu-ţi pot spune exact de ce am o asemenea bănuială. Vreau doar să se
testeze acest vaccin. Ai primit o sesizare dintr-o sursă credibilă. Nu e nevoie
decât să verifici…
A clipit, după care şi-a dezlipit receptorul de ureche.
— Cum adică? a exclamat Tom. A închis?
— A zis că şi-a notat, apoi a închis.
— Ţi-am spus eu. Uite.
Tom a ridicat receptorul şi a tastat un număr din Washington, D.C. După
trei apeluri şi şapte transferuri, a reuşit să discute cu secretara adjunctă de
la Biroul Internaţional pentru Narcotice şi Aplicarea Legii, care, la rândul
său, raporta subsecretarului pentru afaceri externe, care, la rândul său,
raporta totul adjunctului secretarului de stat. Nu conta cât de lung era acest
lanţ; important era că secretara, Gloria Stephenson, părea o persoană cu
care se putea discuta. Ea măcar l-a ascultat că, unu, el deţinea informaţii de
cea mai mare importanţă pentru interesele Statelor Unite şi, doi, că trebuia
să le transmită imediat autorităţilor competente.
— Bine, puteţi rămâne pe fir, domnule Hunter? Încerc să vă fac legătura.
— Sigur.
Era clar că avusese o idee bună. A auzit trei apeluri, după care i s-a
răspuns.
— Bob Macklroy.
— Da, bună, Bob. Ce departament?
— Secretariatul Biroului pentru Narcotice. Sunt secretarul.
Deci marele şef.

96
 — A, bună dimineaţa, domnule Macklroy. Vă mulţumesc pentru că aţi
preluat apelul meu. Mă numesc Thomas Hunter şi deţin informaţii privind o
ameninţare gravă în legătură cu care încerc să anunţ autorităţile
competente.
— Care este natura acestei ameninţări?
— Un virus.
A urmat un moment de tăcere.
— Nu ai numărul de la CDC? l-a întrebat Macklroy.
— Ba da, dar problema îi depăşeşte. Am încercat să-i anunţ şi pe cei de
acolo, dar mi-au închis telefonul.
Tom şi-a dat seama că cineva atât de important ca Macklroy nu avea mult
timp de pierdut, aşa că s-a hotărât să-i prezinte cât mai succint problema.
— Ştiu că va părea ciudat şi că nu ştii cine sunt, dar trebuie să mă asculţi.
— Te ascult.
— Ai auzit de vaccinul Raison?
— N-aş putea afirma asta.
— E un vaccin transmisibil pe calea aerului, ce urmează a fi lansat pe
piaţă. Numai că are o problemă.
Într-o singură frază, pe nerăsuflate, i-a povestit lui Macklroy despre
posibilele mutaţii pe care le-ar suferi vaccinul şi despre dezastrul pe care le-
ar putea produce acestea.
A urmat o lungă tăcere.
— Mai eşti la telefon? a întrebat Tom.
— În acest fel, populaţia Pământului va fi decimată. Despre asta e vorba?
Tom a înghiţit în sec.
— Ştiu că pare o nebunie, dar acesta este… adevărul.
— Realizezi că există legi care interzic defăimarea unei companii fără
motive în…
— Eu nu încerc să defăimez Raison Pharmaceutical! Eu vorbesc despre o
ameninţare gravă, căreia trebuie să i se acorde toată atenţia.
— Îmi pare rău, dar nu ai ales autoritatea competentă. De asemenea
probleme se ocupă de obicei CDC. Acum, dacă nu te superi, trebuie să plec la
o întâlnire, şi deja am întârziat.
— Bineînţeles, întârzii la un ştiu ce întâlnire! Toţi cei care vor să scape de
tine îşi dau brusc seama că au întârziat la o întâlnire! Kara i-a făcut semn să
se calmeze. Ascultă, domnule Macklroy, nu avem prea mult timp la
dispoziţie. Franţa, ori Thailanda, ori ţara care are jurisdicţie asupra
97
companiei Raison Pharmaceutical trebuie să facă verificări în legătură cu
asta.
— Bine, dar care e sursa din care provin aceste informaţii?
— Ce vrei să spui?
— Cum ai intrat în posesia unor asemenea informaţii, domnule Hunter?
Faci nişte acuzaţii foarte grave, aşa că sunt convins că există o sursă
credibilă.
A rostit cuvintele fără să-şi dea seama.
— Am visat.
Kara şi-a luat capul în mâini, dându-şi ochii peste cap.
— Am înţeles. Foarte bine, Tom. Ne faci să risipim banii contribuabililor.
— Îţi pot dovedi asta! a zis Tom.
— Îmi pare rău, dar acum chiar sunt în întârzie…
— Ştiu numele calului care va câştiga derbiul Kentucky în după-amiaza
asta, a răcnit el în receptor. Joy Flyer.
— O zi bună, domnule, şi a închis.
S-a uitat lung la Kara, care se plimba nervoasă de colo-colo şi clătina din
cap. Tom a pus receptorul în furcă.
— Nişte idioţi. Nici nu mă miră că ţara asta se duce de râpă.
În parcarea din faţa casei s-a auzit zgomotul unei portiere trântite.
— Ei, bine? a făcut Kara.
— Ei, bine, ce?
— Măcar am anunţat pe cineva. Trebuie să recunoşti că sună al naibii de
ciudat.
— Nu e de ajuns să anunţi, a spus Tom, ducându-se către fereastra
camerei de zi şi trăgând draperia.
— Ce-ar fi să ne facem nişte pancarte şi să ne aşezăm la colţul străzii;
poate că aşa ni se va da mai multă atenţie, a spus Kara. Să scriem pe ele că
vine sfârşitul lumii.
Tom a lăsat draperia să cadă şi s-a dat înapoi.
— Ce e?
— Au venit!
Îi văzuse pe trei dintre ucigaşi îndreptându-se din uşă în uşă, spre etajul
lor.
Tom s-a îndreptat în fugă spre dormitorul lui.
— Trebuie s-o ştergem de aici. Ia-ţi paşaportul, banii, tot ce poţi.
— Nici îmbrăcată nu sunt!
98
 — Atunci, grăbeşte-te! A aruncat o privire spre uşă. Avem cel mult un
minut. Sper.
— Şi unde plecăm?
Tom a ţâşnit în camera lui.
— Thomas!
— Du-te odată! Du-te, du-te!
Şi-a luat repede documentele personale şi le-a îndesat în borseta neagră
pe care o lua întotdeauna când pleca undeva. Bani – două sute de dolari, atât
avea. Spera să aibă Kara mai mulţi.
Periuţa de dinţi, o pereche de pantaloni de camuflaj, trei tricouri, chiloţi,
şosete. Ce altceva îi mai trebuia? Ce? Atât; nu mai avea timp să-şi ia şi alte
lucruri.
A revenit rapid în camera de zi.
— Kara!
— Stai liniştit! Era cât pe ce să te omor!
Era posibil ca ţipetele lor să trezească tot cartierul.
— Grăbeşte-te! i-a şoptit el cu glas dogit.
Ea a bombănit ceva.
— Ce mai trebuia? Fardurile? A înşfăcat coşuleţul în care le ţinea, le-a
îngrămădit în borsetă şi a luat maceta de pe măsuţa de cafea.
Kara a ieşit îmbrăcată în nişte pantaloni trei sferturi negri şi un tricou
fără mâneci de culoare galbenă. Avea părul prins într-o coadă de cal şi ţinea
sub braţ o geantă albă. Arăta ca un canar pregătit de o croazieră în Bahamas.
— Ne întoarcem, nu? a întrebat ea.
— Mergi aplecată şi imediat în spatele meu, i-a zis Tom, grăbindu-se către
uşa glisantă din sticlă. A tras draperia – în parcarea din spatele clădirii părea
să nu se afle nimeni. S-au strecurat afară, după care a închis uşa. Aşa, iute,
dar fără să atragem atenţia. Stai în spatele meu, a repetat el.
Au coborât scara metalică şi s-au îndreptat spre Toyota Celica, maşina
Karei. Nu era nimeni în jur; în acele momente, probabil că asasinii băteau la
uşa apartamentului lor.
— Ai cheia?
Kara a scos-o din geantă şi i-a dat-o lui Tom.
— De unde ştii că erau ei? a întrebat ea.
— Ştiu. Unul dintre ei avea un bandaj la cap. E unul dintre cei cu care am
avut de-a face aseară. I-am dat un picior în gură.
S-au urcat în maşină, iar el a pornit motorul.
99
 — Lasă-te jos.
Aflată pe scaunul din faţă, Kara s-a aplecat şi a rămas în acea poziţie vreo
două intersecţii, după care s-a ridicat şi s-a uitat să vadă dacă erau urmăriţi.
— Ceva? a întrebat Tom.
— Nu văd nimic deosebit. Apoi s-a întors către el. Unde mergem?
Bună întrebare.
— Paşaportul e valabil, da?
— Te rog, Tom, fii serios. Nu putem fugi până la Manila sau Bangkok, ori
cine ştie unde!
— Ai vreo idee mai bună? Asta e situaţia! Cei pe care i-am lăsat în urmă
sunt ucigaşi adevăraţi cu pistoale adevărate! Iar vaccinul Raison e un vaccin
adevărat, şi Joy Flyer e un cal adevărat!
Kara s-a uitat înapoi prin oglinda retrovizoare.
— Derbiul Kentucky încă nu s-a desfăşurat, a spus ea încet.
— Cât timp am spus că mai avem până când germenul Raison va deveni o
ameninţare reală? a întrebat Tom.
— Nici măcar nu ştiai sigur în ce an s-a întâmplat asta, i-a răspuns Kara şi
s-a întors cu faţa spre el. Dacă toate lucrurile astea sunt adevărate, atunci
trebuie să obţii mai multe informaţii. Şi mai precise. Nu putem face ocolul
pământului doar pentru că Joy Flyer este un cal câştigător!
— Şi ce propui, să descoperim cum se poate rezolva problema în Orientul
Mijlociu dintr-o lovitură?
Ea l-a privit cu atenţie.
— Poţi face asta?
— Sigur că nu.
— De ce?
Da, la o adică, de ce nu?
— Ce ţi-au spus liliecii negri? l-a întrebat Kara. Că ei ţi-ar fi destinul, nu?
Poate ar trebui să stai mai degrabă de vorbă cu ei, decât cu creaturile alea
albe. Avem nevoie de informaţii precise.
— Nu pot! Trăiesc în pădurea neagră! Este interzis să intri acolo.
— Interzis? I-auzi la el. Tom, eşti într-un vis. De acord, un vis cu unele
implicaţii nebuneşti, dar până la urmă doar un vis.
— Şi atunci, de unde ştiu toate chestiile astea? De ce a dispărut rana mea
de la cap?
— Habar n-am. Ştiu doar că ceea ce trăim acum – şi a lovit cu pumnul în
bordul maşinii – nu este un vis. Prin urmare, visele tale sunt speciale. Într-
100
un fel inexplicabil, tu afli lucruri pe care nu ar trebui să le ştii: recunosc asta.
În plus, te susţin în ceea ce afirmi. Numai că trebuie să afli mai mult! Şi nu
am chef să fug tocmai până la Bangkok pentru a salva lumea fără să am
habar ce voi face după ce ajung acolo. Ai nevoie de informaţii suplimentare.
Au pătruns pe breteaua rutieră dintre 1-25 şi 1-70, şi s-au îndreptat spre
aeroportul internaţional Denver.
— Aşadar, recunoşti măcar că aceste informaţii sunt importante. Şi reale.
Kara şi-a lăsat capul pe tetieră.
— Da. Aşa s-ar părea.
— Atunci, trebuie să reacţionăm cumva. Ai dreptate, avem nevoie de mai
multe informaţii. Dar nu pot adormi cât sunt la volan, corect? Iar tu nu poţi
să mă droghezi la nesfârşit.
— Aşa e.
— Macklroy pare să creadă că CDC trebuie să primească aceste
informaţii.
— Asta cred şi eu.
— Bine. Atunci, să mergem la Atlanta. Câţi bani ai la tine?
Ea a ridicat din sprâncene.
— Să mergem până la Atlanta? Dar nu-mi pot lăsa slujba fără să-i anunţ.
— Atunci dă-le un telefon. Numai că telefonul nu e cea mai sigură
modalitate de a atrage atenţia celor de la CDC. Sunt sunaţi, probabil, de cel
puţin o sută de demenţi, cu tot felul de născociri. De aceea trebuie să
mergem la sediul lor central.
— Nu la Bangkok?
— Nu. La Atlanta. Ştii bine că nu ne putem întoarce acasă – cine ştie cât
vor pândi acolo?
Kara a analizat problema. Apoi a închis ochii şi, într-un târziu, a zis:
— Bine. Mergem la Atlanta.

101
 12

Indiferent cât de mult a insistat Kara, Tom nu a reuşit să adoarmă în

timpul zborului până la Atlanta.
Încet, dar sigur, Kara îşi alunga neîncrederea, recunoscând că, în realitate,
lui Tom i se întâmpla ceva foarte important, deşi încă nu reuşea să accepte
ideea că el ştia ce va provoca sfârşitul lumii. După părerea ei, faptul evident
că el experimenta un anumit gen de precogniţie în timpul somnului nu
însemna că tot ceea ce părea a fi produsul imaginaţiei lui hiperactive ar fi
fost real. De exemplu, cine auzise de lilieci cu blană albă?
Tom voia cu disperare să o convingă pe Kara că o asemenea situaţie era
posibilă. Nu avea nici o dovadă că Boeing-ul 757 în care se aflau nu făcea
cumva parte din cine ştie ce vis nebunesc. Cine ar fi putut spune care dintre
realităţi era mai convingătoare?
— Nu uita ce obişnuia să ne spună tata când eram mici, a zis Tom. Toate
concepţiile creştine despre lume se bazează pe realităţi alternative. Nu
luptăm împotriva unor fiinţe în carne şi oase, ci împotriva unor principii.
Mai ţii minte? De fapt, mai toată lumea crede că cele mai multe lucruri se
petrec fără ca noi să le putem vedea. Acesta e un principiu religios.
— Şi? Eu nu cred în el. Şi nici tu.
— Păi, poate că ar trebui să credem în el. Nu neapărat în ceea ce priveşte
creştinismul, ci principiul în sine. De ce nu?
— Pentru că eu nu cred în stafii, a spus ea. Dacă Dumnezeu există, şi el
ne-a înzestrat cu cele cinci simţuri, de ce nu ni se înfăţişează prin
intermediul vreunuia dintre ele? Visul mi se pare absurd.
— Poate ni se înfăţişează, dar nu-l vedem noi. Poate că nu simţurile sunt
problema, ci mintea.
S-a răsucit pe scaun şi l-a privit atent.
— Tu eşti acelaşi Thomas care îi spunea tatei ce ridicolă îi era credinţa?
— Dar n-am susţinut că s-a schimbat ceva. Spun doar că e ceva ce trebuie
analizat. Ca în Matrix. Mai ţii minte filmul acela? Toată lumea crede ceva
când, în realitate, lucrurile stau exact invers.
— Numai că lumea reală este o pădure colorată, în care trăiesc lilieci albi,
iar toate astea îţi apar într-un vis. Nu cred.

102
 — Liliecii cu blană albă mi-au lecuit rana de la cap şi mi-au spus numele
calului care va câştiga derbiul Kentucky. Iar dacă-mi imaginez o realitate,
mai probabil ar fi să mi-o imaginez pe asta. În cealaltă, ambele realităţi se
susţin – asta este istorie, iar cealaltă, prezentul. În această realitate, cealaltă
realitate este absurdă dacă aceasta nu este adevărata realitate. Ori dacă nu
cumva este de fapt viitorul.
— Ajunge. A început să mă doară capul. Mai bine ai încerca să dormi, ca
să afli cum putem rezolva criza din Orientul Mijlociu.
— Nu avem cum. Germenul Raison ne va lovi înainte de a reuşi noi asta.
Adică acum.
— Asta dacă nu putem opri lansarea pe piaţă a vaccinului, a spus Kara. E
posibil să schimbăm viitorul? Ori, altfel spus, să modificăm istoria?
Tom nu s-a obosit să răspundă.
Peste o oră, au aterizat la Atlanta, după care au pierdut jumătate de ceas
cu o serie de probleme urgente. Kara datora spitalului din Denver o
explicaţie şi trebuia să rezolve câteva treburi legate de conturile ei bancare,
iar Tom a verificat, pentru orice eventualitate, locurile libere la zboruri către
destinaţii din afara ţării. Când s-au întâlnit la autobuzul care avea să-i ducă
în oraş, se făcuse deja trei şi jumătate.
— Aşa, a zis Tom, ţinând deschisă uşa care dădea spre şirul de taxiuri.
Câţi bani avem?
— Noi? Cam cinci mii de dolari, dar toţi sunt ai mei. Nu ţin minte ca tu să
fi depus vreun bănuţ în contul meu.
Tom găsise un zbor spre Bangkok prin Los Angeles şi Singapore la ora
zece seara, dar biletul costa două mii de dolari. Nu era bine. S-a încruntat.
— Te aşteptai la mai mult? l-a întrebat ea.
— Credeam că ai economisit mai bine de douăzeci de mii, a spus el.
— Asta era acum trei luni. De atunci, am mai cumpărat şi eu câte ceva.
Cinci mii ne vor ajunge. Atâta vreme cât nu fugim până la Manila sau
Bangkok.
Apoi a închis uşa.
Taxiul de culoare galbenă a ajuns la Centrul pentru Controlul Epidemiilor
din Clifton Road la ora patru şi un sfert, cu patruzeci şi cinci de minute
înainte de încheierea programului oficial. Kara a plătit taximetristul, apoi s-a
îndreptat împreună cu Tom spre intrarea în clădire.
— Bun, ce trebuie să facem aici? a întrebat ea.
— Să trezim şi morţii din morminte, i-a răspuns Tom.
103
 — Hai să fim ceva mai precişi.
— Nu se poate să nu ne ia în serios cineva de aici. Nu plecăm până nu
găsim pe cineva cu autoritatea necesară care să accepte să cerceteze
problema germenului Raison.
Kara s-a uitat la ceas.
— Bine.
Au pătruns în clădire şi s-au apropiat de ghişeul protejat de un perete din
plexiglas, pe care scria pe fond negru „Recepţie”. Tom a explicat scopul
vizitei lor unei roşcate care se numea Kathy şi, după ce au fost informaţi că
vor trebui să stea de vorbă cu un responsabil de caz, au cerut să fie puşi
imediat în legătură cu unul. Lui Tom i s-a înmânat un teanc de formulare
care cuprindeau nenumărate întrebări care nu păreau să aibă vreo legătură
cu bolile infecţioase: data naşterii, numărul de la asigurări sociale,
performanţe şcolare, numărul de la pantofi. S-au aşezat pe scaunele tapiţate
din sala de aşteptare, au completat formularele cât au putut de repede şi i le-
au dat lui Kathy.
— Cât va trebui să aşteptăm? s-a interesat Tom.
Telefonul femeii a sunat, iar ea a preluat apelul fără să mai apuce să-i
răspundă. Se părea că una dintre colegele ei avea probleme cu şoarecii în
propria locuinţă. Tom a bătut darabana în blatul ghişeului şi a aşteptat
răbdător.
Kathy a pus receptorul în furcă, dar telefonul a sunat din nou.
Tom a îndreptat un deget spre femeie.
— Doar o întrebare: cât va dura?
— Imediat ce va fi cineva liber.
— Păi, s-a făcut deja patru şi treizeci şi cinci. Când va fi cineva disponibil?
— Vom face tot posibilul să obţineţi audienţa astăzi, a spus ea şi a ridicat
receptorul. Din câte se părea, era aceeaşi persoană. A urmat o altă întrebare
despre ce trebuia făcut pentru a ţine sub control hoardele de şoareci
agresivi. Specialista a spus ceva despre purtarea de mănuşi de protecţie
pentru scoaterea şoarecilor morţi din curse.
Tom a oftat adânc şi s-a întors la scaunele din sala de aşteptare.
— Kathy asta a crescut într-o familie de idioţi, a spus el.
— Ai răbdare, Thomas. Poate c-ar trebui să vorbesc eu, a zis Kara, şi s-a
uitat din nou la ceas.
— Mi se pare că ne pierdem vremea aici, a spus el. Chiar dacă le
prezentăm situaţia, cât timp le va lua birocraţilor ăstora ca să reacţioneze?
104
Uneori e nevoie de luni, ba chiar ani, ca să obţii aprobarea FDA 3 pentru un
medicament. Cât le va trebui ca să-l interzică? Probabil luni şi ani de zile. Îţi
spun eu, trebuie să mergem la Bangkok. Peste două zile vor anunţa lansarea
vaccinului. Nu trebuie decât să le explicăm cum stau lucrurile – mai ales
acestei Monique de Raison. Ne vor verifica spusele, vor descoperi problema
şi o vor rezolva.
Kara s-a uitat iarăşi la ceas şi s-a ridicat.
— Nu cred că va fi chiar atât de simplu. Trebuie să verific ceva. Mă-ntorc
repede.
Tom a răbdat tăcut, enervându-se, zece minute, după care s-a apropiat de
Kathy pentru o nouă confruntare. De data aceasta ea l-a oprit înainte ca el să
apuce a pune întrebarea care îl preocupa.
— Iertaţi-mă, domnule, sunteţi tare de ureche sau doar încăpăţânat? V-
am mai spus că vă voi chema când unul dintre funcţionarii noştri va fi
disponibil.
Şocat de grosolănia ei, Thomas s-a oprit. În jur nu era nimeni ca să audă
ce spusese – lucru de care Kathy era perfect conştientă, altfel nu şi-ar fi
permis un asemenea abuz verbal.
— Ce-aţi spus? a bâiguit el.
— M-aţi auzit foarte bine, s-a răstit ea. Până la încheierea programului, vă
voi chema imediat ce un funcţionar va fi disponibil.
Tom s-a apropiat de ghişeu şi s-a uitat urât prin ferestruica din peretele
de plexiglas.
— Problema asta nu poate aştepta până mâine.
— Trebuia să vă gândiţi din timp la acest lucru.
— Ascultaţi, doamnă, am venit tocmai de la Denver ca să discutăm cu
cineva! Dacă e vorba de ceva grav în ce mă priveşte? De unde ştiţi că nu am
vreo boală care ar putea ucide întreaga populaţie a lumii?
Ea a rămas rezemată de spătarul scaunului, evident liniştită de
certitudinea că reuşise să câştige runda datorită ultimei absurdităţi rostite
de el.
— Aici nu e o clinică. Nu cred că aveţi…
— Nu ştiţi nimic! Dacă aş avea poliomielită? (Nu alesese bine boala.) Dacă
aş fi bolnav de Ebola sau mai ştiu eu ce?

3
Food and Drug Administration – Administraţia pentru controlul calităţii produselor
alimentare şi medicamentoase (n.tr.).
105
 — Aici scrie Raison nu-ştiu-ce, a zis ea şi a extras formularul completat de
el cu un gest lenevos. Nu Ebola. Luaţi loc, domnule Hunter.
Tom a simţit că ia foc.
— Dar ce este acest germen Raison? a întrebat el. Ai măcar idee? În
realitate, germenul ăsta transformă Ebola într-o răceală banală. Ştiai asta? S-
ar putea ca virusul să fi fost deja eliberat…
— Staţi jos! a spus Kathy, ridicându-se în picioare, cu pumnii strânşi,
lângă coapse. I-a arătat teatral către scaunele rezervate vizitatorilor. Luaţi
loc imediat.
Tom nu ar fi putut spune dacă în continuare apelase la instinctele
dobândite prin practicarea artelor marţiale, ori inteligenţa lui ieşită din
comun – în orice caz, curajul îi rămăsese intact.
Vreme de cinci secunde, a privit-o fix pe femeia aflată de partea cealaltă a
peretelui de plexiglas. Vederea fălcilor ei tremurătoare a fost picătura care a
umplut paharul. Brusc, s-a prins de gât cu ambele mâini şi a început să se
strângă.
— Aahhh! Cred că sunt infectat, a spus el printre gâfâieli. S-a împleticit în
faţă şi a dat cu capul în plexiglas. Ajutor! a răcnit el. Ajutor, sunt infectat cu
germenul Raison!
Femeia a rămas neclintită şi, tremurând de furie, a arătat cu degetul spre
şirul de scaune.
— Staţi jos!
Tom s-a izbit cu obrazul de geam, s-a strâns şi mai tare de gât şi a scos
limba.
— Mor! Ajutor, ajutor!
— Thomas! a exclamat Kara, şi s-a îndreptat repede spre el.
El a început să se scurgă spre podea şi să-şi dea ochii peste cap.
Vreo cinci sau şase funcţionari au fugit spre el, venind dinspre cubiculele
aflate în spatele recepţiei.
— Staţi! a strigat Kathy. Staţi!
— Thomas, ce faci? l-a întrebat Kara, disperată.
El i-a făcut cu ochiul discret, după care s-a dat cu capul de geam, de data
aceasta suficient de tare ca să-l doară.
— Scuzaţi-mă! Un bărbat îmbrăcat într-un costum gri a apărut în spatele
recepţionerei. Aş vrea să ştiu ce s-a întâmplat.
— Domnul… domnul vrea să discute cu un funcţionar de caz, a spus
Kathy.
106
 Tom şi-a lăsat braţele în jos şi s-a ridicat.
— Sunteţi şeful?
— Cu ce vă pot fi de folos?
— Îmi cer iertare pentru spectacolul ăsta, dar sunt disperat, şi farsa asta
demnă de un şcolar a fost singura soluţie care mi-a venit în minte, a spus
Tom. Este extrem de important să discutăm imediat cu cineva de la
departamentul de boli infecţioase.
Bărbatul a aruncat o privire spre chipul îmbujorat al lui Kathy.
— Avem procedurile acestea din anumite motive, domnule…
— Hunter. Thomas Hunter. Vă asigur, vă va interesa foarte mult ceea ce
am de spus.
Bărbatul a ezitat o clipă, apoi a ieşit pe una din uşile din peretele de
plexiglas.
— Ce-ar fi să veniţi în biroul meu? a zis el şi i-a întins mâna lui Tom. Mă
numesc Aaron Olsen. Vă rog să ne iertaţi pentru întârzierea cu care am
reacţionat. Uneori, aici situaţia scapă de sub control.
Tom i-a strâns mâna şi l-a urmat, însoţit de Kara.
— Data viitoare când o să-ţi pierzi auzul să-mi spui şi mie, ai înţeles? i-a
şuierat ea.
— Îmi pare rău.
Kara abia şi-a putut reţine zâmbetul.
— Ce e? a întrebat-o Tom.
— Nimic. Îţi spun mai târziu.

Stând la biroul mare din lemn de cireş şi ţinându-şi coatele pe tăblia lui,
cu un chip aproape impenetrabil după ce Tom îi relatase pe larg cele aflate
de la liliecii cu blană albă, Aaron Olsen l-a privit cu atenţie pe vizitator.
Tom s-a sprijinit de spătar şi a oftat adânc. Plăcuţa aurită de pe biroul lui
Aaron anunţa că acesta era director adjunct şi se ocupa într-adevăr de bolile
infecţioase. Şi, cu toate că începuse prin a spune că unitatea de reacţie
rapidă a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii era cea mai indicată instituţie
pentru a fi contactată, acceptase să le asculte povestea, şi o făcuse fără să
trădeze nici o emoţie.
Se părea că nimeriseră unde trebuia.
— Aşadar, a zis Aaron şi pentru prima oară pe buze i-a apărut un surâs
discret.

107
 — Ştiu că totul pare ciudat, a spus Tom. Dar trebuie să analizaţi doar
faptele.
— Asta şi fac, domnule Hunter, şi asta mă tulbură. Am înţeles eu cumva
greşit, ori chiar aţi afirmat că aceste informaţii provin dintr-un vis?
Kara s-a aplecat peste birou.
— Vorbiţi ca şi cum totul ar fi ridicol. Tonul ei defensiv era de-a dreptul
şocant. Aţi ascultat cu atenţie ce v-a spus? Ştie de vaccinul Raison! Ştia
despre el încă înainte ca ştirea să fie făcută publică.
— Despre vaccinul Raison s-a vorbit în ultimele luni în anumite cercuri…
— Poate, dar nu în cercurile pe care le frecventează fratele meu.
Tom a ridicat o mână.
— Gata, Kara. Ce o apucase? Dintr-odată, devenise cea mai înfocată
apărătoare a lui. S-a întors apoi spre Olsen. Bine, să revenim. Ce anume vă
nedumereşte?
Olsen a zâmbit, neîncrezător.
— Spuneţi că ştiţi toate aceste lucruri dintr-un vis…
— Nu tocmai, a zis Tom. Dintr-o realitate alternativă. Dar să lăsăm asta
acum. Indiferent de unde aş fi aflat toate astea, am cunoştinţă despre lucruri
care încă nu s-au întâmplat. Am ştiut că o companie franţuzească urma să
anunţe lansarea pe piaţă a unui vaccin numit Raison înainte ca ştirea să fie
făcută publică. Şi mai ştiu că acest vaccin va suferi mutaţii în condiţii
extreme de temperatură şi că va deveni letal. Va infecta populaţia lumii în
mai puţin de trei săptămâni. Noi nu vă cerem decât să faceţi o verificare. Ce
este atât de complicat?
Olsen i-a privit cu atenţie pe amândoi.
— Daţi-mi voie să fac un rezumat al situaţiei. Un bărbat intră în clădire,
începe să se strângă de gât şi să strige după ajutor, după care susţine că a
fost vizitat în vis de nişte lilieci care i-au spus că lumea e pe ducă – peste, cât
spuneaţi? trei săptămâni, da? – când un vaccin supraîncălzit se va
transforma într-un virus ucigător. Am înţeles bine?
— La trei săptămâni după eliberarea virusului, a ţinut să clarifice Tom
lucrurile.
Olsen nu l-a luat în seamă.
— Domnule Hunter, nu ştiţi că temperaturile ridicate ucid viruşii?
Indiferent de sursa din care ar proveni, aparent avertismentul
dumneavoastră nu se susţine.
Kara i-a sărit din nou în ajutor.
108
 — Probabil că tocmai de aceea cei de la Raison Pharmaceutical nu cunosc
problema. Eu cred că medicamentele nu sunt testate pentru a se constata
modificările pe care le suferă la temperaturi extreme.
— Sunteţi asistentă medicală, a spus Olsen. Acceptaţi acest lucru absurd
aflat dintr-un vis?
— Aşa cum a spus şi Tom, nu e vorba neapărat de ceva absurd aflat dintr-
un vis. Pentru numele lui Dumnezeu, verificaţi şi gata!
— Şi cum propuneţi să procedez? Să emit un buletin în care să spun că
nişte lilieci cu blană albă au avertizat în legătură cu vaccinul Raison? Ar fi un
caz flagrant de calomnie, nu credeţi?
— Atunci explicaţi-mi cum de-am ştiut că Joy Flyer avea să alerge derbiul
Kentucky? a întrebat Tom.
Olsen a ridicat din umeri.
— Acestea sunt informaţii publice.
— Dar nu se anunţase public faptul că Joy Flyer avea să câştige, a spus
Kara. Asta, cel puţin, acum două ore, când am pariat pe el.
Tom s-a întors spre sora lui.
— Ce pariu?
— A câştigat Joy Flyer? s-a mirat Olsen. Apoi s-a uitat la ceas. Aveţi
dreptate, ar trebui să se anunţe rezultatele. Sunteţi siguri că Joy Flyer a
câştigat? Nu era printre favoriţi.
— Chiar ai pariat pe el? a întrebat Tom. Cât ai riscat?
— Da, Tom, am pariat. Şi am câştigat, chiar dacă nu era favorit.
— Norocul începătorului, a spus Olsen, clătinând din cap şi privind pe
fereastră. Am pus o mie de dolari pe Winner’s Circle.
— Nu aţi înţeles esenţa problemei, a spus Kara. Tom a aflat că Joy Flyer
avea să câştige cursa din aceeaşi sursă care i-a oferit detaliile acestea despre
vaccinul Raison.
— Cât? a repetat Tom întrebarea.
Olsen a oftat.
— Nimic din afirmaţiile voastre nu poate fi dovedit. Cred că nu aţi pariat
pe Joy Flyer. Iar dacă aţi făcut-o, aţi putea spune că un înger v-a dat pontul,
asta ca să susţineţi cealaltă poveste. După părerea mea, aveţi acţiuni la
vreun concurent al firmei Raison Pharmaceutical şi vreţi să o defăimaţi. Nu
pot folosi în nici un fel aceste informaţii, ci doar să le transmit pe canalele
obişnuite spre factorii de decizie.
— Aşadar, le respingeţi? Fără nici o verificare? l-a întrebat Kara.
109
 — Ba nu, am spus că voi face un raport. Olsen s-a ridicat şi a început să-şi
ordoneze hârtiile de pe birou. V-aţi făcut datoria – vă sugerez să vă încasaţi
câştigul.
Apoi le-a zâmbit condescendent.
Kara s-a ridicat brusc.
— Domnule Olsen, sunteţi un neghiob. Să nu îndrăzniţi să aruncaţi la coş
acest raport. Dacă există chiar şi cea mai neînsemnată şansă ca noi să avem
dreptate, probabil că veţi contribui la generarea unei situaţii foarte
periculoase. Eu am pariat cincisprezece mii de dolari, aproape toate
economiile mele de o viaţă, pe un cal necunoscut numit Joy Flyer, doar în
baza celor spuse de fratele meu. Acum am în cont trei sute patruzeci şi cinci
de mii de dolari doar pentru că l-am crezut. Vă sugerez să procedaţi la fel.
Apoi s-a îndreptat cu paşi hotărâţi spre uşă.
— Exact! a spus Tom, ridicându-se.
Trei sute patruzeci şi cinci de mii?
Taxiul îi aştepta, aşa cum stabiliseră.
— E adevărat? Chiar ai câştigat atâţia bani?
— Dacă am plăti datoria aceea faţă de băieţii din New York, crezi că ne-ar
lăsa în pace?
— Dacă le dăm şi o dobândă bună, sigur. Vorbeşti serios?
— M-ai scos din belele de multe ori, a zis ea, ridicând din umeri. Acum e
rândul meu. În plus, banii sunt şi ai tăi, nu?
— Încotro? a întrebat taximetristul.
Tom s-a uitat cercetător în ochii surorii lui.
— La aeroport, a spus el. Apoi, către Kara: E bine?
— Încotro? a vrut ea să ştie.
— Bangkok. Avem un zbor la zece. Am verificat, nu avem nevoie de vize.
Ea s-a uitat fix spre speteaza scaunului şoferului de taxi.
— De ce nu? La aeroport.
— Am înţeles, a spus taximetristul, şi maşina s-a pus în mişcare.
Tom a dat din cap.
— În regulă. Nu prea avem de ales, nu?
— Bineînţeles că nu, a zis ea cu glas reţinut. Din cauza ta, nu prea avem de
ales, Thomas. Nu-ţi stă în fire să nu te amesteci.
— De data asta e vorba de cu totul altceva. Nu putem pretinde că asta nu
se întâmplă.
Ea s-a uitat pe geam.
110
— Avem nevoie de mai multe informaţii.
— Le vom avea. Îţi promit. Imediat ce adorm.
— Şi când se va întâmpla asta? Când vom ajunge deasupra Pacificului?

111
 13

Carlos Missirian a ajuns în aeroportul internaţional Bangkok la opt ore

după ce Valborg Svensson îi ordonase să vină acolo. Avionul cu reacţie
aparţinând companiei se dovedise foarte folositor. A derulat în minte
discuţia purtată cu elveţianul.
— Omul nostru de la CDC a primit astăzi un vizitator agitat care a
susţinut că mutaţiile suferite de vaccinul Raison la temperaturi ridicate nu
sunt reversibile, îi spusese Svensson. Aşa cum susţinea bărbatul, rezultatul
ar fi un virus ucigător, transmis pe calea aerului, cu perioada de incubaţie de
trei săptămâni. El ar putea infecta întreaga populaţie a lumii într-o perioadă
chiar mai scurtă.
— Dar cum de-a ajuns individul ăsta în posesia unei asemenea
informaţii?
Svensson ezitase să-i răspundă.
— Visând, a răspuns el. Un vis foarte neobişnuit.
Paşii lui Carlos au răsunat pe podeaua de beton. Probabil că găsiseră
virusul, deşi era greu de imaginat că reuşiseră asta prin asemenea mijloace.
A respirat adânc de câteva ori. Nu peste multă vreme, o inspiraţie adâncă va
însemna moarte, şi nu viaţă. Un virus inodor, purtat de vânt, căutând gazde
umane. Nicidecum o boală simplă şi aproape inofensivă ca Ebola, căreia îi
trebuiau trei săptămâni ca să se răspândească, ci un virus modificat genetic
capabil să se deplaseze cu ajutorul curenţilor de aer, infectând astfel
populaţia întregii lumi. O epidemie care s-ar putea răspândi chiar şi în acest
aeroport în câteva minute, cu o perioadă de incubaţie de câteva săptămâni,
devenind apoi letal în mai puţin de douăzeci şi patru de ore de la apariţia
primelor simptome.
Împotriva unui asemenea virus nu există mijloace de protecţie. Cu
excepţia unui antivirus.
A închiriat un Mercedes şi a ajuns în oraş. Monique de Raison urma să
facă o declaraţie la hotelul Sheraton peste aproximativ douăzeci şi patru de
ore. Va aştepta până atunci: asta îi oferea suficient timp pentru a se pregăti.
Pentru a contracara eventualele situaţii neplăcute care i-ar putea afecta
planurile privind modul de acţiune. Pentru a reduce orice posibilitate de
scăpare sau amestec în răpirea pe care o pusese la cale.
112
 În ultimii cinci ani, el şi Svensson urmăriseră sute de piste. De câteva ori
deveniseră foarte încrezători când descoperiseră vreun virus care prezenta
exact caracteristicile înşelătoare de care aveau nevoie. La un moment dat,
fuseseră chiar convinşi că găsiseră ce le trebuia. Dar niciodată nu
acţionaseră în baza unor informaţii atât de neobişnuite. În nici un caz nu se
bizuiseră pe un vis. Carlos nu-şi putea da seama ce anume îl convinsese pe
Svensson să se încreadă într-un asemenea raport. Însă, cu cât se gândea mai
mult la acest aspect, cu atât agrea mai mult ideea.
La o adică, de ce nu? De ce nu s-ar fi putut ca rezultatul rugăciunilor lui să
se materializeze printr-un vis? Allah nu ar fi fost capabil de aşa ceva?
Niciodată nu se lăsase influenţat de misticism, dar asta nu însemna că
Dumnezeu nu-i vorbise lui Mahomed prin intermediul viziunilor. Dacă
această singură armă le putea da o asemenea lovitură duşmanilor lui, oare
nu era posibil ca Allah să deschidă mintea omului prin ceva atât de mistic
precum un vis? Faptul că acest Thomas Hunter nu numai că avusese un
astfel de vis, dar se şi grăbise să informeze CDC-ul despre el părea să
sugereze intervenţia providenţei.
Pe de altă parte, doar o companie de cercetări precum Raison
Pharmaceutical ar fi avut resursele necesare pentru a crea un asemenea
virus. Nu o întâlnise niciodată pe Monique de Raison, dar prin cercetările
meticuloase în domeniu, ea dusese lucrurile la un nivel pe care ruşii nu
reuşiseră să-l atingă. Carlos slujea moartea prin forţă, nu prin inteligenţă,
dar asta nu însemna că nu se pricepea deloc la complicatele arme biologice.
Încă avea viu în minte sunetul vocii grave, reţinute, a lui Svensson, într -o
noapte din urmă cu şapte ani, în timp ce admirau panorama oraşului Cairo.
— Când aveai şase ani, în Cipru, tatăl tău, specialist în informatică, era
consilier strategic al Organizaţiei pentru Eliberarea Palestinei, a spus
Svensson. A fost răpit de agenţi ai Mossad-ului. De atunci nu a mai fost
văzut.
— Clar, îmi cunoşti trecutul, a spus Carlos, oarecum surprins că acel
bărbat ştia lucruri despre care prea puţini oameni aveau habar.
— Cred că orice tânăr ar trăi un sentiment de amărăciune. Iar într-o zi ar
putea acţiona în baza acestui resentiment adânc înrădăcinat. Dar cuvintele
mele nu sunt prea potrivite pentru a te descrie, nu-i aşa?
Carlos l-a urmărit atent pe elveţian, care fuma trabuc.
— Tot ce se poate.

113
 — Ai plecat de acasă la doisprezece ani, petrecându-i pe următorii
cincisprezece antrenându-te alături de numeroşi terorişti, doi ani într-o
tabără de pregătire Al-Qaeda. În cele din urmă, ai renunţat la acţiunile
teroriste mărunte şi ridicole. Te interesează peştii mai mari.
Lui Carlos îi displăcea acest om.
— Însă anii de instruire ţi-au prins bine. Unii spun că nimeni nu poate
supravieţui unei lupte corp la corp cu tine. Aşa este?
Apoi a mai tras un fum din trabuc.
— Las în seama altora asemenea judecăţi, a spus Carlos.
Bărbatul a surâs.
— Ştii de ce ar fi nevoie pentru a supune întregul pământ?
— De arma potrivită, a spus Carlos.
— Un virus.
— Cum am zis, arma potrivită.
— Un virus şi un antivirus.
Carlos şi-a reprimat dorinţa bruscă de a-i tăia gâtul acelui bărbat chiar
acolo, pe terasa hotelului Hilton, nu pentru că Svensson ar fi prezentat vreo
ameninţare imediată pentru el, ci pentru că i se părea perfid cu ochii lui
negri şi zâmbetul strâmb pe care îl arborase. Nu-i plăcea.
— Un virus, un vaccin şi cineva care să vrea să le folosească, a spus
Svensson, după care s-a întors încet spre Carlos. Iar acel om sunt eu.
— Cinstit vorbind, nu-mi pasă cine eşti, a spus Carlos. Mă interesează
poporul meu.
— Poporul tău. Bineînţeles. Problema este ce eşti dispus să faci pentru el.
— Ba nu, l-a contrazis Carlos pe un ton reţinut, întrebarea este: Ce voi
face? iar răspunsul e: că îi voi elimina duşmanii.
Trei luni mai târziu, cei doi încheiaseră o înţelegere. Svensson şi grupul
lui îi vor oferi o bază de operaţiuni în Alpi, informaţii şi mijloacele de a
desfăşura un atac biologic. În contra partidă, Carlos se angaja să-i asigure
muşchii de care Svensson avea nevoie pentru operaţiunile sale.
În planul de ansamblu erau cuprinse naţiuni şi lideri ai acestora, el fiind
pus la punct de cel în faţa căruia Valborg Svensson dădea socoteală: Armand
Fortier. Carlos îl întâlnise pe Fortier de două ori, de fiecare dată fiindu-i
risipite îndoielile. Totul era plănuit cu minuţiozitate, până la ultimul
amănunt, verificat şi răsverificat. Planuri de rezervă pentru orice reacţie faţă
de eliberarea virusului care ar fi corespuns cerinţelor stabilite. Ţintele cele
mai importante erau marile puteri deţinătoare de arme nucleare – fiecare
114
dintre ele fusese evaluată în modalităţi aproape imposibil de imaginat. Într-
o zi, istoricii aveau să analizeze trecutul şi să deplângă faptul că nimeni nu
receptase semnalele, multe dintre ele anunţând sosirea marii zile. Nici o ţară
nu avea să plătească un preţ mai mare decât America. Rezultatul final avea
să fie schimbarea istoriei pentru totdeauna, iar asta în decurs de numai
câteva săptămâni. Nici nu putea spera să obţină mai mult.
Şi, totuşi, planul oferea o posibilitate foarte reală. Dacă o sută de milioane
de americani ar afla într-o dimineaţă că fuseseră infectaţi cu un virus ce avea
să-i ucidă în câteva săptămâni şi că doar un om deţinea antidotul, dar le
cerea colaborarea în schimbul acestuia…
Aceasta era adevărata putere.
Nu aveau nevoie decât de arma potrivită. Virusul şi antivirusul.
Carlos a inspirat adânc şi a dat drumul aerului printre buzele strânse.
Americanul urma să sosească. Thomas Hunter. Potrivit surselor lui, Hunter
va ajunge la Bangkok peste câteva ore. Mâine la ora asta, Carlos va şti
adevărul.
A înălţat o rugăciune către Allah şi a condus Mercedesul către rampa de
ieşire.

115
 14

Tom s-a trezit cu nişte imagini stranii, care i se roteau prin faţa ochilor
minţii. Se afla într-un pat moale, iar lumina se strecura prin ferestruica de
deasupra lui. Se afla în casa lui Rachelle. A lui Johan. Din pădurea colorată.
A gemut, alungând din minte visele despre istorii, s-a frecat la ochi şi a
coborât cu greu din pat. Încăperea era mică şi simplă, însă nuanţele de
turcoaz şi auriu ale lemnului îi dădeau o frumuseţe aparte.
A deschis uşa încet. Mintea i-a fost potopită de evenimentele petrecute cu
o seară în urmă. Şi-a cufundat mâinile în vasul mic cu apă aşezat lângă uşa
camerei şi s-a stropit pe faţă.
— Thomas!
Surprins, Tom s-a întors. În cadrul uşii apăruse Johan, care îi zâmbea.
— Thomas, vrei să te joci?
— Să mă joc? Hm, mai întâi s-ar cuveni să fac altceva. Trebuie să-mi
găsesc satul.
Fără a mai vorbi de faptul că trebuia să hotărască ceva în privinţa
romanţei.
— S-ar putea ca Tanis şi tata să te ajute în legătură cu satul. Te aşteaptă.
— Tatăl tău? Şi Rachelle?
Băiatul a zâmbit cu gura până la urechi.
— Vrei să o vezi pe Rachelle?
— A, nu neapărat. Mă-ntrebam doar dacă…
— Păi, eu cred că ea vrea să te vadă. Mi se pare că despre asta vrea şi tata
să discute cu tine. Da, chiar aşa! Şi e foarte emoţionant! Nu crezi?
— Eu… Oare aprecia corect situaţia? Aflase deja tot satul? Nu înţeleg ce
vrei să spui.
Johan a surâs.
— Au zis că te-ai lovit la cap şi ţi-ai pierdut memoria. E distractiv?
— Nu chiar.
— Dar dacă vii cu mine, o să te distrezi. Hai! Te aşteaptă.
Şi apoi a ieşit în fugă pe uşă.
Tom l-a urmat. Nu-i revenise memoria nici după acel somn odihnitor.
A ieşit din casă şi a aşteptat ca ochii să i se adapteze la lumina puternică.
Pretutindeni, grupuri mici de oameni îşi vedeau de treburi. S-a uitat la
116
câteva femei aflate în dreapta lui care stăteau pe jos şi lucrau ceva din frunze
şi flori – se părea că făceau tunici. Unele erau foarte subţiri, altele, mai pline,
iar tonurile lor mergeau de la întunecat la luminos. Femeile l-au privit, şi în
ochii lor ca smaraldul a citit înţelegere.
S-a întors spre stânga, unde doi bărbaţi lustruiau o bucată de lemn roşu
cu mâinile goale. Alături de ei, o femeie stătea lângă o tarabă, pe care se
găseau între zece şi cincisprezece lăzi cu tot felul de fructe. Alte câteva
tarabe se aflau de-a lungul potecii. Tom a auzit un sunet grav, venind dintr-
un loc pe care nu l-a putut identifica. A perceput toate acestea imediat, şi şi-a
scotocit prin minte, încercând să recunoască ceva. Însă memoria îl trăda în
continuare.
Johan l-a prins de mână.
— Ei sunt prietenii mei, i-a zis el, arătând spre doi copii care, aflaţi pe
peluză, se uitau cu ochi mari la Tom. Sunt Ishmael şi Latfta. Cântăreţi ca şi
mine.
Amândoi aveau părul blond şi ochii verzi, fiind cu o idee mai înalţi decât
Johan.
— Bună ziua, Thomas.
— Bună ziua, Ishmael şi Laffta.
Cel din stânga a dus o mână la gură şi a chicotit.
— Latfta! a spus el grăbit. Mă cheamă Latfta!
— A, scuze. Latfta?
— Da. Latfta.
Tom s-a uitat din nou la femei. Una dintre ele, plinuţă şi cu ochi frumoşi şi
gene lungi, a început să râdă discret. Privirea a trădat-o.
Sub acoperişul umbros al unei case, la cinci, şase paşi depărtare,
rezemată de peretele ca ambra, cu braţele încrucişate la piept şi cu capul
uşor înclinat într-o parte, stătea Rachelle. Desculţă. Purtând o rochie
albastră simplă. Părul ciufulit. Ochi verzi sclipitori. Zâmbet ispititor.
Era superbă şi acum se îndrepta spre el. Vreme de o clipă, orice mişcare a
îngheţat în jurul lui Tom. Doar rochia ei, unduindu-se în jurul taliei, şi părul
fluturându-i în adierea brizei, şi acei ochi de smarald care păreau să-l
înghită.
Rachelle a clipit.
Inima lui s-a oprit. Cu siguranţă că tot satul văzuse asta. Toţi ochii
urmăreau neîndoielnic apropierea ei seducătoare. Acea etalare incredibilă
de…
117
 Brusc, Rachelle şi-a mutat privirea, a strâns din buze şi a luat-o spre
dreapta. A trecut pe lângă el, apoi prin dreptul celorlalte femei fără să scoată
o vorbă. Iar dacă el nu se înşela cumva, îşi încordase umerii. Un bărbat a
chicotit. Tom a simţit că roşeşte.
— Ce ţi-am spus? i-a şoptit Johan.
El şi micul lui prieten l-au tras pe Tom pe potecă. El i-a urmat, evitând să
se uite în ochii cuiva, privind drept înainte, de parcă ar fi mers spre un loc
important, încercând să vadă satul mai bine pe furiş. Nu înţelesese ce se
întâmplase, dar nu voia să-şi dezvăluie ignoranţa.
Michal îi spusese că în acea parte a pădurii nu exista rău. Prin urmare, era
imposibil ca Rachelle să nu-l placă. Aşa ceva nu ar fi reprezentat o formă a
răului? Însă o zeitate – precum Dumnezeu în care crezuse tatăl lui din istorii
– putea să nu placă pe cineva fără a fi rău. De aceea creaţia sa putea să
displacă fără să fie rea. Oamenii vor respinge răul. Dar vor iubi o anumită
persoană în dauna alteia? Vor alege un bărbat ori o femeie în dauna
altcuiva? Evident.
Johan s-a oprit la mai puţin de douăzeci de paşi.
— Marla! Bună dimineaţa, Marla!
O femeie matură a apărut pe potecă şi l-a mângâiat pe Johan pe păr,
ciufulindu-l.
— Elyon zâmbeşte, Johan. Ca şi soarele de pe cer, îţi zâmbeşte. Apoi ochii
ei s-au îndreptat spre Tom. El este străinul?
— Da.
— Înseamnă că tu eşti Thomas Hunter. Bun venit pe partea aceasta. L -a
atins pe obraz şi l-a studiat câteva clipe. Eu sunt fiica lui Tanis. Cred că
mama ta face parte din familia fratelui meu Theo. Da, aceiaşi obraji, aceiaşi
ochi, aceeaşi gură. A lăsat mâna în jos. Fratele meu a fost un bărbat frumos.
Bine ai venit.
— Mulţumesc. Crezi că pe tatăl meu în cheamă Theo?
Ea a râs.
— Puţin probabil. O fi vreun descendent. Nu-ţi aduci aminte?
— Nu… m-am lovit la cap.
— Serios? Interesant. Să ai grijă de el, Johan.
— Îl aşteaptă Tanis şi Palus, a explicat copilul.
— Tanis, desigur. Poate că voi patru veţi reuşi să întreprindeţi renumita
expediţie a tatălui meu, a zis ea, zâmbind şi clipind repede.

118
 Au trecut pe lângă un dulgher care finisa o piesă din lemn roşu. Tom s-a
oprit să vadă cum lucra omul. Lemnul îşi schimba forma sub degetele
meşteşugarului. A mai făcut un pas ca să aibă o perspectivă mai bună şi s-a
uitat atent. Era clar că nu se înşelase. Lemnul îşi modifica forma doar sub
acţiunea degetelor lucrătorului, care părea să convingă materialul să se
remodeleze.
— Ce face? a întrebat Tom în şoaptă.
— Un polonic. Probabil un dar pentru cineva. Nu-ţi aminteşti?
— Incredibil. Nu, sigur nu.
Johan s-a adresat pe un ton agitat celor doi copii.
— Vedeţi? Nu-şi aduce aminte. O să-i placă povestitorii. Apoi s-a întors
spre Tom: Tanis e povestitor. A scos din buzunar o bucăţică de lemn roşu
modelat sub forma unui leu miniatural şi i-a întins-o lui Tom. Păstrează-l, i-a
zis el. Te-ar putea ajuta să-ţi recapeţi memoria.
Johan şi Latfta l-au prins de mâini şi l-au tras pe potecă de parcă ar fi fost
un trofeu de preţ.

L-au găsit pe Palus, tatăl lui Johan, dincolo de arcul sclipitor din topaz
prin care se pătrundea în sat, discutând cu un bărbat. Mocasinii străinului
erau legaţi strâns, iar tunica maro-închis, făcută din ceva asemănător cu
pielea, provenind de la un copac, aşa cum îl lămurise Michal cu o zi în urmă,
îi venea până deasupra genunchilor. Avea ochii verzi, bineînţeles, iar faţa
bronzată, cu trăsături hotărâte, părea să fie a unui om ce nu depăşise
treizeci de ani. Avea picioarele musculoase şi zvelte. Părea născut să alerge
prin păduri. După înfăţişare, nu putea fi decât războinic.
Acesta trebuia să fie Tanis. Primul născut. Cel mai bătrân om de pe
Pământ.
— A, dragul meu tânăr, bună dimineaţa, i s-a adresat Tanis. Mă bucur
foarte mult că ai venit în satul nostru.
— Eşti foarte amabil, a spus Tom. A privit pădurea de pe creasta dealului.
L-ai văzut pe Michal?
— Michal? Nu. Palus, tu l-ai văzut?
— Nu. Sunt convins că o să apară.
Tanis l-a privit pe Tom.
— Da, aşa s-ar părea. O să vină şi Michal.
— Mi-a promis că-mi va găsi satul, a zis Tom.

119
 — Da, sunt convins că o va face. Dar cred că-i va trebui ceva timp. Până
atunci, însă, avem nişte idei minunate.
— Poate că ar trebui să încerc să-l ajut. Familia mea nu va fi îngrijorată?
— Nu, sigur că nu. Chiar ţi-ai pierdut memoria? Ce situaţie, să trăieşti
totul de parcă ar fi pentru prima oară. Cred că e obositor, dar şi interesant.
— Dar cei din satul meu nu-şi vor face griji? a întrebat Tom.
— Să-şi facă griji? Nici gând. Vor presupune că eşti cu Elyon, lucru perfect
adevărat. Crezi că el nu a îngăduit asta?
S-au uitat cu toţii la Tom, aşteptându-i răspunsul. Tăcerea a persistat.
— Ba da, a răspuns el.
— Păi, vezi! Hai să stăm de vorbă.
Tanis l-a condus în susul dealului. Palus a luat-o pieptiş, urmat de cei trei
copii. Sus, câţiva Roush-i se roteau prin aer.
— Ei, înainte de a începe, aş vrea să aflu câteva lucruri, a spus Tanis. Ţin
să ştiu dacă ai uitat Marea Romanţă.
— Înainte de a începe ce?
— Înainte de a începe să te ajutăm.
— Cu ce?
— Cu Marea Romanţă, cu ce altceva?
Deci asta era. Nu putea nicicum să scape de romanţa asta a lor. Tanis a
schimbat o privire cu Palus, apoi cu copiii.
— Aşadar, ai uitat. Minunat! A început să meargă în cerc, gânditor. A
ridicat apoi o mână. Nu e minunat că ai uitat, te rog să ţii seama. E minunat
pentru că ai atât de multe lucruri de descoperit. Ca povestitor, trebuie să
spun că perspectivele pe care le avem sunt incredibile! Eşti ca un lemn
neatins. Ca un iaz fără nici o undă. Ca un…
— Bine, atunci să începem. Spune-i! a intervenit Palus.
Tanis s-a oprit, rămânând cu mâna ridicată. A lăsat capul în jos.
— Da, sigur. Marea Romanţă. Staţi, staţi cu toţii.
Ceilalţi s-au grăbit să se aşeze pe iarba pantei, iar Tom s-a lăsat alături de
ei. Cu tunica maronie fluturând, Tanis se plimba înainte şi-napoi.
— Marea Romanţă, a rostit Tanis, cu un deget în aer. S-a întors către
copii. Johan, spune-i ce înseamnă Marea Romanţă.
Acesta a sărit în picioare.
— Este jocul lui Elyon! Şi s-a aşezat la loc.
— Un joc. Da, e un joc, presupun. La fel cum o poveste e o poveste. Exact,
şi acum cred că ştii. Jocul lui Elyon. O să presupun că nu ştii nimic, şi
120
probabil nu greşesc, Thomas. În orice caz, ţin să-ţi spun. Marea Romanţă
este baza tuturor poveştilor.
— Te referi la istorii? a întrebat Tom.
— Istorii? Nu, la poveşti. Istoriile sunt fascinante, şi mi-ar face plăcere să-
ţi vorbesc despre ele. Însă Marea Romanţă este rădăcina tuturor poveştilor
care ne pun faţă în faţă cu idealurile eterne. Iubirea. Frumuseţea. Speranţa.
Marile daruri. Însăşi inima lui Elyon. Înţelegi?
— Hm, de fapt, mi se pare cam abstract.
— Ha-ha. Dimpotrivă, Thomas. Ştii de ce iubim florile frumoase? Pentru
că iubim frumuseţea!
Toţi au aprobat cu o mişcare din cap.
— Problema este că am fost creaţi pentru a iubi frumuseţea. Noi iubim
frumuseţea pentru că Elyon o iubeşte. Iubim cântecul pentru că şi Elyon îl
iubeşte. Iubim iubirea pentru că şi Elyon iubeşte iubirea. Şi nouă ne place să
fim iubiţi pentru că şi lui Elyon îi place asta. În acest fel, semănăm cu Elyon.
Cumva, tot ce facem se leagă de această poveste a iubirii dintre noi şi Elyon.
Tom a încuviinţat cu o mişcare a capului, mai curând pentru că aşa i se
părea potrivit să răspundă decât că înţelesese.
Tanis a dat şi el din cap.
— Iubirea lui Elyon faţă de noi şi a noastră faţă de el, Marea Romanţă,
sunt pe primul plan, înţelegi? Şi a ridicat arătătorul. În al doilea rând – a
ridicat arătătorul celeilalte mâini –, aceeaşi iubire exprimată între noi. A
făcut o pauză, a ridicat ambele degete deasupra capului, parcă închipuind
nişte buturi de rugbi, şi a anunţat cu emfază: Între bărbat şi femeie!
Palus s-a uitat cercetător la faţa lui Tom.
— Îţi aminteşti? Trebuie să-ţi aminteşti.
— Iubirea. Da, sigur că ţin minte iubirea.
— Dintre un bărbat şi o femeie, a insistat Palus.
— Da. Sigur, dintre bărbat şi femeie. Legătura romantică.
Tanis a aplaudat, suficient de tare ca zgomotul să treacă drept tunet.
— Exact. Asta e romanţa!
— Romanţa! S-a auzit în spatele lor.
Trei Roush-i, conduşi chiar de Gabil, şi-au făcut apariţia, pregătindu-se să
aterizeze. Ceilalţi doi s-au prezentat imediat drept Nublim şi Serentus. Când
Tom i-a întrebat dacă numele lor erau de femele ori de masculi, Gabil a râs:
— Nu, Roush-ii nu sunt aşa. Fără romanţă, nimic de felul acesta.
— Din nefericire, nu suntem aşa, a întărit şi Nublim.
121
 — Vrei să te joci? l-a întrebat Johan pe Gabil, sărind în picioare.
— Desigur!
Ca la un semn, toţi cei trei copii au alergat după Roush-i făcându-i să
hohotească în timp ce zburau spre baza dealului.
Cei doi bătrâni ai satului şi-a petrecut braţele pe după umerii lui Tom şi l-
au făcut să urce dealul.
— Întrebarea, dragul meu prieten, este… a zis Tanis, privind spre Palus…
Rachelle.
Acum începeau să se limpezească lucrurile în mintea lui Tom, însă
implicaţiile erau surprinzătoare. Ce îndrăzneală! Ce lipsă de pudoare!
Conducătorul satului, primul născut, şi Palus încercau de fapt să-l
împerecheze cu Rachelle.
Nu a reuşit decât să îngaime:
— Rachelle.
Palus a bătut iarăşi din palme.
— Exact! Ai înţeles. Fiica mea, Rachelle. Ea te-a ales.
— Şi de aceea suntem aici, să-ţi acordăm sprijin, a spus Tanis. Ţi-ai
pierdut memoria, şi te vom ajuta să-ţi aduci aminte. Ori măcar să înveţi din
nou. Noi credem că…
— Poate s-ar cuveni să spun… a zis Palus în acelaşi timp, cu mâna
ridicată.
— Da, sigur, tu trebuie s-o spui.
— Ştim că va exista o romanţă minunată între tine şi fiica mea, Rachelle,
dar ne dăm seama că probabil nu ai idee cum să procedezi.
— Păi…
— Perfect! Am văzut asta în ochii tăi, când ne-am întâlnit ieri.
— Ce ai văzut?
Tanis i-a condus mai sus pe deal.
— Ţi se pare frumoasă, nu-i aşa?
— Da.
— Ea trebuie să ştie dacă urmează să o cucereşti.
Lui Tom i-a venit să pună singura întrebare care trebuia să i se dea glas.
Mai precis, ce se întâmpla dacă nu voia să o câştige. Dar nu avea curajul să-şi
trădeze promisiunea pe care i-o făcuse lui Michal că va continua jocul,
pentru că altfel i-ar fi spulberat speranţele tatălui lui Rachelle.
— Aş putea scrie povestea ta, a continuat Tanis. Un joc minunat al iubirii
şi frumuseţii, dar atunci ar fi romanţa mea, nu a ta. Tu trebuie să compui
122
singur povestea. Ori, în cazul de faţă, să o trăieşti. Şi ca să înţelegi cum se
petrece iubirea, trebuie să înţelegi cum iubeşte Elyon.
Tom s-a lăsat purtat de entuziasmul lor. A pus întrebarea pe care ştia că
Tanis o aştepta cu nerăbdare.
— Şi cum iubeşte Elyon?
— Minunată întrebare! El alege.
— Alege, a repetat Palus.
— Urmăreşte.
— Urmăreşte, a spus tatăl Rachellei, strângând pumnul.
— Salvează.
— Salvează.
— Curtează.
— Curtează.
— Protejează.
Era ca un meci de ping-pong.
— Protejează. Ha!
— Dăruieşte, a strigat Tanis.
Palus s-a oprit.
— Este acesta unul dintre ei?
— De ce nu?
— Vreau să spun, e aşezat printre ceilalţi?
— Aşa ar trebui.
S-au privit preţ de o clipă.
— Dăruieşte, a exclamat Palus.
— Asta trebuie să faci, dragul meu Thomas, ca să câştigi inima lui
Rachelle.
— Elyon face toate astea?
— Da, desigur. L-ai uitat şi pe el?
Acest lucru a părut să-i surprindă pe amândoi.
— Nu, nu de tot. Revine, să ştiţi. Apoi s-a grăbit să redirecţioneze discuţia
spre Rachelle. Iertaţi-mă, a spus el şi s-a lovit uşor cu degetul în frunte, nu
prea înţeleg, dar de la ce anume trebuie să salvezi o femeie? Am înţeles că
aici, departe de pădurea neagră, nu există rău. Mă înşel oare?
Ei s-au uitat din nou unul la celălalt.
— Vai, ciudat lucru acea pierdere de memorie a ta, a spus Tanis. Omule, e
un joc! O joacă! Ceva de care să te bucuri. Îi dai o floare unei fecioare. De ce?
Pentru că are nevoie de hrană? Nu, pentru că o vrea.
123
 — Ce legătură are asta cu salvarea? De ce anume trebuie să fie salvată?
— Pentru că vrea să se simtă salvată, Thomas. Şi vrea să se simtă aleasă.
Aşa cum şi tu îţi doreşti cu disperare să fii ales. La fel ca noi toţi. Elyon ne
alege. El ne salvează, ne protejează şi ne curtează şi, da, ne dăruieşte iubire.
Aceasta este Marea Romanţă. Şi astfel vei cuceri inima lui Rachelle.
Tom nu era convins că voia să mai afle ceva, dar, în mod cert, nu
înţelesese conceptul lor de salvare.
— Spune-i, Palus, l-a îndemnat Tanis. Cred că o poveste ar prinde bine în
astfel de momente. Aş putea să ţi-o scriu eu, ca să o citeşti înainte de a te
angaja în lupta pentru această iubire.
— Bătălie? s-a mirat Tom. Acum a devenit bătălie?
— În mod figurativ, a explicat Palus. Trebuie să ştii că vei câştiga inima
unei femei aşa cum câştigi o bătălie. Nu ca şi cum ai lupta de-a dreptul
împotriva Shataiki-lor, pentru că noi nu facem asta.
— Deocamdată, a precizat Tanis. Dar ar putea veni şi vremea aceea. Poate
chiar foarte curând. Ne gândeam să organizăm o expediţie ca să le dăm o
lecţie acelor lilieci îngrozitori.
Asta era grija lui Michal.
— Dar ei au rămas în pădurea neagră, a spus Tom. N-ar fi mai bine să-i
lăsaţi acolo până vor putrezi?
— Pentru ceea ce au făcut! a exclamat Tanis. Sunt creaturi malefice,
demne de tot dispreţul, cărora trebuie să li se dea o lecţie, te asigur! Ştim din
istorii de ce sunt capabili. Crezi că mă voi mulţumi să stau aici liniştit şi să-i
las dincolo de fluviu, ca să comploteze? Înseamnă că nu mă cunoşti, Thomas
Hunter. Am conceput o cale de a-i distruge pe vecie.
Diatribei lui nu-i lipsea nicidecum patima. Până şi Palus a părut oarecum
surprins. În raţionamentul lui Tanis era ceva greşit, dar Tom nu-şi putea da
seama ce anume.
— În orice caz, deseori ne prefacem că luptăm cu aceeaşi patimă şi
aceeaşi forţă pe care le-am angaja şi într-o luptă adevărată contra Shataiki-
lor, a spus Palus. Arată-i, Tanis. Arată-i doar.
Tanis a adoptat o poziţie asemănătoare celei din artele marţiale ce
apăruseră în visele lui Tom despre istorii.
— Bine.
— Te pricepi la artele marţiale? l-a întrebat Tom.
Tanis s-a ridicat.
— Aşa se chemau în istorii. Cunoşti istoriile?
124
 — Le visez. În visele mele, cunosc artele marţiale.
— Visezi istoriile, dar ai uitat tot ce ţine de acest loc, pentru că te-ai lovit
la cap, a spus Palus. Asta e ceva.
— Aşa socoteşte şi Michal.
— Iar Michal este foarte înţelept. Tanis a privit în jur, ca şi cum ar fi
căutat creatura îmblănită. Şi ai vise amănunţite? Cât de multe lucruri ştii?
— Nu ştiu ce se va întâmpla după marele virus din 2010, dar ştiu câte
ceva despre perioada dinainte de asta.
— Îmi poţi spune cum şi-a câștigat Napoleon războaiele? Ce strategie
folosea?
Thomas a încercat să se gândească la asta.
— Nu ştiu, nu am studiat războaiele napoleoniene. Dar cred că aş putea
afla. Voi citi o carte de istorie într-unul din visele mele.
Ideea a părut să-l uimească pe Tanis.
— Ah! Şi poţi face aşa ceva?
— De fapt, n-am încercat încă. Dar o să procedez în sens invers, a zis el,
trecându-şi greutatea de pe un picior pe celălalt. Cum să spun, cred că ar fi o
idee. Ştii ceva despre Marea Înşelătorie? Despre virus?
— Nu prea multe. Insuficient, dar oricum mai multe decât mulţi alţii. S-a
întâmplat înainte de marile necazuri, asta ştiu sigur. Singurii de prin părţile
astea care ştiu toate istoriile sunt cei doi înţelepţi. Michal şi Teeleh, deşi
Teeleh nu mai este un înţelept. Michal este convins că istoriile reprezintă un
element derutant, care ne-ar putea îndruma pe o cale greşită. Iar Teeleh…
dacă aş avea norocul să dau ochii cu el, l-aş face bucăţi şi le-aş da foc.
— Michal are dreptate, a spus Tom. Nu ar avea nici un rost să organizaţi o
expediţie. Am fost în pădurea neagră şi vă pot spune că Shataiki-i sunt răi.
Erau cât pe ce să mă ucidă.
Această ultimă recunoaştere s-a dovedit a însemna prea mult pentru
Tanis.
— Ai fost în pădurea neagră? Dincolo de Punte?
Tanis era atât de emoţionat, încât Tom s-a întrebat dacă nu cumva făcuse
o mare greşeală spunându-i asta. Însă Michal îi sugerase să o facă, nu? Cum
să-l descurajeze pe Tanis fără să-i spună aşa ceva?
— Da. Abia am scăpat cu viaţă de acolo.
— Povesteşte-ne, omule! Spune-ne tot! Am văzut pădurea neagră de la
depărtare şi am văzut liliecii negri zburând pe deasupra, dar nu am găsit
niciodată curajul să mă apropii de fluviu.
125
 — Aşa mi-am pierdut memoria. Am căzut în pădurea neagră. Gabil m-a
îndrumat spre ieşirea din pădure, dar şi aşa liliecii de acolo mi-au smuls
carnea până la os.
— Asta s-a întâmplat? Am nevoie de mai multe amănunte. Mai multe!
— Cam asta e tot.
Tanis s-a uitat mirat la el.
— Am impresia că tu şi cu mine am alcătui o echipă foarte bună, a spus el.
Te-aş învăţa să lupţi, iar tu mi-ai dezvălui istoriile.
— Rachelle aşteaptă, a spus Palus pe un ton răbdător.
Cu toate că Tom nu înţelesese prea bine ce însemna Marea Romanţă,
brusc, asta l-a atras mult mai mult decât să intre în amănunte legate de
pădurea neagră, ori de istorii, şi să-i povestească lui Tanis. În orice caz,
acesta ştia despre virus mai puţine lucruri decât Tom. Nu avea cum să-l
ajute să afle lucruri noi.
Doar dacă nu cumva răspunsul la acea întrebare se putea afla în pădurea
neagră, iar Tanis l-ar fi putut ajuta să îl găsească acolo.
— Da, Marea Romanţă, a spus Tom.
Tanis a confirmat din cap.
— Bine, dar mai târziu va trebui să discutăm. Neapărat! Şi-a îndepărtat
braţele şi s-a uitat în susul dealului. Bine, atunci, să presupunem că Palus
este Rachelle. Acum doar te prefaci, e doar o poveste. Ea e acolo, iar tu eşti
aici. A făcut un semn cu degetul spre terenul de la picioarele lui. În primul
rând, voi spune că i-ai oferit multe flori şi ai curtat-o în nenumărate cuvinte,
spunându-i exact cum îţi face inima să se înmoaie şi de ce părul ei îţi
aminteşte de cascade… în fine, ai priceput ideea, sper.
Rămăsese cu braţele depărtate, uşor ghemuit, de parcă s-ar fi pregătit să
facă faţă unui atac.
— Vezi tu, asta îi va înmuia inima. Îi şopteşti la ureche şi-ţi menţii glasul
scăzut, ca să-şi dea seama că eşti un bărbat puternic. S-a oprit şi l-a analizat
o clipă pe Tom. Poate că mai târziu o să-ţi spun lucrurile cele mai potrivite
pe care să i le zici. Vrei asta? Mă pricep foarte bine la romanţe.
Tom se lăsase implicat prea mult în acel joc pentru a mai sugera ceva,
astfel că acum era de acord cu orice.
— Da, a zis el.
— Bine, asta înseamnă să-i faci curte. O să devii foarte bun la asta. Noi ne
curtăm femeile în fiecare zi. Dar să revenim la salvare. Şi-a îndoit uşor
picioarele. Aşa, cum spuneam, Palus este Rachelle, iar tu te afli aici. În josul
126
dealului apar câţiva lilieci negri. Shataiki. Îi poţi alunga foarte uşor, desigur,
pentru că eşti un bărbat foarte puternic. Scopul este, totuşi, nu doar să-i
extermini pe paraziţi, ci să-ţi salvezi şi frumuseţea. Mă urmăreşti?
— Da. Să-i extermin pe paraziţi şi să salvez frumuseţea.
— Exact. Ţinându-ţi picioarele îndoite aşa, îţi îndrepţi un braţ spre
Rachelle şi-l pregăteşti pe celălalt ca să-i respingi pe lilieci. Apoi strigi cu
glas tare, pentru ca ea să ştie că toţi cei din vale îţi aud declaraţia de luptă şi
curaj. Şi, spunând acestea, Tanis a răcnit spre Palus: Vino, iubirea mea,
aruncă-te în braţele mele de fier, şi cu celălalt, cu pumnul meu de piatră, voi
zdrobi bestiile din aer.
Tanis i-a făcut semn lui Palus.
— Ce? a făcut Palus.
— Arată-i. Aleargă şi sari în braţele mele. Tu eşti Rachelle, sau ai uitat? N-
o să te scap jos.
— Să sar? Cum?
— Nu ştiu, aleargă şi sari, şi gata. Străduieşte-te să pară veridic, aşa cum
ar face o femeie. Cred că e bine cu picioarele în faţă.
— Nu cred că Rachelle ar alerga şi ar sări. E o femeie sigură pe ea, doar
ştii asta. Ce-ar fi să mă ridici? l-a întrebat Palus. Ai putea lovi câţiva dintre
liliecii care se reped să mă muşte, apoi mă ridici în braţe şi-mi şopteşti
cuvinte dulci la ureche, după care te lupţi cu bestiile folosindu-te de braţul
liber.
Tanis a ridicat din sprâncene.
— Foarte inteligent. Câte fiare ar trebui să dobor ca să spui că te-am
cucerit?
— Dacă ai trimite în iad vreo sută, ea ar fi foarte impresionată.
— O sută? Asta până s-o salvez? Mi se pare cam mult.
— Bine, atunci cincizeci. Cincizeci ar fi de ajuns.
Tanis a părut să accepte ideea.
— Dar cum ar fi dacă am spune că însuşi marele Teeleh ar conduce atacul
din două direcţii, fără să-mi lase nici o cale de scăpare? Cu cincizeci m-aş
descurca relativ uşor, dar dacă ar fi prea mulţi, mi-aş pierde orice speranţă.
În ultimul moment, Rachelle mi-ar putea dirija atacurile şi, cu o răsturnare
sclipitoare de situaţie, îl fac pe marele tartor să o rupă la sănătoasa ca să
scape cu viaţă. Restul liliecilor se retrag în dezordine. Perfect!
— Chiar vrei s-o faci? a întrebat Palus.
Drept răspuns, Tanis s-a răsucit în susul dealului.
127
 — Nu-ţi face griji, iubirea mea! Te voi salva! a spus el cu glas bubuitor,
uitându-se la Palus.
A făcut trei paşi, apoi s-a ridicat în aer, a executat o rotaţie completă,
spectaculoasă, cu piciorul întins, a aterizat pe mâini, s-a rostogolit în faţă şi
s-a ridicat dând două lovituri ucigătoare pe care Tom nu le-ar fi crezut
posibile într-o succesiune atât de rapidă.
Tanis şi-a încheiat acel prim atac printr-o săritură înapoi pe mâini, care l-
a făcut să ajungă lângă Palus. L-a trântit pe acesta la pământ, după care i-a
administrat încă o lovitură de picior.
Inerţia i-a făcut pe amândoi să se dezechilibreze. S-au rostogolit, au făcut
fiecare câte o tumbă, după care s-au ridicat râzând.
— Mda, cred că mai am nevoie de ceva exerciţiu, a spus Tanis. Dar sper c-
ai prins ideea. Nu aş sugera ceva atât de extravagant cu Rachelle chiar de
prima dată când o întâlneşti. Însă ea îşi va dori să se lase surprinsă de
inventivitatea ta. Cât de departe eşti dispus să mergi ca să o alegi, să o
salvezi şi să o iubeşti?
Tom nu-şi putea imagina cu nici un chip ceva atât de îndrăzneţ. Să-i
şoptească vorbe de iubire i se părea destul de greu. Mai făcuse vreodată
ceva asemănător înainte de a deveni amnezic? Evident că nu, altfel ar fi
purtat pe frunte semnul uniunii.
— Cum execuţi lovitura aceea? l-a întrebat Tom.
Tanis a sărit în picioare.
— Care dintre ele?
Palus a ridicat o mână.
— Iartă-mă, dar trebuie să-mi iau rămas-bun. Mă aşteaptă Karyl.
S-au despărţit, iar el s-a îndreptat spre sat. Copiii se jucau cu câţiva
Roush-i de cealaltă parte a văii, zburând pe rând pe spinarea a câte două
dintre creaturile albe ce îşi ţineau două aripi împreunate şi planau cu
ajutorul celorlalte în josul dealului.
— Care lovitură? l-a întrebat încă o dată Tanis.
— Prima. Cea unu-doi şi înapoi.
— Arată-mi ca să văd la ce te referi, a spus Tanis.
— Eu? Dar nu pot să lovesc aşa!
— Atunci o să te învăţ. Femeile iubesc bărbaţii puternici. Cândva, avea
importanţă felul în care luptau bărbaţii, înţelegi? Asta în istorii, ca să fim
clari. Eu am elaborat un sistem de luptă corp la corp. Încearcă lovitura de
picior. Arată-mi.
128
 — Acum?
— Sigur. Tanis a bătut de două ori din palme. Hai.
— Păi, era ceva cam aşa… Şi Tom a făcut un pas în faţă şi a executat
rotaţia şi lovitura de picior, oarecum asemănătoare celei pe care o văzuse la
Tanis. Uimitor, dar manevra i s-a părut… simplă. O putea executa cu mai
multă uşurinţă aici decât în visele lui despre istorii. Să fi fost atmosfera cea
care îl ajuta?
Din păcate, cea de-a doua lovitură de picior s-a dovedit prea scurtă. A
aterizat pe o parte şi a scos un geamăt.
— Excelent! O să facem din tine un războinic pe cinste. Cred că Rachelle
va fi foarte impresionată. Vrei să-mi fii ucenic?
— La lupte?
— Da, bineînţeles! Te-aş putea învăţa ceea ce prea puţini ştiu, chiar şi aici.
Am putea discuta despre istorii şi am putea găsi modalităţi de a le da o
lovitură ucigătoare liliecilor scârboşi din pădurea neagră.
— Mda, aş vrea să învăţ de la tine…
— Prea bine! Vino, să-ţi arăt cea de-a doua lovitură de picior.
Tanis avea multe abilităţi şi s-a străduit să-i explice cât mai bine cum să
se mişte ca să-şi maximizeze numărul mişcărilor executate în aer. După ce a
făcut saltul, şi-a folosit braţele pentru a se echilibra, ceea ce i-a permis
câteva manevre uimitoare. În mai puţin de un ceas, Tom a reuşit să execute
câteva mişcări fără să aterizeze în cap. Cu excepţia cascadorilor, nimeni nu
ar fi putut să se mişte astfel în decursul tuturor istoriilor, asta era limpede.
Pesemne că exista o diferenţă în ceea ce privea atmosfera. Ori era vorba de
apă?
După o oră, Tom a ajuns la capătul puterilor.
— Destul! Acum vom sta de vorbă, l-a anunţat Tanis în cele din urmă,
văzând că Tom se chinuia să respire. Vom învăţa mai multe despre tehnicile
de luptă mâine. Acum, însă, vreau să aflu mai multe lucruri despre istorii. Aş
vrea să ştiu, de exemplu, ce fel de arme aveau pe vremea aceea. Cunosc
unele dintre ele, dispozitive care scoteau zgomote puternice şi le dădeau
lovituri ca de picior la sute de oameni o dată. Ai auzit vreodată de vreun
asemenea lucru?
— Tun?
Tom a simţit brusc un semnal de alarmă. Tanis plănuia doar o expediţie
în pădurea neagră. El, însă, nici nu voia să se gândească la aşa ceva! Era prea
periculos.
129
 — Ce e acela un tun? a întrebat Tanis. Thomas, vreau să întreprind o
expediţie. Asemenea arme ne-ar putea fi de mare ajutor. Serios, ne-ar ajuta
foarte mult. Dacă tot ai fost acolo, ai putea să mă însoţeşti!
Vorbea cu entuziasm şi inocenţă.
— Tanis, nu cunoşti pădurea neagră. Cel care intră acolo îşi caută
moartea.
— Bine, dar tu? Doar ai rămas în viaţă!
— Am avut noroc. Şi, crede-mă, loviturile de picior nu m-au ajutat deloc.
Ar trebui să dai lovituri de astea cu nemiluita. Milioane de lovituri!
— Exact. Tocmai de aceea liliecii de acolo trebuie înfrânţi!
— Ai convenit, la fel ca şi ceilalţi, să nu treci fluviul.
— A fost o măsură de prevedere. Există momente când trebuie să laşi
deoparte orice precauţie şi să loveşti.
— Nu cred că ar fi momentul potrivit, a spus Tom. Abia acum îşi dăduse
seama că voia să bea apă. Îi era cumplit de sete. Era în pragul leşinului.
Urcau acum, şi se oprise ca să-şi mai tragă sufletul. Ce te îndeamnă să faci
asta, furia sau curiozitatea?
Tanis s-a uitat spre pădure şi a rămas pe gânduri.
— Cred că furia. Poate nu am ales momentul potrivit. În orice caz, aş
putea scrie o poveste minunată despre aşa ceva, a zis el, întorcându-se spre
Tom. Zi-mi ce mai ştii.
Nu era ceea ce îi promisese Michal.
Brusc, s-a simţit cuprins de ameţeală. A scuturat din cap.
— Te rog, Tanis, nu poţi înţelege.
— Dar vreau să înţeleg!
Lumea în care se mişca Tom s-a înclinat brusc, pierzându-şi claritatea şi
contururile. A căzut în genunchi. A întins o mână în faţă.
Beznă.

130
 15

— Scuzaţi-mă, domnule.
Tom a simţit pe cineva atingându-l pe umăr.
Pe jumătate adormit, s-a ridicat în capul oaselor. Deasupra lui stătea
aplecată o însoţitoare de bord.
— Vă rog să vă ridicaţi scaunul.
S-a uitat în jur şi a văzut fotoliul Karei gol. Era la baie.
A încercat să-şi limpezească gândurile.
— Aterizăm?
— Am început coborârea spre Bangkok, i-a răspuns femeia şi a trecut mai
departe.
Se aflau la clasa turist a avionului Boeing 747 al companiei aeriene
Singapore Airlines. Tapiseria fotoliului din faţa lui era uzată. Pe monitorul
plasat pe spătar, o linie roşie indica înaintarea avionului pe deasupra
Pacificului. Asta se petrecea în vis.
Mirosul din avion îi amintea de casă. De casa din Asia de Sud-est. Supă de
soia, sosuri cu unt de arahide, tăiţei, ceaiuri de plante. Prin gând i s-au
derulat cele întâmplate în ultimele opt ore. Zborul spre Singapore fusese
lung, fără pic de somn, iar Kara şi cu el navigaseră de pe un canal pe altul al
televizoarelor plasate în spatele fotoliilor, amintindu-şi de anii petrecuţi în
acea parte a lumii. Ani în care învăţaseră să se poarte ca nişte cameleoni,
modificându-şi atitudinea în funcţie de mediul cultural în care se găseau.
Ca schimbarea stărilor mintale de acum, dintr-un vis în altul. Se părea că
fusese pregătit pentru aşa ceva.
— Treci pe celălalt fotoliu, te rog.
Kara s-a lovit de genunchiul lui, aşa că el s-a tras spre locul de la mijloc,
pentru ca ea să nu fie silită să sară peste el.
— Bun venit în ţara celor vii, i-a zis ea, fixându-şi centura de siguranţă. Ia
spune.
— Ce?
— De ce furnicile îşi fac muşuroaie în deşert. Cum adică, ce? i-a şoptit ea.
Ce-ai aflat?
El s-a uitat lung la ea, uimit de cât de mult îşi iubea unica şi singura soră.
Părea o fiinţă dură, însă asta era doar o impresie superficială.
131
 — Tom?
— Nimic.
Ea a ridicat din sprânceana stângă.
— Cum vine asta? Doar ai dormit cinci ore. Şi traversăm oceanul, spre
Bangkok din cauza viselor tale. Să nu-mi spui că au încetat.
— N-am zis asta. De fapt, cred că învăţ ceva. Am impresia că voi afla de ce
se petrec toate astea.
— Luminează-mă şi pe mine.
— Cred că visele astea, legate de ceea ce s-a petrecut în istorii, mă
înarmează cu informaţii care ar putea opri ceva se s-ar putea petrece în
viitor. Cred că Elyon îmi îngăduie să am visele astea. Poate pentru a-l
împiedica pe Tanis să organizeze acea expediţie.
Ea l-a privit lung.
— Bine, poate e exact invers. Poate urmează să împiedic ceva ce se
pregăteşte aici.
— Am trei sute patruzeci şi cinci de mii de dolari în cont, iar asta-mi
spune că e vorba de a doua variantă. Tocmai de aceea trebuia să afli ce
Dumnezeu căutăm în Bangkok, mai ţii minte? Şi n-ai descoperit nimic!
— Nu e chiar aşa. Crede-mă, când mă aflu acolo, nu mă preocupă prea
mult visele despre acest loc. Crede-mă! Am probleme ceva mai serioase. De
exemplu, trebuie să aflu cine sunt. Sau cum funcţionează treaba asta cu
Marea Romanţă.
— Romanţă? Te rog să nu-mi spui că te-ai îndrăgostit de fata aceea care
te-a lecuit.
Tom îi povestise Karei visul acela, după care adormise.
Şi-a amintit perfect ultima întâlnire a lui cu Rachelle. Felul în care ea îl
privise, îi zâmbise, păşise alături de el fără să scoată un cuvânt. Pe faţa lui
trebuie că apăruse o expresie anume, deoarece Kara s-a întors, dându-şi
ochii peste cap.
— Hai, lasă-mă. Nu poate fi ceva serios.
— De fapt, e o fiinţă foarte interesantă.
— Îhî. Sigur că da. Şi arată ca o zeiţă, fără îndoială. Te-a găsit irezistibil şi
te-a sufocat cu sărutări?
— Nu. S-a îndepărtat. Dar Tanis, conducătorul tribului, şi Palus, tatăl ei,
mă învaţă cum să cuceresc frumuseţea.
— Bine, Tom. Cucereşte frumuseţea. Din când în când, toţi avem dreptul
la câte-o fantezie. Până una, alta, aici avem probleme.
132
 Avionul a făcut un viraj, iar Kara s-a uitat pe lângă Tom, spre panorama
oraşului, care nu se deosebea prea mult de imaginea de sus a New Yorkului.
În metropola cu aspect modern şi foarte exotic locuiau, îngrămădiţi ca
sardelele, aproape opt milioane de oameni. Era miezul zilei. Spre răsărit,
Cambodgia. Spre sud, golful Thailandei şi, la câteva sute de kilometri dincolo
de el, Malaysia.
— Nu am pretenţia că ştiu cum merg lucrurile, dar m-ai cam speriat,
Thomas, a spus ea încet.
— Şi pe mine, a zis el, dând din cap.
Kara s-a întors cu faţa la el.
— Nu, vorbesc serios. Aici nu mai e vorba de un vis. Din câte-mi dau
seama, nici celălalt nu e un vis, dar nu mi-ar plăcea să tratezi realitatea asta
ca pe un vis. M-auzi? Ştii lucruri care nu erau pentru urechile tale – chestii
groaznice. După părerea mea, s-ar putea să fii singurul capabil să împiedici
nenorocirea.
Avea dreptate. Nu trebuia să trateze acel avion, de exemplu, ca pe un vis,
indiferent cât de puternică era acea impresie. Dimpotrivă, el fusese acela
care o convinsese că trebuiau să ajungă acolo. Ar fi procedat aşa dacă ar fi
fost doar un vis? Nu.
— Şi, nu te supăra, a spus Kara, dar ai început să arăţi prost. Ai pungi sub
ochi şi ţi-e faţa umflată.
— Umflată?
— Obosită. N-ai mai dormit cum trebuie de când a început treaba asta.
Lucru foarte adevărat. Se simţea de parcă nu ar mai fi dormit deloc.
— Bine, a zis el. Te-am auzit. Ai vreo idee?
— Sincer, da. Cred că te pot ajuta. Te pot ţine concentrat asupra
problemelor.
— Dar sunt concentrat. Nu ne-am afla aici dacă n-aş fi insistat eu.
— Nu, adică să fii cu adevărat concentrat. Atâta vreme cât tranzitezi între
aceste vise şi realităţi, există posibilitatea să faci presupuneri, corect?
— Cam aşa ceva. Probabil.
— Te asigur, faci prea multe. Acum, de pildă, probabil că încă te socoteşti
în pădurea colorată, dormind pe undeva, şi Bangkokul e vreun vis ce
porneşte de la istoriile despre Pământ. Ei bine, ai dreptate, dar te şi înşeli,
iar eu vreau să fiu sigură că eşti conştient de asta.
— M-ai derutat total.

133
 — Eu o să presupun că ambele realităţi sunt adevărate. La urma urmelor,
e posibil, nu? Universuri alternative, realităţi divergente, distorsiuni
temporale, ceva de genul ăsta. Problema este că de acum înainte socotim că
ambele realităţi sunt reale. Pădurea colorată există cu adevărat şi există şi o
femeie… cum spuneai că o cheamă?
— Rachelle.
— Aşa. Aşadar, există o femeie frumoasă acolo, pe nume Rachelle, care e
moartă după tine.
— Dar n-am spus aşa ceva.
Ea a ridicat o mână.
— Lasă asta acum. Ai prins ideea. Totul e real. Trebuie să faci ce trebuie
acolo, chiar dacă asta presupune să te îndrăgosteşti până peste cap. Te ajut
eu să faci asta. O să-ţi dau idei, sfaturi… Poate te ajut să o dai gata pe puicuţă.
— Asta dacă m-ar interesa să o dau gata pe prima puicuţă care-mi face
ochi dulci. Drept cine mă iei?
— Bine, nu-i mai spun puicuţă. Te ajută cu ceva? Să nu ne îndepărtăm de
subiect. Totul e real. Aici e problema. Şi n-o să te las să uiţi asta. N-o să mai
vorbim de vise de aici înainte. O să ne prefacem că ar fi vorba de o altă ţară,
sau vedem noi. Iar liliecii cu blană sunt reali.
A rostit ultima propoziţie cam tare, iar un european înalt, cu părul negru
şi mustaţă, s-a uitat la ei. Kara i-a întors privirea.
— Doriţi ceva?
Bărbatul şi-a mutat privirea în altă parte, fără să-i răspundă.
— Vezi, cu situaţii de acest fel ne vom confrunta. Tocmai de aceea trebuie
să rămânem aproape umil de altul, pentru că, ştii şi tu, Thomas, şi lumea
asta este reală.
Avionul s-a zdruncinat în momentul când roţile au atins pista, iar
compartimentul de bagaje de deasupra capului lor a scârţâit din cauza
sarcinii.
— Uite că am aterizat la Bangkok, iar vaccinul Raison va fi lansat mâine,
iar tu ştii o serie de lucruri despre el.
— Prin urmare, pătrundem la modul serios în ambele realităţi, a spus
Tom.
— Eu, nu. Doar tu. Eu o să te ajut.
Acesta era cel mai inteligent lucru pe care îl auzise în ultimele două zile. I-
a venit să o strângă în braţe chiar în acea clipă.
— De acord.
134
 — Bine, a zis Kara, şi a inspirat adânc. Acum, ajunşi la Bangkok, ce facem?
— Încercăm să aflăm tot ce se poate despre Raison Pharmaceutical.
— Da, a spus Kara. Cum?
— Mergem la complexul lor din afara oraşului.
— Bun. Şi după aceea?
— Apoi îi împiedicăm să livreze chiar şi mostre ale produsului. Ba chiar
mai mult, îi împiedicăm să facă lansarea mâine.
— În privinţa asta, planul nu cred că va merge, a spus Kara. Nu sunt agent
de bursă, dar am văzut de destule ori cum reacţionează piaţa după lansarea
vreunui nou medicament, şi-ţi garantez că anularea unui asemenea
eveniment ar face ca valoarea acţiunilor companiei să scadă. În aşteptarea
anunţului de lansare, această valoare e deja mare.
Tom a dat aprobator din cap.
— Iar noi trebuie să-i convingem să distrugă toate mostrele vaccinurilor
existente. Dar şi mijloacele de obţinere a lor.
— Treaba asta va fi foarte greu de realizat. Crezi că vom trece de poartă?
E vorba despre ceva foarte bine păzit, nu-i aşa?
— Cred că asta o să aflăm la faţa locului.
Kara a oftat şi a clătinat din cap.
— Data viitoare când ajungi în celălalt loc, află mai multe informaţii. Clar.
Până atunci, însă, pot să te ajut cu ceva care să-ţi slujească dincolo? l-a
întrebat ea şi l-a privit cu un aer extrem de serios, după care a continuat: Ţi-
am spus, Thomas, tratăm ambele… cum să le numim? Lumi? Tratăm ambele
lumi ca fiind reale. De fapt, aşa şi trebuie să fie. Deci, dacă avem nevoie de
informaţii aici, probabil că ai nevoie de informaţii şi acolo.
El a clătinat din cap.
— Nu, nu chiar. Acolo nu se întâmplă nimic deosebit. Mai precis, sunt
rătăcit şi mi-am pierdut memoria, dar nu văd cum ceva petrecut aici m-ar
putea ajuta cu ceva acolo.
— Eu n-aş presupune că acolo nu se întâmplă nimic. Cum numeşti treaba
asta, în care trebuie să cucereşti frumuseţea? Ai nevoie de sfaturi ca să o
cucereşti pe puicuţă?
— Te rog…
— Bine. Atunci, cum să descoperi dragostea adevărată?
— Nu.
— Să nu scapi vânturi în prezenţa ei.
— Nu iei lucrurile astea în serios.
135
 — Ba tocmai asta fac. Eşti idealist cât pentru sute de romane. Ai însă
nevoie de sfaturi practice. Spală-te pe dinţi, dă-te cu deodorant şi schimbă-ţi
lenjeria.
— Mulţumesc, surioară. Sfaturi de nepreţuit, a zis el şi a zâmbit strâmb.
Cred că ea este foarte religioasă.
— Atunci, du-te la biserică împreună cu ea. Dar asigură-te că nu e cine
ştie ce cult. Nu te băga în vreun cult sinucigaş.
— În realitate, acolo suntem cu toţii foarte religioşi. Am convingerea că
acel Elyon este Dumnezeu.
Kara a ridicat sprâncenele a mirare.
— Dar tu nu crezi în Dumnezeu, ai uitat? Tata credea în el, iar asta a fost
cât pe ce să ne ucidă pe toţi. Când vine vorba de Dumnezeu, eu aş cam
termina-o cu femeia aceea. Sau fată. Nu amesteca religia şi politica în treaba
asta. Mai bine găseşte-ţi altă femeie.

Le-a trebuit o oră până să iasă din aeroport şi să negocieze închirierea

unei mici Toyota Tercel de culoare verde de la biroul Avis. Tom avea încă
permis de conducere internaţional, obţinut în Filipine, şi se bucura la gândul
că va trebui să se strecoare din nou prin traficul unui oraş din Lumea a
Treia. Kara a desfăcut harta pe bord şi şi-a asumat rolul de navigator,
probabil mai dificil decât cel de şofer.
A trasat o linie pe hartă.
— Aşa, la Raison Pharmaceutical se ajunge trecând de parcul regal Rama,
spre estul oraşului. Ajungem în sud pe Vibhavadi Rangsit spre scurtătura
Inthara, la est de autostrada expres Inthara, după care mergem spre sud,
către districtul Phra Khanong. A ridicat ochii chiar când Tom intra în trafic.
Ai grijă să nu fim omorâţi. Aici nu suntem la Denver.
— Cu Dumnezeu înainte.
S-a auzit imediat un claxon, iar Tom a virat brusc ca să evite coliziunea.
— Eu nu sunt credincioasă, ai uitat? a spus ea.
— Poate c-ar fi timpul să devii.
Trebuia să se obişnuiască din nou cu claxoanele – acestea erau la fel de
omniprezente ca şi semnele rutiere. Drumurile principale erau marcate
corespunzător, dar ele slujeau mai curând drept recomandări decât ca
restricţii sau obligaţii. Poziţia maşinii şi volumul claxonului reprezentau
nouăzeci la sută din lege: prioritate pentru primul sosit şi cel mai zgomotos.
Punct.
136
 A apăsat şi el pe claxon, ca să se încălzească. Din apropiere s-a auzit un alt
claxon, sunând ca o chemare pentru împerechere. Nimeni nu părea să se
sinchisească. Mai puţin Kara.
— Ce e?
— Sună bine, nu crezi?
Au pătruns în oraş. Deasupra zgârie-norilor ce dominau centrul oraşului
atârna o negură cafenie. În depărtare, trenul suspendat. Taxiuri rablagite,
cârpite cu sârmă de baloţi, dar şi automobile Mercedes îşi disputau
carosabilul cu taxiuri-motocicletă şi tuk-tuk-uri – nişte vehicule ciudate, un
amestec între motociclete pe trei roţi şi automobile.
Plus biciclete. Nenumărate biciclete.
Thailandezii se duceau să-şi rezolve treburile zilnice, o parte legănându-
se pe bicicletele-cărucior pe care îşi instalau tarabele cu cârnăciori şi tot
felul de fripturi, unii conducând camioane de gunoi, iar alţii umblând pe
stradă în rasele oranj de călugăr.
A întredeschis geamul. Era începutul după-amiezii – mirosurile oraşului
erau copleşitoare. Însă pentru Tom ele erau îmbătătoare. Ici, miros de gaze
de eşapament, dincolo, de apă stătută, apoi cel de tăiţei, mai departe, de…
Se simţea ca în Filipine. Acasă. În urmă cu zece ani, poate că el ar fi fost
unul dintre pungaşii de pe stradă, amestecându-se printre localnici, apoi
oprindu-se la o tarabă pentru a cumpăra nişte satay cu sos de arahide.
Tom a simţit un nod în gât. Aceea era cea mai frumoasă privelişte pe care
o văzuse în ultimii ani.
Au mers în tăcere vreme de vreo douăzeci de minute. Kara a privit în
acest timp pe geam, preocupată de propriile-i gânduri. Amândoi se lăsaseră
cuprinşi de o nostalgie dulceagă.
— Mi-era dor de toate astea, a spus Kara. Am impresia că trăiesc un vis.
Poate că amândoi suferim de aceeaşi boală.
— Tot ce se poate. E exotic.
— Exotic.
Au trecut prin districtul Phra Khanong şi s-au îndreptat spre deltă.
Sunetele oraşului, ceva mai estompate, au rămas în urma lor. Clădirile din
beton au făcut loc unor pâlcuri de copaci şi orezării, cunoscute sub numele
de delta Mae Nam Chao Phraya – castronul cu orez al Asiei –, o mare de
fertilitate, fierbinte şi aburoasă, plină de o vegetaţie infestată de tot soiul de
insecte şi alte creaturi aproape invizibile.

137
 Asemenea supei primordiale din care se năştea cel mai ucigător virus
cunoscut de umanitate.
— Mi-e greu să cred că ne aflăm cu adevărat aici, a spus Tom.
— Am traversat globul în mai puţin de douăsprezece ore. Nimic nu se
compară cu epoca supersonicelor. Hei, virează stânga aici. Mai avem de
mers vreun kilometru.
Tom a pătruns pe un drum privat care ducea către o zonă ascunsă de
vegetaţie luxuriantă, ca de junglă. Asfaltul era negru, semn că fusese turnat
recent. Nu se vedea nici o altă maşină.
— Eşti sigură că pe aici trebuia să o luăm? a întrebat Tom.
— Nu. Dar am urmat indicaţiile de pe hartă. E cam… bizar.
Potrivit cuvânt.
Complexul se ridica din solul deltei ca o furie în noapte. Jungla fusese
defrişată drept în faţă. Apoi au văzut o poartă. Doi sau trei paznici. Peluze
bine îngrijite. Şi o clădire albă, masivă, care se întindea pe o suprafaţă mare.
În spatele ei, jungla îşi reîncepuse asediul.
Tom a oprit maşina la o sută de metri de poarta de acces.
— Aici e?
— Raison Pharmaceutical, a confirmat sec Kara, făcând un semn cu capul
spre o plăcuţă care lui îi scăpase, aflată pe partea stângă.
A întredeschis portiera, a scos un picior, apoi s-a ridicat. Jungla scotea tot
soiul de sunete – cicadele, milioane, îşi ţipau avertismentul. Umiditatea mare
îngreuna respiraţia.
S-a aşezat înapoi pe scaun, a închis portiera încet, pornind din nou
maşina. Au ajuns până în faţa porţii fără să-şi adreseze nici o vorbă.
— Aici e, a zis Tom. Un paznic purtând o uniformă gri, înarmat cu un
pistol, s-a apropiat de maşină. De ce eşti aşa de tăcută?
— Dar ce-ai vrea să spun? „Să ne-ntoarcem. Nu-mi miroase a bine? Te rog
să nu faci vreun gest prostesc?”
— În fine, ăsta sunt eu, a zis Tom şi a coborât geamul.
— Exact.
Paznicul s-a uitat la plăcuţa de înmatriculare şi a făcut un pas în faţă.
— Ce căutaţi aici?
— Am venit să discutăm cu Monique de Raison. Sau cu Jacques de Raison.
E foarte important să stăm de vorbă cu unul dintre ei.
Bărbatul şi-a consultat clipboard-ul.
— Nu am programată sosirea nimănui. Cum vă numiţi?
138
 — Thomas Hunter.
A dat o pagină.
— Aveţi programare?
Kara a scos capul pe geam.
— Sigur că avem. Tocmai am sosit din Statele Unite. De la Centrul pentru
Controlul Epidemiilor. Mai verifică o dată, trebuie să fim trecuţi acolo.
— Şi cum vă cheamă?
— Kara Hunter.
— Nici unul dintre dumneavoastră nu este trecut pe lista mea. Aici este o
unitate ce beneficiază de măsuri speciale de securitate. Nimeni nu intră dacă
nu e trecut pe listă.
Cu un aer răbdător, Tom a dat din cap.
— Nici o problemă. Dă un telefon. Spune că a sosit Thomas Hunter din
partea CDC. Este extrem de important să discut cu Monique de Raison.
Astăzi. Doar n-am zburat degeaba tocmai din Atlanta până aici. S-a forţat să
zâmbească. Sunt convins că înţelegi.
Omul a şovăit, după care s-a întors în ghereta lui.
— Ce facem dacă nu ne lasă să intrăm? a întrebat Tom.
— Ştiam că aşa are să se întâmple.
— Poate eram mai convingători dacă închiriam un Mercedes.
— Hai, că o să aflăm răspunsul într-o clipă.
Paznicul s-a apropiat de maşină.
— Nu avem nici o înştiinţare privind vizita dumneavoastră. Mâine va
avea loc o prezentare la Sheraton Grande Sukhumvit. Îi puteţi întâlni acolo
pe amândoi.
— Am impresia că nu ai înţeles. Trebuie să discut cu ea astăzi, nu mâine.
Este extrem de important, omule. M-auzi? E grav!
Paznicul a şovăit şi, preţ de o clipă, Tom a crezut că îl convinsese să le
permită accesul. Omul a vorbit discret în aparatul de radio-recepţie. Uşa
gheretei s-a deschis şi a apărut un al doilea paznic. Ceva mai scund decât
primul, avea mânecile suflecate, ceea ce îi scotea în evidenţă muşchii.
Ochelari negri. Genul de individ care agrea tricourile pe pieptul cărora scria
Rambo, personajul jucat în filme de Sylvester Stallone.
— Vă rog să plecaţi, a spus primul paznic.
Tom s-a uitat la el. Apoi l-a privit pe celălalt, care se oprise lângă botul
maşinii. A ridicat geamul.
— Ai vreo sugestie? a întrebat-o el pe Kara.
139
 Ea îşi rodea unghiile. Dar nu i-a cerut să bată în retragere.
Paznicul aflat în faţa maşinii le-a făcut semn să întoarcă.
— Cât e de important să zădărnicim acest anunţ pe care vor să-l facă
mâine? a întrebat Kara.
— E important în măsura în care-ţi închipui că putem cu adevărat să
schimbăm cursul istoriei.
— Am depăşit etapa asta, a spus Kara. Răspunsul e „da“. Concentrează-te.
Suntem în realitate. De aceea ne aflăm aici.
— Totul depinde de posibilitatea de a împiedica anunţul acesta, care va
schimba istoria lumii. Paznicul începuse să se agite. Tom a apăsat butonul
care bloca portierele. Depinde de planurile lor de a începe vânzarea
vaccinului chiar de mâine.
— N-am putea presupune altceva? Nu participăm la un joc ce poate fi
reluat dacă am pierdut prima manşă.
Un pumn a aterizat în geam. Paznicii deveniseră nerăbdători. Musculosul
a dus o mână spre tocul unde-şi ţinea pistolul.
— Doar nu vor ucide un cetăţean american, nu crezi? a întrebat Tom.
— Nu ştiu, dar cred că lucrurile încep să degenereze, Thomas. Am face
bine să plecăm.
Tom a scos un mormăit de nemulţumire şi a izbit cu pumnul în volan.
Poate că nu avea tăria să schimbe cursul istoriei. Poate erau doar doi martiri
care se străduiseră să o facă, dar se treziseră blocaţi la poarta Raison
Pharmaceutical. Ori poate că pentru schimbarea istoriei era nevoie de
măsuri extraordinare.
— Thomas…
Paznicii au lovit cu palmele în capota maşinii.
— Stai.
Tom a deblocat portierele, a deschis-o pe a lui şi s-a dat jos din maşină.
Ambii paznici au dus mâinile spre arme.
— Hopa! a făcut Tom şi a ridicat braţele. Uşurel. Vreau doar să stăm de
vorbă. O singură chestiune, vă promit. Sunt într-o misiune oficială din partea
guvernului Statelor Unite. Aveţi încredere în ce vă spun, doar nu vreţi să-mi
faceţi vreun rău.
— Urcaţi în maşină, domnule!
— Urc, dar mai întâi vreau să vă spun ceva. Centrul pentru Controlul
Epidemiilor a aflat că vaccinul pe care compania asta intenţionează să îl
lanseze pe piaţă mâine are un efect ucigător. Suferă mutaţii la temperaturi
140
ridicate şi devine un virus despre care credem că va avea efecte cu rază
lungă de acţiune.
S-a apropiat de paznicul scund şi musculos.
— Ascultaţi cu atenţie! A vorbit apoi tare şi rar. Am venit aici ca să
împiedicăm producerea unui dezastru. Voi doi o să fiţi socotiţi nişte imbecili
care nu au vrut să-şi destupe urechile când americanii au venit să o
avertizeze pe Monique de Raison. Trebuie să-i comunicaţi asta!
Ambii paznici băteau în retragere, acum cu armele în mână, în continuare
hotărâţi, dar prinşi oarecum pe picior greşit de îndrăzneala lui Tom. Lucru
destul de ciudat, Tom nu se temea prea mult de pistoalele lor. Da, îl făcuseră
să simtă un nod în stomac, dar asta nu-l îndemna să fugă îngrozit. Scena
aceea i-a adus aminte de lecţia de pe deal pe care i-o dăduseră Tanis şi Palus.
Cum să alunge o mie de Shataiki folosindu-se de câteva lovituri de picior
bine plasate.
Şi-a mutat privirea de la un paznic la celălalt şi s-a opus dorinţei foarte
puternice de a încerca lovitura învăţată de la Tanis – cea cu piciorul din
răsucire dublă, care la început i se păruse imposibil de realizat. Reuşise şi el.
Iar cei doi erau plasaţi în mod ideal. A simţit că salivează abundent. Ştia că
putea să aplice lovitura. Pur şi simplu: unu, poc, răsucire; doi, poc. Exact cum
îl învăţase Tanis. Cei doi nici n-ar fi apucat să reacţioneze.
Ar fi fost o nebunie, desigur. Dar dacă, doar dacă, acela fusese doar un vis.
Se putea ca în gând să fi reuşit răsuciri fulgerătoare, dar aici, în realitate,
exista posibilitatea de a cădea lat pe asfalt.
— M-aţi auzit? a spus el. Trebuie să discut cu cineva.
Cei doi au rămas pe loc, ghemuindu-se, pregătiţi pentru orice
eventualitate.
— Băieţi, vă place Jet Li?
— Înapoi, a răcnit cel musculos. Înapoi!
— Ascultaţi-mă! a strigat Tom, frustrat.
— Înapoi, înapoi, ori trag, a urlat musculosul cu glas strident.
Tom a clipit către individ. Ce-ar spune Tanis de asta?
— Bine. Calmaţi-vă.
S-a întors ca pentru a urca în maşină. Perfect.
În acea clipă, se crease situaţia perfectă pentru realizarea acelei lovituri
de picior. Dacă cei doi ar fi tras, se puteau nimeri unul pe celălalt. Doar dacă
el…

141
 Tom şi-a pus mâna stângă pe capotă, apoi a făcut o forfecare în aer. Poc,
pistolul lovit, poc, lovitură la cap. A continuat rotaţia în aer în virtutea
inerţiei şi a încheiat pirueta.
Terminase cu unul dintre ei. Celălalt rămăsese cu ochii holbaţi.
S-a auzit o detunătură.
Glonţul l-a ocolit.
Poc, pistolul, poc, capul.
Aterizare. Perfect.
A rămas aproape de capotă, uimit de ceea ce reuşise. Cei doi paznici
zăceau pe spate. Musculosul trăsese aiurea. Chiar îi reuşise lovitura? Inima îi
bătea nebuneşte. Se simţea capabil să se bată şi cu o mică armată.
— Thomas!
Kara. Ţipa la el.
A fugit până la ghereta paznicilor, a găsit butonul care deschidea porţile.
A apăsat. S-a auzit zumzetul motoarelor, iar poarta a început să se dea încet
în lături. A ţâşnit spre maşină.
Kara se uita la el cu ochi măriţi de uimire.
— Ţine-te bine! a strigat el şi a băgat în viteză. A îndreptat maşina spre
poarta deschisă. Au pornit cu iuţeală spre clădirea albă.
Imediat după aceea s-a ivit altă problemă. A apărut o gaură rotundă în
parbriz. De glonţ.
Kara s-a lăsat în jos pe scaun.
— Au început să tragă! a ţipat ea.
Din clădire ieşiseră alţi patru paznici. Aveau puşti şi trăgeau în ei.
Tom a realizat că trăia o realitate. A virat brusc dreapta şi a apăsat
puternic pedala de acceleraţie. Automobilul a derapat pe pietrişul mărunt. A
făcut o rotaţie aproape completă. Alte două gloanţe au găurit luneta.
— Ţine-te bine!
În momentul în care pneurile şi-au recăpătat aderenţa pe asfalt, Toyota a
ţâşnit ca o săgeată. Prin poartă. Când au trecut prin dreptul firmei Raison
aveau o viteză de o sută douăzeci de kilometri pe oră.
Nu a încetinit decât atunci când a ajuns la intersecţie. Traficul de pe
şoseaua principală nu permitea rularea cu o asemenea viteză. Abia după
vreo doi kilometri, inima a început să bată normal.
Kara a expirat lung.
— Ce-a însemnat asta?
— Nu începe din nou. A fost o nebunie, recunosc.
142
 — Nu te contrazic.
Reuşiseră să plece fără nici o zgârietură.
— Ce anume ai făcut acolo? l-a întrebat Kara.
— Nu mai ştiu. Iniţial, nu intenţionam să îi atac. Dar aşa s-a întâmplat.
Trebuia să intru, şi cei doi îmi stăteau în cale. Iar tu lăsai impresia că ar fi
trebuit să…
— Nu, mă referam la lovitura aceea. Nu te-am văzut niciodată făcând aşa
ceva.
Idee care îl frământase şi pe el în ultimele cinci minute.
— N-am mai reuşit aşa ceva. Cel puţin aici.
— Ce să înţeleg prin asta?
— Păi, de fapt… am învăţat lovitura de la Tanis.
— În cealaltă realitate?
— Am reacţionat instinctual. Ca şi cum creierul meu a învăţat noi scheme
şi le foloseşte în mod mecanic. Se spune că am putea trece şi prin ziduri dacă
ne-am folosi puterea minţii la capacitate maximă, nu? O nebunie, ce mai.
Kara continua să privească şoseaua.
— Nu, nu-i o nebunie. De fapt, lucrurile se leagă. În visul ăsta ciudat al tău.
Iar noi le tratăm pe amândouă ca şi cum ar fi adevărate, sper că n-ai uitat.
— Aşadar, pot folosi aici ce învăţ acolo. Şi ce învăţ aici pot utiliza dincolo.
— Evident. Nu doar cunoştinţe, ci şi priceperi. Au rămas tăcuţi câteva
clipe, după care ea a adăugat: Şi-acum ce facem?
— Acum luăm o cameră la Sheraton Grande Sukhumvit şi să sperăm că
vom reuşi să o convingem mâine pe Monique de Raison.
— Poate o curtezi, a spus Kara.
— S-o curtez?
— Ei, lasă asta.
Tom a oftat.
— Nu fi ridicolă.
— Acum ai nevoie de somn. Ca să visezi.
El a dat din cap.
— Somn şi vis.

143
 16

— Thomas! Trezeşte-te. Deschide gura.

Thomas a simţit sucul răcoros alunecându-i pe gâtlej. Tresărind, a scos un
gâlgâit şi a scuipat o bucată dintr-un fruct.
— Uşor, flăcăule.
Ţinând un fruct galben într-o mână, Tanis i-a surâs. Michal stătea lângă el.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat Tom.
— Ai leşinat, a spus Tanis. Doar o muşcătură din fructul acesta şi ţi-ai
revenit destul de repede.
— Eşti slăbit. Probabil că astea sunt urmările căderii tale în pădurea
neagră, a spus Michal. Cum te simţi acum?
— Bine.
Era uşor dezorientat, dar în rest se simţea bine. Visase despre Bangkok.
Unde se bătuse cu doi paznici. Apoi se retrăsese într-un hotel de lux numit
Sheraton Grande Sukhumvit, unde el şi Kara îşi luaseră un apartament, se
plimbaseră prin oraş şi, într-un final, se prăbuşiseră în pat, epuizaţi de
diferenţa de fus orar.
A scuturat din cap.
— Câtă vreme am fost… dus?
— Doar câteva minute, i-a răspuns Tanis.
Cu toate astea, visase o zi întreagă în Bangkok.
Prin minte i-au trecut două gânduri. Unu, trebuia să trateze ambele lumi
ca fiind reale. Doi, trebuia să obţină mai multe informaţii.
Ceea ce însemna, probabil, că până la urmă trebuia să ajungă din nou în
pădurea neagră. Cu ajutorul lui Tanis. Asta dacă nu-l convingea pe Michal să-
l ajute.
Ce era în mintea lui? Nu se putea întoarce în pădurea neagră!
— Te rog, a zis Tanis, întinzându-i fructul, mai ia o înghiţitură.
A luat o muşcătură mare şi imediat a simţit nectarul răspândindu-se prin
tot trupul. A muşcat încă o dată şi încă o dată şi, brusc, şi-a dat seama că
uitase de sine mestecând. Terminase deja de mâncat fructul.
— Ai visat? l-a întrebat Tanis.
— Să visez? a făcut Tom şi s-a ridicat.
— Adineauri ai visat despre istorii?
144
 Tom a aruncat o privire spre Michal, care a ridicat din sprâncene.
— Mi-am pierdut cunoştinţa doar câteva secunde, a spus el.
— Visele nu ţin seama de timp, a zis Tanis.
Nu avea cum să-i ascundă ceva căpeteniei satului.
— Da, de fapt cred c-am visat ceva.
— Ai apelat la cărţile de istorie ca să citeşti despre Napoleon?
Oare ce părere avea Michal despre asta? Tanis nu-i ascundea nimic. Nu,
singur că nu. Era prea inocent.
— Nu, a răspuns Tom. De ce să fac asta?
— Cum, ai uitat? Eu te învăţ cum să lupţi, iar tu-mi deschizi ochii cu
privire la istorii. Ăsta a fost târgul!
— Da?
— Cel puţin aşa am înţeles eu. Tu ce părere ai, Michal? Cum Thomas
Hunter pare să aibă acces neîngrădit la istorii, iar eu sunt un luptător foarte
înzestrat, mă gândeam că împreună vom face o echipă minunată. Dacă
pornim o expediţie în pădurea neagră, eu şi Thomas ne-am ajuta foarte mult
unul pe celălalt. Nu-i aşa?
Roush-ul s-a încruntat, căzând pe gânduri.
— Hm…
Tom a presupus că Michal va dezaproba energic acea idee. Dar nu a făcut-
o.
Într-un anume fel, părea să-i fie supus lui Tanis.
— Ideea ca voi doi să colaboraţi e interesantă. Însă expediţia este o
greşeală prostească, din numeroase motive. E ca şi cum ai căuta o faleză
abruptă peste care să te apleci. Chiar aşa de mult vrei să vezi dacă vei cădea?
— Atunci, măcar să învăţ mai mult despre istorii de la Thomas, a spus
Tanis. Înţeleg de ce nu vrei. După cum spui tu, nu vrei să intervii prea mult
în viaţa noastră. Istoriile ar putea să se amestece între ele, aşa susţii. Am
înţeles. Dar Thomas Hunter nu este un Roush. Iar faptul că se află aici, având
visele astea, înseamnă că aşa a vrut Elyon. Poate chiar el a făcut să fie aşa! Mi
se pare firesc să stabilim această legătură. Nu crezi?
Era clar că inocenţa nu afectase inteligenţa omului.
— Istoriile se transmit pe cale orală dintr-un anumit motiv, a spus Michal
cu precauţie. Eu m-aş gândi de două ori înainte de a pune tradiţia la îndoială.
Tom a făcut un pas în faţă, exclamând:
— De fapt…
Amintindu-şi promisiunea pe care i-o făcuse Roush-ului, a tăcut.
145
 Michal s-a uitat la el.
— Da, Thomas. De fapt, ce?
— Hm, ca să fiu sincer până la capăt, am şi eu câteva întrebări legate de
istorii. Am impresia că sunt blocat într-un anumit timp, cu puţin înainte de
Marea Înşelătorie. În visele mele, eu şi sora mea avem impresia că am putea
împiedica răspândirea virusului. Credem că acesta ar fi scopul vieţii noastre.
Poate mă ajuţi să fac asta. E absurd, cumva?
— Nu. Nu chiar, a recunoscut Michal. Cum poţi opri ceva ce deja s-a
întâmplat? Vezi tu, visele astea nu ajută la nimic. Ele te menţin într-o stare
de confuzie. Tot ele ar putea fi cauza amneziei care nu vrea să cedeze. Ar
trebui să te concentrezi asupra altor lucruri, nu asupra unor nimicuri din
trecut. E cumva absurd ce spun?
— Ai dreptate, da. E logic, dar în visele mele, lucrurile nu sunt chiar atât
de logice.
— Şi vrei să încurajez aceste vise? Tu ce părere ai, Tanis? Ţi se pare logic
ce spun?
— Perfect logic. Dar dacă visele persistă, s-ar putea ca ele să aibă alt scop.
Cum să facem arme, de exemplu.
— Arme! La ce-ţi trebuie arme? a întrebat Michal cu asprime.
— Ca să lupt împotriva Shataiki-lor, la ce altceva?
— Îi vei bate cu inima! a exclamat Roush-ul. Lasă armele! O să-ţi spun
ceva din istorii chiar acum, iar apoi nu voi mai discuta cu voi despre ele
niciodată. Există un dicton pe care vă rog să nu-l uitaţi. La vremea când s-a
lansat a fost folosit greşit, dar acum el vă va sluji foarte bine amândurora.
Faceţi dragoste, nu război, aşa se spune. Gândeşte-te la asta, Tanis, când
intenţionezi să-ţi confecţionezi arme. Faceţi dragoste, nu război.
Tanis a părut şocat. Şi-a depărtat braţele, cu palmele în sus.
— Îmi pui la îndoială motivele? Cunoşti vreun bărbat mai priceput la
Marea Romanţă? Nu! Voi salva, aşa cum ar face-o şi Elyon. Se poate pune la
îndoială faptul că am nevoie de o armă pentru a-i distruge pe liliecii negri?
Am făcut vreo sugestie greşită?
— Nu. Şi, da, îl iubeşti foarte mult pe Elyon. Nu ţi-aş pune la îndoială
motivele ori dorinţele. Tanis? M-auzi? Niciodată!
Ochii lui Tanis au sclipit de disperare. Şi-a ridicat un pumn spre cer şi a
strigat:

146
 — Elyon, vai, Elyon, niciodată nu-mi voi renega iubirea faţă de tine. Mă
voi cufunda la pieptul tău şi voi sorbi din inima ta! Nu te voi părăsi.
Niciodată!
În ochii lui Michal au apărut lacrimi. Era prima oară că Tom vedea o
asemenea emoţie la stoicul Roush, iar asta l-a surprins.
Precipitat, Tanis a început să se plimbe încolo şi-ncoace.
— Trebuie să scriu o poveste pentru Elyon. Să vorbesc despre iubirea
mea şi despre Marea Romanţă, dar şi despre salvarea tuturor lucrurilor
existente! Mă simt inspirat. Mulţumesc, vă mulţumesc amândurora pentru
asta. S-a întors către Thomas. Vom sta de vorbă mai târziu, tinere ucenic.
Eşti pregătit să cucereşti frumuseţea.
Referirea lui la romanţa anticipată cu Rachelle l-a făcut pe Tom să se
simtă brusc ameţit.
— Da, cred că da. Cred că-mi aduc aminte.
Încet. Prea încet.
— Aşa-mi placi! a zis Tanis şi l-a lovit prieteneşte peste spate. Minunat.
Nu uita, el alege.
Tom a dat din cap.
— El alege. Am reţinut.
— Urmăreşte.
Pauză. Trebuia să repete.
— Urmăreşte.
— Salvează.
— Salvează.
— Curtează.
— Curtează.
— Protejează.
— Protejează.
— Dăruieşte.
— Asta era ceva suplimentar.
Tanis şi-a îndreptat din nou pumnul spre cer.
— Dăruieşte. E bună, şi o voi include în povestea pe care o scriu.
Tom l-a imitat pe Tanis, îndreptându-şi pumnul spre cer.
— Dăruieşte!
— La fel şi tu.
— La fel şi tu.
— Ba nu. Tu trebuie să spui: „Şi eu.“
147
 — Şi eu, a repetat Tom.
— Acum, trebuie să plec. Povestea este în plină desfăşurare. Tanis a dat
din cap către amândoi. Până la Adunare.
A alergat câţiva paşi şi apoi s-a întors.
— Să-i spun că o aştepţi?
— Pe cine?
— Frumuseţea! Rachelle, flăcăule. Rachelle, frumuseţea.
— Acum? Nici măcar nu ştia cum să cucerească o frumuseţe. Dar mai ales
acum, în faţa lui Michal, trebuia să urmeze sfaturile Roush-ului. Să se
prefacă.
— Sigur, a zis Tom.
— Ha! a făcut Tanis şi s-a îndepărtat în fugă.
Michal l-a urmărit pe Tanis fugind.
— Ameţitor, minunat, magnific.
— Am impresia că nu ai hotărât în privinţa lui, a zis Tom.
— E om! Nu pot decât să admir oamenii.
— Corect. Da, bineînţeles.
Tanis abia se vedea alergând pe strada principală, anunţând probabil pe
toată lumea că îndrăzneţul vizitator sosit din satul îndepărtat se afla acum
pe deal, pregătit să curteze şi să o cucerească pe frumuseţea lui. Rachelle.
Michal s-a întors cu spatele spre vale.
— Marea Romanţă. Adunarea. Nici nu ştii cât aş da ca să am ceea ce ai tu.
A ţopăit câţiva paşi şi a privit cu dor spre orizont. Câteodată e prea mult
pentru mine. Abia rezist să stau deoparte şi să mă uit.
Asta era situaţia. Tom nu putea pune la îndoială hotărârea lui Michal de a
nu-i dezvălui istoriile după o discuţie ca aceea. Totul era un amestec de
absurdităţi pe care orice…
Cu coada ochiului a văzut o siluetă gonind prin satul aflat dedesubt, iar
inima a început să-i bată mai tare. Era Rachelle. De la distanţa aceea nu-i
putea zări chipul, ci numai rochia albastră. Fugea spre intrarea arcuită a
satului, ca un copil care vrea să prindă din urmă maşina cu îngheţată.
Tanis îi spusese şi ei.
Tom a simţit cum îl cuprinde panica. În ce se băgase? Nu cumva lucrurile
evoluaseră prea rapid? Se afla în vale doar de o zi. Locuitorii de acolo păreau
că se scaldă în iubire. Normal, în absenţa răului care să le golească inimile,
aşa trebuia să fie acolo.

148
 Ceea ce însemna că şi el era plin de iubire. Memoria îi va reveni. Aşa avea
să se întâmple.
Rachelle a mai încetinit pasul la intrare şi apoi a început să urce panta
dealului mergând în zigzag. Îi venea greu să creadă că exista cineva atât de
dornic să-l întâlnească, dar mai ales să se lase fermecat de el. Era chiar atât
de ispititor? De atrăgător?
— Michal! Şi-a dres glasul: Michal.
Legănându-se în aşteptarea plină de speranţă, Roush-ul privea în josul
dealului.
— Michal, trebuie să mă ajuţi.
— Şi să alung orice farmec? Totul e-n inima ta, Thomas. Cucereşte-o!
— Nu ştiu cum! Am uitat.
— Ba nu, nu ai cum să uiţi. Unele lucruri nu se uită niciodată.
— Urcă spre noi! a zis Tom şi a început să se agite. Nu ştiu la ce se
aşteaptă din partea mea.
— Eşti agitat; asta-i bine. Semn bun.
— Serios?
— Îţi trădează adevăratele sentimente.
Tom s-a oprit şi l-a privit lung. Destul de adevărat. De ce era atât de
neliniştit? Pentru că îşi dorea foarte mult să o impresioneze pe femeia
frumoasă ce urca dealul spre el.
Înţelegerea acestui lucru nu a făcut decât să-i accentueze starea de
agitaţie.
— Măcar dă-mi un sfat, a spus el rugător. Să rămân aici?
— Nu ţi-a zis Tanis? Bine, şi Michal a ridicat o aripă, îndrumându-l pe
Tom în susul dealului, către pădure. Să ştii, nu-ţi vorbesc din experienţă, ci
din ceea ce am văzut, şi, fiindcă am văzut destule, ţi-aş sugera să o aştepţi
între copacii de acolo. Aripile i-au tremurat. Cred că vrei intrigă şi mister.
Vai, vai. Trebuie să plec. Rachelle se apropie. Dispar.
Michal s-a îndepărtat legănându-se, a ţopăit de două ori, apoi s-a ridicat
în zbor.
— Michal!
Dar acesta plecase.
Tom s-a întors şi a observat că Rachelle urca dealul cu repeziciune,
ţinându-şi mâinile la spate şi privind în jur cu nonşalanţă. S-a făcut mic şi, în
ciuda faptului că se ştia văzut, a fugit spre culme.

149
 Începuse să creadă că pătrunsese prea adânc printre pomi. Că uriaşul
copac de ambră după care stătea îl ascundea bine. Ea nu-l văzuse. Nici nu
ştia sigur de ce se făcuse asta. Salvarea frumuseţii semăna întru câtva cu
jocul de-a v-aţi ascunselea?
Dar nu putea rămâne în câmp deschis cu braţele încrucişate, prefăcându-
se că era un războinic neînfricat. Pe de altă parte, poate că Tanis aşa ar fi
procedat. Probabil că şi el trebuia să facă la fel.
A scos capul de după copac.
Nici urmă de Rachelle. Pădurea lumina în culori ameţitoare. Roşu,
albastru şi chihlimbariu în acea porţiune. Deasupra capului, păsărelele
ciripeau. O briză slabă aducea mirosul pătrunzător al trandafirilor.
Dar nici urmă de Rachelle.
Temându-se că a pierdut-o, a ieşit de după copac. Să o strige? Nu, asta ar
arăta clar că a pierdut-o. Ea dorea să fie aleasă, ceea ce sugera mai curând
căutarea şi descoperirea decât strigătele unui băiat speriat că s-a rătăcit în
pădure. Şi, deşi era adevărat că temerea lui era generată parţial de
abordarea cutezătoare a romanţei, trebuia să admită că se simţea foarte
atras de ea. Probabil că era sortit să se întâmple astfel.
Cu coada ochiului a zărit o picătură de albastru. S-a întors brusc spre
dreapta.
Nimic! Inima i-a pornit în galop. Însă ea fusese, la aproape cincizeci de
paşi în acea direcţie, între doi copaci uriaşi.
Brusc, Rachelle a apărut în câmp deschis, s-a oprit, a privit drept spre el,
după care a dispărut fără ca măcar să-i zâmbească.
A stat nemişcat cel puţin cinci secunde. Du-te după ea, prostule! Fugi!
A pornit în goană. A ocolit un copac. Călcând prin iarbă şi tufişuri ca un
rinocer speriat.
Stai! Faci prea mult zgomot!
S-a oprit în spatele unui copac şi a privit în jur. Nimic. A mers în direcţia
în care se deplasase ea. Nimic. Dispăruse?
— Pst!
Tom s-a întors. Rachelle stătea rezemată de un copac, cu braţele
încrucişate la piept. Pe buze i-a apărut un zâmbet provocator. Apoi s-a
furişat pe după tulpină şi a dispărut din nou.
A alergat după ea. Însă ea se făcuse nevăzută. De astă dată a gonit de la un
copac la altul, căutând-o, respirând sacadat.

150
 Când a apărut din nou, s-a întâmplat la fel ca data trecută, brusc şi cu un
aer nepăsător, rezemată de un alt copac aflat în spatele lui. A ridicat din
sprâncene şi i-a zâmbit. Pentru ca apoi să dispară iarăşi.
Tom şi-a dat brusc seama că nu acordase nici o atenţie părţii cu salvarea
din romanţa aceasta. Poate că de aceea îl păcălea Rachelle. O alesese
alergând după ea, dar ea aştepta ca el să-şi arate puterea. Vremea
subtilităţilor trecuse.
Prin minte i s-a derulat spectacolul pe care Tanis şi Palus îl făcuseră în
faţa lui.
A răcnit primul lucru care i-a venit pe buze:
— Ia te uită, dar ce văd? Ceva negru gonind prin pădure! A alergat în
direcţia în care Rachelle se făcuse nevăzută. Vino încoace, draga mea! Îşi
dorea cu disperare să nu fi fost prea direct. Vino să te pot apăra!
„Să te pot apăra”? Aşa se exprimase Tanis?
— Vai mie.
Rachelle!
Cu ochi mari şi speriaţi, ea a sărit de după un copac aflat în stânga lui şi a
dus o mână la buze.
— Unde?
Unde? Tom a împuns cu degetul în direcţie opusă.
— Acolo!
Ea a scos un ţipăt şi a alergat către el. Vânticelul stârnit i-a făcut rochia
albastră să fluture în jurul picioarelor. L-a prins de un umăr şi a căutat
adăpost în spatele lui.
Tom a fost atât de surprins de acel succes neaşteptat, încât vreme de o
clipă a uitat de liliecii negri. I-a privit chipul, aflat acum la câţiva centimetri
de al lui. Asupra pădurii a coborât liniştea. I-a simţit respiraţia. Mirosea a
flori de liliac.
Ea şi-a ridicat ochii spre ai lui. Au rămas privindu-se câteva clipe.
— Ai de gând să te uiţi la mine, sau te lupţi cu liliecii? l-a întrebat ea.
— A, da.
Tom a sărit în faţă cu un aer hotărât, încordându-şi braţele ca să
administreze ipoteticilor duşmani câteva lovituri spectaculoase.
— Vin în hoarde peste mine. Nu-ţi face griji, îi înving singur pe toţi. Ha, ia!
A făcut un salt, a lovit cu piciorul drept, s-a răsucit, lovind din nou înainte
de a ateriza.

151
 Făcuse mişcarea din impuls, mânat de dorinţa necumpătată de a-şi
dovedi puterea şi priceperea. Însă faptul că practic executase o rotaţie
completă în aer l-a făcut să îngheţe de uimire. Unde învăţase asta?
Şi-a dat seama că învăţase chiar atunci.
Pierdut în admiraţia de sine, a uitat de coordonare şi s-a prăbuşit pe solul
pădurii cu un bufnet răsunător.
— Of!
S-a ajutat de braţ ca să revină în genunchi, golindu-şi aerul din plămâni.
Rachelle a alergat spre el şi a îngenuncheat.
— Ai păţit ceva? a întrebat ea şi l-a atins pe umăr.
— Nu, a spus el gâfâind.
— Nu?
— Sigur.
Ea l-a tras imediat în picioare. Pe buze i-a apărut un zâmbet.
— Văd că ai uitat unele dintre mişcările… de curaj, a spus ea. A aruncat o
privire împrejur. Data viitoare va trebui să arate cam aşa.
A sărit în direcţia Shataiki-lor invizibili.
— Ha! a strigat ea, şi a lovit cu piciorul.
Nu era o lovitură simplă înainte, ci o rotaţie executată perfect în aer, care
a făcut-o să aterizeze pe sol într-o poziţie ideală pentru cea de-a doua
mişcare.
Ea s-a uitat spre el şi i-a făcut cu ochiul.
— Tanis m-a învăţat asta.
După aceea, ea şi-a atacat inamicii cu o serie lungă de mişcări
spectaculoase, care l-au făcut pe Tom să rămână fără suflare a doua oară. A
numărat trei lovituri de călcâi în acel amestec de execuţii. Cel puţin
douăsprezece mişcări combinate, majoritate făcute în aer.
Şi ea realizase totul cu graţia unei dansatoare, atentă să-şi protejeze şi
rochia în cursul acelor rotaţii.
Ca luptătoare, era bună. Foarte bună.
A aterizat pe vârfuri, rămânând cu faţa spre Tom şi având un aer extrem
de serios.
— Ha! a făcut ea, clipind repede.
— Ha. Grozav.
— Da.
Tom şi-a înghiţit nodul din gât.
Ea şi-a coborât imediat garda, adoptând o atitudine mai feminină.
152
 — Nu-ţi face griji, o să susţinem că ai făcut tot ce trebuia. Nu voi povesti
nimănui altceva.
El şi-a dres glasul.
— Bine.
Rachelle l-a examinat câteva momente. Ochi i-au sclipit. Jocul nu se
isprăvise. Sigur că nu. Probabil că abia începuse.
Cel puţin aşa spera Tom.
Alege, urmăreşte, protejează, curtează. Cuvintele îi răsunau în minte.
— Eşti foarte puternică, a spus el. Vreau să spun, graţioasă.
Ea s-a apropiat de el.
— Am înţeles ce vrei să spui. Şi-mi plac şi forţa, şi graţia.
— A, şi eşti şi foarte amabilă.
— Serios?
— Da, aşa cred.
Tom a vrut să-i spună că era frumoasă. Că avea ceva ce intriga şi era plină
de viaţă şi convingătoare. Însă, brusc, a considerat că acele cuvinte exprimau
prea mult. Prea multe se petrecuseră, şi prea repede. Pentru un bărbat ale
cărui simţuri funcţionau normal, probabil că acela ar fi fost modul firesc de a
curta o femeie, dar pentru el, care îşi pierduse memoria…
Rachelle s-a oprit la un pas de el. I-a căutat privirea.
— Cred că a fost un joc minunat. Eşti un bărbat misterios, şi-mi place asta.
Poate continuăm altă dată. La revedere, Thomas Hunter.
Apoi s-a întors şi s-a îndepărtat.
Doar atât? Nu putea să plece aşa, mai ales în acele momente.
— Aşteaptă! A pornit în fugă după ea. Unde te duci?
— În sat.
Interesul ei faţă de el părea să se fi evaporat. Poate că alegerea şi curtarea
erau ceva mai complicate decât îşi imaginase el.
— Pot să te însoţesc?
— Desigur. Poate pe drum te ajut să-ţi aminteşti câte ceva. Memoria ta
are nevoie să fie stimulată, asta-i sigur.
Până să-i răspundă la evidentele împunsături, dintre copaci a apărut,
îndreptându-se către ei, o fiară uriaşă, de culoare albă. Un tigru, perfect alb,
cu ochi verzi. Tom s-a oprit brusc.
Rachelle s-a uitat la el, apoi la tigru.
— Acesta, de pildă, e un tigru alb.
— Un tigru. O să ţin minte.
153
 — Bine.
Rachelle s-a apropiat de animal, l-a apucat de gât şi i-a mângâiat urechile.
Cu limba lui mare, tigrul a lins-o pe obraz, în timp ce ea i-a atins botul. Totul
se desfăşura cu cel mai firesc aer posibil. Apoi ea a insistat ca Tom să se
apropie şi să scarpine tigrul între urechi. Era mai uşor pentru el să-şi aducă
aminte dacă se adapta activ la acea lume.
Tom nu era sigur cum să interpreteze comentariile ei. Ea vorbea
surâzând şi aparent sincer, dar el nu putea să uite că ea îl ironiza într-un fel
pentru flirtul lui lipsit de strălucire.
Ori se lăsa cucerită mai greu. Oare şi asta făcea parte din Marea Romanţă?
Pe de altă parte, era posibil ca ea să fi ajuns la concluzia că Tom nu era
bărbatul pe care şi l-ar fi dorit. După ce alesese, putea să se răzgândească?
Au mers câţiva paşi cu tigrul în urma lor. Rachelle a cules un fruct galben
dintr-un copac mic, cu multe frunze.
— Cum se numeşte? l-a întrebat el.
— Nu ştiu.
— Lămâie.
— Da, lămâie, mi-am amintit şi asta.
— Iar dacă pui suc de lămâie pe o tăietură, ce se întâmplă?
— Se vindecă?
Ea s-a înclinat uşor.
— Foarte bine. Au continuat să meargă, după care Rachelle a cules un
fruct de culoare violet, de mărimea unei cireşe, dintr-un pom scund, cu
ramuri lungi, aplecate. Şi ăsta?
— Pe ăsta nu-l cunosc.
Rachelle i-a dat roată, ţinând fructul ridicat.
— Încearcă să-ţi aduci aminte. Îţi dau un indiciu. Are gust acrişor. Mai
nimeni nu apreciază fructele astea.
Clătinând din cap, el a zâmbit.
— Nu merge. Nu-mi sugerează nimic.
— Dacă mănânci fructul – şi, cu dinţii ei perfecţi, a mimat o mică
muşcătură – mintea reacţionează.
— Nu, nu. Tot nu-mi aduc aminte.
— Rambutan, a spus ea. Are efect adormitor. Nici măcar nu visezi.
A aruncat fructul în spate, spre tigru, dar acesta l-a ignorat.
Ajunseseră la marginea pădurii. Paşnic, satul stătea cuibărit în vale,
casele lui licărind în culori strălucitoare, înconjurând Marele Templu.
154
 Rachelle s-a uitat lung în josul dealului şi a vorbit fără să se uite la Tom:
— Eşti chiar mai misterios şi mai minunat decât mi-am închipuit când te-
am ales.
— Chiar aşa?
— Da.
Trebuia să-i răspundă în acelaşi mod, însă cuvintele nu-i veneau.
— Trebuie să te îngrijeşti de memoria ta, desigur, a spus ea.
— De fapt, memoria mea este foarte bună în anumite domenii.
Ea s-a întors cu faţa spre el.
— Adevărat? Şi care sunt aceste domenii?
— În visele mele. Visez foarte intens că aş trăi în istorii. Şi mi le amintesc
pe toate. Ceea ce se petrece acolo e la fel de adevărat ca şi ceea ce trăiesc
aici.
Ea l-a privit cercetător drept în ochi.
— Şi în visele acestea îţi aduci aminte cum trebuie să întreţii romanţa?
— Romanţa? Cum să spun, nu am nici o prietenă sau ceva de genul ăsta,
dacă la asta te referi, nu. Dar poate că nu ştiu bine anumite lucruri. Şi-a adus
aminte sfaturile Karei referitor la romanţă. Acum ar fi fost momentul cel mai
potrivit ca să-şi îmbunătăţească performanţele legate de flirt. Dar nu există
ceva asemănător. Nimic la fel de minunat ori de frumos ca tine. Nimeni care
să-mi fure inima printr-o singură atingere ori un zâmbet uşor.
Ea a surâs.
— Vai de mine, începi să-ţi aduci aminte. Dragul meu, poţi visa cât
pofteşti.
— Doar dacă te pot visa pe tine, a spus el.
Ea a întins mâna şi l-a mângâiat pe obraz.
— La revedere, Thomas Hunter. Ne vom revedea curând.
El şi-a înghiţit nodul din gât.
— La revedere.
Apoi, Rachelle a coborât singură dealul.
Tom s-a îndepărtat de creastă, astfel încât să nu fie zărit din vale. Ultimul
lucru pe care şi-l dorea în acele momente era să-i vadă pe Tanis ori Palus,
venind să li se prezinte raportul.
Ştia că, în ciuda sentimentelor pe care le nutrea faţă de Rachelle, nu pe ea
o va visa. Va visa Bangkokul, unde urma să prezinte o serie de informaţii
extrem de importante despre germenul Raison.

155
 S-a oprit în apropierea unui copac mare, de culoare verde, şi s-a uitat spre
răsărit. Pădurea neagră se afla la aproape o oră de mers pe jos. Acolo puteau
fi găsite răspunsurile la zeci de întrebări. Întrebări despre ceea ce i se
întâmplase în pădurea neagră. De unde venise. Lucruri despre istorii.
Despre germenul Raison.
Ce s-ar fi întâmplat dacă se ducea până acolo? Doar o scurtă vizită, doar
pentru a-şi satisface curiozitatea. Era posibil ca restul lumii să nu-i observe
absenţa. Poate că doar Michal avea să-şi dea seama. Dar nu putea continua
cu aceste vise imposibile sau fără să ştie precis cum ajunsese pentru prima
dată în pădurea neagră. Într-un fel sau altul, trebuia să afle exact ce se
petrecuse, se petrecea, cu el. Era posibil să găsească răspunsul doar în
pădurea neagră, aşa cum şi Tanis s-ar fi putut simţi mulţumit doar după o
expediţie întreprinsă acolo.
Dar nu chiar acum.
Încrucişându-şi braţele la piept, s-a rezemat de trunchiul verde. Îşi simţea
picioarele moi, de parcă ar fi fost din cauciuc. Până în acel moment nu-şi
dăduse seama că romanţa îi consuma atâta energie.

156
 17

— Sigur că mă place, a zis Tom.

Dormise jumătate din noapte, dar se simţea de parcă n-ar fi mâncat de o
săptămână.
Aflată de cealaltă parte a mesei din fier forjat, Kara s-a uitat la el.
— Frăţioare, am impresia că lauda de sine şi-a ridicat din nou capul. S-ar
putea ca acel clipit din gene să însemne şi „Du-te la plimbare”.
Stăteau în cafeneaua de lângă atriumul în care cei de la Raison
Pharmaceutical urmau să facă marele anunţ imediat ce soseau invitaţii.
Curtea interioară gemea de zecile de reporteri şi oficialităţi care aşteptau
acea declaraţie memorabilă. Se putea crede că urma să vină preşedintele. În
Asia de Sud-est, orice putea sluji drept motiv pentru organizarea unei
ceremonii. Tom era surprins că nu se organizase şi o tăiere a vreunei
panglici inaugurale. Pentru că orice eveniment putea prilejui aşa ceva.
Tom şi-a plimbat privirea prin mulţime pentru a nu ştiu câta oară,
analizându-şi în acelaşi timp şansele de a interveni în vreun fel. Nu ar fi fost
prea greu să ajungă la Monique de Raison. A o convinge să solicite o testare
suplimentară a vaccinului nu i se părea ceva irealizabil. Marea dificultate o
constituia sincronizarea. Dacă se putea, ar fi trebuit să ajungă la ea înainte
de a face declaraţia pentru a o convinge să efectueze teste înainte de
distribuirea vaccinului.
— Am senzaţia că lucrurile vor lua o întorsătură urâtă, a spus Tom.
Se simţea moale ca o cârpă. Îl dureau ochii, iar tâmplele îi zvâcneau.
— Sigur ţi-e bine? l-a întrebat Kara. Da, ai spus toată dimineaţa că te simţi
în mare formă, dar arăţi înfiorător.
— Sunt obosit, atâta tot. Imediat ce rezolvăm problema asta, o să dorm o
săptămână.
— S-ar putea să nu.
— Ce vrei să spui?
— Mă refeream la vise. Sunt reale, ori ai uitat? Nu reuşeşti să te odihneşti
pentru că nu dormi.
— Da, când dorm acolo, aici sunt treaz şi invers.

157
 — Ia gândeşte-te puţin, a zis Kara. Eşti obosit în ambele locuri. Spuneai că
ai dormit pe dealul din apropierea satului chiar în timp ce mintea îţi era la
Marea Romanţă.
— Ba nu, la îndemnul surorii mele, mă gândeam să mă întorc în pădurea
neagră.
Tom a auzit vociferări venind dinspre uşile de la intrare. Bagajele unui
client căzuseră de pe un cărucior, iar câţiva angajaţi se agitau să pună
lucrurile înapoi.
— Ai dreptate că sunt la fel de obosit şi acolo. Mereu aţipesc. E unul
dintre lucrurile ce se aseamănă. În rest, toate se deosebesc. Acolo port alte
haine, vorbesc altfel…
— Cum anume?
— Mai aproape de stilul lor. Elocvent şi romanţios. Cum se vorbea în
urmă cu o sută de ani.
Ea a surâs.
— Fermecător.
— Ai rămâne uimită.
— Uf, frăţioare.
Tom a simţit o căldură în obraji, semn că roşise.
— Ştiu că pare siropos, dar lucrurile sunt cu totul altfel acolo.
— Evident. Din păcate, nu poţi continua aşa la nesfârşit. Eşti epuizat,
agitat, ai început să transpiri şi-ţi rozi unghiile. Trebuie să te odihneşti.
Tom şi-a scos degetul din gură.
— Sigur că transpir. Nu vezi ce cald e?
— Nu, aici nu e cald.
Pentru prima dată, Tom s-a gândit la starea lui fizică. Nu cumva sora lui
avea dreptate atunci când spunea că în realitate nu dormea deloc? Cu un
gest mecanic, şi-a trecut degetele prin părul negru şi ondulat, încercând să
şi-l aranjeze. Îi era de folos faptul că avea o tunsoare într-un stil oarecum
avangardist, ori „neglijent”, aşa cum zicea Kara. Purta o pereche de blugi
Lucky, cizme negre uşoare şi un tricou negru, acum vârât în pantaloni, la
insistenţele Karei, având în vedere unde erau. Pe tricou trona o inscripţie
scrisă cu litere albe, schizoide:

Sunt plecat să mă caut.

Dacă revin înainte de a mă întoarce,
vă rog să mă reţineţi acolo.
158
 — Poate dorm, dar mintea îmi rămâne foarte activă, aşa că nu mă
odihnesc bine, a spus el.
Mulţimea care se foise până atunci fără ţintă s-a tălăzuit spre atrium.
Tom a sărit în picioare, răsturnând scaunul pe care stătuse.
— A sosit!
— Am spus cumva că eşti şi impulsiv? l-a întrebat Kara. Calm şi aşezat,
Thomas. Calm şi ponderat.
El a îndreptat scaunul, apoi a pornit cu paşi mari spre intrare, iar Kara s -a
văzut nevoită să se grăbească pentru a-l urma.
— Mai încet.
El însă nu a rărit pasul.
Uşa s-a deschis, şi în hotel au intrat doi bărbaţi masivi, îmbrăcaţi în negru.
Pe antebraţe aveau tatuaje sak. În Thailanda existau două stiluri de tatuaje:
desene khawm, care invocau puterea de a iubi, şi cele sak, care făceau apel la
puterea împotriva morţii. Acestea erau agreate de cei care lucrau în domenii
primejdioase. Evident, agenţi de securitate. Lui Tom nu-i păsa de asta – nu
avea de gând să se arunce asupra femeii. Cei doi agenţi au măturat cu
privirea întreaga încăpere.
Două cordoane de culoare roşie, trecute prin inelele câtorva stâlpi
galbeni, formau un culoar ce ducea până în atrium. Bărbaţii au blocat spaţiul
dintre ultimul stâlp şi intrare, au deschis uşile şi au întins braţele în. Faţă
pentru a o ghida pe şefa lor.
Chipul cu trăsături puternice, trădând siguranţa, al femeii care a pătruns
în holul hotelului Sheraton Grande Sukhumvit ar fi atras atenţia oricui. Purta
pantofi albastru-închis, cu toc înalt şi foarte scumpi, fără ciorapi de nailon.
Picioarele, ca sculptate. O fustă bleumarin şi un blazer peste o bluză albă din
mătase. Colier de aur cu un pandantiv de aur ce aducea vag cu un delfin.
Ochi albaştri sclipitori. Părul, negru, până la umeri.
Monique de Raison.
— Mamă! a făcut Kara.
Reporterii au dezlănţuit flash-urile aparatelor foto. Majoritatea oaspeţilor
aşteptau în atrium, unde se instalase un podium în mijlocul junglei alcătuite
din plante exotice înflorite.
Monique a aruncat o privire prin încăpere şi a pornit cu pas vioi spre
atrium.

159
 Tom s-a îndreptat spre cordoanele roşii, cerându-şi scuze. Dar nu a fost
auzit. Iar femeia mergea repede.
Tom s-a grăbit s-o ajungă.
— Scuze, Monique de Raison.
— Tom! Ai început să urli! i-a şoptit Kara.
Monique şi agenţii ei de securitate nu l-au luat în seamă. În spatele celor
trei veneau angajaţi de la Raison Pharmaceutical, umplând holul.
— Iertaţi-mă, aţi surzit? a întrebat el tare. Practic, răcnind.
De data aceasta, cei din corpul de pază s-au întors în direcţia lui. Monique
şi-a răsucit capul şi l-a străfulgerat cu privirea. Faptul că spre ea se îndrepta
un american purtând un tricou negru şi blugi n-a impresionat-o. Şi-a mutat
privirea de la el şi a continuat să păşească de parcă ar fi trecut pe stradă prin
dreptul unui câine cu aspect mai ciudat. Tom a simţit că i se accelerează
pulsul.
— Sunt de la Centrul pentru Controlul Epidemiilor. Mi-am pierdut
bagajele şi nu am hainele potrivite. Trebuie să-ţi vorbesc înainte de a face
anunţul privind lansarea.
Nu a răcnit, dar vocea lui a fost deosebit de sonoră.
Monique s-a oprit. Bodyguarzii au încadrat-o, uitându-se în jur ca nişte
dobermani care parcă cerşeau aprobarea să atace. Aflată la aproape trei
metri depărtare, ea s-a întors spre el. Ochii ei s-au oprit asupra inscripţiei de
pe tricoul lui Tom. Poate c-ar fi trebuit să-l pună pe dos. Kara a apărut
alături de el.
— Ea e asistenta mea, Kara Hunter. Mă numesc Thomas.
A făcut apoi un pas în faţă, iar garda din dreapta ei a înaintat imediat, ca
măsură de prevedere.
— Doar o clipă, a spus Tom.
— Nu am timp, i-a răspuns Monique. Glasul îi era moale şi scăzut, având
un uşor accent franţuzesc.
— Am impresia că nu înţelegi. Există o problemă cu vaccinul.
Tom şi-a dat seama că greşise rostind acele cuvinte, dar răul fusese făcut
deja. Orice sugestie de acest fel sau orice susţinere a unei asemenea sugestii
reprezenta o lovitură dată valorii acţiunilor Raison Pharmaceutical.
Monique a ridicat uşor din sprâncene.
— Chiar aşa?
Acum nu mai putea da înapoi.

160
 — Da. Dacă nu vrei să spun adevărul în faţa tuturor, ţi-aş sugera să faci o
pauză, doar câteva clipe, ca să discuţi cu mine.
Încrederea de sine i-a crescut. Ce putea Monique să-i răspundă la o
asemenea propunere?
— După, a spus ea şi s-a răsucit pe călcâie.
El a făcut un pas mare în direcţia ei.
— Hei!
Agentul de securitate cel mai apropiat de el a ridicat o mână. Lui Tom i-a
trecut vag prin minte ideea de a-l lovi pe loc. Omul era de două ori mai
masiv decât el, dar Tom avea unele cunoştinţe deosebite, dobândite recent.
Kara l-a prins de braţ.
— E bine şi după.
Cei din anturajul lui Monique au ajuns în dreptul lor şi le-au aruncat
priviri curioase. Tom s-a întrebat dacă nu cumva, după incidentul petrecut
cu o zi în urmă, l-ar putea recunoaşte cineva chiar acum. Fără îndoială că
toată tevatura aceea fusese înregistrată de camerele de supraveghere.
— Bine, după. Încearcă să nu ieşi prea mult în evidenţă. Ne-ar putea
recunoaşte cineva.
— La asta gândeam şi eu. Am mai discutat aspectul ăsta, ţii minte? Fără
scene, spuneam. Nu am venit la Bangkok să ne trezim aruncaţi în închisoare.

Anunţul lansării pe piaţă a vaccinului a fost surprinzător de scurt şi la

obiect. Monique s-a adresat celor prezenţi cu siguranţa unui politician cu
experienţă. Raison Pharmaceutical încheiase elaborarea noului supervaccin
ce se administra pe calea aerului, care urma să asigure imunitate împotriva
a nouă viruşi primari, inclusiv SARS şi HIV. Urma o listă întreagă de
amănunte pentru comunitatea mondială a sănătăţii. Monique nu s-a uitat
nici o clipă în direcţia lui Tom.
A aşteptat până la urmă pentru a arunca bomba.
Deşi compania aştepta aprobarea FDA din Statele Unite, guvernele a
şapte ţări din Africa şi trei din Asia lansaseră deja comenzi pentru vaccin, iar
Organizaţia Mondială a Sănătăţii îşi dăduse acordul după ce primise
asigurări că vaccinul nu se va răspândi în mod spontan dincolo de o anumită
regiune geografică, datorită limitelor concepute pentru scurtarea duratei lui
de viaţă. Primul lot avea să fie livrat către Africa de Sud în următoarele
douăzeci şi patru de ore.
— Acum, aş fi bucuroasă să vă răspund la câteva întrebări, a încheiat ea.
161
 Creierul uman funcţionează în mod ciudat. Şi al lui Tom se comportase
foarte straniu în ultimele zile. Când într-o realitate, când în alta, traversând
mări, trezindu-se şi dormind cu întreruperi. Dar după ultimele cuvinte ale
declaraţiei făcute de Monique de Raison, totul se limita la o singură
problemă.
Vaccinul Raison exista. El avea să sufere o mutaţie, devenind un virus
care va face ca SARS să pară un simplu sughiţ. Însemna că în acele momente
era deja în drum spre Africa de Sud. El, Thomas Hunter din Denver,
Colorado, şi Kara Hunter din acelaşi loc erau singurii oameni de pe planetă
care ştiau asta.
Până în acel moment, totul i se păruse ca un vis. Acum, lucrurile
deveniseră palpabile. O privea pe Monique de Raison şi o auzea spunând
lumii întregi că lăzile cu vaccin care vor ucide milioane de oameni erau
sigilate şi pregătite pentru transport. Poate se aflau deja în drum spre
destinaţie. Poate ajunseseră pe vreun avion de transport, gata să se coacă în
arşiţa soarelui. Suferind mutaţii.
Aceste gânduri l-au făcut să sară de pe scaun.
— Thomas.
— Ai auzit ce-a spus?
— Aşază-te.
Kara l-a tras de braţ. El s-a aşezat. Reporterii puneau întrebări. Alţii
făceau fotografii.
— Trebuie să oprim livrarea aceea.
— A zis că va vorbi cu noi după, a insistat Kara, printre dinţii încleştaţi.
Mai ai răbdare câteva minute.
— Dar dacă nu vrea să ne asculte?
— Atunci încercăm să ne adresăm din nou autorităţilor. Bine?
Tom a luat în calcul posibilitatea ca Monique să fie îngustă la minte şi să
primească cu dispreţ spusele lui, dar, ascultând-o, i s-a părut mult prea
inteligentă. Nu avea în vedere decât dorinţa ei de a coopera. Aşa se întâmplă
lucrurile în vise. În cele din urmă, obţinem ce dorim. Ori ne trezim.
Brusc, Thomas nu a fost sigur nici de una, nici de cealaltă.
— Bine, Tom?
— Bine.
— Ce-nseamnă asta? a întrebat ea.
— Înseamnă bine.
— Nu-mi place felul în care ai spus-o.
162
 Curtea interioară a răsunat de aplauzele discrete ale invitaţilor. Tom s-a
ridicat. Monique terminase. S-au auzit câteva acorduri muzicale. Asta fusese
tot.
— Să mergem.
Tom s-a îndreptat spre Monique de Raison, care se afla încă pe podium şi-
şi strângea hârtiile. Acum publicul era ţinut la distanţă de platformă de un
cordon roşu, de-a lungul căruia stăteau trei agenţi de securitate. În
momentul în care Tom şi Kara s-au apropiat de podium, câţiva reporteri
erau daţi la o parte fără prea multe menajamente.
Monique l-a observat pe Tom, dar s-a uitat în altă parte, prefăcându-se că
nu l-a văzut, şi a pornit spre dreapta podiumului.
— Monique de Raison! a strigat Tom. Un moment, dacă nu te superi.
Lumea a întors capul, iar rumoarea s-a mai potolit.
Se părea că o luau iarăşi de la capăt. Tom s-a dus direct spre ea. Un agent
s-a interpus, gata să-l oprească.
— E-n regulă, Lawrence. O să discut cu ei, a spus Monique încet.
Tom s-a uitat fix la om până când acesta s-a îndepărtat. Toţi agenţii erau
înarmaţi, cel numit având arma în tocul de la brâu. Tom a urcat pe podium,
ajutând-o pe Kara, şi s-a apropiat de Monique. Nu avea nici o îndoială că,
dacă ar fi făcut o scenă, ea va pleca fără o vorbă spre limuzina ce o aştepta.
Aşa cum ţinea mereu să-i reamintească sensei-ul lui, nu există modalitate
mai bună de a-ţi dezarma adversarul decât folosind elementul-surpriză. Nu
neapărat prin sincronizarea mişcărilor, aşa cum presupuneau majoritatea
cursanţilor, ci de cele mai multe ori prin metodă. Şoc şi groază.
În ciuda faptului că Monique nu părea nici şocată, nici înspăimântată,
Tom ştia că îi intrase deja sub piele. Iar ceea ce era mai important, o făcuse
să accepte să vorbească cu el.
— Îţi mulţumesc pentru timpul acordat, a spus el. Trecuse momentul
pentru şoc şi groază. Acum era indicată diplomaţia. Ai fost foarte amabilă
să…
— Sunt deja în întârziere la un interviu cu şeful biroului local al revistei
TIME. Mai la obiect, domnule…
— Hunter. Şi nu e nevoie să fii nepoliticoasă.
Ea a oftat.
— Ai dreptate. Îmi pare rău, dar am avut o săptămână grea. Iar când
cineva vine şi mă minte în faţă, îmi pierd imediat răbdarea.
— Un simplu test va demonstra dacă mint ori nu.
163
 — Aşadar, nu eşti de la CDC?
— A. Minciuna aceea… Şi-a îndreptat mâna spre umăr, de parcă ar fi
depus un jurământ. Aici m-ai prins. Trebuia să-ţi atrag atenţia prin ceva. Ea e
sora mea, Kara.
— Bună, Kara. Şi-au strâns mâinile. Dar lui nu i-a întins mâna.
— Chiar trebuie să plec, a spus Monique. Te rog, fii scurt.
— Bine, la obiect. Nu trebuie să livrezi vaccinul. Suferă mutaţii la
temperatură ridicată şi devine un virus mortal care va ucide miliarde de
oameni.
Ea l-a privit fix, fără să se clintească.
— Aha. Asta e tot?
— Ţi-aş putea spune exact de unde ştiu asta, dar ai vrut să ştii doar
esenţialul, şi acesta este. Ai testat vaccinul la temperaturi extreme,
domnişoară de Raison?
— Unul dintre lucrurile care se învaţă încă din primul an la biologie este
că temperaturile ridicate ucid aproape orice fiinţă vie. Vaccinul Raison nu
face excepţie. Serul nostru începe să se degradeze la treizeci şi cinci de grade
Celsius. Una dintre dificultăţile cele mai mari cu care ne-am confruntat a fost
găsirea unei modalităţi de a-l stabiliza pentru regiunile cu climă foarte caldă.
Acesta este cel mai ridicol lucru pe care l-am auzit vreodată.
Tom a simţit o arsură în ceafă.
— Deci, nu l-aţi testat la temperaturi ridicate.
— Ceva mai mult respect, Monique, a intervenit Kara. Nu am zburat peste
Pacific pentru a fi trataţi ca nişte cerşetori. Adevărul este că Tom are
dreptate, şi ai face o mare greşeală dacă nu l-ai asculta.
Monique a arborat un surâs forţat.
— Aş vrea. Sincer. Dar acum trebuie să plec, a zis ea, şi s-a răsucit pe
călcâie.
Lui Tom i s-a părut că în minte îi răsună un gong puternic. Ea îi trimitea la
plimbare.
— Aşteaptă.
Dar ea n-a mai stat nici o clipă.
Tom s-a apropiat discret de agentul pe nume Lawrence şi i-a vorbit lui
Monique pe cel mai ameninţător ton pe care îl putea aborda fără să-i
determine pe apărătorii ei să acţioneze.

164
 — Dacă nu te opreşti chiar în clipa asta, ne vom adresa ziarelor. Cumnatul
meu este proprietarul publicaţiei Chicago Tribune. Preţul acţiunilor
companiei voastre va cădea ireversibil dacă nu mă asculţi.
O pretenţie ridicolă. Auzind ameninţarea, Monique nici măcar nu a
încetinit pasul. Avea o stăpânire de sine de invidiat.
Tom şi-a dat seama că ceea ce îi trecea prin minte acum nu se justifica în
nici un fel. Justificarea exista doar în lumea lui. Cea în care virusul numit
germenul Raison avea să schimbe pentru totdeauna istoria umană.
Cei doi agenţi pe care Tom îi întâlnise prima dată se îndreptau spre
Monique să o ajute la ieşire, iar Lawrence rămăsese întors cu spatele. El nu
răspundea de securitatea imediată a şefei sale.
Tom a ajuns în spatele agentului dintr-un singur pas în lateral. Cu o
mişcare fulgerătoare, şi-a strecurat mâna pe sub haina bărbatului, a înşfăcat
pistolul şi l-a tras din toc. A sărit în dreapta, îndepărtându-se de mâinile lui.
Rămas cu gura căscată, probabil îngrozit de uşurinţa cu care-şi pierduse
pistolul, omul a şovăit.
Tom a pornit în fugă pe vârfuri, ajungând la Monique înainte să se dea
alarma.
A împuns-o cu pistolul în spate.
— Îmi pare rău, dar trebuie să mă asculţi.
Ea a împietrit. Cei doi agenţi au văzut arma în acelaşi timp. Au
îngenuncheat, scoţându-şi imediat pistoalele. Au urmat ţipete, zeci de ţipete.
— Thomas!
Printre cei care ţipau se număra şi Kara.
Tom şi-a petrecut braţul stâng pe după talia lui Monique, trăgând-o
aproape de el, astfel încât bărbia ei a ajuns să se rezeme de umărul lui stâng,
făcându-l să-i simtă respiraţia precipitată. A continuat să ţină pistolul în
spatele ei şi a păşit în lateral, spre ieşirea din sală.
— O singură mişcare greşită, şi va muri! a strigat el. M-aţi auzit? Am o zi
proastă! Sunt foarte, foarte iritat, şi vă rog să nu faceţi vreo prostie.
Oamenii au început să alerge spre uşă. Urlând. De ce ţipau? Doar nu ţinea
pistolul îndreptat spre ei.
— Te rog, a spus Monique, gâfâind. Te rog să te controlezi.
— Nu te speria, i-a şoptit Tom. N-o să te ucid.
Uşa pentru ieşirea în caz de incendiu era la numai trei metri depărtare. S-
a oprit şi s-a uitat urât la cei doi agenţi care ţineau armele îndreptate spre el.
— Lăsaţi jos pistoalele, dobitocilor! a răcnit el.
165
 Monique a tresărit. Tom urlase chiar în urechea ei.
— Scuze.
Agenţii au îndreptat încet ţevile spre podea.
— Iar tu, i-a strigat surorii lui, te iau şi pe tine ostatic. Treci încoace, altfel
o ucid.
Kara era parcă îngheţată din cauza şocului.
— Mişcă-te!
Kara s-a grăbit să execute ordinul.
— Deschide uşa.
Ea s-a supus şi a trecut în holul alăturat.
Tom a tras-o pe Monique pe uşă.
— Dacă ne urmăreşte cineva, fie poliţia, fie alte autorităţi, Monique va
muri!
A închis uşa dându-i un şut puternic.

166
 18

Hotelul Paradise era un stabiliment plin de purici, frecventat mai mult de

negustorii stradali. Sau de câte-un fraier care se lăsa ademenit de
promisiunile ofertelor speciale de pe Internet privind vacanţe exotice, cu
servicii complete. Ori, în cazul de faţă, de un răpitor care se străduia din
răsputeri să o convingă pe acea franţuzoaică foarte încăpăţânată de
adevărul spuselor lui.
Monique îl făcuse să acţioneze sub presiune. Kara şi-a exprimat de câteva
ori oroarea faţă de ceea ce făcuse Tom. Acesta susţinea că nu găsise altă
soluţie. Dacă franţuzoaicei aceleia bogate şi snoabe nu-i păsa de soarta
câtorva miliarde de oameni, el nu avea de ales decât să o convingă cu forţa.
Altă modalitate de persuasiune nu există în lumea reală.
Uşile liftului vechi şi ruginit ale garajului subteran s-au deschis cu un
scârţâit. Având cheile de la camera abia rezervată în mână, Kara s-a
îndreptat cu paşi iuţi spre maşina închiriată.
— Bun, a zis Tom, fluturând pistolul de 9 mm prin faţa lui Monique ca să
o impresioneze. O să urcăm, dar fără scandal. Am vorbit serios când ţi-am
spus că nu vreau să te ucid, dar dacă întreci măsura, s-ar putea să-ţi trag
vreun glonţ în degetele de la picioare. E limpede? O să pun arma la brâu, dar
asta nu înseamnă că trebuie să începi să ţipi.
Cu dinţii încleştaţi, Monique i-a aruncat o privire ucigătoare.
— O să iau tăcerea drept un acord deplin. Să mergem.
A deschis uşa împingând-o şi i-a făcut semn să iasă.
— Ultimul etaj? a întrebat-o el pe Kara.
— Da. Nu mă simt în stare să fac asta, Tom.
— Tu n-ai nici o treabă. Eu fac totul. Eu sunt cel care visează. Eu ştiu ceea
ce n-ar trebui să ştiu. Eu sunt acela care n-are de ales şi trebuie să o
convingă pe această doamnă răsfăţată.
— Nu-i nevoie să strigi.
În parcare a mai apărut o maşină.
— Scuze. Bine, hai la lift.
A apăsat butonul pentru etajul al cincilea şi a respirat uşurat după ce
uşile s-au închis.

167
 — Ce-i cu voi, franţuzii? întotdeauna puneţi înainte afacerile fără să vă
pese de soarta lumii?
— Aşa-mi vorbeşte cel care mi-a pus un pistol în coaste? l-a întrebat
Monique. Şi în plus, după cum vezi, nu locuiesc în Franţa. Politica ţării
noastre ne displace atât tatei, cât şi mie.
— Serios?
Ea nu i-a răspuns. Tom nu şi-a dat seama de ce acea mărturisire i s-a
părut surprinzătoare. Parfumul ei a umplut imediat interiorul cabinei. Un
miros puternic, floral.
— Dacă vei coopera, te-aş putea elibera în jumătate de oră.
Ea nu i-a răspuns nici la această propunere.
Deloc surprinzător, camerele nu erau elegante aşa cum erau îndemnaţi să
creadă turiştii nevinovaţi. Mochetă oranj, devenită maronie. Lenjerie
înflorată pe cele două paturi duble. O masă de toaletă din răchită, căptuşită
de un strat de murdărie întărită care ar fi rezistat oricărei încercări de
îndepărtare. Televizorul funcţiona, dar culorile băteau spre verde şi nu avea
sonor.
Tom a invitat-o pe Monique să ia loc pe singurul scaun din cameră, unul
din lemn, descleiat, aflat într-un colţ şi i-a cerut să stea nemişcată. A pus
pistolul pe măsuţă şi s-a întors spre sora lui.
— Bun. Te rog să ieşi fără să te vadă nimeni din şandramaua asta, după
care te duci la poliţie şi ceri să discuţi cu Jacques de Raison. Le spui că ai
evadat. Şi că sunt nebun, găseşti tu ceva. Nu trebuie să fii deloc amestecată
în treaba asta, înţelegi?
— E cel mai inteligent lucru pe care l-am auzit pe ziua de azi, a zis Kara, şi
s-a uitat la Monique. Ce-i spun tatălui ei?
— Tot ce ştim. Iar dacă nu e de acord să oprească ori să întoarcă
transportul, avertizează-l că voi face uz de armă.
Tom s-a întors spre Monique.
— O să trag doar în unghii, desigur. Nu-mi place să ameninţ pe nimeni,
dar sper că înţelegi situaţia.
— Da, înţeleg perfect. Eşti complet nebun.
El a dat aprobator din cap.
— Vezi tu, tocmai de aceea avem nevoie de acest plan de rezervă, Kara.
Dacă ea nu vrea să priceapă, poate că tatăl ei va fi mai înţelegător. Lucru mai
important, tu vei scăpa de orice acuzaţie. Convinge-l că fiica lui e în
primejdie.
168
 — Şi dacă mă-ntreabă, unde le spun că te afli?
— Le spui că ai sărit din maşină. Nu ai idee unde ne ascundem.
— Asta-i o minciună.
— Sunt multe în joc. Minciunile ne vor fi iertate.
— Sper că-ţi dai seama ce faci. Iar eu cum ştiu ce se întâmplă?
— Prin Jacques. Simt convins că va primi un apel din partea fiicei lui în
eventualitatea în care trebuie să luăm legătura, dar asigură-te că e sigur să
procedăm astfel.
Kara s-a dus spre noptieră, a ridicat receptorul şi l-a dus la ureche, după
care l-a pus la loc, satisfăcută, evident, că aparatul avea ton. Trăise prea
multă vreme în Asia de Sud-est ca să ignore un asemenea amănunt.
Kara s-a apropiat de Tom şi l-a strâns în braţe.
— E o nebunie ceea ce facem.
— Te iubesc, surioară.
— Şi eu, frăţioare.
S-a tras înapoi, a aruncat o ultimă privire spre Monique şi a pornit spre
uşă.
— Ai grijă cum o curtezi pe fata aceea, a mai zis ea, şi a închis uşa încet.
— Da, vezi cum îi faci curte, a spus Monique. Masculul american care-şi
arată muşchii. Despre asta era vorba?
Tom a ridicat pistolul, s-a aplecat deasupra măsuţei şi s-a uitat la ostatica
lui. Nu avea de ales. Trebuia să-i povestească totul. Măcar acum era obligată
să-l asculte.
— Nici nu mi-a trecut prin cap o asemenea idee. Realitatea e că am
traversat oceanul ca să stau de vorbă cu tine, şi chiar îmi pun în joc gâtul
pentru asta. De ce aş risca atât de mult ca să discut cu o franţuzoaică
arogantă, ce părere ai? Pentru că, dacă nu mă înşel, s-ar putea să fii singura
persoană din lume care poate coopera cu mine pentru a preîntâmpina ceva
teribil. În ciuda impresiei generale pe care probabil ţi-am făcut-o, în fond
sunt un om foarte onorabil. Şi dincolo de determinarea ta, cred că şi tu eşti o
femeie foarte înţelegătoare. Eu vreau doar să-ţi vorbesc, şi te rog să asculţi
cu atenţie. Sunt extrem de obosit şi nu mă simt chiar în apele mele, aşa că
sper să nu îngreunezi lucrurile mai mult decât trebuie. Îţi cer cumva prea
mult?
— Nu. Dar dacă te aştepţi ca eu să îi sărăcesc pe miile de deţinători de
acţiuni, care şi-au riscat economiile pentru această companie, cred că te voi
dezamăgi. Nu am de gând să răspândesc un zvon răuvoitor doar pentru că tu
169
susţii că îmi spulberi unghiile de la picioare dacă nu te ascult. Poate că eşti
pe statul de plată al vreunui competitor. Poate că e vorba doar de un plan de
a face rău companiei Raison Pharmaceutical. Ce anume te face să crezi că
ceea ce spui nu e o absurditate?
— Un vis, a spus el. Apoi s-a întors cu faţa spre ea. Un vis care e adevărat.

Carlos Missirian aştepta răbdător în Mercedesul parcat peste drum de

hotelul Paradise. Peste câteva ore avea să se întunece. Abia atunci va
acţiona.
Împingându-şi căruciorul, un vânzător de satay a trecut prin dreptul
maşinii. Carlos a apăsat pe butonul aflat pe portieră şi a urmărit geamul
fumuriu coborând. Aerul încins a năvălit în habitaclul răcoros. A întins două
monede de cinci baht. Vânzătorul s-a grăbit spre el cu o tăviţă plină de
batoane de carne, a luat monedele şi i-a întins marfa. Carlos a ridicat geamul
şi, slujindu-se de dinţi, a extras o felie de carne fierbinte şi aromată de pe
băţ. Gustul era promiţător.
Tatăl lui îi spusese deseori că planurile bune sunt inutile dacă nu sunt
bine executate. Iar executarea depinde în proporţie de nouăzeci la sută de
sincronizarea perfectă. Câte planuri teroriste eşuaseră în mod jalnic pentru
că nu se respectase sincronizarea? Majoritatea.
Fusese luat prin surprindere de apariţia americanului la acea conferinţă
de presă. Thomas Hunter, un maniac cu aspect de nebun, care urmărise
desfăşurarea evenimentului stând pe un scaun cu două rânduri mai în faţa
lui. Carlos intenţionase să o abordeze pe doamna Raison după prezentare şi
să-i solicite un interviu folosindu-se de nişte acreditări false pe care le
procurase prin intermediul unei legături care lucra la Associated Press. Dacă
nu i-ar fi reuşit acea stratagemă, ar fi trecut la măsuri mai directe, dar
descoperise de multă vreme că planul cel mai bun este de obicei şi cel mai
evident.
Făcuse câţiva paşi către podium când americanul se năpustise şi reuşise
acea acţiune incredibilă. Ce modalitate mai bătătoare la ochi să-ţi învingi
adversarul decât să te apropii, să furi o armă şi să răpeşti o persoană ziua în
amiaza mare, în faţa atâtor reporteri din toată lumea? Uimitor, dar planul
fusese încununat de succes. Încă şi mai şi, răpitorul reuşise să fugă. Dacă nu
şi-ar fi parcat maşina ca de obicei, pentru o ieşire cât mai rapidă din scenă,
până şi Carlos i-ar fi scăpat pe cei trei.

170
 Faptul că americanul împinsese lucrurile atât de departe avea o anumită
semnificaţie. Însemna că oamenii de la CDC nu-i acordaseră nici o atenţie.
Asta era bine. Mai însemna că americanul credea foarte mult în aşa-zisul lui
vis. Şi asta era bine. Pe de altă parte, însemna că el încerca să-i convingă pe
cei de la Raison Pharmaceutical să retragă vaccinul de pe piaţă. Iar asta nu
era bine.
Însă lucrurile aveau să se schimbe curând.
Urmărise Toyota verde până aici, la hotelul Paradise. Canalele de
televiziune transformaseră acţiunea într-o ştire de maximă importanţă.
Informaţia ajunsese deja şi în America. Poliţia din Bangkok încerca să
organizeze în pripă o căutare, dar nimeni nu avea habar unde dispăruse
americanul dement.
Cu excepţia lui Carlos, desigur.
A vârât beţigaşul în gură şi a luat o altă bucată de carne. Americanul îi
rezolvase treaba. Reuşise să o izoleze pe Monique de Raison într-o cameră
de hotel. Iar asociata cea blondă a lui Thomas plecase pe jos în urmă cu o
oră. Acest lucru îl cam deranja pe Carlos, dar ceilalţi doi rămăseseră în hotel.
Era sigur de asta. Din locul în care se afla, vedea toate ieşirile, mai puţin una
de urgenţă, care dădea într-o alee lăturalnică, dar pe care o găsise şi o
dezafectase.
Controla în totalitate situaţia. Faptul că se putea ocupa de cei doi în
acelaşi timp era un noroc chior. Acum nu se mai punea decât problema unei
sincronizări perfecte.
S-a uitat în oglinda retrovizoare, a îndepărtat o particulă de praf de pe
cicatricea de pe obraz şi s-a lăsat pe spătar cu un oftat lung şi satisfăcut.
Sincronizarea.

Monique l-a urmărit pe Thomas măsurând agitat încăperea, întrebându-

se dacă exista vreo posibilitate, indiferent cât de vagă, ca povestea pe care i-
o spunea de aproape două ore să fie şi altceva decât o aiureală. Era posibil,
desigur. Îşi dedicase viaţa sintetizării de medicamente noi, aproape
imposibile prin efecte, tocmai pentru că nu credea în imposibilităţi decât
dacă acestea îi erau demonstrate matematic. Din punct de vedere tehnic,
povestea lui putea fi adevărată.
Cu toate acestea, tot tehnic vorbind, povestea înşirată de el era o aiureală
desăvârşită.

171
 În ultimele cinci minute, el rămăsese tăcut, continuând să se plimbe şi
jucându-se cu pistolul. S-a întrebat dacă răpitorul ei mai folosise vreodată
arme. La început aşa crezuse, judecând după modul în care îl mânuia. Acum,
însă, după ce-l ascultase până la capăt, se cam îndoia.
Aparatul de aer condiţionat zăngănea metalic, dar nu reuşea să trimită în
cameră decât căldură. Amândoi erau scăldaţi în sudoare. Monique îşi
scosese jacheta în urmă cu o oră.
Dacă nu ar fi fost atât de pornită împotriva acestui om pentru toate
prostiile pe care le debita, poate că i s-ar fi făcut milă de el. Cu toată
sinceritatea, oricum îi era milă de el. Era sincer, ceea ce însemna că sigur
avea probleme psihice. Probabil era nebun. Iar asta însemna că, deşi nu lăsa
impresia că era capabil să tragă în degetele ei de la picioare, era posibil să fie
tipul de descreierat care avea o izbucnire neaşteptată, decapitându-şi
victima ori făcând ceva asemănător.
Trebuia să găsească o modalitate de a afla cumva adevăratele motive ale
răpirii.
A inspirat adânc aerul fierbinte şi greu.
— Thomas, putem vorbi câteva momente din punctul meu de vedere?
— Păi, ce crezi că am încercat să fac în ultimele două ore?
— Ai vorbit din punctul tău de vedere. Pentru tine, probabil că lucrurile
se justifică în totalitate, dar pentru mine sunt absurde. Nu ajungem nicăieri
dacă rămânem în camera asta, într-o asemenea căldură sufocantă. Probabil
că vaccinul se îndreaptă deja spre destinaţie, iar în mai puţin de patruzeci şi
opt de ore va ajunge în cel puţin o sută de spitale din întreaga lume. Dacă ai
dreptate, stând aici, nu facem decât să pierdem timpul.
— Să înţeleg că vrei să anulezi livrările?
Ea se gândise de sute de ori să-l mintă, dar indignarea o împiedicase să-şi
materializeze intenţia. Pe de altă parte, el oricum nu ar fi crezut-o.
— M-ai crede dacă ţi-aş spune că da? l-a întrebat ea.
— Aş crede doar dacă ai da telefoanele necesare de aici. Iar un telefon
către New York Times ar rezolva aproape toate problemele.
Ea a oftat.
— Ştii bine că nu pot face asta.
Aşa era clar că nu ajungeau nicăieri. Ea trebuia să-i câştige încrederea. Să
negocieze o ieşire din actuala stare de blocaj.
— Dar dacă te-aş crede cu adevărat, aş face-o. Sper că înţelegi în ce
situaţie mă aflu, nu-i aşa?
172
 El nu a spus nimic, iar asta constituia un răspuns acceptabil. Apoi, ea a
continuat să insiste.
— Ştii ceva? Am crescut într-o zonă viticolă din sudul Franţei. Era mult
mai răcoare decât aici, mă bucur s-o spun. După care i-a zâmbit. De dragul
lui. Eu şi mama provenim dintr-o familie săracă. Ea a fost o simplă
lucrătoare în viile noastre. Ştiai că familia mea obişnuia să producă vinuri,
nu medicamente?
El a rămas cu privirea aţintită la ea.
Monique a continuat:
— Nu mi-am cunoscut tatăl; a plecat când aveam doar trei ani. Jacques
era unul dintre cei trei fii ai familiei Raison. S-a îndrăgostit de mama mea
când eu aveam zece ani. Mama a murit când eu am împlinit doisprezece ani.
Asta s-a întâmplat acum paisprezece ani. De atunci, eu şi tata am parcurs un
drum lung. Ştiai că am studiat la Facultatea de medicină UCLA?
— De ce-mi spui toate astea?
— Ca să întreţin conversaţia.
— Nu avem vreme de aşa ceva, a spus Tom. Nu ai auzit ce ţi-am spus?
Ea i-a răspuns cât se poate de calm.
— Ba da, am auzit. Dar nu ai vorbit pe înţelesul meu. Ai uitat? Îţi spun
mereu cine simt ca să mi te adresezi ca unei persoane reale, vii, unei femei
care este derutată şi puţin înspăimântată de giumbuşlucurile tale.
— Nu-mi dau seama cum m-aş putea exprima mai limpede. Ori mă crezi,
ori nu. Se pare că nu mă crezi. Prin urmare, avem o problemă. A ridicat
mâna. Să nu mă înţelegi greşit, mi-ar face o deosebită plăcere să flecărim
despre felul în care ne-au abandonat taţii noştri. Însă ne confruntăm cu
probleme mult mai presante.
— Tatăl tău te-a părăsit?
El şi-a lăsat mâna în jos.
— Da.
— Foarte trist. Monique a simţit că începuse să facă progrese. Nu mult,
dar oricum însemna ceva. Câţi ani aveai atunci?
— Şaisprezece ani. Trăiam în Filipine. Acolo am crescut. El era capelan.
Această dezvăluire l-a plasat pe Thomas într-o nouă lumină. Aşadar, un
copil al armatei americane. Fiul unui capelan. Care servea la o bază din
Filipine. Şi ea ştia să converseze puţin în limba tagalog.
— Saan ka nakatira? („Unde ai locuit?”)

173
 — Nakatira ako sa Maynila („Am locuit în Manila.“) S-au privit fix vreme
de câteva clipe. Trăsăturile feţei lui s-au mai îndulcit.
— Nu vei avea câştig de cauză, a spus el.
Ea s-a ridicat în capul oaselor. Oare Thomas ceda chiar atât de repede?
— Cum adică? a întrebat ea.
— Mă refeream la bălmăjeala asta psihologică pe care ai adus-o în
discuţie. Nu va merge.
— Această… Aşadar, el o silea să dea înapoi? Cum îndrăzneşti să-mi
consideri copilăria o bălmăjeală? Vrei să discuţi cu mine? Atunci vorbeşte-
mi ca unui om, fără să cauţi să închei cine ştie ce târg!
— Bineînţeles. Eşti o femeie înspăimântată, care tremură din cauza
înfiorătorului ei răpitor, nu-i aşa? Eşti sărmana copilă abandonată care avea
o nevoie disperată de a găsi un erou. În orice caz, eu sunt bietul nefericit
care a ajuns într-o situaţie aproape fără ieşire. Uită-te la mine! Şi-a întins
ambele braţe. Sunt un caz disperat. Eu sunt în posesia armei, dar aş prefera
să fiu în locul tău. Ştii prea bine că nu te-aş atinge, aşadar, ce ameninţare
reprezint pentru tine? Nici una. Aici e nebunia!
— Ei, bine, tu ai spus asta, nu eu. Îmi povesteşti despre lilieci negri şi
păduri colorate, dar şi despre istorii antice, de parcă ai crede în toate acele
absurdităţi. Eu am o diplomă de doctor în chimie. Chiar îţi închipui că un vis
nebunesc m-ar face să cad în genunchi şi să tremur?
— Da! a strigat Tom. Exact asta aştept! Pentru că liliecii aceia negri îţi
cunosc numele!
Auzindu-l, Monique a simţit un fior de gheaţă străbătându-i corpul. Tom a
săgetat-o cu privirea, a lăsat să cadă cu zgomot pistolul pe măsuţa de toaletă
şi şi-a tras tricoul peste cap.
— Ce căldură insuportabilă e aici! a zis el, apoi şi-a aruncat tricoul pe
podea, a ridicat pistolul şi s-a apropiat de fereastră.
Avea spatele musculos. Mai puternic decât ar fi crezut Monique. Strălucea
de broboane de sudoare. Pe omoplatul stâng avea o cicatrice lungă. Pe sub
blugi purta un şort albastru pe elasticul căruia scria Old Navy.
Monique se gândise să îl atace, după care el îi spusese că fusese filmat de
camerele de securitate la intrarea în clădirea companiei cu o zi în urmă.
Acum, când îl vedea, chiar întors cu spatele, s-a bucurat că respinsese ideea
de a încerca să evadeze.
Brusc, Tom a lăsat draperia să cadă şi s-a întors.
— Vorbeşte-mi despre vaccin.
174
 — Dar am făcut-o deja.
Pe neaşteptate, el a devenit extrem de agitat.
— Nu, vreau mai mult. Mai spune-mi.
— Nu ai înţelege mare lucru, decât dacă te pricepi la vaccinuri.
— Fă-mi, totuşi, plăcerea.
Ea a suspinat.
— Bine. Noi îl numim vaccin ADN, dar în realitate este un virus modificat.
Tocmai de aceea…
— Vaccinul tău este de fapt un virus? a întrebat el pe un ton apăsat.
— Din punct de vedere tehnic, da. Un virus ce-şi imunizează gazda prin
modificarea ADN-ului acesteia împotriva anumitor altor viruşi. Consideră
virusul drept un mic robot care răpeşte celula gazdei sale şi îi modifică ADN-
ul, de obicei într-un mod care se încheie cu fragmentarea celulei respective.
Noi am descoperit cum să transformăm aceşti germeni în agenţi care
lucrează în folosul, nu împotriva noastră. Sunt foarte mici, extrem de
rezistenţi şi se pot răspândi foarte rapid – în cazul de faţă, pe calea aerului.
— Dar practic este un virus.
În faţa unei asemenea revelaţii, reacţiona la fel ca mulţi alţii. Ideea că un
virus putea fi utilizat în beneficiul omenirii era un concept ciudat pentru
majoritatea oamenilor.
— Da. Dar e şi un vaccin, deşi se deosebeşte de cele tradiţionale, care au
de obicei la bază germeni mai slabi ai unui organism ce produce
îmbolnăvirea. În orice caz, sunt suficient de rezistenţi, însă mor în condiţii
adverse. Cum ar fi căldura.
— Dar pot suferi mutaţii.
— Orice virus prezintă această caracteristică. Însă nici una dintre
mutaţiile apărute în cursul testărilor noastre nu a supravieţuit mai mult de o
generaţie ori două. Au murit imediat. Iar asta, în condiţii favorabile. La
căldură puternică…
— Lasă căldura. Spune-mi ceva ce nimeni nu ar avea cum să ştie… A
ridicat o mână. Ba nu, aşteaptă. Nu-mi spune.
A început apoi să se plimbe agitat între pat şi fereastră. Pistolul devenise
o prelungire a braţului; îl flutura în aer ca pe o baghetă de dirijor.
— N-ai vrea să fii atent spre ce îndrepţi arma aceea? i-a zis Monique.
El s-a uitat la pistol şi l-a aruncat pe pat. Apoi şi-a ridicat ambele braţe.

175
 — Am o nouă strategie, a zis el. Dacă-ţi pot dovedi că tot ce am afirmat
este adevărat, că vaccinul tău va suferi o mutaţie care îl va transforma în
ceva ucigător, îl retragi de pe piaţă?
— Cum ai să…?
— Urmăreşte-mă. Retragi vaccinul şi-l distrugi?
— Desigur.
— Juri?
— Nu ai cum să dovedeşti.
— Dar dacă reuşesc, Monique?
— Da! a spus ea, iritată de insistenţa lui. Am spus că da. Spre deosebire de
alţii, eu n-am obiceiul să mint.
El a ignorat împunsătura, iar ea a regretat acea insinuare.
Tom a surâs strâmb.
— Bine. Uite ce facem. Eu o să mă culc şi obţin informaţia pe care nu aş
avea cum să o deţin, iar apoi mă voi trezi şi-ţi voi spune.
Lui Tom îi sclipeau ochii, însă Monique nu a reuşit să perceapă sclipirea
planului propus de el.
— E absurd.
— Tocmai asta e problema. Consideri că e absurd pentru că nu mă crezi.
Motiv pentru care, când o să mă trezesc şi-ţi voi spune ceva ce nu aveam
cum să ştiu, o să mă crezi! Mă surprinde că nu m-am gândit mai de mult la
asta.
Tom era convins că putea pătrunde în lumea lui de vis, să afle informaţii
reale din istorii şi apoi să revină pentru a i le relata. Era de-a dreptul nebun.
Pe de altă parte, dacă el adormea, ea putea să…
— Bine. De acord. Atunci, culcă-te.
— Ai văzut? E logic, nu? Ce informaţie să caut?
— Poftim?
— Ce informaţie să-ţi aduc pentru a te convinge?
Ea a rămas pe gânduri. Era absurd.
— Numărul de perechi de nucleotide de bază din vaccinul meu care
acţionează în mod specific asupra HIV, a spus ea.
— Numărul de perechi de nucleotide de bază. Gata. Mai cere-mi ceva, în
caz că nu reuşesc să găsesc asta. S-ar putea ca istoriile să nu fi consemnat un
detaliu atât de tehnic.

176
 Văzându-i entuziasmul, ea şi-a reprimat destul de greu dorinţa de a pufni
în râs. Parcă ar fi negociat cu vreunul dintre copiii din lumea Narnia 4.
— Ziua de naştere a tatălui meu. Trebuie să deţină o asemenea
informaţie, nu? O ştii cumva?
— Nu. Şi voi veni cu ceva mai mult decât data naşterii lui, dacă vrei.
A ridicat arma şi s-a apropiat din nou de fereastră.
— La ce anume te uiţi?
— Am remarcat o maşină albă care staţionează peste drum de câteva ore.
Verificam doar. Se întunecă. Apoi s-a răsucit spre cameră. Bine. Cum
procedăm? O să dorm pe pat.
— Cât va dura?
— Jumătate de oră. Mă trezeşti la jumătate de oră după ce adorm. Doar de
atât am nevoie. Nu există nici o corelaţie între timpul scurs aici şi cel de
acolo.
S-a dus la pat şi, aşezându-se pe el, a luat pătura şi a scos cearşaful.
— Ce faci?
A rupt cearşaful în două.
— Doar n-o să te las liberă cât eu dorm. Îmi pare rău, dar va trebui să te
leg.
Ea s-a ridicat în picioare.
— Nici să nu îndrăzneşti!
— Cum adică, să nu îndrăznesc? În caz că ai uitat cumva, eu am arma şi
tu-mi eşti prizonieră. O să te leg, iar dacă strigi după ajutor, o să mă trezesc
şi-o să-ţi trag un glonţ în degetuţele de la picioare.
Monique şi-a spus că Tom era un om imposibil.
— Şi mă vei lăsa să stau aici cât dormi? Cum să te trezesc dacă voi fi
legată?
El a luat o pernă şi a aruncat-o lângă aparatul de aer condiţionat.
— Dai cu perna în mine. Vino lângă aparat.
— Vrei să mă legi de el?
— Mi se pare destul de solid. Sistemul de fixare în perete e bun. Ai vreo
idee mai bună?
— Şi cum să arunc perna cu mâinile legate?
Întrebarea ei l-a pus pe gânduri.

4
Ciclu de şapte romane pentru copii, Cronicile din Narnia, publicate între 1950 şi 1956 de
autorul englez C.S. Lewis (n. tr.).
177
 — Ai dreptate. Uite, o să te leg astfel încât să ajungi la pat cu piciorul. Îl
clatini până mă trezesc. Dar să nu ţipi.
Ea s-a uitat fix la el, apoi la aparatul de aer condiţionat.
— Nu mi-am dat seama. Grăbeşte-te. Cu cât adorm mai curând, cu atât
mai repede rezolvăm situaţia asta. I-a făcut semn cu pistolul. Hai, mişcă-te.
I-au trebuit cinci minute să sfâşie jumătăţile de cearşaf ca să facă o funie
scurtă. A pus-o să se întindă pe spate ca să măsoare distanţa până la pat.
După ce s-a convins că ajungea până la el cu piciorul, i-a legat mâinile la
spate. Nu doar încheieturile, ci şi degetele, astfel încât ea să nu şi le poată
folosi. Apoi i-a legat şi picioarele, ca să nu se poată ridica.
A imobilizat-o cu mişcări iuţi, fără a se sinchisi că o atingea cu torsul
transpirat pe bluza de mătase, pătându-i-o. Totul părea cumplit de absurd.
Numai că el nu vedea lucrurile aşa. Se agita în jurul ei cu repeziciunea unuia
care are o misiune de îndeplinit.
După ce a terminat, a făcut un pas în spate, şi-a admirat opera, a aruncat
pistolul pe pat şi s-a lăsat să cadă pe spate, de parcă ar fi fost crucificat.
A închis ochii.
— Nu pot crede o asemenea prostie, a mormăit ea.
— Linişte. Încerc să adorm. Vrei să-ţi pun şi căluş?
S-a ridicat şi şi-a scos cizmele.
Dinţii! Monique şi-ar fi putut sfâşia legăturile cu dinţii.
— Chiar crezi că vei reuşi să adormi? Cum să zic, o să păstrez liniştea, îţi
promit, dar situaţia asta nu ţi se pare un pic ridicolă?
— Cred că mi-ai spus asta de câteva ori până acum. Şi, de fapt, nu ştiu
dacă pot adormi ori nu. Dar sunt pe punctul de a mă prăbuşi din cauza
epuizării, aşa că sunt convins că am toate şansele să aţipesc.
S-a întins din nou pe pat şi a închis ochii.
— Poate-ţi cânt ceva, s-a trezit Monique vorbind.
Era surprinzător să rostească aceste vorbe tocmai într-un asemenea
moment.
El a întors capul şi a privit-o cum stătea rezemată de perete, sub aparatul
de aer condiţionat.
— Ştii să cânţi?
Ea s-a răsucit cu faţa la perete.
Abia după vreo cinci minute a îndrăznit să-l mai privească. Stătea întins,
pieptul i se ridica şi cobora calm, în ritmul respiraţiei, ţinând braţele întinse
pe lângă corp. Foarte bine clădit. Păr negru. O creatură frumoasă.
178
 Dar şi complet nebună.
Oare dormea?
— Thomas? a şoptit ea.
El s-a ridicat în capul oaselor, apoi s-a dat jos din pat rostogolindu-se şi a
luat o bucată de cearşaf.
— Ce s-a întâmplat? a întrebat ea.
— Îmi pare rău, dar trebuie să-ţi pun căluş.
— Dar n-am vorbit!
— Nu, dar ai putea să-ţi rupi legăturile cu dinţii. Îmi pare rău, crede-mă.
Dar nu pot adormi dacă nu sunt liniştit, înţelegi? Şi cred că frânghiile astea
pot fi rupte dacă ai maxilare puternice.
Apoi i-a trecut fâşia de ţesătură peste gură şi a legat-o la spate. Ea nu a
mai făcut nici un efort să protesteze.
— Asta nu înseamnă că te consider fălcoasă. Nici prin gând nu mi-a
trecut. În realitate, îmi place glasul tău.
S-a ridicat, a traversat încăperea şi s-a trântit din nou pe pat.

179
 19

Tresărind, s-a trezit şi a sărit în picioare pe dealul ce domina satul. S-a

dus către marginea culmii ce dădea spre vale. Se lăsa întunericul. Oamenii se
îndreptau deja de-a lungul văii, către lac. Adunarea.
Două gânduri. Unu, dorea să li se alăture. Dacă o lua la fugă îi putea
prinde din urmă. Doi, trebuia să ajungă în pădurea neagră. Acum.
De când se trezise, visase de multe ori pădurea neagră. Însă se schimbase
ceva. Era prima oară când se trezea cu dorinţa de a considera real acel vis
despre Bangkok, acea nălucire lucidă a minţii lui. Nu mai era doar o alegere
conştientă, ci şi ceva aflat în inima lui. Trebuia să trateze visele ca fiind reale.
Ambele, în eventualitatea că oricare din ele sau amândouă ar fi fost reale.
Dacă Bangkokul era real, atunci avea nevoie de cooperarea lui Monique.
Şi singura modalitate prin care putea să obţină cooperarea ei era de a o
convinge de adevărul spuselor sale aducându-i acele informaţii. Şi spera să
găsească acele informaţii în pădurea neagră.
S-a întors şi a pornit în goană pe drumul ce ducea spre tărâmul Shataiki-
lor.
Trebuia să afle adevărul. Marea Înşelătorie, germenul Raison, Monique de
Raison – trebuia să afle de ce avea acele vise. Mai supravieţuise după o vizită
în pădurea neagră şi spera să se întâmple la fel şi de data aceasta.
Pământul duduia sub picioarele lui. Curând, poteca s-a şters, dar cunoştea
direcţia. Fluviul. Se afla exact în faţa lui. Strălucirea slabă a copacilor ilumina
pădurea – chiar şi la miezul nopţii şi-ar fi putut găsi drumul de întoarcere.
A încetinit, ajungând să meargă, pentru a-şi trage sufletul. Apoi şi-a reluat
fuga. De data asta nu va pătrunde în pădure. Va lansa o chemare. Dar dacă
liliecii negri nu-i vor răspunde? Va vedea. În orice caz, nu se putea întoarce
decât dacă obţinea câteva răspunsuri la întrebările care îl frământau.
Ce îi ceruse Monique să afle? Numărul de perechi de nucleotide de bază
din vaccinul anti-HIV.
Călătoria trebuie să fi durat aproape o oră, dar Tom nu avea cum să ştie.
Când, gâfâind puternic, a ajuns în cele din urmă în luminiş, pe care l-a
recunoscut ca fiind locul unde fusese lecuit prima oară, s-a oprit. Dincolo de
pajiştea aceea se afla o pădurice, care se termina la malul fluviului. A intrat
în luminiş şi a continuat să alerge. Prin minte i-a trecut imaginea camerei de
180
hotel din Bangkok, aşa că a fugit mai departe, traversând pajiştea şi a intrat
apoi în pădure, către fluviul cel iute.
Copacii s-au rărit, lăsând la vedere malul, parcă fără să-l avertizeze. O
secundă pădure, în următoarea numai iarbă. Şi fluviul.
Scena i-a tăiat răsuflarea. A făcut un salt înapoi, căutând protecţia
copacilor şi s-a făcut una cu trunchiul unui copac masiv şi roşu. A aşteptat
momentul potrivit, iar apoi, cu grijă, s-a uitat spre malul fluviului verde.
Puntea, pe care Roush-ii o numeau Traversare, a licărit la cincizeci de paşi în
amonte, părând albă în lumina lunii ce urca pe cer. Datorită luminilor
colorate pe care le aruncau copacii, fluviul radia, părând sclipitor. Dincolo de
firul apei, în beznă, se afla şirul discontinuu de copaci negri.
Tom a privit ţintă spre pădurea neagră şi a început să tremure. Nu găsea
calea de a pătrunde din nou în beznă. Şi-a imaginat ochii roşii, ca nişte
mărgele, stând în aşteptare dincolo de bariera de culoare neagră. Ori
deasupra acesteia. Încet, şi-a ridicat ochii spre coamele copacilor de peste
fluviu, dar întunericul l-a împiedicat să vadă ceva. A ascultat sunetul nopţii,
străduindu-se să şteargă din minte susurul fluviului.
Să fi auzit un chicotit dispreţuitor?
Apoi a văzut o umbră singuratică şi întunecată ridicându-se de pe
crengile din vârful unui copac. S-a tras imediat spre adăpostul pădurii
colorate, simţindu-şi inima bătând cu o asemenea putere încât urechile îi
duduiau. Un Shataiki! Dar acesta se îndepărtase. Probabil că nu-l văzuse.
A închis ochii şi a respirat adânc. Trebuia să părăsească neîntârziat acel
loc. Să se răsucească pe călcâie şi să fugă.
Dar nu a făcut asta. Nu a putut.
A rămas preţ de zece minute în apropierea copacului roşu, încercând să-şi
recapete curajul. Fluviul continua să susure, netulburat. Pădurea neagră
stătea nemişcată, de partea cealaltă. Nimic nu se schimbase. Încetul cu
încetul, teama a făcut loc hotărârii.
A ieşit din pădure şi a rămas în picioare pe mal, scăldat de lumina lunii.
Nu a văzut nici un liliac. Doar podul în stânga lui, fluviul şi copacii morţi de
pe malul celălalt. A mai făcut câţiva paşi, îndreptându-se spre pod. În
continuare, nici o schimbare. Fluviul continua să susure grăbit, copacii
rămaşi în urmă licăreau parcă uitaţi, în vreme ce bezna din faţă rămânea
aproape impenetrabilă.
Tom a respirat adânc şi a păşit grăbit spre punte. A apucat balustrada
structurii de culoare albă şi, pentru prima oară, a realizat că, spre deosebire
181
de orice lemn văzut în exteriorul pădurii negre, cel din care era construit
podul nu emite nici o lumină. Asta însemna că fusese construit de Shataiki?
S-a oprit preţ de o clipă şi s-a uitat din nou spre copacii întunecaţi, care
acum păreau mai înalţi. Trebuia să-şi lanseze chemarea de acolo. Încă nu
ştia ce va striga spre întuneric. Vreun salut? Ori poate…
În colţul ochiului drept a perceput pe neaşteptate o licărire de culoare
roşie. A răsucit capul brusc spre lumină. De astă dată i-a văzut limpede, ochi
roşii, parcă dansând, aflaţi puţin deasupra liniei copacilor de peste fluviu.
Ţinându-şi răsuflarea, şi-a încleştat degetele pe balustradă.
Încă o licărire roşiatică în stânga l-a făcut să-şi întoarcă fără să vrea capul,
astfel că a văzut vreo zece Shataiki apărând din pădure şi oprindu-se cu faţa
spre fluviu. Şi, în acelaşi moment, în timp ce Tom se uita îngrozit, din
ascunzişurile lor, au licărit o mie de perechi de ochi roşietici.
Şi-a spus că era momentul să se răsucească pe călcâie şi să fugă de acolo,
însă picioarele lui păreau să fie înţepenite, ţintuite de pământ.
S-a uitat îngrozit cum Shataiki-i au ieşit tăcuţi din pădure, creând o linie
în ambele direcţii, cât ţinea câmpul lui vizual. Creaturile s-au ghemuit ca
nişte santinele de-a lungul lizierei pădurii, uitându-se la el cu ochi roşii,
plasaţi ca nişte pietre preţioase de o parte şi de alta a boturilor negre. Apoi
au început să se populeze şi coroanele copacilor, de parcă încă o sută de mii
de Shataiki fuseseră chemaţi să asiste la marele spectacol, iar copacii pădurii
negre ar fi fost singurul lor loc de popas.
Tom a simţit că picioarele încep să-i tremure. Mirosul înţepător de sulf i-a
umplut nările, motiv pentru care şi-a controlat respiraţia. Făcuse o greşeală
îngrozitoare. Trebuia să se întoarcă în pădurea colorată.
Zidul de Shataiki aflat imediat deasupra lui s-a împărţit brusc în două.
Tom a văzut cum o singură creatură a păşit spre pod, târându-şi aripile de
un albastru strălucitor pe solul sterp din spatele lui. Acest liliac era mai înalt
decât un om, depăşindu-şi semenii prin statură. Avea torsul auriu, iar din
trupul lui radiau câteva nuanţe de roşu. Uimitor. Frumos. Aerul no pţii a fost
invadat de clămpăniturile şi strigătele slabe ale sutelor de mii de lilieci, în
vreme ce uriaşul Shataiki se îndrepta spre Traversare. Se deplasa încet.
Foarte încet, protejându-şi piciorul drept.
Tom a urmărit totul fără să se clintească. Ochii verzi ai fiarei erau plasaţi
adânc în faţa lui de formă triunghiulară, şi îl fixau pe Tom. Lipsiţi de pupile,
semănând cu nişte farfurioare verzi. Înspăimântători şi, cu toate acestea,
ciudat de liniştitori. Ademenitori. Tom a auzit scrâşnetul ghearelor lui pe
182
scândurile vechi ale podului, foşnetul aripilor uriaşe, în timp ce creatura
mergea pe pod fără să se grăbească. Shataiki-i l-au însoţit până la mijloc
după care s-au oprit.
Şi-a ridicat puţin o aripă, iar gloata din spatele lui a tăcut.
În subconştientul lui Tom, paralizat de spaimă, un glas a început să îi dea
asigurări că acel Shataiki nu îi dorea în nici un caz răul. O creatură atât de
frumoasă nu putea să-l rănească. Şi venise aici ca să stea de vorbă. Ce alt
motiv ar fi îndemnat-o să vină până spre mijlocul podului? Din câte spuneau
Roush-ii, nici un Shataiki nu putea traversa podul.
— Vino.
Shataiki-ul mai mult cântase decât vorbise. Tonul se ridicase cu puţin
deasupra unei şoapte.
Căpetenia îi spunea să vină. Dar de ce ar fi trebuit să ia în seamă o
asemenea sugestie? Putea vorbi la fel de bine din locul în care se afla ca şi de
dincolo.
— Vino, a repetat căpetenia.
De astă dată, Shataiki-ul a deschis gura, iar Tom i-a văzut limba rozalie.
Atâta vreme cât rămânea de partea aceasta a podului şi nu putea fi atins de
creatură, era în siguranţă. Nu-i aşa?
Cu precauţie, Tom a păşit pe pod. Shataiki-ul nu a făcut nici o mişcare,
astfel că Tom a înaintat pe Traversare către fiară. S-a oprit la vreo cinci
metri de Shataiki şi s-a uitat drept în ochii ei. În lumina lunii, aceştia au
sclipit ca nişte smaralde uriaşe. Tom a simţit un fior rece pe şira spinării.
Acela trebuia să fie cel căruia i se spunea Teeleh. Însă nu arăta aşa cum se
aşteptase Tom.
Creatura şi-a lăsat umerii în jos şi a întors uşor capul într-o parte. Şi-a
retras ghearele şi, încet, pe botul lui a apărut un surâs.
— Bun venit, prietene. Speram că vei veni. După aceea a vorbit simplu, cu
glas scăzut, fără nici o încercare de a rosti cântat. Ştiu că probabil totul ţi se
pare copleşitor. Te rog să nu-i iei în seamă. Sunt nişte imbecili fără minte.
— Cine? a întrebat Tom. Însă nu a reuşit să scoată decât un mormăit
înfundat, astfel că a trebuit să repete. Cine?
— Creaturile bolnave şi demente din spatele meu. Frumosul liliac a făcut
să apară un fruct roşu, pe care până atunci îl ţinuse la spate, şi i l-a întins lui
Tom. Poftim, ia fructul ăsta.
Tom s-a uitat la fruct, dar era prea îngrozit ca să se apropie mai mult de
fiară, darămite să întindă mâna pentru a primi ceva de la ea.
183
 — Desigur. Încă ţi-e teamă, nu-i aşa? Păcat. E unul dintre cele mai bune
fructe ale noastre. Shataiki-ul l-a apropiat de buze fără să-şi dezlipească
ochii de la Tom şi a muşcat din el. O dâră de zeamă s-a scurs pe bărbia
păroasă şi câteva picături au pătat scândurile de lemn ale podului. Probabil
e cel mai bun fruct al nostru. În orice caz cel mai puternic, a zis el lingându-şi
buzele. A ridicat bărbia şi a înghiţit fructul, după care a ascuns la spate ce
mai rămăsese. A scos apoi o mică ploscă. Ţi-e sete?
— Nu, mulţumesc.
— Nu ţi-e sete. Am înţeles. Avem timp din belşug să mâncăm şi să bem
mai târziu, nu?
Tom s-a mai liniştit.
— N-am venit să mănânc ori să beau. Oare Teeleh îi putea fi prieten? Din
câte se vedea, creatura îi dispreţuia pe ceilalţi lilieci negri. De unde ai ştiut
că voi veni?
— Am puteri pe care nici nu ţi le poţi imagina. Iar o informaţie ca asta nu
înseamnă nimic pentru mine. Am la dispoziţie legiuni de lilieci. Îţi închipui
că nu ştiu cine vine şi cine pleacă? Cred că mă subestimezi.
— Dacă deţii asemenea puteri, de ce locuieşti în pădurea neagră şi nu în
cea colorată? l-a întrebat Tom, privind dincolo de fiară, către grupurile
numeroase ce viermuiau prin copacii de peste fluviu.
— Pădurea colorată, aşa o numiţi? Oricine e în toate minţile nu ar vrea să
trăiască acolo. Crezi că fructele lor se compară cu ale mele? Nu. Apa lor e mai
dulce decât a noastră? Nu. Cei de acolo sunt doar nişte sclavi.
Tom şi-a mutat greutatea de pe un picior pe celălalt. Aici exista o singură
regulă. Indiferent ce s-ar fi întâmplat, nu trebuia să bea apă. Atâta vreme cât
respecta acea regulă simplă, era în deplină siguranţă.
— Ce ai în buzunar? l-a întrebat brusc liliacul.
Tom a băgat mâna în buzunar şi a scos micuţa sculptură luminoasă pe
care i-o dăduse Johan.
Teeleh s-a crispat.
— Arunc-o dincolo. Arunc-o!
Tom a reacţionat fără să se gândească. A azvârlit leul roşu peste marginea
podului şi s-a prins de balustradă ca să-şi recapete echilibrul.
Încet, Teeleh a coborât braţul şi l-a fixat pe Tom cu ochi mari şi verzi.
— Aceea este otravă pentru noi, a spus fiara.
— Nu am ştiut.
— Sigur că n-ai ştiut. Te-au tras pe sfoară.
184
 Tom s-a prefăcut că nu auzise ultimele lui cuvinte.
— Cum ţi se spune? a întrebat el.
— Cum îmi spune cine? a întrebat fiara.
— Ei, şi Tom a făcut semn cu capul către lilieci.
Shataiki-ul a ridicat bărbia.
— Mi se spune Teeleh.
— Teeleh, a repetat Tom, care nici nu se aştepta la alt nume. Tu eşti
căpetenia Shataiki-lor.
— Minţile proaste pot numi cum vor ceea ce nu cunosc. Însă eu sunt
domnitor peste o mie de legiuni de supuşi într-un tărâm de mister şi putere.
Acestui tărâm i se spune pădurea neagră. Şi liliacul negru a întins aripa
uriaşă spre pădurea din spatele lui. Însă eu o numesc regatul meu. Şi de
aceea am venit să stau de vorbă cu tine. Ca să-ţi eliberez mintea. Există o
serie de lucruri pe care trebuie să le ştii.
Tom nu putea ignora faptul foarte evident că fiara aceea voia ceva de la el.
Acea demonstraţie de forţă nu era întâmplătoare. Însă el nu voia să le dea
nimic. Venise cu un scop precis, să primească unele informaţii despre istorii.
În ciuda faptului că adevărata natură a acelei creaturi îl nedumerea,
Thomas nu-şi putea îngădui să fie dominat de Teeleh.
— Există unele lucruri pe care trebuie să le ştii şi tu, a spus Tom. Mi-e
interzis să beau apa voastră, şi nu am intenţia să mă ating de ea. Te rog să
nu-ţi mai pierzi vremea.
Ochii lui Teeleh au început să strălucească.
— Interzis, spui? Cine îi poate interzice unui alt om să facă ceva? Nu,
prietene. Nimănui nu i se poate interzice ceva decât dacă acceptă interdicţia.
Shataiki-ul a rostit cuvintele cursiv, ca şi cum ar mai fi dezbătut acel subiect
de nenumărate ori. Ce cale mai bună de a împiedica pe cineva să afle care
mi-e puterea decât aceea de a-i spune că va suferi dacă bea din apa mea?
Minciuni. Sunt convins că tu, mai mult decât ceilalţi, ştii că asemenea
aprecieri lipsite de temei nu fac decât să-i încuie pe oameni în închisori de
prostie. Ei urmează un zeu care le cere supunerea şi le fură libertatea.
Interzis? Cine are dreptul să facă aşa ceva?
Raţionamentul era convingător. Numai că el îl convingea pe cel care era
luat prea repede. Tom şi-a ales cuvintele cu mare grijă:
— Ştiu că dacă vreunul dintre noi bea apa voastră, întregul tărâm va fi
cedat acelor creaturi bolnave şi demente, după cum chiar tu le-ai
caracterizat, iar noi vom deveni sclavii voştri.
185
 Imediat au răsunat ţipetele furioase de protest ale armatei de Shataiki
aflaţi în copaci. Luat prin surprindere de acel vacarm, Tom a făcut un pas
înapoi.
— Tăcere! a bubuit Teeleh. Glasul lui a răsunat cu atâta forţă, încât Tom s-
a chircit fără să vrea.
Liliacul şi-a lăsat capul în jos.
— Iartă-mă, prietene. Nu cred că i-ai mai învinui de ceva dacă ai şti prin
ce au trecut. Când trăieşti în înşelătorie şi tiranie şi supravieţuieşti, ai
tendinţa de a reacţiona vulcanic la cea mai mică aluzie la tiranie. Şi, crede-
mă, cei din spatele meu au îndurat cele mai cumplite forme de înşelătorie şi
abuz cunoscute pe lume.
A făcut o pauză şi a dat din cap de parcă ar fi încercat să-şi dezmorţească
gâtul.
În multe privinţe, acţiunile Shataiki-lor erau asemănătoare cu acelea ale
creaturilor care fuseseră abuzate şi întemniţate. Lui Tom i s-a făcut sincer
milă de ei. I se părea nedrept ca o creatură atât de frumoasă ca Teeleh să fie
întemniţată în pădurea neagră.
— Hai, vino, l-a invitat Teeleh. Sper că ştii că miturile despre care
vorbeşti au menirea de a-i înşela pe oamenii din pădurea colorată – pentru a
le ţine credinţa sub control. Îţi închipui că ştii, dar ceea ce ţi s-a spus este cea
mai neruşinată înşelătorie. Iar eu am venit să te lămuresc.
Teeleh ştia, aşadar, că-şi pierduse memoria?
— De ce aţi încercat să mă ucideţi? a întrebat Tom.
— Nu aş face niciodată aşa ceva.
— Am fost în pădurea voastră şi abia am ieşit cu viaţă. Dacă nu aş fi reuşit
Traversarea, acum aş fi fost mort.
— Dar n-ai beneficiat de protecţia mea, a spus fiara. Te-au luat drept unul
dintre ei.
— Ei?
— Doar nu-ţi închipui că eşti vreunul dintre ei. Foarte straniu. Şi
inteligent, îmi permit să adaug. Se folosesc de pierderea de memorie
împotriva ta, nu-i aşa? Tipic. Întotdeauna înşelător.
Deci ştie că mi-am pierdut memoria. Ce altceva mai ştie?
— De unde ai aflat de pierderea memoriei? l-a întrebat Tom.
— De la Bill, a zis creatura. Îl mai ţii minte pe Bill, da?
— Bill?
— Da, Bill. Roşcatul care a sosit aici împreună cu tine.
186
 Tom a făcut un pas în spate. Creatura din faţa lui a părut că-i dispare din
faţa ochilor.
— Bill este real?
— Sigur că e real. Şi tu, la fel. Dacă tu eşti real, atunci e şi Bill. Amândoi aţi
venit din acelaşi loc.
Tom şi-a dat seama că se afla la marginea unei lumi noi de înţelegere.
Venise pregătit să afle răspunsuri la câteva întrebări ce ţineau de istorii şi,
încă înainte de a apuca să deschidă gura, alte sute de necunoscute se cereau
explicate.
A aruncat o privire peste umăr, spre pădurea colorată. Ce ştia? Doar ce îi
spuseseră alţii. Nimic altceva. Era posibil să fi înţeles greşit?
A simţit cum inima începe să-i bată cu putere. Aerul i s-a părut brusc prea
dens pentru a-l putea trage în piept. Uşor, Tom, uşor. Nu trebuia să-şi
dezvăluie neştiinţa.
— Bine, deci ştii de Bill. Spune-mi ceva despre el. De unde a venit.
— Tot nu-ţi aminteşti?
S-a uitat circumspect la liliac.
— Îmi aduc aminte unele lucruri. Dar nu ţi le voi împărtăşi. Spune-mi ce
ştii şi vom vedea dacă se potriveşte cu ce-mi amintesc. Dacă zici ceva eronat,
îmi voi da seama imediat de minciună.
Zâmbetul de pe buzele lui Teeleh s-a stins.
— Ai venit de pe Pământ.
— Pământ. Acesta e Pământul. Fii mai precis.
Teeleh l-a privit pătrunzător.
— Chiar nu ştii, nu-i aşa? Eşti isteţ, recunosc asta, dar nu ştii nimic.
— Nu fi atât de sigur, a spus Tom, atent ca din glas să nu-i răzbată
îngrijorarea.
— Să nu fiu sigur că eşti deştept? Sau că ştii?
— Spune-mi.
— Tu şi copilotul tău, Bill, v-aţi prăbuşit undeva la mai puţin de doi
kilometri în spatele meu, a spus Teeleh. De aceea mă aflu aici. Cred că am
găsit o cale de întoarcere.
Tom a făcut un efort uriaş ca să-şi ascundă incredulitatea. Ce sugestie
absurdă! Ea reuşea să elimine încordarea. Dacă Teeleh era chiar atât de
prost să-şi închipuie că va lua în serios un lucru atât de ridicol, însemna că
era un oponent mai slab decât dăduse de înţeles Michal. Din fericire, liliacul
ştia istoriile.
187
 Pentru că acum va face jocul lui, ca să descopere cât de departe va
împinge lucrurile legate de acea poveste.
— Bun. Deci, ştii despre Bill şi nava spaţială. Ce altceva?
— Îmi dau seama că-ţi închipui că referirea la navă e absurdă pentru că,
de fapt, nu-ţi aminteşti nimic.
Tom a clipit mirat.
— Aşa să fie?
— Adevărul este următorul: Ai ajuns pe o planetă îndepărtată. Nava ta,
Discovery III, s-a prăbuşit acum trei zile. Ţi-ai pierdut memoria din cauza
şocului produs la prăbuşire. Stai pe acest pod de vorbă cu mine pentru că nu
te poţi adapta la viaţa ţărănoilor din pădurea colorată, lucru absolut firesc.
Asta e.
Tom a simţit că-i ard urechile. S-a întrebat dacă şi creatura din faţa lui
văzuse asta.
Şi-a dres glasul.
— Ce altceva?
— E bine să afli, nu-i aşa? Adevărul. Spre deosebire de oamenii din
pădurea colorată, cumplit de înşelaţi, eu îţi spun doar adevărul.
— Bine. Atunci, spune-mi-l.
— Vai de mine, ce flămânzi suntem după adevăr. Dacă ai şti ce ştiu eu
despre pădurea aceea colorată şi cei care trăiesc în ea, i-ai dispreţui pe
oamenii aceia.
Mulţimea de Shataiki începuse să se agite. O mare de voci bolborosite şi
ţipate, încă reţinut. Undeva în beznă, Tom a auzit câteva certuri purtate cu
glasuri ascuţite.
— Am fost întemniţaţi în pădurea neagră, a spus Teeleh. Acesta e
adevărul. Orice Shataiki moare instantaneu dacă atinge pământul de peste
fluviu. Asta e tiranie.
Mulţimile de lilieci au ţipat de nemulţumire.
Teeleh a ridicat o aripă.
Ca o pătură de ceaţă, peste pădure a coborât liniştea.
— Mă fac să mă simt rău, a mormăit Teeleh.
S-a uitat apoi în spate să vadă dacă legiunile lui menţineau ordinea.
— Ce-mi poţi spune despre istorii? a continuat Tom.
Întrebarea pe care voia să o pună suna anapoda în acel nou tărâm al
adevărului.
— Istoriile. Da, sigur. Cred că visezi despre ele, nu?
188
 — Sunt reale? Cum pot exista istorii ale Pământului dacă acesta nu este
Pământul?
Întrebarea a părut să îl surprindă pe liliac.
— Inteligent. Foarte inteligent. Cum de putem avea istorii ale Pământului
dacă nu ne aflăm pe Pământ?
— Şi de unde ştii că visez despre istorii?
— Ştiu că visezi pentru că am băut apa din pădurea neagră. Asta e
cunoaştere. Istoriile Pământului sunt practic viitorul Pământului. Pentru
tine, ele sunt istorie, pentru că ai gustat un anumit fruct din pădurea aflată
în spatele meu. Tu vezi în viitor.
Dezvăluirea aceea era copleşitoare. Tom nu şi-a adus aminte să fi mâncat
vreun fruct. Poate înainte de a se fi lovit cu capul de stâncă? În felul său,
totul părea logic. Şi exista şi o modalitate de a verifica acea afirmaţie.
— Foarte bine, a zis Tom. Atunci ar trebui să-mi poţi spune ce se întâmplă
în acest viitor. Vorbeşte-mi despre germenul Raison.
— Germenul Raison. Bineînţeles. Una dintre perioadele cele mai
elocvente ale omenirii. Înainte de Marea Tribulaţie. Deseori numită Marea
Înşelătorie. Voi vorbi despre ea ca fiind istorie. A fost un vaccin care a suferit
o mutaţie în condiţii de temperaturi extreme.
Teeleh şi-a lins buzele în semn de satisfacţie.
— N-ar fi aflat nimeni, înţelegi? Vaccinul nu ar fi suferit mutaţii pentru că
nu există cauze naturale care să producă o temperatură suficient de mare
pentru a declanşa mutaţia. Însă nu ştiu ce nătărău a aflat această informaţie.
Şi a dezvăluit-o cui nu trebuia. Vaccinul a căzut în mâinile unor oameni
foarte… foarte ciudaţi. Ei au încălzit vaccinul la exact 81,92 grade Celsius
timp de două ore, şi astfel s-a născut cel mai ucigător virus din lume, care s-a
răspândit pe calea aerului.
Era ceva ciudat în ceea ce spunea Teeleh, dar Tom nu a reuşit să-şi dea
seama ce anume. Cu toate acestea, informaţiile furnizate de creatură se
potriveau cu cele din visul lui.
— Vino mai aproape, a zis Teeleh.
— Mai aproape?
— Vrei să afli totul despre virus, nu? Vino o idee mai aproape.
Tom a făcut o jumătate de pas înainte. Fără nici un avertisment, Teeleh a
lovit cu ghearele. Una dintre ele i-a atins uşor degetul mare, aflat pe
balustradă. Tom a simţit un şoc trecându-i prin braţ în sus şi şi-a tras mâna
brusc. Din tăietura minusculă de pe deget a ţâşnit sânge. Pata s-a întins.
189
 — Ce faci? a întrebat el.
— Vrei să ştii, iar eu te ajut să cunoşti.
— Şi cum m-ar putea ajuta o tăietură?
— Lasă, nu e decât o zgârietură. Te-am pus la încercare. Pune-mi
întrebarea.
Totul devenise extrem de bizar. Dar aşa era şi Teeleh.
— Ştii numărul de perechi de nucleotide de bază pentru HTV? a întrebat
el. Mai precis, în vaccinul Raison.
— Perechi de bază, 375 200. Dar să ştii că, de fapt, nu germenul Raison a
produs distrugerile, a spus Teeleh, ci antivirusul. Care a ajuns în mâinile
aceluiaşi individ care a eliberat virusul. A şantajat întreaga lume. De aici şi
numele, Marea înşelătorie.
Tom a simţit că i se învârte mintea.
— Antivirusul?
— Da. Secţionarea ADN-ului la gena a cincea şi a nouăzeci şi treia, şi
combinarea celor două secvenţe rămase. Brusc, Teeleh a încremenit. Vocea i
s-a înmuiat. Thomas, să le spui asta. Spune-le că e vorba de 81,92 grade timp
de două ore şi de genele a cincea şi a nouăzeci şi treia, secţionate şi
combinate. Spune.
— Să repet cifrele?
— Nu vrei să le ţii minte? Spune-le.
— Optzeci şi unu virgulă nouăzeci şi două de grade Celsius.
— Da, acum gena a cincea.
— Gena a cincea…
— Da, şi a nouăzeci şi treia.
— A nouăzeci şi treia genă, a repetat Tom.
— Secţionate şi combinate.
— Secţionate şi combinate.
— Şi vei avea nevoie şi de soluţia ei de scăpare.
— Şi soluţia ei de scăpare?
— Întocmai. Acum să uiţi că ţi-am spus toate astea.
— Să uit?
— Să uiţi. Teeleh a scos fructul pe care i-l oferise şi mai devreme. Poftim.
Ia o muşcătură. Te va ajuta.
— Nu pot.
— Nu e adevărat. Ţi-am dovedit deja că regulile acelea sunt similare cu o
întemniţare. Cum de poţi fi atât de obtuz?
190
 Teeleh a rămas drept, fără să se clintească, ţinând fructul cu delicateţe
între degete. A vorbit apoi cu glas ceva mai potolit.
— Fructul îţi va deschide noi lumi, Tom, crede-mă, prietene. Iar apa îţi va
pune la dispoziţie lumi ale cunoaşterii despre care doar ai visat. Lumi
despre care amicii tăi din pădurea colorată nici nu au habar.
Tom s-a uitat la fruct. Apoi la ochii verzi ai lui Teeleh. Oare chiar exista o
navă spaţială dincolo de copaci? Scenariul acela era la fel de credibil ca orice
altceva gândit de el.
— Presupunând că toate acestea sunt adevărate, unde este Bill?
— Ai vrea să-l vezi? Poate reuşesc să aranjez asta.
— Ai spus că ştii o cale de a ne ajuta să ajungem acasă.
— Da. Pot face asta. Am găsit o modalitate de a vă repara nava.
— Mi-o poţi arăta?
Inima lui Tom a bătut ca turbată în timp ce a pus această întrebare.
Vederea navei ar pune capăt întrebărilor ce-i clocoteau în minte, dar el nu
avea nici o garanţie că Shataiki-i nu-l vor face bucăţi. Încercaseră deja asta.
— Da. Da, şi o voi face. Dar mai întâi te rog să faci ceva pentru mine. Ceva
simplu, care-ţi va fi la îndemână, aşa cred.
Căpetenia a făcut din nou o pauză, ca şi cum ar fi stat pe gânduri în
legătură cu întrebarea pe care dorea să o adreseze.
— Ce anume?
— Adu-l pe Tanis aici, la pod.
S-a lăsat o tăcere apăsătoare. Nici unul dintre Shataiki-i care stăteau în
copacii din spate nu s-a mişcat. Toţi stăteau cu ochii aţintiţi asupra lui Tom.
Inima lui a bătut cu putere. În afara bolboroselii apei fluviului, era singurul
sunet pe care îl mai avea în urechi.
— Iar dacă reuşesc asta, atunci îmi garantezi că voi ajunge întreg la nava
mea? Reparată?
— Da.
Tom a întins mâna către balustradă ca să se sprijine mai bine.
— Vrei să-l aduc doar până la pod? Fără să-l traverseze.
— Da. Doar până la fluviu.
— Şi ce garanţie am că mă vei conduce în siguranţă până la navă?
— O să aduc şi nava lângă pod. Vei putea intra în ea fără să vezi nici un
Shataiki, înainte ca eu să stau de vorbă cu Tanis.
Dacă Shataiki-i i-ar fi arătat nava, Discovery III, Tom ar fi avut dovada de
care avea nevoie. Dacă nu, nu ar fi înaintat pe pod. Şi n-ar fi păţit nimic.
191
 — E bine şi aşa, a spus el cu precauţie.
Peretele viu de creaturi întunecate ce mărgineau pădurea a scos un
şuierat ce semăna cu sunetul scos de un nor de lăcuste ce-şi freacă elitrele.
Teeleh a rămas cu ochii ţintă la Tom, a ridicat din nou fructul la buze şi a
muşcat cu poftă. A lins sucul care i s-a scurs pe degete cu limba lungă,
subţire şi rozalie. În tot acest timp, ochii lui, fără să clipească, au rămas
aţintiţi asupra lui Tom. Să aibă încredere în acea creatură? În caz că era
adevărat ceea ce afirma, însemna că trebuia să găsească nava! Asta ar fi
singura lui şansă de a ajunge acasă.
Căpetenia a încetat să mai lingă sucul. I-a întins fructul lui Tom.
— Mănâncă-l ca să pecetluim înţelegerea noastră, a spus Teeleh. E cel mai
bun fruct al nostru.
Mai făcuse asta. Potrivit creaturii, aceasta era explicaţia viselor. Tom şi-a
alungat teama, a întins mâna spre Shataiki, a lua fructul din ghearele lui şi a
făcut un pas înapoi.
A aruncat o privire spre creatura care, stând în faţa lui, îi zâmbea. A dus
fructul pe jumătate mâncat către buze. Era pregătit să muşte din el, când un
răcnet a sfâşiat noaptea.
— Thomasss!
Tom a îndepărtat fructul din dreptul gurii, ducându-l spre dreapta. Bill?
Glasul părea chinuit şi nesigur.
Apoi l-a văzut şi pe roşcat. Bill apăruse din pădure şi se zbătea, fără mari
sorţi de izbândă, să scape din ghearele câtorva Shataiki. Hainele îi fuseseră
smulse, iar trupul lui gol părea şocant de alb înconjurat de liliecii negri care
îi smulgeau carnea de pe el. Pe faţă îi curgea sânge şi părul îi era năclăit.
Carnea lui albicioasă era plină de zeci de tăieturi şi vânătăi. Arăta ca un
cadavru supus la perversiuni. Tom a simţit că ameţeşte. L-a cuprins o greaţă
cumplită.
Cu ochii fulgerând cu o intensitate pe care Tom nu o mai văzuse până
atunci, Teeleh s-a răsucit pe călcâie. Degetele lui Tom au rămas fără vlagă,
iar fructul a căzut, cu un bufnet înfundat, pe scândurile podului.
— Luaţi-vă ghearele de pe el! a răcnit Teeleh. Şi-a desfăcut aripile şi le-a
ridicat deasupra capului. Cum de îndrăzniţi să mă sfidaţi?
Împietrit, Tom a urmărit întreaga scenă. Imediat, Shataiki-i l-au eliberat
pe Bill.
— Duceţi-l în siguranţă! Acum!

192
 Doi lilieci l-au tras pe Bill de mâini. Clătinându-se pe picioare, acesta s-a
pierdut printre copaci.
Teeleh s-a întors spre Tom.
— După cum vezi, Bill este cât se poate de real. Mă văd silit să-l păstrez,
sper că înţelegi de ce. Este singura garanţie pe care o am din partea ta că vei
reveni împreună cu Tanis. Însă îţi promit că nu va mai păţi nimic de acum
înainte.
— Thomas! s-a auzit răcnetul lui Bill dintre copaci. Ajută-mă… Apoi glasul
lui s-a stins.
— Foarte real, prietene, a spus Teeleh. A suferit mult în ultimul timp, şi
nu este prea încântat de felul în care l-au tratat ceilalţi, dar îţi promit o
protecţie deplină.
Tom nu şi-a putut dezlipi ochii de la spaţiul liber dintre copaci, acolo
unde dispăruse Bill. Să fi fost real? Bill era real. Peste minte îi coborâse un
nor ce îl orbea.
Din spate, a auzit un ţipăt solitar şi ascuţit. A întors capul brusc şi a văzut
Roush-ul alb pornind în zbor dintr-un vârf de copac. Michal!
— Thomas! Fugi! Cât mai repede!
Tom s-a răsucit pe călcâie şi a rupt-o la fugă spre pădure. S-a izbit cu
putere de vin copac, rostogolindu-se şi rămânând brusc fără aer. Teeleh a
rămas cu stoicism pe pod, sfredelindu-l cu ochii lui mari şi verzi.
— Grăbeşte-te, i-a strigat Michal. Trebuie să ne grăbim!
Tom a întors spatele acelei scene şi a ţâşnit în pădure după Michal.

193
 20

Pentru a afla numărul camerei nu trebuise decât să îi dea recepţionerei o

bancnotă de o sută de dolari şi să întrebe unde se cazase americanca blondă
acum câteva ceasuri. Probabil fusese singura americancă blondă care
trăsese la acel hotel în acea zi.
Camera 517, spusese recepţionera.
Carlos a ajuns pe holul de la etajul cinci, a văzut că nu mai era nimeni prin
preajmă, după care s-a deplasat rapid spre stânga. 516, 517. S-a apropiat de
uşă, şi a încercat clanţa. Încuiată. Fireşte.
A mai stat în holul pustiu vreme de vreo trei minute, cu urechea lipită de
uşă. În afara zumzetului scos de instalaţia de aer condiţionat, în încăpere era
o linişte mormântală. Pesemne că ocupanţii ei dormeau, deşi el se îndoia de
asta. Ori plecaseră. Puţin probabil.
A vârât mâna în buzunar, a scos un şperaclu şi, introducându-l în broască,
l-a răsucit atent, ascultând. Intrarea lui ar fi fost acoperită de zgomotele
ambientale. Americanul avea o armă, dar nu era un ucigaş profesionist.
Carlos îşi dăduse seama de asta doar privindu-i faţa. Şi judecând după felul
în care apucase pistolul de 9 mm în holul hotelului, armele de foc nu-i erau
familiare.
Aşadar, acum avea de a face cu un american uşor înnebunit şi foarte
cutezător, probabil un adversar decent, dar în nici un caz un ucigaş.
Dacă inamicul este puternic, striveşte-l.
Dacă inamicul este surd, strigă-i în ureche.
Dacă inamicul tău se teme de moarte, măcelăreşte-l.
Aceasta era doctrina de bază ce se preda în tabăra de pregătire.
Carlos s-a rostogolit şi a auzit gâtul trosnindu-i. Purta un blazer negru,
tricou, pantaloni şi pantofi eleganţi din piele. Haine tipice pentru un om de
afaceri din zona Mediteranei. Se terminase însă cu aspectul de faţadă. Haina
nu făcea decât să-i stânjenească mişcările. Şi-a scos pistolul cu amortizor din
buzunarul de la piept şi l-a strecurat sub centură. Şi-a lepădat haina. Şi-a
pus-o pe braţul stâng în care ţinea pistolul. A răsucit apoi butonul tot cu
stânga.
A inspirat adânc şi s-a împins în uşă, aplicând o forţă suficientă pentru a
face să cedeze orice dispozitiv de blocare.
194
 Lanţul de siguranţă a cedat cu un pocnet, iar Carlos, cu pistolul îndreptat
în faţă, a pătruns în cameră.
Forţă şi rapiditate. Nu doar în privinţa execuţiei, cât în ceea ce ţinea de
înţelegere şi apreciere. A descoperit ceea ce căuta încă înainte de a face
primul pas în cameră.
Femeia legată de aparatul de aer condiţionat. Cu căluş la gură. Frânghii
făcute din cearşaf.
Americanul, fără cămaşă pe el, stătea întins pe pat. Dormind.
Femeia a reacţionat abia după ce Carlos a traversat jumătate din
încăpere, dar şi atunci doar cu un scâncet înfundat. A făcut ochii mari. Se
simţea neputincioasă.
În acele momente, singura lui grijă era americanul. A trecut brusc pistolul
în mâna dreaptă, pregătit să tragă un glonţ în umărul bărbatului dacă acesta
s-ar fi mişcat.
A acţionat cu repeziciune, fără să facă nici o mişcare în plus. Însă, după
părerea lui, totul se desfăşura cu o încetineală dezamăgitoare. Asta din cauză
că executase zeci de astfel de misiuni fără nici o problemă. Descompune o
mişcare simplă în zeci de fragmente, şi îl poţi influenţa, corecta, modifica pe
fiecare. Acesta era avantajul pe care îl avea în faţa tuturor, mai puţin a celor
mai buni.
Din patru paşi, a ajuns la femeie. S-a lăsat pe genunchiul drept şi a lovit-o
scurt în tâmplă, rămânând în tot acest timp cu pistolul îndreptat spre
american.
Femeia a scos un geamăt, după care s-a înmuiat. Îşi pierduse cunoştinţa.
Carlos a rămas în aceeaşi poziţie preţ de trei secunde. Pieptul
americanului se ridica şi cobora în ritmul respiraţiei. Pistolul de 9 mm era
pe pat, aproape de degetele lui.
Uşor. Parcă prea uşor. Dezamăgitor.
S-a ridicat, a luat pistolul americanului şi a dat fuga spre uşă. A închis-o
fără zgomot. S-a întors lângă pat şi, ţinând pistolul în mâna lipită de trup, a
analizat situaţia. O lovitură de maestru, din toate punctele de vedere. Doi o
dată. La picioarele lui, o femeie leşinată, şi un bărbat care dormea.
Bărbatul avea câteva cicatrice pe piept. Muşchi bine dezvoltaţi. Degetele
subţiri şi agile. Corp perfect pentru un luptător. Probabil că îl subestimase.
Ce-l făcea pe Thomas să acţioneze? Visele? Vor afla curând, pentru că îi
avea acum în mână pe amândoi. Lumea va continua să îl caute pe americanul

195
dement care o răpise pe Monique de Raison, şi nu va bănui că ei au căzut în
ghearele unei terţe părţi. Iar Svensson va fi foarte încântat.
În stânga lui, aparatul de aer condiţionat uruia uşor. Afară, pe stradă,
mişunau cei cu treburi nocturne. Se putea ca dintr-un moment în altul să
apară şi americanca.
Carlos s-a apropiat de femeie şi i-a desfăcut căluşul. Apoi a scos din
buzunar o bilă de mărimea unei cireşe. Era ceva inventat de el. Exploziv
foarte puternic şi un detonator. Mai folosise cu succes acea jucărie în alte
trei ocazii.
A tras-o pe Monique în poziţie şezând, a strâns-o de obraji ca să-i desfacă
buzele, şi i-a strecurat bila în gură. Folosindu-se de mâna stângă, a strâns-o
de trahee cât să o facă să sughiţă involuntar. În acelaşi moment, cât ea avea
gura deschisă, i-a împins bila pe gâtlej.
Ea s-a înecat. A înghiţit în sec. Carlos i-a pus palma peste gură, iar ea s-a
zbătut, recăpătându-şi cunoştinţa. După ce s-a asigurat că Monique înghiţise
bila, el a lovit-o din nou cu pumnul peste tâmplă.
Ea s-a lăsat moale pe podea.
Acum, Monique de Raison avea în stomac suficient exploziv pentru ca,
printr-o simplă apăsare pe un buton, să fie pulverizată. Dacă nu era
detonată, bila explozivă avea să treacă prin sistemul digestiv în cam
douăzeci şi patru de ore, dar până atunci, pe o rază de cincizeci de metri, ea
rămânea prizoniera lui. Era singura modalitate de a-i face pe ea şi pe
american să coopereze. Ea îi va îndeplini ordinele din motive evidente. Iar
dacă nu se înşela în privinţa lui, americanul se va supune ca să o protejeze.
— Ce…? Încă dormind, americanul a mişcat capul brusc. Începuse să
mormăie ceva. Poftim?
Carlos s-a apropiat de pat. S-a gândit să-l trezească trăgându-i un glonţ în
umăr. Însă trebuiau să coboare până în subsol, ca să meargă la maşină. Nu
avea nevoie nici de agitaţia pe care ar fi stârnit-o rănirea americanului, nici
de o sângerare masivă.
— Să le spun? a bolborosit Hunter. Să le spun… 81,92 de grade timp de
două ore… a cincea genă şi cea de-a nouăzeci şi treia, secţionate şi
combinate. Dar şi soluţia de rezervă.
Ce tot bombănea dobitocul acela?
— Acum uită…
Interesant specimen acest american, care tresare, mormăind în somn.
Visele lui. A cincea genă şi cea de-a nouăzeci şi treia, secţionate şi combinate.
196
Dar şi soluţia de rezervă. O înşiruire absurdă de cuvinte. Din obişnuinţă,
Carlos a reţinut informaţia.
A ridicat pistolul şi l-a îndreptat spre pieptul americanului. O singură
apăsare de trăgaci, şi omul ar fi mort. De-a dreptul ispititor. Însă aveau
nevoie de el viu, dacă se putea. Asta i-a adus aminte de acţiunea în care
asasinase un alt american. Proprietarul unei companii farmaceutice pe care
Svensson îl voia eliminat.
Carlos a rămas în aşteptare.

Michal a zburat pe sub coroanele copacilor şi, fără nici o vorbă, a privit
din când în când înapoi. Cu mintea parcă golită, Tom continua să înainteze. I
se întâmplase ceva de o importanţă extraordinară. Ieşise pe furiş din sat. Îl
întâlnise pe Teeleh, gând care îl făcea să simtă un fior rece pe şira spinării de
fiecare dată când vedea acea creatură cu ochiul minţii. Convenise practic să
trădeze…
Ba nu, nu să trădeze. Nu ar fi fost capabil de aşa ceva.
Dar o făcuse!
Şi mai văzuse un bărbat roşcat pe nume Bill, care era copilotul lui, abia
trăgându-şi sufletul. În minte i-a revenit acea oroare, parcă gravată cu o
cerneală imposibil de şters. S-a simţit ca un copil care s-a rătăcit pe străzile
din Manila.
În cele din urmă, Tom a lăsat să i se instaleze în suflet o deznădejde mută
şi s-a pierdut pe sine în zgomotul făcut de picioarele care alergau.
Când, într-un târziu, au trecut dincolo de creastă, Michal nu a cotit spre
satul luminat, aşa cum se aşteptase Tom. A luat-o în susul văii, către locul
unde drumul lat dispărea peste deal. Gâfâind, Tom s-a oprit şi s-a aplecat în
faţă, rămânând cu palmele pe genunchi, inspirând greu aerul nopţii. Roush-
ul a mai zburat vreo sută de metri, după care a observat că Tom se oprise.
Fâlfâind din aripi, a făcut cale-ntoarsă, planând în josul dealului.
— N-ar fi mai bine să mergem pe jos? a întrebat el.
Tom a făcut semn către sat.
— Acolo?
— În seara asta o să-l întâlneşti pe Elyon, i-a răspuns Michal.
— Elyon? a întrebat Tom alarmat, îndreptându-se de spate.
Roush-ul s-a întors şi a început să meargă spre potecă.
— Michal! Te rog. Te rog, trebuie să aflu ceva.
— A, vei afla, Thomas. Cu siguranţă.
197
 — Bill. L-aţi văzut? Shataiki-i au spus că mi-a fost copilot. Ne-am prăbuşit
la aterizare.
Michal s-a răsucit şi l-a privit atent.
— Asta ţi-a spus înşelătorul?
— Da. Şi l-am văzut, Michal. Şi l-ai văzut şi tu.
— O să-ţi spun ce am văzut şi nu trebuie să uiţi asta. Înţelegi! Niciodată să
nu uiţi!
— Sigur! Tom a simţit cum îl străbate un fior. Şi-a pus palmele pe tâmple,
dorindu-şi cu disperare să-şi limpezească gândurile. Te rog să-mi spui ceva
logic.
— Nu am văzut decât minciuni. Teeleh e un înşelător. E în stare să-ţi
spună orice ca să te ademenească, prinzându-te în capcana lui. Orice. Ştiind
prea bine că vei pune imediat la îndoială vorbele lui, ţi l-a arătat pe acel
bărbat roşcat căruia tu îi spui Bill.
— Dar Bill este real…
— Bill nu este real! Ce ai văzut e doar rodul imaginaţiei tale! O creaţie a
acelui monstru! Încă de la început a vrut să te păcălească.
— Dar… Bill m-a avertizat! A ieşit în goană din pădure şi a strigat la mine!
— Ce modalitate mai bună avea Teeleh la dispoziţie ca să te convingă de
realitatea lui? Ştia că ai fi preferat să-ţi încalci înţelegerea cu el pentru a-i
trăda pe ceilalţi. Michal s-a cutremurat rostind ultimele vorbe. Însă acum,
după ce i-a reuşit acest truc şi te simţi ispitit să crezi că Bill este real, există o
probabilitate mai mare ca tu să te întorci. Imaginea aceea te va urmări până
ce o vei face.
Roush-ul s-a uitat cu ochi mari spre Tom, căruia i-a venit să plângă.
— Nici gând! a spus el. Nu mă voi întoarce niciodată dacă este adevărat.
Michal nu i-a răspuns imediat. S-a întors şi a început să coboare dealul
legănându-se.
— Până şi acum ai îndoieli, a zis el.
Tom l-a lăsat pe Michal să-şi continue drumul, convins că Roush-ul avea
şi dreptate, dar se şi înşela. Avea dreptate cu privire la înşelătoria practicată
de Shataiki, greşind însă în legătură cu întoarcerea lui. Cum putea să facă
asta? Nu venea din istorii; nu era de pe o planetă îndepărtată, numită
Pământ. Era de aici, iar aici era Pământul.
Doar dacă nu cumva Teeleh avea dreptate.
L-a urmat pe Roush la o distanţă apreciabilă. Au traversat dealul,
ajungând la o a doua vale. Acolo, în faţa ochilor i s-a înfăţişat un nou peisaj.
198
Unduirea domoală a dealurilor făcea loc unor pante abrupte, acoperite cu
copaci mult mai înalţi decât cei rămaşi în urmă.
Uimit, Tom a contemplat peisajul. Pantele tăioase s-au transformat
curând în faleze, iar copacii creşteau mult mai masivi, astfel că lumina pe
care o răspândeau făcea canionul să sclipească de parcă ar fi fost la amiază.
Pe fiecare ramură părea să se afle un fruct. Pesemne că din aceşti arbori
fuseseră cioplite coloanele uriaşe ale Templului. Piloni fără cusur ce
străluceau în nuanţe rubinii şi de safir, şi de smarald, dar şi auriu, luminând
poteca şi conferindu-i o aură ce devenise aproape palpabilă pentru Tom.
Aici îi era căminul. Îşi pierduse memoria, însă acest loc incredibil era casa
lui. A iuţit puţin pasul.
Flori roşii şi albe, cu petale mari, alcătuiau un covor des pe stratul de
iarbă verde. Faleza părea să fi fost dăltuită dintr-o singură perlă mare, albă,
care reflecta lumina venită dinspre copaci, astfel că întreaga vale radia
nuanţele curcubeului. Tom a auzit susurul unui râu ce îşi unduia albia destul
de aproape de potecă, astfel că, ocazional, putea vedea apa verde,
luminiscentă, gonind la vale.
Acasă. Aici îi era căminul, şi abia suporta ideea că pusese acest lucru la
îndoială vreo clipă. Rachelle ar fi trebuit să fie alături de el, călcând pe
aceeaşi potecă.
Nu au mers decât zece minute, când Tom a auzit pentru prima oară un
tunet îndepărtat. La început a crezut că era zgomotul fluviului. Dar nu, era
ceva mai mult decât un fluviu.
A simţit cum îl furnică pielea. Tunetul a crescut în intensitate. A iuţit din
nou pasul. Şi Michal a început să meargă mai repede, ţopăind şi desfăcându-
şi aripile pentru a-şi menţine echilibrul. Se simţea atras de acelaşi lucru ca şi
Tom.
Frunzişul din stânga lui a foşnit, determinându-l pe Tom să se oprească.
În cale i-a ieşit o creatură albă, de mărimea unui ponei, dar semănând cu un
leu, care îl privea curioasă. Tom a făcut un pas în spate. Însă leul şi-a văzut
de drum, torcând tare. Tom a fugit ca să-l prindă din urmă pe Michal, care nu
se oprise.
Apoi a văzut şi alte creaturi. Multe semănau cu cea pe care tocmai o
întâlnise, altele aduceau mai mult cu caii. Tom a urmărit cum un vultur mare
şi alb a coborât pe spinarea unui leu alb urmărindu-l în timp ce el cobora
panta.

199
 Tunetul a crescut în intensitate, fiind acum un uruit gros şi profund,
suficient de puternic pentru a face solul să vibreze uşor. Michal renunţase la
mersul ţopăit şi legănat, revenind în aer.
Tom a alergat după Roush. Vibraţiile păreau să urce spre suprafaţă. Cu
inima bătându-i tare, a continuat să fugă, pe drumul ce descria o curbă.
Apoi, poteca s-a terminat. Brusc.
Tom a alunecat când s-a oprit.
În faţa lui se întindea un lac mare, circular, licărind în nuanţe
fosforescente de verde, o apă de aceeaşi culoare cu aceea care înconjura
pădurea neagră. Lacul era mărginit de copaci sclipitori uriaşi, aşezaţi la
distanţe egale unul de altul, aflaţi la patruzeci de paşi de plaja presărată cu
nisip alb. Pe acea plajă animalele dădeau roată lacului, dormeau ori beau
apă.
Pe partea cealaltă, o faleză impunătoare de culoarea perlei sclipea în
nuanţe de rubin şi topaz. Peste faleză curgeau apele unei cascade, vibrând în
lumini verzi şi aurii, prăbuşindu-se în lacul aflat la o sută de metri dedesubt.
Ceaţa ce se forma capta lumina copacilor, dând impresia că toate acele culori
izvorau chiar din lac. Acolo probabil că nici nu exista vreo diferenţă
sesizabilă între zi şi noapte. Spre dreapta, râul pe care îl văzuseră urmând
poteca îşi vărsa apele în lac. Michal coborâse pe malul lacului şi bea însetat
din el.
Tom a observat toate acestea dintr-o singură privire.
A dat să coboare către malul lacului, apoi s-a oprit, rămânând cu
picioarele parcă înfipte în nisip. Voia să alerge până la apă, ca să bea la fel ca
şi Michal, însă brusc nu mai era sigur că se poate mişca.
Dedesubt, Roush-ul continua să bea.
Un fior rece i-a străbătut şira spinării, pornind de la ceafă şi ajungând
până la tălpi. O spaimă inexplicabilă l-a copleşit. În ciuda vântului răcoros ce
mătura apele lacului, sudoarea îi ţâşnea prin pori.
Ceva nu era în regulă. Era total anapoda. A făcut un pas în spate,
străduindu-se să găsească logica celor ce-l înconjurau. Cu toate acestea,
teama a făcut loc groazei. S-a răsucit pe călcâie şi a fugit în susul malului.
În momentul în care a ajuns pe creastă, teama l-a părăsit asemenea unor
cătuşe scoase. S-a întors. Michal bea apă. Insaţiabil.
În aceeaşi clipă, şi-a dat seama că trebuia să bea din apă.

200
 Acolo, pe plajă, stând cu picioarele depărtate şi aşezate ferm pe nisipul
alb şi moale, cu mâinile cu pumnii strânşi, Tom a simţit o descătuşare a
minţii.
Şi-a dat vag seama de geamătul slab pe care l-a scos printre buze, abia
audibil din cauza zgomotului făcut de cascadă. Animalele se plimbau alene
de colo, colo. Michal bea cu nesaţ. Copacii se ridicau semeţi. Apele cascadei
cădeau în gol. Scena părea îngheţată în timp, ţinându-l şi pe Tom prins din
greşeală.
Pe neaşteptate, cascada a lăsat impresia că se prăbuşeşte cu zgomot mai
puternic şi că din lac se ridică mai mulţi stropi. Ceaţa s-a îndreptat spre el. A
văzut-o apropiindu-se. Se vălurea peste ţărm. L-a izbit în faţă, doar o adiere
slabă, umedă, dar semăna cu unda de şoc a unei arme nucleare de mică
putere.
Tom a icnit. Mâinile au coborât spre nisip. Ochii s-au deschis larg. Groaza
dispăruse.
Rămăsese doar dorinţa. O dorinţă disperată, pură, care îi aspira inima cu
forţa vidului absolut.
Nimeni dintre cei care l-ar fi văzut nu s-ar fi aşteptat la următorul lui gest.
În acel moment, ştiind ce trebuia să facă – ce dorea cu disperare să facă –,
Tom a ţâşnit cu repeziciune spre marginea lacului. Nu s-a oprit pe mal şi nici
nu s-a aplecat să bea la fel ca toţi ceilalţi. S-a azvârlit cu capul înainte peste
trupul lui Michal şi a plonjat în apele luminoase. Strigând.
În clipa în care a atins apa, trupul lui s-a cutremurat violent. În ochi i-a
explodat o lumină albastră orbitoare, şi atunci şi-a dat seama că va muri. Că
pătrunsese într-un lac interzis, împins de o dorinţă necugetată, urmând
acum să plătească cu viaţa.
Apa călduţă l-a înghiţit. Prin trup i-au trecut fiori, care au erupt într-o
căldură copleşitoare, făcându-l să rămână fără aer în plămâni. Numai şocul l-
ar fi putut ucide.
Dar nu a murit. De fapt, corpul i-a fost cuprins de plăcere, nu de moarte.
Plăcere! Senzaţiile îi goneau prin corp în valuri continue, de neoprit.
Elyon.
Nu şi-a dat seama cum de ştia asta. Dar ştia. Elyon era în acel lac, alături
de el.
A deschis ochii şi a realizat că nu-l usturau. Prin preajmă trecea o lumină
aurie. Nici o porţiune a acelei ape nu era mai întunecată decât o alta. Curând
şi-a pierdut orice simţ al direcţiei. Unde se afla suprafaţa apei?
201
 Apa exercita presiune asupra fiecărui milimetru al corpului său, la fel de
arzătoare ca un acid, dar una care ardea cu plăcere, fără a provoca durere.
Pe măsură ce se cufunda tot mai adânc în apă, cutremurarea violentă a făcut
loc unui tremurat delicat. A deschis gura şi a râs. Voia mai mult, mult mai
mult. Îi venea să aspire acea apă şi să o înghită pe toată.
Fără să se mai gândească, a şi început să facă acest lucru. Şi-a umplut
gura, apoi a inhalat fără să vrea. Lichidul i-a ajuns în plămâni.
Înspăimântat, Tom s-a oprit. A tuşit, încercând să-şi golească plămânii de
apă. În loc să reuşească asta, a înghiţit şi mai multă apă. A început să dea
haotic din braţe, îndreptându-se în direcţia unde credea că se află suprafaţa.
Oare se îneca?
Nu. Putea să respire.
Prevăzător, a mai aspirat apă şi a expirat-o încet. Apoi din nou, adânc şi
cu forţă. A eliminat apa cu un susur slab.
Aşadar, respira apa! Inspirând şi expirând adânc, el respira apa
ameţitoare a lacului.
A izbucnit într-un râs nestăpânit. S-a rostogolit prin apă, trăgându-şi
picioarele foarte aproape, pentru a se putea roti, întinzându-le şi
împingându-le în faţă pentru a se propulsa înainte, tot mai aproape de
culorile ce-l înconjurau. A înotat tot mai adânc în lac, răsucindu-se şi
rostogolindu-se, îndreptându-se în plonjon către fundul lui. Puterea
conţinută de acel lac era mult mai mare decât orice îşi imaginase vreodată.
Abia dacă reuşea să se stăpânească.
De fapt, nu se putea abţine; a strigat de plăcere şi a continuat să se
scufunde.
Apoi le-a auzit. Trei cuvinte.

Am făcut asta.

Înspăimântat, Tom s-a oprit. Nu, nu erau cuvinte, ci muzică vorbitoare.

Note pure care îi pătrundeau în inimă şi în minte, având înţelesuri la fel de
cuprinzătoare ca o carte întreagă. Şi-a răsucit trupul, căutând sursa acelor
sunete.
Prin apă a răzbătut un chicotit. Acum, ca un copil.
Tom a surâs prosteşte şi s-a răsucit.
— Elyon?
Glasul i-a sunat înfundat, cu greu putând fi socotit un glas.
202
 Am făcut asta.

Cuvintele l-au pătruns adânc pe Tom, atât de adânc, încât a reînceput să

tremure. Nu avea certitudinea că era o voce reală, şi nici dacă nu cumva şi-o
imagina.
— Ce eşti? Ce eşti? Lumina a plutit prin dreptul lui. Valurile de plăcere l-
au copleşit. Cine eşti?

Sunt Elyon.
Şi te-am făcut pe tine.

Cuvintele au pornit din mintea lui şi i-au trecut arzător prin corp ca un
foc ce se extinde.

Îţi place?

— Da! a răspuns el. Poate vorbise, poate strigase, nu-şi dădea seama.
Simţea doar că acele cuvinte erau urlate de întregul lui trup.
Tom a privit în jur.
Glasul era diferit acum. Rostit. Muzica dispăruse. O întrebare simplă,
nevinovată.

Te îndoieşti de mine?

În acel unic moment, greutatea deplină a neghiobiei lui îngrozitoare l-a

izbit ca un baros. Cum se putuse îndoi?
În adâncurile lacului, Tom s-a ghemuit în poziţie fetală şi a început să
geamă.

Te văd, Thomas.
Eu te-am făcut.
Te iubesc.

Cuvintele l-au scăldat ca o apă, ajungând în străfundurile fiinţei lui,

mângâindu-i fiecare sinapsă, curgându-i prin vene, ca şi cum i s-ar fi făcut o
transfuzie.
203
 Aşadar, de ce te îndoieşti?

Acum mintea îi era ocupată de Thomas din visele lui – cel din
subconştient. Făcuse mai mult decât să se îndoiască. Aşa era el, nu?
— Îmi pare rău. Îmi pare atât de rău. S-a gândit că totuşi va muri. Îmi pare
rău. Îmi pare atât de rău, a gemut el. Te rog…

Îţi pare rău? De ce-ţi pare rău?

— De tot. Pentru că… m-am îndoit. Pentru că nu am luat seama la… Tom
s-a oprit, neştiind sigur în ce alt mod mai ofensase, ştiind doar că asta
făcuse.

Pentru că nu iubeşti?
Eu te iubesc, Thomas.

Cuvintele au umplut întregul lac, de parcă însăşi apa s-ar fi transformat în

acele cuvinte. Tom a suspinat, incapabil să se controleze.
Apa din jurul picioarelor a început brusc să fiarbă, şi a simţit că lacul îl
trage în adâncuri. Purtat de un curent puternic în jos, a icnit. Apoi a fost
răsturnat şi împins cu capul înainte de acelaşi curent. Resemnat în faţa a
ceea ce îl aştepta, a deschis ochii.
Exact în faţa lui se deschidea un tunel întunecat, semănând cu ochiul unui
vârtej. S-a grăbit să pătrundă acolo şi lumina s-a tras într-o parte.
Durerea l-a trăsnit ca un berbec şi, încercând să respire, a început să
gâfâie. Din cauza panicii oarbe, şi-a arcuit spatele în mod instinctiv şi a dat
să se întoarcă spre intrarea în tunel, chinuindu-se să o vadă, dar aceasta se
închisese.
Bătând disperat apa cu braţele, a început să urle, năpustindu-se tot mai
adânc în tunelul întunecat. Durerea îi cuprinsese tot corpul. S-a simţit ca şi
cum carnea i-ar fi fost crestate şi presărată cu sare; fiecare organ părea să-i
fie împănat cu cărbuni încinşi; oasele păreau să-i fie sfredelite pentru a i se
turna înăuntru plumb topit.
Pentru prima oară în viaţă, Tom îşi dorea să moară.

204
 Apoi a văzut derulându-se o serie de imagini şi a recunoscut locul unde
trebuia să se afle. Imagini ale Traversării, cele din visele lui, înşiruite acum
pentru a le putea vedea.
Imagini ale lui, stând în faţa tatălui său. Tatăl lui, capelanul.
— Vreau să mor! s-a auzit răcnind. Vreau să mooor!
Apa l-a silit să deschidă ochii, apoi mintea i-a fost invadată de alte
imagini. Mama lui, plângând. Imaginile se derulau acum cu rapiditate.
Imagini din viaţa lui. Un caracter întunecat, îngrozitor. Un bărbat cu faţa
înfierbântată scuipa obscenităţi, având o limbă lungă, ţâşnind din gura lui ca
limba unui şarpe. De fiecare dată când limba atingea o altă persoană, aceasta
se prăbuşea la pământ, ca o grămadă de oase. Apoi şi-a văzut propria faţă.
Amintiri ale unor vieţi demult dispărute şi duse, dar acolo şi, în acele
momente, încă murind.
Şi în acea clipă şi-a dat seama că pătrunsese în propriul lui suflet.
Spatele i s-a arcuit atât de mult încât aproape că şi-a atins călcâiele cu
capul. Coloana lui vertebrală se întinsese până la limita rezistenţei. I-a fost
imposibil să-şi reprime urletul.
Tunelul s-a căscat brusc sub el şi l-a aruncat într-o apă densă, de culoare
roşie. Ca sângele. A aspirat acea apă, umplându-şi plămânii uscaţi.
Din adâncurile lacului, un geamăt a început să-i invadeze urechile,
înlocuind propriile ţipete. Tom s-a răsucit, căutând sursa sunetului, dar nu a
dat decât de sângele gros, roşu. Geamătul a crescut în intensitate,
transformându-se treptat într-un plânset, apoi într-un urlet.
Elyon ţipa! De durere.
Tom şi-a apăsat palmele peste urechi şi a început să ţipe alături de
celălalt, gândindu-se acum că situaţia era mai gravă decât ceea ce se
întâmplase în tunelul întunecat. Corpul îi era săgetat de arsuri ca de foc, de
parcă fiecare celulă s-ar fi revoltat în faţa acelui sunet. Şi aşa şi trebuie, a
auzit un glas şoptit în minte. Creatorul lor ţipă de durere!
Apoi, totul s-a terminat. Ieşind din zona roşie, pătrunzând în verdele
lacului, având palmele încă lipite de urechi. A auzit vorbele, ca şi cum
acestea ar fi fost rostite de propria lui minte.

Thomas, te iubesc.

Imediat după aceea, durerea a dispărut. Tom şi-a îndepărtat palmele de

cap şi s-a îndreptat puţin în apă. Prea năucit ca să reacţioneze, a plutit. După
205
aceea, lacul s-a umplut de un cântec. Un cântec mai frumos decât oricare
altul, o sută de mii de melodii ţesute într-una singură.

Te iubesc.
Te aleg.
Te salvez.
Te venerez.

— Şi eu te iubesc! a strigat Tom cu disperare în glas. Te aleg. Te venerez.

Suspina, dar acum cu dragoste. Sentimentul era mai intens decât durerea
ce îl răscolise mai devreme.
Curentul l-a tras din nou cu putere, târându-l printre culori. Corpul lui a
tremurat din nou de plăcere, şi s-a lăsat să atârne moale în vreme ce se
deplasa ca săgeata prin apă. A vrut să rostească ceva, să strige şi să urle,
pentru a anunţa întreaga lume că se considera cel mai fericit om din univers.
Că era iubit de Elyon, chiar de Elyon, cu vocea lui, într-un lac făcut de acesta.
Însă cuvintele nu şi-au găsit calea.
Nu-şi dădea seama de câtă vreme înota prin curentul lacului. S-a
scufundat în nuanţele de albastru şi a descoperit o zonă de pace şi linişte
care i-a anesteziat trupul asemenea novocainei. Cu o simplă răsucire a
încheieturii mâinii, şi-a schimbat direcţia de deplasare într-un curent auriu
şi a tremurat prin valuri de încredere absolută care sunt generate doar de
putere şi de bogăţie. Apoi, o răsucire a capului, şi s-a năpustit într-o apă
roşie care bolborosea de o plăcere atât de mare, încât s-a simţit din nou
lipsit de orice putere. Elyon a pufnit în râs. Iar Tom a râs la rândul lui şi s-a
scufundat mai adânc, răsucindu-se şi învârtindu-se.
Când a vorbit din nou, glasul lui Elyon era delicat şi profund, ca acela al
unui leu ce torcea.

Thomas, să nu mă părăseşti niciodată.

Spune-mi că nu mă vei părăsi.

— Niciodată! Niciodată! Voi rămâne pe veci alături de tine.

Un alt curent l-a ajuns din urmă şi l-a împins. A râs în vreme ce a gonit
prin apă destul de multă vreme, după care a ieşit la suprafaţa la nici zece
metri de mal.

206
 S-a ridicat în picioare pe fundul nisipos şi a vărsat mai bine de doi litri de
apă din plămâni în faţa lui Michal, care s-a arătat uimit. A tuşit de două ori şi,
păşind, a ieşit din apă.
— De necrezut! Nu a reuşit să găsească alte cuvinte pentru a descrie
experienţa trăită. Grozav!
— Elyon, a spus Michal, şi pe botul lui scurt a apărut un soi de surâs. Măi,
măi. Scufundarea aceea a fost destul de puţin ortodoxă.
— Cât timp am stat sub apă?
Michal a ridicat din umeri.
— Vreun minut. Nu cred că a durat mai mult.
Tom a urcat malul nisipos şi a îngenuncheat.
— Incredibil.
— Mai ţii minte?
Tom s-a uitat în spate, spre cascadă. Dacă-şi amintea?
— Ce să ţin minte?
— Din ce sat vii. Cine eşti, a spus Michal.
Dar îşi amintea asta?
— Nu, a spus Thomas. Ţin minte totul începând cu momentul prăbuşirii
în pădurea neagră. Şi-mi mai amintesc visele.
În care dormea, s-a gândit el. Aşteptând să se trezească. Ştia însă că nu se
va trezi acolo decât după ce va adormi aici. Se putea întâmpla să petreacă
două zile aici şi o secundă dincolo. Aşa mergeau lucrurile.
Asta, presupunând că reuşea să mai viseze. Era sigur că nu mai voia aşa
ceva. Lacul îl revitalizase. Se simţea ca şi cum ar fi dormit o săptămână.
S-a prăbuşit pe spate şi a rămas întins pe plajă, contemplând luna.

207
 21

Monique a clipit. Îşi simţea capul vuind. Stătea lungită pe o parte. Vedea
ca prin ceaţă. Îşi percepea obrazul strivit de mochetă. Vedea ce se afla sub
patul aflat la mai puţin de trei metri depărtare. Adormise?
Apoi şi-a adus aminte. Şi pulsul i-a crescut vertiginos. Cineva pătrunsese
în cameră cât Thomas dormea! Individul intrase ca un vârtej şi o lovise în
cap înainte ca ea să poată face vreo mişcare. Se mai întâmplase ceva, dar ea
nu reuşea să-şi aducă aminte. Avea gâtlejul iritat, iar capul îi era umflat ca un
balon.
Era totuşi în viaţă, iar omul se afla încă în cameră.
Trebuia să-l trezească pe Tom!
Monique era pe punctul de a-şi înălţa capul când a văzut pantofii. Pantofii
se continuau cu o pereche de pantaloni. Cineva stătea în picioare la capătul
patului.
A inspirat adânc şi a îngheţat. Individul se afla în continuare în cameră!
Respiraţia lui Thomas părea neregulată. Era rănit? Sau dormea?
Monique a închis ochii şi s-a străduit să-şi adune gândurile. Fâşiile de
cearşaf îi legau încă mâinile şi picioarele, imobilizând-o. Mai puţin gura.
Omul îi scosese căluşul. De ce? Să fi fost salvatorul ei? Venise poliţia să o
elibereze? Dacă da, de ce omul o lovise ca să-şi piardă cunoştinţa?
Nu, sigur nu era cineva căruia să-i pese de siguranţa ei. Din câte îşi dădea
seama, omul traversa încăperea chiar în acele clipe, având un cuţit în mână,
gata să-şi termine treaba.
A deschis larg ochii. Pantofii nu se clintiseră din loc. Şi-a dat ochii peste
cap atât cât a putut, dorind cu disperare să-l zărească pe atacator.
Cămaşă neagră. O cicatrice lungă pe obraz. Ţinea mâna întinsă. Un pistol.
Îndreptat spre Thomas.
Monique a intrat în panică. A sărit în sus atât cât i-au permis legăturile şi
a urlat:
— Thomas!
Făcând ochii mari, bărbatul s-a răsucit spre ea, ţintind-o cu pistolul. Ca o
marionetă, Thomas s-a ridicat în capul oaselor pe pat. Bărbatul s-a lăsat pe
un genunchi şi a îndreptat arma din nou spre Tom.
— Nu mişca!
208
 Dar era deja prea târziu. Thomas se pusese deja în mişcare.
S-a aruncat spre stânga. Moment în care glonţul a pornit. Dintr-o pernă a
sărit un nor de pene. Monique l-a văzut pe american rostogolindu-se de pe
pat şi aterizând pe podea pe cealaltă parte. S-a mişcat cu o viteză ameţitoare,
de parcă ar fi ricoşat din podea.
Apoi l-a văzut în aer, zburând spre intrusul îmbrăcat în negru.
Un şuierat. Pistolul a scuipat un al doilea glonţ, care a făcut o gaură în
tăblia patului. Tom a făcut o foarfecă, asemenea unui jucător de fotbal care
vrea să dea gol. Piciorul lui a lovit mâna bărbatului.
Poc!
Pistolul a zburat până în cealaltă parte a camerei şi s-a izbit de perete, la o
palmă de capul lui Monique. Apoi a căzut pe podea la picioarele ei.
Nu putea să-l ia, dar a întins piciorul ca să îl acopere.
Între timp, după ce executase acea lovitură, Thomas se rostogolise pe pat
şi acum stătea în picioare lângă perna sfâşiată, cu faţa spre atacator, într-o
poziţie tipică de apărare.
Bărbatul în negru a privit-o întâi pe Monique, apoi pe Thomas. Pe buze i-a
apărut un surâs strâmb.
— Prea bine. Se vede treaba că te-am subestimat, a spus el.
Vorbise cu un accent mediteranean. Educat. Nicidecum un răufăcător.
Monique s-a împins până a ajuns în capul oaselor, străduindu-se să nu ia în
seamă durerea cumplită de cap.
— Cine eşti? a întrebat Thomas. Avea ochii dilataţi, dar în rest era uimitor
de calm. Nu vreau să fac rău nimănui.
— Nu. Înseamnă că sigur te-am subestimat.
— Tu eşti cel care vrea vaccinul, a spus Thomas.
Ochii bărbatului au tresărit aproape imperceptibil. Suficient pentru ca
Monique să-şi dea seama că Thomas nu se înşelase.
— Cum de ai aflat unde suntem? l-a întrebat Thomas.
— Mă interesează vaccinul, a zis Carlos, şi s-a uitat scurt spre haina
aruncată pe podea, lângă uşă. A văzut-o şi Tom.
— M-am dat de gol, nu? a întrebat Thomas. Dacă nu aş fi vorbit cu nimeni,
nu te-ai afla acum aici. Corect?
Carlos a ridicat din umeri.
— Eu mă ocup doar de lucrurile pentru care sunt plătit. Habar n-am
despre ce vorbeşti. S-a apropiat uşor de uşă. Şi-a frecat palmele de parcă ar
fi vrut să sugereze că renunţă. În cazul de faţă, am fost angajat să o înapoiez
209
pe fată tatălui ei şi trebuie să-ţi spun că asta intenţionez să fac. Nu mă
interesează persoana ta.
Thomas a clătinat din cap.
— Nu, nu te cred. Monique, 375 200 perechi de baze. Vaccinul HIV. Aşa
este?
Ea l-a privit ca trăsnită. Acele informaţii nu se publicaseră încă. Cum de
reuşise…?
— Aşa este? a întrebat el din nou.
— Da.
— Atunci, ascultă-mă, a zis Tom, privind întâi la ea, apoi la atacator. Ochii
i s-au umplut de lacrimi. Părea disperat. Nu-mi dau seama ce se întâmplă cu
mine. Nu vreau să fac rău nimănui. Nu vreau, mă auzi? Dar trebuie să-l
oprim pe acest om. Indiferent ce se întâmplă, trebuie să-l oprim. Sunt reale,
Monique. Despre visele mele vorbesc. Trebuie să mă crezi!
Bărbatul mai făcuse un pas spre uşă. Monique a răspuns mai mult ca să-l
liniştească pe Tom decât să-şi exprime acordul.
— Da, bine, te cred. Fii atent, Thomas! Vrea să ia haina.
— Lasă haina, a zis Thomas.
Bărbatul a ridicat o sprânceană. Părea să fie amuzat de situaţie.
— E absurd, a spus el. Chiar îţi închipui că mă poţi împiedica să fac ce
vreau? Eşti neînarmat. A vârât cu nepăsare mâna într-un buzunar şi a scos
un şiş. A apăsat pe un buton şi lama acestuia s-a deschis. Eu am armă. Chiar
neînarmat tot nu ai avea nici o şansă în faţa mea.
— Promiţi?
— Vrei cumva să…
— Nu tu! Ea. Monique, mă crezi? Trebuie să mă crezi.
Convingerea lui a făcut-o pe Monique să ezite.
— Monique, situaţia asta s-ar putea termina prost. Serios, vreau să
înţelegi ce se petrece.
— Te cred, a zis ea.
Bărbatul a făcut un salt brusc spre haină.
Monique nu mai văzuse până atunci pe cineva mişcându-se cu o
asemenea repeziciune ca Tom. Nu a sărit, nu a păşit. A ţâşnit ca un glonţ.
Exact spre podea, între pat şi uşă, unde se afla împăturită haina.
S-a rostogolit, a sărit în picioare, apoi l-a lovit pe bărbatul îmbrăcat în
negru cu podul palmelor.

210
 Carlos ucisese mulţi oameni cu mâinile goale. În cei peste zece ani de
instruire nu mai văzuse pe cineva mişcându-se atât de rapid ca acest
american. Dacă reuşea să ia transmiţătorul din haină, nu va mai avea loc nici
o luptă. Acum era sigur că Thomas va capitula dacă ar fi confruntat cu
perspectiva teribilei morţi a franţuzoaicei.
L-a văzut pe Hunter aterizând pe podea şi rostogolindu-se, şi a înţeles
exact ce voia să facă. A intuit ce câştigase Tom folosindu-se de forţa
gravitaţională: avea să-l lovească înainte ca el să poată ajunge la haină.
Trebuia totuşi să ia o hotărâre şi, ţinând seama de toate amănuntele, a decis
să-şi finalizeze încercarea de recuperare a hainei. Era singura modalitate de
a evita lupta care avea să se încheie neîndoielnic cu moartea lui Thomas
Hunter.
Problema era că îl voia pe Hunter în viaţă. Trebuiau să afle ce mai ştia
acesta.
Tom s-a mişcat prea repede. Carlos s-a consolat cu ideea de a încasa
lovitura. Americanul l-a izbit cu putere în braţul stâng. Dar nu atât de
puternic pentru a-l doborî la pământ.
Carlos a trasat o diagonală cu şişul din dreapta pe corpul lui Tom. Lama a
pătruns în carne. Americanul a căzut pe burtă. S-a rostogolit peste haină şi s-
a ridicat, gata de luptă. Din tăieturile de pe ambele antebraţe îi curgea sânge.
A aruncat haina în cealaltă parte a camerei. Netulburat. A sărit pe vârfuri
de două ori şi s-a aruncat spre peretele alăturat lui Carlos, lovindu-l cu
piciorul.
De data aceasta, Carlos a intuit traiectoria lui Tom încă înainte ca el să-şi
pregătească lovitura. Voia să-i arunce cuţitul din mână.
Carlos a făcut o fentă în lateral, a blocat lovitura de călcâi dată dintr-o
parte şi a înfipt şişul. Lama s-a afundat în carne.
Hunter a scos un geamăt, apoi şi-a încolăcit picioarele în jurul cuţitului,
smulgându-l din mâna lui Carlos. A aterizat pe ambele picioare, cu lama
înfiptă în pulpa piciorului drept. A smuls şişul şi s-a întors spre Carlos,
pregătit să lovească.
Răsturnarea de situaţie era total neaşteptată. Supărătoare. De ajuns, însă
– nu mai avea timp de pierdut.
Carlos a fentat spre stânga, s-a lăsat pe vine şi s-a tras înapoi brusc. Aşa
cum era de anticipat, această mişcare a atras o împunsătură iute de cuţit.
Rămas pe călcâie, s-a lăsat în spate pe o mână şi a rotit piciorul drept cu

211
toată puterea în sus. Lovitura l-a nimerit pe Tom în încheietura mâinii, care
s-a fracturat cu un pocnet sec. Arma a zburat în cealaltă parte a încăperii.
A urmat o lovitură cu piciorul drept în plexul solar al americanului.
Acesta, sufocat brusc, s-a bălăbănit pe picioare şi s-a retras.
În aceeaşi clipă, a sunat telefonul.
Carlos a socotit că zăbovise prea mult. Principala lui grijă era Monique. Ea
reprezenta cheia vaccinului. Un nou apel. Blonda? Sau recepţia? Nu-l mai
putea lua cu el şi pe american.
Trebuia să încheie conturile pe loc.
Tom s-a simţit cuprins de greaţă. Telefonul suna, şi s-a gândit că putea fi
Kara. Sunetul a părut să-l descumpănească puţin pe atacator, însă nu era
sigur că asta mai conta. Bărbatul cu cicatrice pe faţă avea să o ia cu el pe
Monique.
Pierdea sânge din ambele antebraţe. Avea încheietura mâinii sfărâmată,
iar piciorul drept îi amorţise. Bărbatul îl dezarmase fără să se ostenească
prea mult. A simţit cum îl cuprinde panica.
Bărbatul a făcut o mişcare bruscă spre stânga, îndreptându-se către
Monique. Ea a întins ambele picioare în faţă, într-un efort curajos de a-l
respinge.
— Nu te apropia de mine, tică…
El i-a depărtat brusc picioarele şi a luat arma de jos. S-a întors calm şi a
îndreptat-o spre Tom.
Acesta nu mai avea nici o soluţie. Acum se punea doar problema
supravieţuirii. S-a îndreptat de spate.
— Ai câştigat.
Carlos a coborât puţin pistolul, care a tresărit apoi în mâna lui. Glonţul a
trecut prin coapsa lui Tom. A făcut un pas înapoi, ameţit.
— Câştig întotdeauna, a spus Carlos.
— Thomas! a exclamat Monique, îngrozită. Thomas!
— Întinde-te pe pat, i-a ordonat omul.
— Să nu-i faci vreun rău.
— Ţine-ţi gura şi întinde-te.
Tom a pornit şchiopătând spre pat. Simţea că mintea i se stinge treptat.
Ar fi vrut să spună ceva, dar nu-şi găsea cuvintele. Surprinzător, acum nici
nu-i mai păsa ce îi va face acel bărbat. Însă rămâneau Kara, dar şi Monique,
apoi mama lui, şi ele aveau să moară.
Şi mai era şi tatăl lui. Ar fi vrut să stea de vorbă cu el.
212
 S-a auzit scâncind în clipa când s-a lăsat pe pat.
Un glonţ i-a pătruns în stomac.
Un al doilea l-a izbit în piept.
Camera şi-a pierdut contururile, dispărând.
Întuneric.

Secretarul de stat adjunct Merton Gains a aplecat capul ca să iasă de sub

umbrelă şi s-a strecurat în automobilul Lincoln. De când se mutase din
Arizona la Washington, se obişnuise cu aversele. De fapt, le socotea
înviorătoare.
— Bravo, s-a pus serios pe plouat, a spus el.
Aflat la volan, George Maloney a dat din cap.
— Da, într-adevăr, domnule.
Irlandezul nu dovedea nici un fel de emoţie. Niciodată nu se manifesta. De
aceea, Gains renunţase la încercările de conversaţie. Omul era plătit să
şofeze şi să-i asigure protecţia.
— La aeroport, George. Spre zone mai uscate ale Pământului.
— Am înţeles, domnule.
Miranda insistase să locuiască în casa lor din Tucson măcar iarna, însă
după doi ani, viaţa din Washington i se părea searbădă, iar ea găsise motiv
să revină acasă chiar şi în cursul lunilor călduroase. În sinea lui, şi Merton ar
fi procedat la fel dacă i s-ar fi oferit prilejul. Amândoi se născuseră în deşert
şi parcă erau făcuţi să trăiască acolo. Asta era tot.
Ploaia bătea neîncetat în geamuri. Traficul aproape că îngheţase.
— Vă întoarceţi joi, domnule?
Gains a oftat.
— Azi la Tucson, mâine în California, înapoi joi; exact.
Telefonul mobil, aflat în buzunarul de la piept, a sunat.
— Prea bine, domnule. Poate stă şi ploaia până atunci.
Gains a scos telefonul.
— George, îmi place ploaia. Păstrează lucrurile curate. Ceva de care avem
mare nevoie pe aici, nu?
Nici un zâmbet.
— Da, domnule.
A răspuns la telefon.
— Gains.

213
 — Da, domnule Gains, îl am pe un domn Bob Macklroy la telefon. Spune
că e vorba de ceva important.
— Fă-mi legătura, Venice.
— Imediat.
Câteodată, Washingtonul i se părea că seamănă cu o reuniune a colegilor
de facultate. Era uimitor câte slujbe încăpuseră pe mâinile absolvenţilor de
la Princeton de când Blair fusese ales preşedinte. Toţi, oameni calificaţi,
desigur; nu avea motive de nemulţumire. Contribuise şi el la creşterea
procentajului de angajaţi dintre foştii absolvenţi de Princeton, majoritatea
veniţi cu recomandări. Acest Bob, de pildă, nu era un om al Washingtonului,
însă lucra ca secretar adjunct la Biroul Internaţional pentru Narcotice, asta
în parte pentru că jucase cândva baschet cu Merton Gains, care ajunsese
secretar de stat adjunct.
— Bună, Bob.
— Bună, Merton. Mulţumiri că mi-ai răspuns.
— Oricând, omule. Te înţelegi bine cu Tim?
Bob nu s-a deranjat să răspundă direct la întrebare.
— E la Sao Paulo vreme de câteva zile. Nu suntem siguri că eşti persoana
cea mai indicată pe care să o anunţăm în legătură cu o anumită problemă. E
ceva neobişnuit, şi nu ştim cui să ne adresăm. Tim s-a gândit la FBI, dar…
— Hai să vedem, Bob. Despre ce e vorba?
— Cum să zic… a şovăit acesta.
— Hai, spune odată. Şi vorbeşte ceva mai tare, pentru că aici plouă cu
găleata. Duruie ca un tren în mers.
— De acord, dar totul pare foarte ciudat. Îţi spun ce ştiu. Mi se pare că are
o oarecare legătură cu Legea Gains.
Gains s-a sumeţit puţin. Lui Bob nu-i era caracteristică o atitudine atât de
evazivă. Era vorba de ceva serios, lucru ce răzbătea nu doar în glasul lui, ci
prin menţionarea legii ce fusese respinsă la câteva voturi, după ce fusese
propusă de el în urmă cu doi ani, pe vremea când era senator. Era din nou de
actualitate, chiar dacă cu unele amendamente, dar numele său rămăsese
încă legat de ea. Legea urmărea să impună restricţii stricte privind
numeroasele vaccinuri noi ce se lansau pe piaţă, cerând ca ele să fie supuse
la o serie foarte cuprinzătoare de teste. Trecuseră doi ani de când Corina,
cea mai mică dintre fiicele lui, murise de o boală autoimună după ce i se
administrase un nou vaccin împotriva SIDA. FDA aprobase acel vaccin. Gains

214
reuşise să interzică folosirea lui, dar în fiecare lună ieşea câte un nou vaccin
pe piaţă, iar numărul victimelor creştea.
— Dacă nu-mi spui tot, o să trimit pe cineva acolo să scoată totul cu forţa
de la tine, a zis el.
Putea spune aşa ceva doar unui om ca Bob, fost coleg de vestiar, care
avusese cea mai bună aruncare de trei puncte din tot colegiul. Ştiau cu toţii
că Merton Gains se ferea să calce până şi o furnică, dacă aceasta se întâmpla
să se rătăcească pe trotuar.
— O să am grijă să-mi ţin uşa încuiată, a spus Bob. Apoi a oftat. Acum
câteva zile am primit un telefon ciudat de la un bărbat pe nume Thomas
Hunter. El…
— Acelaşi Thomas Hunter care a creat problema aceea la Bangkok? l-a
întrebat Gains.
Incidentul îi fusese dat spre rezolvare în acea dimineaţă. Un cetăţean
american, identificat ca fiind Thomas Hunter din datele prezentate de liniile
aeriene, le răpise pe Monique de Raison şi pe o altă femeie rămasă
neidentificată din holul hotelului Sheraton. Francezii săriseră ca arşi,
thailandezii cereau să se intervină, până şi bursa reacţionase. Raison
Pharmaceutical nu era o companie de mâna a treia. Iar momentul ales
pentru o asemenea acţiune nici nu putea fi mai nepotrivit: francezii tocmai
anunţaseră lansarea pe piaţă a unui noi vaccin.
După părerea lui Gains, sincronizarea era aproape perfectă.
— Da, cred că s-ar putea, a spus Bob.
— Ţi-a telefonat? Când?
— Acum câteva zile. De la Denver. A spus că vaccinul Raison va suferi o
mutaţie, devenind un virus ucigător, capabil să distrugă jumătate din
populaţia lumii. Chestii de om nebun.
Nu neapărat.
— Bine, deci avem un nebun care a reuşit să ajungă până în Thailanda,
unde a răpit-o pe fiica lui Jacques de Raison. Asta ştie deja toată lumea. A
mai spus şi altceva?
— De fapt, da. Nu m-am gândit la asta decât după ce i-am văzut astăzi
numele în telegramele de presă. Aşa cum ai spus şi tu, un dement, nu-i aşa?
— Da.
— Ei bine, mi-a spus că derbiul Kentucky avea să fie câştigat de un cal pe
nume Joy Flyer.
— Şi? Derbiul acela nu s-a desfăşurat acum trei zile?
215
 — Ba da. Numai că el mi-a spus asta înainte de cursă. Obţinuse informaţia
dintr-un vis, după cum tot din vis ştia de vaccinul Raison…
— Chiar ţi-a spus numele calului câştigător înainte de cursă?
— Exact asta ziceam. E o nebunie, îmi dau seama.
Gains s-a uitat pe geam. Nu reuşea să vadă nimic dincolo de şiroaiele de
apă ce alunecau în josul lui. Mai auzise lucruri nebuneşti în viaţă, dar asta
depăşea orice imaginaţie.
— Şi ai pariat pe calul acela?
— Din nefericire, mi-am scos din minte discuţia respectivă, asta până azi,
când i-am văzut numele apărând din nou. Dar am făcut unele investigaţii.
Sora lui, Kara Hunter, a câştigat peste trei sute de mii de dolari la pariuri.
Erau la Atlanta, unde au făcut o scenă de toată frumuseţea la CDC.
Ceva nu era în regulă.
— Prin urmare, avem doi nebuni. Ce ai aflat despre ea?
— E asistentă medicală. A absolvit cu brio. O fată inteligentă, din câte mi
s-a spus. Nu e vorba de o nebună tipică.
— Dar nu crezi că puştiul ăla ştie ceva.
— A zis că ştie despre Joy Flyer, lucru ce s-a adeverit. Şi a mai zis că ştie
ceva despre vaccinul Raison. Doar asta spun şi eu.
— Bine, Bob. E de ajuns să spunem că Thomas Hunter e dus cu totul – în
America vei găsi la fiecare colţ de stradă câte-un individ ca el, care de obicei
are şi o pancartă şi cântă în gura mare despre sfârşitul lumii. E bine. Cel
puţin avem o motivaţie. Însă, în cazul acesta ai dreptate, şi trebuie să anunţi
CIA şi FBI-ul. Ai făcut un raport?
— E totul pregătit.
— Atunci trimite-l. Specialiştii în profiluri criminale vor fi în culmea
extazului să se apuce de caz. Să-mi trimiţi şi mie o copie prin fax, bine?
— Sigur.
— Şi fă-mi un serviciu. Dacă mai telefonează, întreabă-l cine va câştiga
NBA-ul.
Asta l-a făcut pe Bob să chicotească.
Gains a închis telefonul mobil, apoi şi-a încrucişat picioarele. Dar dacă
Thomas Hunter ştia mai multe decât câştigătorul derbiului Kentucky?
Imposibil, desigur, dar la fel de imposibilă păruse şi informaţia privind
câştigătorul acelei curse.
Hunter plecase cu avionul de la Atlanta. Sediul central al CDC se afla
acolo. Logic. Hunter este convins că un virus va produce ravagii în întreaga
216
lume, se duce la CDC, iar cei de acolo se prăpădesc de râs în faţa unor
aserţiuni atât de ridicole, aşa că omul se duce drept la sursa aşa-numitului
virus.
Bangkok.
Interesant. Un caz de nebunie care face toţi banii. Cu certificat de
autenticitate.
Cu toate astea, de câte ori l-a ajutat nebunia pe cineva să câştige trei sute
de mii de dolari la o singură cursă de cai?

217
 22

— Thomas.
O voce plăcută. Chemându-l pe nume. Sunând ca mierea de dulce.
Thomas.
— Thomas, trezeşte-te.
Glas de femeie. Iar mâna ei se află pe obrazul lui. Se trezea, dar nu era
sigur dacă se trezise de-a binelea. Mâna de pe obrazul lui putea foarte bine
să facă parte dintr-un vis. Pe moment, lăsă ca totul să fie un vis.
Îi plăcea acel vis. Monique îi ţinea mâna pe obraz. Franţuzoaica hotărâtă,
care se speriase că el ar putea muri. Thomas! strigase ea. Thomas!
Dar, nu. Nu era Monique. Era Rachelle. Da, mai bine aşa. Îngenunchease
lângă el, şi îl mângâia pe obraz. Stătea aplecată deasupra lui, şoptindu-i
numele. Thomas. A întins buzele, gata să-l atingă pe gură. Sosise momentul
să-l trezească pe frumosul prinţ.
— Thomas?
El a deschis ochii brusc. Cerul, albastru. Zgomot de cascadă. Rachelle.
A icnit, apoi s-a ridicat în capul oaselor. Se afla tot pe plaja unde adormise
după căderea întunericului. A aruncat o privire în jur. Nu a văzut nici un
animal. Şi nici vreun Roush. Doar pe Rachelle.
— Îţi aminteşti? l-a întrebat ea.
Îşi amintea. Lacul. Scufundarea în adâncuri. Extazul. Impresia încă
stăruia, mai ales acolo, aproape de cascada zgomotoasă.
— Da. Încep să-mi amintesc, a spus el. Ce oră e?
— E amiază. Ceilalţi se pregătesc.
Şi-a mai adus aminte de Traversare şi de afirmaţia lui Teeleh privind
avarierea navei la aterizare. Pentru ce se pregătesc?
— Pentru Adunarea din seara aceasta.
Vorbea de parcă el ar fi trebuit să ştie.
— Sigur. S-a uitat la apa translucidă a lacului şi şi-a dorit să mai înoate în
el. Putea să se scufunde în el ori de câte ori dorea? S-a ridicat în genunchi. De
fapt, încă nu-mi aduc aminte totul.
— Ce anume nu-ţi aminteşti?
— Cum să spun… nu ştiu. Dacă aş şti, mi-aş aduce aminte. Dar cred că
înţeleg Marea Romanţă. E vorba de Elyon.
218
 Ochii ei s-au luminat.
— Da.
— E vorba de alegere, salvare şi câştigarea iubirii, pentru că asta face
Elyon.
— Exact! a exclamat ea.
— Şi e ceva ce facem pentru că în acest fel devenim şi noi Elyon-i.
— Spui cumva că vrei să mă alegi?
— Fac eu aşa ceva?
Ea a ridicat din sprâncene.
— Iar acum glumeşti în legătură cu asta, prefăcându-te că nu te
interesează. În realitate, însă, îţi doreşti cu disperare iubirea mea şi vrei ca
eu să doresc cu disperare iubirea ta.
El şi-a dat seama că Rachelle avea dreptate. Era prima oară când
recunoştea asta faţă de el însuşi, însă auzind-o pe ea spunând acest lucru, a
înţeles că se îndrăgostise de femeia care stătea îngenuncheată lângă el pe
malul lacului. Trebuia să o curteze, numai că acum ea îl curta pe el.
Rachelle aştepta ca el să spună ceva.
— Da, a zis el.
Rachelle a sărit în picioare.
— Vino!
El s-a ridicat şi s-a scuturat de nisip.
— Ce trebuie să facem?
— Să mergem prin pădure, a spus ea, cu o sclipire jucăuşă în ochi. Te voi
ajuta să-ţi aduci aminte.
— Să-mi aduc aminte pădurea?
Au pornit în susul pantei.
— Mă gândeam la altceva. Dar şi aşa ar fi bine.
Ea s-a întors şi a încremenit.
— Ce este acela?
El i-a urmărit privirea şi a văzut cu claritate. O pată mare, roşie, se
întinsese pe nisipul alb pe care dormise.
Sânge.
A clipit a mirare. Visul lui? Lupta din hotel i s-a derulat prin minte.
Nu, imposibil. Era doar un vis. Nu avea nici o rană.
— Nu ştiu, a zis el. Când am înotat în lac, am trecut prin apă roşie, să fie
de la asta?

219
 — Niciodată nu se ştie ce se întâmplă cu Elyon, a spus ea. Doar că totul va
fi minunat. Vino.
S-au îndepărtat de lac. Însă amintirea petei roşii de pe nisip a stăruit în
mintea lui Tom. Exista posibilitatea, indiferent cât de vagă, că se deosebea
de Rachelle. Că nu aparţinea acelor locuri. Că Rachelle se îndrăgostise de
cineva care nu era ceea ce părea.
Că Teeleh avea dreptate.
O oră mai târziu, toate aceste gânduri se risipiseră.
S-au plimbat râzând, iar Rachelle s-a jucat cu mintea lui în aşa fel, încât i-a
întărit hotărârea de a o cuceri. Încetul cu încetul, au început amândoi să lase
deoparte şarada şi să se îmbrăţişeze.
Ea i-a arătat trei mişcări noi de luptă pe care le învăţase de la Tanis, două
lovituri din aer şi una din poziţia întins pe spate, în eventualitatea că
luptătorul ar fi căzut astfel în timpul luptei, a precizat ea. El a reuşit să le
deprindă pe toate, dar nicidecum cu precizia demonstrată de ea. La un
moment dat, Rachelle a trebuit să-l prindă când el s-a dezechilibrat şi a căzut
spre ea.
Aşadar, ea îl salvase. Iar lui acest lucru i s-a părut extrem de ispititor.
Imediat după aceea, el i-a răspuns la acea favoare luptând cu o sută de
Shataiki fantomatici, reuşind ca în acelaşi timp să o trântească la pământ.
Spre deosebire de Tanis şi de Palus, el nu s-a prăbuşit. Era o realizare
importantă, astfel încât Tom a început să aibă o părere foarte bună despre
sine.
Ţinându-şi mâinile împreunate la spate şi cufundată în gânduri, Rachelle
a mers alături de el.
— Povesteşte-mi mai multe despre visele tale, a spus ea, fără să-l
privească.
— Nu reprezintă nimic. Absurdităţi.
— Serios? Tanis nu e de aceeaşi părere. Aş vrea să ştiu mai multe. Cât de
reali sunt ceilalţi?
Tanis vorbea despre visele lui? Visele erau ultimul lucru despre care
dorea Tom să discute în acele momente. Mai ales cu Rachelle. Dar nu o putea
minţi.
— Visele par destul de reale. Însă ţin de istorii. Vorbim despre o realitate
cu totul diferită.
— Da, aşa au zis şi ei. Aşadar, e ca şi cum ai trăi cu adevărat în istorii?
— Când visez? Da.
220
 — Şi ce părere ai despre acest loc – a zis ea, şi a făcut semn cu mâna spre
copaci – în visele tale?
Era cea mai nefericită întrebare ce i se putea adresa.
— De fapt, când visez, e ca şi cum aş fi acolo, nu aici.
— Dar când eşti acolo, îţi aduci aminte de acest loc?
— Sigur. Dar e… ca un vis.
Ea a dat din cap.
— Prin urmare, eu sunt ca un vis?
— Tu nu eşti vis, a spus Tom, simţindu-se pierdut. Te plimbi alături de
mine, iar eu te-am ales.
— Nu cred că-mi plac visele tale.
— Nici mie.
— În aceste vise, ai mamă şi tată?
— Da.
— Ai o viaţă deplină, cu amintiri, pasiuni şi tot ce ne face să fim umani?
Întrebarea nu pica deloc bine.
Văzând că el nu răspunde, ea s-a oprit din mers.
— Ce faci în vise?
Până la urmă, trebuia să-i spună. Îl obligase s-o facă.
— Chiar vrei să ştii?
— Da. Vreau să ştiu totul.
Tom a continuat să meargă înainte, gândindu-se la cea mai bună
modalitate de a exprima lucrurile pentru ca ea să poată înţelege.
— Trăiesc în istorii, înainte de Marea Înşelătorie, încercând să împiedic
răspândirea germenului Raison. Crede-mă, Rachelle, e ceva îngrozitor. E
real! Ca şi cum m-aş afla cu adevărat acolo, şi tot ce se petrece aici ar fi un
vis! Ştiu că nu e aşa, desigur, dar când mă găsesc acolo, ştiu de asemenea că
totul e real.
Să fi fost aceasta cea mai bună modalitate de a explica lucrurile? Într-un
fel sau altul, Tom se îndoia că exista un mod perfect de a prezenta situaţia.
Înainte ca ea să-i poată pune o nouă întrebare, a continuat. Era mai bine
să aibă sub control felul în care se destăinuia.
— Da, am un trecut complet în istorii. Amintiri, familie, întreaga textură a
vieţii reale.
— Dar e absurd! a exclamat ea. Ai creat o lume imaginară, care cuprinde
la fel de multe detalii ca şi cea reală. Chiar mai multe, pentru că în vis nu ţi-ai

221
pierdut memoria. Acolo ai propriul trecut, însă aici nu poţi vorbi despre aşa
ceva. Aşa este?
— Exact!
— Este absurd!
— Nu mai rezist. E o situaţie înnebunitoare. Cu puţin timp înainte ca tu să
mă trezeşti, luptam împotriva unui bărbat care voia cu orice preţ să mă
ucidă. Cred că de fapt m-a ucis. A tras trei gloanţe de pistol în mine.
Apoi şi-a pipăit pieptul.
— Chiar aşa? Cu un pistol? Presupun că asta e o armă imaginată. Şi de ce
te luptai cu acest bărbat?
— Încerca să o răpească pe Monique, a spus el, fără să se gândească.
— Monique? O femeie?
— O femeie care nu reprezintă nimic pentru mine! Nu, afirmaţia nu era
întru totul sinceră. Nu reprezintă nimic în sens romantic.
— Eşti îndrăgostit de altă femeie în vis?
— Nu, sigur că nu. Nicidecum. O cheamă Monique de Raison, şi ea ar
putea reprezenta elementul-cheie pentru împiedicarea răspândirii
germenului Raison. O ajut pentru că ea m-ar putea sprijini în încercarea de a
salva lumea, nu pentru că e frumoasă. Nu o pot ignora doar pentru că tu nu
ai vrea să visez despre ea.
Asta însemna divulgarea prea multor informaţii.
Era convins că văzuse o sclipire în ochii lui Rachelle. Gelozia era cu
siguranţă un sentiment ce curgea prin venele lui Elyon.
— Vorbeşti ca şi cum visele tale ar fi mai importante decât realitatea. Te
îndoieşti de realitatea vreunui amănunt? a întrebat ea, şi a făcut un gest larg,
în care includea şi pădurea. Că eu n-aş fi reală? Că romanţa noastră n-ar fi
adevărată?
— Nici gând. Asta se întâmplă doar când visez.
Trebuia să se oprească înainte de a o deruta complet.
Rachelle a rămas cu privirea aţintită multă vreme asupra lui. Tom a
hotărât să-şi ţină gura. Nu slujea la nimic să-i vorbească lui Rachelle. Ea şi-a
încrucişat braţele la piept şi s-a uitat în altă parte.
— Thomas Hunter, nu-mi plac deloc visele tale. Aş vrea foarte mult să nu
mai visezi aşa ceva.
— Sunt convins că vor înceta. Nici mie nu-mi plac.
— Eşti aici. Cu mine. Acum o oră te-am urmărit cum dormeai pe malul
lacului. Crede-mă, îţi spun că la vremea aceea nu te luptai cu nimeni şi nici
222
nu erai ucis. Corpul tău se afla aici! Dacă te-aş fi pişcat, te-ai fi trezit chiar
atunci.
— Întocmai. Şi nu există nici o Monique. E doar un vis, ştiu. Mă aflu aici.
Cu tine.
Trăsăturile ei s-au mai îndulcit.
— Probabil că visele tale nu sunt decât o descoperire fascinantă. Dar nu
sunt convinsă că-mi place când aud că visezi altă femeie când mă ai pe mine
în braţe.
Înţelegi?
— Perfect.
Rachelle nu părea mulţumită pe deplin.
— În afară de încercarea de a salva lumea, ce altceva mai faci în istorii?
— Păi… cred că acolo sunt scriitor. Dar unul nu prea bun, îmi pare rău s-o
spun.
— Un povestitor! Deci, eşti povestitor. Poate de aceea visezi. Te-ai lovit la
cap, ţi-ai pierdut memoria şi ai uitat cum să spui poveşti, aşa cum o făceai în
satul tău. Dar subconştientul tău nu le-a uitat. În visele tale, inventezi o
poveste nemaiauzită!
Probabil că Rachelle avea dreptate. De fapt, era o idee plauzibilă.
— Tot ce se poate. Ce spune Tanis?
— Că tu şi cu el aţi putea organiza o expediţie încununată de succes în
pădurea neagră, folosindu-vă de informaţiile aduse din visele tale
referitoare la istorii. Eu cred că e vorba doar de imaginaţia unui povestitor,
dar el este de altă părere.
În mintea lui Tom s-a declanşat alarma. Era clar că avertismentul lui
Michal nu îl influenţase deloc pe Tanis.
— El a spus asta?
— Da. Dacă nu aş fi insistat să vin singură până lângă lac pentru a te găsi
după ce Michal ne-a zis că eşti aici, ar fi venit şi el. Spune că are nişte idei noi
pe care ţine să ţi le împărtăşească.
Tom şi-a spus că trebuia să îl evite pe Tanis până când lămurea acea
problemă.
— Mă bucur că ai venit singură, a spus el.
— Şi eu.
— Voi încerca să nu visez.
— Ori, mai bine, visează-mă pe mine.

223
 Adunarea din acea seară a alungat toate temerile şi îndoielile care mai
stăruiau în mintea lui Tom. Au pornit pe drumul dinspre lac, rămânând
tăcuţi aproape jumătate din cele cincisprezece minute cât a durat urcuşul.
Tom a trecut peste o porţiune de nisip alb din partea dreaptă a lacului. Cu un
aer absent, a realizat că pata roşiatică dispăruse.
Din câte îşi aducea aminte, aceea era prima Adunare la care participa.
O ceaţă călduţă dinspre cascadă plutea pe deasupra grupului. Mulţi dintre
participanţi stăteau deja pe nisip, cu braţele întinse către apa ce bubuia ca
un tunet.
Tom a căzut în genunchi, simţindu-şi inima bătându-i puternic din cauza
emoţiei. Aşteptase prea mult, mult prea mult. Brusc, o ceaţă caldă l-a izbit în
faţă. Viziunea a explodat într-o minge roşie de foc, aşa că a icnit, aspirând şi
mai multă ceaţă în plămâni.
Elyon.
Era conştient că umezeala îi gâdila limba. Dulceaţa zahărului, combinată
cu aromă de vişine, i-a invadat gura. A înghiţit. Aroma florilor de gardenia i-
a explodat în nări.
Cu o blândeţe nemaiîntâlnită, apa lui Elyon l-a înconjurat, având grijă să
nu-i copleşească mintea. Şi asta, în mod deliberat.
Mingea roşie de foc s-a transformat brusc într-un fluviu albastru-închis,
care curgea la baza capului lui Tom, coborând pe şira spinării, mângâindu-i
fiecare nerv. Plăcerea, foarte intensă, a ţâşnit de-a lungul fiecărui nerv către
extremităţile trupului. Tom s-a lăsat să cadă pe burtă, iar corpul a început
să-i vibreze de dorinţă.
Elyon.
Zgomotul cascadei a sporit în intensitate şi, în timp ce el stătea întins pe
pământ, ceaţa i-a căzut pe spate. Mintea lui se cutremura în faţa acelui
Creator, care i se adresa prin imagini, culori, mirosuri şi emoţii.
Apoi, la urechi i-au ajuns primele acorduri. Au trecut prin timpan,
muşcând din mintea lui. O notă gravă, mai joasă decât urletul gutural ce se
aude când un milion de tone de combustibil explodează la lansarea unei
rachete. Tonul bubuitor a câştigat o octavă, a devenit forte şi a început să
graveze un cântec în creierul lui Tom. Nu auzea nici un cuvânt, ci numai
muzica. La început, o singură melodie, căreia i s-a alăturat apoi o alta, cu
totul unică, însă în armonie cu prima. Prima îi mângâia urechea; cea de-a
doua râdea. Apoi o a treia melodie s-a alăturat primelor două, urlând de
plăcere. Apoi s-au născut a patra şi a cincea, şi tot aşa, până când Tom a auzit
224
o sută de melodii străbătându-i mintea, fiecare dintre ele fiind unică, fiecare,
distinctă.
Şi toate, împreună, doar o notă de la Elyon.
O notă care striga: Te iubesc.
Acum, Tom începuse să gâfâie. Şi-a întins braţele. Pieptul îi palpita pe
nisipul cald. Simţea câte o gâdilătură la fiecare picătură minusculă de ceaţă
care îi atingea pielea.
Elyon.
Şi eu! Şi eu! voia el să strige. Şi eu te iubesc.
Îi venea să urle acele cuvinte. Să le urle cu tot atâta patimă cât îi stârnise
acum apa lui Elyon. A deschis gura şi a gemut. Un geamăt mut, ridicol, care
nu spunea absolut nimic, şi totuşi era el, omul care i se adresa lui Eylon.
Apoi, a articulat cuvintele din mintea lui, care ţipau să fie rostite.
— Te iubesc, Elyon, a spus el moale.
Imediat după aceea, o nouă cascadă de culori i-au explodat în minte.
Auriu, albastru şi verde, toate acestea i s-au prăvălit în cap, umplând fiecare
colţişor al creierului cu un sentiment de încântare extremă.
S-a rostogolit pe o parte. Cele o sută de melodii au crescut în intensitate,
diversificându-se, devenind o mie – ca o coardă grea, întreţesută, care a
plesnit de-a lungul spinării lui. Nările i s-au umplut de un miros puternic de
liliac, trandafiri şi iasomie, iar ochii i s-au umezit datorită intensităţii tuturor
acestora. Ceaţa i-a scăldat trupul, fiecare milimetru al pielii lui vibrând de
plăcere.
— Te iubesc! a strigat Tom.
Se simţea ca şi cum ar fi stat în pragul unei uşi deschise spre marginea
unei suprafeţe întinse către orizont, care fierbea de emoţie pură stârnită de
culori, imagini, sunete şi mirosuri care, toate, îi explodau în faţă cu forţa unei
furtuni. Era ca şi cum Elyon ar fi fost ca un ocean fără fund, iar Tom nu
reuşea să guste decât o picătură, dar şi aceea apărută întâmplător. Ca şi cum
ar fi fost el însuşi o simfonie cântată de o mie de instrumente, şi o singură
notă îi tăiase picioarele cu forţa ei.
— Te iubeeeesc! a strigat el lung.
A deschis ochii. Şiraguri lungi de culoare se furişau prin ceaţa de
deasupra lacului. Lumina s-a răspândit din cascadă, iluminând întreaga vale,
de parcă ar fi fost miezul zilei. Toţi oamenii şi toate animalele stăteau pe
pământ, astfel încât ceaţa le scălda trupurile. Mai tot ce era viu s-a

225
cutremurat vizibil, dar nici un sunet nu a acoperit zgomotul cascadei. Tom
şi-a lăsat capul din nou pe nisip.
Apoi, vorbele lui Elyon i-au stârnit un ecou în minte.

Te iubesc.
Pentru mine, eşti fără de preţ.
Eşti chiar al meu.
Uită-te din nou la mine şi zâmbeşte-mi.

Lui Tom i-a venit să urle. Incapabil să se abţină, a lăsat cuvintele să îi iasă
din gură ca un torent.
— Doar la tine voi privi mereu, Elyon. Te venerez. Venerez până şi aerul
pe care îl respiri. Venerez pământul pe care calci. Fără tine, nimic nu există.
Fără tine, aş muri de o mie de ori. Nu-mi îngădui să te părăsesc.

Te iubesc, Thomas.
Vrei să urci pe stâncă?

Stâncă? A văzut faleza de culoarea perlei, peste care curgea apa cascadei.
De peste lac a răzbătut un glas.
— Cine ne-a făcut?
Tanis era în picioare, strigându-şi provocarea.
Tom s-a chinuit să se ridice. Ceilalţi se ridicau încet în picioare, ţipând ca
să acopere zgomotul cascadei bubuitoare:
— Elyon! Elyon este Creatorul nostru!
Ca la un spectacol de artificii, culorile au continuat să se răspândească în
mintea lui. Ameţit, a privit în jur. Nimeni nu se uita la el. Etalarea de culori
reprezenta pur şi simplu un abandon al afectelor, ridicol în orice alt context,
dar de o sinceritate aproape absolută aici.
Glasul copilului a răsunat din nou în mintea lui.

Vrei să urci pe stâncă?

Tom s-a întors către pădurea ce se sfârşea la marginea stâncii. Să urce pe

stâncă? În spatele lui, ceilalţi au început să fugă spre lac.
Chicotind din nou.

226
 Vrei să te joci cu mine?

Atras acum în mod inexplicabil, Tom a urcat în fugă malul, îndreptându-

se către stâncă. Chiar dacă observaseră asta, ceilalţi nu au lăsat să se vadă.
Curând, vuietul cascadei a fost însoţit de gâfâitul lui.
A pătruns în pădure şi s-a apropiat de stâncile falezei cu un sentiment de
spaimă amestecată cu respect. Era posibil să urce? S-a gândit să se întoarcă,
alăturându-se celorlalţi. Însă el fusese chemat acolo. Să escaladeze stâncile.
Să se joace. A continuat să alerge.
A ajuns la poalele stâncilor ce alcătuiau faleza. I-ar fi fost imposibil să
escaladeze peretele neted de piatră. Dacă ar fi găsit vreun copac aproape de
acel zid, unul suficient de înalt, ar putea ajunge în vârful lui, urcând din
creangă în creangă. Copacul aflat lângă el, de pildă. Trunchiul lui ce radia o
lumină roşiatică ajungea până la buza falezei, care se găsea la o sută de metri
deasupra.
Tom s-a prins de creanga cea mai joasă şi a început să urce. I-au trebuit
doar câteva minute ca să ajungă în vârful copacului, iar apoi pe faleză. Şi-a
dat drumul de pe o creangă pe suprafaţa de piatră de dedesubt. Din stânga
răzbătea zgomotul produs de cascada ce se azvârlea peste buza falezei. S-a
ridicat şi a înălţat ochii.
În faţa lui apa clipocea slab, lovindu-se de un mal aflat la doar douăzeci de
paşi de marginea falezei. Un alt lac. Însă mult mai întins, arătând ca o mare.
Apele sale verzi, licărind în lumină, se întindeau până spre orizont,
mărginite de o fâşie largă de nisip alb, care mergea până la liziera pădurii
impunătoare, de culoare albastră şi aurie, deasupra căreia se ridicau
coroanele verzi.
Tom a făcut un pas înapoi şi a inspirat adânc. Pe fâşia de nisip alb ce
mărginea suprafaţa ca de smarald se vedeau animale ciudate, care stăteau în
picioare ori culcate aproape de apă. Acestea semănau cu leii de dedesubt,
dar păreau să sclipească în culori pastelate. Şi stăteau pe plajă, parcă la
distanţă egală unul de celălalt, până departe, atât cât putea cuprinde cu
privirea.
S-a întors spre cascadă şi a văzut cel puţin o sută de creaturi ce semănau
cu nişte libelule uriaşe, plutind deasupra apei ce se prăvălea peste stâncă.
Tom s-a ascuns în spatele unui bolovan. Oare fusese văzut? A studiat
creaturile care, bătând din aripile translucide, zburau în formaţie. Ce făceau
acele fiinţe?
227
 Aşadar, aceasta era apa lui Elyon. O mare ce se întindea cât vedeai cu
ochii. Poate chiar mai departe.
— Bună ziua.
Tom s-a întors. La mai puţin de cinci paşi de el stătea un băieţel. Tom a
făcut doi paşi în spate, cât pe ce să cadă.
— Nu te teme, a zis băiatul şi a zâmbit. Tu eşti cel care s-a rătăcit?
Băieţelul îi venea lui Tom până la brâu. L-a privit cercetător cu ochii lui
verzi şi rotunzi, ce sclipeau pe sub părul blond ce îi cădea pe frunte. Avea
umerii slăbuţi, ciolănoşi, iar braţele subţirele îi atârnau moale pe lângă trup.
Purta doar o legătură în jurul şalelor.
Tom şi-a înghiţit nodul din gât.
— Da, aşa cred, a spus el.
— Văd că îţi place aventura. Cred că eşti primul din neamul tău care calcă
pe această faleză, a spus băiatul, apoi a chicotit.
Incredibil. Deşi era atât de mărunt şi plăpând, băiatul se purta cu
siguranţa cuiva mult mai în vârstă. Tom a presupus că avea în jur de zece
ani. Cu toate acestea, nu vorbea ca un copil atât de mic.
— Te cheamă Thomas? l-a întrebat băiatul.
Îmi ştie numele. E din alt sat? Poate chiar din satul meu?
— Am dreptul? Pot să mă aflu aici?
— Da. Ai dreptul. Dar nu cred că vreunul dintre ceilalţi ar putea trece de
lac pentru a urca pe faleză.
— Eşti din alt sat? a întrebat Tom.
Băiatul l-a măsurat cu o expresie amuzată pe chip.
— Arăt ca fiind din alt sat?
— Nu ştiu. Nu, nu chiar. Sunt eu din alt sat?
— Cred că asta e adevărata întrebare, nu?
— Da. Te-a chemat Elyon. Să mă întâlneşti.
Băiatul avea ceva aparte. Ceva deosebit în felul în care stătea, cu
picioarele abia apăsând nisipul alb. Ceva neobişnuit în felul în care ţinea
degetele îndoite, în felul în care respira egal şi cum îi străluceau ochii ca
nişte smaralde. Băiatul a clipit.
— Eşti ca un… Roush?
— Dacă sunt ca un Roush? A, da, într-un fel. Dar nu chiar. Băiatul a ridicat
un braţ către creaturile ce semănau cu libelulele, dar nu s-a uitat spre ele.
Ele seamănă cu Roush-ii, dar mă poţi considera orice doreşti. A întors capul

228
spre şirul de creaturi asemănătoare leilor, întinse de-a lungul malului mării.
Ele sunt cunoscute sub numele de Roshuim.
Tom s-a uitat la băiat.
— Tu… tu eşti mai mare, adevărat? Ai o cunoaştere vastă?
— Ştiu tot ce-am văzut de când exist.
Era evident că băiatul nu vorbea ca un copil.
— Şi cât timp înseamnă asta?
Copilul s-a uitat întrebător la Tom.
— Care timp?
— De când exişti.
— De foarte mult timp. Dar mult prea puţin ca măcar să încep a trăi ceea
ce voi trăi la vremea mea.
Băiatul s-a scărpinat în creştet. Apoi, privind spre mare, a vorbit din nou:
— Ce înseamnă să te întorci la Elyon după ce l-ai ignorat atât de multă
vreme?
— Ştii asta? Cum de ştii?
În ochii copilului a apărut o sclipire.
— Vrei să te plimbi?
Băiatul s-a întors către ţărmul nisipos şi a păşit cu un aer degajat, fără să
se uite în urmă. Tom a aruncat o privire în jur, apoi l-a urmat.
Era lumină ca ziua, deşi Tom ştia că era de fapt noapte.
— Te-am văzut uitându-te peste apă. Ştii cât de întinsă e marea asta? l-a
întrebat băiatul.
— Mi se pare foarte întinsă.
— Se întinde pe vecie, i-a spus băiatul. Nu este extraordinar?
— Pe vecie?
— Foarte interesant, nu crezi?
— Elyon poate face aşa ceva?
— Da.
— Păi, într-adevăr… e foarte interesant.
Băiatul s-a apropiat de apă. Tom l-a urmat, parcă aşteptând ceva.
— Ia un pumn de apă, i-a zis băiatul.
Tom s-a aplecat, a vârât mâna în apa verde şi călduţă, simţindu-i puterea
răspândindu-i-se prin braţ chiar din clipa în care degetele au atins suprafaţa
– ca un şoc electric de joasă tensiune, care parcă i-a transmis un zumzet în
oase. A luat un căuş de apă şi a urmărit cum aceasta i s-a scurs printre
degete.
229
 — Frumos, nu? Şi nu are capăt. Ai putea călători cu viteză de câteva ori
mai mare decât aceea a luminii către centrul ei, şi tot n-ai ajunge niciodată
acolo.
I se părea de necrezut că exista ceva ce se putea întinde pe vecie. Spaţiul,
poate. Dar o asemenea cantitate de apă?
— Nu mi se pare posibil, a spus Tom.
— Dar este, când înţelegi cine a creat-o. A provenit dintr-o singură lume.
Elyon deschide gura, şi de pe limba lui s-ar putea rostogoli o sută de
miliarde de lumi ca aceasta. Poate că-l subestimezi.
Tom şi-a întors privirea, brusc jenat de propria lui neştiinţă. Îl subestima?
Cum se putea să nu subestimezi pe cineva atât de măreţ?
Copilul a întins mâna pirpirie, lăsând-o să se odihnească în palma lui
Tom.
— Să nu te simţi încurcat, i-a zis el încet.
Tom şi-a petrecut degetele în jurul mâinii fragile. Băiatul a ridicat ochii
verzi şi mari spre el, iar Tom a simţit o dorinţă disperată de a se apleca şi de
a strânge în braţe acel copil. Şi-au reluat plimbarea, de astă dată mână în
mână.
— Spune-mi, a îndrăznit Tom. Aş vrea să ştiu ceva.
— Ce anume?
— Am avut nişte vise. M-am prăbuşit în pădurea neagră şi mi-am pierdut
memoria, iar de atunci încoace visez despre trecut.
— Ştiu.
— Da?
— S-a răspândit zvonul.
— Dar îmi poţi spune de ce am aceste vise? Cinstit să fiu, îmi dau seama
că totul sună ridicol, dar uneori îmi pun întrebarea dacă nu cumva visele
mele sunt reale. Ori dacă nu cumva ceea ce trăiesc acum nu este un vis. Mi-ar
fi de folos dacă aş şti sigur care realitate este reală.
— Te-aş putea ajuta cu o întrebare. Creatorul este un miel sau un leu?
— Nu înţeleg.
— Unii sunt dispuşi să spună: Creatorul este un miel. Unii afirmă că el
este un leu. Iar unii spun că e şi una, şi alta. În realitate, el nu e nici miel, nici
leu. Toate astea ţin de imaginaţie. Metafore. Cu toate astea, Creatorul este şi
miel, şi leu. Ambele păreri sunt corecte.
— Da, îmi dau seama. Metafore.

230
 — Nici una dintre ele nu-l schimbă pe Creator, a spus băiatul. Ci doar
modul în care ne gândim la el. Ca în cazul meu. Sunt băiat?
Tom i-a pipăit mâna delicată, şi a simţit că inima i se topeşte, pentru că şi-
a dat seama la ce se referea copilul. A rămas mut.
— Băiat, leu, miel. Ar trebui să mă vezi luptând. Nu ai vedea un băiat, un
leu sau un miel.
Timp de cinci minute, nici unul dintre ei nu a mai spus nimic. S-au
mulţumit să păşească înainte, un bărbat şi un copil, mână în mână. Dar nu
era doar atât. Nicidecum.
Apoi, Tom şi-a adus aminte de întrebarea despre vise.
— Ce-mi poţi spune despre visele mele?
— Poate că la fel se întâmplă şi cu visele tale.
— Adică ambele sunt reale?
— Tu singur va trebui să stabileşti asta.
Au continuat să meargă. Era posibil ca amândoi să calce pe un nor, nu pe
nisip, fără ca Tom să perceapă diferenţa. Simţea că i se învârte mintea. Mâna
lui se mişca în ritmul paşilor. Şi strângea mâna băiatului. Degetele au
început să-i tremure, dar băiatul nu a părut să observe.
Deşi era clar că o făcuse.
— Ce se întâmplă în pădurea neagră? l-a întrebat Tom. Am fost acolo.
Poate am luat vreo gură de apă. De aceea visez despre istorii?
— Dacă ai fi ales apa lui Teeleh, oricine şi-ar da seama.
Da, era logic.
— Atunci, poate-mi spui altceva. Cum se face că Elyon permite existenţa
răului în pădurea neagră? De ce nu-i distruge pe Shataiki?
— Pentru că răul oferă creaţiei lui o posibilitate de alegere, a spus copilul,
ca şi cum acest concept ar fi fost extrem de simplu de înţeles. Şi pentru că
fără el nu ar exista iubire.
— Iubire? s-a mirat Tom şi s-a oprit.
Băiatul şi-a tras mâna dintr-a lui. Cu sprâncenele ridicate a mirare, s-a
întors.
— Iubirea este dependentă de rău? a întrebat Tom.
— Am spus eu asta? a făcut băiatul, iar în ochi i-a apărut o sclipire ironică.
Cum ar putea exista iubire în absenţa posibilităţii de a alege? Sugerezi
cumva că omului ar trebui să i se ia capacitatea de a iubi?
Aceasta era Marea Romanţă. Să iubeşti cu orice preţ.
Copilul s-a întors din nou către mare şi a cuprins-o cu privirea.
231
 — Ştii ce s-ar întâmpla dacă toţi ar alege apa lui Teeleh în locul celei a lui
Elyon? a întrebat băiatul.
— Michal a spus că Shataiki-i ar fi eliberaţi. Că ar aduce moartea.
— Moartea. Mai mult decât moartea. O moarte în viaţă. Teeleh i-ar
stăpâni pe toţi; aceasta este înţelegerea. Le-ar stăpâni minţile şi inimile.
Mirosul morţii lor ar fi de nesuportat pentru Elyon. Iar gelozia lui ar impune
un preţ îngrozitor. În ochii verzi ai băiatului a apărut o fulgerare, de parcă în
spatele lor s-ar fi aprins nişte focuri. Nedreptatea s-ar îndrepta împotriva lui
Elyon şi doar sângele l-ar mulţumi. Mai mult sânge decât ţi-ai putea închipui.
A spus acest lucru cu atâta simplitate, încât Tom s-a întrebat dacă nu
cumva se înşelase. Însă băiatul nu era capabil de aşa ceva.
— Dacă ei ar intra în stăpânirea lui Teeleh, ar mai exista vreo cale de ai
recâştiga? a întrebat el.
Nu a primit răspuns.
— Oricum, nu-mi închipui că s-ar găsi cineva dornic să schimbe acest loc
ori să-l părăsească, a zis Tom.
— Nu trebuie să pleci, ştii asta.
— Decât atunci când visez.
— Atunci, nu mai visa, i-a spus băiatul.
Ideea i s-a părut dintr-odată extrem de simplă. Dacă înceta să viseze,
Bangkokul nu ar mai exista!
— Pot face asta?
Băiatul a ezitat.
— Ai putea. Există un fruct care, dacă îl mănânci, nu te va mai lăsa să
visezi.
— Chiar aşa, nu voi mai şti de istorii?
— Da, dar problema este: chiar vrei asta? Va trebui să te hotărăşti.
Alegerea îţi aparţine. Ai oricând posibilitatea de a alege. Te asigur.
Era dimineaţă devreme când băiatul l-a condus în cele din urmă pe Tom
spre faleză şi, după ce l-a îmbrăţişat, Tom a coborât pe copacul roşu, s-a
îndreptat spre sat şi, discret, s-a strecurat în pat în casa lui Palus.
Poate se înşela, dar era sigur că, în timp ce se lăsa cuprins de somn, a
auzit glasul unui băiat cântând.

232
 23

— Thomas.
O voce plăcută. Chemându-l pe nume. Sunând ca mierea de dulce.
Thomas.
— Thomas, trezeşte-te.
Glas de femeie. Iar mâna ei se afla pe obrazul lui. Se trezea, dar nu era
sigur dacă se trezise de-a binelea. Mâna de pe obrazul lui putea foarte bine
să facă parte dintr-un vis. Pe moment, lăsă ca totul să fie un vis.
Îi plăcea acel vis. Rachelle îi ţinea mâna pe obraz. Femeia hotărâtă care îl
învăţa mereu figuri de luptă.
— Thomas?
A deschis brusc ochii. Kara. A tresărit şi a sărit în sus.
— Thomas, ce-i cu tine? Cu chipul livid, Kara s-a tras înapoi şi a privit
patul. Ce este asta?
Însă Tom rămăsese cu ochii la aparatul de aer condiţionat, unde cineva
tăiase legăturile din cearşaf, eliberând-o pe Monique. Femeia dispăruse.
— Thomas! Vorbeşte!
— Ce? a făcut el şi a privit-o. Ce se…?
Cearşafurile de pe pat erau umede. Îmbibate în ceva roşu. Sânge?
A sărit din pat. Stătuse întins pe un aşternut plin de sânge. Şi-a pipăit
pieptul şi abdomenul în vreme ce prin minte i-au apărut fulgerător imagini
ale atacatorului. Două împuşcături de pistol cu amortizor.
Da, asta se întâmplase, dar mai importante erau lacul şi băiatul. A ridicat
privirea spre Kara.
— Dumnezeu este real, a zis el.
— Poftim?
— Dumnezeu. El este… vai.
Amintindu-şi lacul, a simţit că ameţeşte. A mai avut senzaţia că pe faţă
încearcă să-i apară un zâmbet nefiresc, însă mintea lui nu era încă în acord
perfect cu muşchii.
— Ei bine, măcar am visat că este real, a spus el. Nu chiar real, ca şi cum
ar exista, dar… real, ca o persoană cu care poţi sta de vorbă. Pe care o poţi
chiar atinge.

233
 — Foarte bine, a spus Kara. Intre timp, însă, aici, unde trăim, ne aflăm
lângă un pat îmbibat cu sângele tău.
— Am fost împuşcat, a spus el.
Ea l-a privit lung, fără să-l creadă.
— Eşti sigur? Unde?
— Aici. Şi aici, a zis el, şi i-a arătat. În piept şi în abdomen. Jur că am fost
împuşcat. A intrat cineva în cameră, ne-am luptat şi a tras în mine. Iar apoi a
luat-o pe Monique.
— Ţi-am telefonat. Înainte sau după ce am sunat eu?
— Tu ai sunat înainte. Era aici când ai telefonat. Brusc, Bangkokul
devenise mai real decât lacul. De fapt, cred că asta l-a făcut să-şi piardă
cumpătul. Problema e…
Chiar, care era problema?
— Care?
— Nu sunt mort.
Kara s-a uitat la abdomenul lui. Apoi la ochi.
— Nu înţeleg. Spui că te-ai vindecat în vis?
— Nu e prima oară.
— Dar ai fost împuşcat, nu? Împuşcat şi ucis. Cum e posibil?
— Nu mi-am dat seama că am murit. Mi-am pierdut cunoştinţa. Însă
acolo, în visul meu, stăteam întins pe malul unui lac. În aer pluteau vapori de
apă stârniţi de o cascadă. Apă. Apa lecuieşte. Probabil că am fost vindecat
înainte de a muri.
A tras cearşafurile de pe pat, a apucat salteaua. A răsturnat-o. Kara nu-şi
putea dezlipi ochii de la el.
— Văd că vorbeşti serios.
— Sigur.
Ea şi-a mutat privirea în altă parte şi s-a dus spre capătul celălalt al
patului. Apoi a revenit.
— Îţi dai seama care sunt implicaţiile?
— Nu, de ce? a întrebat el şi cu mişcări grăbite a dezlegat frânghiile
improvizate de aparatul de aer condiţionat. Există multe lucruri care mi-au
rămas neclare. Dar de un lucru sunt sigur: Monique a dispărut. Bărbatul care
a luat-o nu era o brută oarecare.
Pe Kara o preocupa în continuare însănătoşirea lui. Tom a rămas
nemişcat.
— Ascultă, nu sunt indestructibil, dacă la asta te gândeşti. Imposibil.
234
 — De unde ştii?
— Pentru că sunt de acord cu tine – ambele realităţi sunt reale, cel puţin
într-un anume fel. Evident, dacă sunt împuşcat aici şi adorm, iar cineva
toarnă apă pe mine înainte de a muri, mă vindec. Dar dacă sunt ucis aici şi
nu e apă care să mă vindece, aş putea muri.
— Eşti cumva vârcolac sau mai ştiu eu ce? Primeşti lovituri în cap şi
gloanţe în piept şi nu se vede nici un semn! Incredibil!
Într-adevăr, incredibil. Dar era vorba de ceva mai mult. O informaţie care
nu-i dădea pace de când vorbise cu Teeleh, liliacul din celălalt loc. Amintirile
au început să-l sâcâie şi a simţit primul semn de panică.
— Păi, asta nu e tot, a spus el. În primul rând, sunt ferm convins că tipul
care a tras în mine şi a luat-o pe Monique este cel care va şantaja lumea cu
germenul Raison.
Tom a început să măsoare camera în lung şi-n lat. Făcuse ghem
cearşafurile pline de sânge şi le ţinea în mâna dreaptă.
— Sau că tipul lucrează pentru cel care pune totul la cale. Şi mai e ceva.
Sunt sigur că ei au aflat că vaccinul poate să sufere mutaţii de la mine,
pentru că eu am scăpat informaţia asta faţă de cineva care le-a spus lor.
— Nu se poate. Asta ar însemna că, dacă nu erai tu, vaccinul nu ar fi
suferit mutaţia? Cu alte cuvinte, tu eşti cauza tuturor acestor lucruri?
— Exact asta spun şi eu. Am aflat de germenul Raison ca fiind o chestiune
de istorie din visele mele, am spus cuiva ce s-ar putea întâmpla, iar ei au
hotărât să acţioneze şi să pună în practică totul. Ca o profeţie ce se
împlineşte singură. Dacă mi-aş fi ţinut gura şi nu aş fi spus Departamentului
de Stat şi celor de la CDC, nimeni nu ar fi intuit posibilitatea existenţei
germenului Raison.
Kara a rămas pe gânduri câteva clipe, apoi a spus:
— Aşadar, tu eşti cauza virusului a cărui răspândire încerci acum să o
împiedici? Frumoasă treabă.
— Unde să pun cearşafurile astea?
— Sub pat.
Le-au îndesat sub rama patului.
— Dar dacă e adevărat, a spus Kara, nu poţi schimba ceva care să anuleze
restul întâmplărilor? Te întorci în istorii, descoperi că s-au petrecut
evenimentele x, y şi z, după care te întorci şi te asiguri că nu se vor întâmpla.
— Poate da. Poate nu. Nu mai reuşesc să obţin cu uşurinţă informaţii
despre istorii.
235
 — Nici în pădurea neagră?
— Dar am fost acolo. Nu mă mai întorc, în nici un caz.
— Dar dacă e un vis? Şi ne salvează pe noi, cei de aici?
— E vorba de mai mult.
Tom s-a întors încet, amintindu-şi discuţia cu Teeleh. Însă ceva lipsea din
acea conversaţie, era convins. Se dusese acolo ca să afle ceva care să o
convingă pe Monique, şi reuşise asta. Dar aflase şi despre antivirus.
Repetase antivirusul.
— Dar dacă…? a simţit un fior de gheaţă pe şira spinării. Uimit de acel
gând, s-a întors spre Kara. Nu cumva le-am spus din greşeală cum să facă
asta?
— Să obţină virusul?
— Ba nu, ei ştiu asta deja. Prin căldură intensă. Îşi vor da seama. Dar asta
nu ajută la nimic. Dacă se eliberează virusul în aer, după trei săptămâni va
muri toată lumea. Inclusiv persoana care îl răspândeşte. Dar dacă deţii
antivirusul, un tratament sau un vaccin, se poate…
— Ţine virusul sub control, a continuat Kara. Ameninţarea cu forţa. Ca şi
cum ai avea singurul arsenal nuclear din lume.
— Şi cred că le-am dat şi asta.
— Cum?
— Teeleh. M-a păcălit. Înainte de a-mi da informaţia, m-a întrerupt. Tom
vorbea neclar, ca şi cum nu s-ar fi adresat cuiva anume, ci lui însuşi. Pot jura
că m-am auzit vorbind cu voce tare.
— Deci aşa stau lucrurile. La ce bun să deţină virusul dacă tu ai
antivirusul?
— Îl am? s-a mirat el şi a înclinat capul într-o parte. Nu reuşea să-şi
amintească. Nu… nu mă pot gândi acum la asta.
— N-o să susţin că înţeleg totul, dar trebuie să o ştergem de aici. Poliţia
mi-a înghiţit povestea, şi am discutat cu tatăl lui Monique. Am telefonat să te
anunţ că a fost de acord să oprească livrările. Pentru că nu mi-ai răspuns la
telefon, m-am străduit să ajung aici fără să fiu văzută. Cred că vom reuşi să
ne întâlnim cu Raison, dar omul e foarte afectat. Când va afla că Monique a
dispărut din nou… a spus ea şi a oftat.
Au făcut astfel încât camera să arate ca fiind locuită, nu devastată.

— Poftim?

236
 Jacques de Raison se împurpurase la faţă, şi pe bună dreptate. În decurs
de opt ore îşi pierduse fiica, o regăsise, iar acum o pierduse din nou.
— N-am pierdut-o, l-a contrazis Tom. Mi-a fost luată. Credeţi că aş fi luat-
o ca să o pierd?
Şi-a mutat apoi privirea de la brunetul Raison spre Kara, apoi a revenit.
Trebuia să recapete controlul asupra situaţiei. Ori măcar asupra propriei
minţi.
— Vă rog, dacă vă aşezaţi, vă voi explica.
Înalt şi cu o înfăţişare autoritară, tipul de om care se obişnuise să obţină
ce voia, Jacques l-a fulgerat cu privirea. S-a aşezat pe un scaun de la biroul
lui, cu ochii aţintiţi asupra lui Tom.
— Vă acord cinci minute. După aceea, chem autorităţile. Domnule Hunter,
trei guverne au pornit în căutarea ta. Şi sunt convins că te vor găsi foarte
curând.
Tom mersese cu maşina de la hotel până la Raison Pharmaceutical. Kara
voia să afle ce se petrecuse în pădurea colorată, aşa că, la insistenţele ei, el i-
a povestit. I-a spus de întâlnirea cu Teeleh la Traversare. Despre lac. Despre
băiat. În cele din urmă, au convenit că Dumnezeu exista cu adevărat, dar lui
Tom îi venea greu să împace raţionamentul cu experienţa. A schimbat
subiectul şi i-a povestit despre Rachelle.
Lumea se confrunta cu o criză declanşată din greşeală de Tom, iar el se
ducea să deprindă lucrurile de fineţe ce ţineau de felul în care să flirteze cu
Rachelle. Nu era normal, aşa socotea Kara.
De data aceasta, Tom nu a mai fost nevoit să apeleze la trucuri pentru a
trece de poartă şi a ajunge să stea de vorbă cu Jacques de Raison. Trei agenţi
de pază, foarte ambiţioşi, s-au întrecut care să îl ameninţe cu puşca pe Tom
în curtea companiei, până când fondatorul acesteia i-a liniştit. Agenţii au
plecat capetele şi s-au retras.
Jacques de Raison i-a condus în biblioteca în care se aflau rafturi până în
tavan şi douăsprezece scaune cu spătar înalt tapiţate cu piele şi aşezate în
jurul unei mese de mahon. Acum el şi Kara trebuiau să-l convingă pe acest
bărbat că adevăratul lui duşman era germenul Raison, nu Thomas Hunter.
Ochii lui Jacques au căzut pe pata mare de sânge de pe buzunarul blugilor
lui Tom. Cămaşa, dezbrăcată în momentul în care fusese împuşcat, era
curată.
Tom a inspirat adânc.

237
 — Realitatea este, domnule Raison, că eu şi fiica dumneavoastră am fost
atacaţi. Eu am fost împuşcat şi considerat mort. Iar Monique a fost luată cu
forţa de acolo.
— Ai fost considerat mort, a repetat Jacques de Raison. Văd şi singur.
Tom a făcut un gest prin care respingea acea remarcă plină de cinism.
— M-am spălat. Cel care m-a împuşcat este aceeaşi persoană de care
încercam să o protejez pe fiica dumneavoastră. Ştiam că exista o potenţială
problemă. Am încercat să o conving, dar, pentru că m-a refuzat, i-am forţat
mâna.
— Astea sunt vorbe fără rost.
— Nu s-au scurs cele cinci minute. Vă rog să mă ascultaţi. S-ar putea să nu
vă placă, dar sunt singurul care o poate salva pe fiica dumneavoastră. Vă rog
să mă ascultaţi.
— Vă rog, domnule Raison, a spus Kara cu glas calm. V-am mai spus,
lucrurile îi depăşesc pe Thomas şi pe Monique.
— Desigur: vaccinul Raison va suferi o mutaţie şi va infecta milioane de
oameni.
— Nu, l-a corectat Tom. Miliarde.
— Monique a supus vaccinul la cele mai severe serii de teste, te asigur.
— Dar nu la temperaturi ridicate, a spus Tom. Chiar ea a recunoscut asta.
— De fapt, nu poţi dovedi nimic din toate acestea, a spus Raison. Mi-ai
răpit fiica sub ameninţarea armei, iar acum îţi închipui că voi crede că ai
făcut-o pentru binele ei. Scuză-mi suspiciunile, dar cred că mai curând acum
o ţii ascunsă undeva. S-ar putea ca dintr-un moment în altul să primesc
telefon din partea vreunui complice care să-mi ceară bani pentru
răscumpărare.
— Vă înşelaţi. Veţi primi mai curând telefon prin care să vi se ceară
informaţii ori mostre de vaccin. Faceţi chiar dumneavoastră testul. Virusul
suferă mutaţii la temperaturi ridicate. Cât vă trebuie ca să vă convingeţi?
Era primul lucru spus de Tom care părea să fi fost recepţionat de Raison.
— E singura mea fiică, a spus el. Nu există vreo persoană la care să ţin
mai mult. Înţelegeţi asta? Aş face orice, numai să o văd din nou acasă, în
siguranţă.
— Şi eu la fel, a spus Tom. Cât vă ia să testaţi vaccinul?
— Chiar crezi asta? E absurd.
— Atunci, testul va dovedi că mă înşel. Dacă am dreptate, atunci ne vom
da seama că există o problemă gravă. Cât durează?
238
 — În condiţii normale, două săptămâni, a spus Raison.
— Condiţiile nu sunt normale.
— O săptămână. Există o serie de variabile. Temperatura exactă, durata
expunerii şi alte elemente.
— O săptămână e prea mult, mult prea mult! Tom s-a dus la masa lungă
de mahon şi s-a răsucit. Dacă am dreptate, doar de dragul discuţiei, şi ei ar
şti exact cum să provoace mutaţia, cât timp le-ar trebui ca să obţină un virus
utilizabil?
— Nu pot răspunde la…
— Încearcă, Jacques. În situaţia cea mai fericită, cât timp?
— Poate două ore, a răspuns el.
— Două ore. Îţi sugerez să mă iei în serios, ori să te apuci de teste, pentru
că, dacă ai dreptate, doar Dumnezeu ne mai poate ajuta.
— Ar putea dura şi luni de zile. Mi se pare imposibil de crezut.
Telefonul de pe biroul lui Raison a sunat.
— Atunci ai face bine să priveşti în adâncul sufletului, pentru că viaţa
fiicei tale stă în capacitatea ta de a crede.
Raison s-a ridicat şi a apucat receptorul cu un gest smucit.
— Da. A rămas tăcut vreme de cinci secunde. Cine e la telefon? Cine?
Tăcere. În ochi i-a apărut o expresie de spaimă. De unde să ştiu? Alo?
A lăsat jos receptorul.
— Mi-au acordat şaptezeci şi două de ore ca să le predau toate
documentele şi toate mostrele existente de vaccin, altfel o omoară.
Tom a dat din cap, simţind un nod în gât.
— Va trebui să transformi fabrica într-un uriaş laborator de testare. Care
să lucreze zi şi noapte. Nu e nevoie doar de virus. Trebuie creat un antivirus.

239
 24

Ameninţarea iminentă la adresa vieţii fiicei lui a părut să-l doboare pe

Jacques de Raison. La cererea lui, poliţia din Bangkok a fost de acord să
amâne luarea în custodie a lui Thomas. Putea rămâne liber, au promis
autorităţile. Francezii şi americanii stăteau cu ochii pe thailandezi. Însă,
ţinând seama că altcineva o răpise pe Monique şi că Tom îşi oferise tot
sprijinul, s-a stabilit ca el să fie condamnat la arest la domiciliu în casa aflată
pe proprietatea Raison Pharmaceutical.
Tom a discutat cu Kara vreme de o oră, analizând problema. Soluţia cea
mai evidentă pentru o asemenea încurcătură cumplită era să-şi aducă
aminte de formula antivirusului pe care Teeleh i-o spusese în vis. Însă după
jumătate de oră de întrebări din partea Karei şi încă zece minute în care
Tom s-a străduit să-şi amintească, nu au reuşit să înainteze deloc. Din
mintea lui Tom se şterseseră absolut toate detaliile. În cele din urmă, au
făcut un plan care li s-a părut logic amândurora.
— Trebuie să stau de vorbă cu el, i-a anunţat Tom pe cei care se aflau în
faţa biroului lui Raison.
— E ocupat, i-a zis agentul de pază.
— Ai văzut înregistrarea video cu cel care s-a luptat cu doi dintre voi?
Agentul s-a uitat la el.
— Mă ameninţi?
— Nu. Mă întrebam dacă ai văzut-o. Şi, apropo, eu sunt cel de acolo. Te
rog frumos, chiar trebuie să vorbesc cu el.
Omul l-a măsurat pe Tom.
— O clipă.
A vârât capul pe uşă, a întrebat ceva, apoi a deschis-o larg.
Thomas a intrat în birou. Jacques de Raison a ridicat privirea de pe
hârtiile aflate pe masă, arătând epuizat şi cu mintea în altă parte.
— Ai făcut vreun progres? l-a întrebat Tom.
— Ţi-am spus că am nevoie de o săptămână! În şaptezeci şi două de ore?
Există şi o soluţie mult mai simplă. Dacă le dăm ce vor, mi-o vor înapoia pe
Monique. Ne vom ocupa de ei mai târziu, pe căile legale.

240
 — Doar dacă nu am dreptate, a spus Tom. Doar dacă, dându-le tot ce ai,
zădărniceşti orice încercare de obţinere a unui antidot pentru germenul
Raison.
Raison a lovit cu pumnul în tăblia biroului.
— Dar nu există nici un virus Raison!
— Când o vei revedea, Monique îţi va spune altceva. Numai că atunci va fi
prea târziu.
— Atunci le dau tot ce-mi cer şi păstrez ce-mi trebuie pentru a reproduce
vaccinul.
— Dacă le dai ce vor, vei acţiona mai lent. Virusul Raison îşi va face
efectul peste trei săptămâni.
S-au privit în ochi. Ciudat, dar Tom se simţea resemnat. Acum îi
rămăseseră doar două lucruri de făcut: să o găsească pe Monique, care ar fi
putut şi singură să descopere o cale de ieşire din situaţia generată de
vaccinul ei, şi să pregătească lumea pentru confruntarea cu germenul
Raison. Într-un fel sau altul, trebuia să facă şi una, şi alta.
— Domnule Raison, te rog să analizezi ceva. Nu cred că răpitorii
intenţionează să o elibereze prea curând pe Monique, chiar dacă le
îndeplineşti cererile. Este prea valoroasă pentru ei. Cât este în viaţă. Dacă
am dreptate…
— Dacă am dreptate, dacă… de câte ori o să-mi ceri să presupun că ai
dreptate?
— De câte ori va fi nevoie. Dacă am dreptate, singura modalitate de a o
salva pe Monique este să plec în căutarea ei, a spus Tom, privindu-l pe
Raison. Pentru asta, am nevoie de sprijin. Şi există un singur mod de a obţine
ajutor.
— Am bani, domnule Hunter. Dacă ai nevoie de muşchi…
— Nu, aici nu e vorba doar de muşchi. Ne trebuie ochi şi urechi
pretutindeni. Şi să ne mişcăm repede. Iar pentru asta trebuie să convingem
guvernele unor ţări mari. Dacă am dreptate – da, ştiu, mă repet – în
următoarele zile, se va afla adevărul despre cele petrecute. Ar fi de preferat
să nu se exercite presiuni şi să se apeleze la câţiva parteneri.
A rostit toate acestea exact aşa cum stabilise împreună cu sora lui. De
fapt, dacă i s-ar fi oferit ceva timp şi instruire, ar fi putut deveni un bun
diplomat. Ceva ce trebuia să discute cu Tanis.

241
 — Ce vrei să fac? Să informez lumea că vaccinul meu este de fapt un virus
ucigător? Asta va duce la distrugerea companiei mele. Mai bine le satisfac
cererile.
— Nu-ţi sugerez să faci un asemenea anunţ. Deocamdată. Tom a luat
decizia pe loc, doar privindu-l pe bărbatul epuizat din faţa lui. Eu propun să
îmi permiţi să stau de vorbă în secret cu câţiva oameni importanţi.
— Adică să pun viitorul companiei în mâinile tale?
— El se află deja în mâinile mele. Dacă am dreptate, această companie nu
va mai exista în viitor. Dacă mă înşel, pretenţiile mele vor fi considerate
bălmăjelile unui dement, iar compania va continua să existe. Tocmai de
aceea eu, şi nu tu, trebuie să iau legătura cu câţiva conducători. Un telefon
din partea ta, prin care recunoşti că vaccinul ar putea deveni ucigător, le-ar
impune acestora să ia unele măsuri. S-ar putea ca Raison Pharmaceutical să
moară şi să fie îngropată până mâine dimineaţă. Pe de altă parte, eu am mai
multă libertate de mişcare. Oficial, eu nu reprezint Raison Pharmaceutical.
Raison a analizat în tăcere propunerea lui Tom.
— Nu-mi dau seama ce vrei.
— Îţi cer să-mi permiţi – să mă sprijini – să iau legătura cu lumea
exterioară. Fără tine, sunt cu mâinile legate. Aici mă aflu în captivitate. Vreau
să vorbesc despre pericolul pe care îl prezintă Raison Pharmaceutical
pentru întreaga lume. Asta le va oferi un motiv de a aloca resurse pentru a o
găsi pe Monique. Doar un virus îi poate motiva pe oamenii aflaţi la putere.
Din expresia apărută în ochii lui Jacques de Raison, Tom şi-a dat seama că
acesta fusese cucerit de propunerile lui.
— Eu voi avea posibilitatea de a nega orice amestec, a spus Raison.
— Sigur. Voi vorbi fără a avea acordul tău oficial. Asta te va pune la
adăpost chiar atunci când vei solicita ajutor.
Ideea era fără cusur. Tom ar fi trebuit să intre în politică.
— Practic, îmi ceri doar să-ţi pun la dispoziţie un telefon! Doar nu te
aştepţi să telefonezi unor persoane importante şi să ţi se şi răspundă.
— Vreau să mă folosesc de legăturile tale personale. Doar de cele pe care
doreşti să mi le pui la dispoziţie, desigur. De la Departamentul de Stat al
Statelor Unite, din guvernul francez, din cel britanic… Poate şi din Indonezia
– o ţară suprapopulată aflată în apropiere. Problema e că trebuie să
convingem câteva persoane influente să vadă în răpirea fiicei tale mai mult
decât un caz de spionaj industrial. Trebuie ca aceşti oameni să aibă în

242
vedere posibilitatea apariţiei unor ameninţări la adresa securităţii naţionale
a propriilor ţări, şi astfel să ne sprijine pentru a o găsi pe Monique.
— Şi chiar crezi că-ţi voi îngădui să faci asta?
— Cred că nu ai de ales. Oricum ştirea va ajunge la urechile lumii. Asta ne
oferă o şansă. Aceea de a-i preveni pe oamenii potriviţi. Şi s-o găsim pe
Monique.

Jacques de Raison a făcut mai mult decât să pună la dispoziţia lui Tom
legăturile lui şi un telefon. I-a oferit-o şi pe secretara sa, Nancy.
— Spune-i că dacă nu ne face legătura cu secretarul în decurs de o oră, o
să… şi Tom a tăcut, rămânând pe gânduri. În fine. Spune-i că declanşez o
bombă nucleară sau mai ştiu eu ce. Cum se face că nici unul dintre oamenii
ăştia nu se gândeşte că s-ar putea să exis te un pericol real?
Kara îl urmărea pe fratele ei agitându-se. Se străduiau de cinci ore să facă
ceva, şi rezultatul nici nu putea fi mai nefericit. Francezii nu numai că nu
manifestaseră interes, ci se dovediseră de-a dreptul nepoliticoşi. Se
aşteptase la mai multă solicitudine din partea ţării de origine a lui Raison.
Evident, guvernul francez nu era defel încântat că Raison Pharmaceutical îşi
stabilise cartierul general în afara ţării. Păreau să manifeste interes cât să nu
fie consideraţi nepăsători în problema răpirii, dar când se punea problema
de a găsi un politician care să-şi întrerupă programul vreme de zece minute
ca să stea de vorbă cu Tom, orice urmă de interes se evapora. Era vorba de o
chestiune de legalitate, i-au spus ei.
Britanicii se arătaseră ceva mai amabili. Însă rezultatul fusese cam
acelaşi. Germanii, italienii, chiar şi oficialităţile indoneziene – nimeni nu
avea chef să asculte vorbăria agitată a unui profet nebun care răpise o
femeie la Bangkok.
Kara s-a apropiat de fratele ei. Faptul că era trei dimineaţa nu schimba cu
nimic lucrurile. Practic, Tom devenise somnambul. Pe de altă parte, dacă
avea dreptate, şi nu visa din nou, chiar era somnambul.
— Thomas, a zis ea în timp ce-l masa pe spate. Te simţi bine?
El a încercat să zâmbească.
— Nu prea. După ce am fost speriat de venirea cometei, am ajuns să fiu
îngrozit că nimeni nu mai crede în coliziunea cu ea.
— Păi, la ce te aşteptai? De două milenii, aproape în fiecare an se anunţă
ciocnirea cu o cometă, care până la urmă nu mai apare. Şi acum vine un
individ de douăzeci şi cinci de ani care poartă blugi, susţine că trăieşte în vis,
243
de unde află că lumea va dispărea. Ameninţă să arunce castelul în aer dacă
regele nu-l crede. De ce şi-ar întrerupe un secretar de stat întâlnirea cu
prinţul Persiei ca să stea de vorbă cu tine?
— Îţi mulţumesc pentru încurajări, surioară.
— Uite, ştiu că nimic din toate astea nu contează dacă nu vrea să te
asculte nimeni, dar mai există o cale. Îţi dai seama?
El a privit-o atent. S-au îndepărtat apoi de birou.
— Vrei să spui că ar fi bine să mă întorc…
— Păi, nu? a spus Kara. Ştiu că nu ar fi potrivit să dormi aici, dar de ce nu?
În primul rând, din cauza extenuării, s-ar putea să intri curând în comă. Şi
asta a dat rezultate şi în alte situaţii, corect? Poate vei reuşi să afli unde este
Monique.
El a clătinat din cap.
— De data asta e vorba de altceva. Cealaltă treabă era legată de istorii.
Acum e prea la obiect. Şi, aşa cum am mai spus, nu vreau să mă întorc în
pădurea neagră, singurul loc, după părerea mea, unde aş putea obţine
asemenea informaţii.
A rostit totul cu multă convingere. Trăia perfect conştient de visele lui. Şi
suferise o transformare.
Acel Thomas pe care Kara îl ştia drept frate al ei fusese mereu serios, dar
acum părea şi mai serios şi foarte hotărât. Vorbea cu mai multă autoritate.
Nu suficient pentru a-i convinge pe francezi ori pe britanici, destul însă
pentru a schimba câteva replici cu persoane în posturi importante, după
care era trimis la plimbare din cauza modului direct de a aborda o problemă
ce ţinea foarte mult de diplomaţie.
Într-un anume fel, fratele ei fusese ales. Nu înţelegea cum sau de ce şi, la o
adică, ea nu era încă dispusă să se gândească la asta. Însă nu reuşea să
alunge gândul că acest om, care până nu de mult lucrase la o cafenea Java
Hut din Denver, începea să devină o persoană foarte importantă.
— Atunci nu te duce în pădurea neagră. Însă există o legătură între visele
tale şi ceea ce se întâmplă aici. La urma urmelor, visele tale au declanşat
totul. Trebuie să existe o modalitate prin care să obţii mai multe informaţii.
Culcă-te, oricum aici nu se întâmplă nimic.
— Ai dreptate, a spus el oftând. Trebuie să dorm.
— Încă nu ţi-ai amintit formula antivirusului.
El a clătinat din cap.
— Nu.
244
 — Mi-aş dori să existe o modalitate de a mă duce şi pe mine dincolo.
— Să te duc acolo? Practic, nu plec nicăieri, corect?
— Da. Dar mintea ta călătoreşte. Poate găsim o cale să iei şi mintea mea
cu tine, a spus ea zâmbind. O nebunie, nu?
— Da, sigur. Nu cred că e posibil aşa ceva.
— La fel ca respiratul apei într-un lac.
— Domnule!
Tom s-a răsucit pe călcâie. Secretara lui Raison apăruse cu receptorul în
mână.
— Îl am la telefon pe adjunctul secretarului de stat al SUA. Merton Gains.
A acceptat să discute cu dumneavoastră.

Secretarul de stat adjunct Merton Gains stătea la capătul mesei de

conferinţe şi îi asculta pe ceilalţi participanţi la discuţie exprimându-şi
părerile privind modul în care se putea soluţiona iminenta criză bugetară.
Paul Stanley încă nu se întorsese la Washington, dar secretarul de stat nu se
sfiise niciodată să-l arunce pe Gains în gura lupului când el nu era disponibil.
Era prezent jumătate din cabinet, majoritatea celor importanţi, mai puţin
ministrul Apărării, Myers. Plus o duzină de consilieri. Preşedintele Robert
Blair stătea vizavi de Gains, rezemat de spătarul scaunului, lăsându-i pe
consilierii lui să se ciondănească. Subiectul era încă o reducere a
impozitelor. Să se reducă, ori să nu se reducă. Să se exercite sau nu presiuni.
Să aleagă între consecinţe economice negative ori pozitive, dezavantaje ori
avantaje politice. Unele lucruri nu se schimbă niciodată, iar disputa privind
impozitele era unul dintre acestea.
Ceea ce explica în parte de ce Gains s-a trezit că-şi lasă mintea să
hoinărească. În rest, motivul îl reprezenta Thomas Hunter.
Realitate: Dacă fiica lui nu ar fi murit din cauza unui vaccin în urmă cu doi
ani, el nu ar fi promovat legislaţia menită să sporească vigilenţa în privinţa
introducerii de noi vaccinuri.
Realitate: Dacă nu ar fi elaborat legea, prietenului său Bob Macklroy nu i-
ar fi trecut prin minte să-i telefoneze în legătură cu Thomas Hunter.
Realitate: Dacă Hunter nu i-ar fi telefonat lui Bob, spunându-i, între altele,
despre Joy Flyer, câştigătorul derbiului Kentucky, Gains nu ar fi acceptat să
discute cu Hunter.
Realitate: Predicţia lui Hunter se adeverise.

245
 Realitate: Hunter se dusese la CDC şi informase despre existenţa unui
potenţial pericol. Şi nu fusese luat în seamă.
Realitate: Hunter o răpise pe Monique de Raison, singura persoană,
susţinea el, capabilă să împiedice răspândirea virusului prin stoparea
livrărilor.
Realitate: Monique fusese răpită din nou, de data aceasta de către cineva
care voia vaccinul Raison.
Din acest moment, realitatea începea să corespundă cu afirmaţiile lui
Hunter.
Afirmaţie: Cel care a răpit-o pe Monique a făcut asta pentru că, la fel ca
Thomas, ştia că vaccinul putea fi transformat într-o armă letală şi spera să
obţină ceea ce dorea prin coerciţie.
Afirmaţie: Această persoană ar putea avea acces la antidot.
Afirmaţie: Dacă lumea nu renunţă la această atitudine arogantă, găsind-o
pe Monique de Raison şi creând un antidot, în scurtă vreme criza bugetară
actuală va părea doar un joc faţă de situaţia ce se va crea.
Ascultându-l pe Thomas Hunter prezentându-şi întreaga poveste, Gains a
simţit fiori de gheaţă pe şira spinării. Relatarea nu se deosebea prea mult de
scenariile pe care el le prezentase Senatului de nenumărate ori. Şi, iată,
acum se confrunta cu nişte afirmaţii făcute de un om care fie îşi pierduse
minţile cu totul, fie ştia mai multe decât oricine altcineva. Sinceritatea lui
Hunter l-a făcut pe Gains să simtă că merita să asculte ce avea de spus. Şi şi-a
urmat instinctul.
Ba chiar mai mult.
Îi promisese tot sprijinul pentru a o găsi pe Monique de Raison. Dacă
reuşea? Evident, bătrânul Raison nu-l dăduse pe Hunter afară pe uşă.
— Merton?
Gains şi-a dres glasul.
— Nu, nu cred. A ridicat apoi ochii. Preşedintele se uita la el cu acea
privire care spunea: „ştiu-ce-ţi-trece-prin-minte“. Nu avea nici o importanţă,
dar asta îl făcuse să ajungă preşedinte.
— Încă un lucru, a zis Gains. Presupun că aţi auzit cu toţii despre răpirea
petrecută ieri la Bangkok. Monique de Raison, fiica lui Jacques de Raison,
fondatorul companiei Raison Pharmaceutical.
— Nu mai spune, a făcut preşedintele Blair. A fost unul din oamenii noştri
din domeniul militar.
— Nu.
246
 — Am înţeles că omul care a fost implicat iniţial în răpire a fost atacat de
cel care o are acum pe femeie, a spus directorul CIA, Phil Grant. Am alocat o
serie de resurse pentru a ajuta la soluţionarea cazului. Nu am fost informat
că ar fi apărut elemente noi.
— Nu au apărut, adevărat. Însă am primit nişte informaţii pe care ţi le voi
transmite la birou, Phil. S-ar părea că se pune problema stabilităţii
vaccinului Raison, de fapt adevăratul motiv al răpirii. E un vaccin multiplu,
ce se răspândeşte pe calea aerului şi urma să intre pe piaţă începând de azi.
Să spunem că incidentul petrecut la Bangkok a dezvăluit posibilitatea,
indiferent cât de redusă, ca vaccinul să nu fie tocmai stabil.
— Nu am auzit nimic despre asta, a spus secretarul pentru Sănătate. Am
înţeles că FDA va aproba săptămâna viitoare folosirea vaccinului.
— Nu, e vorba de ceva de ultimă oră şi, aş adăuga, generat de un zvon.
Prins din zbor.
Cei de la masă au rămas tăcuţi.
— Nu prea înţeleg, Merton, a spus preşedintele. Ştiu că ai un interes
deosebit faţă de vaccinuri, dar cum ne poate afecta asta pe noi?
— Asta nu are legătură cu Legea Gains. S-ar putea să nu ne afecteze. Dar
dacă afirmaţiile lui Hunter conţin vreun sâmbure de adevăr şi acest vaccin
răspândit pe calea aerului se transformă într-un virus mortal, atunci vom
avea probleme mari în materie de sănătate publică. Voiam doar să aduc în
discuţie problema asta.
Nu găsise momentul şi locul potrivite. Doar nu te poţi aştepta ca în cadrul
unei şedinţe de cabinet să-i informezi pe conducătorii ţării că s-ar putea ca
în curând să cadă cerul pe tine şi ca vorbele să-ţi fie primite cu simpatie. Era
timpul să se derobeze puţin.
— În orice caz, vă voi trimite un raport fiecăruia. Problema ar putea
aduce atingere sănătăţii şi finanţelor, asta în cel mai fericit caz. Probabil şi
securităţii interne. Dacă ştirea s-ar face publică, populaţia ar putea reacţiona
în mod neplăcut. Oamenii se tem destul de mult de viruşi.
A urmat un moment de linişte.
— Am înţeles, a spus preşedintele. Alte probleme?

247
 25

Exclamaţiile de emoţie de afară l-au trezit pe Tom. Deruta provocată de

trecerea dintr-o realitate în alta a ţinut doar o clipă. Se obişnuise cu asta. De
fiecare dată când se trezea, trebuia să se decupleze de altă realitate, de
această dată de la discuţia purtată cu adjunctul secretarului de stat, Merton
Gains. Reuşise într-o oarecare măsură. Şi-a pus tunica şi s-a grăbit să iasă
din căsuţă.
Ceea ce a descoperit afară a făcut uitat orice gând despre Bangkok şi
despre reuşita sa în discuţia cu Merton Gains.
Pe cer era suspendată o lumină strălucitoare şi uriaşă, aflată deasupra
pădurii colorate. Faptul că lumina aceea apărea pe cer nu era ceva
surprinzător – acolo era de obicei locul soarelui. Faptul că şi pădurea era
suspendată pe cer era o altă problemă.
A ridicat capul şi a privit spre înalturi. Doar că deasupra nu se găsea
cerul. Ci pădurea verde!
Oamenii se îndreptau spre centrul satului, discutând animaţi, dansând de
încântare, ca şi cum faptul că lumea lor se răsturnase cu susul în jos ar fi fost
motiv de bucurie.
Rămas cu gura căscată, Tom s-a întors şi a contemplat peisajul
transformat. Pădurile se ridicau din locul unde ar fi trebuit să stea şi se
curbau spre locul unde fusese până nu de mult cerul. Deasupra lui a văzut
pajiştile. Şi acolo, spre dreapta lui, la o înălţime de peste trei mii de metri, a
văzut câţiva cai galopând pe pajiştea ce stătea vertical.
— E pe dos?
— Da, aşa e.
Tom s-a răsucit şi a dat cu ochii de Michal, care stătea lângă el şi zâmbea
în faţa acelei lumi neobişnuite.
— Ce se petrece? Ce înseamnă asta?
— Îţi place? l-a întrebat Roush-ul cu un surâs copilăresc.
— Eu… Nu ştiu ce înseamnă asta.
— Elyon se joacă, i-a zis Michal. Face deseori asta. Apoi s-a întors şi s-a
ridicat în aer, pornind în zbor după cei care alergau spre Templu. Vino. Vei
înţelege.

248
 Tom a fugit după Michal, cât pe ce să se împiedice de o sculptură lăsată de
cineva în curte.
— Vrei să spui că e bine ce se întâmplă? Suntem în siguranţă?
— Sigur. Vino şi vei vedea.
Era ca şi cum întregul peisaj ar fi fost pictat pe peretele interior al unei
sfere gigantice. Efectele atracţiei gravitaţionale erau întru câtva inversate.
Chiar în faţa lor, drumul ce ducea spre lac se unduia în sus ca să-l
întâlnească, numai că acum lacul era înclinat în sus, iar cascada curgea în
plan orizontal. Singurul lucru care lipsea era pădurea neagră.
Şi proporţiile lucrurilor se modificaseră considerabil, astfel încât cerul,
care ar fi trebuit să se întindă până la sute de kilometri deasupra lor, părea
mult mai aproape. Pe de altă parte, celelalte sate, care ar fi trebuit să fie
vizibile, nu se mai zăreau. Tom a văzut creaturi care alergau pe câmpii
înclinate la unghiuri imposibile. Zeci de mii de păsări zburau parcă bete.
Nenumăraţi Roush-i pluteau prin aer, răsucindu-se şi învârtindu-se,
descriind lupinguri care i-au amintit lui Tom de giumbuşlucurile lui Gabil.
Totul amintea de o reprezentaţie de circ.
Au ajuns la Templu şi s-au alăturat celorlalţi care, ca şi Tom, priveau
miraţi peisajul ce li se înfăţişa în faţa ochilor.
Johan a fost primul care a descoperit că şi atmosfera se schimbase. Atât
de mult, de fapt, încât, când sărea, putea sta în aer mai multă vreme decât de
obicei. Tom l-a văzut pe copil sărind, o imagine parcă filmată cu
încetinitorul.
— Vezi, Thomas? Ai văzut?
Şi Johan a sărit din nou, de această dată mai sus.
S-a oprit la vreo trei metri înălţime şi a rămas suspendat.
— Thomas! a exclamat el. Zbor!
Şi, într-adevăr, Johan a plutit şi mai sus, ajungând la treizeci de metri
deasupra solului, încă nesigur şi râzând nestăvilit. Alţi trei copii i s-au
alăturat în înalturi. Apoi aerul a început să se umple de oameni, care săreau
ca să plutească precum nişte copii în vis.
— Tom, a spus Michal. Tom încremenise în faţa acelui spectacol. Tom,
încearcă şi tu.
S-a uitat temător către Roush.
— Pot să zbor şi eu?

249
 — Bineînţeles. Elyon a schimbat lumea pentru noi. Ar fi preferabil să o
faci cât se poate, pentru că situaţia asta nu va dura o veşnicie, înţelegi? Acum
se joacă. Încearcă.
Tom a întins instinctiv mâinile, prinzându-se de blana de pe capul lui
Michal ca să nu se dezechilibreze. A făcut o încercare de săritură şi a
descoperit o uşurinţă care l-a surprins. A zâmbit şi a sărit din nou, cu mai
multă forţă. De data aceasta a plutit la vreun metru de sol. A treia oară, a
sărit folosindu-şi toată forţa picioarelor, şi a început să plutească, oarecum
dezechilibrat.
Johan a trecut în viteză pe lângă el, ţipând de încântare. Se vedea că
învăţase cum să execute diverse manevre. Tom a descoperit că putea căpăta
inerţie slujindu-se de greutatea corpului. Atracţia gravitaţională era
suficientă ca să permită deplasarea înainte.
După câteva minute, Tom a reuşit să zboare alături de ceilalţi. Nu a trecut
mult şi Rachelle, Johan şi Michal au apărut lângă el, şi au pornit împreună să
exploreze noua lor lume. Vorbind precipitaţi ca nişte copii şi râzând tot
timpul, au zburat către creasta cea mai înaltă a globului răsturnat şi au privit
spre satul rămas dedesubt. Au coborât pe o pajişte, ale cărei flori atârnau cu
capetele în jos, parcă arătând spre satul care abia se mai vedea. Au mers cu
capul în jos, cu inimile bătând accelerat, ca aripile unor fluturi, şi călcând cu
fereală în acel unghi nefiresc. Apoi au sărit de pe iarbă, au atins coroanele
copacilor în drumul lor către malul lacului şi, ajunşi acolo, s-au aruncat în
apele de culoarea jadului.
În apa verde şi călduţă, pătrunsă de lumină, au auzit hohote încântătoare
de râs, începând de la unele profunde, bubuitoare, până la altele ascuţite,
sfredelitoare. Şi, făcând ochii mari ca să vadă dacă şi ceilalţi auziseră acele
râsete, şi-au dat seama imediat că era râsul lui Elyon. Dacă ei se simţeau
copleşiţi de dimensiunile ameţitoare ale acelei aventuri, Elyon era în culmea
fericirii pentru că le prilejuia aşa ceva. Şi de aceea, râdeau alături de el.
Orele se scurgeau cu repeziciune. Se jucau ca nişte copii într-un parc de
distracţii. Nu mai existau reguli, orice fiind permis. Zburau, explorau, se
răsuceau şi descriau cercuri, şi abia spre miezul zilei lumea a început să
revină la forma dinainte.

În decurs de o oră totul a revenit la normal.

Şi Thomas şi-a adus aminte de Bangkok.
Râzând gutural, Rachelle s-a apropiat de el.
250
 — Ei, dragul meu Thomas, asta zic şi eu distracţie pe cinste!
Şi, cu un gest spontan, l-a strâns în braţe.
Tom a fost atât de surprins, încât nu a răspuns la acea îmbrăţişare.
Rachelle s-a retras, dar nu i-a dat drumul. Cu piciorul stâng în spate, l-a
privit drept în ochi.
— Vrei să mă săruţi?
— Să te sărut? a întrebat el, simţind mirosul dulce al respiraţiei ei.
— Te ajut să-ţi recapeţi memoria, ori ai uitat până şi asta?
— Nu, a răspuns el, înghiţindu-şi nodul din gât.
— Atunci, aş vrea să te ajut să-ţi aduci aminte ce este acela un sărut. Va
trebui să-ţi arăt, bineînţeles.
— Ai mai sărutat pe cineva până acum? La bărbaţi mă refer.
— Nu. Dar am văzut cum se face. Mi-e foarte clar. Sunt convinsă că ţi-aş
putea arăta exact cum se procedează. În ochi i-a apărut o sclipire. Şi-a trecut
apoi limba peste buze. Poate c-ar trebui să-ţi umezeşti întâi buzele; par cam
uscate.
El i-a urmat sfatul.
Ea s-a aplecat în faţă şi şi-a atins uşor buzele de ale lui.
Tom a închis ochii. Vreme de o clipă, totul a părut că dispare. Dar în
acelaşi timp, o nouă lume s-a materializat.
Nu, nu era o lume nouă, ci una veche.
Mai făcuse asta.
Rachelle şi-a desprins buzele de ale lui.
— Crede-mă, dragul meu, nu visezi. Vom vedea dacă asta te va face să-ţi
recapeţi memoria.
Tom a simţit cum gâtul îi ia foc. Mai făcuse asta. Mai sărutase o femeie.
Ştia sigur.
Probabil că părea uluit pentru că Rachelle a zâmbit satisfăcută. E
adevărat că sărutul ei îi tăiase respiraţia, dar era clar că era vorba de mult
mai mult. Îi dăduse ceva înapoi.
— Tanis o să vină să stea de vorbă cu tine, a zis ea. Susţine că eşti
ucenicul lui în artele luptei, dar eu cred că de fapt îl interesează istoriile. I-a
pus un deget pe buze. Ţine minte, nu sunt altceva decât vise. Nu trebuie să
mergi mai departe.
Rachelle s-a întors şi a apucat-o pe cărare, părând încântată şi extrem de
încrezătoare în sine în ciuda eforturilor ei de a mima nonşalanţa.

251
 Avertismentul ei referitor la istorii l-a făcut pe Tom să cadă pe gânduri.
Dacă cele două realităţi nu erau numai reale, ci şi întreţesute. Aşa cum îi
spusese băiatul de la lacul de pe stâncă, leul şi mielul, ambele reale. Două
imagini ale aceluiaşi adevăr.
Aceeaşi realitate.
Dar dacă…
— Rachelle?
Ea s-a întors.
— Da?
Dacă cele două jumătăţi erau întreţesute, poate că el fusese menit să fie
un salvator în ambele. Să o salveze pe Rachelle aici, pe Monique dincolo.
Oare Rachelle putea să-l ducă la Monique?
— Te uiţi ciudat la mine, a zis Rachelle. E vreo problemă?
— E de-a dreptul minunat! Minunat?
Ea i-a făcut cu ochiul.
— A fost menit să fie aşa.
— Pot să-ţi pun o întrebare?
— Desigur.
— Dacă există aici un loc de unde ţi-ar plăcea să te salvez, unde se află
acesta?
— Asta e treaba ta. Să mă salvezi.
El s-a apropiat repede de ea, frământat de ultimul lui gând.
— Da, dar trebuie să existe un loc. Să presupunem că eşti prizonieră şi eu
trebuie să te salvez. Unde ar fi acel loc? Te rog, trebuie să ştiu ca să pot să te
salvez.
— Ei, nu sunt un povestitor. Dar… S-a întors spre pădure, gândindu-se ce
să-i răspundă. Aş putea fi ţinută într-o… S-a răsucit pe călcâie. Într-o peşteră
plină de sticle. Unde se întâlnesc un râu şi o pădure.
— Da? Ai văzut o asemenea pădure?
— Nu. De ce s-o fi făcut? Am inventat asta pentru tine, aşa cum ar fi făcut-
o un povestitor.
— Se află aici, în această pădure, sau în altă parte?
— Foarte aproape, i-a zis ea după ce s-a gândit un moment.
— Şi cum pot să găsesc peştera asta?
— Urmând râul, desigur.
Ea l-a privit stăruitor, surprinsă de cât de mult îl interesau detaliile.
— Acolo, i-a zis, arătând spre dreapta ei. Spre est.
252
 — Est.
— Da, spre est. Sunt sigură de asta. Peştera se află la o zi de mers pe jos,
spre est.
Tom a încuviinţat din cap.
— De acolo te voi salva.
— Şi după ce mă salvezi, o să vreau să mă mai săruţi o dată, a spus ea cu o
mină serioasă.
— Un sărut.
— Da. Un sărut real, nu unul din visele tale prosteşti. Un sărut real pentru
o femeie reală care s-a îndrăgostit de tine, dragul meu prinţ.
Rachelle s-a răsucit pe călcâie şi a luat-o în jos pe cărare.

Tom mergea repede, pentru că gândea repede.

Sărutul lui Rachelle îi deschisese în faţă o mulţime de posibilităţi. Dacă
cele două realităţi erau mai mult decât întreţesute? Dacă depindeau una de
alta?
Dacă ce se întâmpla în Bangkok depindea de ce făcea el aici? Şi dacă ce se
întâmpla aici depindea de ce se întâmpla în Bangkok? Ştia deja că dacă era
vindecat aici, era vindecat şi în Bangkok. Şi că ceea ce învăţa aici putea să
folosească la Bangkok. Dar că cele două realităţi ar putea depinde una de
alta…
Gândul îl copleşea. Cu toate acestea, era logic din multe puncte de vedere.
De fapt, era sigur că ajunsese la aceeaşi concluzie în Bangkok. Dacă ar fi
existat şi altă cale, băiatul i-ar fi spus. Elyon i-ar fi descurajat visele. Dar n-o
făcuse. Îi lăsase lui libertatea de a alege.
Dumnezeu nu era miel, leu ori un băiat. Era toate acestea dacă aşa dorea.
Ori nici una dintre ele. Toate erau metafore pentru a descrie adevărul.
Adevărul. Un singur adevăr. Două aspecte ale aceluiaşi adevăr. Leu şi
miel. Pădurea colorată şi Bangkokul. Era posibil?
Încă nu ştia cu certitudine care realitate era reală, dar era aproape
convins că adevărul din ambele realităţi era real. Şi trebuia să fie foarte
atent să le trateze pe amândouă ca fiind reale.
Aşa spusese Kara.
Desigur, asta nu însemna că, iubind-o pe Rachelle, îi era destinat să o
iubească pe Monique. Însă era posibil să-i fi fost hărăzit s-o salveze pe
Monique. Tocmai de aceea învăţa cum să o salveze pe Rachelle în acea Mare
Romanţă.
253
 Aşa trebuia să fie. Şi dacă da, poate descoperise cum să o salveze. Ori
măcar unde să o salveze. Trebuia să adoarmă imediat şi să viseze despre
Bangkok, pentru a-şi testa teoria.
S-a oprit pe potecă. Dacă îi era sortit s-o salveze pe Monique în istorii,
atunci ce trebuia să facă aici, dacă şi această realitate depindea de visele lui?
Rămas locului, şi-a continuat raţionamentul. Dacă Monique era reală, nu
era posibil ca şi Bill să fie real? Că el şi Bill chiar se prăbuşiseră cu nava, aşa
cum susţinuse Teeleh?
Nu cumva aceea era singura realitate?
Poate restul era doar un vis. Însemna că venea de pe Pământ, fiind
cumplit de afectat de această planetă stranie. A simţit cum stomacul i se
întoarce pe dos. Gândul i s-a părut brusc copleşitor. Asta ar explica totul.
Trebuia măcar să elimine asta ca posibilitate. Şi nu o putea face decât
întorcându-se în pădurea neagră. Trebuia să analizeze măcar…
— Thomas! Thomas Hunter, aici erai?
Tanis a ieşit în fugă din pădure, fluturând în mâna dreaptă un băţ roşu
încovoiat.
— Te-am căutat peste tot. Ţi-a plăcut transformarea de dimineaţă?
— A fost incredibilă, a zis Tom. Spectaculoasă!
— Data trecută a rupt planeta în două, a spus Tanis. Poate c-ai uitat,
pentru că s-a întâmplat înainte să-ţi pierzi memoria, dar noi am văzut stele
şi sus, şi jos. Apoi fisura s-a umplut pe jumătate cu apă, iar noi am plonjat în
ea. Scufundarea a durat o oră.
Tanis a chicotit şi a clătinat din cap.
— Uimitor, a zis Thomas.
— Asta? a întrebat Tanis şi a fluturat băţul. Îţi place?
— Mă refeream la povestea ta uimitoare – să te scufunzi vreme de o oră.
Ce este acela?
— Ceva inventat de mine pe baza unor lucruri pe care mi le-am amintit
din istorii. Poate ştii cum se numeşte, a zis el şi a ridicat cu mândrie băţul.
Era un baston, modelat şi îndoit ca un val, cu un cârlig la un capăt.
Tom a clătinat din cap.
— N-aş putea spune că-l recunosc. La ce foloseşte?
— E o armă! a exclamat Tanis. A împuns aerul cu băţul, ca un spadasin
stângaci. O armă cu care să alung insectele dăunătoare!
— Şi de ce crezi că ar sluji la ceva?

254
 — Nu ştii? Pe Shataiki îi înspăimântă pădurea colorată. Iar asta este o
armă adusă de acolo. Înseamnă că ea i-ar speria. Am putea folosi asemenea
arme în expediţia noastră.
Thomas a luat băţul în mână. Era un soi de sabie despre care vorbeau
istoriile. Nu-şi putea pune mare nădejde în ea. Însă faptul că era
confecţionată din lemn colorat o făcea utilă. Tom nu uitase reacţia lui Teeleh
faţă de bucăţica de lemn colorat pe care o primise de la Johan.
Thomas a învârtit sabia în aer. A avut un sentiment inconfortabil. S-a uitat
la Tanis şi a observat că acesta îl urmărea cu interes.
— Se numeşte spadă. Dar nu i-ai făcut ascuţit tăişul.
Tanis s-a apropiat.
— Arată-mi.
— Păi, trebuie să fie plată aici şi ascuţită pe latura asta, astfel încât să
poată tăia.
Tanis a întins mâna după sabie.
— Îmi dai voie?
Tom i-a dat-o. Tanis s-a apucat să o prelucreze cu mâinile. Era povestitor,
nu meşteşugar, dar avea totuşi suficiente abilităţi ca să remodeleze repede
sabia, convingând lemnul să capete o formă mai apropiată de cea a unei
arme. Uimit, Tom s-a uitat lung la mâinile lui Tanis. Rachelle îi explicase
procedura, dar el dăduse greş în ciuda încercărilor repetate. Remodelarea
moleculelor cu ajutorul degetelor era ceva ce trebuia să înveţe de la zero.
— Uite! a spus Tanis şi i-a arătat sabia.
Tom a luat arma în mână şi şi-a plimbat degetele de-a lungul lamei.
Uimitor. Totul, în câteva clipe. Câte alte lucruri putea Tanis construi dacă
beneficia de o îndrumare corespunzătoare?
Tom a simţit un semnal de alarmă.
— Nu va folosi la nimic, a zis el, şi i-a aruncat sabia înapoi. Nu uita că eu
am fost în pădurea neagră. O sabie mică împotriva unui milion de Shataiki –
nu ai avea nici o şansă. Chiar dacă se tem de lemn.
— De acord! a spus Tanis. Nu foloseşte la nimic.
Şi a azvârlit sabia în pădure. Aceasta s-a lovit cu zgomot de trunchiul unui
copac, apoi a căzut la pământ.
— Aşa, referitor la istorii…
— Nu vreau să discutăm despre istorii chiar acum, a spus Tom.
— Te obosesc visele? Te înţeleg. Înseamnă că ai nevoie de mai multă
instruire. Ca ucenic al meu, trebuie să te dăruieşti mai mult, Thomas Hunter.
255
Înveţi repede, am văzut asta de prima oară, când ai încercat lovitura mea cu
rotaţie dublă, dar dacă exersezi suficient, ai putea deveni maestru! Rachelle
te-a învăţat câteva figuri noi. Arată-mi-le.
Şi a bătut de două ori din palme.
— Chiar aici?
— Doar dacă nu vrei să faci asta în piaţa satului.
Tom a aruncat o privire în jur. Se aflau într-o poieniţă. Păsările ciripeau.
Un leu alb îi urmărea nepăsător dintr-un copac înalt de culoarea topazului.
— Bine.
Tom a făcut doi paşi mari, a făcut un salt în aer, s-a răsucit, a executat o
rostogolire cu o lovitură în faţă. A aterizat pe picioare, în spatele
adversarului imaginar. A fost uimit de cât de uşor i se păruse.
— Bravo! Minunat. Eu numesc asta revers, pentru că adversarul nu te va
vedea când ieşi din răsucire. În felul acesta ai putea doborî un liliac negru
fără ca acesta să-şi dea seama ce i s-a întâmplat. Uite, rupe-ţi puţin tunica
de-a lungul coapsei, ca să ai mai multă libertate de mişcare.
Tom i-a ascultat sfatul. Pantalonii de piele pe care îi purtau deseori nu
ridicau o asemenea problemă, dar tunicile puteau restricţiona mişcările
atunci când încercau lovituri mai îndrăzneţe.
— Bine. Mai arată-mi una.
Tom a mai executat alte cinci mişcări.
— Acum, a spus Tanis, făcând un pas în faţă, încearcă să mă loveşti.
— Nu te pot lovi! De ce să fac asta?
— Ca să te antrenezi, ucenicule. Ca să te aperi. Mă voi preface că eşti un
liliac. Eşti mai mare decât un liliac, bineînţeles, aşa că o să mă prefac că sunt
atacat de trei lilieci, care stau unul pe spinarea celuilalt. Gata, acum atacă-mă
şi încearcă să mă loveşti, iar eu o să-ţi arăt cum să te aperi.
— Partener de antrenament, a spus Tom.
— Ce?
— Aşa se spunea pe vremea istoriilor.
— Îmi place cum sună! Hai să facem un antrenament.
Au exersat îndelung, cel puţin două ore. Era prima oară când lui Thomas i
se prezenta arsenalul complet al metodelor de luptă elaborate de Tanis, iar
acest lucru făcea ca, prin comparaţie, artele marţiale din visele lui să pară
simple.
Adevărat, toate mişcările aeriene erau mai uşor de executat aici, în parte
datorită atmosferei. Dar el bănuia că mişcările erau mai uşor de făcut
256
datorită metodei în sine. Lupta corp la corp însemna mai curând gândire
decât muşchi, iar Tanis avea din belşug şi una, şi alta. Thomas nu a reuşit
nici măcar o dată să-l atingă pe instructorul său, deşi, cu fiecare încercare, se
apropia tot mai mult.
Uimitor, rezistenţa la efort a lui Tom părea să fie aproape inepuizabilă.
Devenea tot mai puternic, cu fiecare zi care trecea. Revenindu-şi după
prăbuşirea în pădurea neagră.
— Ajunge, a spus Thomas în cele din urmă.
Tanis a ridicat un deget.
— Ajunge pentru azi. Însă îţi îmbunătăţeşti stilul cu o iuţeală uimitoare.
Sunt mândru să te numesc ucenic al meu. Acum, însă – şi şi-a pus mâna pe
umărul lui Tom, întorcându-se spre pădure – trebuie să stăm de vorbă.
Istoriile. Omul acela era incorigibil.
— Spune-mi, ce fel de arme ar da cele mai bune rezultate împotriva
Shataiki-lor?
— Tanis, te-ai confruntat vreodată cu Shataiki-i? Ai stat vreodată pe
malul fluviului ca să-i urmăreşti?
— Da, i-am urmărit de la distanţă. Lilieci negri, cu gheare care ar putea să
reteze capul cuiva fără nici un efort.
— Dar de ce nu te-ai apropiat mai mult, dacă tot ştiai că ei nu pot traversa
fluviul ca să-ţi facă vreun rău?
— Ar fi fost înţelept să procedez aşa? Sunt nişte bestii şirete; ţi-ai dat şi
singur seama de asta. Cred că până şi a sta de vorbă cu ele s-ar putea dovedi
fatal. Ar folosi tot soiul de trucuri ca să te atragă în apa lor. Serios, sunt uimit
că ai reuşit să supravieţuieşti după ce ai trecut pe acolo.
— Dacă ştii toate astea, de ce insişti să întreprinzi o expediţie? Asta ar
însemna curată sinucidere.
— Ei bine, nu vreau să discut cu ei! Iar tu ai supravieţuit! Pe de altă parte,
tu ştii multe lucruri care ar putea înclina balanţa puterii. Înainte de a veni la
noi, nu m-am gândit niciodată în mod serios la un atac, deşi am scris multe
poveşti despre asta. Folosindu-mă de cunoştinţele tale, am putea învinge
bestiile acelea, Thomas! Sunt convins de asta!
— Ba nu! Nu vom reuşi! Ei luptă împotriva inimii, nu a unor săbii boante!
— Crezi că nu ştiu asta? Dar spune-mi, nu era adevărat că în istorii exista
o metodă prin care puteai culca la pământ întreaga pădure neagră în mai
puţin de o clipă?

257
 Bomba atomică. Sigur, folosirea unei arme nucleare ar reprezenta un
punct de cotitură, înregistrat de istorii.
— Da. Se numea bombă atomică. Ştii când s-a folosit aşa ceva în istorii?
— Nu foarte precis, a recunoscut Tanis. De câteva ori, dacă ţin eu bine
minte. Dar cu precădere după Marea înşelătorie. Pe vremea tribulaţiilor.
Vrei să spui că nici măcar cu un asemenea dispozitiv nu i-am putea distruge
pe Shataiki?
Tom a analizat ideea. S-a uitat spre est, unde pădurea neagră era
cufundată în întuneric. Ce îi spusese Michal? Principala diferenţă dintre
această realitate şi istorii era că aici totul îşi găsea o expresie imediată în
realitatea fizică. Practic, îl puteai atinge pe Elyon intrând în apa lui. Puteai
vedea răul în Shataiki. Aşadar, probabil că Tanis descoperise ceva. Poate că
răul putea fi înlăturat definitiv dacă aveai armele potrivite.
Tom a clătinat din cap. I se părea eronat. Cu totul eronat.
— Eu nu sugerez folosirea bombei atomice, a spus Tanis. Propun însă
altceva. Ce-ar fi să apelăm la pistol, parcă aşa îi spui, nu? Dacă am avea un
număr suficient de pistoale, nu i-am putea opri dincolo de fluviu?
Un pistol. Thomas a ridicat din umeri.
— Pistolul este o armă prea mică. Există unele mult mai mari, dar… e
ridicol. Chiar dacă aş şti cum să fac un pistol, tot nu aş face-o.
— Dar ai putea, nu-i aşa?
Probabil. Nu avea cum să aducă o armă de foc acolo, desigur. În vise, nu
fusese urmat niciodată de vreun lucru fizic. Dar cunoaşterea…
— Poate.
— Atunci, mai gândeşte-te. De acord, s-ar putea ca ideea să fie inutilă. Dar
gândul că aş putea pune pe goană o mulţime de bestii din acelea îmi dă o
satisfacţie deosebită. Mai am ceva ce ar trebui să vezi, Thomas. Vino.
L-a îndrumat pe Tom spre pădure, fără a se lăsa câtuşi de puţin
descurajat de faptul că acesta îi respinsese ideile.
— Acum? încotro?
— Doar până la râul ce duce la lac. Am o invenţie, şi trebuie să ne ajuţi să
o testăm.
A pornit spre pădure, iar Tom a iuţit pasul ca să-l prindă din urmă.
— Cine mai ştie de invenţia asta? l-a întrebat el.
— Johan. El este primul meu recrut. Am reuşit ceva ce un suflet de
aventurier ca al tău va aprecia cu siguranţă. Grăbeşte-te, Johan ne aşteaptă
acolo, a zis Tanis, şi a început să alerge.
258
 Au ajuns la malul unui râu ceva mai mic decât cel care reprezenta graniţa
cu pădurea neagră. Johan stătea pe un buştean mare, de culoare galbenă,
provenind dintr-un copac ce fusese doborât recent. A sărit în picioare şi a
alergat spre Thomas.
— Thomas! Întâi zburăm, iar apoi plutim. L-a îmbrăţişat pe Tom, deşi îi
ajungea doar până la brâu. Ai văzut bastonul făcut de Tanis? Hei, dar unde e?
— L-am aruncat în pădure, a spus Tanis. Thomas mi-a zis că nu foloseşte
la nimic, iar eu i-am dat dreptate. Nu ar fi slujit la ceea ce ne-am propus.
— Atunci, cum vom putea să…
— Exact! a spus Tanis, cu glas bubuitor. A împuns cu degetul în aer. N-o
vom face!
— Nu vom pluti pe buşteanul nostru în josul fluviului ca să îi atacăm pe
Shataiki?
— Asta puneţi voi la cale? a întrebat Tom. S-a uitat la copac şi a observat
că scobiseră jumătate din trunchiul acestuia. Visase aşa ceva. Era vorba de o
canoe.
— A fost o idee, a spus Tanis. Ne-am consultat ieri, şi am scobit buşteanul
acesta ca să poată pluti, dar sabia a fost o idee nefericită, chiar tu ai spus-o.
Să nu-mi spui că vrei să scobim altul, pentru că am început deja să am
îndoieli. Poate doar dacă am reuşi să trimitem o bombă în aval, folosindu-ne
de buşteanul ăsta.
Amândoi au privit spre Tom cu ochii lor verzi şi rotunzi. Nevinovaţi. Dar
plini de dorinţă. Aceea de a crea, de a întreţine romanţa, de a mânca, de a
bea şi de a înota în lacul lui Elyon.
Tensiunea dintre satisfacţie şi dorinţă era ciudată, desigur. Iar
nemulţumirea conducea atât spre rău, cât şi spre bine.
Tom s-a întors cu faţa spre Johan.
— Vrei să lansezi la apă această canoe?
— Da, a spus el, iar ochii i-au sclipit.
— Şi ai fi nefericit dacă nu am mai încerca asta?
Johan a aruncat o privire în care se citea clar nedumerirea.
— Nefericit?
— Despre ce discutăm aici, omule? a bubuit glasul lui Tanis. Ai început să
vorbeşti în şarade. Participăm cumva la un joc al minţii? a întrebat el,
părând destul de atras de o asemenea idee.

259
 — Nu, nu e un joc. E vorba de memoria mea. O modalitate de a mă ajuta
să-mi amintesc de felul în care funcţionează lucrurile. Există fericire, deci
trebuie să existe şi nefericire. Există binele, deci trebuie să existe şi răul. Eu
întrebam, pur şi simplu, dacă Johan ar fi nefericit dacă nu am reuşi să
împingem barca asta în apă.
— Da, există rău, şi îl alungăm mereu. Şi cum există fericire, trebuie să
existe şi nefericire. Înţeleg ce spui. Simt furia împotriva liliecilor, dar
nefericirea? M-ai încolţit, Thomas Hunter. Acum, ajută-mă să scap din
această capcană.
Trăiau dorinţa fără nemulţumire, a gândit Tom. Cea mai bună dintre lumi.
Pe de altă parte, el simţea puternic nemulţumirea. Ori, cel puţin, lipsa
mulţumirii. Poate pentru că ajunsese în pădurea neagră. Nu băuse apă de
acolo, dar intrase în pădure, iar mintea îi fusese într-o oarecare măsură
afectată.
Sau era vorba despre aşa ceva, sau nu aparţinea acelui loc. Ajunsese acolo
într-o navă spaţială.
— E doar o poveste, Tanis, a spus Thomas. O idee.
Tanis a schimbat o privire cu Johan, apoi a revenit. O idee.
— Bine, să facem o încercare?
Johan a început să ţopăie, plin de speranţă. Invenţia reprezenta ceva
deosebit. Thomas şi-a plimbat palma peste corpul canoei.
— Şi cum o vei cârmi?
— Cu sabia, a spus Tanis. Dar cred că aş putea folosi orice băţ.
— Dar cum ai reuşit să dobori copacul?
— Aşa cum facem de obicei. Cu mâinile goale.
— Bine, hai să facem o încercare.
Au legat o viţă în jurul provei, iar apoi au prins-o de un copac de pe mal.
Tom s-a sumeţit.
— Sunteţi gata?
— Gata! au strigat amândoi în cor.
Împreună, s-au opintit şi au urmărit canoea sclipind în galben pătrunzând
în apa ce aluneca la vale cu repeziciune.
— Pluteşte! a exclamat Tanis, extrem de încântat. Însă imediat ce a rostit
acest cuvânt, ambarcaţiunea a început să se scufunde. După câteva secunde
a dispărut sub suprafaţa apei verzi, gâlgâitoare.
— E prea grea, a spus Tom, încruntându-se.

260
 Tanis şi Johan au privit lung bulele de aer ce încă se spărgeau imediat ce
ajungeau la suprafaţă.
— Aşa se termină încă o poveste, a spus Tanis.
Lui Johan acest lucru i s-a părut atât de amuzant, încât s-a lăsat să cadă
întâi în genunchi, iar apoi s-a prăvălit pe spate, hohotind incontrolabil.
Curând, Tanis i s-a alăturat, astfel că amândoi au transformat accesele de râs
într-un joc: cine putea râde mai mult fără să respire.
Îndemnat de ei, Tom a încercat să li se alăture, dar a pierdut cu eleganţă.
— Bine, a spus Tanis în cele din urmă, ce-ar fi să mai facem o altă
încercare mâine?
— Voi găsi altceva, a spus Tom. Nu cred că zborul pe deasupra pădurii
negre este o idee prea grozavă.
— Probabil că ai dreptate.
— Tanis?
— Da, ce s-a întâmplat?
— Rachelle mi-a vorbit de un fruct care te face să dormi atât de profund,
încât nu-ţi mai aminteşti visele.
— Atât de profund încât nu-ţi mai aminteşti visele, a repetat el. Vrei să
găsesc asemenea fructe?
— Nu. Nu, trebuie să visez. Dar există fructe care să te facă să dormi?
— Şi, în acelaşi timp, să visezi?
— Da.
— Bineînţeles!
— Nanka! a exclamat Johan. Vrei aşa ceva?
Un gând uimitor. Să reuşeşti să pătrunzi în vise atunci când doreşti. Ori să
le alungi cu totul.
— Da. Da, aş vrea asta. Probabil câte unul din fiecare.

261
 26

— Cum? a exclamat Tom şi s-a ridicat în fund pe canapea.

— Îmi pare rău, ai spus cinci ore, dar am adormit şi eu, a spus Kara. Asta
s-a întâmplat la ora opt.
— Şi cât e ceasul acum?
— Aproape de amiază. Ce s-a întâmplat? Arăţi de parcă ai fi văzut vreo
stafie.
Avea senzaţia că pluteşte.
— Am ajuns stafie?
Kara a ignorat întrebarea.
— Ai descoperit ceva, adevărat? Ce anume?
Tom s-a dat jos de pe pat rostogolindu-se şi apoi s-a ridicat în picioare.
— Cred că voi pune capăt viselor, a spus el.
— Cu totul?
— Da, cu totul. Dar nu aici. Dincolo. Nu voi mai visa despre acest loc.
— Şi la ce ar folosi asta? Locul acesta contează.
— Dar, în acelaşi timp, reprezintă o piedică pentru mine. Eu încerc să-mi
rememorez viaţa şi, în schimb, mă confrunt mereu cu această problemă.
— Cu alte cuvinte, o să adormi şi când te vei trezi nu vei mai visa despre
acest loc? Înseamnă că el va… va dispărea definitiv?
— Da, cred că asta se va întâmpla.
— Ei, atunci să nu îndrăzneşti să pui capăt viselor, Thomas. Nu se ştie ce
se va întâmpla. Ce altceva ai mai aflat?
El şi-a amintit restul visului printr-un baraj de imagini care se încheiau în
momentul în care Rachelle i-a spus de unde ar prefera să fie salvată.
Tom s-a întors spre ea, făcând ochii mari.
— Asta el
— Ce anume?
— O hartă. Raison mai este treaz? A dat fuga spre uşă. O hartă, Kara! a
spus el întorcându-se către ea. Trebuie să găsim o hartă.
— Despre ce este vorba? a întrebat ea.
— Cred că ea mi-a spus unde o pot găsi pe Monique. Jacques mai este
treaz?

262
 — Da. Kara a fugit după Tom, care a ieşit pe uşă în goană. L-a urmărit prin
birou. Cine ţi-a spus?
— Rachelle!
— De unde putea şti ea?
— Nu ştiu. A inventat totul. Sau poate nu are habar.
Tom a trecut în fugă pe lângă un agent de pază împietrit şi a deschis brusc
uşa. Bătrânul stătea la birou, având cearcăne mari sub ochi. Tocmai vorbea
la telefon, cu glas precipitat.
— Cred că am reuşit! a strigat Tom.
Raison a lăsat receptorul să cadă în furcă.
— Ştii unde este Monique?
— Posibil. Da, cred că ştiu. Am nevoie de o hartă, dar şi de cineva care să
cunoască zona.
— Cum de ţi-ai dat seama de asta?
— Mi-a spus Rachelle. În vis.
Pe faţa lui Raison a apărut o expresie de dezamăgire.
— Vestea asta nu-i deloc încurajatoare.
Tom a simţit că-şi pierde răbdarea.
— Păi, ar trebui să fie. Din câte ştiu, tu faci parte dintr-un vis! a zis el şi a
împuns cu degetul spre Jacques. Te-ai gândit vreodată la asta? Nu mai fi atât
de… de arogant.
În seara precedentă, stătuse mai bine cu diplomaţia.
— Acum am devenit un vis, a spus Raison. Foarte încurajator, domnule
Hunter, dacă-ţi închipui că eu o să…
— Nu-mi închipui că vei face ceva anume. Ajută-mă doar să-ţi găsesc fiica.
Dacă am dreptate?
— Iar apare acel dacă.
— Ştiu unde se află Monique! a strigat Tom.
Kara a făcut un pas în faţă.
— Domnule Raison, eu i-aş da ascultare. Până acum nu s-a înşelat.
— Spui asta pentru că eşti sora lui. Răpitorii fiicei mele, care s-au
transformat peste noapte în salvatori ai ei, îndrăznesc să mai deschidă gura.
Piticii din visele lor le-au spus unde se află fiica mea. Atunci, să încălzim
motoarele elicopterului şi să o salvăm, nu?
Rămas fără replică în faţa unei asemenea atitudini arogante, Tom l-a
privit lung pe Raison. Omul era din cale afară de stresat. Avea nevoie de un
şoc pentru a se trezi la realitate.
263
 Tom s-a răsucit pe călcâie şi a pornit spre uşă.
— Bine. Atunci, o lăsăm să putrezească în celula în care se află.
Kara a lansat o ultimă salvă.
— Cum îndrăzneşti să-ţi baţi joc de mine, vită încălţată? Nici n-ai idee ce
greşeală teribilă faci.
Au ajuns la uşă înainte ca Raison să apuce să deschidă gura.
— Îmi pare rău. Aşteptaţi.
— Să aşteptăm? a făcut Tom, întorcându-se. Acum vrei să ne învârtim pe
aici şi să aşteptăm?
— V-aţi expus punctul de vedere. Spuneţi-mi unde credeţi că se află.
Tom a şovăit. Avea un as în mânecă şi voia să-l păstreze. Dacă îi spunea
lui Raison că Monique se afla într-o… da, într-o peşteră uriaşă, albă, plină de
sticluţe, unde un fluviu pătrundea într-o pădure, la o zi de mers pe jos spre
est? Nu mergea.
— Fă-mi rost de o hartă şi de cineva care să cunoască partea de sud a
Thailandei. Vreau să vorbesc la telefon cu Merton Gains. După aceea îţi voi
spune unde se află Monique.
— Iar emiţi pretenţii? Spune-mi doar…
— Găseşte-mi harta, Jacques. Acum.

Întinseseră pe masa de conferinţe o hartă mare a Thailandei şi a ţărilor

din golf. Jacques insistase că ştia regiunea destul de bine, însă Tom voia un
localnic. Masivul agent thailandez care a intrat şchiopătând în încăpere nu
era decât unul dintre oamenii pe care Tom îi rănise când încercase să intre
pe proprietatea companiei.
Omul se numea Muta Wonashti. Tom i-a întins mâna.
— Taga saan ka? („De unde eşti?“)
Auzindu-l pe Tom folosindu-i limba maternă, omul a rămas un moment
pe gânduri.
— Penang.
— Bun venit în echipă. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat acum două
zile.
Bărbatul a părut să-şi recapete buna dispoziţie. S-a apropiat de hartă, fără
să mai şchiopăteze.
Jacques a adoptat o atitudine sfidătoare.
— Mulţumiţi?
— Îl avem pe Gains pe fir?
264
 Nancy a apărut cu receptorul în mână.
— Aşteaptă.
— Nici nu-ţi închipui cât de stânjenitoare va fi situaţia dacă te înşeli, a
spus Jacques. Am apelat la toate relaţiile mele pentru tine.
— Nu pentru mine, Jacques. Pentru fiica ta, a zis Tom şi a apucat
receptorul.
— Domnule Gains?
— La telefon. Am înţeles că ai nişte informaţii pentru noi.
— Aşa este, a spus Tom. Îmi vine din ce în ce mai greu să aduc probe
pentru fiecare afirmaţie pe care o fac, domnule Gains. Asta ne încetineşte
foarte mult.
A urmat o pauză.
— Vezi? Nu ştii dacă este cazul să-mi dai crezare ori nu. Nu-mi pot
permite să te învinuiesc de ceva, nu se întâmplă în fiecare zi ca un individ
oarecare să afirme că un virus este pe cale de a ucide toată populaţia lumii,
susţinând că a aflat despre asta într-un vis.
— Ţin să-ţi reamintesc că te-am mai ascultat o dată, a spus Gains. Şi l-am
informat pe preşedinte. În lumea aceasta, asta înseamnă că mi-am riscat
poziţia pentru tine, fiule. Mi-am vârât gâtul în laţ pentru un răpitor care are
vise nebuneşti.
— Tocmai de aceea am telefonat. Ca să fiu mai precis: am visat, iar în
acest vis, am aflat unde este deţinută Monique de Raison. Am o hartă în faţa
mea. Te-aş ruga să-mi accepţi condiţiile dacă se dovedeşte că am dreptate în
privinţa locului unde se află Monique. E bine aşa?
Gains a rămas pe gânduri.
— Domnule secretar, dacă am dreptate, şi există un virus, vom avea
nevoie de câteva persoane care să aibă încredere în mine. Cineva din
interiorul sistemului.
— Înseamnă că te referi la mine.
— Pe moment, nu ştiu pe altcineva care să se fi oferit voluntar.
— Spui că în visele tale ai descoperit locul unde o ţin pe Monique. Alte
informaţii n-ai obţinut?
— Pe cuvânt, ştiu totul din visele mele. Dar nu am aflat şi altceva.
— Aşadar, dacă o găseşti, crezi că asta va dovedi că visele tale sunt valide
şi trebuie luate în serios, a spus Gains.
— Nu ar fi prima oară când am dreptate. Am nevoie de un aliat.
— Bine, fiule, m-ai convins. Dă-mi-l la telefon pe domnul Raison.
265
 — Ai putea să-mi pui la dispoziţie o echipă de comando sau nişte puşcaşi
marini? l-a întrebat Tom.
— Imposibil. Dar thailandezii au oameni bine pregătiţi. Sunt convins că
vor coopera.
— Ei încă mă consideră un răpitor, a spus Tom. În condiţiile acestea, nu
prea se poate vorbi despre cooperare.
— Să văd ce pot face ca să ung lucrurile.
— Mulţumesc, domnule, n-o să regretaţi.
Tom i-a întins receptorul lui Raison, care, deşi devenise agitat, a încheiat
discuţia cu un salut scurt şi politicos.
— Te rog să-mi spui şi mie despre ce este vorba. Până acum am făcut tot
ce mi-ai cerut.
Tom s-a aplecat deasupra hărţii.
— O peşteră uriaşă, albă, plină de sticluţe, unde un fluviu pătrunde într-o
pădure, la o zi de mers pe jos spre est, a spus el. Unde este acest loc?
— Despre ce vorbeşti?
Tom a ridicat ochii de pe hartă.
— Acolo este închisă. Trebuie doar să descoperim ce înseamnă asta.
Faţa lui Raison s-a mai luminat.
— Asta ţi-e… despre asta este vorba? O peşteră albă, plină de sticluţe?
— Da, dar Rachelle nu are de unde să ştie cum arată un laborator. O
peşteră albă, plină de sticluţe ar trebui să fie un laborator, nu-i aşa? Au dus-o
într-un laborator subteran, la o zi de mers pe jos, spre est, unde un fluviu
intră într-o pădure. Asta ar însemna cam treizeci şi cinci de kilometri.
— Câţi kilometri? a întrebat agentul.
— Vreo treizeci şi cinci.
— Asta înseamnă câmpia fluviului Phan Tu. Şi luptătorul mic de statură
şi-a plimbat degetul de-a lungul unei linii albastre de pe hartă. Se află aici, în
junglă. Treizeci de kilometri spre est. Nu există laboratoare. Doar clădiri de
beton. Care au fost scoase din uz.
Tom s-a uitat lung la paznic.
— O clădire din beton? Chiar aici?
— Da.
Jacques de Raison şi-a trecut mâinile prin păr.
— De unde ştii că informaţiile acestea sunt exacte? Şi cum…?
— Domnule Raison, ai un elicopter, a spus Tom. Pilotul se află aici?

266
 — Da, dar asta este o problemă ce trebuie rezolvată de autorităţi. Ne
putem aştepta…
— Mă pot aştepta ca persoana care ne-a atacat în camera de hotel să fie
mai inteligentă decât oricare dintre membrii echipei pe care autorităţile
thailandeze ar putea să o alcătuiască în regim de urgenţă. Cred că ei
anticipează o acţiune de salvare organizată de guvernul local şi sunt
pregătiţi să riposteze. Şi mai cred că ai face orice, domnule Raison, ca să-ţi
revezi fiica în viaţă. Mă înşel cumva?
Raison a răspuns imediat.
— Aşa este!
— Trimite-mă cu un aparat de emisie-recepţie şi o călăuză, să spunem
acest Muta. Să fim lansaţi la câţiva kilometri depărtare şi sper ca măcar să o
localizăm, dacă nu mai mult. În acest moment, acţionăm în baza unuia dintre
visele mele, lucru insuficient pentru a putea aduce puşcaşii marini. Dar dacă
descoperim ceva, situaţia se va schimba.
Raison a început să măsoare încăperea, uitându-se furios la Tom şi
scărpinându-se în cap.
— Şi crezi că vei reuşi să pătrunzi acolo?
— Am deprins câteva trucuri noi.
Mirată, Kara a ridicat din sprâncene.
— Nu spune prostii.
— Iar eu, practic, am crescut în junglă.
— Bine, dar eşti în stare de arest la domiciliu. E imposibil să…
Tom a lovit harta cu palma.
— Nimic nu e imposibil, domnule Raison. Nimic! Nici visele mele, nici
virusul, nici răpirea fiicei tale. Ne pierdem vremea cu vorbe. Doar eu îţi pot
salva fiica. Ai încredere în mine. Pentru că eu sunt sortit să o salvez.

267
 27

Carlos l-a condus cu răbdare pe Svensson în josul treptelor de beton.

Piciorul beteag îl făcea pe acesta din urmă să urce ori să coboare foarte greu
scările. Elveţianul sosise în cursul nopţii la Bangkok şi venise să vadă
laboratorul cu o oră în urmă. Carlos nu văzuse niciodată o expresie de furie
atât de încrâncenată pe faţa lui Svensson.
— Deschide, a spus el când a ajuns la uşa de oţel.
Carlos a tras zăvorul şi a împins uşa larg. Laboratorul cu pereţi albi
strălucea în lumina revărsată de două şiruri de becuri fluorescente.
Svensson construise ori transformase două duzini de laboratoare similare în
întreaga lume tocmai pentru o asemenea eventualitate. Descoperirea unui
posibil virus. Dacă ar fi apărut unul în Africa de Sud, atunci trebuia să existe
şi acolo un laborator. În cele din urmă, s-ar fi impus folosirea laboratoarelor
mult mai mari şi a facilităţilor de producţie din Alpi, desigur, dar doar după
asigurarea securităţii şi studierea amănunţită a mediului de origine a
virusului.
Aici, în Asia de Sud-Est, aveau şase asemenea laboratoare. Mutarea
sediului companiei Raison Pharmaceutical din Franţa în Thailanda
accelerase construirea acestui laborator. Iar acum el îşi dovedea utilitatea.
Era dotat cu toate echipamentele necesare unui laborator industrial de
mărime medie, având inclusiv sisteme de refrigerare şi de încălzire.
Legată de un scaun de culoare gri, Monique stătea într-un colţ, având un
căluş la gură, prins cu bandă adezivă. Carlos încă nu-i făcuse nimic.
Deocamdată. Însă îi explicase pe îndelete ce voia de la ea. Faptul că ea refuza
să-i răspundă, mulţumindu-se doar să scoată câte un mormăit, îl convinsese
că în curând se va vedea silit să apeleze la forţă.
— Deci asta e femeia despre care urlă toată lumea, a spus Svensson,
deplasându-se încet pe podeaua pardosită cu gresie albă. S-a oprit la un
metru de ea. Cea care încă refuză să priceapă?
Carlos a rămas cu braţele încrucişate. Nu i-a răspuns lui Svensson.
Elveţianul nici nu aştepta aşa ceva. Şi oricum n-ar fi făcut-o. Îşi jucase rolul;
acum era rândul lui Svensson să şi-l joace pe-al lui.

268
 Elveţianul a făcut o mişcare fulgerătoare cu mâna osoasă şi grea şi a
plesnit-o foarte puternic pe Monique peste obraz. Lovitura a făcut-o să-şi
mişte brusc capul într-o parte, s-a înroşit, dar nu a scos nici un sunet.
Svensson a zâmbit.
— M-ai văzut. Şi, evident, m-ai recunoscut. Cred că ne-am întâlnit o dată,
la un simpozion organizat la Hong Kong, acum doi ani. Eu şi tatăl tău suntem
prieteni la cataramă, dacă forţăm puţin lucrurile. Vezi vreo problemă în
asta?
Ea nu i-a răspuns. Nici n-ar fi putut.
— Scoate-i căluşul!
Carlos s-a apropiat de ea şi a smuls banda adezivă care-i acoperea gura.
— Problema este că sunt legat de tine, a spus Svensson. Acum m-ai putea
da în vileag. Până în momentul în care nu îmi va mai păsa că m-ai putea
identifica, va trebui să te ţin sub lacăt şi cheie. După aceea, în funcţie de
modul în care mă tratezi acum, o să te las să trăieşti sau voi pune să fii ucisă.
Ai înţeles?
Monique l-a sfredelit cu privirea, dar nu a scos nici o vorbă.
— O femeie puternică. S-ar putea să-mi fii de folos după ce terminăm.
Curând, foarte curând. Svensson şi-a mângâiat mustaţa şi a făcut câţiva paşi
spre ea. Ştii ce se întâmplă cu vaccinul Raison dacă este încălzit la 81,92
grade Celsius şi este menţinut la această temperatură timp de două ore?
Ea l-a privit printre genele strânse. Carlos credea că ea nu ştie asta. De
fapt, ei sigur nu ştiau.
— Nu, sigur că nu, a spus Svensson. Nu ai testat vaccinul în asemenea
condiţii adverse; nici nu ar fi fost nevoie. De aceea, permite-mi să-ţi dau un
sfat: Când se aplică acea temperatură anume vaccinului tău miraculos, el
suferă o mutaţie. Nu ştii că se poate întâmpla acest lucru, deoarece, potrivit
surselor noastre, suferă mutaţii şi la temperaturi mai scăzute, dar acestea nu
rezistă mai mult de o generaţie sau două.
În ochii ei a apărut un licăr. Tocmai aflase că în laboratorul ei exista o
cârtiţă. Poate că de acum înainte va trebui să-i ia în serios pe aceşti oameni.
Carlos era surprins că Svensson îi spunea femeii atât de multe lucruri. Era
evident că nu se aştepta ca ea să trăiască pentru a putea vorbi.
— Da, exact, avem resurse nebănuite. Ştim despre mutaţii şi mai ştim că
mutaţiile mai periculoase rezistă în cazul expunerii la temperaturi înalte.
Vaccinul Raison produs de tine devine germenul Raison ce-mi va aparţine,
un virus extrem de infecţios, răspândit pe calea aerului, având o perioadă de
269
incubaţie de trei săptămâni. A surâs. S-ar putea ca întreaga lume să fie
infectată înainte ca o persoană să prezinte simptome de îmbolnăvire.
Imaginează-ţi ce posibilităţi are la dispoziţie cel care posedă antivirusul.
Faţa lui Monique a tremurat uşor. Neîndoielnic, era genul de reacţie care
făcea ca inima lui Svensson să bată cu putere. El blufase în mai tot ce
spusese, sugerând o eventualitate puţin probabilă pe care o încropiseră
împreună. Iar ea reacţiona printr-o expresie înspăimântată.
Răspunsul părea să fie scris pe faţa lui Monique de Raison. Şi nu putea
exista altul mai mulţumitor. Şi ea ştia asta. Ori măcar bănuia şi era suficient
de convinsă ca să se facă albă ca varul la faţă. Petrecuse câteva ceasuri cu
Thomas Hunter, visătorul, şi se lăsase deja convinsă că vaccinul ei prezenta
cu adevărat riscuri.
— Da, vaccinul anti-SIDA are 375 200 de perechi de baze… nu aşa ţi-a
spus Hunter? Şi nu s-a înşelat. Câte informaţii poate deţine un ţărănoi din
America! Mare păcat că nu am pus mâna şi pe el. Din nefericire, e mort.
Svensson s-a răsucit pe călcâie şi a pornit spre uşă.
— Sper că tatăl tău te iubeşte, Monique, sper sincer. Vom face nişte
lucruri minunate în următoarele zile, şi vrem să ajuţi.
A şchiopătat, târându-şi piciorul drept cu zgomot pe beton. Svensson se
simţea în elementul lui.
Carlos a scos transmiţătorul.
— Nu uita de explozivul din burtă, a spus el. Îl pot detona printr-o simplă
apăsare pe buton, aşa cum ţi-am spus. Dar se va detona şi singur dacă nu
mai are semnal, adică o distanţă de cincizeci de metri. Să nu-ţi închipui că va
veni cineva să te salveze. Cel care ar încerca nu va reuşi decât să te ucidă.
Monique a închis ochii.
Carlos s-a gândit că poate că nu va trebui să îi mai facă vreun rău. Era mai
bine aşa.

Folosit doar pentru cazuri de urgenţă, elicopterul era un aparat mic,

având posibilitatea de a lua la bord doar patru persoane. Tom şi călăuza au
fost lăsaţi într-o orezărie aflată la cinci kilometri de clădirea din beton după
care au pătruns în jungla aflată în dreapta lor. Aparatul s-a ridicat şi s-a
îndreptat spre casă. Acum depindeau doar de aparatele de radio, de nasul de
copoi al lui Muta şi de priceperea lui Tom.
Au mers prin apa mocirloasă până au ajuns pe teren uscat, apoi au urmat
linia copacilor, deplasându-se într-o alergare uşoară. Amândoi aveau
270
macete, iar Muta avea un pistol de 9 mm prins la brâu. Vegetaţia îi încetinea,
pentru că trebuiau să-şi croiască drum printre liane ţi tufişuri. Au avut
nevoie de o oră ca să străbată cei cinci kilometri.
— Acolo!
Muta a indicat cu maceta spre luminişul din faţa lor. Cinci sau şase clădiri
din beton, aflate în diverse stadii de degradare. O parcare năpădită de iarbă
şi buruieni, care crescuseră printre dalele de beton. Un transportor cu bandă
care stătea cu botul în vânt, inutil.
Doar una dintre clădiri era suficient de mare pentru a putea ascunde o
construcţie subterană. Dacă răpitorii o ţineau pe Monique acolo, în
măruntaiele pământului, clădirea din stânga lor părea singura ce putea sluji
unui asemenea scop. Cu toate că, pentru moment, şansele de a o găsi erau
destul de reduse.
Făcuse declaraţii foarte cutezătoare şi vorbise cu glas tunător, însă acum,
stând la marginea junglei, înconjurat de cântecul greierilor şi bătut pe umeri
de soarele arzător al după-amiezii, ideea că sursa atacului mondial cu un
virus letal se găsea ascunsă în acea clădire abandonată i s-a părut ridicolă.
Dacă se înşela? Întrebarea îl chinuia de vreo oră, încă de când elicopterul
îi lăsase la sol. Acum însă, făcând un salt impresionant, întrebarea devenise
o certitudine apăsătoare. Se înşelase. În acel loc se afla doar o fabrică
abandonată.
— E părăsită? a întrebat Muta.
Şi el şi-a dat seama.
— Tu du-te în spatele barăcii, i-a zis Tom, arătându-i către o structură
mică, la aproape zece metri de intrarea în clădirea principală. Mă acoperi cu
pistolul. Ştii să tragi, da?
Muta a scos un sunet de protest.
— Tu bun cu piciorul; eu trag şi mai bine. În armată, eu tras cu mult arme.
Nimeni nu tras la fel de bine ca mine!
— Ţine-l în jos! i-a şoptit Tom. Te cred. De la distanţa asta poţi lovi un om
care stă în uşă?
Omul s-a uitat spre uşa aflată la o sută de metri.
— Prea departe.
Bun. Însemna că era sincer.
— Bine, să mă acoperi. Imediat ce trec de intrare, vii în fugă şi mă urmezi
înăuntru. S-a uitat la maceta pe care o avea în mână. Aproape toată
priceperea lui se limita la lovituri de picior şi pumn, dar la ce i-ar fi folosit
271
ştiinţa luptei corp la corp într-un loc precum acela? Adevărat, avea avantajul
de a cunoaşte câteva trucuri, dar principalul era acela de a adormi şi de a se
trezi întreg şi nevătămat. Un truc extrem de folositor, desigur, dar nu tocmai
un decisiv copleşitor într-o confruntare.
— Gata?
Muta a scos încărcătorul, l-a verificat, apoi l-a împins la loc cu mişcări ce
trădau îndemânare în folosirea armelor.
— Tu intri, eu vin din urmă.
Nu seamănă cu un raid întreprins de o echipă de comando.
— Gata!
A sărit peste taluz şi a alergat aplecat, ţinând maceta în faţă. Muta l-a
urmat în fugă, făcând pământul să duduie.
Tom a ajuns la jumătatea drumul până la uşă, moment în care îndoielile l-
au copleşit. Dacă omul cu care se luptase în hotel ar fi fost înăuntru, el ar fi
început deja să tragă. Maceta aceea nu-i era de folos nici cât o nuia. Iar lupta
corp la corp era exclusă; individul era mult prea priceput şi puternic.
S-a oprit brusc, alunecând puţin, şi a rămas lipit de zid, cu uşa în stânga.
Muta s-a oprit în spatele magaziei, ţinând pistolul aţintit în faţă.
Tom a încercat clanţa. Uşa era descuiată. A deschis-o. A riscat aruncând o
privire înăuntru, apoi s-a retras. Era întuneric. Pustiu.
Cât se poate de pustiu. A înghiţit în sec şi i-a făcut un semn lui Muta să
înainteze. Acesta a traversat în goană terenul deschis, fluturând pistolul în
ritmul paşilor.
Tom a pătruns în clădire.

— Au intrat, a spus Carlos, cu ochii la monitor.

— Lasă-i, a zis Svensson. Imediat ce pleci, transmite-i un mesaj tatălui ei.
Având în vedere încălcarea condiţiilor, reducem timpul pentru satisfacerea
cererilor noastre la o oră. Trimite-i şi instrucţiunile privind locul predării.
Foloseşte aeroportul. Apoi s-a dus spre uşă. Pe fată să o aduci în Alpi, a spus
el. Cred că asta va fi ultima complicaţie cu care ne vom confrunta.
Îi văzuseră pe cei doi imediat ce fuseseră depistaţi de senzorii plasaţi pe
perimetru. Descuiaseră chiar uşa ca să-i lase să intre. Acum erau ca nişte
şoareci în cursă.
Carlos nu-şi putea închipui cum de descoperise Raison acel loc. Şi mai
ciudat i se părea faptul că fuseseră trimişi doar doi oameni. În orice caz, el
era pregătit. Nu avea nici o importanţă ce li se întâmpla celor doi. Însă
272
secretul laboratorului era compromis. Folosindu-se de tunelurile construite
acolo, Svensson va dispărea, chiar şi cu piciorul acela beteag. Iar Carlos avea
să-l urmeze imediat ce va primi vaccinul.
S-a ridicat.
— O aduc în cel mult douăzeci şi patru de ore. Da, asta va fi ultima
complicaţie.
Svensson a ieşit.
Carlos a respirat adânc şi a rămas cu ochii la monitor. Probabil că aşa era
mai bine. Complexul din munţii elveţieni avea un laborator mult mai bine
dotat. Operaţiunea va fi lansată şi din altă zonă sigură. Cei şase lideri care
conveniseră deja să participe în cazul în care Svensson ar fi reuşit stabiliseră
legături cu baza. Complicaţia va modifica…
Carlos a dat din cap, crezând că nu vede bine. Abia acum zărea clar faţa
bărbatului care conducea operaţiunea. Era Thomas Hunter ori fratele lui
geamăn.
Dar îl ucisese pe Hunter. Imposibil! Chiar dacă omul ar fi supravieţuit
glonţului primit în piept, tot nu ar fi reuşit să-şi revină într-atât cât să fugă
prin junglă.
Şi totuşi el alerga.
Carlos s-a uitat mai atent la imagine, analizând posibile opţiuni. Da, îl va
lăsa pe Hunter să intre în cursă. Dar să-l omoare şi de data asta?
Era o decizie ce trebuia bine analizată. Acum, timpul era de partea lui. Cel
puţin deocamdată.

Pustiu. Cât se poate de pustiu, şi foarte întuneric.

Scara din dreapta lui cobora spre beznă.
— Acolo, a zis el, şi a făcut semn cu maceta către palier.
A ţâşnit în fugă spre scări şi a coborât treptele câte două, folosindu-se de
lumina ce venea dinspre uşa de deasupra ca să se orienteze. Jos de tot, o uşă.
A încercat clanţa. Deschisă. A împins uşa. Un hol întunecat. Uşi, de o parte şi
de alta. La capătul lui, o alta.
Pe sub uşa de la capătul coridorului se strecura o fâşie subţire de lumină.
A simţit inima bătându-i puternic. A prins maceta mai bine în ambele mâini,
îndreptând-o în faţă. Doi paşi înainte, după care şi-a amintit de asistentul lui.
Muta.
S-a retras puţin şi a aruncat o privire în susul scării. Nici urmă de
thailandez.
273
 — Muta? a rostit el în şoaptă.
Nici un semn. Probabil că omul se întorsese ca să ţină sub control uşa de
intrare în clădire. Ori poate fusese prins. Sau…
A intrat în panică. Înconjurat de întuneric, a respirat zgomotos. Trăia un
coşmar, iar el era fugarul solitar, care gonea gâfâind pe coridoare întunecate,
urmărit îndeaproape de fantome. Doar că fantoma aceasta avea o armă, iar
el simţise deja muşcătura gloanţelor.
Acum nici nu se mai putea întoarce pe scări. La capătul lor îl aştepta
probabil cineva înarmat.
A alergat spre uşa de la capătul coridorului. Tălpile din cauciuc amortizau
zgomotul. A trecut prin dreptul altor uşi aflate de o parte şi de alta a
coridorului. Fâş, fâş, ca nişte ferestre ce dau spre uitarea cenuşie. Uşi spre
teroare. A alergat mai iute. Brusc, totul a devenit o cursă pentru a trece de
uşa pe sub care se strecura o rază de lumină.
S-a repezit în ea, sperând deznădăjduit că va fi deschisă. A năvălit
înăuntru şi a fost orbit de lumină. A închis uşa. A tras zăvorul şi abia după
aceea şi sufletul.
— Thomas?
Tom s-a răsucit instantaneu. Monique era legată de un scaun aflat într-un
colţ, dincolo de un şir de mese albe, pe care se aflau sticluţe. Din acea
cameră voise Rachelle să fie salvată, aproape exact aşa cum şi-o imaginase
el. Însă aici nu se găsea Rachelle, ci Monique.
Aceasta avea ochii larg deschişi şi chipul livid.
— Tu… parcă ai murit, a spus ea. L-am văzut cum a tras în tine.
Simţind că totul se roteşte cu el, Tom s-a îndreptat spre centrul încăperii.
Monique era cu adevărat acolo. Nu şi-a dat seama dacă ceea ce îl făcea să
vrea să plângă era sentimentul intens de uşurare, ori nebunia acelei situaţii.
Brusc, s-a trezit alergând spre ea.
— Deci, eşti aici! S-a strecurat în spatele ei şi a smuls banda adezivă cu
care îi fuseseră legate mâinile de picioarele scaunului. Rachelle mi-a spus că
te voi găsi aici, în peştera albă plină de sticle, şi iată-te. În timp ce a rostit
aceste cuvinte a scăpat şi un suspin, dar s-a controlat imediat. E incredibil,
de-a dreptul incredibil.
A tras-o pe Monique, care tremura, ridicând-o în picioare, a îmbrăţişat-o
şi a strâns-o cu putere.
— Slavă cerului că eşti teafără.

274
 Ea a rămas ţeapănă, dar era de înţeles. Sărmana femeie fusese luată
ostatică sub ameninţarea armei şi…
— Thomas? a făcut ea şi l-a îndepărtat cu blândeţe. Apoi a aruncat o
privire spre uşă.
Tom s-a dat înapoi şi s-a uitat şi el într-acolo. Uşa era încuiată pe
dinăuntru. Monique nu se retrăgea pentru că el venise să o salveze, şi el s-a
întrebat de ce.
— Am venit să te salvez, a zis el.
Brusc, şi-a dat seama ce făcea de fapt şi de locul în care se afla. A clipit
nedumerit.
— Thomas, avem necazuri.
— Trebuie să te scot de aici! A prins-o de mână şi a tras-o după el. Apoi s-
a întors şi a recuperat maceta pe care o lăsase pe podea. Hai!
— Nu pot! a spus ea, smulgându-şi mâna dintr-a lui.
— Ba poţi! E adevărat, Monique, totul e adevărat. Am ştiut despre
perechile SIDA, despre germenul Raison şi am ştiut şi cum să te găsesc. Şi
mai ştiu că dacă nu plecăm de aici, o să avem mai multe probleme decât îţi
închipui.
Ea i-a vorbit precipitat, aproape în şoaptă, ţinându-şi palmele peste
abdomen.
— M-a obligat să înghit un dispozitiv exploziv. Dacă mă îndepărtez la mai
mult de cincizeci de metri de el, mor. Nu pot pleca de aici!
Tom s-a uitat la chipul ei îndurerat, la mâinile tremurătoare ţinute peste
stomac. Deconcertat, a rămas mut.
— Thomas, trebuie să pleci de aici. Îmi pare rău, îmi pare rău că nu te-am
ascultat. Ai avut dreptate.
— Nu, nu e vina ta. Eu te-am răpit.
A făcut un pas către ea şi, preţ de o clipă, ea a devenit Rachelle, dorind să
fie salvată. Cât pe ce să întindă mâna ca să-i ridice părul căzut pe frunte.
— Trebuie să pleci chiar acum, să le spui că totul e adevărat, a zis ea,
aruncând o privire către un colţ al încăperii.
Văzând camera de supraveghere, Tom a îngheţat. Bineînţeles, fuseseră
urmăriţi, pas cu pas. Muta fusese lichidat pentru că răpitorul lui Monique îi
văzuse chiar de când pătrunseseră pe teritoriul lui. Îl lăsase pe Tom să pice
în acea capcană. Aşadar, nu exista cale de scăpare!
Monique s-a apropiat de el şi l-a prins strâns în braţe. Şi-a apropiat gura
de urechea lui.
275
 — Oamenii aceştia ascultă tot ce vorbim. Sărută-mi faţa, urechile, părul,
ca şi cum ne-am cunoaşte de foarte multă vreme.
Nu a mai aşteptat reacţia lui, ci şi-a lipit imediat buzele de obrazul lui.
Oricine ar fi privit acea scenă ar fi căzut pe gânduri.
— Au cifrele greşite, a zis ea, ceva mai tare, dar nu prea apăsat. Doar tu.
— Doar…
— St, l-a liniştit ea. Apoi, foarte încet, a continuat: Îl cheamă Valborg
Svensson. Să-i spui tatei. Vor să folosească vaccinul Raison. Spune-i că suferă
mutaţii la 81,92 grade Celsius după două ore. Să nu uiţi. Ia-mi inelul de pe
deget şi pleacă de aici cât mai poţi.
Tom, care tocmai o săruta pe păr, s-a oprit. A pipăit inelul şi i l-a scos de
pe deget.
— Continuă să mă săruţi.
El i-a ascultat sfatul.
— Nu te pot lăsa aici, a zis Tom.
— Au nevoie de mine vie. Iar dacă vor crede că ai mai multe informaţii
decât au nevoie, nu te vor ucide.
— Înseamnă că am avut dreptate în legătură cu virusul.
— Da. Îmi pare rău că m-am îndoit.
Tom a avut o senzaţie ciudată de panică. Nu o putea lăsa chiar aşa în acel
loc! Avea menirea de a o salva. Într-un anume fel, care depăşea puterea lui
de înţelegere, ea reprezenta cheia nebuniei lui. Ea se afla în centrul ideii de
Mare Romanţă; era convins de asta.
— Eu rămân. O să mă lupt cu acest individ. Am deprins nişte…
— Ba nu, Thomas! Trebuie să pleci de aici. Să-i spui tatălui meu înainte de
a fi prea târziu! Du-te.
L-a sărutat pentru ultima oară, de această dată pe buze.
— Lumea are nevoie de tine, Thomas! Fără tine, oamenii sunt
neputincioşi. Fugi!
Dându-şi seama că Monique avea dreptate, Tom s-a uitat fix la ea, însă nu
o putea lăsa acolo.
— Fugi! a ţipat ea.
— Monique, nu pot pleca…
— Fugi! Hai, fugi, fugi!
Şi Tom i-a dat ascultare.

276
 Totul s-a petrecut atât de repede, încât Carlos a fost luat prin surprindere.
La un moment dat, îi avea pe amândoi în laboratorul de la capătul holului. O
clipă mai târziu, Monique a sugerat că Hunter ştia ceva ce ei nu ştiau. Că,
pesemne, ea şi Hunter puseseră totul la cale împreună, ceea ce era o idee
interesantă.
După care, Hunter a luat-o la fugă.
Americanul a ajuns în hol înainte ca el să apuce să reacţioneze.
A sărit peste cadavrul thailandezului care îl însoţise pe Hunter, a deschis
precipitat uşa şi a năvălit în hol. Hunter l-a lovit din răsucire înainte ca el să-
şi folosească arma. După aceea, Tom a trecut de el şi a ţâşnit spre scară.
Carlos s-a folosit de forţa impactului ca să-şi rotească trupul spre silueta
care fugea. A îndreptat arma spre spatele lui Thomas. Avea două opţiuni.
Să-l ucidă pe loc, împuşcându-l în şira spinării.
Să-l rănească şi să-l ia prizonier.
A optat pentru a doua soluţie.
A apăsat pe trăgaci. Anticipându-i intenţia, Hunter a făcut o eschivă spre
stânga. Rapidă, extrem de rapidă.
Carlos a fandat spre stânga şi a tras din nou.
Însă glonţul a lovit uşa de fier, scoţând scântei. Thomas a trecut de uşă,
ajungând la scară. Carlos a încremenit o secundă. Apoi şi-a revenit. A pornit
cu toată viteza după Thomas.
— Fugi! a strigat Monique din spatele lor.
Stătea în cadrul uşii celulei.
Carlos a ignorat-o şi a urcat treptele, câte trei o dată. Hunter dispăruse
deja? Carlos a ajuns la uşă şi a trecut rapid de ea.
Americanul ajunsese deja la magazie. Trecea prin spatele ei. Carlos a tras
un glonţ care a smuls o bucăţică de beton din colţul acesteia, chiar deasupra
capului celui urmărit. Hunter a cotit brusc, ajungând într-un spaţiu deschis,
şi a sprintat spre marginea junglei.
Carlos s-a luat după el, ştiind că magazia l-ar fi ajutat să tragă nestingherit
în Tom. A făcut doar un pas înspre ea, după care s-a oprit.
Dacă distanţa dintre el şi Monique depăşea cincizeci de metri, explozivul
din stomac putea curma viaţa fetei. Şi aveau nevoie de ea vie. Iar ea ştia
acest lucru, şi nu se mişcase din loc.
Şi Tom se îndepărta tot mai mult.

277
 Carlos ar fi putut lăsa transmiţătorul acolo, dar era posibil ca Monique să
vină după el, să-l descopere şi să evadeze. Pentru el, fata era un fel de
ghiulea legată de picioare.
Carlos a scăpat o înjurătură printre dinţi, s-a rezemat de cadrul uşii şi a
lăsat în jos pistolul. Tom era la mai puţin de zece metri de junglă, un punct în
cătarea armei.
A apăsat pe trăgaci. Apoi, încă o dată. După care, a tras două focuri
succesive.
Ultimul glonţ l-a lovit pe Thomas drept în ceafă. Carlos l-a văzut pe tânăr
aruncat în faţă, semn sigur că fusese lovit de glonţ, apoi sângele. Hunter a
dispărut în iarba înaltă.
Carlos a coborât braţul în care ţinea arma. Îl omorâse pe tânăr? Nimeni
nu ar fi supravieţuit unei asemenea lovituri. Nu se putea apropia pentru a
verifica atâta vreme cât femeia era liberă, iar transmiţătorul se găsea în
buzunarul lui. Însă Hunter nu avea cum să ajungă prea departe.
O mişcare.
Iarba se clătina. Oare Hunter se târa?
Ba nu, era în picioare, acolo, în apropierea copacilor. Alerga!
Carlos a scos din nou arma şi a golit ultimul încărcător din trei apăsări pe
trăgaci. Hunter a dispărut printre copaci.
Carlos a închis ochii, turbat de furie. Imposibil! Era convins că îl nimerise
pe Thomas în ceafă.
După două lovituri directe, tânărul îi scăpase. Nu era posibil. Nu trebuia
să se mai întâmple aşa ceva!
Iar ingeniozitatea femeii era de-a dreptul incredibilă. De fapt, admirabilă.
A coborât scara şi s-a uitat fix la Monique, care rămăsese în prag, cu
braţele încrucişate la piept. Carlos a fost cât pe ce să-i tragă un glonţ în
picior. S-a abţinut, şi, mergând de-a lungul holului, a lovit-o în stomac.
Probabil că până la urmă trebuia să recurgă la forţă pentru a o convinge.

278
 28

Totul s-a petrecut în trei secvenţe, care s-au imprimat în mintea lui Tom
de parcă ar fi fost marcate cu un fier înroşit. Evitase câteva gloanţe fugind
spre pădure, şi ajunsese la doar câţiva paşi de primul copac, socotindu-se
scăpat. Secvenţa numărul unu.
Apoi un glonţ l-a lovit în cap. A avut senzaţia că a fost izbit cu un baros.
Zbura în faţă, cu capul înainte, paralel cu solul. A perceput o durere
chinuitoare, după care totul s-a întunecat. Secvenţa doi.
Nu şi-a amintit de cădere. Era fie mort, fie îşi pierduse cunoştinţa. Şi-a
adus aminte, însă, că s-a rostogolit după ce a atins pământul. Gâfâia şi zăcea
întins, privind lung spre cerul albastru.
Nu murise. Nu era inconştient. Şi, pipăindu-se la cap, a constatat că nici
nu era rănit. Îşi pierduse doar suflul. Secvenţa trei.
Pornise spre junglă, îndreptându-se către copaci, urmărit mai mult de
ideea celor întâmplate decât de ultimele câteva gloanţe.
Fusese împuşcat în cap. Înainte de a muri îşi pierduse cunoştinţa. Însă în
momentul dinaintea morţii se trezise în pădurea colorată şi, cu toate că nu-
şi aducea aminte, şi-a dat seama că un fruct sau apa îl lecuise. Din câte ştia,
toată acea călătorie ţinuse doar o secundă.
Când a revenit în junglă, i-au trebuit două ore ca să restabilească legătura
cu baza, să ajungă la locul de întâlnire şi să efectueze călătoria de întoarcere
cu elicopterul. A avut timp să se gândească. Timp să ia în calcul o expediţie
rapidă ca să o salveze pe Monique. Ori să-l recupereze pe Muta.
Dar ştia că nu va mai găsi pe nimeni acolo.
Un elicopter al poliţiei a verificat locul acela înainte ca el să fie recuperat,
confirmându-i bănuielile. Nici urmă de vreunul dintre ei.
Chiar dacă Monique s-ar fi aflat acolo, tot nu ar fi putut să o ia. El ar fi
rezistat unei lovituri mortale, dar ea, nu. Asta l-a făcut să se simtă
indestructibil şi totodată neajutorat, o situaţie bizară.
Poate că nu fusese lovit. Era sânge pe iarbă în zona aceea? Se grăbise prea
mult ca să mai arunce vreo privire în jur. Totul se petrecuse într-o atmosferă
de confuzie. Reţinuse doar cele trei secvenţe.
Viu, mort, viu.

279
 — Ce-ai făcut?
— Am plătit, i-a răspuns Jacques de Raison.
Năucit de cele auzite, Tom a intrat în birou. Blugii îi erau murdari de
pământ, iar cămaşa, sfâşiată, după ce gonise cinci kilometri prin junglă ca să
ajungă la locul de întâlnire, iar ghetele, pline de noroit, au lăsat urme pe
pardoseală.
— Chiar i-ai dat vaccinul?
— Mi-au dat un ultimatum de o oră, domnule Hunter. Era în joc viaţa
fiicei mele…
— E în joc viaţa întregii lumi!
— Pentru mine, ea este unică.
— Bineînţeles, dar ce-ai făcut cu informaţiile pe care ţi le-am transmis
prin radio?
— Se scursese ora acordată. Trebuia să aleg. Mi-au cerut să las într-o
maşină, la trei kilometri depărtare de aeroport, doar o mostră de vaccin şi
dosarul cu datele rezultate din cercetarea noastră. Monique va ajunge la noi
peste două zile. Trebuia să procedez aşa.
Tom a vârât mâna în buzunar şi a scos inelul. Din aur, cu un rubin într-o
montură cu patru gheare. I l-a aruncat lui Raison.
— Ce este ăsta?
— Inelul pe care mi l-a dat fiica ta ca să te conving că spun adevărul. Dacă
încălzeşti vaccinul la 81,92 grade Celsius timp de două ore, el va suferi
mutaţia. Cel care deţine informaţia aceasta se numeşte Valborg Svensson. S-
ar putea ca tot el să deţină şi antivirusul.
Faţa lui Jacques de Raison s-a mai luminat. Cu un aer absent, s-a jucat cu
inelul.
— De ce n-ai adus-o şi pe ea?
— Am impresia că nu vrei să auzi ce spun. Înţeleg că eşti foarte tulburat,
dar trebuie să-ţi aduni minţile. Am găsit-o, aşa cum am zis. Dacă nu crezi
chestia cu inelul, atunci este suficient faptul că Svensson a schimbat
condiţiile înţelegerii după ce i-am descoperit acolo.
Raison s-a lăsat să cadă pe un scaun.
— Aşadar, acum au vaccinul?
Tom şi-a trecut o mână prin păr. Se afla în cea mai rea lume posibilă.
Nimic din ce făcea nu avea vreun efect asupra dramei aflate în desfăşurare.
Pesemne că nu exista nici o modalitate de a împiedica derularea istoriilor.
Precipitată, Kara a pătruns în birou.
280
 — Thomas! Eşti bine?
— Da. Au intrat în posesia vaccinului. O au pe Monique, au şi vaccinul,
ştiu cum să provoace mutaţia şi s-ar putea să deţină şi antivirusul.
— Dar visul? A fost real?
— Da.
— Da, Peter, vreau să modifici parametrii de testare. Încearcă încălzirea
la 81,92 grade Celsius şi menţine temperatura timp de două ore. Jacques de
Raison părea să fi ieşit din starea de prostaţie de mai devreme. Vorbea la
telefon cu laboratorul. Vezi dacă se produc mutaţii şi te rog să-mi comunici
imediat.
Apoi a lăsat receptorul să cadă în furcă.
— Iartă-mă, domnule Hunter. Am avut două zile cumplite. Acum,
devenise foarte atent. Te cred. În orice caz, testele ne vor spune totul peste
două ore. Intre timp, propun să luăm legătura cu autorităţile. Îl cunosc pe
Valborg Svensson.
— Şi?
— Dacă e adevărat, dacă despre el este vorba… Restul a rămas nerostit,
doar în mintea lui Raison, în spatele ochilor lui albaştri. Dumnezeu să ne
ajute, a adăugat el.
— Despre el este vorba, a zis Tom. Monique a insistat… trebuie să-l suni
pe Gains. Imediat.
Jacques de Raison a încuviinţat.
— Nancy, telefonează-i secretarului de stat.

Merton Gains stătea la birou şi, şocat, l-a ascultat pe Jacques de Raison
vorbind vreme de câteva minute. În urmă cu şase ore, când Thomas Hunter
îi spusese ce va face ca să-i dovedească fără putinţă de tăgadă că spunea
adevărul, ideea i se păruse trasă de păr. Acum, după ce Tom făcuse
demonstraţia, Gains se simţea demoralizat.
Şi Bob Macklroy îi zisese că Hunter anticipase câştigătorul derbiului
Kentucky. Discutase cu Hunter şi, în cadrul şedinţei cabinetului, prezentase
posibilele probleme legate de vaccinul Raison. Acceptase chiar să testeze
visele lui Hunter. Toate aserţiunile acestuia păruseră destul de nevinovate
până în acel moment.
Thomas Hunter adormise, aflase locul unde era ţinută Monique de
Raison, se dusese până acolo şi adusese dovada virtuală că virusul devenea
cu adevărat o problemă.
281
 — Vrea să vă vorbească, l-a anunţat secretara.
— Fă-mi legătura, a zis Gains. Thomas? Cum îţi merge?
— Nu din cale afară de bine, domnule. Sper că veţi fi mai înţelegător
acum, aşa cum am convenit.
— Stai puţin, fiule. Trebuie să mă iei mai încet.
— De ce? Este evident că Svensson în nici un caz nu o lasă mai moale.
Avea dreptate.
— Pentru că, în primul rând, nu ştim cu siguranţă că există cu adevărat
un virus. Corect? Vom afla asta doar după ce se efectuează testele.
— Atunci germenul Raison se va naşte peste exact două ore. În felul
acesta vă ofer un avantaj. Trebuie să-l opriţi pe Svensson!
— Nu ştim unde se află acest Valborg Svensson.
— Să nu-mi spuneţi că nimeni nu-l poate găsi pe acest individ. Am înţeles
că nu este chiar un oarecare.
— Îl vom găsi. Dar nu avem nici un motiv plauzibil să…
— V-am pus eu la dispoziţie motivul plauzibil. Monique mi-a spus că
omul intenţionează să se folosească de virus; ce altceva vă mai trebuie?
În mintea lui Merton Gains au explodat două cuvinte. Dar dacă? Dar dacă,
dar dacă? Dar dacă Hunter avea de fapt dreptate şi nu mai erau decât câteva
zile până la marea pandemie de neoprit? Oricine ştia că tehnologia putea să
fie folosită şi în alte scopuri decât acelea de a îmbunătăţi condiţia umană.
Aerul răcoros care venea prin sistemul de ventilaţie aflat deasupra biroului i
s-a părut brusc îngheţat. Avea uşa închisă, însă a auzit paşii uşori ai cuiva
trecând prin dreptul biroului său.
America luneca de-a lungul autostrăzii bunăstării la fel de lin ca un
camion bine întreţinut. Băncile făceau transferuri de miliarde de dolari, pe
Wall Street se tranzacţionau pachete de acţiuni de aceeaşi valoare. Peste
două ore, preşedintele urma să ţină un discurs privind noul lui proiect de
impozitare. Iar Merton Gains, secretar de stat adjunct, ţinea receptorul lipit
de ureche şi îl asculta pe un bărbat aflat la opt mii de kilometri spunându-i
că peste trei săptămâni aveau să moară patru miliarde de oameni.
Ireal. Imposibil.
Dar dacă?
— În primul rând, te rog să te linişteşti. Te-am înţeles, bine? Am spus că
sunt de partea ta, şi sunt. Dar trebuie să pricepi şi cum se conduce lumea.
Am nevoie de o dovadă de netăgăduit ca să ne asculte cineva. Avem de a face
cu nişte aserţiuni aparent de necrezut. Îmi poţi oferi aşa ceva?
282
 — Atunci când voi obţine dovezi clare, va fi prea târziu.
— Te-aş ruga să lucrezi cu mine, în condiţiile mele. În primul rând, avem
nevoie de rezultatele acelor teste.
— Dar poţi măcar să-l găseşti pe Svensson, a spus Thomas. Te rog să-mi
spui că-l poţi găsi. Cu ajutorul CIA sau FBI.
— Nu vom reuşi doar în două ore. Vom începe căutarea, dar nu ne putem
aştepta la rezultate imediate. Dacă am avea un bombardier B2 în zbor
deasupra Bagdadului, am putea lansa o bombă peste o oră, dar la ora asta
nici un asemenea aparat nu este în aer şi nici măcar n-a ieşit vreunul din
hangar. Şi nici nu avem habar unde se află Bagdadul în acest caz. Ai înţeles
cum stau lucrurile?
Hunter a oftat.
— Atunci, vă spun ceva, domnule Gains. Suntem terminaţi. Mă auzi? Iar
Monique…
Vocea i s-a stins.
Dar dacă? Dar dacă?
Gains s-a ridicat şi a început să măsoare biroul în lung şi-n lat, cu
receptorul lipit de ureche.
— Nu spun că nu putem face nimic…
— Atunci faceţi ceva!
— Imediat ce încheiem discuţia asta, îi voi telefona directorului CIA, Phil
Grant. Sunt convins că se lucrează deja la cazul acesta. Din câte ştim, poliţia
thailandeză a reţinut deja persoana care a ridicat pachetul. Şi maşina. În
prezent e în plină desfăşurare ancheta privind răpirea, dar virusul este o cu
totul altă problemă. Deocamdată, cazul aduce mai curând a spionaj
industrial, mai puţin pentru tine şi probabil pentru Raison.
— Nici nu ştii ce încet se învârt rotiţele justiţiei în Asia de Sud-est. Şi
virusul ne va lovi, nu spionajul corporatist.
— Voi da câteva telefoane. Dar am nevoie de dovezi!
— Şi până atunci eu trebuie să stau cu mâinile încrucişate?
Gains a rămas pe gânduri.
— Fă ce crezi că este necesar. În ultimele zile ai realizat câteva lucruri
uimitoare. De ce te-ai opri tocmai acum?
— Să mă duc după Monique? Mă întreb dacă asta nu mă depăşeşte.
— Cred că ne depăşeşte pe toţi. Tu eşti omul cu visele. Visează.
— Să visez? Aşa, pur şi simplu?
— Da, visează.
283
 Cele trei secvenţe – viu, mort, viu – încă îl frământau pe Tom. Nu reuşea
să vorbească despre ele. Îl îngrozeau.
— Ce ţi-a spus? l-a întrebat Kara.
— Să aştept.
— Atât? Nu-şi dă seama că nu avem timp de aşteptat?
— Şi să visez.
Kara a ocolit marginea canapelei.
— Deci te crede.
— Nu ştiu.
— Măcar a început să creadă că visele tale au o anumită semnificaţie. Şi
are dreptate – trebuie să visezi. Acum.
— Chiar aşa – şi Tom a pocnit din degete – pur şi simplu?
— Vrei să te trimit eu în lumea viselor cu vreo lovitură? Secretarul de stat
are parţial dreptate. Nu trebuie doar să visezi, ci să faci ceea ce trebuie cât
visezi. Iar asta înseamnă să faci tot ce este nevoie pentru a obţine mai multe
informaţii despre germenul Raison.
— În pădurea neagră, a spus Tom.
— Dacă trebuie, trebuie.
Thomas avea acum două motive întemeiate să se întoarcă în pădurea
neagră, câte unul pentru fiecare realitate. Situaţia de aici devenise
periculoasă – trebuia să-şi asume riscuri mai mari pentru a descoperi
adevărul despre istorii. Iar în pădurea colorată, dacă-şi amintea bine,
începea să se întrebe dacă se prăbuşise cu o navă spaţială.
— Poate reuşesc să stau din nou de vorbă cu Rachelle. Să aflu de unde
vrea să fie salvată încă o dată. Prima dată a mers, nu?
— Da. Dar, mai precis, ce înseamnă asta? E, într-un fel, Monique? Cu
Monique vorbeşti în visele tale?
Tom a oftat.
— Nu ştiu. În fine. Trimite-mă în lumea viselor.
Kara a băgat mâna în buzunar şi i-a întins trei tablete.

284
 29

Tom s-a ridicat în capul oaselor. Era dimineaţă. Şi se afla în casa Rachellei.
A rămas în acea poziţie preţ de câteva secunde, împietrit de canonada de
gânduri din visele lui despre Bangkok. Situaţia devenise primejdioasă –
trebuia să dezvăluie adevărul despre germenul Raison.
Cât se poate de adevărat, dacă nu cumva totul era un vis.
Dar mai exista un motiv, nu? Trebuia să afle şi adevărul în legătură cu
afirmaţia potrivit căreia Bill şi nava spaţială reprezentau o realitate. Trebuia
să elimine posibilităţile derutante pentru a ajunge la adevăr.
Cu o zi în urmă, Tanis îi arătase cum ar putea porni o expediţie împotriva
pădurii negre. Sabia din lemn colorat. Ea însemna otravă pentru Teeleh.
A sărit din pat, s-a spălat pe faţă şi s-a îmbrăcat. În ziua precedentă, după
ce se despărţise de Tanis şi Johan, Tom intenţionase să mănânce nanka, acel
fruct pe care i-l adusese Johan şi să adoarmă. Dar, după cum se vedea,
deocamdată nu avea nevoie de nici un ajutor ca să adoarmă. Până să ajungă
în sat, se făcuse aproape vremea Adunării. Nu trebuia să rateze acea
Adunare.
În seara când se aflase în apele lacului se petrecuse ceva ciudat cu el. O
modificare de moment a perspectivei. Îşi închipuise că fusese împuşcat în
cap, dar acea viziune dispăruse.
După ce se întorsese de la Adunare, mâncaseră mai multe fructe, aşa cum
făcuseră şi în prima noapte. Johan cântase, Rachelle dansase cu Karyl, iar
Palus le spusese o poveste fantastică.
Dar care era darul cel mare al lui Tom?
Să viseze poveşti, le spusese el. Nu dansa ca Rachelle, nu cânta ca tânărul
Johan şi nici nu spunea poveşti ca Palus ori Tanis, dar putea visa poveşti.
Şi asta şi făcuse. Visase despre Bangkok.
— Bună dimineaţa, visător somnoros, i-a zis Rachelle, sprijinindu-se de
uşorul uşii, luminată din spate de razele soarelui. Ce-ai mai făcut în visele
tale? Ia zi? Ne-am sărutat?
Captivat de frumuseţea ei, Tom a contemplat-o. De afară s-au auzit
chicote de femei.
— Da, laleaua mea, cred că te-am visat.
Înclinându-şi capul într-o parte, ea şi-a încrucişat braţele la piept.
285
 — Poate că visele acestea ale tale oferă posibilităţi mai mari decât mi-am
închipuit.
În realitate, el o visase pe Rachelle. Ori măcar visase că vorbise despre
acel vis despre Rachelle. Se putea să vorbească despre ea ca şi cum ar fi fost
Monique?
A traversat încăperea şi, ajuns lângă ea, s-a rezemat de perete.
— Dacă ai fi ţinută prizonieră şi ai vrea să te salvez, unde te-ai…
— Păi, am făcut asta chiar ieri, a spus ea. Începi iar să uiţi? Încă nu m-ai
salvat din peştera plină de sticluţe.
— Mda, adevărat… nu puteai fi salvată de acolo.
— Nici n-ai încercat, a spus ea.
El a rămas cu privirea aţintită asupra ei. Evident, situaţia nu era chiar atât
de simplă.
— Cred că o să mă duc în pădure ca să mă gândesc cum s-o fac, a spus el.
Ea s-a îndepărtat de uşă.
— Eşti invitatul meu.
Femeile pe care le auzise chicotind erau pe potecă în momentul când el a
trecut de Rachelle şi a ieşit în lumina soarelui. Femeile s-au uitat după el,
şoptindu-şi cine ştie ce secrete.
— Bine, o să mă întorc.
— Să nu stai mult, i-a zis Rachelle. Vreau să aud ce ai mai inventat. Şi
toate amănuntele încântătoare.
— Bine.
— Bine.
El a reuşit să iasă din sat după ce a fost oprit doar de două ori. Din
fericire, nu de către Johan ori Tanis. Şi mai ales de către Michal sau Gabil.
Nici nu avea nevoie de asemenea întâlniri care să-l distragă de la ceea ce-şi
propusese. Şi nici de avertismente. Trebuia să se concentreze asupra
misiunii pe care şi-o asumase, iar dacă Rachelle nu avea să-i explice
semnificaţia viselor lui despre Monique, avea să încerce în pădurea neagră,
asta înainte de a-şi pierde curajul.
A avut nevoie de o oră ca să găsească luminişul unde-l întâlnise pe Tanis
cu o zi în urmă. Acolo, la vreo cinci metri spre stânga, se afla sabia. Nu ar fi
fost surprins dacă Tanis s-ar fi întors să o recupereze. Numai că el nu o
făcuse.
A ridicat sabia şi a fluturat-o prin aer de parcă ar fi fost un spadasin,
împungând şi parând lovituri într-o luptă imaginară purtată cu Shataiki. Nu
286
se putea vorbi despre un mâner acceptabil, dar băţul putea fi ţinut foarte
bine între degete. Iar lama era suficient de subţire ca să se vadă prin ea şi
ascuţită cât să taie.
Putea cel puţin să testeze reacţia Shataiki-lor la acea nouă armă a lui. Ce
avea de pierdut? Era convins că bestiile postaseră santinele. După ce avea să
ajungă la Traversare, locul va viermui de lilieci, iar el va scoate sabia şi le va
observa reacţia lor. Dacă testul va fi satisfăcător, va hotărî ce ar putea
întreprinde în continuare.
A aruncat o privire spre soare. Era jumătatea dimineţii. Avea timp din
belşug.

Alergând în ritm constant, a ajuns la podul alb în mai puţin de o oră. În

urmă cu câteva zile, drumul acela i-ar fi luat mai mult timp. Acum avea o
condiţie fizică foarte bună.
S-a oprit la ultimul şir de copaci şi a cercetat zona Traversării. Podul
arcuit părea neschimbat. Apele verzi ale fluviului bolboroseau scurgându-se
pe sub lemnul alb, negeluit. Copacii negri de pe malul celălalt arătau la fel de
dezgoliţi precum şi-i aducea aminte – ca o pădure din mucava modelată de
un copil, cu crengi ţâşnind în unghiuri nefireşti.
De dincolo de fluviu a răzbătut zgomotul inconfundabil al bătăilor de
aripi. Santinelele. Tom a făcut un pas în spate şi s-a lăsat pe un genunchi.
Vreme de o clipă, tot ce plănuise i s-a părut ridicol şi absurd de periculos.
Cine era el să-şi închipuie că poate alunga o mie de Shataiki cu o biată sabie?
A ridicat arma şi şi-a trecut degetul de-a lungul tăişului. Nu era o sabie
obişnuită. Dacă nu se înşela, doar lemnul în sine putea alunga duşmanii. S-a
simţit mai încrezător.
Lângă genunchiul lui se afla un băţ mai scurt, roşu ca şi sabia pe care o
ţine în mână. Semăna cu un pumnal mic. L-a luat şi l-a strecurat pe sub
tunică, la spate. Prinzând sabia cu ambele mâini, s-a ridicat şi a ieşit în câmp
deschis.
A păşit încet, ţinând sabia în faţă. După douăzeci de paşi, a ajuns la pod.
Nici urmă de lilieci. S-a oprit o clipă la capătul podului, apoi a păşit pe
platformă.
Nici urmă de lilieci.
A ajuns la mijlocul podului, şi abia atunci i-a văzut. Nu-şi dădea seama
dacă erau zeci, sute sau mii, pentru că stăteau ascunşi dincolo de linia

287
copacilor, doar ochii roşii, ca nişte mărgele, indicându-le prezenţa. Însă
fiarele sigur se aflau acolo.
A fluturat uşor sabia în aer. Liliecii nu s-au clintit. Nu se mai temeau? Ori
îşi aşteptau căpetenia? A simţit mirosul de acid sulfuric. Evident, liliecii erau
acolo.
— Ieşiţi la lumină, fiare nenorocite, a mormăit el, încercând să-şi
focalizeze privirea ca să le vadă. Apoi, mai tare: Ieşiţi, fiare!
Ochii nu s-au mişcat. Uşorul lor tremur arăta că erau vii. A făcut câţiva
paşi înainte şi a strigat:
— Chemaţi-vă căpetenia.
Timp de un minut, nu s-a întâmplat nimic. Apoi, o mişcare. În stânga lui.
Cu minunatele lui aripi albastre înfăşurate în jurul trupului auriu şi târâte
pe pământ în timp ce înainta, Teeleh şi-a făcut apariţia. Tom uitase cât de
frumos era acel liliac uriaş. Acum, când pielea lui reflecta razele soarelui,
creatura arăta de parcă abia ar fi ieşit din apele lacului de la înălţime. De la o
depărtare de treizeci de paşi, doar ochii lui verzi, neclintiţi, îl deconcertau pe
Tom. Nu se putea obişnui cu ochii aceia lipsiţi de pupile.
Teeleh nu s-a uitat la Tom, însă a aruncat o privire dominatoare peste
fluviu. Nici un alt liliac nu l-a urmat.
Tom şi-a înghiţit nodul din gât, a strâns mânerul sabiei şi a îndreptat
arma spre stânga, în semn de ameninţare la adresa căpeteniei Shataiki-lor.
Creatura i-a aruncat lui Tom o privire fugară, apoi s-a uitat din nou spre
celălalt mal. Cu un pocnet puternic, şi-a desfăcut aripile până la anvergura
maximă, a înălţat din umeri, după care şi le-a strâns din nou în jurul
corpului.
— Aşa, deci. Îţi închipui că vânturând acea sabie vei avea putere asupra
mea. Aşa este, omule?
Nici acum fiara nu l-a privit.
Tom nu a reuşit să găsească un răspuns potrivit la acea provocare.
Shataiki-ul şi-a întors în cele din urmă privirea spre Tom.
— Ei bine? Ai de gând să stai acolo toată ziua? Ce vrei?
Tom şi-a dres glasul.
— Trebuie să aflu mai multe despre istorii. Despre germenul Raison. I ar
apoi aş vrea să-mi arăţi nava, a spus el încet.
— Parcă încheiasem un târg, a spus Teeleh. Să mi-l aduci pe Tanis, iar eu
îţi voi arăta nava. Nu te mai poţi bizui pe memorie? Dacă nu-ţi respecţi
promisiunea, poţi face uitată problema istoriilor. În orice caz, ce importanţă
288
are? Oricum sunt vise. Realitatea ta se află în spatele meu, în pădurea
neagră, unde noi am reparat deja nava.
— Nu am încălcat nici o înţelegere. Ai spus că-mi dai nava reparată dacă-l
aduc aici pe Tanis. Vreau întâi s-o văd. El este pregătit să vină, dar după ce-l
anunţ eu.
Liliacul a făcut ochii mari. Tom ştia că acesta nu avea cunoştinţă de ceea
ce se petrecea în afara pădurii negre. Lui Teeleh i-a venit greu să-i dea un
răspuns. Atunci Tom a realizat că putea învinge bestia aceea.
— Minţi, a zis Teeleh. Eşti la fel de înşelător ca şi cei care te-au îndopat cu
minciuni.
Tom a păşit încet pe pod, îndreptându-se către Shataiki.
— Mint, aşa susţii tu. Şi ce profit mi-ar aduce o asemenea minciună? Sunt
convins că tu, părintele minciunilor, ştii că ele sunt ţesute pentru a obţine
avantaje. Nu asta ţi-e principala armă? Ce câştig eu dacă mint?
Liliacul a rămas tăcut, cu faţa impenetrabilă, privind înainte fără să
clipească. Tom a coborât de pe pod, iar liliacul a făcut un pas înapoi.
Duhoarea de sulf ce venea dinspre pădure devenise insuportabilă.
— Acum cred că o să-mi arăţi nava. Ce rău vezi în asta? Doar nu m-ai
minţit, nu-i aşa?
Căpetenia Shataiki-lor a stat puţin pe gânduri. Pe neaşteptate, s-a liniştit
şi a surâs.
— Prea bine. Ţi-o voi arăta. Dar fără înşelătorii. Fără minciuni între noi,
prietene. Doar conlucrare. Eu te ajut, dar şi tu trebuie să-mi oferi sprijin.
Lui Tom nici prin gând nu-i trecea să ajute creatura aceea, iar faptul că
Teeleh nu părea să înţeleagă asta îi dădea şi mai mult curaj. La o adică, era
doar un liliac mare, cu blană frumoasă şi cu ochi mari şi verzi.
Tom a înaintat cu sabia întinsă în faţă.
Pe de altă parte, Tom traversase podul, iar acum se afla în pădurea
neagră. Îşi ieşise din minţi? Nu, trebuia să continue. Să afle mai multe. Dacă
nava despre care vorbea atât de insistent Teeleh exista, istoriile nu
însemnau nimic. Dacă nava nu exista, va obţine informaţii despre istorii în
schimbul unei noi promisiuni de a-l aduce la întâlnire pe Tanis. Bineînţeles,
nu avea de gând să-şi respecte cuvântul. Aici era vorba despre o bătălie a
minţilor, iar Tom îl putea învinge oricând pe acest liliac.
Teeleh a făcut un pas în lateral, rămânând la o distanţă respectabilă de
sabie. Bătând din aripi, un grup masiv de lilieci şi-au luat zborul în clipa când

289
Tom a ajuns la liziera pădurii negre. A aruncat o ultimă privire spre copacii
coloraţi, după care a pătruns în pădurea întunecată.

290
 30

În momentul în care Tom a păşit în pădurea neagră, cu un fâlfâit puternic,

Teeleh a ţâşnit spre copaci. Tom a strâns mânerul sabiei roşii. Nu fructe, nu
verde, nimic altceva decât negru. De parcă ar fi mers noaptea printr-o
pădure făcută scrum.
S-a oprit.
— Încotro?
Teeleh s-a uitat la el dintr-un copac aflat în faţă. Liliacul părea prea mare
pentru creanga subţire de care se agăţase. Ochii lui ca nişte mărgele erau
aţintiţi asupra lui Tom, exprimând ceva între mirare şi neîncredere. Ori asta
era o proiecţie a propriei neîncrederi crescânde?
Teeleh a bătut din aripi şi a pornit în zbor fără să-i răspundă. Voia ca Tom
să-l urmeze.
Tom s-a conformat. Inima îi bătea cu putere. Ştia că nu avea ce căuta
acolo, dar a continuat să înainteze.
În jur a auzit clănţăneli şi bătăi de aripă. Nici un glas. Doar sunetul
constant de aripi bătând şi de gheare ce se agăţau de crengi pe măsură ce
liliecii se deplasau de la un copac la altul.
Era frig. În pădure era întuneric. În absenţa frunzelor care să reţină razele
soarelui, se gândea că…
A ridicat ochii. Copacii aveau totuşi coroane, alcătuite din sute şi mii de
lilieci negri aflaţi chiar deasupra, uitându-se la el cu ochii lor roşii. Tăcuţi.
Bătând din aripi şi scoţând uşoare zgomote. Formau o umbrelă neagră de
dimensiuni uriaşe care îl urma tot mai adânc în pădure.
A zărit o lumină venind din luminişul din faţa lui, astfel că a iuţit pasul,
atras de perspectiva de a ieşi de sub coroanele vii ale copacilor.
Făcuse o greşeală venind în pădure. Acum ştia sigur acest lucru. Nu-i mai
păsa dacă exista vreo navă; linţoliul negru de deasupra capului nu-i va
îngădui să mai scape cu viaţă. Ajuns în luminişul acela, îşi va trage sufletul,
după care se va întoarce la Traversare. Poate va negocia cu…
S-a oprit. Razele soarelui erau reflectate de o suprafaţă metalică aflată în
poiana altfel pustie. O navă?
Bătăile inimii i s-au accelerat.
O navă spaţială.
291
 A mai făcut trei paşi înainte.
Şi-a dat seama! Era un pilot de pe Pământ. Trecuse printr-o gaură de
vierme sau prin cine ştie ce şi se prăbuşise pe această planetă îndepărtată,
prizonieră a timpului. Aici existau binele şi răul, dar ele nu se
întrepătrundeau niciodată. Dar el era deosebit, pentru că venea de pe
Pământ.
A ţâşnit spre navă. Un stol întunecat de Shataiki zbura în cercuri pe
deasupra poienii, hohotind şi scoţând ţipete ascuţite şi stridente. Nava
stătea pe burtă, având un aer maiestuos. Şi-a adus aminte de asta. Era o
navetă spaţială cu aripi largi. Corpul vopsit în alb arăta lucios şi nou. La
coadă se vedea un steag cu dungi şi stele. Statele Unite. Apoi, cu litere mari,
de culoare albastră, în partea din spate stătea scris Discovery III.
A ajuns la navetă exact în momentul în care şi cârdul de Shataiki s-a
aşezat pe copacii de deasupra ei. A aruncat o privire în direcţia fiarelor şi,
cum nu a constatat nici o schimbare în comportamentul lor, şi-a plimbat
palma pe metalul neted al fuzelajului. Fără rupturi, fără petice. Refăcut.
A dat roată navetei şi a tras de pârghia de deschidere a uşii. Cu un fâsâit
care l-a făcut să tresară, aceasta s-a ridicat încet. Sistemele hidraulice
funcţionau. A împins sabia prin deschizătură şi a urcat la bord.
Sabia lucea în întuneric, oferindu-i suficientă lumină ca să vadă cockpitul.
Nu-şi amintea nimic, dar se părea că şi acesta suferise reparaţii capitale. S-a
apropiat de pupitrul principal de comandă, slujindu-se de sabie ca să-şi
lumineze drumul. Comutatorul de acţionare rămăsese pe poziţia oprit. Cu
siguranţă că după atâta vreme nava nici nu mai avea combustibil. Cu toate
acestea, cel care reparase naveta se pricepea şi la mecanică, nu doar la
tapiţerie.
Şi-a ţinut răsuflarea, s-a aplecat şi a acţionat butonul roşu. Imediat după
aceea, a auzit un zumzet. În jurul lui s-au aprins multe lumini, unele clipind
intermitent. Şi-a şters sudoarea de pe frunte şi s-a uitat la instrumentele ale
căror cadrane erau iluminate. A mângâiat fotoliul din piele al căpitanului şi a
zâmbit. Dar zâmbetul i s-a stins imediat de pe faţă. Nu ştia ce să facă cu acea
navă magnifică.
Bill. Avea nevoie de Bill. Ce bine dacă Bill ar fi în viaţă.
A repus comutatorul pe poziţia oprit, a revenit la uşă, coborând.
Dacă Shataiki-i îl uciseseră pe Bill…
A înfipt sabia în pământ şi s-a întors pentru a închide bocaportul. A prins
uşa cu ambele mâini şi a tras-o în jos, ca să învingă forţa hidraulică.
292
 A auzit zgomot de aripi în spatele lui. A dat drumul uşii şi s-a răsucit cu
iuţeală, exact la vreme ca să-l vadă pe Teeleh coborând asupra sabiei încă
înfiptă în pământ. A simţit că inima îi sare din piept. Cum de putea liliacul să
atingă sabia? Era ca o otravă pentru el, aşa spusese Tanis.
Dar chiar când se gândea la asta, a observat că sabia se schimbase. Nu mai
emitea lumina aceea roşiatică. Cu un rânjet pe faţă, Shataiki-ul a smuls din
pământ băţul devenit inutil.
— Acum eşti al meu, nerodule! Luaţi-l.
Auzind aceste cuvinte, Tom a îngheţat. O duzină de Shataiki, ţipând, s-au
desprins de copaci, aruncându-se asupra lui înainte de a mai apuca să facă
vreo mişcare.
Nava! Putea să urce în ea!
S-a răsucit. Nava dispăruse.
NU EXISTA NICI O NAVĂ.
Şi-a adus aminte cuvintele rostite de Michal. El este înşelătorul.
Din piept i-a ieşit un urlet, un urlet din adâncul gâtlejului, gata să-i sfâşie
coardele vocale. A simţit ghearele fiarelor înfigându-i-se în carne. A icnit,
înghiţindu-şi ţipătul.
Îi rămăsese acel mic băţ pe care şi-l pusese la spate. Trebuia să ajungă la
el.
A dus mâna spre spate, însă lumea a părut că se răstoarnă şi apoi a căzut
la pământ cu un bufnet surd. A încercat să lovească în stânga şi în dreapta.
Greutatea liliecilor îl sufoca. Trebuia să scoată lemnul colorat de sub
centură, dar liliecii i se prinseseră de faţă, sfâşiindu-i carnea. În mod
instinctiv, şi-a ridicat genunchii, adoptând poziţia fetală, acoperindu-şi faţa
cu mâinile.
— Aduceţi-l în pădure!
O singură gheară i-a trecut peste spate, zgâriindu-l până la os. Tom s-a
arcuit şi a scos un geamăt. Liliecii l-au legat de gât şi picioare cu liane, Tom
nemaiputând să se lupte cu ei. Icnind şi şuierând din cauza greutăţii lui,
liliecii au început să-l târască centimetru cu centimetru.
— Folosiţi asta, imbecililor, l-a auzit Tom strigând pe un Shataiki. Au
urmat certuri pe ton arţăgos şi strident. Pe aici…
— Ba nu, nătărăule…
— Grăbiţi-vă…
— Dă drumul, altfel îţi tai mâna!
— La o parte…
293
 Era târât cu greu pe solul pădurii. Liliecii confecţionaseră o frânghie de
tractare pe care o prinseseră de legături, iar acum vreo sută dintre ei
reuşeau să-l tragă.
A simţit obiecte ascuţite pătrunzându-i în spate. A scos un geamăt şi a
avut senzaţia că lumea se învârte ameţitor. Ultimul lucru pe care l-a văzut a
fost luminişul.
Acela în care nu mai exista naveta spaţială.

Tom s-a trezit simţind zgârietura violentă a unor gheare pe faţă.

— Trezeşte-te! a răcnit cineva la el, de la distanţă. Trezeşte-te! Îţi închipui
că o să dormi! Sus!
A deschis cu greu ochii şi a văzut un foc dansând la picioarele lui. Unde se
afla? S-a chinuit să ridice capul. O labă strânsă îl bătea peste obraji, făcându-i
capul să se bălăbănească într-o parte şi în alta. A simţit că leşină.
O plesnitură puternică pe obrazul drept l-a făcut să-şi revină.
— Trezeşte-te, ghem de carne netrebnică!
Era glasul lui Teeleh.
Tom a deschis ochii şi a văzut că fusese legat de ceva vertical, prins de
încheieturile mâinilor şi picioarelor. Zeci de creaturi păroase dansau în jurul
unui rug uriaş, aprins la mai puţin de zece metri depărtare. Mii de ochi roşii
punctau întunericul pădurii.
A înălţat ochii încet. Poate erau sute de mii. Teeleh stătea pe o platformă
aflată în dreapta lui Tom.
Un Shataiki a coborât de pe creanga lui şi a strigat ascuţit, plin de
încântare.
— S-a trezit! E treaz! Pot să…?
Cu un urlet gutural, un liliac negru şi uriaş s-a rotit şi l-a izbit pe Shataiki-
ul mic ce se găsea încă în aer. Acesta s-a prăbuşit pe sol cu un bufnet
puternic. Alţii s-au aruncat imediat asupra lui, lovindu-l şi târându-l spre
interiorul pădurii, în ciuda zbaterilor lui.
Întreaga adunare a amuţit. Se auzea doar pocnetul lemnelor ce ardeau.
Liliecii au hârâit. Deasupra lui părea să plutească o mare de ochi roşii. Dar
ceea ce îl înspăimânta pe Tom era liliacul mare, care îl privea sfredelitor cu
ochii lui roşii.
Teeleh.
Se transformase. Pielea îi era neagră-tăciune, cu crăpături din care ieşea
un lichid limpede. De pe aripi îi căzuseră porţiuni lungi de blană. Buzele
294
rânjite scoteau la iveală colţi gălbui, acoperiţi de o crustă. Peste un ochi,
acum roşu, i se târa încet o muscă, însă fiara părea să nu simtă asta.
Tom şi-a mişcat capul de la stânga la dreapta. Stâlpul de care era legat a
scârţâit. Era legat de un pilon de lemn, înfipt în pământ, de care era prins un
braţ perpendicular. O cruce. Îl legaseră de cruce cu liane. Rănile de pe piept
sângerau.
A întors capul mai mult spre dreapta. Ochii roşii ai fiarei erau mai
bulbucaţi decât şi-i amintea Tom. Dacă ar fi avut mâinile libere, s-ar fi
repezit la Teeleh să-i smulgă din orbite ochii aceia bolnavi. Dar, legat fiind,
nu putea decât să privească în acei ochi cumpliţi şi să lupte cu teroarea ce-l
copleşea.
— Bun venit în ţara celor vii, i-a spus Teeleh. Glasul cândva muzical
devenise acum gros şi gutural, de parcă ar fi rostit cuvintele cu gâtlejul plin
de flegmă. Sau poate ar trebui să spun tărâmul morţilor. Să ştii că noi, cei de
aici, nu facem nici o deosebire între ele.
Shataiki-i adunaţi acolo au râs şuierat, făcându-l pe Tom să simtă fiori
reci.
— Tăcere! a bubuit glasul căpeteniei.
Râsetele au încetat. Amplitudinea glasului bestiei era incredibilă. Putea
trece fără nici un efort de la un ţipăt sfredelitor de ascuţit la un răget din
adâncul gâtlejului.
Uriaşul Shataiki s-a întors către Tom, s-a aplecat în faţă şi a deschis gura.
Respiraţia lui umedă mirosea a hazna. Tom a încercat să se retragă. Nu a
reuşit decât să tresară.
Teeleh a întins o gheară spre faţa lui.
— Nici nu-ţi închipui cât de încântat sunt că ai revenit printre noi,
Thomas. Apoi a început să-i mângâie obrazul cu vârful ghearei. Aş fi fost
extrem de dezamăgit dacă ai fi stat departe. A rostit toate acestea cu un glas
moale, de parcă ar fi tors. Pe buze i-a apărut un zâmbet bolnav, scoţându-şi
la iveală colţii îngălbeniţi. Între ei se vedeau resturi de fructe. Întotdeauna
mi-aţi plăcut, animale lipsite de blană, înţelegi? Ce creaturi minunate
sunteţi… Şi-a plimbat dosul labei peste obrazul lui Tom. Ce piele moale, ce
buze fragede… Ce…
— Stăpâne, l-am adus, a strigat un alt Shataiki pe neaşteptate, apărând
dintre copaci.

295
 Nemulţumit că fusese întrerupt, ochii căpeteniei au scânteiat. Apoi
expresia de pe faţa lui s-a schimbat, devenind veselă, şi i s-a adresat
liliacului fără să-şi întoarcă faţa spre el.
— Adu-l aici, a poruncit el. Iar apoi spre Tom: Ţi-am pregătit un
tratament special, Thomas. Sper să-ţi placă.
Liliecii s-au uitat cum vreo doisprezece dintre ai lor au adus târâş încă o
cruce în luminiş. De pari fusese ţintuită o altă creatură. Au reuşit să ridice
crucea şi să o vâre într-o altă groapă proaspăt săpată, aflată la mai puţin de
trei metri de Tom.
Un bărbat.
Trupul lui dezgolit era inert după ce fusese zdrobit în bătaie. De pe torsul
lui fuseseră smulse fâşii late de carne.
Văzându-l, Tom a scos un geamăt.
— Frumos, nu-i aşa? a spus fiara, rânjind. Apoi, de încântare, a început să
chicotească. Pe el ţi-l aduci aminte, nu-i aşa?
Bill.
Dar nu cumva Bill era un rod al imaginaţiei lui? Acum se afla în faţa lui,
sângerând. Real.
— Ştiu ce gândeşti, a spus Teeleh. Crezi că nava spaţială nu este reală, şi
nici Bill. Numai că te înşeli în ambele privinţe.
Însângerat, Bill s-a mişcat aproape imperceptibil pe cruce. Palmele
amărâtului fuseseră bătute în cuie pe braţul orizontal al crucii de lemn, nu
legate ca ale lui Thomas. Ţepuşe mari răsăreau din rănile adânci de pe labele
picioarelor. Ochii închişi, umflaţi, erau ca două linii subţiri. Buza de sus îi
fusese sfâşiată. Părul roşcat, plin de sânge şi încâlcit, îi ajungea până pe
umeri. Tom a închis ochii şi a început să tremure de groază.
Teeleh a scos un hohot de râs.
— Îţi place. E viu şi aşteaptă să-l salvezi.
Auzind acestea, liliecii au izbucnit în râs. Tom nu a deschis ochii. A simţit
cum un nou val de greaţă îi porneşte din stomac.
Teeleh a continuat să râdă preţ de câteva clipe.
— De ajuns! Apoi, încă o dată, i s-a adresat lui Tom pe un ton batjocoritor:
Ei, iată mijlocul prin care ai putea scăpa, Thomas. Chiar trebuie să evadezi,
pentru că, în caz contrar, nu vei putea să mi-l aduci pe Tanis.
Tanis?
Fără să-şi dezlipească ochii de la Tom, Teeleh a făcut un semn către bezna
pădurii. Un Shataiki a apărut ţopăind, aducând sabia lui Tom. A ridicat-o
296
către căpetenie şi apoi, imediat, a dispărut printre copaci. Teeleh a luat sabia
înnegrită şi a răsucit-o în aer.
— Când mă gândesc că ţi-ai închipuit că mă poţi învinge cu o amărâtă de
sabie… După cum vezi, e inutilă. Nimic nu rezistă puterii mele.
Liliecii care-i înconjurau au început să chicotească. Teeleh a făcut un pas
către Tom şi l-a fulgerat cu privirea.
— Ţi-am spus doar, acesta e regatul meu, nu al lui. Aici, dacă nu ridici
sabia, ea îşi pierde puterea. Eşti un neghiob dacă socoteşti că mă poţi
învinge pe terenul meu.
Brusc, Teeleh a învârtit sabia, ţintind mijlocul lui Tom. Cu un bufnet surd,
lemnul tare a lovit în carnea dezgolită. Tom a icnit de durere. Pentru o clipă,
noaptea a devenit ameţitoare, şi s-a gândit că îşi va pierde cunoştinţa.
— Acum vom vedea cât de inteligent eşti, prostănacule. Teeleh a împuns
cu sabia către Bill. Ia sabia din mâna mea şi ucide ghemul ăsta de carne.
Dacă-l ucizi, te eliberez. Dacă nu, vă las pe amândoi să atârnaţi aşa pentru
cine ştie câtă vreme.
Noaptea a devenit ucigător de tăcută.
Să-l ucidă pe Bill?
Bill nu era real, aşa îi spusese Michal.
Dar era.
Ori devenise doar rodul imaginaţiei lui?
Ori era o încercare? Dacă îl ucidea pe Bill, însemna că îi va da ascultare lui
Teeleh, ucigând un alt om, care putea fi de fapt real. Ar urma voinţa lui
Teeleh, indiferent dacă Bill era sau nu real.
Pe de altă parte, dacă refuza să-l ucidă pe Bill, deoarece credea că Bill era
viu, atunci i-ar fi dat ascultare lui Teeleh care, contrazicându-l pe Michal,
susţinea că Bill era real.
Indiferent cum ar fi procedat, Teeleh ar fi susţinut că ieşise victorios.
Pe de altă parte, ce importanţă avea ce pretindea Teeleh? Tom trebuia să
supravieţuiască.
Şi-a lăsat capul în jos, străduindu-se să-şi recapete suflul. Se părea că
reuşea să aspire suficient aer în plămâni doar când se împingea în sus şi le
permitea muşchilor pieptului să acţioneze.
— Ce mai aştepţi, neghiobule? Crezi că sufletul ăsta mizerabil merită să
trăiască? Uită-te la el!
Tom nu era convins că va avea puterea să mai ridice din nou capul. Apoi a
primit încă o lovitură peste mijloc, iar asta l-a făcut să se răzgândească.
297
 — Uită-te la el! s-a răstit Teeleh.
Tom a înălţat capul. Chiar dacă Bill ar fi fost real, în starea în care se afla,
nu ar fi simţit lovitura de sabie. Moartea l-ar fi scutit de suferinţă. Cum de
reuşiseră să-l ţină pe bietul om în viaţă atât de multă vreme? S-a cutremurat
gândindu-se la asta.
— Acest om a respins ceea ce tu ai acceptat, a spus Teeleh cu glas
autoritar. A cedat cu lăcomie plăcerii cărnii, bând din apa noastră. I-ai face
un serviciu dacă ai pune capăt vieţii lui.
Nu exista nici o cale de ieşire. Dacă Tom nu-l ucidea pe bietul Bill, vor
muri amândoi. A închis ochii, a mai reuşit să tragă o gură de aer, şi a gemut.
— Cum să interpretez asta? Accepţi?
— Da.
Până atunci tăcuţi, numeroşii lilieci au erupt într-o frenezie de şoapte şi
şuierături ce le trădau agitaţia.
— Înţeleaptă alegere, a spus încet Teeleh. Coborâţi-l de acolo! Să ne arate
omul din ce este făcut.
Vreo zece lilieci au zburat imediat către cruce şi au început să ciugulească
lianele care îl ţintuiau acolo pe Tom. I-au eliberat întâi mâna dreaptă, astfel
că s-a prăbuşit în faţă într-un unghi bizar, care aproape i-a dislocat umărul.
Au urmat picioarele şi, vreme de câteva momente insuportabile, a atârnat de
cruce doar de braţul stâng. Într-un târziu, frânghia s-a rupt, iar el s-a prăvălit
pe pământ.
Shataiki-i au început să cânte cu glasuri ciudate, distorsionate, care
străpungeau întunericul nopţii – lipsite de orice simţ al melodiei, dar pline
de înţelesuri.
— Ucide… ucide… ucide…
Căpetenia a sărit de pe platformă şi a rămas în picioare în lateral. Focul a
părut că se înteţeşte, devenind mai sclipitor, pe măsură ce liliecii se
apropiau.
Tom s-a ridicat cu greu în genunchi, privind crucea de care atârna Bill.
Teeleh şi-a întins aripile. Cântecul liliecilor a căpătat şi mai multă forţă,
bubuind în mintea obosită a lui Tom.
— Acum, fiule. Demonstrează-ţi supunerea luând sabia cu care ai venit să
mă ucizi şi omoară-l, în schimb, pe acest om.
Spunând acestea, Shataiki-ul a înfipt adânc sabia în pământ, chiar în faţa
genunchilor lui Tom.

298
 Vociferarea agitată a liliecilor aflaţi în spatele căpeteniei a continuat, iar
în acel moment Tom şi-a dat seama că aceştia nu îl vor elibera fără să-i
provoace suferinţe cumplite. Venirea în pădurea neagră fusese o decizie
îngrozitor de…
Brusc, Tom s-a crispat.
— Ce e? a întrebat Teeleh pe un ton poruncitor.
Băţul pe care şi-l pusese la spate. Pumnalul! I-l luaseră? Nu, nici măcar
nu-l văzuseră. Se afla sub tunică. Rămăsese tot timpul în contact cu pielea
lui.
— Ia sabia! s-a auzit glasul bubuitor al lui Teeleh.
Tom a simţit un val de energie străbătându-i trupul. A prins între mâini
sabia înnegrită şi s-a slujit de ea ca de o cârjă pentru a se ridica cu greu în
picioare.
Incantaţia a crescut în intensitate. În acelaşi timp tonalităţile acute au
sporit.
Tom a simţit că i se învârte mintea şi că, în lipsa sabiei, s-ar prăbuşi la
pământ. S-a sprijinit în băţul negru, aşteptând ca picioarele să capete mai
multă putere. Teeleh a rămas neclintit, la mai puţin de trei paşi în dreapta
lui, ţinându-şi acum aripile strânse lângă umeri, într-o postură impunătoare.
Tom a apucat sabia cu ambele mâini şi a smuls-o din pământ.
S-a uitat în sus, spre trupul care atârna pe cruce, îndeajuns de aproape
pentru a-l atinge. Apoi, încet, ţinând-o în mâna dreaptă, a înălţat sabia.
Incantaţia liliecilor a crescut în intensitate, transformându-se într-un
tumult, iar căpetenia a început să rânjească, cu un aer răutăcios pe faţă.
Clătinându-se pe picioare, Tom şi-a strecurat mâna stângă pe sub tunică,
până a ajuns la spate.
Iată. Pumnalul se afla la locul lui. L-a apucat şi l-a scos la lumină.
Efectul a fost imediat. O sută de mii de Shataiki au amuţit, ca şi cu m
undeva în spatele lor, vreun liliac mărunt s-ar fi împiedicat şi ar fi scos din
priză cordonul de alimentare care îi făcea să acţioneze la unison.
Tom s-a uitat lung la pumnalul ce sclipea în nuanţe de roşu şi nu i-a venit
să creadă. S-a întors către Teeleh, ţinând arma în faţa lui.
În lumina focului, Tom a văzut expresia îngheţată de pe faţa fiarei. A
fluturat pumnalul şi, plin de uimire, a văzut cum bestia sare înapoi îngrozită.
A simţit cum colţurile gurii i se ridică într-un surâs. A simţit adrenalina
parcă turnându-i energie în braţe şi picioare.

299
 A înaintat chinuit până la marginea luminişului. Scoţând ţipete ascuţite,
liliecii s-a risipit care încotro.
Bill. Nu-l putea lăsa acolo.
S-a răsucit pe călcâie. Dar nu a văzut nici urmă de Bill. Bineînţeles că nu
avea cum să fie. La fel cum nu exista nici nava spaţială.
Tom s-a uitat la Teeleh.
— Vezi ce este în stare Elyon să realizeze cu un singur om? l-a întrebat el
cu glas stăpânit. Un om şi o simplă lamă de lemn, iar tu nu mai eşti decât un
înveliş din piele.
Faţa căpeteniei s-a schimonosit de furie. A împuns cu o aripă spre Tom.
— Atacaţi-l! a răcnit el.
Un singur liliac, dovedind un curaj nebun, a coborât de pe o creangă
pentru a se îndrepta spre Tom. L-au urmat câţiva alţii, cel mult doisprezece.
Tom a simţit că îngheaţă de spaimă. Probabil că se grăbise când se
socotise învingător. A îndreptat pumnalul către primul atacator şi a rămas
înţepenit, aşteptând impactul.
Însă liliacul, rămas cu ghearele desfăcute şi trupul întins, s-a năruit la
pământ în chiar clipa în care strălucirea pumnalului întins în faţă i-a atins
pielea. Inerţia l-a făcut să se înfigă în sol, unde s-a chircit, transformându-se
într-o grămăjoară de blană.
Alţi doi lilieci au împărtăşit aceeaşi soartă, după care restul au renunţat la
orice încercare de atac, ţipând ascuţit, în semn de înfrângere. Simţind că îl
lasă picioarele, Tom s-a mutat de pe unul pe celălalt. A privit înapoi, spre
Teeleh, care rămăsese în picioare, tremurând.
— Nu, niciodată! a răcnit el. Nici acum, nici în veci. Niciodată nu vei
câştiga.
După aceea, Tom a întors spatele mulţimii de lilieci şi a ieşit cu paşi
şovăielnici din pădurea neagră, ţinând pumnalul ridicat deasupra capului.

Liliecii au rămas la o distanţă apreciabilă, dar din sunetele pe care le

scoteau se părea că toţi, până la ultimul, porniseră în urmărirea lui Tom.
Fâlfâind din aripi, clănţănind din dinţi, iar acum, ţipând strident.
Acum, Tom trebuia să găsească Traversarea. Cât de departe îl târâseră
liliecii după ce-l atacaseră în luminiş? Atunci era miezul zilei, după care se
lăsase noaptea când el fusese ţintuit pe cruce. Acum, se crăpa de ziuă.
Nu visase cât timp fusese inconştient. Ori, dacă visase, nu-şi putea aminti
ce visase. Ciudat. Ce se petrecea la Bangkok? Poate nimic. Ori poate nu exista
300
nici un Bangkok, tot astfel cum nu exista nici Bill şi nici naveta spaţială.
Poate că tocmai de aceea nu mai reuşea să viseze.
Soarele ce răsărea l-a salvat. O licărire slabă dinspre est. Tom a ajuns în
luminiş. Dacă acesta se afla spre est, atunci fluviul era drept înainte, spre
nord.
Pe cerul cenuşiu a apărut o pătură întunecată.
— Plecaţi! a strigat Tom, fluturând pumnalul.
Au răsunat nenumărate ţipete, iar cerul s-a luminat după ce liliecii s-au
împrăştiat din copaci. Apoi aceştia s-au aşezat la loc. De undeva, Teeleh
stătea la pândă.
Pândea şi aştepta.
După o oră, a ajuns la fluviu. Nu găsise Traversarea. Întrebarea care se
punea era dacă trebuia s-o ia spre stânga sau spre dreapta. Simţea arsuri pe
spate şi pe piept, acolo unde fusese crestat adânc. Dacă nu reuşea să
descopere Traversarea cât mai curând, trebuia să sară în apele fluviului şi
să-l traverseze înot. Putea face aşa ceva?
Tom s-a întors către est şi a alergat de-a lungul fluviului. Liliecii l-au
urmărit, rămânând însă în copaci. De cealaltă parte a apei, pădurea colorată
strălucea ca un curcubeu.
În momentul în care lua în consideraţie posibilitatea unui plonjon în
apele fluviului, Tom a întrezărit o strălucire chiar în faţă.
Gâfâind, s-a oprit. La o oarecare distanţă, arcuindu-se lenevos peste apele
verzi şi învolburate, puntea albă pornea dinspre pământul pârjolit,
întunecat, pe care se afla el, către un peisaj luxuriant, explodând de culoare
şi viaţă.
Traversarea.
Văzând calea de salvare, a înghiţit în sec şi a ţâşnit înainte pe picioarele
încă nesigure. Reuşise.
Chiar reuşise să găsească drumul de întoarcere! Până în acel moment se
aflase de două ori faţă în faţă cu Teeleh şi supravieţuise. La urma urmelor,
liliacul cel mare şi respingător nu era chiar atât de puternic. Totul ţinea de
ştiinţa de a-l înfrânge. Cunoaşterea era cheia. Dacă ştiai ce ai de făcut,
atunci…
În plin avânt, Tom s-a oprit.
Acolo, în apropierea podului, pe malul celălalt, se zărea o siluetă umană,
profilată pe fundalul pădurii ce răspândea lumină.
Tanis!
301
 Bărbatul s-a uitat fix la Tom, care rămăsese împietrit ca o statuie. Ţinea în
mâini o sabie ca a lui Tom. O sabie?
Aerul s-a învolburat. Teeleh a aterizat pe pământ, exact în faţa lui Tanis.
Nu mai era creatura neagră şi respingătoare, ci un liliac frumos, care licărea
în albastru şi auriu. Tom a simţit un fior de-a lungul şirei spinării.
Shataiki-ul şi-a strâns aripile şi a deschis gura larg. La început, nu s-a
întâmplat nimic. După aceea a început să intoneze ceva.
Sunetele scoase de Teeleh, cu limba atârnându-i din gură, nu se comparau
cu nimic din ceea ce auzise până atunci Tom. Nu ţineau de vorbirea
articulată. Făceau parte dintr-un cântec. Unul alcătuit din note lungi, joase,
înfiorătoare, care păreau să dea naştere unor vibraţii dense, care îl izbeau pe
Tom drept în piept.
Era ca şi cum fiara ar fi păstrat pentru sine acel cântec vreme de o mie de
ani, aducând la perfecţiune fiecare ton, fiecare cuvânt. Păstrându-l pentru
acea zi.
Apoi cuvintele au însoţit cântecul.
— Primule născut, a intonat căpetenia, desfăşurându-şi aripile. În aripa
dreaptă ţinea un fruct. Prietene, vino fără nici o teamă.
Cântecul a reverberat prin aer. O melodie frumoasă. Un cântec de pace,
iubire, bucurie şi despre fructe atât de delicioase, încât nimeni nu ar fi putut
rezista ispitei.
Iar Tom ştia că trebuia să reziste, cu orice preţ.
Tanis l-a urmărit uimit pe Teeleh.
Într-un târziu, Tom şi-a regăsit glasul. A început să urle, să răcnească la
Tanis. Dar Teeleh a continuat să cânte tot mai tare, acoperindu-i strigătul.
Erau două melodii, împletite într-una singură, răsucite şi îmbinate într-un
singur cânt. Pe de o parte, o frumuseţe stranie, nefirească. O viaţă care-ţi tăia
respiraţia. Pe de alta, teroarea. Moartea nesfârşită.
S-a uitat la Tanis. Expresia de încântare, parcă lipită de faţa lui, i-a sugerat
lui Tom că omul nu putea să audă celelalte note. Cele anapoda. El auzea doar
cântecul melodic. Tonurile pure ale cântecului, care rivaliza cu sunetele
scoase de Johan, ori cu acelea cântate de…
Apoi, Tom a recunoscut una dintre melodii. O mai auzise în lac! Un cântec
al lui Elyon!
Pe măsură ce semnificaţia cântecului îi era tot mai limpede, Tom s-a
străduit să se ridice în picioare. A făcut un efort să ţipe, scoţând tot aerul din
plămâni:
302
 — Tanis, fugi! Apoi Tom a mai strigat o dată, dorind ca glasul lui să fie
auzit peste fluviu: Fugi!
Tanis era fascinat de liliacul uriaş.
— Fugi, Tanis! a răcnit Tom.
A ajuns la Traversare şi a simţit că i se împleticesc picioarele pe arcada de
urcare. Nu reuşea să vadă limpede din cauza durerii şi epuizării, dar le-a
impus picioarelor să se mişte în continuare. În spatele lui, cântecul lui
Teeleh continua să umple aerul.
— Pleacă de aici! a strigat Tom.
Apoi s-a ciocnit de Tanis. L-a doborât la pământ. Sabia s-a răsucit în aer,
apoi a căzut în fluviu.
— Ţi-ai pierdut minţile?
Omul a bombănit ceva, apoi a sărit în picioare.
— Fugi! Atât îţi spun: Fugi!
Şi Tom l-a împins pe Tanis spre pădurea colorată.
Rămas în urma lor, Teeleh a ridicat vocea, care a amintit de un adevărat
cor:
— Am puteri pe care nici nu ţi le poţi imagina, Tanisss!
După aceea, sunetele Traversării s-au stins.
Au ajuns în poiana în care Tom fusese vindecat prima oară, la cincizeci de
metri de fluviu, iar Tom şi-a dat seama că nu era în stare să mai facă nici un
pas în plus. Lumea din mintea lui s-a răsucit nebuneşte, după care s-a
prăbuşit în iarbă. Pentru o clipă, şi-a dat seama că Tanis îngenunchease
lângă el, ţinând un fruct în mană.
Apoi nu a mai perceput nimic, cu excepţia bătăilor îndepărtate ale
propriei inimi.

303
 31

Tom stătea moale pe canapea, părând liniştit, dar şi trist, şi-a spus Kara.
Însă dincolo de acea expresie doar Dumnezeu ştia ce se petrecea cu
adevărat. Dormise două ore, dar, dacă ea nu se înşela, acest răstimp putea
însemna două zile în pădurea colorată, presupunând că acolo nu dormea.
Uimitor. Păcat că nu o putea aduce pe Rachelle. Ori să-l poată însoţi şi ea
acolo.
Agitaţia personalului de securitate, a secretarelor şi a tehnicienilor de
laborator îmbrăcaţi în halate albe se mai potolise în acele momente, astfel că
rămăseseră singuri în încăperea spaţioasă pe care ajunseseră să o considere
drept camera de criză.
Trecuseră şase ore de când Raison ceruse efectuarea testelor. Şi încă nu
primise rezultatul. Mai precis, răspunsul definitiv. Imediat după ce Tom
adormise, Kara constatase o oarecare animaţie, când Peter dăduse buzna în
cameră, mormăind ceva neinteligibil. Apoi, Peter se răsucise pe călcâie şi
intrase în fugă în biroul lui Raison.
Când însă Kara l-a urmat, Raison a susţinut că rezultatele nu erau
concludente. Trebuiau să fie siguri. Să nu existe nici un dubiu. Încă un test.
Kara şi-a privit ceasul. Dacă nu-l trezea acum pe Tom, era posibil să nu
mai doarmă bine la noapte, şi avea o nevoie disperată de somn. L-a scuturat
uşor.
— Thomas?
El a sărit în sus.
— Tanis! Apoi a privit speriat în jur. A răcnit numele primului născut din
pădurea colorată. Tanis!
— Thomas, eşti la Bangkok.
El s-a uitat la ea, a închis ochii şi a lăsat capul să-i cadă.
— Doamne. Vai, Doamne, ce rău a fost.
— Ce s-a întâmplat?
El a scuturat din cap să se dezmeticească.
— Nu sunt sigur. Am intrat în pădurea neagră.
— Şi? Ai aflat ceva?
— Nu există nici o navă. Şi e negru! Teeleh e… şi s-a oprit, simţind un nod
în gât.
304
 Kara l-a frecat pe spate.
— Uşurel. Nu-i nimic. Acum te afli aici.
Tom s-a reorientat cu repeziciune.
— Ai descoperit ceva despre germenul Raison?
— Nu… n-a vrut să-mi spună. Şi Tom s-a prins de cap, şi atunci Kara a
văzut că îi tremurau mâinile. O nebunie. A fost o demenţă, Kara.
Ea şi-a petrecut o mână pe după umărul lui, trăgându-l mai aproape.
— N-ai păţit nimic, Tom. Uşor.
El a ridicat privirea.
— Aici s-a întâmplat ceva?
— Nimic pozitiv. Încă se fac teste.
Tom a oftat şi s-a aşezat din nou pe canapea. Kara s-a ridicat şi a început
să măsoare încăperea, încercând să analizeze situaţia.
— Sigur n-ai păţit nimic? Niciodată nu te-am văzut trezindu-te atât de
tulburat.
— N-am nimic, a spus el, dar nu era adevărat.
— Poate că ar fi bine să apelăm la un psiholog, a propus Kara. Poate că
între visele tale există legături pe care nu le pricepem. Ori poate găsim o cale
să le controlezi într-o mai mare măsură, să-ţi sugereze mai multe cât dormi
sau…
— Nu. Nici nu mă gândesc să las un psiholog să-mi scotocească mintea.
Realitatea este că Svensson are deja germenul, iar eu ştiu că Teeleh nu-mi va
spune ce vrem noi. Nu avem nici o şansă.
— Şi acolo e la fel?
— Unde?
— În pădurea colorată.
Tom s-a ridicat brusc, rămânând cu privirea pierdută în gol. S-a apropiat
de fereastră şi a privit afară.
E terminat.
— Nu ştiu, a spus el. S-a întors apoi spre ea. Dacă nu mă întorc acolo,
situaţia ar putea deveni disperată. Se întâmplă ceva cu Tanis. Dacă
traversează podul… Tom s-a apropiat de sora lui. Trebuie să mă întorc acolo,
Kara. Ajută-mă!
— Abia te-ai trezit! Avem nevoie de tine aici. Iar acolo dormi, nu?
— Acolo mi-am pierdut cunoştinţa.
— O să te trezeşti la vremea potrivită. Nu are importanţă cât timp stai
treaz aici. Duratele nu sunt corelate, sau ai uitat? S-ar putea să îngenuncheze
305
cineva chiar acum, trezindu-te. Nu poţi să controlezi asta. Dar poţi controla
perioada pe care o petreci treaz aici. Acum te vrem treaz. Avem nevoie de
mintea ta. Rezultatele testelor vor fi anunţate dintr-o clipă în alta.
Tom s-a gândit o clipă şi a dat din cap. S-au aşezat apoi pe canapea, unul
lângă celălalt.
— Eşti sigur că nu poţi obţine şi alte informaţii din pădurea neagră?
— Da.
— Iar Rachelle nu te-a ajutat?
— Nu.
— Atunci, ce soluţie ne-a rămas?
El s-a încruntat, căzând pe gânduri.
— Monique. Cred că ea prezintă o importanţă deosebită. Trebuie s-o
găsim. Poate pot să fac ceva în pădurea colorată care să mă ajute s-o găsesc.
— Cred că ai dreptate: ea este cheia.
— Am avut-o, Kara. În braţe. Aş fi putut să o pun pe umăr şi să plec de
acolo. Sau poate că trebuia să rămân.
— Ai ţinut-o în braţe pe Monique?
— M-a şi sărutat ca să distragă atenţia celor care ne supravegheau şi să-
mi poată spune despre Svensson şi despre virus. Dar nu asta e important.
— Ba dimpotrivă, a insistat Kara. Aproape sigur ţii la ea, deşi abia ai
cunoscut-o.
— E ridicol.
— Poate că nu. În alte împrejurări. Acum însă lucrurile se leagă, a zis Kara
şi s-a ridicat de pe canapea. Vorbeşti mereu despre salvarea lui Rachelle, în
vreme ce Monique are nevoie exact de asta. Şi poate că legătura e şi mai
strânsă. Poate că ai dreptate. Poate că trebuie să o salvezi pe Monique. Nu
cred că se pune problema de a-l împiedica pe Svensson, ci de a o salva pe
Monique. S-ar putea ca visele să-ţi comunice tocmai asta. Din ce alt motiv te-
ai îndrăgosti de ea?
Tom a dat să protesteze, dar s-a răzgândit.
— Din câte-am auzit, oricum este imposibil să împiedici pe cineva să
răspândească virusul. Să lăsăm autorităţile să rezolve treaba asta.
— Grozav, iar Tom se duce după Monique. Nu avem nevoie de
profesionişti, de CIA, de armată ori de echipe SWAT. Nu vă temeţi, îl avem pe
Tom.
— Azi-dimineaţă te-ai descurcat foarte bine, a spus Kara.
El s-a întors către fereastră şi a rămas cu mâinile în şolduri.
306
 — Nu mai pot face aşa ceva.
— Ba poţi. Şi s-ar putea ca acesta să fie doar începutul. Probabil că va
trebui să mai deprinzi lucruri noi.
El nu i-a răspuns.
— Vorbesc serios, Tom. Uită-te la tine. Tu nu mori, şi lupţi ca nimeni altul.
Tu…
— Crede-mă, tipul acela îmi poate rupe gâtul cu o singură lovitură. De
fapt, m-a şi ucis. De două ori.
— Mie nu-mi pari mort. Când te-am auzit la telefon, glasul tău nu părea să
aparţină unui mort. Ba chiar ai devenit oarecum romantic. Nu mai fi atât de
încăpăţânat. Vreau doar să te ajut.
Tom a inspirat adânc.
— Eu tot Tom am rămas. N-am vrut eu aşa ceva. Şi nici nu vreau să fac
asta. Sunt obosit, mă simt moale ca o cârpă.
Părea gata să izbucnească în lacrimi.
Kara s-a apropiat de el şi l-a cuprins de talie cu braţul. El şi-a lăsat capul
pe umărul ei.
— Îmi pare rău, Tom. Nu ştiu ce să mai spun. Doar că te iubesc. Ai
dreptate, ai rămas acelaşi Tom. Dar am senzaţia că Tom e mai mare decât ar
putea crede cineva, inclusiv eu. Cred că nu am văzut decât începutul.
Uşa din dreapta lor s-a deschis brusc. Alb la faţă, Jacques de Raison a
intrat în cameră.
— Ei, bine? a făcut Tom. Ai rezultatul?
— Monique are dreptate. Şi tu, la fel. Vaccinul suferă mutaţii la 81,92
grade Celsius. Din câte se pare, virusul rezultat este extrem de contagios, şi
probabil mortal.
— Asta nu mă surprinde defel, a spus Tom.

Pe faţa lui Valborg Svensson apăruse un zâmbet care refuza să dispară. În

mâna dreaptă ţinea o eprubetă sigilată conţinând un lichid galben care radia
lumina ce provenea de la becul puternic aflat deasupra capului. Rămăsese cu
mâna stângă în poală, tremurându-i uşor. A strâns degetele.
— Cine ar fi crezut? a spus el. Istoria s-a schimbat din cauza câtorva
picături din acest lichid cu aspect nevinovat şi a unui om care a avut curajul
să-l folosească.
În laboratorul aflat la etajul de dedesubt se găseau opt specialişti care
discutau şi priveau pe furiş fereastra în spatele căreia stătea Svensson. Se
307
numeau Mathews, Sestanovici, Burton, Myles… şi lista continua. Câţiva
dintre cei mai buni şi, în ultima vreme, cel mai bine plătiţi virusologi. Îşi
vânduseră sufletele cauzei lui Svensson. Şi totul în numele ştiinţei. Elaborau
viruşi de dragul de a crea antiviruşi. Lui Svensson nu-i păsa câţi dintre ei
credeau cu adevărat că făceau ceva nevinovat. Realitatea era că se bucurau
de banii lui. Şi, lucrul cel mai important, cu toţii înţelegeau care era preţul
pentru încălcarea clauzei de confidenţialitate.
— Ad-o sus, a spus el.
Carlos a plecat fără să comenteze.
Câte miliarde investise în această aventură? Prea multe pentru a mai ţine
socoteala. Exploraseră cu meticulozitate, folosind ultimele cuceriri ştiinţifice
şi, cu toate astea, până la urmă, totul se redusese la un vaccin şi puţin noroc.
Svensson cunoştea istoria războaielor bacteriologice atât de bine, încât
putea cita şi în somn atacurile similare.
1346: Tătarii aruncă soldaţi bolnavi de ciumă peste zidurile cetăţii Caffa,
de la Marea Neagră, pe care o asediau.
1422: Atacatorii aruncă stârvuri în descompunere peste zidurile unui
castel din Boemia.
Revoluţia Americană: Forţele britanice expun civili la vărsat de vânt, la
Quebec şi Boston. Încercarea de la Boston eşuează; cea de la Quebec face
prăpăd în rândurile armatei continentale.
Primul Război Mondial: Germanii încearcă să infecteze vitele care se
transportau spre ţările forţelor Aliaţilor. Impactul final asupra războiului:
neglijabil.
Al Doilea Război Mondial: Unitatea 731 a Armatei Imperiale Japoneze
lansează un atac biologic pe scară extinsă în China. Zece mii de persoane
mor în Manciuria în anul 1936. În 1940, asupra oraşelor Ningbo şi Quzhou
sunt aruncaţi saci plini cu purici infectaţi. Spre sfârşitul războiului,
americanii şi sovieticii elaborează programe importante de producere a
armelor biologice.
Războiul Rece: Programele de obţinere a armelor biologice capătă
amploare atât în Statele Unite, cât şi în Uniunea Sovietică, cercetându-se
folosirea a sute de bacterii, viruşi şi toxine biologice. În 1972, peste o sută de
naţiuni semnează Convenţia privind Armele Biologice şi Toxinele,
interzicând producerea de arme biologice. Nu există metode de impunere a
legii. În 1989, Vladimir Pasecinik se refugiază în Marea Britanie şi afirmă că
sovieticii au obţinut, prin inginerie genetică, o super-ciumă, un antrax care
308
poate fi inhalat şi este rezistent la orice antibiotic. Programul sovietic
foloseşte sute de specialişti, dintre care mulţi se împrăştie în toată lumea
după dezmembrarea Uniunii Sovietice. Unii dintre aceştia se stabilesc în
Irak. Alţii îşi găsesc adăpost în Alpii elveţieni, sub comanda lui Valborg
Svensson.
Începutul secolului XXI: Prima utilizare reuşită a unei arme biologice.
Germenul Raison redefineşte structurile de putere ale lumii moderne.
Acest ultim lucru încă nu a devenit istorie, desigur. Însă eprubeta din
mâna lui Svensson spunea că asta se va întâmpla curând. În realitate, spre
deosebire de armele nucleare, armele biologice erau doar în faza de
embrion. Cine înţelegea acest lucru înţelegea şi că omul care va câştiga cursa
neoficială de a obţine arma biologică perfectă va deţine mai multă putere
decât orice alt om din istorie. Punct.
Uşa s-a deschis, iar Carlos a împins-o în cameră pe Monique de Raison.
— Ia loc, a invitat-o Svensson.
Cu puţină încurajare din partea lui Carlos, ea s-a aşezat.
— Ştii ce s-ar întâmpla dacă aş scăpa eprubeta asta pe podea? a întrebat-
o Svensson. Nu aştepta nici un răspuns din partea ei. Vreme de trei
săptămâni, nimic, dacă prietenul tău are dreptate. Şi eu îţi spun că
specialiştii consideră că nu se înşală. A avut dreptate în privinţa virusului,
aşa că de ce n-ar avea în legătură cu perioada de incubaţie?
Nici o reacţie. Monique era convinsă de asta.
— Dacă ai şti cu câte probleme ne-am confruntat de-a lungul anilor ca să
ajungem în situaţia de azi. Cercetarea anticorpilor monoclonali, a genelor,
chimie combinatorie, inginerie genetică – am scotocit întregul Pământ în
căutarea portiţei potrivite.
Ea a rămas cu ochii la eprubetă.
— Iar astăzi am găsit soluţia. Germenul Raison – sună frumos, nu crezi?
Acum am nevoie de antivirus sau de antidot. Pentru asta există două opţiuni.
Unu: Îi pot pune pe oamenii mei la treabă în baza cifrelor pe care le avem
deja. În cele din urmă vor obţine ceea ce-mi trebuie. Ori, doi: te conving pe
tine să realizezi antivirusul. Ştii mai multe decât oricine despre aceste gene.
În orice caz, tot voi avea antivirusul. Dar prefer o soluţie rapidă celei care ar
putea trena vreme de zile, săptămâni sau chiar luni.
— Chiar îţi închipui că o să mişc vreun deget ca să te ajut să duci la bun
sfârşit această… nebunie?

309
 Monique avea înfăţişarea cuiva care se gândea serios să atace. Dacă n-ar fi
avut mâinile legate, probabil că ar fi încercat. Avea un spirit nobil.
— Dar ai făcut-o deja, a spus el. Ai creat vaccinul şi ai făcut cercetări cu
rezultate pe care nici nu le-am visat. Acum e momentul să ne ajuţi la găsirea
antidotului. Monique, nu te interesează şi leacul?
— Fără antivirus nu ai nimic.
— Inexact, a spus Svensson. Am virusul. Şi-l voi folosi. În orice caz.
— Atunci aruncă eprubeta pe podea, a spus ea, nepăsătoare. Să murim
împreună.
El a zâmbit.
— Nu mă ispiti. N-o să fac asta, pentru că am convingerea că ne vei ajuta.
Dacă nu de alta, faptul că acum virusul există îţi va forţa mâna. Fiecare zi
care va trece fără să existe o modalitate de protecţie a populaţiei lumii
împotriva acestei boli va reprezenta un chin pentru tine.
— Nu crezi că tatăl meu a început cercetarea pentru crearea unui
antivirus?
— Dar cât timp îi va trebui? Luni, în cel mai bun caz. Eu, pe de altă parte,
ştiu de unde să încep. Sunt încredinţat că îl putem realiza într-o săptămână.
Cu ajutorul tău, bineînţeles.
— Nu.
— Nu?
— Nu.
Monique avea să se răzgândească în răstimp de douăzeci şi patru de ore.
— Ai douăsprezece ore la dispoziţie ca să-ţi schimbi părerea. După aceea
te voi sili.
Monique nu a reacţionat.
— Nimic altceva, Carlos?
— Nimic.
Primul apel din partea autorităţilor fusese primit în urmă cu două ore. Un
telefon politicos din partea guvernului ţării lui, solicitându-i un interviu într-
o problemă de cea mai arzătoare prioritate. Asta însemna că deja îl
suspectau. Fascinant. Thomas Hunter era la originea acestei intervenţii.
Visătorul. Carlos spusese că îl ucisese pe acel om în camera de hotel, însă
presa scrisă şi vorbită susţinea altceva. Ori îl minţise Carlos cu bună ştiinţă,
ori, mai plauzibil, fusese păcălit de acel om. Ceva ce trebuia ţinut minte.

310
 Autorităţile nu aveau suficiente motive pentru a emite un mandat de
percheziţie. Acceptase să dea o declaraţie, dar abia peste două zile. Atunci
nu va mai avea nici o importanţă.
— E totul gata?
— Da.
— Atunci trecem la mişcarea următoare. Vreau să-l elimini pe american.
L-a urmărit atent pe Carlos. Nici nu a tresărit, rămânând cu privirea
netulburată.
— L-am împuşcat de două ori. Spui că nu e mort?
Monique a aruncat o privire spre Carlos. Şi ea ştia ceva.
— E suficient de viu ca să apară la ştiri. Tot el este şi sursa antivirusului. Îl
vreau mort cu orice preţ.
Monique s-a întors către el.
— Eşti conştient că mâna ta dreaptă minte? Unul dintre cei care a venit
după mine la laboratorul din afara Bangkokului era Thomas Hunter. Carlos
ştie prea bine asta. De ce nu ţi-a spus?
— Thomas Hunter? a făcut Carlos şi s-a uitat surprins la Monique. Nu
cred că e posibil. S-ar putea să nu fi murit, dar a încasat două gloanţe în
piept. Şi e civil, nu militar.
Acuzaţia ei avea menirea de a genera neîncredere. Isteaţă fată. Însă el
avea mai multe motive de neîncredere în ce o privea pe ea decât pe Carlos.
Bărbatul născut în Cipru s-a întors spre Svensson.
— Eu plec imediat. Thomas Hunter va muri în următoarele patruzeci şi
opt de ore. Ai cuvântul meu.
Svensson s-a uitat spre laborator. Tehnicienii se strânseseră în jurul a trei
staţii de lucru, evaluând informaţiile referitoare la şirul de numere pe care
Carlos le obţinuse de la Thomas Hunter.
Svensson se confrunta acum cu două riscuri majore. Unu, ca operaţiunea
să fie descoperită. Improbabil, având în vedere planificarea meticuloasă,
însă tot existau anumite riscuri. Iar sincronizarea era acum esenţială.
Cel de-al doilea risc era ca nici oamenii lui, nici Monique să nu poată crea
antivirusul la vreme. Era dispus să-l accepte. Acum i se cunoştea numele;
mai devreme sau mai târziu se va afla adevărul. Dacă nu reuşea, avea să-şi
petreacă restul vieţii în închisoare sau să moară. Cea de-a doua variantă i se
părea mai atrăgătoare.
— Îi voi contacta pe ceilalţi peste câteva ore. Ne vedem la facilitatea de
control imediat ce îl elimini pe Hunter. Acum ia-o şi pe ea.
311
 Tom a privit atent la ecranul monitorului, pe care apăruse ceea ce se
vedea la microscopul electronic. Germenul Raison. A încercat să-şi
imagineze felul în care o mare de asemenea viruşi minusculi puteau face rău
chiar şi unui purice, darămite să ucidă câteva miliarde de oameni. Arătau ca
un vehicul selenar al misiunii Apollo, un bob pe picioare care îşi părăsise
celula-gazdă.
— Ăsta e germenul Raison?
— Întocmai, i-a răspuns Peter. Pare inofensiv, nu?
— Seamănă cu o maşinuţă. Prin urmare, mutaţia se păstrează chiar dacă
temperatura scade?
— Da, din nefericire. Este extrem de ciudat, să ştii. Nici o reglementare
sau protocol nu sugerează ca vaccinurile să fie testate la o temperatură atât
de ridicată. Nimeni nu ar fi bănuit că o mutaţie ar fi posibilă în asemenea
condiţii.
Tom s-a îndreptat de spate. Jacques de Raison stătea alături de Kara şi de
alţi şase specialişti în halate albe.
— Şi cum putem şti de ce este în stare virusul?
Peter s-a uitat la Raison, care a încuviinţat cu un gest din cap.
— Arată-i.
Peter i-a condus la un alt monitor.
— Ne fundamentăm concluziile pe o simulare. Acum doi ani, asta ne-ar fi
luat o lună, dar graţie noilor modele pe care le-am elaborat în colaborare cu
DARPA5, timpul s-a redus la câteva ore. A tastat ceva şi ecranul s-a luminat.
Introducem semnătura genetică a virusului în model – în cazul de faţă, uman
–, iar apoi lăsăm computerul să simuleze efectul infecţiei. Putem astfel
concentra două luni în doar două ore.
— Afişează pe ecran, Peter, l-a îndemnat Raison.
Imaginea a umplut ecranul aflat deasupra capetelor lor.
— Stai puţin… aşa.
A apărut o singură celulă.
— Aceasta este o celulă normală prelevată de la un ficat uman. Pe
membrana exterioară se vede fixat germenul Raison, introdus prin sânge…
— Nu-l văd.

5
Defence Advanced Research Projects Agency – Agenţia pentru proiecte de cercetare
avansată în domeniul apărării (n. tr.).
312
 — Este foarte mic, iar ăsta este unul dintre motivele pentru care se
comportă atât de bine ca agent răspândit pe calea aerului. Peter s-a apropiat
şi a indicat cu o baghetă către partea stângă a celulei. Excrescenţa aceasta
mică de aici este germenul Raison.
— Fiara ucigaşă? a întrebat Tom. Greu de crezut.
— Aici e în prima zi, înainte ca lisogenia să…
— N-ai putea să-mi explici în cuvinte mai simple? Să spunem că sunt un
puşti dintr-a cincea.
Peter a zâmbit jenat.
— Am înţeles. Viruşii nu sunt celule. Nu cresc şi nici nu se multiplică
asemenea celulelor. Constau în esenţă dintr-un înveliş care adăposteşte o
părticică de ADN. Ştii ce e ADN-ul, da?
— Matricea vieţii şi aşa mai departe.
— Destul de bine. Ei bine, acest înveliş pe care îl numim virus se poate
fixa pe peretele celulei şi îşi injectează ADN-ul viral în interiorul ei.
Socoteşte-l o insectă perfidă. ADN-ul introdus se strecoară în ADN-ul celulei-
gazdă, în acest caz o celulă hepatică, astfel încât această celulă va fi silită să
producă alte învelişuri virale, dar şi secvenţe de ADN viral identice. Mă
urmăreşti?
— Şi gândacul acela mic e în stare de toate astea? Ai fi înclinat să crezi că
are minte.
— Şi asta, dar nu numai atât. Viruşii sunt asamblaţi; ei nu cresc. Ei ocupă
gazda şi o transformă într-o uzină de produs învelişuri virale, care repetă
procesul.
— Precum Borgii colectivi din Star Trek? a întrebat Thomas.
— În multe privinţe, da, ca Borgii. Ei ucid celulele prin producerea unui
număr atât de mare de învelişuri, încât gazda practic explodează. Procesul
se numeşte lisogenie.
— Nu am auzit de aşa ceva la orele de biologie.
— Unii viruşi stau în amorţire şi aşteaptă până când gazda este supusă
unui stres, iar atunci încep să se construiască, a continuat Peter. Asta se
numeşte latenţă. În cazul de faţă, virusul nostru porneşte foarte încet, dar
după două săptămâni devine agresiv, iar dezvoltarea lui exponenţială
copleşeşte organismul în câteva zile. Uită-te.
Peter a revenit la tastatură şi a dat o comandă. Încet, imaginea de pe
ecran a început să se modifice. Virusul a injectat celula-gazdă ca un scorpion.
Celula hepatică a început să se modifice, apoi a suferit o hemoragie.
313
 — Lisogenia, a spus Thomas.
— Întocmai.
Imaginea s-a extins, şi mii de celule similare au suferit acelaşi proces.
— Un organism uman infectat de acest virus se va consuma singur
dinspre interior.
A mai tastat ceva. Au urmărit în tăcere pe măsură ce simularea se
desfăşura în cazul inimii umane. Organul a început să se destrame când
nenumăratele sale celule au început să sângereze.
— Mortal, a spus Peter.
— Şi cât durează? a întrebat Tom.
— În baza acestei simulări, virusului îi trebuie mai puţin de trei
săptămâni ca să capete forţă pentru a afecta funcţionalitatea organelor. A
ridicat din umeri. Apoi, e o chestiune de zile, în funcţie de rezistenţa
subiectului.
Tom s-a întors către Raison.
— Înţeleg că acum vorbim aceeaşi limbă, da?
— Da. Evident.
— Şi i-ai informat pe cei de la CDC?
— Tocmai ne pregătim s-o facem. Dar trebuie să înţelegi, domnule
Hunter. Acesta este doar un scenariu, nu o criză. În afara laboratorului,
germenul Raison nici măcar nu există. Aşa ceva nu s-ar putea produce în
natură.
— Îmi dau seama de asta. Dar ştiu dintr-o sursă sigură că o anumită
persoană intenţionează să ocolească natura. S-ar putea să fie deja prea
târziu, dar în cazul, foarte improbabil, că nu este, trebuie să ne mobilizăm ca
şi cum ne-am confrunta cu o criză. Ca să-l blocăm pe Svensson, trebuie să
obţinem antivirusul în cel mult două săptămâni.
— Imposibil, a spus Raison.
— Aud mereu asta, a mormăit Tom. S-a întors către Peter. Având la
dispoziţie atâtea computere şi programe, nu poţi crea un antivirus?
— Îmi pare rău, dar asta e cu totul altă poveste. În cel mai bun caz, am
reuşi în două luni, dar în nici un caz în trei săptămâni.
Tom a surprins privirea Karei. Avea o anumită expresie în ochi.
Chestiunea rămânea pe umerii lui. Dar el nu voia să se ocupe singur de tot.
— Dacă am avea-o aici pe Monique, a spus Peter, poate că am reuşi. Ea a
introdus prin inginerie genetică anumite particularităţi în toate vaccinurile
ei pentru a le proteja împotriva furtului sau imixtiunilor. E în esenţă un
314
comutator secret care este declanşat de introducerea unui alt virus obţinut
prin inginerie genetică, iar acesta face ca vaccinul să devină inofensiv. Dacă
ceea ce a reuşit ea prin inginerie genetică a supravieţuit mutaţiei, virusul ei
unic ar putea ucide şi germenul ucigător creat de Svensson.
— Deci, ea ar putea deţine cheia problemei?
— Probabil. Presupunând că mutaţia nu a distrus accesul la comutatorul
secret.
Cei din încăpere au rămas tăcuţi.
— Şi nu deţineţi acest comutator creat de ea? Unde îl păstrează, în minte?
Mi se pare stupid.
— Până la data la care orice vaccin este aprobat de comunitatea
internaţională, ea păstrează cheia secretă. În acest fel, Monique se asigură că
nimeni, nici măcar angajaţii companiei, nu fură sau nu intervine în ceea ce
priveşte tehnologia.
— Prin urmare, ea nu ţine evidenţe.
— Nu este o chestiune complicată dacă ştii ce gene trebuie manipulate, a
spus Peter. Dacă nu există evidenţe, nimeni nu are cum să ştie care sunt
acestea. În orice caz, e problematic. S-ar putea ca şi acel comutator să fi
suferit mutaţii, la fel ca vaccinul.
— Fireşte, vom face cercetări, a zis Jacques de Raison. Dar, după cum vezi,
trebuie să o găsim pe fiica mea.
— De acord, a spus Tom. Pe de altă parte, trebuie să trezim lumea la
această realitate.
Tom a ieşit din încăperea aceea epuizat şi, mult mai grav, simţindu-se
neputincios. Se afla încă în stare de arest la domiciliu pentru răpire. A dat
vreo zece telefoane, dar i s-a amintit imediat de motivul sosirii lui la
Bangkok. Ştirile de acest fel nu erau bine primite dacă proveneau de la o
sursă atât de neserioasă ca el. Mai ales că acum se bucura de faima de a o fi
răpit pe Monique.
Din fericire, Raison Pharmaceutical impunea un respect deosebit.
Prin fax sau alte mijloace, informaţiile referitoare la posibila mutaţie pe
care ar putea să o sufere vaccinul Raison au ajuns la cunoştinţa masivei
birocraţii a serviciilor de sănătate.
Asta nu a făcut pe nimeni să se grăbească pentru a găsi răspunsuri.
Nu era vorba de o criză.
Nici măcar nu constituia o problemă.

315
 Reprezenta doar un scenariu posibil în cadrul unuia dintre modelele
deţinute de Raison Pharmaceutical.
Tom s-a prăbuşit pe pat la ora nouă în acea seară, mort de oboseală, dar
chinuit de ideea că probabilitatea ca acel scenariu să devină realitate era de
sută la sută.
I-a trebuit o oră pentru a adormi.

316
 32

Tanis stătea singur pe dealul care domina satul. Amintirea evenimentelor

din cursul dimineţii continua să nu-i dea pace. Pentru prima oară în viaţă,
văzuse creatura din pădurea neagră, iar experienţa se dovedise copleşitoare.
Emoţionantă. Cel mai mult îl surprinsese cântecul. Acea creatură uimitoare
nu era fiara neagră şi îngrozitoare din poveşti şi din imaginaţia lui vie.
Îl salvase pe Thomas. Acest lucru justifica vizita făcută în pădurea neagră.
Aşadar, făcuse o faptă bună.
Înainte de a pleca, Tanis rămăsese câtva timp alături de Thomas. Lucru
ciudat, nu dorise deloc să stea împreună cu el după ce se trezise.
Revenise şi-şi petrecuse ceva timp în sat. Rachelle îl întrebase dacă nu-l
văzuse pe Thomas, iar el îi spusese că-l lăsase dormind.
Se plimbase prin sat simţindu-se firesc şi liniştit. Pe la amiază, totuşi, a
simţit că trebuia să se ducă undeva singur pentru a analiza evenimentele ce
continuau să i se deruleze prin minte. Aşa ajunsese aici, pe culmea dealului,
de unde se putea vedea întreaga vale.
Tanis se dusese să ia sabia pe care el o aruncase în pădure cu o zi în urmă,
şi nu o găsise. Şi nu numai atât, dar şi Thomas lipsea. Nu era sigur de ce
trăsese concluzia că Thomas dusese sabia dincolo de Traversare – poate
pentru că aceeaşi idee îl frământa şi pe el –, dar după ce căutase peste tot,
decisese să facă o altă sabie şi să plece spre Traversare, în căutarea lui Tom.
Cel mai mult îl interesa faptul că Thomas reuşise să se întoarcă viu din
pădurea neagră. Şi asta nu doar o dată, ci de două ori.
Creatura… aceasta se dovedise ceva ieşit din comun. Nu şi-l închipuise pe
Teeleh aşa cum îi apăruse. Adevărat, nici nu-şi imaginase că în pădurea
neagră putea exista o asemenea fiinţă. Trebuia să recunoască: era unic
datorită ochilor verzi şi blănii aurii. Însă cântecul…
Vai, ce cântec!
Adevărul era că Tanis ţinea foarte mult să revadă acea creatură. Nu dorea
să ajungă în pădure şi să bea din apă, desigur. Asta ar fi însemnat moartea
lui. Mai mult, îi era interzis. Însă nimeni nu îl oprea să întâlnească acea
creatură neagră la fluviu.
Iar Thomas o făcuse deja.

317
 Tanis a aruncat o privire spre soare. Tot analizând evenimentele în gând,
stătuse acolo mai bine de o oră. Dacă pleca imediat, putea ajunge la pădurea
neagră şi reveni de acolo fără ca nimeni să-i simtă lipsa.
S-a ridicat, destul de nesigur, în picioare. Dorinţa pe care o simţea era
suficient de ciudată pentru a-i provoca o uşoară stare de derută. Nu-şi
amintea să mai fi simţit vreodată o asemenea tulburare stranie. Vreme de o
clipă, a crezut că ar trebui să revină în sat şi să uite cu totul de creatură şi de
pădurea neagră. Însă a decis imediat să ignore acel gând. La urma urmelor,
voia să-l înţeleagă pe acel duşman al său. Fără a mai vorbi de cântec. Dacă îţi
înţelegi duşmanul, vei avea mai multă putere asupra lui.
Da, Tanis voia asta, şi nu exista nici un motiv care să-l împiedice să obţină
ceea ce-şi dorea atât de mult. Decât dacă, desigur, asta nu era împotriva
voinţei lui Elyon. Dar Elyon nu interzicea cunoaşterea altor creaturi,
indiferent de locul unde trăiau acestea. Chiar dacă vieţuiau peste fluviu.
Aruncând o ultimă privire spre vale, Tanis s-a răsucit şi a pornit hotărât
spre pădurea neagră.

Tresărind, Tom s-a trezit. Mirosul dulceag al ierbii i-a invadat nările.
Visase iarăşi. Bangkok. Alergau prin oraş pentru că, în cele din urmă,
acceptaseră că existenţa virusului era reală. Acum se născuse germenul
Raison, chiar dacă numai în laborator. Trebuia să o găsească pe Monique,
dar nu avea habar cum. Iar aici…
A simţit o arsură. Tanis?
A sărit în picioare şi s-a uitat în jur.
— Tanis!
Dinspre răsărit, a auzit susurul fluviului. Era pe la mijlocul după-amiezii.
Pesemne că Tanis îl lăsase lângă Traversare şi se întorsese în sat.
I-a trebuit o oră ca să ajungă în vale, pentru că pierduse un sfert de ceas
ca să meargă din nou spre nord după ce se îndepărtase de cărarea ce ducea
spre sat. Trebuia să îl găsească pe Tanis ca să îi dea explicaţii. Dacă omul
acela putea fi derutat, acum era momentul. Iar faptul că Tanis, după discuţia
din ziua precedentă, îşi confecţionase o altă sabie nu i se părea de bun
augur.
Simţise împunsătura curiozităţii. Iar acum, aceasta îl îmboldea înainte.
Dorinţa se dovedea mai puternică decât mulţumirea de sine. Se dusese spre
Traversare pentru că se săturase să rămână neştiutor.

318
 Ei bine, acum ştia, şi cât se putea de bine. Dar câtă cunoaştere ar fi
suficientă? Şi câtă vreme ar ţine asta?
Bineînţeles, şi Tom trecuse dincolo. Însă el era altfel: acest lucru nu putea
fi în nici un caz pus la îndoială. Nu băuse apă, dar, potrivit lui Teeleh,
mâncase dintr-un fruct înainte de a-şi pierde memoria. Şi reuşise să
supravieţuiască. Probabil era ca un vaccin.
Nu, imposibil să fie adevărat. Cu toate acestea, Tom era convins că se
deosebea de Tanis. Poate că oamenii din satul lui îndepărtat aveau mai
multe libertăţi. Dar asta părea mai puţin logic. Poate că era din Bangkok.
Probabil era de acolo când visa, însă, în realitate, aparţinea acestui loc. Aici
se afla căminul lui, iar visele lui despre Bangkok produceau dezastre aici.
Trebuia să mănânce din fructul numit nanka şi să scape de toate visele
acelea nebuneşti. Acestea îi afectau echilibrul. Dacă nu ar fi fost el, Tanis nu
ar fi intrat astăzi în pădurea neagră.
— Thomas!
Un Roush a apărut în dreapta lui.
— Michal!
Liliacul a atins solul cu un dupăit puternic, a făcut un salt şi a fâlfâit
precipitat din aripi ca să nu se prăbuşească.
— Michal.
— Vai, vai de mine. Of, ce nenorocire!
— Ce s-a întâmplat?
— Tanis. Cred că a plecat spre pădurea neagră.
— Tanis? Acolo?
Imposibil. Doar fusese în pădurea neagră în urmă cu câteva ore.
— După ce eu am plecat să te caut, el s-a îndreptat spre pădure. Şi alerga.
Acum înţelegi?
Michal a ţopăit agitat de colo, colo, ca şi cum ar fi călcat pe cărbuni încinşi.
— Pentru numele lui Elyon, de ce nu l-ai oprit?
— Pe tine de ce nu te-am oprit? Nu e treaba mea, de aceea. E smintit!
Amândoi sunteţi smintiţi, vă asigur. De-a dreptul nebuni. Uneori, mă întreb
ce rost a avut. Voi, oamenii, sunteţi prea imprevizibili.
Tom a încercat să-şi limpezească gândurile.
— Doar faptul că aleargă într-acolo nu înseamnă că va pătrunde în
pădurea neagră.
Michal l-a fulgerat cu privirea.

319
 — Nu avem vreme de discuţii. Chiar dacă am merge acolo, s-ar putea să
fie prea târziu. Te rog. Ştii ce-ar însemna asta?
— Nu poate fi atât de prost, a zis Tom.
Încerca să-l liniştească pe Michal, dar nici el nu credea ce spunea.
Nici Michal.
— Te rog, trebuie să mergem acolo.
Roush-ul a început să alerge prin iarbă, dând haotic din aripi. Apoi a
început să zboare. Tom a luat-o la fugă pentru a-l prinde din urmă.
Imaginea băiatului întâlnit lângă lacul de la înălţime i-a revenit în minte.
Asta se întâmplase în urmă cu două zile. Ce îi apucase? Brusc, s-a simţit
sufocat de panică.
— Elyon! a spus el pe nerăsuflate.
Dar Elyon amuţise.
— Michal! a răcnit el.
Roush-ul era preocupat de propriile gânduri. Tom a iuţit pasul. Nu avea
de gând să-l lase pe Tanis să facă un lucru atât de absurd, adică să stea de
vorbă cu Teeleh.
Cât trăia, nu trebuia să permită aşa ceva.

Scena care i-a apărut în faţă când a ajuns pe malul fluviului l-a făcut pe
Tanis să încremenească.
Cât putea cuprinde cu privirea într-o parte şi alta, creaturile negre cu ochi
roşii se îngrămădiseră în copacii ce se înşiruiau de-a lungul lizierei pădurii
negre, alcătuind un nor dens şi mişcător de culoare neagră. Sigur erau peste
un milion de fiare. Poate chiar mai multe.
Întâi şi-a spus că Thomas avusese dreptate – fiarele erau prea numeroase
ca să ucidă măcar câteva cu lovituri bine plasate.
Apoi s-a gândit să fugă de acolo.
A făcut un salt înapoi, ajungând la adăpostul copacilor. Nu ştiuse că în
lumea de dincolo de fluviu vieţuiau atâtea creaturi. Şi-a ţinut răsuflarea şi s-
a uitat pe după trunchiul unui copac la imaginea aceea uimitoare.
Apoi a văzut frumoasa creatură stând pe podul alb. Cea pe care o întâlnise
la răsăritul soarelui. Fiara purta o mantie de un galben strălucitor, şi pe cap,
o cunună din flori albe. Muşca dintr-un fruct mare, un fruct pe care Tanis nu-
l mai văzuse până atunci, şi se uita la el cu ochii lui verzi, luminoşi.

320
 Tăcere. Cu excepţia fluviului ale cărui ape susurau, era o tăcere de
moarte. Era ca şi cum ar fi fost aşteptat. Iar Teeleh era o creatură
încântătoare.
S-a oprit brusc. Aceştia erau Shataiki. Fiare. Trebuiau învinse, nu
admirate. Însă, aşa cum consemnaseră istoriile cu atâta elocvenţă, pentru a-
ţi învinge duşmanul, trebuia să-l cunoşti. Va sta de vorbă doar cu liliacul cel
mare şi frumos. Şi se va arăta prietenos. În acest fel, o va păcăli pe creatura
aceea şi-i va depista slăbiciunile, după care, într-o bună zi, se va întoarce şi
va scăpa lumea de ea.
Va face toate acestea ţinând în mână o bucată de lemn colorat.
A luat un lemn de culoare verde, lung cât braţul, şi a păşit pe mal.
— Salutări, a strigat el. Eu sunt Tanis. Sub ce nume eşti cunoscut?
Ştia, desigur, dar nu voia să lase să se vadă asta. Fiara a azvârlit în spatele
lui fructul pe jumătate mâncat, apoi şi-a şters zeama de la gură cu o aripă
albastră şi păroasă. A zâmbit, arătându-şi dinţii strâmbi şi îngălbeniţi.
— Sunt Teeleh, a zis el. Te-am aşteptat, prietene.
Tanis a aruncat o privire înapoi, spre pădurea colorată. În fine. Avea în
faţă creatura pentru care venise până acolo. A simţit cum îi zvâcneşte inima
şi a făcut un pas în faţă ca să-l întâlnească pe Teeleh, căpetenia Shataiki-lor.
S-a oprit la capătul podului şi a studiat creatura. Bineînţeles! Aceea era
înşelătoria! Cum se putea deosebi căpetenia de ceilalţi Shataiki?
— Nu eşti aşa cum mă aşteptam, a spus el.
— Nu? Dar la ce te aşteptai?
— Auzisem că eşti foarte inteligent. Dar e oare inteligenţă să arăţi altfel
decât eşti în realitate, mai ales când ştii că asta se poate descoperi?
Teeleh a chicotit.
— Dar îţi place, nu-i aşa?
— Ce să-mi placă? Să te descriu aşa cum eşti de fapt? Ţi-e teamă să te
înfăţişezi aşa cum eşti în realitate?
— Îţi place să te dai inteligent, a zis Teeleh. De aceea ai venit aici. Ca să fii
inteligent. Ca să înveţi lucruri noi. Pentru mai multă cunoaştere. Să afli
adevărul.
— Atunci arată-mi adevărul.
— Chiar asta vreau.
Teeleh şi-a transformat mai întâi ochii, din verzi în roşii. Au urmat aripile
şi corpul, întâi în cenuşiu, apoi în negru. În tot acest timp a rămas cu
zâmbetul pe faţă. Din picioare i-au apărut gheare lungi, care s-au înfipt în
321
lemnul podului. O transformare tulburătoare, care l-a făcut pe Tanis să
strângă mai tare băţul colorat între degete.
— Aşa e mai bine? a întrebat liliacul, a cărui voce devenise un mârâit
gros, gutural.
— Nu. E mult mai rău. Eşti cea mai hidoasă creatură pe care mi-am
imaginat-o vreodată.
— Da, dar cunosc mai multe lucruri şi adevăruri decât ţi-ai putea
închipui. Vrei să le auzi?
Invitaţia părea suspectă, dar Tanis nu a găsit nici un motiv să refuze. Cum
să respingă adevărul?
Pe neaşteptate, Teeleh a căscat botul larg, astfel că Tanis i-a văzut fundul
gurii şi limba roz care dispărea în adâncul gâtlejului întunecat. Din gât a
răsunat o notă joasă, tremurătoare, urmată de o alta, înaltă şi sfredelitoare,
care a părut că îl străpunge, atingându-i chiar şi şira spinării. Cântecul lui
Teeleh îl răvăşea printr-un straniu cor de o frumuseţe îngrozitoare.
Puternică şi, în acelaşi timp, cuceritoare şi îmbătătoare. Tanis a simţit o
dorinţă copleşitoare de a se repezi spre pod, dar a rămas ferm pe loc.
Teeleh a închis gura. Notele au mai răsunat câteva clipe, apoi s-au stins.
Liliecii din pădure se uitau la el fără să se clintească. Tanis s-a simţit ameţit
de toate aceste noi senzaţii.
— E ceva nou pentru tine? l-a întrebat Teeleh.
Tanis a trecut sabia pe care o meşterise în mâna stângă.
— Da.
— Şi ştii de ce este ceva nou?
Interesantă întrebare. Un truc? Nu, doar o întrebare.
— Te temi de mine? şi-a continuat Teeleh interogatoriul. Ştii bine că nu
pot trece podul, şi totuşi stai la capătul lui înspăimântat.
— De ce m-aş teme de ceva care nu-mi poate face nici un rău?
Nu, nu e adevărat. Mă poate răni. Trebuie să fiu foarte prudent.
— Atunci, apropie-te. Vrei să afli mai multe despre mine, ca să mă poţi
distruge. În cazul acesta, vino mai aproape ca să mă vezi mai bine.
De unde ştia fiara toate acestea?
— Pentru că ştiu mai multe decât tine, prietene. Şi o să-ţi spun cum poţi
să afli ce ştiu. Vino mai aproape. Eşti în siguranţă. Doar ai lemnul acela în
mână.
Poate că Teeleh îi ghicea gândurile; dar nu erau chiar neobişnuite. În
orice caz, trebuia să-i arate fiarei că nu se temea. Ce războinic ar fi şovăit la
322
capătul podului? A urcat pe platforma albă şi a înaintat, oprindu-se la trei
metri de Teeleh.
— Eşti mai curajos decât mulţi semeni de-ai tăi, a spus liliacul, uitându-se
la sabia colorată.
— Şi nu sunt chiar atât de prost cum mă crezi, a spus Tanis. Ştiu că până
şi în clipa asta încerci să mă păcăleşti.
— Dacă apelez la o înşelătorie şi reuşesc să te conving, asta nu înseamnă
că sunt mai inteligent decât tine?
Tanis a analizat câteva clipe logica acelei idei.
— Probabil.
— Atunci înseamnă că înşelătoria e o formă de cunoaştere. Iar
cunoaşterea e o formă a adevărului. Şi tu vrei mai multă cunoaştere; altfel,
aşa cum am spus, nu te-ai afla aici. De aceea, dacă prin folosirea înşelătoriei
te conving să-mi accepţi cunoaşterea, asta e doar pentru că sunt mai
inteligent decât tine. Deţin mai mult adevăr.
Logica lui Teeleh era încâlcită.
— Iar cântecul meu este nou pentru tine, Tanis, pentru că Elyon nu vrea
să-l asculţi. De ce asta? Pentru că îţi va da aceeaşi cunoaştere pe care o am
eu. Şi asta ţi-ar conferi prea multă putere. Puterea derivă din adevăr; dar ştii
deja asta.
— Da, dar nu-ţi îngădui să vorbeşti astfel despre Elyon. Şi Tanis a împuns
cu băţul în faţă. Ar trebui să te străpung cu băţul, ca să termin odată cu asta.
— Te rog. Încearcă.
— Aş putea s-o fac, dar nu am venit aici ca să mă bat cu tine. Am venit să
aflu adevărul.
— Bine. Atunci, o să-ţi arăt. Şi Teeleh a scos fructul gălbui pe care îl ţinuse
până atunci la spate. În acest fruct există cunoaştere. Putere. Suficientă
putere ca să le facă pe toate creaturile din spatele meu să se facă mici. Nu ţi-
ar plăcea aşa ceva? Un cuvânt de-al tău, iar ele ar urla de durere. Pentru că
ele vor şti că deţii adevărul, iar în adevăr se află marea putere. Poftim,
încearcă.
— Nu, nu pot să mănânc un fruct de-al vostru.
— Înseamnă că nu vrei adevărul?
— Ba da, dar…
— Îţi este interzis să mănânci acest fruct?
— Nu.

323
 — Sigur că nu. Dacă fructul ar fi făcut rău cuiva, Elyon nu ar fi îngăduit să
fie mâncat! Dar cum nu face rău, nu este interzis. În el se află doar
cunoaştere şi putere. Ia-l.
Tanis a aruncat o privire spre pădurea colorată. Era adevărat ce spunea
liliacul. Nu era un păcat să mănânce din fruct. Nu era nici un rău în el. Nu era
interzis.
— Doar o muşcătură, a zis Teeleh. Dacă socoteşti că ceea ce am spus este
neadevărat, atunci pleacă. Dar îţi eşti dator măcar cu o încercare. Ce zici? Nu
crezi?
Fiara nu a făcut nici un efort să-şi ascundă ghearele, cu care a bătut
nerăbdătoare în platforma podului.
Tanis a privit dincolo de liliacul cel mare şi a şovăit.
— Păi, să ştii că nu voi bea din apa voastră.
— Nu, nici vorbă! Doar de fruct este vorba. Un dar al adevărului din
partea mea.
Tanis a ţinut strâns în mână băţul din lemn colorat şi a făcut un pas
înainte să ia fructul.
— Nu te supăra, dar ţine băţul lângă tine, i-a zis Teeleh. Este culoarea
înşelătoriei, şi nu se armonizează cu adevărul meu.
Tanis s-a oprit.
— Păi, vezi? Deja deţin puterea. De ce aş avea nevoie de a ta?
— Chiar te rog, flutură băţul spre supuşii mei, şi vei vedea ce putere ai.
Tanis a aruncat o privire către mulţimea de lilieci din spatele lui Teeleh. A
făcut un semn cu băţul către ei, dar nici unul nu s-a clintit.
— Ai văzut? Cum să-ţi compari puterea cu a mea, dacă nu ai în primul
rând cunoaşterea? Cunoaşte-ţi duşmanul. Cunoaşte fructul. Gustă ceea ce
chiar Elyon te-a poftit să guşti prin faptul că nu a interzis acest fruct. Te rog
să ţii băţul pe lângă corp, ca să nu mă atingi cu el.
Acum Tanis îşi dorea să guste cu orice preţ din misteriosul fruct galben
pe care Teeleh îl ţinea între gheare. A lăsat în jos sabia, pregătit să o
folosească dacă ar fi fost nevoie, a făcut un pas înainte şi a luat fructul.
Gestul i s-a părut îndrăzneţ, dar el era un războinic, iar pentru a-l înfrânge
pe acest duşman trebuia să se folosească de propriile lui înşelătorii.
A făcut un pas înapoi, acolo unde Teeleh nu-l putea atinge, şi a muşcat din
fruct. Imediat după aceea, lumea a început să freamăte în culori ameţitoare.
Puterea îi pătrundea în sânge, iar mintea parcă îi amorţise.
— Simţi puterea?
324
 — E… e foarte puternică, a spus Tanis, apoi a mai luat o îmbucătură.
— Acum, ridică mâna şi dă-le ordin legiunilor mele.
Tanis s-a uitat la liliecii negri care împânzeau copacii.
— Acum?
— Da. Foloseşte-ţi noua putere.
Tanis a ridicat mâna, care îi era cam nesigură. Fără să scoată un cuvânt,
Shataiki-i au început să ţipe cu glasuri ascuţite şi să se întoarcă cu spatele.
Sunetul l-a făcut să se crispeze. Printre lilieci s-a răspândit spaima. Iar asta
doar după ce întinsese braţul.
— Ai văzut? Lasă mâna jos, pentru că altfel o să-mi nimiceşti armata.
Tanis s-a conformat.
— Pot lua fructul cu mine?
— Nu. Te rog să mi-l înapoiezi.
Tanis s-a supus, cu părere de rău. Shataiki-i continuau să se agite
zgomotos.
— Nu te îngrijora, prietene. Mai am un fruct. Mai mult adevăr. Acesta îţi
va deschide mintea la adevărul interzis. E adevărul pe care îl deţin doar cei
înţelepţi. Nu poţi comanda armate doar cu puterea ta. Trebuie să o conduci
şi cu mintea. Fructul îţi va arăta cum să faci.
Tanis ştia că ar fi trebuit să plece, dar nu exista nici o lege care să
interzică asta.
— E acelaşi fruct din care a mâncat şi prietenul tău, Thomas, a spus
Teeleh.
Şocat, Tanis a ridicat privirea.
— Thomas a mâncat din fructele tale?
— Desigur. De aceea e atât de înţelept. Şi ştie istoriile pentru că a băut din
apa mea. Thomas are cunoaşterea.
Această revelaţie l-a făcut pe Tanis să ameţească. Aşadar, de aceea
cunoştea Thomas istoriile. A întins mâna.
— Nu, pentru fructul acesta trebuie să pui sabia pe balustradă, în partea
mea de pod. Eu n-o pot atinge, bineînţeles. Dar tu trebuie să ţii fructul cu
ambele mâini.
Explicaţia liliacului părea foarte ciudată, însă în acele momente mintea lui
Tanis nu era tocmai limpede. Atâta vreme cât sabia era într-un loc de unde o
putea apuca în caz de nevoie, ce pericol ar putea să-l ameninţe dacă o lăsa
jos? Pe de altă parte, ea era o barieră între el şi liliac.

325
 A făcut câţiva păşi şi a pus băţul pe balustradă. Apoi a întins mâinile ca să
ia fructul din ghearele lui Teeleh.

Când au ieşit în goană din pădure, Tanis stătea deja în faţa cumplitei fiare,
asemenea unui miel bleg ce behăie în faţa măcelarului. Tom s-a oprit cu greu
din fugă. Michal s-a lăsat pe una dintre crengile copacului din dreapta lui.
— Michal! a spus Tom cu glas răguşit.
— Am ajuns prea târziu! a spus Roush-ul. Prea târziu!
— Încă stă de vorbă!
— Tanis va hotărî.
— Ce?
Tom s-a întors către scena ce se desfăşura pe pod. Preţ de o clipă, a rămas
ca îngheţat. Din cauza ţipetelor scoase de lilieci, abia auzea vorbele
prietenului său.
— Acesta este fructul din care a mâncat Thomas? a întrebat Tanis şi a luat
cu ambele mâini fructul întins de fiara neagră şi zâmbitoare.
Tom a dat drumul copacului de al cărui trunchi se agăţase şi s-a repezit
înainte. Nu, Tanis! Nu fi prost. Aruncă-i fructul înapoi!
A vrut să urle toate astea, dar vorbele i-au îngheţat în gat.
— Da, prietene, i-a răspuns Teeleh. Iar Thomas este un om înţelept.
Jumătate dintre Shataiki-i din copaci îl observaseră deja. Şi-au luat zborul
speriaţi, ţipând asurzitor.
Tom a pornit în goană spre podul arcuit.
— Tanis!
Dar Tanis nu s-a întors. Muşcase deja din fruct?
Tanis a făcut un pas înapoi, iar Tom a fost convins că se pregătea să-i
arunce bestiei fructul înapoi, lăsând-o să stea la mijlocul podului. S-a oprit,
însă, şi a rostit ceva prea încet, astfel că Tom nu a putut auzi. A privit apoi
spre fructul ţinut în mâini.
— Tanis! a răcnit Tom, repezindu-se pe pod.
Cu calm, Tanis a dus fructul la gură şi a muşcat.
Mulţimea de lilieci din spatele lui Teeleh a amuţit brusc. Vântul şuiera
încet, iar apele fluviului de dedesubt murmurau, însă în rest tăcerea şi
neclintirea s-au înstăpânit pe pod.
— Tanis!
Acesta s-a răsucit spre Tom. Pe bărbie avea o dâră de zeamă. Pulpa
galbenă a fructului îi rămăsese între dinţi.
326
 — Thomas. Ai venit, deci!
A strâns buzele peste bucata dintre dinţi, apoi i-a întins fructul lui Tom.
— E acelaşi fruct din care ai gustat şi tu? Trebuie să recunosc, e foarte
bun.
Tom s-a oprit la jumătatea distanţei care-l despărţea de Tanis.
— Nu fi prost, Tanis. Încă nu e prea târziu. Aruncă-l şi întoarce-te, a spus
el cutremurându-se. Acum! Aruncă-l imediat!
— A, ai venit şi tu, a rânjit fiara din spatele lui Tanis. Credeam că
imaginaţia îmi joacă feste. Prietene Tanis, nu te îngrijora. Vrea să fie singurul
care a mâncat din fructele mele, dar acum ştii prea multe, nu-i aşa? Ţi-a
povestit despre nava spaţială?
Tanis a întors capul de la Tom la fiară şi înapoi, de parcă nu ştia ce
trebuia să facă.
— Tanis, nu-i da ascultare. Revino-ţi în fire.
Ochii lui Tanis păreau să plutească în orbite. Fructul îl luase în stăpânire.
— Thomas? Ce navă? a întrebat Tanis.
— Se teme să-ţi spună adevărul, s-a răstit Teeleh. A băut din apa noastră.
— Minte! a strigat Tom. Să nu treci podul. Şi aruncă fructul.
Tanis nu-l asculta. Zeama galbenă se scurgea şerpuitor pe bărbie,
ajungând pe tunică, pătându-i-o. S-a întors din nou către fiară şi a mai luat o
muşcătură.
— Foarte puternic, a spus el. Având o asemenea putere, te voi învinge
până şi pe tine.
— Da, a confirmat hidosul liliac, rânjind. Şi noi avem ceva dincolo de orice
imaginaţie.
A scos o ploscă din piele.
— Uite, bea din asta. Asta îţi va deschide ochii spre lumi noi.
Tanis s-a uitat la liliac, apoi la ploscă. Apoi a întins mâna după ea.
Teeleh s-a întors şi atunci s-a lovit de ceva ce Tom nu văzuse până atunci.
Un băţ care se aflase pe balustrada podului. Negru, pentru că-şi pierduse
culoarea. Lemnul a căzut în fluviu.
Tom s-a răsucit pe călcâie. Michal urmărea totul în tăcere.
— Elyon! a urlat Tom. El sigur putea face ceva. Îl iubea cu disperare pe
Tanis. Elyon!
Nimic.
S-a întors din nou cu faţa la pod. Totul se petrecea din cauza lui. Şi în
ciuda lui. Se simţea mai neputincios şi îngrozit ca niciodată.
327
 Teeleh a pornit încet, foarte încet, cu dreptul înainte. Pe pod, către malul
celălalt.
— Mai multă cunoaştere decât poţi cuprinde, a spus el. Nu e aşa, prieteni?
a urlat el către mulţimea de lilieci din copaci.
— Daaa, a răsunat o mare de voci.
— Atunci, invitaţi-l pe prietenul nostru să bea, a strigat el, păşind pe mal.
Îndemnaţi-l să bea!
— Bea, bea, bea, bea, au rostit Shataiki-i rar, pe un ton seducător, vibrant.
O incantaţie.
Tom a fost străbătut de un fior de gheaţă. Cu ochi sticloşi, Tanis s-a uitat
la el, şi pe faţă i-a apărut un zâmbet strâmb.
Panicat, Tom a început să gândească febril. Tanis se lăsase ademenit!
Disperat, a urcat pe pod ca o săgeată, repezindu-se la omul ameţit.
— Tanis, nu! Opreşte-te! a strigat el, acoperind incantaţia vrăjitorească.
Nici nu ştii ce greşeală faci!
Tanis s-a întors spre mulţimea de lilieci care cântau, şi a făcut încă un pas
spre malul opus.
Imaginile lui Rachelle şi ale micuţului Johan au defilat cu repeziciune prin
mintea lui Tom. Nu trebuia să se întâmple aşa ceva, mai ales dacă îi stătea în
putere să-l împiedice.
A făcut un salt înainte, s-a prins de balustradă cu mâna stângă, apucându-
l cu braţul celălalt de talie pe Tanis. Înfigându-şi picioarele în scândurile
punţii, l-a tras înapoi pe Tanis, cât pe ce să-l doboare.
Cu un rânjet pe faţă, Tanis s-a întors fulgerător şi i-a tras o lovitură de
picior în piept. Tom a zburat înapoi şi a căzut cu un bufnet pe pod.
— Nu, Thomas! Nu eşti singurul care poate deţine această cunoaştere.
Cine eşti tu să-mi spui ce trebuie să fac?
— E o minciună, Tanis! Eu nu am băut.
— Ba minţi! Visezi istorii. Nimeni nu a mai visat până acum despre istorii.
— Pentru că am căzut.
Pe faţa primului născut a trecut scurt o expresie de derută. S-a întors cu
lacrimi în ochi, a dus plosca la gură şi a băut.
Apoi a continuat să înainteze pe pod, ajungând pe pământul uscat de pe
partea cealaltă.
Ce s-a întâmplat după aceea Tom nu avea să uite tot restul vieţii. În
momentul în care Tanis a pus piciorul pe pământ, lângă liliacul cel mare, o
duzină de bestii mai mici i-au ieşit în întâmpinare. Tom s-a ridicat în
328
picioare exact când Tanis a întins mâna să-l salute pe cel mai apropiat
Shataiki. Dar, în loc să-i strângă mâna, Shataiki-ul a sărit brusc pe sol şi,
furios, i-a zgâriat-o adânc cu ghearele.
Vreme de o clipă, timpul a părut că se oprise în loc.
Tanis a scăpat plosca din mână. Jumătatea de fruct rămasă s-a rostogolit
alene la pământ. Tanis şi-a plecat ochii spre mână exact în momentul în care
din zgârieturi a început să ţâşnească sânge.
Apoi, primele efecte ale noii lumi în care pătrunsese l-au potopit pe Tanis
asemenea unor fiare necruţătoare, însetate de sânge.
Tanis a ţipat de durere.
Teeleh s-a întors cu faţa spre pădurea neagră, adoptând o atitudine
semeaţă şi imperială.
— Luaţi-l! a spus el.
Liliecii veniţi să-l întâmpine s-au repezit la el. Tanis a ridicat braţele ca să
se apere, dar în starea de şoc în care se afla, nu avea nici o şansă. Colţii
fiarelor i-au străpuns gâtul şi spatele; o gheară i-a despicat faţa dintr-o
singură lovitură fulgerătoare şi cumplită. Apoi Tanis a dispărut, acoperit de
fiarele îmblănite care se luptau să-l muşte şi să-l lovească.
Teeleh a ridicat aripile în semn de victorie şi le-a chemat pe fiarele ce
aşteptau, atârnate de crengile copacilor.
— Acum! a bubuit glasul lui, acoperind ţipetele ascuţite ale celor care îl
atacaseră pe Tanis. Acum! Nu v-am spus? Şi-a înălţat bărbia şi a urlat cu un
glas atât de puternic şi înfiorător, încât a părut că despică însuşi cerul. A
sosit vremea noastră!
Din rândurile hoardei de fiare a izbucnit un răget care a zguduit
pământul. Acoperind uralele acelea, Tom a auzit răcnetul gutural, din fundul
gâtului, scos de căpetenie.
— Distrugeţi ţara. Să luăm ceea ce ne aparţine!
Teeleh a făcut semn cu aripile către pădurea colorată.

Împietrit de groază, Tom a privit cum zidul negru şi masiv de lilieci se

înălţă în zbor, umplând tot ce putea cuprinde cu ochii, în toate direcţiile,
deplasându-se extrem de încet, din cauza dimensiunilor lui. O umbră
întunecată a acoperit pământul. S-a rostogolit peste pădurea neagră, apoi a
urcat podul către Thomas. Lemnul alb a trosnit şi a devenit cenuşiu de-a
lungul porţiunii aflate înaintea umbrei. Duhoarea înţepătoare de sulf l-a
copleşit.
329
 S-a răsucit şi a pornit în fugă înapoi, rămânând în faţa umbrei. Cu
repeziciune, a sărit de pe pod şi a aterizat pe iarbă. Roush-ul dispăruse.
— Michal! a strigat el.
A îndrăznit să arunce o privire înapoi, spre copacii care marcau liziera
pădurii colorate. Iarba din spatele lui se transforma în cenuşă neagră de-a
lungul marginii umbrei ce înainta, ca şi cum sub pământ se întindea o linie
de foc care ardea viaţa verde de deasupra.
Ştia însă că moartea nu venea de dedesubt, ci de la liliecii negri aflaţi în
aer. Ce avea să se întâmple cu carnea lui când umbra îl va ajunge din urmă,
acoperindu-l?
Parcă orbit de spaimă, a răcnit şi a mărit viteza, conştient că, dacă intra în
panică, îl vor lăsa puterile.
— Elyon!
Dar Elyon nu i-a răspuns.
Umbra lăsată de norul masiv de lilieci l-a ajuns din urmă când a pătruns
în luminişul de dincolo de malul fluviului. Anticipând arsura şi durerea
provocate de acel foc, s-a chircit.
Iarba arzând de sub tălpi sfârâia. Lumina colorată a copacilor aflaţi de o
parte şi de alta s-a stins, iar coroanele verzi au început să se scorojească şi
să cadă, transformate în grămezi de cenuşă întunecată. Aerul a devenit
apăsător şi greu de respirat.
Însă carnea nu i-a luat foc.
Umbra şi-a continuat înaintarea, depăşindu-l. A simţit că nu mai are forţă
să alerge.
Zidul de lilieci se îndrepta spre sat. Nu! Avea să ajungă acolo cu mult
înainte ca Tom să poată da alarma.
Animalele şi păsările urlau şi scoteau ţipete ascuţite, învârtindu-se în loc,
derutate.
Aici, în umbră, era moartea. În faţă, dinaintea ei, viaţa încă exista. Viaţa
pădurii colorate. Viaţa care îi îngăduia lui Tanis să execute manevre
incredibile în aer, dându-i o tărie supraumană. Viaţa care îi dăduse putere şi
lui Tom în zilele precedente.
În mintea lui Tom a continuat să persiste, încăpăţânată, o ultimă rază de
speranţă. Trebuia să prindă umbra din urmă. Să treacă din nou înaintea ei,
în zona de viaţă. Dacă ar fi reuşit să-şi activeze ultimele rezerve de putere cu
ajutorul vreunui fruct aflat într-un copac, din orice sursă de viaţă rămasă în
ţară.
330
 Ce bine ar fi fost dacă ar fi rămas în faţa liliecilor.
Fructele cădeau din copacii pârjoliţi şi se zdrobeau când loveau pământul,
în cadenţa unei ploi torenţiale. Tom a luat-o spre stânga, a prins o bucată
dintr-un fruct şi a muşcat din pulpa lui moale. A înghiţit-o pe nemestecate.
Imediat, puterea i-a revenit.
Strângând fructul în mână, a continuat să alerge nebuneşte. Printre
degete i se prelingea zeama. A vârât încă o bucată de pulpă în gură, a
înghiţit-o şi a alergat mai departe.
Încet, foarte încet, a început să câştige teren faţă de umbră. Se întreba de
ce nu se repezeau liliecii asupra lui ca să-l facă bucăţi. Poate că în dorinţa lor
de a ajunge cât mai repede în sat ignorau acea fiinţă umană solitară de pe
pământ.
A mai muşcat de două ori din fruct şi, gonind cu viteză maximă, a urmărit
umbra timp de zece minute, după care a prins-o din urmă. Însă acum starea
de panică dispăruse. În momentul în care a trecut de norul de lilieci, puterea
i-a crescut brusc.
A înşfăcat un fruct neatins şi a luat o muşcătură sănătoasă.
Dulce, dulce uşurare. Tom a tremurat şi a suspinat. Continuând să alerge.
Dovedind o putere de care nu se ştia capabil, şi-a continuat goana,
câştigând teren faţă de umbră, faţă de mulţimea liliecilor ce ţipau strident
deasupra lui. Întâi cincizeci de paşi, apoi o sută, după care două sute de paşi.
Curând, norul negru şi dens a rămas mult în urma lui.
Ajuns pe un deal, a văzut cu o claritate stupefiantă apropierea liliecilor.
Din acel punct înalt de observaţie a privit într-o nouă lumină ce se petrecea.
Pădurea neagră o înconjura pe cea verde printr-o linie lungă, nesfârşită, care
bloca soarele şi pârjolea terenul, înnegrindu-l.
Cu privirea împăienjenită de lacrimi, a continuat să fugă şi să urle de
furie.

Cerul de deasupra văii se golise când Tom a ieşit din pădure. Era, de fapt,
singurul semn că se întâmplase ceva rău. În orice altă ocazie, cel puţin o
duzină de Roush-i ar fi plutit lenevoşi, descriind cercuri pe deasupra satului,
ori s-ar fi dat de-a rostogolul pe iarbă, împreună cu copiii. Acum nu se mai
zărea nici unul. Nici Michal, nici Gabil.
Dedesubt, sătenii îşi vedeau de treburi liniştiţi, fără să ştie nimic. Copiii se
fugăreau printre case, râzând plini de încântare; mamele îi legănau pe cei
mici în braţe şi le cântau încet, păşind cu delicateţe, ca într-un dans; taţii îşi
331
povesteau pentru a nu ştiu câta oară măreţele fapte de vitejie – neştiind că
urmau să fie atacaţi de norul cumplit care se apropia.
Tom a gonit în josul dealului.
— Vai, Elyon, a strigat el cu glas rugător. Te rog, te implor, arată-mi calea.
A pătruns în sat ţipând din toţi rărunchii:
— Shataiki-i! Vin peste noi! Luaţi fiecare câte ceva ca să vă apăraţi!
Johan şi Rachelle s-au apropiat zâmbind şi gesticulând larg.
— Thomas, a exclamat Rachelle. Nu ştiam unde-ai dispărut.
— Rachelle! a strigat Tom, repezindu-se spre ea. Grăbiţi-vă, trebuie să vă
adăpostiţi.
Apoi a aruncat o privire spre deal şi a văzut zidul de lilieci deasupra
crestei lui. Mii de creaturi negre au rupt brusc rândurile şi s-au năpustit spre
vale.
Era prea târziu. Nu exista nici o modalitate de a se apăra. Nu aveau de a
face cu nişte fantome, cu gheare inexistente, pe care le puteau înfrânge cu
lovituri frumoase din aer, aşa cum învăţaseră. La fel ca Tanis, oamenii aveau
să fie striviţi de numărul mare de fiare însetate de sânge.
Tom s-a răsucit şi i-a prins pe amândoi de mâini.
— Veniţi cu mine! le-a spus el cu glas poruncitor, pornind pe potecă.
Grăbiţi-vă!
— Priviţi! a ţipat Johan, care văzuse Shataiki-i care soseau.
Tom a urmărit privirea băiatului şi i-a văzut ochii dilataţi cu care se uita
în urmă, la fiarele ce se repezeau asupra satului.
— Templul! a strigat el. La Templu, să fugim!
Cu chipul livid, Rachelle alerga alături de Tom.
— Elyon! a exclamat ea. Elyon, salvează-ne!
— Fugiţi! a strigat Tom.
Johan voia mereu să se întoarcă, pentru a privi în urmă, silindu-l pe Tom
să-l tragă de fiecare dată înapoi pe potecă.
— Mai repede! Trebuie să ajungem la Templu!
Tom i-a îndemnat să urce scările, sărind el însuşi câte două o dată. În
urma lor, din sat se auzeau ţipete.
— Nu priviţi înapoi! Haideţi, fugiţi!
I-a împins fără menajamente pe uşă şi s-a răsucit.
Cel puţin zece mii de fiare s-au năpustit asupra satului cu ghearele
desfăcute. Urletele sătenilor erau acoperite de ţipetele ascuţite ale miilor de

332
Shataiki. Ghearele secerau într-o parte şi alta ca nişte coase; colţii fiarelor
clănţăneau înfometate în anticiparea ospăţului.
Spre dreapta lui Tom, un Shataiki s-a aruncat asupra unui copil care fugea
pe stradă. Acesta a căzut la pământ, sufocat de vreo zece lilieci, care şi-au
vârât ghearele în carnea lui fragedă. Ţipetele băiatului s-au amestecat cu
acelea ale Shataiki-lor.
La nici zece paşi de băiat, o femeie îşi rotea braţele înnebunită, încercând
să-i alunge pe cei doi lilieci care se prinseseră de ea şi o muşcau de c ap ca
nişte turbaţi. Urlând din răsputeri, femeia s-a răsucit şi, cu tot sângele care îi
şiroia pe faţă, Tom a recunoscut-o. Era Karyl.
Şocat, Tom a scos un geamăt. De jur împrejurul satului, cei neajutoraţi au
căzut uşor pradă Shataiki-lor însetaţi de sânge.
Şi continuau să vină. Cerul se înnegrise de zecile de mii de creaturi, care
treceau dealul şi se aruncau spre vale. Ştia că acelaşi lucru se întâmpla în
fiecare sat.
Gâfâind, Tom a închis cu zgomot uşile mari. A tras apoi zăvorul şi s-a
întors către Rachelle şi Johan, care se aşezaseră pe podeaua verde, ţinându-
se de mână, inocenţi.
— Ce se întâmplă? a întrebat Rachelle, cu glas tremurător, cu ochii ei
verzi aţintiţi asupra lui Tom. Trebuie să luptăm cu ei!
Tom a traversat încăperea şi a blocat uşile din spate ale celeilalte intrări.
— Acestea sunt singurele căi de acces? a întrebat el.
— Ce se…?
— Răspunde-mi!
— Da.
Nici un Shataiki nu putea pătrunde în Templu fără să doboare uşile. S-a
întors.
— Ascultaţi-mă. A făcut o pauză, ca să-şi recapete suflul. Ştiu că vi se va
părea straniu, şi poate nu ştiţi la ce mă refer, dar am fost atacaţi.
— Atacaţi? s-a mirat Johan. Chiar atacaţi?
— Da, atacaţi cu adevărat, a răspuns el. Shataiki-i au părăsit pădurea
neagră.
— Dar aşa ceva… nu e posibil! a spus Rachelle.
— Ba da. E posibil şi real.
S-a apropiat apoi de uşile principale şi le-a încercat. Abia auzea vuietul
atacului ce se desfăşura dincolo de zidurile Templului. Rachelle şi Johan au
rămas neclintiţi, mână în mână, în mijlocul podelei din jad, unde cei doi se
333
rotiseră într-o mie de dansuri. Nu puteau înţelege ce se petrecea cu adevărat
afară. Nici nu bănuiau cât de radical se transformase lumea colorată pe care
o cunoscuseră până în urmă cu câteva momente.
Tom s-a apropiat de ei şi i-a cuprins pe după umeri. Apoi fluxul de
adrenalină care îl făcuse să gonească prin pădure şi să ajungă în acel templu
s-a stins. Înţelegând pe deplin distrugerea pe care o suferea pământul aflat
dincolo de uşile masive din lemn, s-a simţit strivit, de parcă s-ar fi prăvălit
un munte peste el. A pus capul în piept şi a căutat resurse ca să rămână tare.
Rachelle l-a mângâiat uşor pe păr.
— Gata, Thomas, i-a zis ea. Nu mai plânge. Totul se va îndrepta. Adunarea
urmează să aibă loc peste scurt timp.
Ca o viitură, disperarea s-a năpustit asupra lui Tom. Erau sortiţi pieirii. S-
a străduit să-şi păstreze cât de cât cumpătul. Cum de s-a putut lăsa Tanis
înşelat cu atâta uşurinţă? Ce neghiob fusese să îşi aplece măcar urechea la
vorbele fiarei negre! Şi să se apropie de pădurea neagră.
— Te rog, nu plânge, a spus Johan. Te rog, Thomas, nu mai plânge.
Rachelle are dreptate. Totul va fi bine.

S-a scurs o jumătate de oră chinuitoare. Rachelle şi Johan i-au pus tot felul
de întrebări referitoare la ceea ce îi aştepta.
— Unde sunt ceilalţi? Ce vom face? Cât vom rămâne aici? Unde trăiesc
creaturile astea negre?
De fiecare dată, Tom s-a fofilat măsurând încăperea în lung şi în lat. Sala
de jad avea să le devină mormânt. Chiar când a răspuns întrebărilor
adresate de Rachelle sau Johan, a făcut-o cu fereală. Cum să le explice actul
acela de trădare? Nu ar fi fost în stare. Trebuiau să descopere singuri asta.
Deocamdată, prima lor grijă era să rămână în viaţă.
La început, atacurile Shataiki-lor asupra Templului s-au succedat în
valuri, iar la un moment dat, a avut impresia, după vuiet şi ţipete, că asupra
domului se aruncaseră toate fiarele, până la ultima, lovind şi zgâriind cu
furie pentru a pătrunde înăuntru. Însă nu au reuşit.
Trebuie să fi trecut o oră, când Tom a remarcat că se schimbase ceva.
Trecuseră cel puţin zece minute de când încetaseră atacurile.
S-a ridicat nesigur pe picioare şi a traversat sala, apropiindu-se de uşile
principale. Tăcere. Liliecii fie plecaseră, fie aşteptau în tăcere pe acoperişuri,
pregătiţi să atace în clipa când uşile s-ar fi deschis.

334
 Tom s-a întors către Rachelle şi Johan care, după atâta vreme, rămăseseră
tot în mijlocul podelei verzi. Sosise vremea să le spună.
— Tanis a băut din apa lor, a rostit el, simplu.
Cei doi au încremenit cu gurile căscate. Şi-au plecat capul în pământ,
trăind sentimentul nefamiliar de tristeţe care îi cuprindea. Ştiau ce însemna
asta, desigur. Nu foarte bine, dar erau conştienţi că se petrecuse ceva foarte
grav. Era prima oară că vreunuia dintre ei i se întâmpla ceva atât de rău.
În tăcere, umerii au început să li se scuture, la început încet, apoi din ce în
ce mai tare, până când nu au mai putut îndura şi s-au îmbrăţişat, plângând în
hohote.
Tom a simţit din nou arsura lacrimilor. Cum de se putuse petrece o
asemenea tragedie? Au rămas cu toţii îmbrăţişaţi mult timp, încercând să se
sprijine reciproc.
— Ce vom face? Ce vom face de acum înainte? a întrebat Rachelle de
câteva ori. Nu putem ajunge la lac?
— Nu ştiu, i-a răspuns Tom încet. Cred că totul s-a schimbat, Rachelle.
Cu faţa brăzdată de lacrimi, Johan s-a întors către Tom.
— Dar de ce a făcut Tanis asta, dacă Elyon ne-a interzis-o?
— Nu ştiu, Johan, a zis Tom, luându-l de mână. Nu-ţi face griji. Chiar dacă
Pământul s-a transformat, Elyon nu se va schimba niciodată. Trebuie doar
să-l găsim.
Rachelle şi-a dat capul pe spate şi a ridicat mâinile cu palmele întoarse în
sus.
— Elyon! a strigat ea. Elyon, ne auzi? Tom a urmărit-o cu un aer abătut.
Elyon, unde eşti? a strigat Rachelle din nou.
Şi-a lăsat mâinile să cadă şi s-a uitat deznădăjduită la Tom şi Johan.
— S-a schimbat, a zis ea.
Tom a încuviinţat cu un gest din cap.
— Acum, totul e altfel, a zis, şi s-a uitat spre domul verde. Cu excepţia
Templului. Vom aştepta până mâine, iar după aceea, dacă nu ne va ameninţa
nimic, vom pleca în căutarea lui Elyon.

335
 33

Noaptea a însemnat o adevărată agonie pentru Tom. Se trezise urlând,

scăldat în sudori reci, la ora două dimineaţa. Nu reuşise să adoarmă din nou,
dar nu-şi făcuse curaj să-i povestească Karei coşmarul pe care îl avusese. Nu
reuşea să înţeleagă ce semnificaţie aveau acele întâmplări. Imaginea zidului
negru de lilieci, care se întinsese deasupra întregii ţări, iar apoi atacul
fiarelor asupra satului îl apăsau ca o mantie udă şi grea.
Primele ore ale dimineţii fuseseră o tortură pentru el, senzaţia fiind totuşi
parţial atenuată de apariţia unui alt element care i-a distras atenţia.
— Avem acces la Internet? a întrebat-o el pe Kara, când s-a făcut ora şase.
— Da. De ce?
— Trebuie să fac ceva. Cine ştie, poate un curs rapid de supravieţuire m-
ar putea ajuta în ţara liliecilor.
Luată prin surprindere, Kara s-a uitat la el.
— Ce e? a întrebat el.
— Credeam că ne interesează mai mult modul în care realitatea aceea
poate salva lumea de aici decât felul în care se pot construi arme care să
ucidă câţiva lilieci negri în numele lui Tanis.
Dacă ar fi ştiut… Deocamdată, Tom nu reuşea să-şi facă suficient curaj ca
să îi explice. Kara nu ar fi înţeles cât de real percepea el totul.
— Am nevoie de ceva care să-mi distragă atenţia.
— Şi eu, a spus ea.
Au petrecut următoarele trei ore căutând pe Yahoo articole pe care Tom
le socotea folositoare. Poate că Tanis avusese ceva în gând atunci când voise
să construiască arme. Dacă nu se înşela, singurele lucruri ce se puteau
transfera dintr-o realitate în alta erau aptitudinile şi cunoaşterea. Nu putea
lua un pistol cu sine, dar putea duce acolo cunoştinţele necesare pentru
construirea unuia, nu?
— La ce bun planul de a confecţiona un pistol dacă nu ai şi metalul
necesar? l-a întrebat Kara. Lemnul de acolo ar rezista la detonaţie?
— Nu ştiu.
Se îndoia că mai exista lemn care să poată fi modelat. Ori cineva care să se
priceapă la asta. A închis pagina cu arme şi a căutat elemente de bază. Cum

336
să descopere minereu şi să realizeze o forjă. Săbii. Otrăvuri. Cunoştinţe de
supravieţuire. Strategii de luptă. Tactică aplicabilă în bătălii.
În cele din urmă, însă, a ajuns la cumplita concluzie că, indiferent ce ar fi
făcut, situaţia pădurii colorate – ori acum era în întregime neagră? – era
pecetluită.
Nici aici lucrurile nu stăteau mai bine. Aveau acum dovada că vaccinul
Raison putea suferi o mutaţie, devenind un virus foarte puternic, şi nimeni
nu părea dornic să verifice asta. Adevărat, în mai puţin de o zi coborâse din
elicopter împreună cu Muta, o găsise pe Monique, abia scăpase cu capul
întreg şi, în cele din urmă, avusese confirmarea că germenul Raison exista,
dar el simţea totuşi că nu se întâmplase nimic. Chiar dacă Merton Gains se
străduia să realizeze miracolul promis, rezultatele întârziau să apară.
Jacques de Raison a intrat în cameră pe la jumătatea dimineţii, iar Tom i
s-a adresat înainte ca acesta să-şi explice prezenţa acolo.
— Mă simt ca un animal închis într-o cuşcă, a spus Tom. Umblu de colo,
colo ca un idiot ţinut în arest la domiciliu, în vreme ce alţii stau de vorbă,
sfătuindu-se ce să facă.
— Ţi s-a ridicat arestul, a spus Raison. La cererea mea.
Tom s-a întors cu faţa spre francez, care părea foarte obosit.
— Serios? Când?
— Acum o oră.
— Şi abia acum ai venit să mă anunţi?
Raison nu a scos nici o vorbă.
— Am nevoie de un telefon mobil, a zis Tom. Şi de câteva numere. Se
poate?
— Cred că se aranjează.
— Maşina noastră mai este aici?
— Da. În parcare.
— O puteţi aduce? Kara, eşti pregătită de plecare?
— Nu am ce pregăti. Încotro?
— Oriunde, numai aici nu. Nu te supăra, Jacques, dar nu pot sta cu mâinile
în sân aici. Sunt liber să plec, da?
— Da, dar încă o căutăm pe fiica mea. Ce facem dacă avem nevoie de tine?
Secretarul Gains ar putea telefona dintr-o clipă în alta.
— Tocmai de aceea am cerut un celular.
Traversau holul hotelului Sheraton. Cu un aer calm, Tom ţinea telefonul
lipit de ureche, cercetând în acelaşi timp încăperea. În atriumul spaţios se
337
plimbau sute de oameni care habar nu aveau că tânărul american pe nume
Thomas Hunter şi atrăgătoarea blondă de lângă el încercau să salveze
omenirea.
Tom vorbea cu Patricia Smiley pentru a patra oară în ultima jumătate de
oră. O sâcâise, dar lui nu-i păsa.
— Sunt Tom Hunter, a repetat el. Te rog, spune-mi că de data asta nu e
într-o şedinţă ori la telefon.
— Îmi pare rău, domnule Hunter, v-am mai spus că vorbeşte la telefon.
— Îmi dai voie să fiu direct? După voce, nu-ţi pare deloc rău, Patricia. I-ai
spus că am telefonat? Aşteaptă apelul meu. Ţi-am spus cumva că mă aflu la
Bangkok? Fă-mi legătura, că mor aici!
— Dacă ridicaţi glasul nu câş… Apoi, a amuţit. Vorbea cu cineva apărut în
biroul ei. Vă fac legătura, domnule Hunter.
Un declic.
— Alo? Oare îi închisese? Să nu îndrăzneşti să-mi trânteşti telefonul în
nas, că…
— Thomas?
Era Merton Gains.
— A, scuze, domnule. Eram la telefon cu… Apoi a tăcut.
— Lasă asta. Îmi pare rău că nu am putut prelua apelul mai devreme, dar
am avut de rezolvat unele probleme. Ce părere ai, ne putem vedea la zece în
seara asta?
Tom a rămas mut.
— Cum adică? a întrebat Kara, care stătea alături de Tom.
— Ora zece, pentru ce?
— Pentru mine. Avionul meu decolează peste o oră. Voi veni însoţit de
directorul CIA. Mai avem câteva telefoane de dat, dar cred că putem mobiliza
serviciile de informaţii australiene, Scotland Yard-ul, dar şi serviciile
spaniole. Zece, cincisprezece oameni. Nu e chiar o şedinţă la vârf, dar e un
început.
— Pentru ce? De ce?
Pe linie s-a auzit un fâşâit.
— Pentru tine, băiete. Vreau să ai totul pregătit, ai înţeles? Totul. Le
povesteşti de la un capăt la celălalt. O să-l convoc şi pe Jacques de Raison ca
să prezinte constatările lui în privinţa virusului. O să-l am cu mine şi pe
reprezentantul CDC, ca să audă totul. Preşedintele mi-a conferit puteri
discreţionare şi vreau să mă folosesc de ele. Din acest moment, tratăm
338
virusul ca pe o adevărată ameninţare. Cu puţin noroc, până la sfârşitul zilei
vom fi ascultaţi şi de alte ţări. Crede-mă, vom avea nevoie de ele. Acasă nu
prea mă bucur de credibilitate.
— Vrei să spun asta la întrunire?
— Să le spui ceea ce mi-ai spus şi mie. Nu mi-e uşor să povestesc visele
altora.
— Mă ocup eu de asta. Tom nu era sigur că va reuşi să convingă, dar
trecuseră deja de asemenea consideraţii insignifiante. Se ocupă cineva de
localizarea lui Svensson? Trebuie să-i împiedicăm orice acţiune.
— Ne ocupăm şi de asta. Dar aici ne confruntăm cu legislaţia
internaţională. Iar Svensson este un om foarte influent. Nu poţi să-l acuzi
fără dovezi indubitabile.
— Dar am dovezi!
— După părerea juriştilor, nu ai. A fost de acord să răspundă la unele
întrebări mâine. Nu-ţi face griji; avem o echipă la sol care îi va face o vizită
peste câteva ore. Vom începe şi să-l supraveghem. Nu va pleca nicăieri.
— Ar putea fi prea târziu.
— Pentru numele Domnului, Thomas! Vrei totul prea repede; mai repede
de atât nu se poate! Hai, că trebuie să plec la aeroport. Voi lăsa instrucţiuni
secretarei mele să-ţi facă legătura unde trebuie. Te afli la Sheraton, nu-i aşa?
— Da.
— La ora zece, Sheraton. Voi cere să fie rezervată o sală de conferinţe.
Apoi Merton Gains a făcut o pauză. Ai… ai mai aflat ceva?
Prin mintea lui Tom s-au derulat scenele de coşmar. Căderea. Sentimentul
de spaimă viscerală s-a instalat în fiinţa lui cu o forţă nebănuită.
— Nu.
— Bine.
— În regulă.
Apoi a închis.
— Ce înseamnă asta? l-a întrebat Kara. Vine aici?
— Da. Dar nu singur. La ora zece va avea loc o şedinţă.
— Asta va fi peste douăsprezece ore. Ce se va întâmpla până atunci?
Trebuie să-i informezi, nu-i aşa? Înseamnă că trebuie să aflăm mai multe.
Brusc, Tom a simţit un gol în stomac. I se făcuse chiar greaţă. S-a aşezat
pe un scaun din încăperea spaţioasă şi a privit lung spre holul hotelului.
— Thomas? Ce-ai păţit? l-a întrebat Kara, aşezându-se pe scaunul din faţa
lui.
339
 El şi-a masat tâmplele.
— Kara, avem necazuri.
— De ce spui asta? Au început, în cele din urmă, să te creadă.
— Nu, nu de ei e vorba. De mine. Se întâmplă ceva cu mine.
— Cu visele tale?
— Pădurea colorată a fost distrusă, a zis el.
— Cum… ce vrei să spui?
— Pădurea colorată. Nu mai e colorată. Liliecii au traversat fluviul şi au
atacat…
Tom nu a mai putut continua.
Ea s-a uitat la el ca la un nebun.
— Asta… e posibil aşa ceva?
— Uite că s-a întâmplat.
— Ce înseamnă asta?
— Nu ştiu, a spus el, şi a lovit cu palma în masă. Farfuriile au zăngănit. O
pereche aşezată la două mese mai departe s-a uitat spre ei.
Apoi, nu la fel de tare, a spus:
— Nu ştiu, tocmai asta e problema. Din câte-mi dau seama, s-ar putea să
nici nu mă mai întorc acolo. Iar dacă o voi face, nu am habar cum va arăta
tărâmul acela.
— Aşa de gravă e situaţia?
— Nici nu-ţi imaginezi.
— Aşa se explică interesul tău subit pentru arme?
— Cred că da.
— Atunci, trebuie să dormi. Nu te poţi întâlni cu toţi oamenii aceia fără să
ştii ce se petrece dincolo. Toată situaţia de aici atârnă de… de aceste vise ale
tale. Spui că s-a terminat? Înseamnă că trebuie să dormi.
— N-am de gând să le spun ce se petrece acolo! a zis el. Asta va rămâne
între noi, Kara. Şi-aşa e rău că vorbesc despre ceea ce aflu în vise, dar nu are
rost să le dăm amănunte. Mă vor închide la balamuc!
— Dar tot trebuie să afli. Pentru binele tău.
Au rămas tăcuţi câteva clipe. Kara avea dreptate – trebuia să afle dacă se
putea întoarce. Mai erau douăsprezece ore până la şedinţă.
— Spune-mi ce s-a întâmplat, l-a rugat Kara, cu glas scăzut. Vreau să ştiu
totul.
Tom a dat aprobator din cap. Trecuse ceva timp de când nu-i mai
povestise totul.
340
 — Va dura ceva timp.
— Avem destul.

Cele douăsprezece ore se scurseseră, iar Svensson nu o silise pe Monique

să se răzgândească, aşa cum îi promisese. Dar privindu-i faţa când a deschis
uşa celulei ei cu ziduri albe, Monique şi-a dat seama că situaţia avea să se
schimbe.
În timpul nopţii o mutaseră în alt loc. Nu avea habar unde, şi nici de ce. Îşi
dăduse totuşi seama că planul ce se desfăşura în jurul ei fusese gândit cu
minuţie, anticipându-se orice situaţie. Surprinsese multe lucruri nerostite ca
să înţeleagă măcar atâta lucru.
Virusologii făcuseră speculaţii ani la rând că, într-o bună zi, o armă
biologică ar putea schimba cursul istoriei. Aşteptând acea zi, Valborg
Svensson concepuse planuri multiple şi complete. Faptul că dăduse peste
virusul Raison putea fi o pură întâmplare fericită pentru el, dar acum totul
depindea doar de ce avea să facă în continuare. De fapt, nu numai norocul îl
ajutase să descopere virusul. Investise mult într-o uriaşă reţea de informaţii,
astfel încât la primul semn că s-ar fi obţinut virusul potrivit, el să poată
interveni pentru a intra în posesia lui. În realitate, pusese la treabă, în
folosul său, mii de oameni de ştiinţă.
Bărbatul impunător care stătea în cadrul uşii celulei ei cu pereţi albi era
sclipitor, aşa îl vedea Monique. Şi, probabil, nebun de legat.
— Bună ziua, Monique. Sper că ai fost tratată cum se cuvine. Scuze pentru
disconfort, dar totul se va schimba curând. Ce-a fost rău a trecut, te asigur.
Numai dacă refuzi cooperarea, bineînţeles, dar asta nu mai depinde de mine.
— N-am nici o intenţie să cooperez, i-a răspuns ea.
— Mda, bine, asta pentru că încă nu ştii ceva.
Ea nu i-a dat satisfacţia de a-i adresa întrebarea care părea obligatorie.
— Nu vrei să ştii?
Ea nu s-a arătat deloc interesată. Svensson a chicotit.
— Ai un caracter de invidiat; îmi place asta. Dar nu ştii că peste exact
paisprezece ore, noi – da, noi; evident, nu acţionez singur în situaţia de faţă,
nici pe departe, deşi îmi place să cred că joc un rol semnificativ – aşadar, noi
vom elibera germenul Raison în douăsprezece ţări importante.
Monique a simţit că i se abureşte privirea. Despre ce vorbea acest om?
Doar nu intenţiona să…

341
 — Da, exact. Cu, sau fără antivirus la dispoziţie, ceasul va începe să ticăie
peste paisprezece ore. Apoi a rânjit. Uimitor, nu crezi?
— Nu poţi să faci aşa ceva…
— Aşa au susţinut mulţi oameni care-ţi seamănă. Însă noi am avut un
cuvânt greu de spus. Este singura cale. Soarta lumii se află acum în mâinile
mele, scumpa mea Monique. Dar şi a ta, să nu uităm asta.
— Dar virusul ar putea ucide întreaga populaţie a Pământului!
— Tocmai aici e esenţa. Ameninţarea trebuie să fie reală. Doar un
antivirus ar putea salva umanitatea. Sunt încredinţat că ai să ne ajuţi la
crearea acestui antivirus. Avem deja un avantaj considerabil, trebuie să
spun. S-ar putea să nici nu avem nevoie de sprijinul tău. Dar virusul îţi
poartă numele. Mi se pare firesc ca şi remediul să aibă acelaşi nume. Ce
părere ai?

342
 34

Primul lucru de care şi-a dat seama a fost că se întorsese. Se trezea în

Templu, iar Rachelle şi Johan erau ghemuiţi la picioarele lui. Visase despre
Bangkok şi tocmai se pregătea să participe la o şedinţă cu nişte oameni care,
în cele din urmă, păreau dispuşi să dea crezare şi să analizeze problema
creată de germenul Raison.
Îşi petrecuseră seara ghemuiţi pe podeaua Templului. Noaptea li s-a
părut mai rece decât de obicei. Deprimarea îi apăsa pe toţi ca o ceaţă groasă
şi umedă. La un moment dat, Rachelle făcuse chiar o încercare de a dansa,
însă nu reuşise să găsească ritmul corect. Renunţase şi se aşezase, ţinându-şi
capul în mâini. Curând după aceea, nu mai găsiseră ce să-şi spună şi, într-un
târziu, adormiseră.
Pe la miezul nopţii fuseseră treziţi de zgomotul unor gheare ce
zgrepţănau pe acoperiş, dar zgomotul încetase după câteva minute, astfel că
reuşiseră să adoarmă din nou.
Tom s-a trezit primul. Razele soarelui de dimineaţă luminau domul
translucid. S-a ridicat fără să facă zgomot, s-a dus până la uşile mari şi şi-a
lipit urechea de lemnul ce radia lumină. Chiar dacă dincolo de uşi s-ar fi aflat
vreo vietate, aceasta nu scotea nici un sunet. Mulţumit de ceea ce constatase,
a traversat grăbit încăperea, către o uşă laterală despre care Rachelle
spusese că dădea spre o magazie. A deschis-o şi a coborât cele câteva trepte
ce duceau către camera de depozitare de dimensiuni reduse.
Lipit de perete, a văzut un vas translucid, cu fructe. Apoi a găsit pâine. Era
bine. A închis uşa, revenind sus.
Rachelle şi Johan continuau să doarmă, iar Tom a decis să-i lase atâta
timp cât se putea. S-a apropiat de uşile masive, lipindu-şi din nou urechea de
lemn.
De astă dată, a ascultat timp de un minut. Nici un sunet.
A tras zăvorul fără să facă zgomot, şi a crăpat uşa, aşteptându-se să audă
un fâlfâit precipitat de aripi negre. Dar a avut parte doar de scârţâitul slab al
balamalelor. Aerul dimineţii era neclintit. A deschis uşa mai larg şi, precaut,
a aruncat o privire în jur. A trebuit să ţină ochii întredeschişi din cauza
luminii puternice şi, cu rapiditate, şi-a plimbat privirea peste sat, în căutarea
Shataiki-lor.
343
 Nu a zărit nici unul. Ţinându-şi răsuflarea, a făcut un pas afară, ieşind în
aerul urât mirositor.
Satul era pustiu. Pe străzile cândva animate nu se vedea nimeni, nici
mort, nici viu. Nu existau cadavre, aşa cum se aşteptase. Doar pete de sânge,
îmbibând pământul. Iar pe acoperişuri nu stăteau cocoţaţi Shataiki,
aşteptând ca el să iasă din adăpostul oferit de Templu. Aducându-şi aminte
de scrâşnetele pe care le auzise în timpul nopţii, s-a răsucit ca să arunce o
privire spre acoperişul Templului. Nu a văzut nici un liliac.
Bine, dar unde dispăruseră oamenii?
Din câte se părea, animalele fuseseră gonite din vale. Clădirile nu mai
radiau lumini sau culori. Satul arăta ca şi cum ar fi fost acoperit de o pătură
groasă de cenuşă.
— Ce s-a întâmplat?
Stupefiaţi, Rachelle şi Johan stăteau în pragul uşii.
— S-a întunecat în Templu, a spus Johan, privind cu ochi uimiţi dincolo de
Tom.
Avea dreptate; şi lemnul dinăuntru îşi pierduse capacitatea de a emite
lumină. Fusese probabil afectat de aerul care pătrunsese înăuntru când Tom
deschisese uşa. S-a întors pentru a vedea ce se petrecuse.
A simţit un gol în stomac. Apoi spaimă. Bătăile inimii i s-au accelerat. Îl
pătrunsese şi pe el cumva răul, ori acesta căpătase formă fizică doar aici, în
exterior? Dar ce se întâmplase cu ceilalţi?
— Totul s-a schimbat! a exclamat Rachelle. L-a prins cu fermitate pe Tom
de braţ. Era înspăimântată? Se arătase precaută şi în alte situaţii. Dar
temătoare? Aşadar, şi ea simţea efectele transformării, fără să fi fost făcută
bucăţi.
— Ce s-a petrecut cu ţinutul nostru? a întrebat Johan.
Pajiştile din jurul satului erau acum negre. Dar cel mai mult se schimbase
pădurea. Copacii erau carbonizaţi, ca şi cum un incendiu uriaş se propagase
în tot ţinutul.
Negru.
Au rămas mult timp nemişcaţi, îngheţaţi de ceea ce vedeau în faţa ochilor.
Tom s-a uitat spre stânga, unde poteca şerpuia pe pământul pustiit, ducând
către lac. Şi-a petrecut braţele pe după umerii lui Johan şi Rachelle.
— Trebuie să mergem spre lac.
Rachelle s-a uitat la el.
— N-am putea mânca înainte de asta? Mor de foame.
344
 Şi ochii ei. Nu mai erau verzi.
Şi-a îndepărtat braţul. Ferestrele de smarald ale sufletului ei erau acum
de un alb-cenuşiu. Ca şi cum ar fi suferit de cataractă.
S-a străduit din toate puterile să nu tresară speriat. S-a dat înapoi discret.
Faţa ei îşi pierduse strălucirea, iar pielea i se uscase. Pe braţe îi apăruseră o
reţea de riduri fine.
Şi Johan – acelaşi lucru se petrecuse şi cu el.
S-a întors, ca să-şi examineze propriile braţe. Uscate. Nu avea dureri, dar
erau uscate ca iasca. Senzaţia de greaţă s-a accentuat.
— Să mâncăm? Nu vrei ca mai întâi să ajungem la lac?
A aşteptat răspunsul lor, temându-se să îi privească în faţă. Îi era frică să
se uite în ochii lor. Se temea să întrebe dacă şi ochii lui deveniseră ca nişte
farfurioare cenuşii.
Nu i-au răspuns. Şi-a dat seama că şi ei se temeau. Îi văzuseră ochii şi
spaima îi amuţise. Au rămas pe treptele Templului, ruşinaţi şi tăcuţi. Cel
puţin aşa se simţea Tom.
A auzit un sunet ciudat şi s-a răsucit, temându-se că sosiseră liliecii. Dar
nu. Erau Rachelle şi Johan. Coborâseră treptele şi acum mâncau nişte fructe
pe care el nu le mai văzuse până atunci.
De unde apăruseră? În jur totul părea să fie mort.
Teeleh.
— Staţi!
A coborât treptele din câteva salturi lungi, s-a repezit la Rachelle şi i-a
smuls fructul de la gură.
Ea s-a rotit şi l-a plesnit peste faţă cu palma fermă şi degetele îndoite, ca
şi cum ar fi fost gheare.
— Lasă-mă! s-a răstit ea, scuipând zeamă din gură.
Şocat, Tom s-a legănat nesigur pe picioare. Şi-a pipăit obrazul şi mâna i s-
a umplut de sânge. Rachelle a înşfăcat un alt fruct şi l-a îndesat în gură.
Şi-a mutat privirea către Johan, dar acesta l-a ignorat. Ca un câine hămesit
care a găsit ceva de mâncare, mesteca lacom pulpa fructului.
Tom s-a întors pe trepte, urcând. Nu putea să se întâmple aşa ceva! În nici
un caz lui Johan. Un copil inocent care nu mai departe de ieri se plimbase
prin sat plin de uimire, gândindu-se doar cum să ajungă la sânul lui Elyon.
Pentru ca acum să se poarte aşa?
Şi Rachelle. Scumpa lui Rachelle. Frumoasa Rachelle, care putea să
danseze ore la rând în braţele iubitului ei Creator. Cum de putuse să se
345
transforme cu atâta uşurinţă în acea fiinţă violentă, disperată, cu ochi morţi
şi piele solzoasă, care se exfolia?
O bătaie de aripi l-a făcut să tresară. A întors capul spre intrarea înnegrită
a Templului. Michal se aşezase pe balustradă.
— Michal!
Tom a urcat treptele.
— Slavă Cerului! Slavă Cerului, Michal! Ochii i s-au împăienjenit de
lacrimi. E groaznic.
S-a răsucit spre Rachelle şi Johan, care mâncau grăbiţi fructele
împrăştiate pe jos.
— Uită-te la ei! a exclamat el, îndreptându-şi braţul în direcţia lor. Ce se
întâmplă?
Imediat ce a rostit acele cuvinte, a simţit brusc dorinţa de a-şi răcori şi el
gâtlejul cu un fruct din acelea.
Michal l-a privit lung.
— Îmbrăţişează răul, a zis el încet.
Tom a simţit că începe să se calmeze. Fructele arătau la fel ca oricare
altele pe care le mâncaseră la masa lui Karyl. Dulci, ameţitoare. Disperarea
ce creştea în el l-a făcut să tremure.
— Au înnebunit, a zis el cu glas scăzut.
— Sensibili. Sunt în stare de şoc. Nu va fi mereu la fel de rău.
— Şoc? s-a auzit Tom spunând, privind ultima bucată de fruct către care
se îndreptau şi Rachelle şi Johan.
— Cel mai cumplit şoc, a zis Michal. Ai mai gustat din fructul acela. Efectul
nu este chiar atât de puternic pentru tine, dar să nu-ţi închipui că te
deosebeşti prea mult de ei.
Johan a ajuns primul lângă fruct, însă sora lui, mai înaltă, a avut câştig de
cauză. Şi-a pus o mână în şold şi l-a împins pe Johan.
— E al meu! a urlat ea. Nu ai dreptul să iei ce-mi aparţine. Dă-mi-l!
— Nu, a strigat Johan, având faţa împurpurată şi ochii bulbucaţi de furie.
— Eu l-am găsit! Aşa că eu o să-l mănânc!
Rachelle a sărit asupra fratelui ei cu unghiile.
— Se vor ucide unul pe celălalt, a spus Tom.
Şi-a dat brusc seama că, de fapt, nu era îngrozit, ci mai curând amuzat.
Acel gând l-a înspăimântat.

346
 — Cu mâinile goale? Mă îndoiesc. Să-i ţii însă departe de orice poate fi
folosit ca armă. Roush-ul s-a uitat la ei cu ochi goi. Şi du-i cât mai curând la
lac.
Rachelle şi Johan s-au despărţit şi au început să-şi dea târcoale unul altuia
cu precauţie. Cu colţul ochiului, Tom a zărit apropiindu-se un mic nor negru.
A continuat însă să urmărească fructul din mâna lui Johan. Trebuia să sară
între ei şi să-l ia. Cei doi mâncaseră mai mult decât suficient. Nu-i aşa?
Tom a aruncat o privire spre Michal. Roush-ul stătea cu ochii îndreptaţi
spre cer.
— Nu uita, Thomas. Lacul.
S-a ridicat în aer şi s-a îndepărtat în zbor.
— Michal?
Tom şi-a îndreptat ochii spre partea de cer care îi atrăsese atenţia lui
Michal.
— Rachelle! a răcnit el.
Fiarele acelea negre îl îngrozeau mai mult decât atunci când le întâlnise în
pădurea neagră. Rachelle!
A coborât în goană treptele şi i-a prins de braţ, întâi pe Rachelle, apoi pe
Johan, cât pe ce să-i dărâme. A privit cerul, surprins de rapiditatea cu care se
apropiau Shataiki-i. Ţipetele lor de încântare stârneau ecouri în toată valea.
După ce au văzut norul, Rachelle şi Johan au început să fugă. Dar îşi
pierduseră energia, iar Tom a trebuit practic să îi târască în susul scărilor, ca
să intre în Templu. Cu toate că Rachelle se eliberase în cele din urmă din
strânsoarea mâinii lui şi urcase singură treptele, au reuşit să intre în
Templul întunecat şi să închidă uşile cu câteva clipe înainte ca primii
Shataiki să se năpustească asupra lor. Apoi au urmat alţi atacatori, val după
val, care s-au izbit de uşile grele.
Tom s-a tras înapoi, a văzut că uşa rezista, apoi, gâfâind, s-a lăsat să cadă
pe o bancă. Rachelle şi Johan au rămas întinşi la podea în dreapta lui. Nu
avea habar cum ar fi putut urma sfatul lui Michal. Îi va fi foarte greu să se
strecoare nevăzut până la lac. Şi, având în vedere că Rachelle şi Johan erau
catatonici, o asemenea încercare ar fi fost imposibilă.
Ajunşi în Templul slab luminat, nici unul dintre cei doi nu s-a clintit.
Podeaua, cândva de un verde sclipitor, devenise acum întunecată şi rece.
Pilaştrii păreau acum nişte fantome ce pândeau din umbră. Doar lumina
firavă ce se strecura prin domul încă transparent îi îngăduia lui Tom să vadă
cât de cât.
347
 S-a rostogolit, apoi s-a ridicat în picioare. Shataiki-i continuau să se
izbească ameninţător în uşă, dar intervalele la care se succedau loviturile au
început să se lungească. Se îndoia că fiarele puteau găsi o modalitate de a
pătrunde în Templu. Dar nu de Shataiki se temea el acum cel mai mult. Nu,
cele două fiinţe umane de la picioarele lui îl făceau să simtă fiori reci pe şira
spinării. Şi propria persoană îl speria. Ce se întâmpla cu ei toţi?
Fructele din magazie. A coborât treptele. Era posibil ca aerul să fi afectat
şi fructele de acolo? De fapt, când s-a gândit mai bine, în timp ce alerga prin
pădure, fructele care căzuseră pe jos nu se înnegriseră imediat.
A ajuns la uşă şi s-a oprit brusc. Acea uşă fusese închisă înainte de a
deschide uşile mari ale Templului. Dacă o deschidea acum, oare aerul din
Templu avea să distrugă fructele?
Trebuia să-şi asume acest risc. A deschis uşa brusc, a intrat repede şi a
închis-o imediat. Borcanul se afla lângă perete. S-a grăbit spre el, a scos un
fruct şi i-a astupat repede gura cu nişte cârpe. Nu avea cum să ştie dacă o
asemenea măsură avea să dea roade, dar pe moment nu găsise altă soluţie.
A ridicat fructul roşu şi a expirat tot aerul din plămâni.
Aer dăunător, a gândit. Prea târziu.
Fructul nu i s-a înmuiat în mână. Cât avea să ţină?
A dus fructul la gură şi a luat o muşcătură mare. Zeama i s-a prelins pe
limbă, pe bărbie. A alunecat pe gâtlej.
Senzaţia de uşurare a fost instantanee. Prin stomac a simţit spasme
delicate. S-a lăsat în genunchi şi a muşcat în continuare din carnea dulce a
fructului.
Mâncase deja jumătate din el când şi-a adus aminte de Rachelle şi de
Johan. A înşfăcat un fruct portocaliu din vas, a îndesat cârpele la loc, apoi a
rupt-o la fugă pe scară.
Rachelle şi Johan zăceau moi ca nişte cârpe.
S-a lăsat în genunchi şi a rostogolit-o pe Rachelle pe spate. I-a apropiat
fructul de buze şi l-a strivit. Pieliţa acestuia s-a despicat. Un firicel de zeamă
s-a scurs printre degetele lui şi s-a prelins pe buzele ei crăpate de arşiţă.
După ce gura i s-a umplut de zeamă, Rachelle a scos un geamăt. Şi-a arcuit
apoi gâtul, şi a înghiţit nectarul. Cu un oftat lung, ea a expirat şi a deschis
ochii.
Observând fructul din mâna lui Tom, în ochi i s-a citit disperarea, după
care a întins mâna şi, înşfăcându-l, a început să-l devoreze. Tom a chicotit şi
a apăsat fructul lui, pe jumătate mâncat, peste gura lui Johan. În clipa când a
348
deschis ochii, băiatul a luat fructul şi a muşcat cu poftă din el. Fără să scoată
o vorbă, cei doi au mâncat fructul cu tot cu seminţe.
Dacă nu se înşela, Tom a constatat că pielea lor a căpătat ceva culoare, iar
rănile provocate de încăierare nu mai erau la fel de roşii. Fructul încă avea
putere.
— Cum vă simţiţi? i-a întrebat el, uitându-se când la unul, când la celălalt.
Amândoi l-au măsurat cu ochi lipsiţi de orice expresie. Nici unul nu a spus
nimic.
— Vă rog, am nevoie de voi. Cum vă simţiţi?
— Bine, i-a răspuns Johan.
Rachelle a rămas mută.
— Mai avem şi alte fructe, vreo zece, douăsprezece.
Tot nu a primit răspuns. Trebuia să-i ducă la lac. Iar pentru a reuşi asta
trebuia să rămână cu mintea întreagă.
— Mă întorc, a spus el. I-a lăsat stând cu picioarele încrucişate pe podea şi
s-a dus în subsol, unde a mai mâncat un fruct întreg, delicios, de culoare
albă, despre care ştia că se numea sursak.
Mai rămăseseră unsprezece fructe. Bine că nu se stricau atât de repede pe
cât se temuse. Dacă Rachelle şi Johan vor prezenta şi alte semne de
suferinţă, le va da mai multe fructe, deşi nu era sigur că va mai găsi. Nu-şi
puteau permite să risipească nici unul.
Următoarele câteva ore au trecut fără să-şi adreseze vreun cuvânt. Atacul
asupra uşii încetase. Tom s-a străduit să-i facă să analizeze posibilele
moduri de acţiune după ce reuşiseră să se pună la adăpost de Shataiki, cel
puţin pentru o vreme. Dar numai Johan a acceptat să stea de vorbă cu el, dar
într-un mod care l-a făcut pe Tom să-şi dorească să n-o fi făcut.
— Tanis a avut dreptate, a explodat Johan. Trebuia să iniţiem o expediţie
de pedepsire, ca să-i distrugem.
— Nu-ţi dai seama că exact asta voia el să facă? Însă, din câte se vede, n-a
reuşit să facă nimic.
— Ce ştii tu? Dacă ar fi plecat la luptă, m-ar fi chemat pe mine. Mi-a
promis că mă lasă să conduc un atac! Şi aş fi făcut-o!
— Nu ştii ce vorbeşti, Johan.
— Îmi pare rău că nu l-am urmat pe Tanis. Uite unde am ajuns din cauza
ta.
Tom nici nu voia să se gândească unde va ajunge băiatul dacă va continua
să gândească aşa. S-a întors cu spatele şi a pus capăt discuţiei.
349
 După două ore de tăcere aproape insuportabilă, Tom a remarcat
schimbarea suferită de Rachelle şi Johan. Pielea lor îşi recăpăta tenta
cenuşie. Cu fiecare oră ce se scurgea deveneau tot mai neliniştiţi,
scărpinându-se până la sânge. După încă o oră, trupul lor era acoperit cu
mici solzi care cădeau, iar braţul lui Johan era carne vie. Tom le-a mai dat
fiecăruia câte un fruct. Şi a mâncat şi el unul. Mai aveau opt. În acel ritm,
fructele nu aveau să le ajungă pentru întreaga zi.
— Bine, vom încerca să ajungem la lac.
I-a prins pe amândoi de tunici, ajutându-i să se ridice. Au lăsat capul în
piept şi au mers târându-şi picioarele până la uşa din spate fără să
protesteze, apatici. De ce erau atât de lipsiţi de dorinţa de a reveni la acel
Elyon pe care îl iubiseră cu disperare până nu de mult?
— Hei, când ajungem afară, nu vreau să vă văd încăierându-vă ori făcând
cine ştie ce lucruri prosteşti. Aţi auzit? Se pare că nu mai sunt lilieci prin
preajmă, aşa că trebuie să păstraţi tăcerea.
— Nu e nevoie să fii atât de autoritar, i-a zis Rachelle. Doar n-o să murim.
Erau primele cuvinte pe care ea le rostise după ore de tăcere, astfel că
Tom a rămas surprins.
— Aşa crezi? De fapt, voi doi sunteţi aproape morţi.
Rachelle s-a încruntat, dar nu l-a contrazis.
Tom şi-a lipit urechea de uşă. Nici un sunet. A deschis uşa cu precauţie, nu
a auzit nimic şi a ieşit.
Au rămas în prag şi au privit spre satul pustiu pentru a doua oară în acea
zi. Liliecii plecaseră.
— Gata, să mergem.
Au trecut prin sat şi au urcat dealul în tăcere. Când au trecut printre
copacii înalţi, care se ridicau negri şi dezgoliţi spre cer, au avut senzaţia
bizară că moartea plutea în aer. Bolboroseala înfundată a apei ce gonea la
vale dispăruse. Acum, lângă potecă se vedea doar un şanţ înnămolit acolo
unde se aflase râul ce izvora din lac. Aşteptaseră prea mult? Trecuseră
numai câteva ore de când Michal îl sfătuise să se ducă la lac.
De o parte şi de alta a drumului, nu mai erau lei şi cai. Florile înnegrite
erau aplecate spre pământ, dând impresia că până şi o adiere ar fi putut să le
destrame tulpinile, făcându-le să se alăture ierbii arse. Nici un fruct. Oricât a
căutat din ochi, Tom nu a văzut nici unul. Le luaseră Shataiki-i pe toate?
A rămas în urma celor doi, ducând vasul cu fructe sub braţ şi un băţ negru
în cealaltă mână. Sabia lui, şi-a spus el cu tristeţe. Se aştepta ca în orice
350
moment vreo patrulă de lilieci să se năpustească pe neaşteptate pentru a-i
ataca, însă cerul a rămas în continuare gol şi tăcut, dominând coroanele
carbonizate ale pădurii. Cu un ochi spre cer şi cu celălalt la incredibilele
schimbări petrecute în jur, Tom i-a îndemnat pe Rachelle şi pe Johan în susul
dealului.
Johan a spart tăcerea abia când au ajuns la o cotitură din apropierea
lacului.
— Tom, eu nu vreau să merg acolo. Mi-e teamă de lac. Dacă ne înecăm?
— Să ne înecăm? Când ţi s-a mai întâmplat asta? E cel mai ridicol lucru pe
care l-am auzit vreodată.
Şi-au continuat drumul, şovăitori când a fost să treacă de următoarea
cotitură. Peisajul care le-a apărut în faţă i-a făcut să se oprească împietriţi.
Peste faleză doar un firicel de apă se scurgea în iazul mic şi cenuşiu aflat
dedesubt. Lacul devenise cât un ochi de apă. Plajele mari, nisipoase, se
întindeau cale de zeci de paşi până la marginea apei. Cât cuprindeau cu
ochii, nici un animal. Nici o frunză nu rămăsese verde în copacii întunecaţi
care mărgineau acum ochiul de apă ce se micşora.
— Doamne, Dumnezeule. Vai, Doamne. Elyon.
Tom a făcut un pas înainte, apoi s-a oprit.
— A dispărut şi el? a întrebat Rachelle, privind în jur.
— Cine? a făcut Tom, cu un aer absent.
Ea a făcut semn către lac.
— Ia priviţi, a spus Johan, care rămăsese cu ochii aţintiţi asupra buzei
falezei.
Acolo, se afla un leu, care privea către tărâmul de dedesubt.
Tom a simţit că inima i-o ia la trap. Un Roshuim? Una din creaturile ce
semănau cu leii, care trăiau în zona lacului superior? Ce se întâmplase cu
acel lac? Dar cu băiatul?
Minunatului animal i s-a alăturat brusc un altul. Apoi un al treilea, după
care au fost zece, apoi o sută de lei albi, alcătuind un şir lung şi alb de-a
lungul crestei unde până nu de mult se găsea cascada, acum secată.
Tom s-a întors către Rachelle şi Johan şi a văzut că ei se uitau cu ochi mari
şi miraţi.
Animalele din fruntea şirului se frământau, neliniştite. Coloana s-a
despărţit în două.
Băiatul s-a strecurat în spaţiul rămas liber, iar Tom a crezut că inima lui
va înceta să bată în clipa când i-a văzut capul. Leii s-au lăsat pe genunchi,
351
apoi şi-au apăsat boturile pe suprafaţa de piatră. După aceea, trupul firav al
băiatului a ocupat locul ce i se rezervase pe creasta falezei. Băiatul, desculţ şi
purtând doar o legătură de pânză în jurul şoldurilor, s-a ridicat în picioare.
Preţ de câteva momente, Tom a uitat să şi respire.
Toate animalele şi-au plecat capetele în semn de respect faţă de băiat.
Acesta s-a întors încet şi a contemplat ţinutul de dedesubt. Tom a simţit cum
i se formează un nod în gât.
Imediat după aceea, pe chipul copilului s-a citit o tristeţe nesfârşită. A
înălţat capul şi, deschizând gura, a strigat către cer.
Leii albi s-au lăsat să cadă pe burtă, amintind de un şir de piese de
domino, transmiţând prin ecou bufniturile dincolo de marginea falezei. Din
rândul lor a răsunat un cor de hămăituri.
Curând nu s-a mai auzit decât vaietul băiatului. Cântecul lui. O notă lungă,
neîntreruptă, din care durerea pornea spre canion, asemenea unui râu de
plumb topit.
Tom s-a lăsat să cadă în genunchi şi a început să gâfâie, pentru că nu mai
avea aer. Mai auzise acel cântec, în adâncurile lacului, când inima lui Elyon
se frânsese în apele roşietice.
Băiatul a căzut în genunchi.
Tom a început să plângă. Acum vedea leii albi ca prin ceaţă. A închis ochii,
suspinând. Nu putea să suporte aşa ceva. Băiatul trebuia să pună capăt
cântecului.
Dar acesta nu s-a oprit. Ţipătul a continuat să răsune, transmiţând o
tristeţe iremediabilă.
Plânsetul s-a redus la un scâncet – un sunet pierit şi disperat, care pornea
dintr-un gâtlej paralizat. Apoi s-a stins treptat.
Tom a ridicat capul. Animalele de pe faleză au tăcut, dar au rămas în
picioare. Pieptul băiatului se ridica şi cobora în ritmul respiraţiei. Apoi, exact
în momentul în care Tom începuse să se întrebe dacă demonstraţia de
durere se încheiase, copilul a deschis ochii, s-a ridicat în picioare şi a făcut
un pas înainte.
Băiatul şi-a ridicat braţele cu pumnii strânşi şi a slobozit un ţipăt ascuţit
care a spintecat aerul încă neclintit al dimineţii. Ca un om care este obligat
să urmărească execuţia propriilor fii, roşu la faţă şi cu ochii bulbucaţi,
urlând de furie. Însă toate aceste sentimente erau exprimate de cântecul
unui băiat care stătea semeţ la marginea falezei.

352
 Tremurând agonic, Tom s-a azvârlit în faţă, prăbuşindu-se pe nisip.
Ţipătul strident a luat forma unui cântec şi a răsunat ca un urlet în vale în
intonaţii lungi, înfiorătoare. Temându-se că i-ar putea exploda timpanele,
Tom a încercat să-şi astupe urechile. Cu toate acestea, băiatul a continuat să-
şi picure cântecul în aer cu o voce despre care Tom şi-a spus că răsuna pe
întreaga planetă.
Iar apoi, brusc, băiatul a amuţit, îngăduind doar ecoului propriei voci să
mai umple aerul.
Vreme de o clipă, Tom nu a putut face nici o mişcare. Încet, s-a ridicat în
coate şi a înălţat capul. S-a frecat la ochi ca să vadă mai bine. Copilul a rămas
nemişcat preţ de câteva secunde şi a privit fix drept înainte, ca şi cum ar fi
fost ameţit, după care s-a răsucit şi a dispărut. Animalele s-au ridicat în
picioare, apoi s-au îndepărtat de marginea falezei, până când aceasta a
rămas pustie, lăsând orizontul liber. Tăcerea s-a înstăpânit din nou asupra
văii.
Băiatul dispăruse.
Cuprins de o spaimă incontrolabilă, Tom s-a ridicat în picioare. Nu.
Imposibil! Fără să se uite la tovarăşii săi, a pornit în goană pe malul albicios,
spre ochiul de apă ce se micşora continuu.
Senzaţia de ameţeală l-a cuprins imediat. Şi-a vârât capul sub apă şi a
înghiţit hulpav. Dându-şi capul pe spate, şi-a ridicat braţele cu pumnii
strânşi.
— Elyon! a strigat el către cerul acoperit de nori cenuşii.
Aflat cu numai un pas înaintea Rachellei, Johan a luat-o în josul pantei şi
s-a aruncat cu faţa înainte în apă. Amuţit de plăcere, Tom i-a urmărit pe cei
doi băgându-şi capetele sub luciul apei ca nişte animale însetate. Contrastul
dintre teroarea care pârjolise ţinutul şi rămăşiţele puterii lui Elyon, ce le
fuseseră lăsate ca un dar pentru ei, era copleşitor. S-a azvârlit din nou cu
faţa în jos în ceea ce mai rămăsese din lac.
Însă exista o diferenţă, nu?
Elyon?
Tăcere.
S-a ridicat. Apa i s-a părut a fi mai mică.
Rachelle şi Johan s-au ridicat şi ei din apă. Pielea lor îşi recăpătase
strălucirea sănătoasă avută înainte, dar ei, debusolaţi, rămăseseră cu
capetele plecate.
— Ce se petrece? a întrebat Rachelle.
353
 Lacul era supt de nisip. Seca. Tom s-a stropit pe faţă cu apă. A băut din ea,
fără să-i fie sete.
— Beţi şi voi! Beţi!
Rachelle şi Johan i-au dat ascultare, cufundându-şi capetele sub luciu şi
bând.
Însă nivelul apei scădea cu repeziciune. Curând, le-a ajuns la genunchi.
Apoi, la glezne.
— Aşadar, acum aţi aflat, a răsunat o voce în spatele lui Tom.
Era glasul lui Michal, care stătea pe mal.
— Îmi pare rău, prieteni, dar trebuie să plec. Probabil că nu ne vom mai
vedea o vreme.
Avea ochii injectaţi şi părea extrem de trist.
Aruncând stropi în jur, Tom a ieşit din ochiul de apă.
— Asta e tot? Tot ce a mai rămas din apă? Nu se poate să ne laşi aşa!
Michal s-a tras într-o parte şi a privit lung spre faleză.
— Nu ai nici un drept să ceri ceva.
— O să murim aici!
— Sunteţi deja morţi, a spus Michal.
Nisipul a înghiţit şi ultimele picături de apă.
Michal a respirat adânc.
— Întoarceţi-vă la Traversare. Mergeţi prin pădurea neagră la est de pod.
O să ajungeţi la un deşert. Intraţi în el şi continuaţi să mergeţi. Dacă veţi
supravieţui acestei încercări, s-ar putea ca până la urmă să găsiţi un adăpost.
— Să străbatem din nou pădurea neagră? Cum am putea găsi adăpost
acolo? Locul acela geme de lilieci negri!
— Gemea. Celelalte sate sunt mult mai întinse decât al vostru. Liliecii s-au
îndreptat spre ele. Dar veţi avea multe de făcut. Mai aveţi însă fructe.
Folosiţi-le.
— Întreaga planetă arată aşa? a întrebat Rachelle.
— Dar ce-ţi închipuiai? Michal a făcut două salturi, ca şi când ar fi vrut să
se înalţe în aer, apoi a adăugat: Să nu beţi apă. Este otrăvită.
— Să nu bem deloc? Dar va trebui să bem ceva.
— Dacă nu are culoarea lui Elyon, să nu vă atingeţi de ea. A ţopăit din
nou, pregătindu-se să se ridice în zbor. Numai că nu veţi găsi aşa ceva foarte
curând.
Apoi a plecat.

354
 — Aşteaptă, a răcnit Tom. Ce se va întâmpla în continuare? Ce ne
aşteaptă?
Însă Roush-ul fie că nu a auzit, fie că nu a vrut să-i răspundă.

Au părăsit valea pârjolită şi s-au grăbit să ajungă la Traversare.

Tom i-a oprit după ce au străbătut primii doi kilometri şi le-a cerut să-şi
presare cenuşă pe trup – în acest fel, spera ca liliecii să-i ia drept altceva
decât fiinţe umane. Şi-au croit drum prin ţinut asemenea unor fantome
cenuşii. Pe pământ zăceau trunchiurile copacilor prăbuşiţi, iar tălpile lor,
neprotejate, au fost străpunse de aşchii ascuţite, ceea ce le-a îngreunat
deplasarea. În ciuda tuturor acestora, au înaintat, cu ochii aţintiţi mereu
spre cer.
Ici şi colo mai rămăseseră câteva fructe care nu se uscaseră, sucul lor
păstrându-şi puterile tămăduitoare. Au folosit zeama câtorva dintre ele
pentru a-şi trata picioarele când durerile provocate de tăieturi au devenit
insuportabile. Iar când fructele stafidite s-au rărit, au început să le
folosească pe cele din vas. Curând au constatat că mai aveau şase.
— Fiecare va primi câte două, a decis Tom. Dar să le folosim cu zgârcenie.
Am senzaţia că sunt ultimele pe care le vom vedea.
Încet şi în tăcere, s-au îndreptat spre Traversare. Se făcuse deja mijlocul
dimineţii când au văzut primul grup de Shataiki, alcătuit din cel puţin o mie
de fiare, zburând la înălţime. Se îndreptau spre pădurea neagră şi au
continuat să zboare netulburate pe deasupra lor. Fie că nu-i văzuseră pe cei
trei, fie fuseseră păcăliţi de cenuşa de pe ei.
O oră mai târziu, au ajuns la Traversare. Vechiul pod, devenit cenuşiu, se
arcuia peste un pârâu cu apă cafenie. Restul albiei era crăpată de uscăciune.
Johan a alergat spre mal.
— Mi se pare în regulă.
— Nu cumva să bei din apă!
— Dar o să murim de sete! a spus el. Cine spune că trebuie să-i dăm
ascultare liliacului?
Liliac? Era vorba de Michal.
— Atunci mănâncă o bucată de fruct. Michal ne-a spus să nu ne atingem
de apă, iar eu unul am de gând să-i urmez sfatul. Să mergem!
Johan a privit încruntat apa, apoi li s-a alăturat fără chef pe pod.

355
 Pe malul celălalt se vedea o pată întunecată în locul unde Shataiki-i îl
făcuseră bucăţi pe Tanis, dar în rest pădurea neagră nu părea deloc
schimbată. Semăna cu ţinutul pe care abia îl străbătuseră.
— Haideţi, i-a îndemnat Tom după o vreme.
Şi-a înghiţit nodul din gât şi i-a condus pe pod, pătrunzând în pădurea
neagră.
Au străbătut-o încet, oprindu-se la fiecare sută de paşi ca să-şi ungă
tălpile cu sucul fructelor.
— Folosiţi-l cu grijă, a insistat Tom. Trebuie să şi mâncaţi.
Nici nu voia să-şi imagineze ce se va întâmpla după ce vor termina
fructele.
Shataiki-i stăteau pe crengile de deasupra lor, ţipând şi certându-se
pentru lucruri mărunte. Doar cei mai curioşi s-au uitat la cei trei care
mergeau pe sub copaci. Probabil că ne apără cenuşa, a gândit Tom. Avea o
culoare suficient de înşelătoare ca să le deruteze pe creaturile acelea lipsite
de minte.
După ce au mers destul de mult timp prin pădure, au ajuns la un luminiş.
— Deşertul! a exclamat Rachelle.
Tom a aruncat o privire în jur.
— Unde?
— Acolo! a spus ea şi a arătat cu degetul drept în faţă.
Copaci negri mărgineau latura îndepărtată a luminişului. Iar dincolo de
fâşia de aproape cincisprezece metri de copaci se zărea o zonă cotropită de
nisip alb. Perspectiva de a ieşi din pădure i-a accelerat pulsul lui Tom,
făcându-l în acelaşi timp să spere.
— Bravo, draga mea. Hai, vino, a zis el şi a înaintat hotărât.
— Deci, am rămas draga ta?
Tom s-a întors spre ea. Pe faţa ei apăruse un surâs vag.
— Bineînţeles. Nu e adevărat?
— Nu ştiu, Thomas. Aşa să fie?
Rachelle şi-a ridicat bărbia şi a trecut pe lângă el. Era. Cel puţin aşa spera
el. Deşi şi-a spus că, la fel ca orice altceva din acel ţinut blestemat, Marea
Romanţă le fusese zădărnicită.
A alungat asemenea gânduri din minte şi a continuat să meargă în ur ma
ei. Dorinţa lor de a supravieţui era mai mare decât orice romanţă. A depăşit-
o cu repeziciune, preluând conducerea. Poate că nu era bărbatul ideal în

356
astfel de situaţii, dar măcar ar fi reuşit să dea impresia că îi putea proteja pe
cei doi. Faimosul războinic Tom Hunter. Dezgustat, şi-a dres glasul.
Străbătuseră aproape jumătate din câmpie când primul Shataiki a
coborât în picaj şi a aterizat în faţa lor. Tom s-a uitat la acel liliac. Continuă
să mergi. Nu te opri.
Şi-a măsurat paşii, dar liliacul a ţopăit ca să îi blocheze trecerea.
— Crezi că o să treci atât de uşor de mine? a zis el rânjind. Nu-ţi va fi chiar
atât de lesne!
Johan a făcut un salt în faţă şi şi-a strâns pumnii, ca pentru a se lupta cu
fiara. Tom a ridicat o mână către băiat, fără să-şi dezlipească ochii de la
Shataiki.
— Johan, dă-te înapoi.
— Johan, dă-te înapoi, l-a maimuţărit liliacul, sfredelindu-i pe amândoi cu
ochii roşii, lipsiţi de pupile. Eşti prea slab ca să dai piept cu mine, Johan? a
întrebat creatura, ridicând o gheară. Te-aş putea despica pe dată! Cum te-ai
simţi atunci? Bun venit în noua noastră lume.
Apoi Shataiki-ul a chicotit plin de încântare şi a muşcat cu poftă din
fructul pe care l-a scos de la spate.
— Vrei şi tu? l-a ispitit el, după care a hohotit din nou, ca şi cum ar fi fost
vorba de ceva amuzant.
Tom a făcut un pas în direcţia liliacului. Acesta şi-a desfăcut imediat
aripile şi s-a răstit la el:
— Stai!
Un grup de Shataiki se adunaseră deja în aer, dându-le târcoale şi
zeflemisindu-i.
— Hai, spune-i, l-a luat unul în derâdere.
— Ba spune-i tu, l-a imitat un altul.
Iar primul Shataiki a făcu-o.
— Stai locului! a răcnit el, cu toate că Tom nu se clintise.
Tom a dus mâna la buzunar şi a strâns ultimul fruct pe care îl mai avea,
sucul scurgându-i-se printre degete.
S-a întors cu un aer calm, cu faţa la Rachelle şi Johan.
— Folosiţi-vă fructele, le-a şoptit el. Când vă fac semn, luaţi-o la fugă.
— Stai cu faţa spre mine când îţi vorbesc, tu, amă…
Shataiki-ul nu a apucat să mai rostească vreo vorbă, pentru că Tom a
aruncat fructul zdrobit spre el.
— Fugiţi! a răcnit el.
357
 Fructul l-a nimerit exact în faţă pe Shataiki. S-a auzit un sfârâit de carne
care ardea. Fiara a scos un ţipăt, după care şi-a dus aripa spre faţă. În timp
ce a rupt-o la fugă, urmat îndeaproape de Johan şi de Rachelle, Tom a simţit
un miros puternic de pucioasă.
— E un fruct verde! a strigat unul dintre lilieci. Au păstrat fructe verzi! Nu
au murit. Ucideţi-i!
Tom a pornit în goană pe câmp. Cel puţin douăzeci de Shataiki au plonjat
spre ei.
— Folosiţi-vă de fructe! Ai auzit, Rachelle?
Ea s-a răsucit şi a aruncat fructul ei către stolul ce îi urmărea. Liliecii s-au
împrăştiat ca muştele. Rachelle a accelerat, trecând pe lângă Tom. Apoi,
Johan a făcut acelaşi lucru. Însă liliecii se regrupaseră şi se pregăteau să-i
atace. Johan a luat ultimul fruct pe care îl mai aveau. Nu trebuiau să arunce
fructele.
— Mai aşteaptă, Johan. Nu-l arunca încă. Ajunseseră între copaci. Dă-mi
fructul tău.
Johan a continuat să alerge, dorind cu disperare să ajungă la nisipul alb.
— Lasă-l!
Fructul i-a căzut dintre degete. Tom l-a recuperat şi s-a răsucit. Parcă de
niciunde, în urma lor apăruseră peste o sută de lilieci. Aceştia au văzut
fructul din mâna lui şi l-au depăşit, îndreptându-se către Johan.
— Înapoi! a strigat Tom, deznădăjduit.
A gonit după băiat, l-a ajuns din urmă şi a împins fructul în faţa primului
liliac ce îl putea ajunge.
Creatura a ţipat şi s-a prăbuşit la pământ.
Curând după aceea, au trecut de copaci şi au început să alerge pe nisipul
alb.
— Staţi aproape unul de celălalt! a strigat Tom printre gâfâieli. Staţi
aproape.
Au mai alergat vreo treizeci de metri, după care Tom s-a întors,
încremenind locului.
— Staţi.
Rachelle şi Johan s-au oprit, încercând să-şi recapete suflul.
Liliecii zburau în cerc pe deasupra pădurii negre, ţipând cu glasuri
ascuţite în semn de nemulţumire. Dar nu i-au mai urmărit.
Nu îndrăzneau să zboare deasupra deşertului.

358
 Johan a ţopăit şi a slobozit un ţipăt ascuţit. Tom le-a arătat pumnul
liliecilor care le dădeau roată.
— Ştergeţi-o!
— Ştergeţi-o! a strigat şi Rachelle, aruncând cu nisip către pădure. A
hohotit de râs şi a pornit împleticindu-se către Tom. Ştiam eu! Râsul ei era
gutural şi extrem de încrezător, iar Tom a imitat-o.
Rachelle s-a îndreptat de spate şi a pornit spre el, având pe faţă un
zâmbet ispititor.
— Ai rămas luptătorul meu neînfricat.
— Te-ai îndoit vreodată de asta?
Ea a avut un moment de şovăială. Tom a observat că pielea ei începuse
din nou să se usuce.
— Vreme de o clipă, a spus ea. Apoi s-a aplecat spre el şi l-a sărutat pe
frunte. Doar o clipă.
Rachelle s-a răsucit şi l-a făcut să se gândească la două lucruri. Primul era
că avea în faţă o femeie frumoasă, dar perfidă.
Al doilea, că respiraţia ei mirosea vag a pucioasă.
— Rachelle?
— Da, dragul meu războinic.
A luat o îmbucătură mare din ultimul lor fruct, şi apoi i-a aruncat lui
Rachelle ce mai rămăsese.
— Mănâncă din el. Şi dă-i restul lui Johan.
Ea l-a prins cu o mână, a clipit repede, după care a muşcat.
— Bine, şi acum încotro?
El a făcut semn spre deşert.

Exuberanţa i-a părăsit cu totul spre miezul zilei, când soarele le stătea
drept deasupra capetelor.
Au înaintat ghidându-se după mingea de foc din cer. Pătrunzând tot mai
adânc în deşert. Spre est, cum spusese Michal. Însă după fiecare pas, nisipul
părea să frigă tot mai mult, iar coborârea soarelui spre apus, tot mai lentă.
Porţiunile plate au lăsat locul dunelor blânde, care ar fi putut fi traversate cu
uşurinţă dacă cei trei ar fi fost încălţaţi cum se cuvine şi ar fi avut măcar
puţină apă. Dar colinelor de nisip le-au urmat munţii, care se întindeau de la
est la vest, astfel că s-au văzut siliţi să se târască pe un versant şi să se
chinuiască să coboare următoarea pantă. Şi toate acestea fără nici o picătură
de apă. Nici măcar apă otrăvită.
359
 Pe la mijlocul după-amiezii, Tom a simţit că îl lasă de tot puterile. În
precauţia lui, de când părăsise lacul, consumase mult mai puţin din fructe
decât oricare dintre ei, şi bănuia că acest lucru începea să se simtă.
— Ne învârtim în cerc! a spus Rachelle, oprindu-se pe creasta unei dune.
Aşa nu vom ajunge nicăieri.
Tom a continuat să meargă.
— Nu te opri.
— Ba mă voi opri! Asta este o nebunie! Nu vom reuşi niciodată!
— Eu vreau să mă întorc, a spus Johan.
— Unde? La lilieci? Mai bine mergi înainte.
— Ne împinge spre moarte! a strigat Johan.
— Mergi înainte! i-a strigat Tom, răsucindu-se spre el.
Johan şi Rachelle s-au holbat la el, surprinşi de ieşirea lui.
— Nu ne putem opri, a zis Tom. Michal a spus să mergem spre est. Şi a
făcut un semn către soare. Nu spre nord, sud sau vest. Ci spre est!
— Atunci, ar trebui să facem o pauză, a spus Rachelle.
— Nu avem vreme de pauze!
Tom a început să coboare dealul, ştiind că tovarăşii lui nu puteau face
altceva decât să-l urmeze. Iar ei l-au urmat. Încet. Străduindu-se să nu lase
impresia că o face în mod special, Tom a rărit pasul pentru a le permite să-l
ajungă din urmă.
Zece minute mai târziu a început să aibă primele halucinaţii. Vedea copaci
despre care ştia că nu există. Vedea ochiuri de apă unde nu era pic de
umezeală. Vedea pietre unde nu erau pietre.
A văzut Bangkokul. Iar acolo, a văzut-o pe Monique, prizonieră într-o
celulă întunecată.
Cu toate acestea, a continuat să înainteze. Gâtlejurile le erau o rană din
cauza uscăciunii, pielea li se scorojise, la picioare făcuseră băşici, dar nu
aveau de ales. Michal le spusese să meargă spre est, astfel că se îndreptau
într-acolo.
După o jumătate de oră, Tom a început să bolborosească incoerent. Nu
era sigur de ceea ce spunea şi s-a străduit să-şi ţină gura, dar, cu toate
acestea, se auzea vorbind, în timp ce mergea bătut de un vânt fierbinte care
îi ardea obrajii.
În cele din urmă, când şi-a dat seama că se va prăbuşi dacă va încerca să
mai facă un pas, s-a oprit.
— Acum ne vom odihni, a spuse el şi s-a lăsat la pământ.
360
 Johan s-a aşezat în dreapta lui, iar Rachelle, în stânga.
— Da, bineînţeles că nu avem timp de odihnă, a spus ea. În urmă cu
jumătate de oră ne-ai fi ucis doar pentru că Michal ţi-a spus să mergi spre
est. Acum, când bolboroseşti ca un nebun, când marele nostru războinic
socoteşte că e perfect logic, ne vom odihni.
Tom nu s-a deranjat să-i răspundă. Era prea epuizat ca să discute în
contradictoriu. Era de mirare că ea mai avea atâta energie cât să-şi exprime
nemulţumirea.
Aşezaţi pe o dună înaltă, au rămas tăcuţi câteva minute. În cele din urmă,
Tom a îndrăznit să arunce o privire spre Rachelle. Stătea cu genunchii
ridicaţi, strânşi între braţe, privind spre orizont cu maxilarele încleştate.
Vântul îi răsfira părul lung. Ea nu l-a privit.
Ar fi trebuit să aibă curajul de a-i spune să nu se mai poarte ca un copil
bosumflat.
În faţa lor, dunele se întindeau cât vedeai cu ochii. Michal le spusese să
meargă în deşert deoarece ştia că Shataiki-i nu-şi vor părăsi copacii. Dar de
ce insistase ca ei să-l străbată? Era posibil ca Roush-ul să-i trimită la moarte?
„Sunteţi deja morţi,” spusese el. Probabil că nu în felul la care se gândise
Tom. Poate că „mort“ era ca în Ştiu că-mi veţi urma sfatul pentru că nu aveţi
de ales. Veţi merge în deşert şi veţi muri, aşa cum meritaţi. Prin urmare,
sunteţi ca şi morţi.
Un mort care continua să meargă.
— Încă o visezi pe Monique.
Halucinaţiile reveniseră. Monique îl striga. Iar Kara îi spunea…
— Te-am auzit rostindu-i numele. Tot soarta ei te frământă în asemenea
momente?
Nu, nu era Monique. Rachelle. A întors capul spre ea.
— Poftim?
Ea l-a săgetat cu privirea.
— Aş vrea să ştiu de ce îi pronunţi numele.
Aşa, deci. Bolborosise despre femeia din visele lui – îi spusese numele,
poate şi alte lucruri –, iar Rachelle îl auzise. Era geloasă. Asta era o nebunie!
Se confruntau cu moartea, iar Rachelle găsea putere în gelozia stârnită de o
femeie care nici măcar nu exista.
Tom s-a întors cu spatele la ea.
— Draga mea Rachelle, Monique de Raison nu există. E rodul imaginaţiei
mele. A viselor mele. Nu era cea mai fericită formulare. A ţinut să accentueze
361
primul punct: Ea nu există, doar ştii asta. Iar cearta noastră în privinţa ei
sigur nu ne va ajuta să supravieţuim în deşertul ăsta blestemat.
S-a ridicat şi a început să coboare duna.
— Haideţi! Le-a poruncit el, deşi se simţea îngreţoşat.
Nu avea dreptul să-i respingă gelozia pe un ton atât de tăios. Nu mai
departe de acea dimineaţă îi văzuse pe ea şi pe Johan încăierându-se pentru
fructe, îngrozit de dispreţul pe care îl manifestaseră unul faţă de celălalt, dar
nici el nu se deosebea prea mult de ei, aşa cum afirmase Michal.
Johan s-a ridicat ultimul. Tom ajunsese deja pe coama următoarei dune
când s-a întors. A văzut că băiatul stătea cu faţa spre direcţia din care
veniseră.
— Johan!
Acesta s-a întors încet, a aruncat o ultimă privire peste umăr, după care a
pornit după ei.
— Vrea să se întoarcă, a spus Rachelle, când l-a depăşit pe Tom. Şi nu-l
poţi învinovăţi.
Au mers două ore într-o tăcere tristă, oprindu-se ca să se odihnească la
fiecare zece sau cincisprezece minute, atât spre binele lui Rachelle şi al lui
Johan, cât şi pentru al lui. Vântul încetase să mai bată, iar căldura devenise
apăsătoare.
Tom dădea semnalul de oprire imediat ce simţea că are halucinaţii.
Pesemne că nu mai avea forţa unei căpetenii, însă rămăsese în fruntea lor
din obişnuinţă. În ciuda circumstanţelor, trebuia să-şi păstreze mintea cât
mai limpede cu putinţă.
Au continuat marşul cu sentimentul îngrozitor că se îndreptau spre
moarte. Încet, chinuitor de încet acum, au lăsat în urmă dunele ce păreau cât
munţii. Singura schimbare în peisaj a fost apariţia treptată a unor bolovani
mari. Nici unul dintre ei nu i-a luat în seamă. Cum nu conţineau apă, acele
pietre nu prezentau nici un interes.
Valea în care se aflau când soarele a coborât dincolo de orizont avea o
lăţime de aproape treizeci de metri. Din albia ei se ridicau grupuri de
bolovani mari.
— O să ne oprim aici peste noapte, a spus Tom. A făcut un semn din cap
către bolovani. Pietrele acelea ne vor apăra de vânt.
Nimeni nu l-a contrazis. Tom s-a lăsat să cadă lângă pietre, lăsându-şi
capul pe spate, în nisip. Soarele care apunea arunca o lumină roşiatică şi
plăcută asupra deşertului. A închis ochii.
362
 Când i-a deschis, cerul era negru. Nu ştia de ce se trezise; probabil că
starea de epuizare ori tăcerea insuportabilă îl împiedica să doarmă. Johan se
făcuse ghem şi dormea la baza stâncilor. Rachelle stătea lungită la câţiva
metri depărtare şi contempla cerul. Tom a văzut reflectarea razelor de lună
în ochii ei sticloşi.
Trează.
Era o situaţie absurdă. Acolo, în deşert, puteau la fel de bine să moară, ori
să trăiască, iar singura femeie pe care o iubise vreodată se găsea la câţiva
paşi de el, clocotind de supărare, ori muşcându-şi limba, ori urându-l. Nu
avea cum să afle.
Ştia însă că îi lipsea îngrozitor de mult.
S-a ridicat în picioare, s-a apropiat şi s-a întins lângă ea.
— Mai eşti trează? a întrebat el în şoaptă.
— Da.
Era prima vorbă rostită de ea de când îi spusese că Johan voia să se
întoarcă, şi era uimitor cât de mult se bucura să o audă vorbind.
— Eşti supărată pe mine?
— Nu.
— Îmi pare rău, a zis Tom. Nu trebuia să ţip la tine.
— Cred că situaţia o cerea.
— Cred.
Au rămas tăcuţi. Tom a întins mâna şi i-a atins-o pe a ei. Rachelle l-a prins
de degetul mare.
— Vreau să-mi promiţi ceva, a spus ea.
— Bine, orice doreşti.
— Promite-mi că nu vei mai visa despre Monique.
— Te rog…
— Nu-mi pasă ce e sau nu e, a spus ea. Promite-mi.
— Bine.
— Promiţi?
— Promit.
— Uită istoriile, oricum ele nu mai înseamnă nimic. Totul s-a schimbat.
— Ai dreptate. O să uit visele despre Bangkok. Acum mi se par ridicole.
— Chiar sunt, a întărit ea apoi s-a rostogolit şi s-a ridicat pe coate. Razele
de lună jucau în ochii ei, de un cenuşiu frumos.
S-a aplecat uşor şi l-a sărutat pe buze.
— Visează-mă pe mine, a zis ea.
363
 Apoi s-a aşezat pe o parte, ghemuindu-se ca să doarmă.
Aşa voi face, a gândit Tom. O s-o visez doar pe Rachelle. A închis ochii,
simţindu-se pentru prima oară mulţumit de când începuse acel marş
istovitor prin deşert. A adormit şi a visat.
A visat despre Bangkok.

364
 35

În sala de conferinţe se afla o masă din lemn de cireş frumos lucrată,

suficient de mare pentru cei paisprezece participanţi, deoarece rămăsese
destul spaţiu liber. În mijlocul ei se făcuse un aranjament elegant şi generos
din fructe tropicale, brânzeturi europene, friptură rece de vită şi câteva
sortimente de pâine. Cei paisprezece stăteau pe fotolii îmbrăcate în piele,
degajând un aer de importanţă şi, fără îndoială, simţindu-se importanţi.
Pe de altă parte, Thomas nici nu părea şi nici nu lăsa impresia că este
altceva decât era: un tânăr de douăzeci şi cinci de ani care se voia romancier
şi care se lăsase acaparat de visele lui.
Cu toate acestea, se bucura de atenţia tuturor. Şi, în contrast cu ceea ce se
întâmpla în vise, se simţea foarte bine. Aşezat în capul mesei, a văzut ochii
tuturor celor paisprezece participanţi la şedinţă aţintiţi asupra lui. În
următoarele câteva minute, pentru acei oameni avea să devină omniscient.
Se putea ca ei să ia hotărârea de a-l întemniţa. Autorităţile thailandeze
ţinuseră cu tot dinadinsul să declare că, indiferent de circumstanţe, el,
Thomas Hunter, comisese o infracţiune federală răpind-o pe Monique de
Raison. Nu precizaseră cum vor proceda, dar sugeraseră că nu pot trece cu
vederea o asemenea faptă.
S-a uitat spre Kara, care stătea în dreapta lui şi i-a răspuns la zâmbet.
A clipit, dar nu se simţea chiar atât de sigur pe sine pe cât încerca să pară.
Singurul lucru de care ar fi avut nevoie în situaţia de faţă ar fi fost abilitatea
diplomatică. Kara îi sugerase să încerce a găsi o cale de a-i cultiva pe cei din
pădurea colorată, aşa cum procedase când deprinsese noi tehnici de luptă.
Evident, acum nu mai putea fi vorba de asta.
Realitatea deşertului părea mai reală decât lumea de aici. Ce se va
întâmpla dacă va muri de căldură şi epuizare în deşert? Va muri şi aici?
Secretarul adjunct Merton Gains stătea în stânga lui Tom. Foarte puţină
lume din Washington ştia că el plecase foarte devreme de acolo pentru a
participa la această şedinţă cu totul ieşită din comun. De altfel, foarte puţini
aveau cunoştinţă de faptul că ştirile care se vehiculaseră în ultimele
patruzeci şi opt de ore aveau de a face cu un american dement care-l răpise
pe virusologul-şef al companiei Raison Pharmaceutical chiar în ziua în care
se anunţase lansarea mult aşteptatului vaccin Raison. Majoritatea credeau
365
că Thomas Hunter promova o anumită cauză, ori voia bani. Întrebarea
ridicată de cele mai multe dintre canalele de ştiri suna: Cine îl îndemnase să
facă asta?
Judecând după barba crescută pe obraz, Gains ar fi trebuit să se radă. O
faţă tânără trădată de păr cărunt. În faţa lui se afla Phil Grant, cel mai înalt
dintre cei doi demnitari sosiţi din Statele Unite. Bărbie proeminentă, nas
lung, pe capătul căruia stăteau cocoţaţi ochelarii. Tot din America venise şi
Theresa Sumner de la CDC, o femeie dintr-o bucată, care deja îi ceruse scuze
lui Tom pentru felul în care fusese tratat la Atlanta. Alături de ea, un britanic
de la Interpol, Tony Gibbons.
În dreapta, un delegat de la serviciul de informaţii australian, două înalte
oficialităţi thailandeze şi asistenţii acestora. În stânga, Louis Dutetre, un
bărbat cu trăsături tăioase, foarte arogant, cu pleoapele vineţii, căzute peste
ochi, de la serviciul de informaţii francez, pe care Phil Grant părea să-l
cunoască foarte bine. Alături de el, un delegat din Spania şi Jacques de
Raison, însoţit de doi dintre cercetătorii lui.
Toţi acolo, veniţi pentru a-l asculta. După ce fusese dat pe uşă afară de la
CDC din Atlanta, în mai puţin de o săptămână, ajunsese să prezideze o
şedinţă a liderilor lumii în Bangkok. Gains le-a explicat celor prezenţi
motivul care îl îndemnase să convoace acea întrunire şi şi-a exprimat
încrederea faţă de informaţiile puse la dispoziţie de Tom. Iar Tom şi-a
prezentat cazul cât de succint şi clar a putut, fără să îi înspăimânte cu detalii
din visele lui. Jacques de Raison le-a arătat simularea şi a expus probele pe
care le avea în legătură cu germenul Raison. Şirul de întrebări şi comentarii
ce au urmat a durat aproape o oră.
— Spuneţi că Valborg Svensson, pe care unii dintre noi îl cunosc destul de
bine, nu este un magnat foarte cunoscut din domeniul farmaceutic, ci un
ticălos? a întrebat francezul. Adică acum stă ascuns în măruntaiele munţilor
din Elveţia, frecându-şi mâinile de bucurie şi abia aşteptând să distrugă
lumea cu ajutorul acelui virus infailibil?
Un chicotit slab i-a încurajat pe cei aflaţi de o parte şi de alta a mesei să
zâmbească.
— Îţi mulţumesc pentru că ne-ai descreţit frunţile, Louis, a spus
directorul CIA. Dar nu cred că secretarul adjunct şi cu mine am fi venit până
aici dacă am fi simplificat lucrurile chiar într-o asemenea măsură. Adevărat,
nu putem verifica nici una dintre acuzaţiile pe care domnul Hunter i le-a
adus lui Svensson, dar trebuie să analizăm un şir de evenimente foarte
366
ciudate. Cel mai important dintre acestea este că germenul Raison pare real,
aşa cum am văzut cu ochii noştri chiar în această seară.
— Nu tocmai, a spus Theresa, reprezentanta CDC. De acord, avem o serie
de teste care susţin că este posibilă apariţia unor mutaţii. Dar nu deţinem
date comportamentale privind virusul. Doar simulări. Nu ştim precis cum îi
afectează pe oameni în medii umane. S-ar putea ca el să nu supravieţuiască
într-o gazdă umană complexă şi vie. Nu vreau să jignesc pe nimeni, dar
simulările de acest gen sunt precise doar în proporţie de 70 la sută, dacă nu
mă înşel, da?
— În teorie, 75 la sută, a precizat Peter. Dar eu consider că cifra ar putea
fi mai mare.
— Sigur că da. Doar e simularea ta. De fapt, aţi injectat cobai cu virus?
— Cobai şi cimpanzei.
— Cobai şi cimpanzei. Virusul pare să se fi instalat comod în aceste gazde,
dar încă nu au fost evidenţiate simptome. Mă înşel cumva? A trăit câteva zile
şi a mai crescut, dar avem de lucrat multă vreme până vom cunoaşte
adevăratul efect al virusului.
— Adevărat, a spus angajatul companiei Raison. Numai că…
— Scuză-mă, nu ţi-am reţinut numele.
— Striet. Peter Striet. Tot ce vedem în legătură cu acest virus ne înfioară.
Adevărat, testarea s-a făcut cu o zi în urmă, dar am văzut destul de mulţi
viruşi ca să facem nişte prognoze pe baze ştiinţifice şi comparative, cu sau
fără simulări.
— Trebuie să ştim cât timp poate supravieţui într-o gazdă umană, a spus
Theresa.
— Te oferi cumva voluntară?
Au urmat alte chicoteli.
Situaţia nu i s-a părut deloc amuzantă Theresei.
— Nu, dar aş recomanda precauţie. Iniţial, izbucnirea epidemiei de MILTS
a infectat doar cinci mii de persoane şi a ucis în jur de o mie. Nu a fost chiar
o epidemie de proporţii copleşitoare. Însă spaima pe care a provocat-o a dat
o serioasă lovitură economiei asiatice. Doar în turism şi-au pierdut slujbele
cinci milioane de oameni. Aveţi idee ce panică s-ar declanşa dacă în Raportul
Drudge ar apărea ceva despre un virus capabil să ucidă toată populaţia
planetei? Viaţa, aşa cum o ştim noi, ar înceta. Wall Street-ul ar dispărea.
Nimeni nu ar mai risca să meargă la serviciu. Şi încă ceva: ai cumpărat deja o
navă plină cu bandă adezivă?
367
 — Poftim?
— Şase miliarde de oameni se vor închide în case după ce vor taie orice
legătură cu exteriorul folosind bandă adezivă. În acest timp, milioane de
vârstnici şi persoane cu handicap vor muri acasă din cauza lipsei îngrijirii.
— Exagerări, probabil, dar cred că doamna a atins un punct sensibil, a
spus francezul. Alţi câţiva au dat din cap, în semn de aprobare. Am acceptat
să vin aici tocmai pentru că am înţeles caracterul exploziv al lucrurilor ce se
sugerează în mod generalizat.
Francezul era cel mai priceput la sugestii la modul general, şi-a spus Tom.
Judecând după trăsăturile feţei, Kara se stăpânea. Pe moment, Tom a crezut
că ea avea de gând să-i spună câteva francezului. Dar se abţinuse. Acum
situaţia se schimbase, nu? Tratau cu cine trebuia. Şi nu era o dezbatere ca la
colegiu.
Francezul a insistat asupra punctului său de vedere.
— S-ar putea să nu avem de a face decât cu o alarmă falsă privind
sfârşitul omenirii. Trebuie să ţinem seama de chestiunea lipsei de
responsabilitate.
— Nu apreciez această remarcă, a spus Gains. În numeroase ocazii, Tom
mi-a dovedit că m-am înşelat. Predicţiile lui au fost de-a dreptul uimitoare.
Am face o greşeală îngrozitoare dacă nu am lua în serios afirmaţiile lui.
— Am putea greşi la fel de mult şi dacă îi luăm în serios afirmaţiile, a spus
Theresa. Să presupunem că virusul există. Prea bine. Când va apărea, ne vom
ocupa de el. Nu când va deveni o problemă larg răspândită, atenţie, ci atunci
când îşi va face apariţia. Când vom avea fie şi un singur caz. Dar să nu
sugerăm că există probleme decât după ce avem certitudini. Cum spuneam,
spaima şi panica ar putea crea necazuri mai mari decât virusul în sine.
— De acord, a spus spaniolul. Nu facem decât să dăm dovadă de
prudenţă. Gulerul îl strângea, iar pielea gâtului i se revărsase peste cămaşă.
Până nu găsim soluţia, nu este bine să îngrozim lumea. Mai ales dacă există
până şi cea mai neînsemnată şansă de a nu ne confrunta cu o problemă
reală.
— Întocmai, a intervenit francezul. Avem un virus. Căutăm o soluţie
pentru a-l anihila. Nu avem nici un indiciu că el va fi folosit în mod răuvoitor.
Prin urmare, nu văd nici un motiv pentru care să declanşăm panica.
— O are pe fiica mea, a spus Raison. Asta nu vă mai interesează?

368
 — Te asigur că vom face tot ce ne stă în putinţă să-ţi găsim fiica, a spus
Gains. Apoi s-a uitat cu severitate la Louis Dutetre. Am trimis acum câteva
ore o echipă la laboratoarele Svensson.
— Urmează să primim raportul dintr-un moment în altul, a spus Phil
Grant. Ne pare foarte rău, domnule Raison. O vom găsi.
— Da, desigur, a spus Dutetre. Dar deocamdată nu deţinem informaţii
clare că Svensson are vreo legătură cu această răpire tragică. Avem doar cele
spuse de domnul Hunter. Pe de altă parte, chiar dacă Svensson ar avea vreo
legătură cu dispariţia ei, nu avem nici un motiv să credem că răpirea ei
trădează intenţia de a folosi virusul în mod răuvoitor – un virus despre care
încă nu avem dovada că ar fi ucigător, dacă-mi permiteţi să adaug. Domnilor,
împingeţi cam departe lucrurile. Iar eu nu sunt pregătit să fac aşa ceva.
— Esenţa chestiunii este că ne confruntăm cu un virus, ucigător sau nu, a
spus Gains. Esenţialul este că Tom mi-a zis de existenţa acestui virus înainte
să apară vreo dovadă palpabilă. Asta a fost de ajuns ca să mă determine să
urc în avion pentru a veni aici. De acord, e vorba de ceva ce nu vrem să
ajungă imediat la cunoştinţa opiniei publice, dar nici nu putem ignora
problema. Nu sugerez să ne baricadăm în case, ci să analizăm opţiunile pe
care le avem.
— Desigur! a continuat Dutetre. Dar eu aş vrea să sugerez că băiatul
vostru este adevărata problemă. Nu cine ştie ce virus. Eu am impresia că
Raison Pharmaceutical a dat acum de belea, indiferent de modul în care vor
evolua lucrurile. Mă întreb dacă nu cumva Thomas Hunter a fost plătit ca s-o
răpească pe Monique şi să inventeze toate aceste poveşti.
În încăpere s-a lăsat o tăcere apăsătoare, ca şi cum s-ar fi făcut un frig de
moarte. Gains a părut stupefiat. Phil Grant s-a mulţumit să privească ţintă la
francezul care rămăsese zâmbitor.
— Thomas Hunter se află aici la cererea mea, a spus Gains. Nu l-am
invitat doar ca să…
— Nu, a intervenit Tom, şi a întins mâna spre Gains. E în regulă, domnule
secretar. Permite-mi să îi explic problemele punct cu punct.
Şi-a împins scaunul înapoi şi s-a ridicat. A dus un deget la bărbie şi,
gânditor, a făcut câţiva paşi spre dreapta, apoi a revenit. Părea că încăperea
rămăsese fără aer. Avea ceva de spus, desigur. Ceva la obiect şi inteligent.
Brusc, şi-a dat seama că lucrurile pe care le socotea inteligente i s-ar fi
părut absurde francezului. Dar, în tăcerea deplină, plimbându-se în acele

369
momente prin faţa lor, avea o putere uriaşă, dar trecătoare. Înţelegerea
acestui lucru l-a făcut să rămână mut preţ de câteva secunde.
Ar fi putut să negocieze.
— De câtă vreme lucrezi în cadrul comunităţii informaţiilor, domnule
Dutetre? l-a întrebat Tom.
Apoi şi-a vârât mâna în buzunarul pantalonilor kaki, care contrastau cu
ţinuta celor paisprezece, dar a încercat să facă abstracţie de asta.
— De cincisprezece ani, a spus Dutetre.
— Bun. Cincisprezece ani, şi eşti invitat la această şedinţă. Ştii de cât timp
mă ocup eu de problema asta, domnule Dutetre?
— De foarte puţină vreme, din câte înţeleg.
— Eşti pe aproape. Nu deţii această informaţie. De mai bine de o
săptămână. Şi totuşi am fost chemat aici. Ar trebui să te întrebi cum am
reuşit să-i fac pe adjunctul secretarului de stat şi pe directorul CIA să
traverseze oceanul ca să mă întâlnească. Ce am afirmat? Ce ştii cu adevărat?
De ce s-au adunat aceşti oameni aici, la solicitarea mea?
Încăperea părea mai mult decât mută. Lăsa impresia că e pustie.
— Pe scurt, domnule Dutetre, este vorba de ceva extraordinar, a spus
Tom. S-a sprijinit de tăblia mesei şi s-a aplecat în faţă. S-a petrecut ceva ieşit
din comun, de aceea s-a organizat această întrunire. Iar acum, ceea ce ai
afirmat mi se pare foarte simplist şi plictisitor. Aşa că am decis să fac ceva ce
am mai făcut în câteva rânduri. Ceva extraordinar. Vrei asta, domnule
Dutetre?
Francezul a aruncat o privire spre Phil Grant.
— Ce-nseamnă asta, asistăm la un număr de circ?
— Vrei să mă vezi plutind prin aer? Poate că dacă aş face-o, te-aş
convinge.
Cineva a scos un sunet ce a sugerat un chicotit.
— Bine, voi zbura. Nu aşa cum ar fi de aşteptat, plutind prin aer, dar ceea
ce voi face va fi la fel de uimitor. Doar pentru că nu vrei să înţelegi că
lucrurile nu se schimbă câtuşi de puţin. Eşti pregătit?
Nu a primit răspuns.
— Să lămurim lucrurile. Realitatea este că am ştiut cine va câştiga derbiul
Kentucky, că vaccinul Raison poate suferi mutaţii, şi am spus şi condiţiile în
care se va întâmpla asta. Domnule Raison, care e probabilitatea să faci asta?
— E imposibil, a zis omul.

370
 — Theresa, cu siguranţă că eşti mai în temă cu aceste chestiuni. Spune-
mi, după părerea ta, care ar fi probabilitatea?
Aceasta a rămas cu privirea îndreptată spre el.
— Întocmai. Nu există nici o probabilitate, pentru că este imposibil.
Aşadar, în mod practic, eu am şi zburat. Acum afirm că voi zbura din nou, şi
să vedem dacă mai ai îndrăzneala de a susţine că sunt un şarlatan.
Francezul i-a zâmbit, dar nu era un zâmbet plăcut.
— Deci, îţi aminteşti perfect cum apare mutaţia virusului, şi crezi că i-ai
dat acestui individ, Carlos, informaţii privind modul în care s-ar putea
realiza antivirusul, dar ai uitat formula.
— Da. Din nefericire.
— Cât de convenabil.
— Vă rog să mă ascultaţi cu atenţie, a spus Tom. Iată şi trucul cu plutirea
în aer. Germenul Raison este un virus răspândit pe calea aerului, deosebit de
contagios şi ucigător, care va infecta întreaga populaţie a lumii în
următoarele trei săptămâni dacă nu găsim o cale de a-l stopa. Orice
întârziere, chiar şi de o zi, ar putea însemna viaţa sau moartea pentru
milioane de oameni. Vom afla despre eliberarea lui în aer în termen de şapte
zile, când comunitatea internaţională, probabil prin intermediul Naţiunilor
Unite, va fi anunţată pentru a renunţa la suveranitate şi la toate armele
nucleare în schimbul unui antivirus. Acesta este cursul pe care îl va căpăta
istoria.
Louis Dutetre s-a rezemat de speteaza fotoliului, lovindu-se cu creionul
peste încheieturi.
— Iar tu vrei să ne aduci cel de-al Treilea Război Mondial înainte de a se
declanşa. Domnule Hunter, pe lumea asta, monştrii nu sunt învinşi de eroi
pe cai albi. Virusul tău ne poate ucide pe toţi, dar dacă vom crede în virusul
tău, chiar vom muri.
— Înseamnă că, oricum am privi lucrurile, suntem morţi, a spus Tom. Poţi
accepta asta?
Gains a ridicat mâna, cerând astfel încetarea disputei.
— Cred că ai înţeles punctul lui de vedere, Tom. Există complicaţii. S-ar
putea ca lucrurile să nu se prezinte doar în alb şi negru. Nu putem ieşi în
stradă să răcnim: Virusul! În realitate, el încă nu există deocamdată, adică nu
există vreunul despre care să ştim că va fi folosit ori ar putea fi folosit. Ce
propui?
Tom şi-a tras scaunul şi s-a aşezat.
371
 — Să punem mâna pe Svensson înainte de a elibera virusul.
— Imposibil, a spus directorul CIA. Nu-i putem încălca drepturile.
Acţionăm în ce-l priveşte, dar nu putem să facem aşa ceva. Nu se poate
proceda astfel.
— Presupunând că ai dreptate în privinţa lui Svensson, a spus Gains, ar
avea nevoie şi de un vaccin sau antivirus pentru a negocia, nu-i aşa? Deci,
asta ne oferă ceva timp.
— Nimic nu sugerează că trebuie să aştepte până când obţine antivirusul
pentru a răspândi virusul. Atâta vreme cât este convins că poate realiza
antivirusul în termen de două săptămâni, ar putea răspândi virusul şi ne-ar
lansa o provocare, susţinând că deţine antidotul. În acest moment, ideea este
de a-l opri pe Svensson înainte de a reuşi să producă alte daune. Imediat ce
va face răul, singura noastră speranţă este de a produce un antivirus şi un
vaccin.
— Şi cât timp ar dura asta? a întrebat Gains, întorcându-se către Raison.
— Fără Monique? Luni întregi. Cu ea? A ridicat din umeri. Poate mai
puţin. Săptămâni.
Nu a spus nimic despre posibila mutaţie a semnăturii ei genetice, aşa cum
îi explicase Peter lui Tom cu o zi în urmă.
— Iar acesta este un alt motiv pentru care trebuie să-l prindem pe
Svensson şi să vedem dacă o are pe Monique prizonieră, a spus Tom. În
săptămânile următoare, s-ar putea ca soarta lumii să depindă de ea.
— Şi ce altceva sugerezi, în afară de a-l ridica pe Svensson? l-a întrebat
Gains pe Tom.
— În acest moment? Nici una. Ar fi trebuit să-l înşfăcăm pe Svensson în
urmă cu douăzeci şi patru de ore. Dacă am fi procedat astfel, problema ar fi
fost ca şi rezolvată. Dar ce ştiu eu? Eu sunt doar un om care se vrea
romancier, îmbrăcat cu pantaloni kaki, cu buzunare la genunchi.
— Exact, domnule Hunter, asta eşti, a spus francezul. Să nu uiţi asta. Şi
mai tragi şi cu gloanţe de război. Eu n-aş vrea să te las să galopezi prin lume
trăgând cu asemenea muniţie. Eu, unul, aş vrea să-ţi administrez un duş
rece, pentru că ţi s-a înfierbântat mintea.
Telefonul lui Grant a scos un ciripit, iar el s-a întors într-o parte şi a
răspuns discret.
— Aş dori să analizăm câteva planuri de acţiune în eventualitatea că ne
vom confrunta cu o ameninţare reală, a spus Gains. Ce propui ca măsuri de
limitare a pericolului, domnule Raison?
372
 — Depinde de modul în care va fi răspândit virusul. Dar dacă este la
originea acestei primejdii, Svensson va şti să contracareze orice măsuri
luate de noi. Asta este principala diferenţă dintre apariţia naturală a unui
virus şi folosirea lui deliberată, ca în cazul armelor biologice. Ar putea
răspândi virusul într-o sută de mari oraşe în mai puţin de o săptămână.
— Da, dar dacă…
— Scuză-mă, Merton, a zis Grant, şi a închis telefonul. S-ar putea să fie o
alarmă falsă. Oamenii noştri tocmai au terminat verificarea laboratoarelor
lui Svensson din Alpii elveţieni. Nu au descoperit nimic.
Tom s-a ridicat.
— Cum adică, nimic? Doar nu…
— Adică nici un semn că s-ar desfăşura ceva neobişnuit.
— Dar Svensson era acolo?
— Nu. Însă am vorbit pe îndelete cu angajaţii lui. Urmează să revină peste
două zile pentru o discuţie cu cei de la serviciul elveţian de Informaţii, la
care vom participa şi noi. El se află la o întâlnire cu furnizorii din Africa de
Sud. Noi am confirmat participarea la discuţii. Nu există nici o dovadă că ar
avea vreo legătură cu răpirea sau cu vreun plan de răspândire a virusului.
În sală s-a făcut linişte.
— Ei, asta-i o veste bună, după părerea mea, a spus Gains.
— Asta nu e nici o veste, a zis Tom. Înseamnă că nu este la laboratorul
central. Ar putea fi oriunde. Indiferent unde s-ar afla, o are pe Monique. Şi
virusul. Vă spun fără înconjur, trebuie găsit cât mai repede!
Gains a ridicat o mână.
— Aşa vom face, Tom. Toate la vremea lor. Lucrurile arată încurajator, să
nu ne pierdem optimismul.
Auzind aceste cuvinte, Tom şi-a dat seama că pierduse lupta cu ei. O
câştigase doar pe Kara de partea lui. Merton Gains era ca un avocat care vrea
să câştige timp, lucru perfect normal. Dacă el recomanda prevederea, jocul
era ca şi pierdut.
S-a ridicat.
— Nu cred că aveţi nevoie de mine la discuţia despre planul de acţiune.
Eu v-am spus ceea ce ştiu. Voi repeta încă o dată pentru cei care deocamdată
nu au înţeles cum stau lucrurile. Istoria este pe punctul de a căpăta un curs
extrem de primejdios. Veţi afla cu toţii foarte curând, când veţi primi cereri
de neconceput din partea unui om pe nume Valborg Svensson, deşi eu nu

373
cred că acţionează singur. Din câte îmi dau seama, unul dintre cei prezenţi
lucrează pentru el.
Asta a dat naştere unei stări de şoc în rândul participanţilor la discuţii.
— Noapte bună. Dacă, din vreun motiv inexplicabil, veţi avea nevoie de
mine, mă găsiţi în camera mea 913, dormind, sau cel puţin aşa sper. Cerul
mi-e martor că cineva trebuie să facă ceva.
Kara s-a ridicat şi şi-a înălţat uşor bărbia. Au pornit împreună spre uşă.

Tom s-a simţit cuprins de o stare de epuizare în chiar clipa în care uşa
sălii de conferinţe s-a închis fără zgomot în urma lui. S-a oprit şi a privit de-a
lungul holului, parcă ameţit. Trăise acea nebunie vreme de mai bine de o
săptămână, iar organismul lui începea să resimtă oboseala, dându-i senzaţia
că ar fi purtat haine de plumb.
— Ei, cred că le-ai spus-o, a zis Kara încet.
— Trebuie să mă odihnesc puţin. Simt că mă prăbuşesc.
Ea şi-a petrecut braţul pe sub al lui şi l-a îndrumat pe hol.
— Te duc la pat, şi n-o să las pe nimeni să te trezească decât după ce
dormi cum se cuvine. Să fie clar.
El nu a protestat. Pe moment, oricum nu putea face nimic. Era posibil să
nu mai poată interveni în nici un fel. Niciodată.
— Nu-ţi face griji, Thomas. Cred că ai spus ce trebuia să spui. Foarte
curând îşi vor schimba atitudinea. Nu-i aşa?
— Poate. Sper că nu.
Kara a înţeles. Singurul lucru care i-ar fi făcut să-şi schimbe atitudinea ar
fi fost răspândirea germenului Raison, şi nimeni nu ar fi vrut să se întâmpla
aşa ceva.
— Sunt mândră de tine, a zis ea.
— Şi eu de tine.
— Pentru ce? Doar n-am făcut nimic să merit laude. Tu eşti eroul.
— Erou? a făcut el şi s-a strâmbat. Fără tine, probabil aş fi pe vreun ring
de lupte, încercând să-mi arăt priceperea.
— Aici ai dreptate, a zis ea.
Au luat liftul şi au urcat singuri.
— Întrucât se pare că mi-ai acceptat sugestiile până acum, te deranjează
dacă-ţi mai fac una? a întrebat Kara.
— Nicidecum. Deşi nu sunt convins că mintea mea e pregătită să mai
înţeleagă ceva la ora asta.
374
 — M-am gândit la ceva, a zis ea, apoi a făcut o pauză. Dacă virusul este
eliberat în aer, nu văd cum ar putea fi oprit în mod fizic. Cel puţin în acel
interval de douăzeci şi una de zile.
El a dat aprobator din cap.
— Şi?
— Mai ales dacă e o chestiune ce ţine de istorie, aşa cum ai aflat în
pădurea verde, de unde provine totul, corect?
— Corect.
— Dar de ce tocmai tu? De ce ţi s-a transmis această informaţie ţie? De ce
pendulezi între aceste realităţi?
— Pentru că, într-un fel sau altul, sunt legat de ele.
— Pentru că tu eşti singurul care poţi rezolva problema în cele din urmă.
Tu ai declanşat totul. Virusul există din cauza ta. Poate că tot tu îl vei
împiedica să facă victime.
Liftul s-a oprit la etajul al nouălea şi s-au îndreptat spre apartamentul lor.
— Dacă e adevărat, a spus el, atunci să ne ajute Dumnezeu, crede-mă,
pentru că eu nu ştiu ce să fac. Decât să dorm. Chiar şi aşa, am fost
abandonaţi. Acum trei zile, întreaga mea credinţă în Dumnezeu s-a stins, cel
puţin în vise. Acum, se pare că s-a întâmplat acelaşi lucru.
— Atunci, dormi.
— Să dorm. Să visez.
— Visează, a spus ea. Dar nu numai atât. Vreau să visezi cu adevărat.
El a condus-o în cameră.
— Pierzi ceva din vedere.
— Ce anume?
— Pădurea verde a dispărut. Lumea de acolo s-a schimbat. A oftat şi s-a
lăsat să cadă pe scaunul de lângă masă. Mă aflu într-un deşert, aproape
mort. Nu am apă, nici fructe, nici Roush-i. Dacă aş fi împuşcat acum, aş
rămâne mort. În orice caz, informaţiile ar trebui să circule în sens contrar ca
să rămân în viaţă acolo. A clătinat din cap. Asta ar fi o idee.
— Nu ai cum să ştii. Nu spun că ar trebui să te laşi împuşcat ca să vezi ce
se întâmplă, crede-mă. Însă te afli în lumea aceea cu un anumit scop. Şi
există un motiv pentru care te afli aici.
— Şi atunci, ce anume îmi sugerezi?
Ea şi-a lăsat poşeta să cadă pe pat şi s-a întors spre el.
— Să cauţi insistent în realitatea aceea ceva care să ne ajute aici. Nu te
grăbi. Nu există nici o corelare între timpul de acolo şi cel de aici, adevărat?
375
 — Imediat ce adorm acolo, sunt aici.
— Atunci, găseşte o cale să nu te afli aici de fiecare dată când dormi.
Petrece-ţi câteva zile, o săptămână, o lună, indiferent cât de mult în
realitatea aceea. Găseşte ceva. Deprinde lucruri noi. Ceea ce devii acolo vei fi
şi aici, nu? Atunci, străduieşte-te să devii cineva acolo.
— Sunt cineva.
— Eşti, iar eu te iubesc şi aşa. Dar de dragul acestei lumi, trebuie să mai
creşti. Să devii o persoană care să salveze lumea asta. Dormi, visează şi
întoarce-te un om nou.
Tom s-a uitat la sora lui. Era foarte optimistă. Dar nu înţelegea proporţiile
distrugerilor din cealaltă realitate.
— Trebuie să dorm, a spus el, îndreptându-se spre camera lui.
— Visează, Thomas. Îndelung. Visează lucruri măreţe.
— Aşa voi face.

376
 36

Mintea i-a fost invadată de imaginile unui băiat inocent care stătea în
mijlocul camerei colorate sclipitor, cu bărbia înălţată spre tavan, cu ochii
mari şi gura căscată.
Johan. Iar pielea lui era netedă ca suprafaţa unui lac din lapte cu ciocolată.
Cântecul lui pornit din adâncul gâtlejului a bubuit brusc în încăpere,
făcându-l pe Tom să tresară.
S-a rostogolit în somn.
Vreme de o clipă noaptea a redevenit tăcută. Apoi băiatul a început din
nou să cânte. De data aceasta încet, cu ochii închişi şi mâinile ridicate.
Refrenele plăcute se înălţau spre cer ca un cânt de păsărele. Au crescut ca
tonalitate şi au început să fie distorsionate.
Distorsiuni? Nu. Johan reuşise să cânte fără cusur de la prima până la
ultima notă. Dar sunetul urca şi devenea tot mai mult un vaier, în loc să fie
cântec. Johan plângea.
Tom a deschis brusc ochii. Lumina slabă a zilei i-a inundat viziunea.
Urechile îi răsunau de sunetul cântecului însăilat din note întrerupte.
S-a ridicat într-un cot, a aruncat o privire în jur şi ochii i s-au oprit asupra
unui bolovan mare, aflat la douăzeci de paşi de locul în care dormea
Rachelle. Acolo, îndreptat cu faţa spre pădurea rămasă în urmă, stând cu
picioarele încrucişate şi cu spatele spre ei, Johan a înălţat capul într-un
cântec. Desigur, unul firav, şovăitor. Încordat şi fals. Dar un cântec.
Rachelle s-a ridicat în capul oaselor alături de el şi s-a uitat la fratele ei.
Avea pielea uscată şi cojită. La fel era şi a lui. Tom şi-a înghiţit nodul din gât
şi s-a întors spre Johan, care se jelea cu braţele desfăcute larg.
— Elyon, ajută-ne, cânta el. Elyon, ajută-ne.
Tom s-a ridicat în picioare. În timp ce se străduia să ia acutele, trupul lui
Johan se zguduia. Părea gata să izbucnească în plâns. Un plâns sub puterea
tot mai stinsă a propriilor note, ori poate pentru că nu mai putea să cânte ca
înainte.
Alături de Tom, Rachelle s-a ridicat încet în picioare, fără să-şi
dezlipească ochii de la acea scenă. Obrajii uscaţi de arşiţă erau uzi de
lacrimi. Tom a simţit o strângere de inimă. Johan şi-a ridicat pumnii mici,

377
plângând în hohote – o expresie sfâşietoare a tristeţii şi dorului şi furiei şi
chemării la iubire.
Minute la rând au rămas uitându-se la Johan, care plângea ca să fie auzit
de toţi şi de toate. Jelindu-se către oricine şi-ar fi făcut timp să asculte
ţipetele unui copil abandonat, torturat, care murea încet, departe de casă.
Dar cine ar fi putut auzi acel cântec în mijlocul deşertului?
Ce bine ar fi fost dacă Michal sau Gabil ar fi venit să le spună ce trebuiau
să facă. Ce bine ar fi fost dacă el ar fi putut vorbi încă o dată, măcar o dată, cu
băiatul de la lacul de pe stâncă.
Ce bine ar fi fost dacă ar fi reuşit să închidă ochii şi să-i redeschidă pentru
a-l vedea pe băiat stând pe ridicătura de nisip din dreapta lor. Precum
băiatul care se afla acum acolo. Ca şi…
Tom a înlemnit.
Băiatul era acolo, pe ridicătura de lângă bolovan, şi-l privea ţintă pe
Johan. Băiatul de la lac!
Ca şi cum ar fi fost îndrumaţi de o mână nevăzută, Johan şi Rachelle au
încetat să mai suspine. Băiatul a făcut trei paşi mărunţi către bolovan şi s-a
oprit. Braţele îi atârnau moi pe lângă trup. Ochii verzi erau larg deschişi.
Sclipitori, de un verde ce-ţi tăia respiraţia.
Băiatul a întredeschis buzele delicate, ca şi cum ar fi vrut să spună ceva,
însă a rămas mut, doar privind. O buclă rebelă îi atârna între ochi,
legănându-se alene în adierea dimineţii.
Cei doi băieţi s-au privit unul pe celălalt, de parcă ar fi fost legaţi printr-
un fir nevăzut. În dreapta lui Tom, Rachelle a făcut un singur pas spre Johan
şi s-a oprit.
Apoi băieţelul a deschis gura.
Un sunet pur, cristalin, în aerul tăcut al dimineţii, a străpuns urechile lui
Tom şi l-a împuns drept în inimă ca o săgeată ascuţită trasă cu precizie. A
rămas fără suflare de la prima notă. Imaginile provenind dintr-o lume
îndepărtată i-au năvălit în minte. Amintiri legate de o podea din răşină de
culoarea smaraldului, de o cascadă tunătoare, de un lac… Notele s-au
închegat într-o melodie cursivă.
Tom a căzut în genunchi şi a reînceput să plângă.
Copilul a făcut un pas către Johan, a închis ochii şi şi-a înălţat bărbia.
Cântecul a călătorit prin aer, dansând pe deasupra capetelor lor ca un înger
jucăuş. Rachelle s-a aşezat.

378
 Băiatul şi-a desfăcut braţele, şi-a umflat pieptul şi a scos o notă profundă,
baritonală, care a făcut pământul să se cutremure. Apoi copilul a articulat
primele versuri, cuprinse în note ce se rostogoleau bubuitor peste dune.

Te iubesc,
Te iubesc, te iubesc, te iubesc.

Tom a închis ochii şi a îngăduit trupului să se mişte sub forţa acelor

cuvinte. Melodia s-a ridicat cu o octavă, sfredelind aerul neclintit cu acorduri
complete.

Eu te-am făcut,
Şi te iubesc aşa cum te-am făcut.

Cântecul a pătruns în inima lui Tom şi a amplificat rezonanţa fiecărui

acord de o mie de ori, făcându-l să creadă că inima i-ar putea plesni.
Iar apoi, cu o notă asurzitoare, precum un concert pentru o sută de mii de
orgi care scot acelaşi sunet, aerul s-a mai cutremurat o dată printr-o notă
finală, după care s-a lăsat liniştea.
Tom a înălţat capul încet. Băiatul îl privea în continuare pe Johan, care se
lăsase să lunece de pe bolovan şi întinsese braţele către copil.
Primii lor paşi au părut nehotărâţi, făcuţi simultan unul către celălalt.
Brusc, cei doi băieţi s-au ridicat şi s-au apropiat în fugă cu braţele larg
desfăcute.
S-au întâlnit pe platoul deşertului, doi băieţi de aproape aceeaşi statură,
ca doi fraţi gemeni care se regăsesc după ce s-au rătăcit. S-a auzit zgomotul
piepturilor dezgolite lovindu-se, după care au urmat gemete când băieţii s-
au rostogolit pe nisip, chicotind isteric.
Rachelle a început să râdă. Emoţionată, a pocnit din palme şi, deşi Tom a
presupus că nu-l întâlnise niciodată pe băiat, ea îi ştia numele.
— Elyon! a rostit ea numele ca un copil cuprins de extaz. Elyon! În timp ce
bătea din palme, râdea şi plângea.
Băieţii au sărit în picioare şi s-au fugărit în jurul bolovanului uriaş,
împungându-se în glumă şi continuând să chicotească precum nişte şcolari
care-şi împărtăşesc un secret.
Apoi copilul s-a întors către Tom.

379
 Încă îngenuncheat, Tom a văzut că băiatul porneşte în goană direct spre
el. Ochii în sclipeau ca smaraldele, iar pe faţă îi apăruse un zâmbet care îi
evidenţia pomeţii înalţi. Băiatul a sprintat spre Tom, s-a oprit derapând
uşor, l-a cuprins de gât, apoi şi-a lipit obrazul moale şi cald de cel al lui Tom.
Răsuflarea lui fierbinte l-a gâdilat la ureche.
— Te iubesc, i-a şoptit băiatul.
Prin mintea lui Tom a trecut o furtună cumplită. Rafale puternice de vânt
l-au izbit în inimă cu iubire pură, nealterată de alte sentimente. A auzit cum
de pe buze i-a scăpat un geamăt slab.
Apoi băiatul a ajuns la Rachelle. A repetat îmbrăţişarea, iar ea s-a
cutremurat de suspine. Băiatul s-a întors apoi şi a plecat în fugă din acel loc.
S-a oprit după ce a făcut câţiva paşi spre est, s-a întors, iar ochii i-au sclipit
jucăuşi.
— Urmaţi-mă, a spus el, apoi s-a îndreptat către dună şi a urcat panta în
goană.
Johan a gonit pe lângă Tom şi Rachelle, gâfâind.
Tom a sărit în picioare, cu ochii aţintiţi la băiatul ce ajunsese acum pe
coama dunei.
A tras-o pe Rachelle în picioare. L-au urmat pe băiat – Johan, el şi
Rachelle.
În timp ce au alergat prin deşertul pustiu, nimeni nu a scos vreo vorbă.
Mintea lui Tom rămăsese ca paralizată după atingerea băiatului. Curând
hainele lui Tom s-au îmbibat de sudoare. A început să gâfâie urcând şi
coborând dunele, urmându-l pe băiatul care fugea de parcă el ar fi fost
stăpânul acelei întinderi de nisip. L-aş urma oriunde. L-aş urma peste faleză,
crezând că după ce voi face saltul, voi putea zbura. L-aş urma în mare, ştiind
că voi putea respira sub apă. Totul stătea în cântecul băiatului. Cântecul,
ochii, picioarele delicate, felul în care respira, toate îl impresionau pe Tom.
Au continuat să alerge în tăcere, cu ochii aţintiţi la spinarea dezgolită a
băiatului, care sclipea de broboane de sudoare. Sălta prin deşert – încetinind
când trebuia să urce câte o dună şi apoi câştigând viteză şi sărind când
cobora în partea cealaltă. Nu chiar atât de repede ca să se îndepărteze prea
mult de ceilalţi, dar nici îndeajuns de încet cât să le îngăduie vreun moment
de odihnă.
Soarele era sus pe cer când Tom s-a împiedicat pe culmea unei dune, pe
care se vedeau urmele tălpilor copilului. S-a ridicat la nici trei metri de locul

380
în care se oprise Johan. Băiatul stătea cu un pas înaintea lui Johan. Tom le-a
urmărit privirile.
Ceea ce a văzut l-a lăsat fără suflare.
Dedesubtul lor, în mijlocul deşertului pârjolit şi albicios, se afla o vale
uriaşă. Iar în acea vale creştea o pădure verde.
Tom s-a uitat cu gura căscată, incapabil să articuleze vreun cuvânt. Avea
probabil câţiva kilometri lăţime, poate mai mult. Poate douăzeci. Însă
dincolo de locul unde se terminau copacii, solul văii se ridica, formând un
munte de nisip. Deşertul continua. Pădurea de dincolo nu era colorată. Doar
verde. Ca pădurile din visele lui despre Bangkok.
— Ia priveşte! a exclamat Rachelle şi a arătat cu mâna. Degetul ei arătător
tremura. Apoi a înţeles şi Tom de ce.
Un lac.
Spre răsărit, la câţiva kilometri în interiorul pădurii, razele soarelui erau
reflectate de undele unui lac.
Băiatul a chiuit, şi-a ridicat mâinile cu pumnii strânşi şi a rupt-o la fugă în
josul pantei de nisip. S-a rostogolit o dată, după care a sărit din nou în
picioare, continuând să alerge.
Johan a fugit după el, chiuind. Apoi, Tom şi Rachelle. Chiuind.
Le-au trebuit douăzeci de minute să ajungă la marginea pădurii, unde s-
au oprit. Copacii se înălţau semeţi, ca nişte santinele care încercau să
împiedice înaintarea nisipului. Scoarţa copacilor, cafeniu-închis. Ramurile
mari, pline de frunze. De deasupra capului şi-a luat zborul un stol de
papagali albaştri.
— Păsări! a exclamat Johan.
Ajuns la liziera pădurii, băiatul s-a uitat înapoi spre ei. Apoi, fără nici un
cuvânt, a pătruns printre doi copaci şi a început să alerge.
Tom l-a urmat.
— Haideţi!
Au venit şi ceilalţi din spate.
Coroanele copacilor ascundeau soarele. Au trecut printre aceiaşi doi
copaci printre care se strecurase şi băiatul.
— Haideţi, să ne grăbim!
Duduitul picioarelor ce răscoleau nisipul s-a transformat în foşnete şi
pocnituri când au ajuns să calce pe vegetaţia pitică şi desişuri.
Tom şi-a încordat privirea pentru a zări când şi când spinarea băiatului
apărând printre copaci. Acolo, dincolo. A gonit mai departe, fără să mai
381
observe pădurea. În urma lui, Rachelle şi Johan nu trebuiau decât să se ţină
după el.
A aruncat o privire spre coroanele copacilor. I se păreau familiare. Preţ de
o clipă, i s-a părut că aleargă prin jungla thailandeză. Pentru a o salva pe
Monique.
Băiatul nu ieşea din câmpul vizual al lui Tom mai mult de câteva secunde.
Au pătruns tot mai adânc în junglă. Îndreptându-se către lac. Se părea că în
fiecare copac se adăposteau păsări. Maimuţe şi oposumi. Au trecut printr-un
luminiş cu un pâlc de copaci mărunţi, plini de fructe roşii. Nu erau la fel ca
acelea pe care le mâncaseră în pădurea colorată, dar semănau.
Tom a înşfăcat un măr căzut pe jos şi a luat o gură din fugă. Dulce.
Delicios. Dar nu dătător de putere. A mai luat unul şi i l-a întins lui Rachelle.
— E bun!
Din cealaltă parte a pajiştii s-au auzit lătrături. O haită de lupi? Tom a iuţit
pasul.
— Grăbiţi-vă!
I-au dat ascultare. Printre copaci înalţi, plini de păsări cântătoare, pe
lângă tufişuri încărcate de fructe, peste un pârâiaş cu ape sclipitoare, prin
altă pajişte cu flori în culori luminoase şi pe lângă un grup de cai în galop.
Asemenea cailor, Rachelle şi Johan s-au speriat. Tom şi-a păstrat
cumpătul.
Apoi, la fel de brusc precum pătrunseseră în pădure, au ieşit din ea. Se
aflau pe marginea unei mici văi.
O pantă domoală ducea către malul unui lac ce sclipea în nuanţe de verde.
Pe deasupra unor porţiuni ale luciului ca de sticlă plutea alene o pătură
subţire de ceaţă uşoară. Copacii, plini de fructe, erau aliniaţi de-a lungul
malului. Păreau zugrăviţi în toate culorile imaginabile.
Caii sălbatici păşteau iarba înaltă crescută în albia văii. Un pârâu cu ape
ce susurau şerpuia către lac, venind dinspre nişte stânci aflate în dreapta lor.
Zâmbitor, băiatul s-a întors şi s-a îndreptat spre ei. Nu gâfâia ca ei. Pe
frunte îi apăruseră doar câteva broboane de sudoare.
— Vă place? a întrebat el.
Ei erau prea năuciţi ca să-i răspundă.
— M-am gândit că vă va plăcea, a zis el. V-aş ruga să îngrijiţi această
pădure în numele meu.
— Cum adică? a întrebat Tom. Pleci?
Băiatul a înclinat capul uşor.
382
 — Nu te îngrijora, Thomas. Mă voi întoarce. Doar să nu mă uiţi.
— Cum aş putea să te uit?
— Majoritatea au şi făcut-o. S-ar putea ca lumea să devină foarte rea în
curând. Va fi mai lesne să verşi sânge decât apă. Însă – şi a făcut un semn
către lac – dacă vă scăldaţi în apa aceea zilnic, veţi ţine boala la distanţă. Să
nu îngăduiţi ca sângele să pângărească apa.
Apoi băiatul le-a dat un set de reguli simple pe care trebuiau să le urmeze.
— Ceilalţi au supravieţuit? a întrebat Rachelle. Unde… unde sunt ei acum?
Băiatul a privit-o cu ochii lui blânzi.
— Majoritatea sunt pierduţi, dar mai sunt şi alţii ca voi, care vor
descoperi una dintre cele şapte păduri asemănătoare acesteia. A surâs
jucăuş. Nu vă temeţi, am o idee. Ideile mele sunt de obicei foarte bune, nu
credeţi?
— Da. Extrem de bune.
— Când vi se pare că mai rău nu se poate, veţi găsi o cale. Printr-o
lovitură de necrezut, vom distruge inima răului. A păşit spre Rachelle, i-a
luat mâna şi a sărutat-o.
— Să nu mă uiţi.
S-a apropiat de Johan şi l-a privit în ochi. O clipă, Tom a avut impresia că a
văzut o umbră întunecată trecând prin ochii lui Elyon. S-a aplecat în faţă şi l-
a sărutat pe Johan pe frunte.
Apoi s-a apropiat de Tom şi i-a sărutat mâna.
— Mi-ai putea spune ceva? l-a întrebat Tom cu glas scăzut. Noaptea
trecută, iar am visat despre Bangkok. Este real? Trebuie să o salvez pe
Monique?
— Sunt leu ori miel? Ori băiat? Tu hotărăşti, Tom. Eşti deosebit pentru
mine. Te rog… te rog să nu mă uiţi. Să nu mă uiţi niciodată. Am multe de
împărţit cu tine, a zis el, făcându-i cu ochiul.
După aceea, s-a răsucit pe călcâie, a coborât panta în fugă, a pus piciorul
pe o piatră şi a plonjat ca o lebădă. Corpul lui a plutit în aer deasupra lacului
vreme de o clipă, apoi a spintecat suprafaţa apei, făcând doar o undă, şi a
dispărut în adâncuri.
Are multe de împărţit cu mine. Ideea l-a îngrozit pe Tom.
Johan a fost primul care s-a mişcat. Parcă a plutit în josul pantei, ajungând
în apele lacului, urmat îndeaproape de Tom şi de Rachelle. S-au scufundat
împreună; una, două, trei plescăituri şi împroşcări cu apă, care au răsunat
aproape ca una singură.
383
 Apa nu era rece. Dar nici caldă. Era curată şi pură, limpede precum
cristalul, astfel că Tom a văzut imediat stâncile de pe fundul lui.
Acest lac avea fund.
Şi, în afara senzaţiei minunate de curăţenie pe care i-o dădea, apa nu i-a
cutremurat trupul şi nici nu i-a provocat mâncărimi ale pielii, la fel ca
celălalt lac. Şi-a dat seama însă imediat că nu putea respira în apa acestuia.
Însă a băut apă. Şi a râs, a plâns, a bătut apa, ca un copil care se zbenguie
în piscina din spatele casei. Iar apa i-a ajutat să se transforme.
Aproape imediat, pielea lor şi-a recăpătat aspectul normal, iar ochii…
Un verde delicat a înlocuit cenuşiul din ochii lor.
Pentru o vreme.

— Ne vom construi casa aici, a spus Tom, privind roată luminişul. E doar
la o azvârlitură de băţ de lac, şi avem mult soare. Prima noastră grijă va fi să
ridicăm un adăpost.
— Ba nu, nu cred, a spus Rachelle.
Surprins de tonul ei, Tom a privit-o.
— Prima noastră grijă va fi să rezolvăm problema lui Monique, a spus ea.
— Fii serioasă, Rachelle.
— Vreau să-mi spui totul despre visele tale.
El şi-a desfăcut braţele.
— Dar ele nu înseamnă nimic. Doar nişte vise!
— De aceea l-ai întrebat pe băiat despre ele acum nici jumătate de oră?
De aceea îi rosteşti numele în somn? Şi seara trecută, după ce mi-ai promis
că nu vei mai face asta, i-ai şoptit numele ca şi cum ar fi fost fructul cel mai
dulce de pe acest tărâm. Vreau să aflu totul.
— Poate că mai întâi ar trebui să mai facem o baie.
— După ce-mi povesteşti. Dacă n-ai observat încă, pe tărâmul acesta nu
suntem decât noi doi. Un bărbat şi o femeie. Ori e vorba de un bărbat şi două
femei? M-ai ales pe mine sau nu?
— Te-am ales. De aceea te afli aici. Am adus altă femeie în Templu ca să o
protejez? Nu, te-am dus doar pe tine, pentru că te-am ales, şi ne vom
căsători chiar acum. Dar oricum îţi voi povesti despre Monique. S-a dus
către unul dintre bolovanii mari şi s-a aşezat. Visele acelea aveau să-l
distrugă până la urmă. Unde e Johan? a întrebat el.
— S-a dus să cerceteze împrejurimile. Povesteşte-mi despre visele tale.
Tom a întors capul şi a privit spre pădure.
384
 — Tu i-ai dat voie să se îndepărteze? Dacă se rătăceşte? Mă îngrijorează
soarta lui. Trebuie să stăm cu ochii pe el.
— Nu schimba subiectul. Vreau să aflu totul.
Şi astfel Tom i-a povestit. Rachelle a stat alături de el pe bolovanul din
mijlocul luminişului, iar el i-a spus aproape tot ce şi-a amintit că visase,
sărind doar peste câteva episoade neînsemnate.
I-a povestit cum fusese împuşcat în Denver şi cum zburase până la
Bangkok. Cum o răpise pe Monique. Dar şi despre germenul Raison. După
aceea, i-a spus despre întreaga lume ce se alcătuise în visele lui, ori, mai
curând, ceea ce îşi amintea despre ea, pentru că, atunci când nu visa, totul i
se părea îndepărtat şi nesigur.
— Ştii cum îmi par toate acestea? a spus Rachelle după ce el a terminat de
povestit.
— Nu, cum par?
— Îmi face impresia că îţi imaginezi ceva similar cu ceea ce ni s-a
întâmplat nouă, aici. Ţi-am spus despre locul de unde aş vrea să fiu salvată,
şi de aceea tu ai visat un loc asemănător pentru a o salva pe cealaltă femeie.
Iar aici pădurea neagră a ameninţat să ne distrugă, şi acum exact asta se
întâmplă, astfel că visul tău despre întuneric va distruge încă o lume.
O molimă. Acel Bangkok este rodul imaginaţiei tale, care reflectă ceea ce
se petrece în viaţa ta reală.
— Poate reuşesc să opresc răspândirea virusului, dacă am dat greş în
privinţa lui Tanis.
— Ba nu, nu vei reuşi.
— De ce?
— În primul rând, pentru că e un vis! Ai rămâne uimit dacă te-ai auzi
vorbind. Până şi acum faci referire la influenţarea unei lumi care nici măcar
nu există! Nici nu mă miră că Michal a refuzat să-ţi alimenteze visele cu
informaţii suplimentare despre istorii.
Apoi Rachelle s-a ridicat, încrucişându-şi braţele la piept.
— În al doilea rând, singura modalitate de a opri totul este să o găseşti pe
această Monique de care pari destul de apropiat. Mie nu-mi place treaba
asta.
— Te rog să înţelegi, abia dacă o cunosc. Nu e vorba de vreo relaţie
romantică. Doar e o creaţie a imaginaţiei mele; chiar tu ai spus asta.
— Nu-mi place ca tu să visezi o femeie frumoasă pe nume Monique, în
timp ce eu îl alăptez pe copilul tău, a spus Rachelle.
385
 Aceste vorbe l-au făcut să înlemnească.
— Aşadar, vrei să ai copii?
— Ai vreo idee mai bună? a spus ea, după care a tăcut o clipă. Nu mai văd
vreun alt bărbat prin apropiere. Şi te iubesc, Thomas, chiar dacă tu visezi o
altă femeie.
— Şi eu te iubesc, Rachelle. I-a prins mâna şi a sărutat-o. Nici nu aş visa
altă femeie. Niciodată.
— Din nefericire, s-ar părea că situaţia ţi-a scăpat de sub control. Păcat că
nu avem la noi un rambutan, pentru că ţi-aş da să mănânci din el în fiecare
noapte, ca să nu mai visezi deloc.
Tom s-a ridicat în picioare.
— Ce e?
— Băiatul…
— Da. Ce e cu el?
— Când eram la lacul de pe stâncă, mi-a spus că voi putea alege oricând
să nu visez.
Ea l-a privit cu ochi cercetători.
— Şi totuşi seara trecută ai visat. Asta ţi-a fost alegerea?
— Nu, dar dacă e vorba de efectul rambutanului?
— Fructele nu mai sunt la fel.
— Dar poate că el a lăsat unul. Cum să nu visez? Mi-a promis ceva.
Ochii lui Rachelle s-au luminat, îndreptându-se spre liziera pădurii.
— Bine, atunci hai să facem o baie.

Vreme de câteva ore au căutat rambutan, dar şi materiale pe care le-ar fi

putut folosi pentru construcţia unui adăpost în luminiş.
Pe la amiază, speranţele lor de a găsi fructe în pădure se spulberaseră,
dar şi dorinţa aprinsă a lui Tom se stinsese, deşi nu a recunoscut asta faţă de
Rachelle. Visele păreau îndepărtate şi abstracte comparativ cu acele peisaje
noi. Ideea că visa o altă femeie, pe care Rachelle era geloasă, părea absurdă.
A urmărit-o mergând în faţa lui prin pădure şi a înţeles, dincolo de orice
urmă de îndoială, că niciodată nu va putea iubi altă femeie aşa cum o iubea
pe ea. Avea spiritul unui vultur şi inima unei mame. Îi plăcea până şi felul
cum se certa cu el, aprig.
Îi plăcea şi mersul ei. Felul în care părul îi cădea pe umeri. Felul în care i
se mişcau buzele când vorbea. Era frumoasă, chiar cu pielea uscată şi ochii

386
cenuşii, dar când a ieşit prima oară din apa lacului, cu pielea netedă şi ochii
verzi, parcă râzând în soare, i s-a părut răpitoare.
I se părea absurdă ideea că ea se putea teme în vreun fel de un vis. I-a
sugerat să-şi continue căutarea, timp în care el şi-a îndreptat atenţia asupra
adăpostului ce trebuia ridicat. Avea unele cunoştinţe în domeniul
construcţiilor. Poate reuşea să producă şi metal.
Dar de unde veneau acele idei? a vrut Rachelle să ştie.
Din visele mele, făcuse el greşeala de a spune.
Poate că rambutanul era o idee bună până la urmă.
Johan revenise într-un târziu din plimbarea de explorare şi l-a ajutat pe
Tom să facă primul adăpost, înjghebat din trunchiuri subţiri şi frunze. Tom
ştia cum trebuia să arate, dar şi cum să-l ridice.
— De unde ştii să legi viţele acelea? l-a întrebat Johan, după ce au
terminat de aşezat acoperişul. Nu am văzut niciodată aşa ceva.
— Aşa se procedează în jungla din Filipine, a spus Tom, mângâind
nodurile realizate. O să fixăm frunze de palmier pe aceste…
— Unde este Filipine? l-a întrebat Johan.
— Filipine? Nicăieri, de fapt. E ceva inventat de mine.
Şi era adevărat, a gândit el. Fără să fie convins însă.
Rachelle a apărut în tabără chiar atunci când Tom se gândea să plece în
căutarea ei.
— Ce fac bărbaţii mei? Vai, ce lucrătură aţi reuşit să faceţi aici, a zis ea, şi
a examinat adăpostul. Dar ce reprezintă?
— Asta e prima noastră casă, a zis Tom plin de încântare.
— Serios? Arată mai curând ca un singur perete. I-a dat apoi roată. Ori un
acoperiş ce stă să cadă.
— Ba nu, e mai mult decât un perete, a spus Tom. E o structură întreagă.
Perfectă! Nu-ţi place?
— Destul de funcţională, aşa mi se pare. Pentru o noapte, două, până
reuşeşti să faci dormitoare şi o bucătărie cu apă curentă.
Tom nu şi-a dat seama ce ar fi trebuit să răspundă. Lui îi plăcea foarte
mult senzaţia de libertate pe care o dădea acea construcţie. Însă Rachelle
avea dreptate. În cele din urmă, trebuiau să construiască o casă, iar Tom
avea idee de felul în care va arăta aceasta. Dar considera că şi acel adăpost
era foarte atrăgător.
Rachelle s-a uitat la el şi i-a făcut cu ochiul.

387
 — Mi se pare foarte şic, a spus ea. Ceva ce doar un mare războinic ar
construi. Apoi a scos mâna pe care şi-o ţinuse la spate până atunci şi a
aruncat ceva spre el. Prinde!
El a prins fructul cu o singură mână.
Era un rambutan.
— Ai găsit, deci?
Ea i-a zâmbit.
— Mănâncă-l.
— Acum?
— Da, sigur că acum.
A muşcat din pulpa fructului. Nectarul avea un gust ce amintea de banană
şi portocală, dar ceva mai astringent. Ca o banano-portocalo-lămâie.
— Tot, a spus ea.
— Trebuie să-l mănânc pe tot ca să aibă efect? a întrebat el, fără să fi
înghiţit prima îmbucătură.
— Nu. Dar vreau să-l mănânci pe tot.
S-a conformat.

Rachelle l-a vegheat pe Tom cât a dormit. Pieptul i se ridica şi cobora

constant în ritmul respiraţiei adânci. Pielea lui avea o paloare cenuşie, iar
Rachelle şi-a dat seama că dacă i-ar fi văzut ochii, aceştia ar fi fost lipsiţi de
strălucire, ca şi ai ei, de altfel. Însă nimic din toate acestea nu o îngrijora. Apa
lacului avea să-i purifice imediat ce se vor îmbăia.
Pe ea o preocupau acele vise ale lui Tom. Vise despre istorii şi despre
femeia ce se numea Monique. Şi-a spus că era vorba mai mult de istorii. La
urma urmelor, se putea afirma că preocuparea faţă de istorii îl făcuse pe
Tanis să dea de bucluc. Pe ea o îngrijora în egală măsură şi acea femeie.
Gelozia fusese un element al Marii Romanţe, şi acum nu încerca
nicidecum să şi-o tempereze. Thomas era bărbatul ei, şi nu voia să-l împartă
cu alta, fie ea şi o femeie din vis.
Dacă Thomas avea dreptate, fructul mâncat în pădurea lui Teeleh, cel care
îl făcuse să-şi piardă memoria, declanşase visele. Acum, Rachelle se ruga cu
ardoare disperată ca fructul lui Elyon să şteargă din mintea lui Tom toate
visele acelea.
— Thomas. S-a aplecat spre el şi l-a sărutat pe buze. Trezeşte-te, dragul
meu.

388
 El a gemut şi s-a rostogolit. Pe faţă i-a apărut un zâmbet. Dormise adânc?
Ori o visase pe Monique? Dormise ca un copil şi nu-i murmurase numele.
Rachelle nu mai avea răbdare. Era trează de o oră şi aşteptase ca el să se
trezească.
Ea l-a lovit cu palma peste coapsă şi s-a ridicat.
— Trezeşte-te! E timpul să te îmbăiezi.
Tresărind, Tom s-a ridicat.
— Poftim?
— E vremea băii.
— E târziu. Am dormit atât de mult?
— Neîntors, a zis ea.
Ridicându-se, Tom s-a frecat la ochi şi s-a apropiat de focul de afară.
— Azi voi începe să-ţi construiesc o casă, a anunţat el.
— Minunat, a zis Rachelle şi s-a uitat atentă la faţa lui. Ai visat?
— Să visez? a făcut el, părând să se gândească bine.
— Da, ai visat?
— Nu ştiu. Oare?
— Doar tu poţi şti.
— Nu. Fructul a avut efect. De aceea am dormit atât de bine.
— Nu-ţi aminteşti nimic? Călătorii fantomatice la Bangkok? N-ai mai
salvat-o pe frumoasa Monique?
— În ultimul vis pe care l-am avut, adormeam la Bangkok după o şedinţă.
Asta s-a întâmplat acum două nopţi. Şi-a desfăcut braţele şi a zâmbit larg.
Gata cu visele.
Rachelle şi-a dat seama că el spunea adevărul. Fructul avea efectul promis
de băiat.
— Bine, a zis ea. Înseamnă că dă rezultate. Vei mânca un fruct din acesta
în fiecare zi.
— Pe veci?
— E şi foarte sănătos şi face bărbaţii fertili, a zis ea. Da, pe vecie.
Şi astfel, Thomas a mâncat rambutan în fiecare zi şi nu a mai visat despre
Bangkok. Şi nici altceva.
Au trecut săptămâni, luni, apoi ani, care s-au făcut curând cincisprezece la
număr, şi n-a mai visat despre Bangkok. Dar nici despre altceva.
A devenit un războinic de temut, care apăra cele şapte păduri împotriva
hoardelor care îi atacau dinspre deşert. Însă n-a mai visat niciodată. Nici
despre Bangkok, nici despre alte lucruri.
389
 Poate că Rachelle avea dreptate. Poate nici nu va mai visa vreodată. Poate
va mânca rambutan în fiecare zi până la sfârşitul vieţii şi nu va mai visa
Bangkokul.
Şi nici altceva.

390
 37

Valborg Svensson stătea în capul mesei privindu-i pe demnitarii adunaţi

acolo. Veniţi cu toţii din partea guvernelor care fuseseră atrase vreme de
trei ani cu promisiuni de putere. Până acum, nimeni nu ştia suficiente
lucruri ca să îi provoace vreun rău. Iar dacă ar fi ştiut cineva mai mult decât
se cuvenea, tot nu-i putea face nici un rău, astfel că problema nu prezenta
importanţă. Erau şapte, dar le trebuia doar o ţară unde să-şi stabilească
baza. Toate şapte vor fi utile, dar aveau nevoie şi de cheile unuia dintre
regatele lor ca rezervă. Numai că ei nu ştiau asta.
Acum, Carlos se afla în Bangkok, iar peste câteva ore avea să-l elimine
definitiv pe Hunter. Armand Fortier făcea toate aranjamentele necesare cu
ruşii şi chinezii. Iar el, Valborg Svensson, urma să arunce bomba care va face
totul posibil. Într-un fel.
A luat băţul indicator şi a arătat spre o serie de oraşe aflate pe harta din
stânga lui.
— Germenul Raison a pătruns deja în spaţiul aerian din Londra, Paris,
Moscova, Beijing, New Delhi, Cape Town, Bangkok, Sydney, New York,
Washington, D.C., Atlanta şi Los Angeles. Acestea sunt primele
douăsprezece. Peste opt ore, vom avea douăzeci şi patru de puncte de
intrare.
— De intrare în spaţiul aerian – ca în…
— Ca în virusul transmisibil pe calea aerului. Introdus de curieri aflaţi pe
douăzeci şi patru de avioane comerciale, răspândind virusul chiar în timp ce
noi stăm de vorbă. Este extrem de contagios, mai activ decât oricare altul
existent. O fiară minusculă, dar fascinantă. Mai toţi viruşii au nevoie de
ajutor ca să se răspândească. Tuse, fluide, atingere, măcar umiditate
crescută. Însă acest patogen pare să se descurce foarte bine în condiţii
adverse de mediu. Un singur înveliş de virus este suficient pentru a infecta
orice adult.
— Ai şi făcut-o?
— Fireşte. Potrivit estimărilor noastre cele mai pesimiste, până la
sfârşitul zilei, trei milioane de oameni vor fi purtători ai virusului. Peste
două zile, nouăzeci de milioane. Patru miliarde într-o săptămână.

391
 Toţi au rămas muţi de uimire. Nici unul dintre cei prezenţi nu putea
înţelege pe deplin ceea ce auzea. Iar Svensson nu-i putea învinui pentru asta.
Realitatea era copleşitoare. Prea importantă pentru a fi digerată dintr-odată.
— Deci, virusul se răspândeşte? Şi nu există nici o posibilitate de a-l opri?
— Dacă se răspândeşte? Da, presupun că da, a spus Svensson. Şi nu există
nici o modalitate de a-l opri.
Apoi au început cu toţii să se agite şi să pună întrebări.
— Şi cine va fi infectat?
— Toată lumea. Eu, de pildă. Şi voi. Suntem infectaţi cu toţii. A făcut un
semn către o eprubetă mică de pe masă. Am contractat virusul de cum am
păşit în această încăpere.
S-a lăsat tăcere. Lichidul gălbui stătea netulburat.
Obiecţiile celor aflaţi acolo au venit însoţite de proteste furioase.
— Deţii vaccinul; trebuie să ni-l inoculăm imediat! Ce glumă sinistră mai
este şi asta?
— O glumă mai mult decât sinistră, a spus Svensson. Deocamdată nu
există vaccin.
— Ce există, atunci? Un antivirus? a întrebat unul dintre cei prezenţi.
Spune-mi imediat ce ai de gând!
— Ştii prea bine ce facem. Din păcate, încă nu avem un antivirus. Dar nu
trebuie să vă faceţi griji, curând vom realiza unul. Mai avem aproape
douăzeci de zile ca să-l punem la punct, dar eu sunt încredinţat că vom reuşi
să-l obţinem până la sfârşitul acestei săptămâni. Poate chiar mai repede.
Demnitarii s-au uitat la el ca nişte şobolani strânşi în jurul unei bucăţi de
caşcaval.
— Şi dacă nu?
— Dacă nu, vom împărtăşi aceeaşi soartă cu restul omenirii.
— Adică?
— Nu ştim precis. O moarte urâtă, asta e clar. Dar deocamdată nimeni n-a
murit din cauza germenului Raison, astfel că nu cunoaştem exact natura
morţii.
— De ce? Nu le venea să creadă. Nu asta era înţelegerea.
— Ba da. Doar că nu aţi ascultat cu atenţie. Avem o listă cu instrucţiuni
pentru fiecare dintre ţările voastre. Suntem încredinţaţi că veţi respecta
condiţiile în cele mai mici amănunte. Asta, din motive evidente. Eu, unul, nici
nu m-aş gândi să subminez în vreun fel planurile noastre. Singura speranţă

392
de a obţine antivirusul sunt eu. Dacă mă împiedică cineva, lumea va muri,
pur şi simplu.
Bruce Swanson, un elveţian, şi-a împins scaunul în spate şi, roşu la faţă, s-
a ridicat în picioare.
— Nu asta ne-a fost înţelegerea. Cum de îndrăzneşti să acţionezi fără să te
consulţi cu…
Svensson a scos un pistol din buzunarul interior al hainei şi l-a împuşcat
drept în frunte, deşi se afla la zece paşi de el. Bărbatul a rămas cu ochii
deschişi, privind la Svensson, iar gaura, ce semăna cu un al treilea ochi, a
sângerat puţin, după care el s-a prăbuşit pe spate, lovindu-se cu capul de
perete, şi s-a năruit la podea.
Svensson a lăsat pistolul jos.
— Nu există nici o cale de a opri virusul, a zis el. Acum îl putem doar
controla. Aşa s-a pus problema de la început. Disensiunile nu ne fac decât să
pierdem din vedere obiectivul final. Aveţi vreo obiecţie?
Nimeni nu a spus nimic.
— Prea bine. A pus arma pe masă. În timp ce noi stăm de vorbă,
guvernelor ţărilor afectate le sunt transmise cererile noastre. Ele nu vor
reacţiona imediat, desigur. Este preferabil aşa. Panica nu ne este benefică.
Deocamdată. Nu vrem ca oamenii să stea acasă de teamă să nu contracteze
virusul. Până când vor realiza amploarea ameninţării, le va fi imposibil să se
mai ia măsuri de protecţie. Virusul se va fi răspândit în masă.
A respirat adânc. Puterea pe care i-o dădea acel moment, dominând şapte
oameni – dintre care şase vii –, justifica ea însăşi preţul pe care îl plătise. Iar
acesta era doar începutul. Până atunci se abţinuse să zâmbească, dar acum o
făcea în locul tuturor.
— Prieteni, este o zi minunată. Vă aflaţi de partea făuritorului istoriei.
Veţi vedea. Zarurile au fost aruncate.
Lui Markous i se garantaseră două lucruri pentru îndeplinirea acelei
misiuni: viaţa şi un milion de dolari în numerar. Le preţuia pe amândouă
suficient de mult ca să fie în stare să-şi taie şi un picior pentru ele, dacă aşa
trebuia. Primise deja banii. Dar viaţa îi era în mâinile lor. Şi nu punea deloc
la îndoială nici voinţa, nici capacitatea lor de a i-o lua sau a i-o cruţa.
A rămas în separeul din baie şi a lovit uşor eprubeta cu unghia. Era greu
de crezut că acea soluţie gălbuie putea să facă tot ceea ce se susţinea despre
ea. Să se teamă de câteva picături de lichid de culoarea ambrei?

393
 Şi-a ţinut răsuflarea şi a extras dopul din gâtul eprubetei. Acum, doar
aerul îl separa – prin nas, ochi şi piele – de virus. Fusese deja infectat? Nu,
cum se putea asta?
A expirat, şi-a ţinut răsuflarea, apoi a inhalat încet, imaginându-şi spori
invizibili care îi pătrund în nări. Dacă ar fi avut miros, ca parfumul, ar fi
remarcat. Însă scopul era să nu observe nimic.
Aşadar, acum se infectase.
Cu gesturi impulsive, şi-a stropit haina cu lichid, apoi şi-a udat mâinile şi
s-a frecat pe faţă. Parcă s-ar fi dat cu colonie. A testat cu limba. Nu avea nici
un gust. A băut puţin şi a plimbat lichidul prin gură. L-a înghiţit.
A ieşit din toaleta pentru bărbaţi. În ciuda orei matinale, aeroportul
internaţional Bangkok era ticsit de călători. S-a uitat într-o parte şi-n alta,
apoi şi-a aranjat cravata. În ciuda trăsăturilor mediteraneene care îl făceau
atrăgător, rareori se amesteca printre femei la cluburi ori alte instituţii
sociale. Pentru moment însă, i se părea potrivit să se arate sociabil.
A văzut ceea ce căuta şi s-a îndreptat spre un grup de patru însoţitoare de
zbor care stăteau de vorbă în apropierea unui şir de telefoane publice.
— Scuzaţi-mă, a zis el, şi cele patru femei s-au uitat la el. De bagajele lor
erau prinse etichete cu inscripţia „Air France”. A zâmbit cuceritor şi s-a
îndreptat ţintă spre o brunetă înaltă. Eram în trecere, dar n-am putut să nu
vă observ. Vă supăraţi?
Au schimbat priviri. Bruneta a ridicat din sprâncene, semn că nu era chiar
indiferentă.
— Vrei să-mi spui cum te cheamă? a întrebat-o Markous, remarcând că ea
nu avea ecuson.
— Linda.
El s-a apropiat şi mai mult de ea. Palmele îi erau încă umede de lichidul
din eprubetă. Şi-a imaginat milioanele de celule ce-i înotau în gură.
— Apropie-te, Linda. Aş vrea să-ţi spun un secret. S-a aplecat spre ea. La
început, ea a ezitat, dar când celelalte au început să chicotească, şi-a desfăcut
braţele.
— Mai aproape, a zis el. N-o să te muşc, îţi promit.
Ea roşise, dar s-a supus, aplecându-se câţiva centimetri în faţă. Markous a
păşit spre ea şi a sărutat-o pe gură. Apoi s-a retras imediat şi a ridicat
mâinile.
— Iartă-mă. Eşti atât de frumoasă, că pur şi simplu nu m-am putut abţine.
Pe faţa ei a apărut o expresie de uimire.
394
 — Ce… ce vrei de la mine?
Markous a apucat-o de mână pe femeia care stătea lângă brunetă. A tuşit,
apoi a spus:
— Vă rog să mă iertaţi. Îmi pare cumplit de rău.
S-a retras, continuând să-şi ceară scuze. Apoi a dispărut, lăsându-le în
urmă pe cele patru femei stupefiate.
A trecut pe lângă postul de prim ajutor al aeroportului, unde o mamă îi
cerea ceva unei asistente, pe când ceilalţi doi copii ai ei jucau leapşa în jurul
băncii din sala de aşteptare. Un bărbat în vârstă, cu sprâncene mari şi
cărunte, l-a urmărit cum şi-a scos jacheta încă umedă şi a atârnat-o pe cuier.
Cu puţin noroc, bărbatul va anunţa abandonarea hainei şi cei de la serviciile
de securitate o vor ridica de acolo. Înainte de a face cinci paşi, mama, cei doi
copii şi bătrânul erau infectaţi.
Nu avea să ştie niciodată câţi alţi oameni a infectat până să părăsească
aeroportul. Poate o sută, deşi nu toţi beneficiaseră de gesturile lui de
tandreţe. În drumul făcut prin oraş, s-a oprit într-o piaţă, croindu-şi drum pe
aleile aglomerate. Nici nu putea bănui pe câţi îi contaminase. Cel puţin
câteva sute. Ca să fie mai sigur, şi-a aruncat cămaşa în fluviul Mae Nam Chao
Phraya, care şerpuia lenevos prin centrul oraşului.
De ajuns. Spre sfârşitul zilei, tot Bangkokul va fi infectat.
Misiune îndeplinită.

La ora opt, Carlos şi-a lăsat maşina în parcarea subterană a hotelului

Sheraton şi a urcat cu liftul până în hol, unde, cu toată ora matinală, era
destulă agitaţie. S-a îndreptat spre lifturile principale, a aşteptat unul gol şi a
urcat. A mers până la etajul nouă.
Şedinţa la care participaseră secretarul de stat adjunct Gains şi specialişti
în contrainformaţii se desfăşurase până târziu în noaptea precedentă, iar el
ştia cu certitudine că Hunter se afla încă în camera lui. Dormea. Iar sursa
care îi furnizase informaţia era mai presus de orice bănuială.
În realitate, sursa participase la şedinţă.
Nimeni n-ar fi putut bănui cât de departe mersese Svensson pentru a-şi
pune planul în aplicare. Singurul impediment era Hunter. Omul care afla
totul din vise. Pe care nu-l putea controla nimeni. Pe care Carlos îl ucisese
deja de două ori.
De data aceasta nu va mai învia.

395
 Soneria liftului a sunat, iar Carlos s-a strecurat pe hol, a încercat şi a
descoperit camera alăturată celei în care dormea Hunter, a cărei uşă
rămăsese deschisă, aşa cum fusese stabilit.
În orice operaţiune existau două elemente critice. Unul, puterea; doi, lipsa
de eleganţă. Se confruntase cu Hunter o dată şi, în ciuda abilităţilor lui de
luptător, îl învinsese destul de uşor. Subestimase însă rezistenţa acestui om.
Hunter reuşise cumva să supravieţuiască.
De data aceasta nu-i va mai oferi prilejul de a lupta. Exactitatea
informaţiilor avea să decidă câştigătorul.
S-a apropiat de uşa alăturată apartamentului în care stătea Hunter. A scos
pistolul marca Luger şi a înşurubat amortizorul.
Informaţii de calitate. De exemplu, în acel moment ştia că respectiva uşă
era descuiată. Omul care îi era fidel se îngrijise de acest lucru. Dincolo de ea,
la câţiva paşi depărtare, se afla uşa camerei lui Thomas Hunter. Omul
dormea acolo de mai bine de şapte ore. Nici nu-şi va da seama că a fost
împuşcat.
Carlos ştia toate acestea şi nu avea nici cea mai mică îndoială. Dacă
intervenea vreo schimbare – dacă sora lui, care dormea în celălalt dormitor
al apartamentului, s-ar trezi, ori dacă Hunter însuşi s-ar scula –, operatorul
video i-ar transmite un semnal, iar pagerul fixat la centură ar vibra.
Asta însemna să stăpâneşti informaţiile.
A deschis cele două uşi care despărţeau apartamentele şi s-a îndreptat
spre camera din stânga. A băgat un cartuş pe ţeavă. Totul, în tăcere. A pus
mâna pe clanţă.
A auzit un telefon sunând. Nu cel principal – ci acela din dormitorul din
dreapta, unde se afla sora lui Hunter. Imediat după aceea, a fost sunat pe
pager. A ignorat vibraţia şi a rămas nemişcat, trăgând cu urechea.

Telefonul de pe noptieră a sunat. Kara a deschis ochii şi s-a uitat la tavan.

Unde se afla?
La Bangkok. Ea şi Thomas participaseră noaptea trecută la o discuţie cu
secretarul de stat adjunct Merton Gains, deoarece acel elveţian, Valborg
Svensson, o răpise pe Monique de Raison dintr-un singur motiv: să obţină
antidotul virusului pe care îl va răspândi în întreaga lume. Cel puţin aşa
susţinuse Thomas şi încercase să-i convingă şi pe ceilalţi. Aceştia nu se
grăbiseră să-i mulţumească pentru că-i avertizase.
Telefonul a sunat din nou.
396
 S-a ridicat în capul oaselor. Din fericire, Thomas dormea în cealaltă
cameră. Oare visase ceva? Ori tocmai visa? Ea îi sugerase să viseze îndelung
şi să devină cineva nou, o idee absurdă la prima vedere, însă tot astfel era şi
lumea alternativă prin care trecea mereu. Răspândirea răului într-o lume,
ameninţarea pe care o prezenta virusul ucigaş, în cealaltă.
Telefonul a continuat să sune. Seara trecută, ea ridicase receptorul din
furcă în camera lui Thomas. Aşadar, el nu auzea acel ţârâit.
A ridicat receptorul.
— Da.
— Sunt Merton Gains. Kara?
Ea a mutat receptorul la urechea dreaptă.
— Da. Bună dimineaţa, domnule secretar.
— Îmi pare rău că te trezesc din somn, dar se pare că situaţia s-a agravat.
— Nu-i nimic. Cât e ceasul?
Cât e ceasul? Vorbea cu adjunctul secretarului de stat şi-l întreba cât e
ceasul?
— Abia a trecut de ora opt la voi, a spus Gains, plin de încordare. La
Departamentul de Stat s-a primit un fax din partea cuiva care susţine că este
Valborg Svensson.
Kara a simţit un fior de gheaţă de-a lungul şirei spinării. Exact asta
prezisese Thomas! Nu chiar atât de curând, dar…
— Susţine că germenul Raison a fost răspândit în douăsprezece
metropole, inclusiv Washington, D.C., New York, Los Angeles şi Atlanta, a
spus Gains, cu un glas aproape pierit.
— Poftim? a exclamat Kara, lăsându-şi picioarele jos de pe pat. Când?
— Acum şase ore. Pretinde că numărul oraşelor va ajunge la douăzeci şi
patru până la sfârşitul zilei.
— Douăzeci şi patru! Imposibil! Şi a făcut-o fără a avea antivirusul!
Thomas a avut dreptate. S-a verificat vreuna dintre aceste informaţii?
— Nu. Dar ne ocupăm de această problemă, crede-mă. Unde e Thomas?
Ea a aruncat o privire spre uşă.
— Din câte ştiu, doarme în camera alăturată.
— De când doarme?
— De vreo opt ore, cred.
— Ei, bine, nu e nevoie s-o spun, dar se pare că nu s-a înşelat deloc.
Ea s-a ridicat.
— Îmi dau seama. Iar acum înţelegi că situaţia aceasta putea fi evitată…
397
 — S-ar putea să ai dreptate.
El nu pusese la îndoială vorbele lui Thomas. Kara nu avea nici un motiv să
îl acuze de ceva. Unde-i era mintea? El era adjunctul secretarului de stat al
Statelor Unite, ce Dumnezeu!
— Dacă aceste ultime informaţii se dovedesc exacte, fratele tău va deveni
o persoană foarte importantă pentru noi.
— Poate da, poate nu. Acum cred că este prea târziu.
— Pot vorbi cu el?
Ea a şovăit. Sigur că putea. Oamenii puternici puteau sta de vorbă cu cine
doreau. Însă deja le trebuise prea mult timp ca să decidă asta.
— O să-l trezesc, a spus ea.
— Mulţumesc. Acum trebuie să dau nişte telefoane. Adu-l la parter peste
jumătate de oră. E bine aşa?
— Da.
Legătura s-a întrerupt.
Kara a făcut câţiva paşi spre dormitorul lui Thomas şi s-a oprit. Jumătate
de oră, aşa spusese Gains. Adu-l la parter peste jumătate de oră. Dacă îl
trezea acum, Thomas ar fi coborât imediat. Pe de altă parte, abia dacă
închisese ochii toată săptămâna. Iar dacă visa, şi ea nu se îndoia de asta,
atunci fiecare minut de somn – ba chiar fiecare secundă – putea fi
echivalentul în ore, zile sau săptămâni pentru lumea viselor lui. În acest
răstimp se puteau întâmpla o sumedenie de lucruri. Exista posibilitatea
găsirii unor răspunsuri.
În urmă cu şase ore, Svensson începuse să răspândească virusul. O idee
care părea de necrezut. Trebuia să-l trezească pe fratele ei acum, nici o clipă
mai târziu.
Însă după ce va merge la toaletă.

Carlos auzise destul de mult din convorbire. Nu crezuse că va afla în acest

fel reacţia adversarilor, dar era satisfăcut.
A apăsat pe clanţă. A crăpat uşa. Sunetul respiraţiei cuiva i-a ajuns la
urechi.
A pregătit arma şi s-a strecurat înăuntru.
Thomas stătea întins pe spate, dormind între cearşafurile încâlcite, gol cu
excepţia unui şort. Transpiraţia lui udase aşternutul. Sudoare şi sânge.
Sânge? Atât de mult sânge, mânjind albiturile, o parte din el uscat, o parte
încă umed.
398
 Omul avusese o hemoragie în somn? Sângera în somn? Ori era mort?
Carlos s-a apropiat mai mult. Ba nu. Pieptul lui Hunter se ridica şi cobora
în ritm constant. Pe piept şi abdomen avea cicatrice de care Carlos nu-şi
amintea, dar nimic să sugereze rănile produse de gloanţele lui cu o
săptămână în urmă.
A dus pistolul la tâmpla lui Hunter şi a încordat degetul pe trăgaci.
Nu s-a putut abţine să nu şoptească:
— Adio, domnule Hunter.

399
 38

Rachelle se înşelase.
Thomas nu a mâncat în veci fructul acela.
Doar cincisprezece ani. Iar în toţi acei cincisprezece ani nu a visat nimic,
iar apoi, în momentul cel mai nepotrivit, când socoteau că nu putea exista o
situaţie mai disperată, aşa cum prezisese băiatul, Thomas a visat din nou.
Iar când a făcut-o, a visat că ţeava unei arme se afla aproape de tâmpla
lui. Şi, în urechi îi picuraseră trei cuvinte ameninţătoare:
— Adio, domnule Hunter.

400
401
 TED DEKKER

ROȘU

IMPOSIBILA SALVARE

Traducere din limba engleză

GABRIEL STOIAN

402
www.virtual-project.eu

403
 BANGKOK

La jumătatea drumului spre uşă, Kara s-a oprit. Ea şi Thomas se aflau în

apartamentul cu două dormitoare al unui mare hotel. Dincolo de uşa
dormitorului se afla un hol scurt, care ducea spre camera de zi şi, în partea
opusă, spre apartamentul alăturat. Peste drum – camera fratelui ei, unde
zăcea rupt de lume, visând, ignorând vestea pe care ea tocmai o auzise de la
adjunctul secretarului de Stat Merton Gains.
Virusul fusese eliberat exact aşa cum Thomas anticipase nu mai departe
de seara precedentă.
Jumătate de oră, aşa spusese Gains. Adu-l la parter peste jumătate de oră.
Dacă l-ar trezi chiar acum, ar dori să coboare imediat. Însă fiecare minut de
somn – până şi fiecare secundă – putea echivala cu ore sau zile, chiar
săptămâni în lumea viselor lui. Se puteau întâmpla multe. Exista şansă să
apară răspunsuri. Era nevoie să-l lase să doarmă.
Pe de altă parte, Svensson răspândise virusul. Trebuia să-l trezească pe
dată. Însă după ce se ducea la toaletă.
Kara s-a grăbit spre baie, a aprins lumina şi a dat drumul la apă. A închis
apoi uşa.
― Am sărit în gol de pe vârful muntelui şi ne prăbuşim într-o demenţă
generală, a rostit ea.
Dar pesemne că acea cădere în nebunie începuse când Thomas încercase
să sară de la balcon în Denver. O târâse pe ea la Bangkok, o răpise pe
Monique de Raison şi supravieţuise după două confruntări cu un ucigaş pe
nume Carlos, care cu siguranţă că îi căuta în continuare. Şi toate acestea din
cauză că visa altă realitate.
Când se va trezi, va deţine noi informaţii? Puterea a dispărut din pădurea
colorată, spusese el. Aşadar, acea pădure dispăruse, ceea ce însemna că era
posibil să-şi fi pierdut şi el puterea. Dacă aşa se prezenta situaţia, se putea ca
visele lui să nu mai slujească decât ca fantezii în care se îndrăgostea şi învăţa
să facă sărituri pe spate şi să lovească adversari închipuiţi.
S-a simţit împrospătată de apa rece cu care s-a stropit pe faţă.
Şi-a scuturat palmele şi s-a apropiat de toaletă.

404
 1

Thomas a îndemnat armăsarul negru şi înspumat să gonească la galop

prin valea nisipoasă, apoi în susul pantei line. Şi-a vârât sabia însângerată în
teacă, a prins frâul cu ambele mâini şi s-a aplecat peste gâtul calului. Uşor în
spatele lui, în stânga şi în dreapta, călăreau douăzeci de luptători. Socotiţi
drept cei mai mari războinici de pe pământ, ei se îndreptau spre creasta
aflată direct în faţă şi în mintea fiecăruia se născuse aceeaşi întrebare care
nu le dădea pace.
Câţi alţii?
Atacul Hoardei pornise dinspre tărâmurile canionului, prin Trecătoarea
Natalga. Acest lucru nu era neobişnuit. Armatele locuitorilor deşertului
atacaseră dinspre răsărit de vreo douăsprezece ori în ultimii cincisprezece
ani. Neobişnuită era, totuşi, mărimea trupei pe care o măcelăriseră la ceva
mai mult de un kilometru în sud. Cel mult o sută de indivizi.
Prea puţini. Mult prea puţini.
Hoarda nu ataca niciodată în grupuri aşa de mici. Dacă Thomas şi armata
lui avuseseră mereu de partea lor iuţeala şi priceperea, duşmanul se bizuise
întotdeauna pe numărul mare de luptători. Se crease astfel un fel de
echilibru natural. Unul dintre oamenii lui putea ucide cinci războinici de-ai
Hoardei chiar şi într-o zi nefericită, avantaj egalat doar de faptul că armata
cealaltă se ridica la cel puţin cinci sute de mii. A lui număra mai puţin de
treizeci de mii, socotindu-i şi pe ucenici. Inamicul ştia prea bine acest lucru.
Şi totuşi trimisese la moarte acea grupare de războinici înveşmântaţi în
mantii cu glugă.
De ce?
Au continuat să înainteze călare fără să scoată nicio vorbă. Copitele care
izbeau cu putere pământul răsunau ca tobele chemând la război, un sunet
ciudat de liniştitor. Caii lor erau până la ultimul armăsari. Fiecare luptător
purta o platoşă de piele întărită, cu apărătoare pentru antebraţ şi coapse.
Acestea permiteau mişcarea nestânjenită a încheieturilor, lucru foarte
necesar în lupta corp la corp. Îşi prindeau cuţitele lungi de gambe şi bicele
de şolduri, iar săbiile le purtau pe cai. Aceste trei arme, un cal de nădejde şi
plosca de piele plină cu apă erau tot ce le trebuia oamenilor din Garda
Pădurii ca să supravieţuiască o săptămână şi să ucidă o sută de duşmani. Iar
forţa regulată de luptă nu era departe în urmă.
405
 Thomas a zburat peste creasta dealului, s-a lăsat puţin pe spate şi a tras
de hăţuri, făcând armăsarul să se oprească, uşor cabrat. Ceilalţi s-au aliniat
de-a lungul coamei. Nimeni nu a rostit vreo vorbă.
Ceea ce aveau în faţa ochilor nu putea fi exprimat în cuvinte.
Cerul căpăta o culoare roşiatică, un roşu sângeriu, aşa cum se întâmpla
mereu deasupra deşertului la ceasurile după-amiezii. Spre dreapta lor se
întindeau tărâmurile canionului, douăzeci şi cinci de kilometri pătraţi de
faleze abrupte şi stânci care slujeau drept barieră naturală între deşerturile
roşii şi prima dintre cele şapte păduri. Pădurea lui Thomas. Dincolo de
stâncile canionului, nisipul cu nuanţe roşcate se scurgea spre marea
nesfârşită a deşertului. Lui, peisajul îi era la fel de familiar ca propria
pădure.
Însă ceea ce vedea acum nu îi era cunoscut.
La prima vedere, chiar şi pentru un ochi priceput, mişcarea aproape
imperceptibilă din deşert putea fi luată drept o iluzie creată de valul
tremurător de căldură care se ridica spre cer. Era doar o decolorare cafenie
vălurindu-se peste porţiunea de nisip plat care pătrundea în canion. Însă
aceasta nu era deloc la fel de inofensivă ca arşiţa deşertului.
Aceasta era armata Hoardei.
Oştenii ei purtau tunici de un cafeniu deschis, care le acopereau pielea
cenuşie solzoasă, şi călăreau cai de culoare nisipie, învăţaţi să se facă una cu
dunele. Lui Thomas i se întâmplase odată să treacă pe lângă cincizeci de
astfel de cai fără a reuşi să-i deosebească de nisip.
― Câţi sunt, Mikil?
Adjuncta lui la comandă a scrutat orizontul spre miazăzi. I-a urmărit
privirea. Vreo zece contingente mai puţin numeroase se îndreptau spre
Trecătoare, formaţiuni de câte o sută, nu cu mult mai mari decât aceea pe
care o sfârtecaseră cu jumătate de ceas mai devreme.
― O sută de mii, a spus ea.
O fâşie de piele îi ţinea strâns părul negru, scoţându-i în evidenţă fruntea
bronzată. O cicatrice mică, albicioasă, de pe obrazul drept, îi marca tenul
altfel curat, de culoarea laptelui proaspăt. Tăietura îi fusese provocată în
urmă cu un an, dar nu de vreun soldat al Hoardei, ci de fratele ei, care ţinuse
să-şi dovedească bărbăţia. Ea îl învinsese clar, lăsându-l la pământ, dar fără
a-i pricinui vreo rană.
Însă el murise şase luni mai târziu într-o încăierare.
Mikil şi-a rotit ochii verzi, măsurând toată întinderea deşertului.
406
 ― Va fi o confruntare grea.
Thomas şi-a dres glasul, semn că afirmaţia ei nu descria nici pe departe
situaţia. Zecile de bătălii purtate îi întăriseră, dar niciodată nu dăduseră
piept cu o armată atât de mare.
― Grosul duşmanilor se îndreaptă spre miazăzi, de-a lungul falezelor de
acolo.
Avea dreptate. Iar asta era o tactică nouă adoptată de Hoardă.
― Încearcă să ne atragă în luptă la Trecătoarea Natalga, când forţa
principală ne va flanca, a zis el.
― Şi speră să le reuşească stratagema, a intervenit William, locotenentul
lui.
Nimeni nu l-a contrazis. Nimeni nu a scos o vorbă. Nimeni nu s-a clintit.
Thomas a scrutat din nou orizontul şi a verificat poziţia în care se găseau.
Spre apus, deşertul făcea loc văii împădurite pe care o apărase de
ameninţarea Hoardei vreme de cincisprezece ani, încă de când băiatul îi
condusese în micuţul paradis din mijlocul pustiului de nisip.
Spre miazănoapte şi miazăzi se aflau alte şase păduri asemănătoare,
locuite de aproximativ o sută de mii de pădureni.
Thomas şi Rachelle nu-l întâlniseră pe primul locuitor de acolo decât la
vreun an după ce descoperiseră lacul. Îl chema Ciphus din Sud, pentru că
provenea din marea Pădure de Sud. Atunci avuseseră şi întâiul copil, o fiică
pe care o numiseră Marie. Marie de Thomas. Cei care veniseră din pădurea
colorată îşi luaseră nume după locul în care trăiau, cum făcuse şi Ciphus.
Copiii născuţi după Marea înşelătorie primeau numele după tată. De aici
Marie de Thomas.
Trei ani mai târziu au avut un fiu, Samuel, un băiat voinic, care acum avea
doisprezece ani. Deja mânuia sabia, iar Thomas trebuia să se folosească de
toată autoritatea să-l ţină departe de bătălii.
Fiecare pădure avea propriul lac, iar îmbăierea zilnică în el îi ferea pe
credincioşii lui Elyon de dureroasa boală de piele care altfel le-ar fi măcinat
trupurile. Curăţirea rituală era ceea ce îi deosebea de scabioşi.
În fiecare seară, după îmbăiere, dansau şi cântau pentru a sărbători
Marea Romanţă, după cum o numeau ei. Şi în fiecare an oamenii din cele
şapte păduri, ajunşi la aproape o sută de mii de suflete, făceau un pelerinaj
până la pădurea cea mai întinsă, numită Pădurea Mijlocie – cea a lui Thomas.
Adunarea avea să se ţină peste şapte zile. Thomas nici nu voia să se

407
gândească la numărul mare de pădureni care, lipsiţi de apărare, traversau
deşertul în acele momente.
Scabioşii puteau deveni asemenea lor, desigur – o simplă baie în lac le-ar
fi curăţat pielea, îndepărtând şi duhoarea dezgustătoare pe care o
răspândeau. De-a lungul anilor, un număr mic de scabioşi deveniseră
pădureni, dar practica nerostită a Gărzii Pădurii era de a descuraja
dezertările din rândul Hoardei.
Practic, nu existau suficiente lacuri să susţină atâtea suflete.
De fapt, Ciphus din Sud, căpetenia Consiliului, calculase că puteau asigura
curăţenia a trei sute de mii de persoane. Pur şi simplu, nu exista suficientă
apă şi pentru Hoardă, care număra deja un milion de inşi. Lacurile erau un
dar făcut de Elyon doar pădurenilor.
Nu era greu să îi descurajeze pe cei din Hoardă să se îmbăieze. Durerea
cruntă provocată la contactul apei cu pielea lor bolnavă era de ajuns ca să-i
facă să simtă repulsie faţă de lacuri, iar Qurong, căpetenia lor, jurase să le
prăpădească după ce va cuceri resursele mult râvnite ale pământurilor
împădurite.
Locuitorii deşertului atacaseră prima oară în urmă cu treisprezece ani,
năvălind asupra unei mici păduri situate la peste trei sute de kilometri spre
sud-vest. Deşi nepricepuţii năvălitori fuseseră alungaţi cu pietre şi ciomege,
peste o sută de credincioşi ai lui Elyon, majoritatea femei şi copii, plătiseră
cu viaţa.
În ciuda dorinţei lui de a avea pace, Thomas hotărâse atunci că singura
modalitate de a asigura liniştea era de a întemeia o armată. Cu ajutorul lui
Johan, fratele Rachellei, a plecat în căutare de metale, folosindu-se de
amintirile pe care le avea despre istorii. Avea nevoie de aramă şi cositor,
prin amestecul cărora să obţină bronz, material suficient de rezistent pentru
a confecţiona săbii. Construiseră un cuptor, iar apoi încălziseră roci de
diferite feluri până le descoperiseră pe acelea care conţineau minereul dorit.
Se constatase că în canion existau nenumărate minereuri. Încă nu ştia sigur
dacă materialul din care făcuse întâia sabie era cu adevărat bronz, dar se
dovedise destul de moale să fie ascuţit şi îndeajuns de dur să taie capul unui
om dintr-o singură lovitură.
Hoarda a venit din nou, de această dată cu forţe mai numeroase. Înarmaţi
cu săbii şi cuţite, Thomas şi o sută de luptători, prima lui Gardă a Pădurii, îi
făcuseră bucăţi pe năvălitori.

408
 Vestea despre marele războinic Thomas de Hunter s-a răspândit
deopotrivă în rândul locuitorilor deşertului şi al pădurenilor. În cei trei ani
care au urmat, Hoarda a îndrăznit să întreprindă doar hărţuieli, dar
întotdeauna cu pierderi îngrozitoare.
Însă nevoia de a cuceri pământurile fertile ale pădurilor se dovedea prea
arzătoare pentru Hoarda care creştea numeric. Porniseră în prima lor
campanie mare prin Trecătoarea Natalga înzestraţi cu arme noi, de bronz:
săbii lungi şi seceri ascuţite, dar şi bile mari, legate cu lanţuri. Deşi înfrânţi,
puterea lor creştea mereu.
În cursul Campaniei de Iarnă din urmă cu trei ani, Johan dispăruse.
Pădurenii au deplâns pierderea lui la Adunarea din acel an. Unii îl
imploraseră pe Elyon să nu-şi uite promisiunea de a-i mântui de esenţa
răului, de blestemul Hoardei, dintr-o singură lovitură năucitoare. Acea zi
urma să sosească, credea Thomas, deoarece băiatul grăise asta înainte de a
dispărea în lac.
Thomas şi Garda lui ar fi preferat ca ziua aceea să răsară chiar în
momentele respective.
― Vor ajunge la catapultele noastre aşezate de-a lungul falezelor sudice în
trei semne de cadran, a spus Mikil, referindu-se la cadranele solare pe care
Thomas le reinventase pentru măsurarea timpului. Adică trei ore, a adăugat
apoi.
Bărbatul s-a întors cu faţa spre deşert. Armata Hoardei bolnave se
scurgea în canioane ca mierea topită. Spre căderea nopţii, nisipurile aveau
să se înnegrească de sânge. Iar de data acesta va fi vorba şi de sângele lor, nu
doar al năvălitorilor.
În minte i-a apărut imaginea Rachellei, a micuţei Marie şi a lui Samuel, fiul
său. A simţit un nod în gât. Şi ceilalţi aveau copii, mulţi, aproape în aceeaşi
măsură ca oamenii Hoardei. Câţi copii erau în acele momente în pădure?
Aproape jumătate din populaţie. Cincizeci de mii.
Trebuiau să găsească o modalitate de a învinge acea armată, fie şi numai
de dragul lor.
Thomas s-a uitat la şirul de locotenenţi ai săi, fiecare dintre ei stăpânind
arta de a purta lupte. În secret, credea că oricare dintre ei ar fi fost capabil să
conducă acel război, dar niciodată nu le punea la îndoială credinţa faţă de el,
Gardă şi păduri. Până şi William, care ţinea mereu să evidenţieze greşelile
lui şi să îi conteste unele judecăţi, ar fi fost în stare să-şi dea viaţa pentru el.

409
În chestiuni de loialitate supremă, Thomas dăduse exemplul. Ar fi preferat
să-şi piardă un picior decât pe vreunul dintre ei, şi toţi ştiau asta.
Tot astfel ştiau până la ultimul că era puţin probabil ca el să-şi piardă un
picior sau vreo altă parte a trupului în luptă. Deşi avea patruzeci de ani, iar
mulţi dintre ei abia trecuseră de douăzeci. Tot ce cunoşteau învăţaseră de la
el.
Cu toate că el nu visase nici măcar o dată despre istorii în ultimii
cincisprezece ani, îşi mai aducea aminte câte ceva – ultimul lucru era despre
Bangkok, de exemplu. Ţinea minte că adormise într-o cameră de hotel după
ce nu reuşise să convingă o serie de oficialităţi guvernamentale că Germenul
Raison le ameninţa ţările.
Mai putea rememora fragmente mărunte din istorii, şi zăbovea asupra
cunoştinţelor pe cale de dispariţie privind războaiele şi tehnologiile, o
capacitate care îi oferea un avantaj considerabil faţă de ceilalţi. Pentru că, în
mare parte, amintirile care ţineau de istorii se şterseseră aproape cu totul
când acei Shataikii cu aripi negre cuceriseră pădurea colorată. Thomas
bănuia că acum doar Roushii, care dispăruseră după Marea Înşelătorie, mai
aveau ţinere de minte despre istorii.
Şi-a trecut frâul în mâna stângă şi a întins degetele.
― William, tu ai calul cel mai iute. Ia-o prin canion până la pădure şi adu
întăriri la perimetrul înaintat.
Acest lucru va lăsa pădurea fără apărare, dar nu prea aveau de ales.
― Iartă-mă că-ţi spun ceva clar ca lumina zilei, a obiectat William, dar
această acţiune ar putea sfârşi prost.
― Terenul înalt de la Trecătoare ne favorizează, a zis Thomas. Acolo îi
vom lovi.
― Atunci trebuie să începi lupta cu ei înainte de sosirea întăririlor.
― Îi putem reţine. Nu avem altă soluţie.
― Întotdeauna există una, replică William.
Aşa se purta mereu, provocator. Thomas anticipase acea discuţie în
contradictoriu şi, în cazul de faţă, se declară de acord.
― Transmite-i lui Ciphus să pregătească tribul pentru refugiere într-unul
dintre satele din nord. Va protesta, nu s-a obişnuit cu perspectiva de a
pierde vreo luptă. Iar cum Adunarea va fi doar peste o săptămână, va socoti
că se comite astfel un sacrilegiu, de aceea te rog să-i spui asta având-o de
faţă şi pe Rachelle. Ea va avea grijă ca el să asculte ordinul.
William s-a întors cu faţa la el.
410
 ― Eu, să plec în sat? Trimite alt curier. Nu vreau să scap lupta!
― Te vei întoarce la vreme ca să participi la bătălie. Am nevoie de tine,
William. Ambele misiuni sunt extrem de importante. Tu ai cel mai iute
armăsar şi eşti cel mai potrivit să călătoreşti singur.
Deşi William nu avea nevoie de laude, asta l-a făcut să tacă în faţa
celorlalţi.
Thomas s-a răsucit către Suzan, cea mai de încredere femeie cercetaş, o
tânără de douăzeci de ani, care putea face faţă în luptă cu zece inşi
neinstruiţi. Era brunetă, ca aproape jumătate dintre pădureni. Nuanţele uşor
diferite ale pielii lor îi distingeau de oamenii Hoardei, care aveau pielea albă
din cauza bolii.
― Să iei doi dintre cei mai buni cercetaşi şi să fugi până la falezele din sud.
Ne vom alătura vouă cu forţele principale peste două ceasuri. Vreau să ştiu
poziţiile şi ritmul de desfăşurare al forţelor duşmanului. Mai vreau să ştiu
cine conduce acea armată, chiar dacă va trebui să cobori la el şi să-i smulgi
gluga de pe cap. Însă ţin să aflu cu precădere dacă e vorba de druidul
Martyn. Să mai afli când s-au hrănit ultima oară şi când se aşteaptă să
mănânce din nou. Totul, Suzan. Mă bizui pe tine.
― Am înţeles, domnule, a zis ea şi a lovit cu cravaşa calul ca să se întoarcă.
Dii!
Armăsarul a pornit în josul dealului, urmat îndeaproape de William,
călare pe calul lui.
Thomas a privit îndelung la Hoardă.
― Ei, bine, prieteni, ştiam de mult că vom ajunge şi la această zi. Aţi
hotărât să luptaţi. Se pare că Elyon ne pune în faţa bătăliei noastre supreme.
Cineva şi-a dres glasul. Toţi cei prezenţi erau gata să moară salvând
pădurea. Nu toţi vor pieri pentru Elyon.
― Câţi oameni pot participa la lupta de acum? i se adresă lui Mikil.
― Cu escortele plecate să aducă celelalte triburi la Adunare, doar zece mii,
dar cinci mii dintre ei sunt în perimetrul pădurii. Avem mai puţin de cinci
mii capabili să între în luptă la falezele din sud.
― Şi câţi avem pregătiţi să intercepteze bandele de scabioşi care ţin să ne
distragă atenţia?
Mikil a ridicat din umeri.
― Trei mii. O mie la fiecare trecătoare.
― Vom trimite o mie – câte trei sute la fiecare loc. Ceilalţi ne vor însoţi la
faleze.
411
 Timp de un moment, toţi au rămas tăcuţi. Prin ce strategie s-ar fi putut
răsturna sorţii potrivnici? Ce cuvinte înţelepte le-ar fi putut oferi Elyon într-
o situaţie atât de gravă?
― Mai avem şase ore până la apusul soarelui, a spus Thomas, făcându-şi
calul să se întoarcă. Să pornim.
― Nu sunt sigur că vom apuca să-l vedem apunând, a rostit unul dintre ei.
Nimeni nu l-a contrazis.

412
 2

Carlos Missirian s-a uitat la Thomas Hunter. Acesta stătea întins pe spate,
dormind între cearşafurile încâlcite, gol, cu excepţia unui şort. Transpiraţia
lui se îmbibase în cearşafuri. Sudoare şi sânge. Sânge? Atât de mult sânge,
mânjind albiturile, o parte din el uscat, o parte încă umed.
Avusese o hemoragie în somn? Sângera în somn? Ori era mort?
Carlos s-a apropiat mai mult. Ba nu. Pieptul lui Hunter se ridica şi cobora
în ritm constant. Pe piept şi abdomen avea cicatrice de care Carlos nu-şi
amintea, dar nimic să sugereze rănile produse de gloanţele lui săptămâna
trecută.
A dus pistolul la tâmpla lui Hunter şi a încordat degetul pe trăgaci.

413
 3

O străfulgerare dinspre faleză. Două.

Ghemuit îndărătul unei stânci mari, Thomas a ridicat binoclul primitiv la
ochi şi a trecut în revistă scabioşii cu glugi peste cap care umpleau fundul
canionului. Confecţionase binoclul acela din amintiri provenite din istorii,
folosind chihlimbar de pin ca să facă lentilele, şi, cu toate că nu funcţiona
cum ar fi trebuit, îi oferea un avantaj faţă de ochiul liber. Mikil a
îngenuncheat alături de el.
Semnalul venise din vârful stâncilor de pe faleză, unde instalaseră două
sute de arcaşi, fiecare dintre ei cu cinci sute de săgeţi. Înţeleseseră de multă
vreme că şansele lor depindeau de cantitatea de muniţie la fel de mult ca de
numărul de luptători.
Strategia lor era simplă, validată de experienţă. Thomas conducea o mie
de războinici într-un asalt frontal care bloca inamicul de-a lungul liniei de
înaintare. După ce câmpul de bătălie era deja înţesat de cadavre ale
scabioşilor, el şi oştenii lui se retrăgeau în mare grabă, în vreme ce arcaşii
slobozeau mii de săgeţi asupra câmpului aglomerat. Dacă lucrurile mergeau
conform planului, puteau măcar face duşmanul să-şi încetinească marşul,
deoarece canionul rămânea blocat cu cadavre.
Două sute de cavalerişti îl aşteptau pe Thomas la adăpostul oferit de un
şir lung de bolovani mari. Apelând la blândeţe, reuşiseră să-şi ţină caii la
pământ.
Mai procedaseră astfel şi în alte situaţii. Era o minune că Hoarda se lăsa
păcălită…
― Domnule! gâfâi în spatele lui un curier. Avem ştiri din Pădurea de Sud.
Mikil s-a tras alături de el.
― Continuă. Dar calm, te rog.
― Hoarda atacă.
Thomas şi-a luat binoclul de la ochi, apoi s-a uitat încă o dată prin el.
A ridicat mâna stângă, pregătit să le dea oamenilor lui semnalul de atac.
Ce însemna mesajul adus de curier?
Că Hoarda adoptase o nouă strategie.
Că din groaznică, situaţia ajunsese imposibilă.
Că sfârşitul le era aproape.
― Spune-mi şi restul. Dar repede.
414
 ― Se zvoneşte că e mâna lui Martyn.
A coborât din nou binoclul de la ochi. L-a ridicat. Însemna că acea armată
nu era condusă de noul lor general, aşa cum bănuise. ÎI urmăreau de
aproape un an pe cel care se numea Martyn. Era un tânăr; atât reuşiseră să
smulgă de la un prizonier. Se dovedea un tactician bun; îşi dăduseră seama
de acest lucru din luptele mai mărunte. Şi bănuiau că era şi druid, nu doar
general. Locuitorii deşertului nu aveau o religie declarată, dar îi adorau pe
Shataikii în modalităţi care, încet, dar sigur, instituiau credinţa în liliacul cu
cap de şarpe ce apărea pe blazoanele lor. Teeleh. Unii susţineau că Martyn
practica magia neagră; alţii, că era îndrumat chiar de Teeleh. Oricum ar fi
stat lucrurile, armata lui părea să deprindă cu repeziciune calităţi noi.
Dacă scabiosul pe nume Martyn îşi conducea armata spre Pădurea de
Sud, însemna că prezenţa acestei armate era o diversiune? Ori celălalt atac
era o diversiune?
― Mikil, la semnalul meu.
― Sunt gata, a spus ea, şi a urcat în şaua calului întins la pământ.
― Câţi? L-a întrebat Thomas pe curier.
― Nu ştiu. Avem mai puţin de o mie, dar se retrag.
― Cine îi conduce?
― Jamous.
Şi-a dezlipit brusc binoclul de la ochi şi s-a uitat la om.
― Jamous? Jamous bate în retragere?
― Aşa sună raportul, domnule.
Dacă un luptător încăpăţânat ca Jamous se retrăsese, însemna că lupta
era mai încrâncenată decât oricare purtată până atunci.
― Acolo mai e şi un luptător pe nume Justin.
― Domnule, a zis Mikil.
S-a întors, a văzut mişcarea tumultului de oameni la o depărtare de o sută
de metri în faţă, şi a respirat adânc. A ridicat mâna şi a ţinut-o neclintită,
aşteptând. Se apropiau şi mai mult. Duhoarea emanată de pielea care se
descuama i-a ajuns la nări. Apoi a văzut clar însemnele, liliacul cu cap de
şarpe suflat cu bronz.
Armata Hoardei a apărut masivă în calea lor, având cel puţin cinci sute de
indivizi pe rând, pe cai de culoare la fel de deschisă ca nisipurile deşertului.
Războinicii aveau mantii cu glugă, fiind înarmaţi cu seceri mari, înalte cât
stindardul lor cu şarpe.

415
 Thomas şi-a încetinit respiraţia. Singura lui misiune era să împingă
îndărăt acea armată. Diversiune sau nu, dacă el dădea greş aici, nu avea nicio
importanţă ce se întâmpla la Pădurea de Sud.
A auzit-o pe Mikil respirând apăsat. Mă voi ruga lui Elyon pentru viaţa ta.
Mă voi ruga lui pentru vieţile noastre ale tuturor. Dacă e să moară cineva,
acela să fie trădătorul Justin.
― Acum!
Şi a lăsat braţul să cadă.
Războinicii lui se mişcau deja. Din stânga, un şir lung de pedestraşi, tăcuţi
şi înaintând ghemuiţi, s-au furişat ca păianjenii pe nisip.
Două sute de bidivii cu călăreţi în şei s-au înălţat în picioare.
― Vorbă către William şi Ciphus! i se adresă curierului. Să trimită o mie
de războinici spre Pădurea de Sud. Dacă vom fi copleşiţi aici, ne întâlnim la a
treia pădure din nord. Te du!
Forţa principală era înaintea lui cu zece metri, zburând spre Hoardă, şi nu
voia să-i lase să între în bătălie înaintea lui. Nici gând. A sărit în şa şi a dat
pinteni armăsarului să pornească la galop. Calul negru a sărit peste
bolovani, gonind spre şirul lung de locuitori ai deşertului, care s-au oprit ca
împietriţi.
Momente bune, duduitul copitelor a rămas singurul sunet care străbătea
aerul. Marea de scabioşi s-a scurs înspre canion şi a dispărut după stânci. O
sută de mii de ochi priveau spre ei din umbra glugilor trase peste frunte.
Aceştia erau chiar cei care îl sfidau pe Elyon şi urau apa. Lumea lor de
nomazi era alcătuită din puţuri puţin adânci, înnoroite, şi carne murdară şi
urât mirositoare. Nu se adaptaseră bine nici la viaţa aceea, astfel că nu aveau
ce căuta în păduri. Totuşi, ar fi vrut să pângărească lacurile, să distrugă
pădurile şi să-şi planteze grâul de secetă deşertică.
Aceştia erau locuitorii pădurii colorate care o luaseră razna. Morţii vii. Le-
ar fi stat mai bine îngropaţi la poalele unei faleze, decât să li se îngăduie a
rătăci de colo, colo, ca un val de ciumă imposibil de ţinut în frâu.
Aceştia erau însă şi războinici. Doar bărbaţi, puternici, care nu
rămăseseră la fel de neştiutori ca în trecut. Erau însă mai lenţi decât Garda
Pădurii. Boala de piele pătrundea până în încheieturi, astfel că îndemânarea
era o năzuinţă greu de atins.
Thomas a trecut în goană pe lângă oamenii lui. Acum se afla în frunte,
unde-i era locul. Stătea cu mâna pe mânerul sabiei.
Patruzeci de metri.
416
 A tras uşor lama din teacă, făcând ca metalul să se frece cu zgomot de
metal.
Imediat, din rândurile Hoardei s-a înălţat un urlet, ca şi cum sabia scoasă
le-ar fi confirmat intenţiile altfel neclare ale lui. O mie de cai se cabrară în
semn de protest faţă de cei care, temători, trăseseră brusc şi cu putere de
hăţuri. Cei din rândul din faţă vor afla cu siguranţă că, deşi victoria avea să
fie de partea lor astăzi, ei vor fi printre primii care o să moară.
Luptătorii din Garda Pădurii galopau apăsat, cu dinţii încleştaţi, ţinând
săbiile deocamdată coborâte aproape de picioare, dar gata să le ridice în
orice clipă.
Thomas a cotit spre dreapta, a trecut sabia din dreapta în stânga şi a şters
cu vârful ei piepturile a trei scabioşi, după care a blocat secera întâiului
luptător care a reacţionat după brusca schimbare de direcţie.
Şirurile de cai s-au frânt. Pădurenii au scos răcnete şi s-au repezit să
împungă, să pareze şi să decapiteze duşmani într-o frenezie care trăda
experienţa lor în luptă. Un cal palid a căzut exact în faţa lui Thomas, care a
ridicat privirea şi a observat că Mikil îşi pierduse sabia, rămas înfiptă între
coastele călăreţului.
― Mikil!
Cu antebraţul, ea a blocat o lovitură ucigătoare dată de sabia
monstruoasă a unui scabios şi apoi s-a răsucit în şa. Thomas a desfăcut
nodurile frânghiei cu care îşi legase cea de-a doua teacă şi a azvârlit-o spre
ea, cu tot cu sabie. Ea a prins-o, a scos lama, după care, răsucind-o în jos, s-a
năpustit la un pedestraş care se repezise către ea.
Thomas a respins o lovitură de seceră care îi ţintise capul, a făcut
armăsarul să sară peste calul muribund şi s-a răsucit să-şi întâmpine
duşmanul.
Bătălia îşi găsise deja ritmul. De fiecare parte, săbiile late şi înguste,
scurte sau lungi, se roteau, parau, blocau, şuierau şi făceau prăpăd. Sângele
şi sudoarea scăldau atât oamenii, cât şi animalele. Vuietul îngrozitor al luptei
umpluse întregul canion. Văicărelile şi ţipetele, icnetele şi gemetele de
moarte se ridicau până la cer.
Tot astfel se înălţau spre cer şi strigătele de luptă ale celor o mie de
luptători destoinici care se confruntau cu năvala inepuizabilă de scabioşi
bine instruiţi.
Cu nici trei ani înainte, sub conducerea lui Qurong, cavaleria Hoardei
suferea permanent pierderi uriaşe. Acum, sub ordinele directe ale tânărului
417
lor general, Martyn, călăreţii duşmani nu mai piereau fără să opună
rezistenţă.
Un scabios înalt, a cărui glugă alunecase pe spate, a rânjit spre Thomas,
repezindu-şi apoi calul direct în calea lui. Ciocnindu-se, caii s-au cabrat,
lovind cu copitele în aer. Cu o răsucire a încheieturii mâinii, Thomas a
învârtit biciul şi l-a izbit pe duşman drept în cap. Omul a scos un răcnet şi şi-
a ridicat braţul. Thomas a înfipt sabia în coastele expuse ale omului, a simţit
cum pătrunde adânc, apoi a smuls-o exact în clipa când un pedestraş
dindărăt se pregătea să-l izbească în cap cu o ghioagă. S-a lăsat brusc spre
dreapta şi a lovit cu sabia în spate. Descăpăţânat, războinicul s-a prăbuşit
moale la pământ.
Bătălia a continuat cu aceeaşi furie vreme de zece minute, înclinând
neîndoielnic în favoarea Gărzii Pădurii. Dar cum prin aer se vânturau atât de
multe săbii şi alte arme tăioase, unii dintre oştenii lui se trezeau expuşi,
lucru care se întâmpla şi cu caii.
Luptătorii din Garda Pădurii au început să cadă.
Thomas mai mult a simţit asta, pentru că în iureşul bătăliei nu avea
vreme să se uite în jur. Doi. Patru. Apoi zece, douăzeci, patruzeci. Şi alţii.
A spart formaţia şi a mânat calul în galop de-a lungul şirului. Obstacolul
creat de caii şi oamenii morţi şi rămaşi la pământ era suficient. Spre
alarmarea lui, a văzut că pierduse mai mulţi războinici decât îşi închipuise.
Trebuia să se retragă!
A smuls cornul de la centură şi a suflat în el, dând semnalul. Imediat, ai lui
au fugit din toiul bătăliei, pe cai, pe jos, gonind pe lângă el ca şi cum s-ar fi
recunoscut învinşi neîndoios.
Thomas şi-a ţinut calul nemişcat vreme de câteva clipe. Scabioşii, nu
tocmai obişnuiţi cu o asemenea retragere totală, au stat locului, evident
derutaţi de brusca răsturnare de situaţie.
Conform planului.
Numărul celor care zăceau printre morţi nu fusese planificat. Pierduse
probabil două sute de oşteni.
Întâia oară în acea zi, a simţit în piept arsura cumplită a panicii. Şi-a
răsucit calul şi a pornit în goană după luptătorii lui.
A trecut de şirul de bolovani dintr-un salt lung, a coborât de pe cal şi s-a
lăsat într-un genunchi exact la vreme ca să vadă primul baraj de săgeţi
slobozite de pe buza falezei drept în oamenii Hoardei.

418
 Acum s-a născut un alt fel de haos. Caii s-au ridicat speriaţi pe picioarele
din spate, scabioşii au scos urlete, iar mormanele de trupuri au crescut în
locurile în care aceştia s-au prăbuşit. Armata Hoardei era deocamdată
blocată locului de zidul alcătuit din morţii săi.
― Avem pierderi mari, a rostit Mikil de lângă el, respirând precipitat. Trei
sute.
― Trei sute! A exclamat şi s-a uitat la adjuncta lui.
Avea faţa roşie de sânge, iar în ochii ei strălucitori se strecurase o
expresie neobişnuită de sfidare. Chiar de fatalism.
― Vom avea nevoie şi de altceva decât de cadavre şi bolovani ca să îi
ţinem în loc, a continuat, apoi a scuipat într-o parte.
Thomas a măsurat din ochi stâncile falezei. Arcaşii continuau să verse
săgeţi asupra armatei prinse în capcană. Imediat ce inamicii vor fi
îndepărtat cadavrele şi vor mărşălui de acolo pe cai odihniţi, douăzeci de
catapulte aflate pe buza fiecărei faleze vor începe să arunce o ploaie de
bolovani asupra Hoardei.
După aceea, vor reîncepe. Un alt atac frontal condus de el, urmat de alte
valuri de săgeţi, apoi o ploaie de bolovani. A făcut un calcul rapid. În acel
ritm, ar putea să reţină în loc armata duşmană vreme de cinci astfel de
runde.
Parcă ghicindu-i gândurile, Mikil a spus:
― Chiar dacă i-am ţine pe loc până la căderea nopţii, mâine ne vor zdrobi.
Cerul s-a luminat, semn că ploaia de săgeţi încetase. Au început să curgă
bolovanii. Thomas lucrase la catapulte cu contragreutate vreme de ani şi ani,
dar nu reuşise să le perfecţioneze. Rămâneau inutile pe teren plat, dar
puteau arunca bolovani mari suficient de departe peste faleză, folosind bine
atracţia gravitaţională. Iar bolovanii care treceau de jumătate de metru în
diametru deveneau proiectile îngrozitoare.
Un bubuit înfundat a precedat cu puţin tresăltarea pământului.
― Nu va fi de ajuns, a zis Mikil. Ar trebui să prăvălim întreaga faleză
asupra lor.
― Neapărat să încetinim ritmul! A răspuns el. Data viitoare, doar pe jos, şi
atragem bătălia încoace retrăgându-ne cu repeziciune. Transmite ordinul şi
către ceilalţi. Să lupte în mod defensiv!
Bolovanii au încetat să mai cadă, iar Hoarda a adunat alte şi alte cadavre.
Douăzeci de minute mai târziu, şi-a condus luptătorii în cadrul unui alt atac
frontal.
419
 De această dată, s-au jucat cu duşmanii apelând la tactici de gherilă pe
care el şi Rachelle le concepuseră şi le perfecţionaseră de-a lungul anilor.
Era o îmbunătăţire a luptei aeriene pe care Tanis o aplica în pădurea
colorată. Luptătorii din Garda Pădurii o cunoşteau bine şi puteau să reziste
şi în faţa a zece invadatori dacă beneficiau de circumstanţe potrivite.
Aici însă, într-un loc strâmt, unde viermuiau atâtea trupuri şi se roteau
atâtea săbii, mobilitatea lor era limitată. Au luptat astfel din greu vreme de
jumătate de oră şi au ucis aproape o mie de duşmani.
De astă dată, au pierit jumătate dintre ei.
În ritmul acesta, nu vor face faţă mai mult de o oră. Locuitorii deşertului
aveau să se oprească din luptă pe durata nopţii, dar Mikil avea dreptate.
Chiar dacă Garda îi ţinea atât la distanţă, războinicii lui Thomas vor fi
înfrânţi în acea dimineaţă. Iar în mai puţin de o zi, Hoarda va ajunge la
Pădurea Mijlocie. Rachelle. Copiii. Treizeci de mii de civili neajutoraţi aveau
să fie căsăpiţi.
Thomas a privit cercetător spre faleze şi stânci. Elyon, dă-mi tărie. Fiorul
rece simţit ceva mai devreme se întindea spre umeri.
― Aduceţi întăririle! A strigat. Gerard, preiei comanda. Să-i menţii pe linia
aceea, cu orice preţ. Să fii atent spre stânci, ca să vezi semnalul. Coordonează
atacurile.
A azvârlit apoi cornul de berbec spre locotenent.
― Puterea lui Elyon, a spus el, ridicând pumnul spre cer.
― Puterea lui Elyon, a răspuns Gerard, prinzând cornul. Poţi să te bizui pe
mine, domnule.
― Aşa voi face. Nici nu-ţi închipui cât de mult, a zis, şi s-a întors spre Mikil.
Vino cu mine.
Au încălecat şi au pornit în lungul canionului.
Adjuncta lui l-a urmat fără să crâcnească. A condus-o în susul unui
deluşor, apoi se întoarseră pe o potecă spre un loc neted din apropierea
coamei.
Câmpul de luptă se întindea în dreapta lor. Arcaşii slobozeau sute de
săgeţi asupra scabioşilor. Morţii se înălţau mormane. Văzând şirurile din
faţă ale Hoardei, un observator ar fi crezut că duşmanul era atacat de
oamenii Gărzii Pădurii. O privire însă în josul canionului arăta o altă
realitate.
Mii şi mii de războinici purtând mantii cu glugă aşteptau într-o tăcere
stranie. Duceau un război de rezistenţă.
420
 Era o luptă care nu se putea câştiga.
― Aţi primit veşti de la cele trei grupuri din nord? A întrebat el.
― Nu, să ne rugăm ca duşmanii să nu fi străpuns.
― Nu vor reuşi.
Thomas a descălecat şi a examinat faleza stâncoasă.
Mikil şi-a îndemnat calul înainte, apoi l-a făcut să se răsucească pufnind.
― Da, ştiu că eşti nerăbdătoare.
Ceva din aspectul stâncilor îl neliniştea pe Thomas.
― Te întrebi dacă nu cumva am înnebunit, adevărat? Oamenii mei mor
într-o bătălie decisivă, iar eu cobor de pe cal şi urmăresc totul de la distanţă.
― Mă nelinişteşte Jamous. Ce plan ai?
― Îşi poate purta singur de grijă.
― Jamous se retrage! Nu-i stă în fire. Ce plan ai?
― Niciunul.
― Dacă nu vii curând cu unul, s-ar putea să nici nu mai ai prilejul.
― Ştiu, a zis el, păşind agitat.
― Doar nu putem rămâne aici să… insistă Mikil.
― Nu stau aici!
Thomas s-a întors brusc spre ea, simţindu-se furios şi recunoscând în
sinea lui că nu avea niciun motiv. Mai ales faţă de ea.
― Gândesc! Ar trebui să faci la fel!
Şi-a îndreptat braţul spre Hoardă, care era bombardată din nou cu
bolovani.
― Priveşte într-acolo şi spune-mi ce ar putea opri armata aceea
monstruoasă! Cine crezi că sunt? Elyon? Pot bate din palme ca să fac stâncile
astea să se sfărâme…?
S-a oprit brusc.
― Ce e? A întrebat Mikil.
Cu sabia pregătită de luptă, s-a uitat în jur, căutând un duşman din ochi.
Thomas s-a răsucit spre vale.
― Ce ai spus mai devreme?
― Poftim? Că ar trebui să fii cu oamenii tăi.
― Ba nu. De stânci. Ai spus că ar trebui să prăbuşeşti toată faleza peste ei.
― Da, dar am putea la fel de bine să azvârlim soarele asupra lor.
Un gând nebunesc.
― Ce s-a întâmplat? L-a întrebat ea din nou.
― Dacă ar exista un mijloc de a face stâncile să…
421
 ― Nu există.
El a dat fuga spre buza falezei.
― Dar dacă! Dacă am reuşi să doborâm pereţii canionului aproape de
ultimele rânduri ale armatei lor, i-am putea bloca acolo, şi, prinşi astfel în
capcană, i-am măcelări de sus.
― Ce vrei să faci? Să încingi întreaga faleză cu un foc uriaş şi să goleşti
conţinutul lacului peste ea, făcând-o să crape?
A ignorat sugestia. Era o nebunie, dar şi lipsa oricărei iniţiative era tot o
nebunie.
― Acolo, de-a lungul falezei se vede o falie. O vezi? A zis el, şi a arătat cu
degetul, iar ea a privit într-acolo.
― Da, o crăpătură. Dar tot nu pricep cum…
― Bineînţeles că nu! Dar dacă s-ar putea, nu ar fi bine?
― Dacă ai reuşi ca bătând din palme să prăbuşeşti stâncile peste ei, atunci
aş spune că avem şansa de a-i alunga până la ultimul pe oamenii Hoardei în
pădurea neagră, unde le este locul cuvenit.
Un răcnet de luptă a răsunat în canion. Gerard îşi conducea în luptă
rândurile de oşteni care primiseră întăriri.
― Cât timp crezi că îi mai putem ţine în loc? A întrebat Thomas.
― Vreo oră. Poate două.

Bărbatul a păşit nervos încoace şi încolo, mormăind ceva în barbă.

― S-ar putea să nu fie de ajuns!
― Te rog, trebuie să-mi spui ce se petrece. Nu degeaba îţi urmez la
comandă. Dacă nu mai poţi lupta, eu simt că e nevoie de mine acolo.
― Cândva, exista o modalitate de a doborî o faleză la pământ. Se întâmpla
cu mult timp în urmă, stă scris în Cărţile de Istorii. Foarte puţini îşi mai aduc
aminte, dar eu ştiu sigur.
― Şi?
Exact. Şi ce dacă?
― Cred că metoda se numea explozie. O minge uriaşă de foc având o forţă
înspăimântătoare. Dacă am găsi o cale de a produce aşa ceva?
Ea s-a uitat la el neîncrezătoare.
― A existat o vreme când puteam afla informaţii precise despre istorii.
Dacă aş recupera nişte informaţii despre cum se provoacă o explozie?

422
 ― E ideea cea mai ridicolă pe care am auzit-o vreodată! Ne aflăm în toiul
bătăliei. Te gândeşti să pleci în vreo expediţie ca să descoperi informaţii
despre istorii? Cred că te-a sleit lupta.
― Nu, nu e nevoie de o expediţie. Nici nu-s convins că va da roade. Am
mâncat atâta vreme din fructul acela…
Ideea a crescut în mintea lui şi asta l-a făcut să devină agitat.
― Ar fi pentru prima oară în cincisprezece ani când nu am mâncat din
fruct. Ce-ar fi să mai reuşesc o cădere în vis?
Tânăra s-a uitat la el ca la un dement. Jos, bătălia se purta cu tot mai
multă furie.
― E nevoie să dorm; dar există o problemă, se agită pe loc, animat de acea
idee. Dar dacă nu pot dormi?
― Să dormi? Asta vrei? În asemenea momente?
― Să visez! A răspuns el şi a strâns pumnii. Trebuie. Aş putea visa ca
înainte, descoperind cum să distrug stâncile falezei.
Mikil a rămas mută de uimire.
― Ai vreo idee mai bună? A întrebat-o el cu glas apăsat.
― Deocamdată, nu, a reuşit ea să îngaime.
Dar dacă nu reuşea să viseze? Dacă ar fi avut nevoie de câteva zile pentru
ca efectele rambutanului să dispară?
S-a întors cu faţa la canion. A privit spre faleza din depărtare, observând
linia de falie clar conturată în locul unde roca de un alb lăptos devenea
roşiatică. Peste două ore, toţi oamenii lui vor fi morţi.
Dar dacă ar fi avut la dispoziţie un exploziv.
S-a repezit spre cal şi a sărit în şa.
― Thomas!
― După mine!
L-a urmat în galop sus pe potecă, spre buza falezei. El a trecut pe lângă
primul post şi a strigat din goana calului.
― Întârziaţi-i! Faceţi tot ce puteţi, dar ţineţi-i în loc până la căderea
întunericului. Am o soluţie.
― Thomas! Ce soluţie? A venit întrebarea.
― Reţine-i! A zis, şi dus a fost.
Thomas, chiar ai găsit calea?
A gonit de-a lungul întregului şir de arcaşi şi de mânuitori ai catapultelor,
încurajându-i pe toţi.

423
 ― Opriţi-i! Reţineţi-i până la căderea întunericului. Încetiniţi-le ritmul de
înaintare. Avem o soluţie. Dacă îi înfrânaţi până atunci, vom găsi o cale!
Mikil nu a scos nicio vorbă.
După ce au depăşit şi ultima catapultă, Thomas a oprit calul.
― Am rămas alături de tine pentru că m-ai salvat de zeci de ori, şi ţi-am
jurat credinţă, a spus Mikil. Sper că ştii.
― Urmează-mă.
A condus-o până în spatele unui grup de stânci mari şi s-a uitat în jur. Era
destul de bine. A descălecat.
― Ce facem aici? A întrebat ea.
― Descălecăm.
A găsit apoi o piatră de mărimea unui pumn şi a cântărit-o în palmă. Deşi
îi displăcea să fie lovit cu ea în cap, nu vedea altă soluţie. Nu putea adormi
doar dorind. Mai ales că era atât de agitat din cauza luptei.
― Aşa, gata. Vreau să mă loveşti în cap. Trebuie să adorm, dar nu se poate
întâmpla de la sine, de aceea e nevoie să mă faci să-mi pierd cunoştinţa.
Ea s-a uitat în jur cu un sentiment de stânjeneală.
― Domnule…
― Dă-mi în cap! E un ordin. Şi să mă loveşti suficient de tare ca să reuşeşti
din prima. După ce-mi pierd cunoştinţa, mă readuci în simţiri peste zece
minute. Ai înţeles?
― Zece minute îţi sunt de ajuns ca să afli tot ce ţi-ai propus?
A privit-o lung, şocat de o asemenea întrebare.
― Ascultă, a zis ea. M-ai transformat într-o lunatică. S-ar putea ca druizii
Hoardei să facă vrăji, dar când am făcut noi aşa ceva? Niciodată. Asta sună a
magie.
Destul de adevărat. Se zvonea că druizii Hoardei practicau magia care
însănătoşea şi înşela în acelaşi timp. Thomas nu văzuse nicicând aşa ceva.
Unii spuneau că Justin urma calea druizilor.
― Zece minute. Repetă.
― Da, sigur. Zece minute.
― Atunci, loveşte-mă.
Ea a făcut un pas înainte.
― Chiar vrei…
― Loveşte-mă!
Mikil a ridicat piatra.
Thomas a blocat lovitura.
424
― Ce înseamnă asta? A întrebat ea.
― Iartă-mă. Am reacţionat din reflex. O să închid ochii.
Zis şi făcut.
În cap i-a explodat o lumină.
Treptat, lumea lui s-a întunecat.

425
 4

Thomas Hunter s-a trezit într-o stare de nemişcare, apoi şi-a dat seama
de trei lucruri înainte ca inima lui să mai bată o dată.
În primul rând, a înţeles că nu mai era acelaşi om care adormise cu nouă
ore în urmă. Trăise cincisprezece ani în altă realitate şi noile cunoştinţe şi
priceperi îl făcuseră să fie altul.
În al doilea rând, din păcate, niciuna dintre acele priceperi nu avea vreo
legătură cu supravieţuirea după primirea unui glonţ în cap, aşa cum fusese
cândva cazul.
În al treilea rând, chiar în acel moment, în ţeava pistolului care-i stătea
lipită uşor de tâmplă era un glonţ.
A rămas cu ochii închişi, lăsându-şi trupul moale. Capul îl durea tare din
cauza loviturii lui Mikil. Gândurile au început să gonească în mintea lui.
Panică.
Ba nu, nu era panică. De câte ori văzuse moartea cu ochii în ultimii
cincisprezece ani? Până şi aici, în această lume a viselor, fusese împuşcat de
două ori doar în ultima săptămână, şi de fiecare dată apa lui Elyon îl
vindecase.
De data asta, nu mai exista apa lecuitoare. Dispăruse odată cu pădurea
colorată, acum cincisprezece ani.
O şoaptă rostită cu glas gros i-a umplut urechea:
― Adio, domnule Hunter.

Carlos Missirian a lăsat momentul de satisfacţie să se prelungească. Prin

minte îi răsuna o replică auzită cândva într-un film:
Evită asta.
Da, domnule Hunter, încearcă să te fereşti. A încordat degetul pe trăgaci.
Trupul lui Hunter a tresărit.
Pentru o fracţiune de secundă, Carlos a crezut că apăsase pe trăgaci şi
trimisese glonţul prin creierul omului, ceea ce ar fi explicat tresărirea.
Însă nu se auzise detunătura pistolului.
Iar arma tocmai zbura către capătul celălalt al camerei.
Şi încheietura mâini îi ardea.
În clipa de groază când a priceput ce se petrecuse, a descoperit că
Thomas Hunter îi azvârlise pistolul din mână, iar acum se rostogolea,
426
îndepărtându-se de el, mult prea repede ca să fie o mişcare realizată de un
om obişnuit.
Aşa ceva nu mai păţise până atunci. Asta l-a derutat. Acest om, care,
atunci când dorea, părea să obţină informaţii şi aptitudini din vise, îl
nedumerea cumplit. Dacă ar fi fost mistic, la fel ca mama lui, ar fi fost ispitit
să-l socotească demon pe acest bărbat.
Thomas s-a ridicat în picioare şi a rămas cu faţa la Carlos, în partea
cealaltă a patului. Nu avea nicio armă în mână şi era îmbrăcat doar cu un
şort. Sângera dintr-o tăietură proaspătă la antebraţ, dar nu el i-o provocase.
Curios lucru. Pesemne că aşa se explicau şi petele de sânge de pe cearşaf.
Carlos şi-a scos şişul. În mod obişnuit, următoarea mişcare ar fi fost cât se
poate de evidentă. Trebuia să-l atace pe omul neînarmat şi să-i despice
abdomenul sau gâtul, în funcţie de ocaziile oferite, ori să azvârle şişul din
locul unde se afla. În ciuda uşurinţei cu care actorii din filme îndepărtau
cuţite azvârlite spre ei, respingerea unui stilet bine aruncat în cursul unei
lupte reale nu era o treabă tocmai uşoară.
Însă Hunter nu era un om de rând.
S-au înfruntat, ambii extrem de precauţi.
Carlos a avut senzaţia că Thomas se schimbase. În privinţa înfăţişării
fizice, era acelaşi bărbat cu păr castaniu, nepieptănat, şi ochi verzi, cu
maxilar proeminent, mâinile sigure, muşchi bine conturaţi la piept şi
abdomen. Avea însă o altă ţinută acum, dovedind o siguranţă de sine greu de
zdruncinat. Stătea drept, cu mâinile lăsate pe lângă corp. Se uita la Carlos cu
ochi neclintiţi, aşa cum s-ar uita cineva mai curând la o ecuaţie matematică
de dificultate mare decât la un duşman ameninţător.
Ştia că ar fi trebuit să plonjeze după pistol, spre stânga, ori să arunce
stiletul. Însă fascinaţia pe care i-o stârnise acest om a făcut ca reacţiile lui să
întârzie. Dacă Svensson ar fi ştiut pe deplin ce capacităţi avea, ar fi insistat
să fie capturat viu. Probabil că ar merita să discute chestiunea cu Armand
Fortier.
― Cum te numeşti? L-a întrebat Thomas, plimbându-şi ochii în lateral,
spre pistol, şi înapoi.
― Carlos, i-a răspuns, şi s-a lăsat puţin spre stânga.
― Ei, bine, Carlos, văd că ne-am întâlnit din nou.
Amândoi s-au aruncat spre pistol în acelaşi timp. Hunter a ajuns primul la
el. L-a lovit cu piciorul, împingându-l sub pat. Apoi a sărit în picioare.

427
 ― Niciodată nu mi-am plăcut pistoalele, a spus Thomas. Nu te-ar interesa
o luptă cinstită? Cu săbii?
― Ar fi frumos, a zis Carlos, cum tot nu mai avea şanse să ajungă la armă.
Din nefericire, nu avem timp de joacă azi.
Femeia aceea avea să apară în cameră. Urma să bată la uşă dintr-un
moment în altul, ca să-şi trezească fratele, aşa cum promisese. Dacă vreunul
dintre ei dădea alarma…
S-a repezit într-un atac.
Thomas s-a ferit de lama stiletului făcând un pas în lateral, dar nu
îndeajuns de repede pentru a o evita cu totul. L-a atins la umăr.
Celălalt a ignorat rana şi a făcut un salt spre uşă.
Eşti iute, dar nu îndeajuns. Din doi paşi lungi, i-a tăiat retragerea.
― Mi-ai scăpat de două ori printre degete. Astăzi nu te mai las.
L-a silit să se tragă în colţ. Din braţ îi curgea sânge. Nu pricepea cum de
reuşise să supravieţuiască unui glonţ în cap, însă rana de la braţ nu se
vindeca. O lovitură bine ţintită de cuţit, iar sângele lui va colora în roşu
carpeta bej de pe podea.
Hunter a deschis gura şi a răcnit din rărunchi.
― Karaaa!
Kara tocmai trăsese apa la toaletă când a auzit glasul fratelui ei trecând
prin perete.
― Karaa!
Avea necazuri?
― Karaa!
A ieşit zburând pe uşa băii. Cea de la dormitor. A traversat holul. A împins
cu putere în uşa dormitorului lui Tom şi a răsucit de clanţă. A deschis brusc.
Thomas stătea în colţ, doar în şort şi plin de sânge. Un bărbat de origine
mediteraneană, după toate aparenţele, îl silise să se retragă acolo sub
ameninţarea unui stilet. Carlos?
Amândoi s-au întors spre ea în acelaşi timp. Kara a văzut o cicatrice lungă
pe obrazul omului. Da, era Carlos. Cel care se pregătea să-l străpungă pe
fratele ei era acelaşi care îl împuşcase cu câteva zile înainte.
Kara s-a uitat din nou la Thomas. Nu semăna cu cel pe care îl sărutase pe
frunte cu o seară în urmă, înainte de culcare.
Îi spusese să viseze mult şi să devină omul capabil să salveze lumea. Nu
ştia cum se transformase în vis, însă avea alţi ochi. Iar cearşafurile de pe pat

428
aveau pete de sânge, o parte dintre ele proaspete, altele uscate. Iar acum
sângera la umăr şi antebraţ.
― Ţi-l prezint pe Carlos, a rostit el. Nu a auzit de antivirusul pe care îl
avem, de aceea crede că face bine ucigându-mă. M-am gândit că ar suna mai
convingător dacă îi spui tu.
Să fi aflat ceva despre antivirus în visele lui? Carlos şi-a mutat rapid
privirea de la unul la celălalt.
― Niciunul dintre voi nu ştie că e nevoie să mă întorc acolo cu explozivi
de un fel sau altul, a continuat Thomas. În vreme ce noi vorbim aici, Hoarda
îmi măcelăreşte armata. Am mai puţin de cinci mii de oameni, care luptă cu
o sută de mii de scabioşi. Şi e necesar să câştig lupta cu orice preţ. Înţelegeţi?
Trebuie să deţin informaţia asta şi să mă întorc!
Părea că aiurează.
― Kara, apa nu mai are acelaşi efect ca înainte. Iar sub pat e un pistol. Nu
ai prea mult timp.
Carlos s-a repezit spre fratele ei, care a respins prima lovitură cu mâna
dreaptă. A urmat o lovitură de pumn, pe care de asemenea a deviat-o. Însă
blocând două lovituri succesive rămăsese expus, iar ea văzuse destule bătăi
de stradă la Manila ca să-şi dea seama că atacatorul tocmai pe asta conta.
Carlos a înaintat drept spre Thomas, folosindu-şi capul ca pe un berbec. A
reuşit astfel să-l izbească în bărbie, făcându-l să cadă la podea ca un bolovan.
Kara s-a azvârlit spre pat şi, cu un icnet, a aterizat pe covor. S-a rostogolit
sub pat, a văzut pistolul şi a întins degetele după el.

429
 5

Un zgomot infernal acoperea orice alt sunet. Vuietul bătăliei. Şi al morţii.

Thomas a deschis ochii brusc. S-a ridicat în coate şi s-a crispat din cauza
durerii cumplite de cap.
― Ai reuşit? L-a întrebat Mikil, lăsându-se într-un genunchi alături de el.
― Să reuşesc ce?
― Ştiam eu! A zis ea şi, ridicându-se, s-a îndepărtat.
A, sigur, trebuia să aducă explozivi. Apoi şi-a dat seama de altceva.
― Cât timp am rămas fără cunoştinţă?
― Vreo cinci minute, a rostit ea ridicând din umeri.
― Doar cinci! Ţi-am spus zece!
― Nu eu te-am trezit. Ai făcut-o singur. Pesemne că Elyon te-a adus în
simţiri ca să îţi reiei locul în fruntea oamenilor tăi.
― Ba nu, e nevoie să mă întorc!
― Unde să te întorci? A făcut ea, şi s-a uitat lung la el.
― N-am avut timp suficient. Trebuie să mă înapoiez să învăţ cum se fac
explozivii.
― E absurd. Şi eu ce să fac? Să te mai lovesc o dată cu piatra în cap?
― Da, a zis el şi s-a ridicat în picioare. Exact. Iar visez, Mikil. Şi am ajuns
acolo.
― Şi ce-ai făcut?
― M-am luptat cu un om care a încercat să mă omoare cu pistolul. Acela e
un alt fel de dispozitiv exploziv. Omul acela luptă… e foarte bun. Cred că m-a
lăsat fără cunoştinţă.
Thomas şi-a întors faţa de la ea, amintindu-şi.
― Şi Kara…
O înţepătură în umăr l-a făcut să se oprească.
Deasupra bicepsului de la braţul drept avea o rană lungă de vreo palmă.
Şi-a trecut un deget de-a lungul ei şi a încercat să-şi aducă aminte dacă o
căpătase în lupta de acolo sau din vis.
― Am avut mai devreme tăietura asta? A întrebat.
― Probabil. Nu-mi amintesc dacă…
― Ba nu! Nu o aveam când am urcat aici. Nu m-a tăiat nimeni cât am
dormit?
― Sigur că nu.
430
 ― Înseamnă că-i din vis! A zis şi a prins-o pe Mikil de braţ. Loveşte-mă!
Hai! Grăbeşte-te! Trebuie să mă întorc să-mi salvez sora.
― Nu ai nicio soră!
― Loveşte-mă, a strigat. Loveşte-mă odată!
― Nu mă lasă inima să-mi lovesc comandantul de două ori în decurs de
zece minute, chiar dacă…
― Îţi ordon, a spus el şi a simţit un tremur prin mâini. Spune-ţi că nu sunt
comandantul tău. Sunt un scabios care pute a putreziciune şi o să-ţi zbor
capul dacă nu aperi…
Mikil era deja într-o săritură, iar el nu a făcut nicio încercare de a evita
lovitura. Talpa de piele a bocancului ei l-a izbit puţin deasupra urechii
drepte şi l-a culcat la pământ.

431
 6

Degetele Karei au dat de oţelul rece. Niciodată până atunci nu trăise un

sentiment atât de intens de uşurare. Şi-a petrecut degetele în jurul armei.
Însă bucuria ei era prematură. Stătea pe burtă, cu faţa lipită de covor,
neajutorată. S-a răsucit, ajungând pe spate. Lovindu-se de cadrul metalic al
patului, pistolul a scos un zăngănit. În spaţiul mic al încăperii, s-a auzit o
bubuitură asurzitoare.
Descărcase arma! Nimerise pe cineva? Făcuse o gaură în zid sau în
fereastră? Poate îl lovise pe Carlos. Sau pe Thomas.
S-a răsucit şi l-a văzut pe fratele ei zăcând tot pe spate în apropierea
peretelui. Nu avea nicio gaură de glonţ.
Ceva a făcut patul să salte. Carlos.
A tras în saltea, chircindu-se când a răsunat detunătura. Apoi, din nou.
Bum! Bum!
A văzut picioarele lui Carlos care aterizase pe podea. Din doi paşi mari,
ajunsese în hol.
Kara a apăsat din nou pe trăgaci şi a tras un foc înspre el.
Carlos a dispărut în apartamentul alăturat, cel de la capătul coridorului.
Uşa s-a închis cu o bufnitură.
Dar dacă nu plecase cu adevărat? Nu cumva se ascundea după colţ,
aşteptând ca ea să se ridice şi să lase arma jos, după care să se repeadă la ea
ca să-i taie beregata?
A ajuns la lumina zilei, ţinând pistolul aţintit asupra uşii, străduindu-se să
nu-i tremure mâna. S-a ridicat cu atenţie, s-a apropiat încet de uşă şi a cotit
stânga, descriind un arc larg de cerc, până când a putut vedea prin cadru,
spre hol.
Nici urmă de Carlos.
Uşa de la capătul coridorului era deschisă. Omul acela nu acţionase
singur. Cineva din hotel îl ajutase să pătrundă în apartamentul lor pe uşa
celui alăturat.
― Thomas?
Kara a dat roată patului şi a îngenuncheat alături de el.
― Thomas! A zis ea şi l-a bătut uşor cu palma pe obraz.

432
 Cineva bătea la uşa apartamentului. Detunăturile fuseseră auzite. Tocmai
de aceea fugise Carlos. Descărcarea accidentală a armei probabil le salvase
viaţa amândurora.
― Thomas, trezeşte-te, dragule.
El a gemut şi a deschis încet ochii.

Thomas şi Kara stăteau pe o canapea din apartamentul lui Merton Gains,

aşteptând ca el să termine convorbirile telefonice care se ţineau lanţ. Îi
salutase în fugă, ascultase câteva detalii legate de atacul asupra lui, solicitase
măsuri sporite de securitate pentru apartament, apoi le ceruse să fie scuzat
câteva minute. Lumea se dezvăluia înapoia uşilor închise, a spus el.
Au auzit apoi vocea reţinută a secretarului vorbind la telefon. Aproape în
şoaptă, Kara a întrebat:
― Cincisprezece ani? Chiar aşa? Eşti sigur?
― Da, foarte sigur.
― Cum e posibil? Doar nu arăţi cu cincisprezece ani mai în vârstă.
― La corp, defel.
― Defel?
― Scuze.
― Defel, a zis ea. Pare… diferit.
― Cum îţi spuneam, acolo am aproape patruzeci de ani. Şi aici mă simt de
aceeaşi vârstă.
Uimitor.
― Deci, rănile astea ale tale reprezintă o schimbare a regulilor între
aceste două realităţi, a spus ea, făcând semn către braţul lui Thomas.
Cunoaşterea şi priceperile au fost mereu transferabile dintr-una în alta, dar
înainte ca pădurea colorată să se facă scrum, rănile de acolo nu ajungeau şi
aici; doar cele de aici treceau dincolo. Acum e valabil în ambele sensuri?
― Evident. Însă se transferă şi sângele, nu doar rănile. Sângele are
legătură cu viaţa. În fapt, sângele pângăreşte lacul, aşa a grăit băiatul. E una
dintre regulile noastre fundamentale. În orice caz, acum e în ambele sensuri.
― Dar când te-ai lovit prima oară la cap – când a început totul – ai
sângerat în ambele lumi.
― Poate m-am rănit la cap în ambele lumi în acelaşi timp. Poate asta a
deschis poarta, a zis el oftând. Nu-mi dau seama, dar sună absurd. Vom
presupune că priceperile, cunoştinţele şi sângele sunt transferabile. Dar
nimic altceva.
433
 ― Iar tu eşti singura poartă de trecere. Vorbim de sângele, cunoştinţele şi
priceperile tale.
― Corect.
― Asta ar explica de ce nu ai îmbătrânit aici. Te alegi cu tăieturi acolo, te
tai şi aici, dar nu înaintezi în vârstă la fel, nici nu te îngraşi sau transpiri în
acelaşi fel. Doar anumite întâmplări, legate de vărsarea de sânge, apar în
ambele realităţi, a spus Kara, apoi a tăcut câteva clipe. Iar acolo eşti general?
― Comandant al Gărzii Pădurii, General Thomas de Hunter, a răspuns el
fără să clipească.
― Şi cum s-a întâmplat? Să nu-ţi închipui că nu te văd şi în locul lui
Alexandru cel Mare, înţelegi? Doar că e greu de acceptat ideea. M-ar ajuta
câteva amănunte.
― Cred că pare o nebunie, nu, a zis el cu un surâs jucăuş pe buze.
Acesta era acel Thomas pe care îl ştia Kara.
Bărbatul a strâns între degete perna de piele de pe partea lui.
― Totul e atât de… ciudat. Şi de real.
― Tocmai pentru că este real. Te rog să-mi spui că nu mai ai de gând să
sari de la balcon.
― Nu, a rostit el şi a dat drumul pernei. Evident, ambele locuri sunt reale.
Cel puţin aşa presupunem, corect? Dar înţelege că, după cincisprezece ani
petrecuţi în altă lume, pe asta de aici o simt ca fiind de vis. Scuză-mă dacă o
să mă port destul de ciudat din când în când.
Ea a zâmbit şi a clătinat din cap. Era pe jumătate „destul de ciudat” şi pe
jumătate acelaşi Thomas pe care îl ştia.
― E caraghios? A întrebat el.
― Nu, dar ar trebui să te auzi. „Scuză-mă dacă o să mă port destul de
ciudat din când în când.” Nu te supăra, frate, dar vorbele tale se bat puţin
cap în cap. Mai povesteşte-mi.
― După ce Shataikii au răspândit otrava prin pădurea colorată, populaţia
a fost lovită de o boală îngrozitoare. Face pielea să se descuameze la
suprafaţă şi să crape dedesubt. Dă dureri cumplite. Ochii devin cenuşii, iar
corpul duhneşte ca pucioasa sau ca ouăle stricate. Însă Elyon a creat o cale
prin care noi putem trăi fără să resimţim efectele bolii. Şapte păduri –
păduri obişnuite, nu colorate – au rămas în picioare, şi în fiecare se găseşte
un lac. Dacă ne îmbăiem zilnic în el, boala stă în remisiune. Singura condiţie
care ni se cere pentru a trăi în pădure este să ne îmbăiem cu regularitate şi
să păzim apa să nu fie pângărită de sânge.
434
 Ea a rămas cu privirea aţintită asupra lui.
― Din nefericire, duc o bătălie contra Hoardei chiar în aceste momente, şi
totul s-ar putea sfârşi.
― Dar profeţia?
― Aceea că Elyon va doborî Hoarda cu o singură lovitură? Poate că
dinamita este răspunsul, a spus şi s-a ridicat, dornic să înainteze cu planul
lui. Înainte de a pleca înapoi, trebuie să găsesc o modalitate de a produce
dinamită.
― Înţeleg că încă visezi, a intervenit Gains, care apăruse în spatele lor.
Kara s-a ridicat împreună cu Thomas. Ascultând tonul convins al fratelui
ei şi văzând lumina din ochii lui când vorbea, s-a simţit ispitită să creadă că
adevărata dramă se desfăşura în altă realitate, că Germenul Raison era doar
o poveste şi că războiul purtat în deşert era adevărata realitate.
Gains a readus-o cu picioarele pe pământ.
― Bine, a continuat el, ocolind canapeaua. Am senzaţia că vom avea
nevoie de visele acestea ale tale. Nu mi-am închipuit vreodată că voi spune
aşa ceva, dar asta e, nici nu mi-am imaginat că ne vom confrunta cu un
asemenea monstru. Vreţi ceva de băut?
Niciunul dintre ei nu i-a răspuns.
― Lipsa măsurilor de securitate pentru apartamentul vostru a fost o
scăpare din partea mea. Nu-mi place să recunosc, dar la început te-am
subestimat. Îţi garantez că situaţia s-a schimbat.
Thomas nu a zis nimic.
― Sigur n-ai nimic? S-a interesat Gains, măsurându-l cu privirea.
― Mă simt bine.
― În regulă, a consimţit el şi a aruncat o privire spre Kara, apoi din nou
spre Thomas. Avem nevoie de tine să rezolvăm situaţia, fiule.
― Nu sunt convins că mai pot interveni cu ceva. Lucrurile s-au schimbat.
Gains s-a apropiat de el, l-a luat de braţ şi l-a îndrumat spre fereastră.
― Nu sunt convins că înţelegi dimensiunea exactă a lucrurilor care se
petrec în prezent, dar situaţia nu ne surâde deloc. Cei de la Raison
Pharmaceutical tocmai au încheiat examinarea unui sacou abandonat pe un
cuier în Aeroportul Internaţional Bangkok. Din cercetări rezultă că un
bărbat a hărţuit câteva însoţitoare de zbor, după care s-a dus la un post de
prim ajutor, unde şi-a atârnat haina în cuier şi a plecat. Ai idee ce se afla pe
sacoul acela?
― Virusul, a spus Kara.
435
 ― Întocmai. Germenul Raison. Aşa cum a promis Valborg Svensson. Aşa
cum a anticipat nimeni altul decât Thomas Hunter, ceea ce te face să fii o
persoană foarte, foarte importantă. Bineînţeles, virusul se transmite pe calea
aerului. Iar asta înseamnă că dacă noi trei nu suntem deja infectaţi, vom fi
până să plecăm spre Washington. La sfârşitul săptămânii, jumătate din
Thailanda va fi purtătoarea virusului.
― Să plecăm la Washington? A întrebat Thomas. De ce?
― Preşedintele a sugerat să comunici tot ce cunoşti unei comisii pe care o
alcătuieşte.
― Nu cred că mai am ceva de adăugat faţă de ceea ce ştiţi deja.
Pe chipul lui Gains a apărut un surâs agitat.
― Ştiu că nu ai avut parte de o săptămână tocmai uşoară, dar nu sunt
convins că înţelegi prea bine imaginea de ansamblu. Ne confruntăm cu o
situaţie foarte gravă, şi nu avem idee cum să o tratăm în mod eficient. Însă tu
ai anticipat totul, şi s-ar părea că ştii mai multe despre ea decât oricine altul.
Asta te face să devii invitatul preşedintelui SUA. Cu forţa, dacă va fi nevoie.
Thomas a clipit nedumerit. A aruncat apoi o privire spre Kara.
― Mi se pare logic, a spus ea.
― Aveţi vreo ştire despre Monique? A întrebat el.
― Nu.
― Dar acum înţelegeţi ce se petrece, a zis Thomas. S-ar putea ca Svensson
să nu aibă încă antivirusul, dar cu ajutorul ei îl va realiza. Dacă se întâmplă
asta, suntem terminaţi.
Îi amintea Karei de adevărata purtare a fratelui ei.
― Nu-mi dau seama dacă aşa stau lucrurile. În acest moment, nu mai
controlez…
― Vezi? Îţi spui ceva, după care vii cu îndoielile tale. De ce aş crede că
oamenii de la Washington vor acţiona altfel?
― Dar nu pun la îndoială ce spui! Spun doar că preşedintele a preluat
situaţia. Nu pe mine e nevoie să mă convingi, ci pe el.
― Bine. O să merg acolo. Dar am nevoie şi de ajutorul tău. Până adorm din
nou, trebuie să descopăr cum pot dezlănţui o explozie suficient de mare ca
să dobor o faleză.
Gains a oftat.
Thomas s-a apropiat de el, l-a luat de braţ aproape la fel cum procedase şi
Gains mai devreme, şi l-a dus spre aceeaşi fereastră.

436
 ― Nu sunt convins că înţelegi dimensiunea exactă a lucrurilor care se
petrec în prezent, dar situaţia nu ne surâde deloc, Merton, l-a maimuţărit el.
Dă-mi voie să te ajut. În timp ce noi stăm de vorbă, eu conduc rămăşiţele
unei armate, Garda Pădurii, într-o bătălie cumplită împotriva Hoardei. Ne-au
rămas mai puţin de cinci mii de luptători. Iar duşmanii sunt o sută de mii.
Dacă nu găsesc o cale de a prăbuşi o faleză peste ei, vor învinge şi ne vor
măcelări femeile şi copiii.
Înţeleg să nu-ţi pese nici cât negru sub unghie. Dar mai e o problemă.
Dacă mor acolo, mor şi aici. Iar dacă mor aici, nu vă voi fi de niciun ajutor.
― Nu cumva întinzi coarda prea tare?
Thomas a întins braţul în faţă şi a tras mâneca în sus.
― Bandajul ăsta de pe antebraţ acoperă o rană din bătălia de azi.
Cearşafurile din patul meu sunt scăldate în sânge. Carlos nu m-a rănit în
somn. Cine altcineva a făcut-o? Mă dor tâmplele de la o lovitură de piatră
primită în cap. Crede-mă, cealaltă lume este la fel de reală ca şi asta. Dacă
mor acolo, îţi garantez că mor şi aici.
Şi reversul era la fel de adevărat, a gândit Kara. Dacă ar muri aici, ar pieri
şi din pădure.
Şi-a tras mâneca la loc.
― Voi face tot ce-mi stă în puteri să vă sprijin, dar ajutaţi-mă să rămân în
viaţă. Aş putea spune că e un schimb echitabil. Nu crezi?
Pe faţa secretarului a apărut un surâs nu tocmai sigur.
― De acord. Voi vedea ce pot face, cu condiţia să nu dezvălui presei sau
mediului politic din Washington niciun amănunt de acest gen. Nu cred că
oamenii aceia vor înţelege.
Thomas a încuviinţat din cap.
― Am înţeles ideea. Kara, poate faci nişte cercetări cât domnul secretar
îmi prezintă restul situaţiei.
― Vrei să descopăr cum se pot produce explozivii? A întrebat ea cu
mirare.
― Sunt sigur că Gains are posibilitatea de a apela persoanele potrivite. Ne
aflăm într-un canion. Sunt multe roci, bogate în aramă şi cositor. Facem
arme de bronz. Chiar dacă ne retragem, avem la dispoziţie doar câteva ore
să găsim componentele potrivite pe care ni le sugeraţi pentru realizarea
explozivilor. Trebuie să fie suficient de puternici să doboare pereţii unui
canion de-a lungul unei falii naturale.
― Praf de puşcă, a spus Gains.
437
 Thomas s-a întors cu faţa spre el.
― Nu dinamită?
― Mă îndoiesc. Praful de puşcă a fost obţinut prima oară prin combinarea
câtorva elemente obişnuite. Asta e cea mai simplă soluţie, a zis el şi a clătinat
din cap. Dumnezeu să ne aibă în pază. Discutăm nepăsători ce exploziv ar
putea distruge „Hoarda“ asta, în timp ce respirăm cel mai ucigător virus din
lume.
― Cine mă poate ajuta? L-a întrebat Kara pe Gains.
Bărbatul a scos telefonul mobil, s-a dus în bucătărie, a format un număr şi
a vorbit încet cu cineva, după care a revenit.
― L-aţi cunoscut pe Phil Grant aseară. Directorul CIA. E alături şi-i va
mobiliza pe toţi cei care v-ar putea ajuta.
― Acum?
― Da, sigur. Dacă se poate obţine praf de puşcă în câteva ore, cei de la CIA
vor găsi specialiştii care să vă spună cum.
― Perfect, a spus Thomas.
Karei îi plăcea de fratele ei cel nou. A clipit încurajator spre el şi a ieşit.
Thomas s-a întors spre Gains.
― Bun, unde rămăsesem?
Lucrurile începeau să recapete contur. Nu era vorba să fi uitat vreun
amănunt, dar până atunci se simţise destul de dezorientat. Nu se putea
implica în toate. Cu fiecare minut pe care îl petrecea în acea lume,
sentimentul crizei iminente se adâncea, egalând gravitatea crizei a cărei
rezolvare depindea de el în cealaltă lume.
― Washington.
Thomas şi-a trecut degetele prin păr.
― Nu-mi imaginez politicieni dispuşi să asculte pe cineva care să le
vorbească fără înconjur. Vor socoti că am înnebunit.
― Lumea va înnebuni curând. Francezii, britanicii, chinezii, ruşii… toate
ţările în care Svensson a eliberat acest virus monstruos se agită deja. Vor
răspunsuri şi, în afara celor care au pus la cale acest complot, tu eşti
probabil singura persoană capabilă să le ofere o soluţie. Nu avem vreme să
analizăm dacă eşti zdravăn la cap.
― Bine exprimat.
― Pe mine m-ai convins. Sunt gata să-ţi ofer tot sprijinul. Nu mă
dezamăgi, mai ales acum.
― Unde a eliberat virusul?
438
 ― Vino cu mine.

Acea şedinţă îi crea un sentiment de deja-vu. Aceeaşi sală de şedinţe,

aceleaşi feţe. Apăruseră însă şi unele diferenţe mari. Prin intermediul
legăturilor video, la discuţii participau alte trei persoane. Secretara pentru
sănătate Barbara Kingsley, cineva sus-pus de la Organizaţia Mondială a
Sănătăţii şi secretarul pentru apărare, deşi acesta s-a scuzat după zece
minute şi a întrerupt legătura. Foarte ciudată retragerea lui de la discuţii, s-a
gândit Thomas.
Într-o atmosferă agitată, cei prezenţi îşi mutau privirile de colo, colo.
Siguranţa existentă la discuţia din seara precedentă dispăruse. Majoritatea
celor din sală nu îndrăzneau să se uite direct la el.
Au petrecut următoarele treizeci de minute trecând în revistă rapoartele
primite până atunci. Gains avusese dreptate. Rusia, Anglia, China, India,
Africa de Sud, Australia, Franţa – toate acele ţări care fuseseră ameninţate în
mod direct cereau răspunsuri din partea Departamentului de Stat. Însă nu
exista răspuns, mai precis, niciunul care să ofere măcar o rază de speranţă.
Iar spre sfârşitul zilei exista ameninţarea ca numărul oraşelor infectate să se
dubleze.
Raportul prezentat de specialiştii de la Raison Pharmaceutical a prilejuit
un sfert de ceas de speculaţii şi bănuieli, mai toate exprimate de Theresa
Sumner de la CPE. Iar dacă, şi aici apărea o mare îndoială, a insistat ea,
fiecare oraş despre care Svensson susţinea că ar fi fost infectat şi dacă – şi
apărea din nou un mare dacă – virusul acţiona într-adevăr aşa cum indicau
modelele pe computer, atunci virusul se răspândise prea mult să fie oprit.
Nimeni nu era capabil să înţeleagă pe deplin un asemenea scenariu
cutremurător.
― Pentru numele cerului, cum s-a putut întâmpla aşa ceva? A intervenit
Kingsley, o femeie cu o statură impozantă şi păr negru.
Vorbele ei au fost primite în tăcere.
Aceeaşi întrebare simplă va fi pusă de o sută de mii de ori, în la fel de
multe modalităţi, iar asta doar în săptămâna care va urma, s-a gândit
Thomas.
― Domnule Raison, poate îmi daţi o explicaţie pe care să o transmit
preşedintelui.
― Doamnă, e vorba de un virus. Ce explicaţie aţi dori?

439
 ― Ştiu că e virus. Întreb cum de a fost posibil. După milioane de ani de
evoluţie care ne-au permis să ajungem aici, tocmai acum, ca din senin, apare
un virus care să ne ucidă pe toţi? Doar nu ne aflăm în Evul Mediu, ce
Dumnezeu?
― Nu, în Evul Mediu rasa umană nu deţinea tehnologie necesară pentru a
crea ceva atât de perfid.
― Nu-mi vine să cred că nu v-aţi dat seama că s-ar putea întâmpla aşa
ceva.
Asta era aproape o acuzaţie, ceea ce i-a determinat pe ceilalţi din încăpere
să amuţească.
― Cine înţelege adevăratul potenţial al super-virusurilor şi-ar fi imaginat
posibilitatea de a apărea o asemenea situaţie, a zis Jacques de Raison.
Echilibrul existent în natură este foarte delicat. Nu avem capacitatea de a
anticipa mutaţii de acest gen. Vă rog să-i explicaţi asta preşedintelui.
S-au uitat unul la altul, ca şi cum, în orice moment, vreunul dintre ei va
spune ceva care să îndrepte acea greşeală cumplită.
Păcăleală!
Numai că nu era 1 aprilie, şi nimeni nu avea chef de glume.
Apoi şi-au pus speranţele în anunţul făcut în mod repetat de Sumner, cum
că virusul fusese verificat doar pentru Bangkok. Nimeni altcineva nu ştia ce
anume să caute, deşi cei de la CPE lucrau cu febrilitate să transmită
informaţiile corecte către cei care puteau lua vreo decizie.
― Nu avem de prins vreun avion? A întrebat Thomas într-un târziu.
S-au uitat la el ca şi cum acea afirmaţie ar fi trebuit analizată. Acum, tot ce
spunea Thomas Hunter merita să fie examinat.
― Maşina ne va lua peste treizeci de minute, a vorbit asistenta lui Gains.
― Bine. Nu cred că slujeşte la ceva ce facem noi aici.
Tăcere.
― Cum asta? A întrebat cineva.
― În primul rând, eu v-am avertizat deja asupra acestui lucru. Şi niciun
miliard de vorbe nu va schimba faptul că ne confruntăm cu un virus
transmis pe calea aerului, care, în decurs de două săptămâni, va infecta
întreaga populaţie a pământului. Nu există decât o cale de a contracara
virusul, iar asta se realizează prin obţinerea unui antivirus. De aceea, cred că
avem nevoie de Monique de Raison. Soarta lumii depinde de găsirea ei.
Şi-a împins scaunul în spate şi s-a ridicat.

440
 ― Dar nu putem discuta despre recuperarea ei acum, pentru că,
procedând astfel, probabil că ne dăm de gol faţă de Svensson. Consider că
are pe cineva printre noi.
Gains şi-a dres glasul şi a întrebat:
― Sugerezi că există un spion? Aici?
― Cum altfel putea Carlos să ştie exact unde să mă găsească? Cum altfel ar
fi avut acces în apartamentul meu prin camera alăturată? De unde ştia că
dorm când a intrat?
― Trebuie să recunosc că are dreptate, a spus Phil Grant.
Thomas s-a întrebat dacă încrederea pe care acest om o avea faţă de
colegi îl făcuse să-şi ţină bănuielile în frâu până în acel moment.
― Există şi alte modalităţi prin care să pătrundă în apartament, dar
Thomas a ridicat o problemă de analizat.
― Atunci, sunt obligat să afirm că guvernul francez ar dori să-l preia în
custodie pe Thomas Hunter, a intervenit Louis Dutetre.
Toţi şi-au întors privirile asupra şefului serviciilor secrete franceze.
― Parisul a fost afectat de virus. Domnul Hunter ştia de atac înainte ca el
să se producă. Iar acest lucru îl face să devină suspect.
― Nu fi ridicol, i-a spus Gains. Cineva a încercat să-l ucidă azi-dimineaţă.
― Cine? Cine l-a văzut pe acel intrus misterios? Din câte ştim, el ar putea
fi spionul. La posibilitatea asta v-aţi gândit? Ţara mea insistă să i se ofere
şansa de a-l interoga…
― De ajuns! L-a întrerupt Gains, ridicându-se. Încheiem aici discuţia.
Domnule Dutetre, te rog să informezi autorităţile franceze că Thomas
Hunter este sub protecţia Statelor Unite ale Americii. Dacă preşedintele
Franţei are ceva împotrivă, recomandă-i să ia legătura cu Casa Albă. Să
mergem.
― Mă opun! A izbucnit Dutetre, sărind în picioare. Suferim cu toţii şi
trebuie să participăm toţi la acest efort.
― Atunci găseşte-l pe Svensson, i-a zis Gains.
― S-ar putea ca acest om să fie Svensson!
Asta era într-adevăr o idee interesantă.
Gains a ieşit din cameră fără să mai privească în urmă. Thomas l-a urmat
îndeaproape.

Micul avion cu reacţie a virat spre vest pe deasupra Thailandei,

îndreptându-se către Washington, D.C., la şase ore după ce primul fax
441
transmis Casei Albe informa lumea că totul se schimbase pentru homo
sapiens. Cei de la CPE verificaseră deja virusul în alte două oraşe: New York
şi Atlanta. Începuseră cu aeroporturile, urmând indicaţiile primite de la
Bangkok şi nu trebuiseră să meargă mai departe.
Svensson se slujea de aeroporturi.
Le folosise deja.
Întâia decizie crucială cădea acum în sarcina conducătorilor lumii. Să
închidă aeroporturile şi astfel să încetinească răspândirea virusului? Ori să
evite declanşarea panicii tăinuind informaţiile până în momentul când vor
avea informaţii concrete?
Potrivit celor de la Raison Pharmaceutical, închiderea aeroporturilor nu
ar fi încetinit virusul în asemenea măsură încât să se perceapă vreo
diferenţă – el era deja suficient de răspândit. Şi niciun guvern din ţările
afectate nu ar fi dorit să declanşeze panica în rândul populaţiei.
Deocamdată, aeroporturile aveau să rămână deschise.
Thomas era treaz doar de patru ore, dar abia aştepta să adoarmă din nou.
Ţinea în mâini dosarul subţire, de culoare cafenie, şi citea conţinutul lui a
cincea oară.
încruntată, Kara i-a zis:
― S-ar putea să nu fie tipul de exploziv de care ai tu nevoie – are o viteză
cam mică de ardere –, dar Gains are dreptate. Praful de puşcă e singurul
exploziv pe care-l poţi obţine acolo.
― Şi cum o să găsesc substanţele necesare?
― Mi-au spus că nu e imposibil să obţii forţa de care ai nevoie. Acum vreo
două mii de ani, chinezii au descoperit praful de puşcă din întâmplare. Poţi
nimeri combinaţia doar pe jumătate şi poţi avea o explozie mulţumitoare.
Iar cele trei componente necesare sunt foarte comune. E nevoie doar să ştii
ce să cauţi, iar acum eşti informat. Ai zahăr acolo?
― Oarecum, da. Din trestie de zahăr, ca şi aici.
― Dacă nu poţi obţine mangalul suficient de repede, şi zahărul e bun
pentru combustie. Uite o listă a altor substanţe înlocuitoare. Proporţiile sunt
aici. Reţine-i pe oamenii Hoardei, şi fă-o temeinic. Trimite o mie de soldaţi ca
să găsească ce-ţi trebuie.
― Doar o mică cercetare, şi te simţi pregătită să comanzi o armată? A zis
el şi a zâmbit. Te-ai descurca de minune acolo, Kara. Serios.
― Îţi place mai mult acolo decât aici?
Thomas nu se gândise să facă o asemenea comparaţie.
442
 ― Nu sunt convins că există un „acolo“ care să nu fie în acelaşi timp şi
„aici”. Greu de explicat, şi e doar o bănuială, dar ambele realităţi sunt foarte
asemănătoare.
― Hm. Ei, dacă afli vreodată cum să duci pe cineva acolo cu tine, promite-
mi că te vei gândi întâi la mine.
― Sigur.
Ea a oftat.
― Ştiu că nu e momentul cel mai potrivit să aduc în discuţie acest subiect,
dar mai ţii minte ultimul lucru pe care ţi l-am spus înainte ca tu să dispari
vreme de cincisprezece ani?
― Aminteşte-mi.
― Asta a fost acum douăsprezece ore. Ţi-am sugerat să devii cineva
capabil să rezolve situaţia de aici. Acum te-ai întors în calitate de general.
Asta mă miră.
― Interesant.
― Chiar că te-ai schimbat, Thomas. Şi-mi pare rău să-ţi spun, dar cred că
te-ai schimbat de dragul acestei lumi, nu al celeilalte.
― Se poate.
― Nu mai avem multă vreme. Trebuie să înţelegi lucrurile. Fă uitate
afirmaţiile de genul „se poate” sau „interesant”. Dacă nu, s-ar putea să o
încurcăm.
― Se poate, a zis el zâmbind şi a închis dosarul. Dar dacă nu reuşesc să
descopăr cum să supravieţuiesc acolo ca Generalul Hunter, n-o să mai apar
nici aici ca să dau o mână de ajutor. Aşa cum spuneam, dacă mor acolo, cred
că voi muri şi aici.
― Dar dacă mori aici? L-a întrebat ea. Ce se întâmplă dacă virusul ne
ucide pe toţi?
Nu se gândise la asta, iar sugestia ei l-a înspăimântat, însemna că pierind
aici, alături de ceilalţi, va pieri şi în pădure.
― Să sperăm că praful ăsta de puşcă pe care mi-l propui va da roade,
surioară.
― Surioară?
― Păi mereu ţi-am spus aşa.
― Doar că-mi sună ciudat acum, a rostit ea, ridicând din umeri.
― Şi eu sunt ciudat, surioară. Foarte ciudat, a declarat cu un oftat, apoi şi-
a lăsat capul pe spate şi a închis ochii. A sosit momentul să urc înapoi în ring.

443
Aproape că mă simt tentat să te rog să-mi masezi umerii. Mă simt ca în
runda a paisprezecea şi sunt ca un mort care umblă.
― Nu-i deloc amuzant. Ai tot ce-ţi trebuie?
Bărbatul s-a lovit uşor cu palma peste frunte.
― Am citit materialele de aici de zece ori. Să sperăm că nu voi uita niciun
cuvânt. Şi să sperăm că voi găsi ce am nevoie.
― Tăria lui Elyon, a glăsuit Kara.
El a deschis un ochi şi a privit-o.
― Tăria lui Elyon.

444
 7

― Trezeşte-te.
A simţit o arsură. Palma l-a plesnit pe obraz de câteva ori.
S-a ridicat pe un cot.
― M-am trezit! Lasă-mă o clipă!
Mikil s-a retras.
Thomas a simţit că i se învârte mintea. După atâta vreme, revenirile din
vis deveniseră ireale.
S-a uitat la adjuncta lui la comandă. Probabil că ar fi putut face ordine în
orice bar din New York. Purta mocasini de luptă, un fel de gheată cu tălpi de
piele întărită, dar din piele de veveriţă de la glezne şi până la pulpă. Un cuţit
cu mâner de os stătea prins de piciorul ei subţire, cu muşchi bine conturaţi.
Purta apărătoare de coapsă pentru luptă şi o fustă scurtă de piele rezistentă,
care putea atenua multe lovituri. Torsul îi era prins în tradiţionala armură
de piele, dar braţele îi erau dezgolite, libere pentru a se roti şi bloca orice
lovitură. De obicei, părul îi atârna până pe umeri, însă în acea zi şi-l legase la
spate să nu o încurce în luptă. Îşi pusese o pană roşie la cotul stâng, un dar
primit de la Jamous, care o curta. O cicatrice lungă mergea de la acea pană şi
până la umăr, urmarea unei răni provocate de un scabios în cursul
Campaniei de Iarnă, după care ea îl trimisese în iad.
Ochii lui Mikil începuseră să capete o culoare cenuşie. Vestea privind
ciocnirile de la Trecătoarea Natalga sosiseră în cursul nopţii, iar ea plecase
din sat fără să facă obişnuita baie în lac. Jurământul celor din Garda Pădurii
le cerea tuturor să se scalde cel puţin o dată la trei zile. Dacă nu respectau
cerinţa, riscau să devină şi ei locuitori ai deşertului. Boala nu afecta doar
ochii şi pielea, ci şi creierul. Cei din Gardă erau obligaţi să aibă la ei cantităţi
mari de apă în campanii sau să stabilească liniile de luptă aproape de casă.
Acesta reprezenta singurul element restrictiv cu care se putea confrunta
orice tactician.
Cândva, după ce-şi pierduse calul, Thomas rămăsese singur vreme de
patru zile în deşert. Avusese două ploşti cu apă şi folosise una dintre ele ca
să se îmbăieze în fugă în cea de-a doua zi. Însă spre sfârşitul celei de-a treia
zile, începutul bolii se dovedise atât de dureros, încât abia dacă putea merge.
Pielea îi devenise cenuşie şi se cojea, iar din pori îi ieşea un miros greu de
suportat. Mai avea de mers o zi întreagă până la cea mai apropiată pădure.
445
 Într-o criză de panică, se dezbrăcase complet, se azvârlise pe nisip şi
implorase soarele pârjolitor să îi ardă carnea de pe oase. Era prima oară
când afla ce însemna să fii un locuitor al deşertului. I se păruse iadul pe
pământ.
În dimineaţa celei de-a patra zile, a început să vadă lumea cu alţi ochi.
Dorinţa lui după apă proaspătă s-a diminuat. Nisipul i se părea mai plăcut
sub tălpi, începuse a crede că viaţa trăită cu pielea aceea nouă şi cenuşie nu
era chiar cu totul imposibilă. A pus toate acele gânduri pe seama
halucinaţiilor, aşteptându-se în acelaşi timp să piară de sete până la asfinţit.
Îl găsise un grup rătăcit din Hoardă, dar îl luaseră drept unul dintre ai lor.
Băuse apa lor coclită şi căpătase o mantie cu glugă, după care ceruse un cal.
Ca şi cum totul se petrecuse doar cu o zi în urmă, încă o ţinea minte pe
femeia care îi cedase calul.
„Eşti căsătorit?” îl întrebase ea.
Stând acolo, cu creştetul înfierbântat sub glugă şi luat prin surprindere de
o asemenea întrebare, Thomas rămăsese locului şi se uitase la acea fiinţă a
deşertului. Dacă ar fi spus că da, se putea să-l întrebe cine îi era soţie, ceea ce
ar fi dat naştere unor probleme.
„Nu“, răspunsese el.
Ea se apropiase de el şi îi privise cercetător faţa. Avea ochii de un cenuşiu
şters, bătând spre alb. Iar obrajii îi erau de culoarea cenuşii.
Îşi dăduse gluga pe spate, lăsându-şi la vedere părul albit. În acel
moment, şi-a dat seama că femeia i se oferea. Ba, mai mult, observase că era
frumoasă. Nu era sigur dacă asta se datora insolaţiei sau dacă nu cumva
boala îi pătrunsese în creier, dar femeia i se păruse atrăgătoare. În orice caz,
fascinantă. Ba nu, chiar mai mult de atât. Atrăgătoare. Şi nu duhnea. De fapt,
era sigur că dacă, printr-un miracol, s-ar fi transformat brusc în Thomas, cel
cu pielea netedă şi curată şi ochi verzi, ea ar fi socotit că pielea lui puţea.
Atracţia pe care o simţise pe neaşteptate faţă de acea femeie îl prinsese
complet nepregătit. Pădurenii urmau calea Marii Romanţe, jurând să nu uite
iubirea pe care Elyon le-o dăruise în pădurea colorată. Scabioşii nu procedau
la fel. Până în acel moment, nu se gândise ce simţea un bărbat faţă de o
femeie scabioasă.
Femeia întinsese mâna şi îl mângâiase pe obraz.
„Mă cheamă Chelise.”
El rămăsese împietrit de nehotărâre.
„Ai vrea să mergi cu mine, Roland?”
446
 Îi dăduse acel nume fals, ştiind că adevăratul lui nume era bine-cunoscut.
„Da, sigur că da. Dar întâi trebuie să-mi duc misiunea la capăt, iar pentru
asta am nevoie de un cal.”
„Adevărat? Şi ce misiune ai? L-a întrebat ea, zâmbindu-i seducător. Eşti
cumva un războinic temut, pornit să-l asasinezi pe ucigaşul de oameni?”
„De fapt, sunt un asasin.”
Îşi închipuise că asta îi putea stârni respectul, însă ea a reacţionat ca şi
cum ar fi întâlnit asasini în fiecare zi în acel deşert.
„Cine este acest ucigaş de oameni?”
Ochii ei se înneguraseră, iar asta l-a făcut să-şi dea seama că pusese o
întrebare neroadă.
„Dacă eşti asasin, trebuie să ştii, nu? Ei toţi au jurat să ucidă un singur
om.”
„Da, bineînţeles, dar chiar ştii ce treabă are un asasin? A zis el, căutând o
soluţie de salvare din acea situaţie. Dacă eşti atât de dornică să-mi oferi
copii, poate că s-ar cuveni să ştii cu cine vrei să-ţi întemeiezi căminul.
Aşadar, spune-mi, pe cine am jurat noi, asasinii, să ucidem?”
Şi-a dat imediat seama că ei îi plăcuse răspunsul dat.
„Thomas de Hunter, a spus ea. El e ucigaşul de bărbaţi, femei şi copii, şi
tot el este acela pe care tatăl meu, marele Qurong, îl vrea mort, poruncind
tuturor asasinilor să pornească în căutarea lui.”
Aşadar, o cunoscuse pe fiica lui Qurong! Vorbea cu o persoană de spiţă
regală. Şi-a plecat capul, în semn de supunere.
Ea pufnise în râs.
„Nu fi ridicol. După cum vezi, nu mi-e scris numele în frunte.”
Modul în care privirea ei se înnegurase când îi rostise numele l-a făcut să
se alarmeze. Ştia că în ochii locuitorilor deşertului era la fel de respingător
ca şi ei pentru el. Dar a discuta aşa ceva cu cineva în preajma unui foc de
tabără, după ce ai izgonit duşmanul, este una, iar a auzi totul de pe buzele
unui duşman atât de atrăgător, era cu totul altceva.
„Roland, vino cu mine, îi spusese Chelise. O să-ţi ofer mai multe lucruri de
făcut decât să organizezi încercări nereuşite de asasinat. Toată lumea ştie că
acest Hunter e mult prea iute cu sabia ca să fie doborât de strategii atât de
absurde ca acelea concepute de tatăl meu. Martyn, sclipitorul nostru
general, îţi va găsi locul pe care îl meriţi.”
Era prima oară când auzea acel nume.

447
 „Aş vrea să fiu altfel, dar mă consider unul dintre asasinii care îl pot
descoperi pe ucigaşul de oameni, ca să îl ucidă după dorinţă.”
„Adevărat? Chiar aşa de inteligent eşti? Şi te socoteşti îndeajuns de
deştept ca să citeşti ceea ce nimeni altcineva nu este în stare?”
ÎI lua peste picior, sugerând că el nu era capabil să citească.
„Sigur că ştiu să citesc.”
Ea ridicase neîncrezătoare din sprâncene.
„Cărţile Istoriilor?”
Thomas clipise nedumerit când auzise aluzia. Vorbea, cumva, de cărţile
acelea antice? Cum se putea aşa ceva?
„Le ai?” întrebase el.
Chelise îi întorsese deja spatele.
„Nu, dar am văzut câteva. E nevoie de multă înţelepciune ca să citeşti
asemenea absurdităţi.”
„Dă-mi calul promis. Vreau ca mai întâi să-mi îndeplinesc misiunea, iar
după aceea voi reveni.”
„O să-ţi dau un cal, îi spusese ea, trăgându-şi gluga peste cap. Dar nu te
osteni să mi-l înapoiezi. Dacă pentru tine e mai important să ucizi un om
decât să slujeşti o prinţesă, înseamnă că te-am judecat greşit.”
Poruncind unui om să îi dea lui Thomas un cal, ea se îndepărtase.
Apoi, când ajunsese la marginea pădurii, fusese cât pe ce ca ai lui să îl
ucidă. Se îmbăiase în lac în ajunul celei de-a patra zile. În mod firesc,
primenirea şi îndepărtarea bolii ar fi trebuit să fie o uşurare, dar în acea
stare avansată a bolii durerea devenise aproape insuportabilă. Ca senzaţie,
intrarea în apă îi sugerase smulgerea pielii de pe trup. Nici nu era de mirare
că scabioşii se temeau de lacuri.
Însă durerea ţinuse doar un moment, iar când ieşise din apă, pielea îşi
recăpătase moliciunea şi netezimea. După ce scăpase de mirosul îngrozitor,
Rachelle îl sărutase cu patimă pe gură. Sătenii sărbătoriseră întoarcerea
eroului lor cu un entuziasm ce nu era deloc obişnuit.
Dar nu reuşise să scape de amintirea suferinţei pe care oamenii Hoardei
trebuiau să o îndure în fiecare zi. Şi, tot astfel, nu a putut să alunge din minte
imaginea femeii din deşert. Singurul lucru care o deosebea de Mikil era o
găleată cu apă oferită de Elyon.
Indiferent ce părere ar fi avut despre locuitorii deşertului, un lucru era de
netăgăduit: ei respingeau calea lui Elyon. Erau duşmanii, iar Thomas nu îi
ura pentru carnea putregăioasă, ci pentru inimile lor înşelătoare şi
448
trădătoare. De dragul lui Elyon, el şi Garda Pădurii făcuseră jurământ să
şteargă Hoarda de pe faţa pământului, ori să moară încercând.
― Ţi-a mers? L-a întrebat Mikil.
― Ce să-mi meargă? A repetat el, măcinat de durerea cumplită de cap.
Visul? Da, mi-a mers.
― Dar nu ai găsit modul de a doborî faleza, din câte înţeleg.
Zgomot de copite tot mai puternic. William şi Suzan sosiseră pe cai
înspumaţi. Faleza?
Da, faleza. Praful de puşcă.
William a oprit calul şi a coborât.
― Thomas, rândurile noastre au început să se destrame. Am adus două
mii de oameni din ariergardă şi alţi două mii vor sosi peste noapte, dar
duşmanii sunt prea numeroşi! Pe câmpul de bătălie e un adevărat măcel.
― Am adus! A exclamat Thomas.
― Ai adus, ce?
― Praful de puşcă. Ştiu cum să îl fac. Mai bine zis, ştiu vreo zece moduri de
a-l obţine.
Suzan a descălecat şi ea. Cu ochi pierduţi, toţi trei s-au uitat la el.
― Mi-a ordonat să-l lovesc în cap cu o piatră, ca să poată visa, a vorbit
Mikil. Se vede treaba că are capacitatea să înveţe lucruri din vise.
William a clipit de nedumerire.
― Chiar aşa? Ce ai putea afla să…?
― Să fac praf de puşcă, i-a răspuns Thomas, trecând pe lângă ei, după care
s-a răsucit. Dacă reuşim să producem praf de puşcă, avem şanse de a câştiga
bătălia, dar trebuie să ne grăbim.
― Plănuieşti să înfrângi târfele presărând praf din acela peste ele? A
întrebat William. Ai înnebunit?
Toţi cei care făceau parte din Garda Pădurii ştiau că el îi numea târfe pe
cei din Hoardă.
― Vrea să folosească praful ca să desprindă o parte din faleză, a intervenit
Mikil. Am dreptate, Thomas?
― În principiu, da. Praful de puşcă e un exploziv, un foc ce arde foarte
repede şi se extinde, a explicat el şi a încercat să le arate prin gesturi. Dacă
reuşim să îndesăm praf din acesta în crăpătura de la partea superioară a
falezei şi îi dăm foc, s-ar putea ca toată stânca să se prăbuşească.
William a rămas stupefiat.
― Chiar ştii cum să faci praf de puşcă? L-a întrebat Mikil.
449
 ― Da.
― Cum?
― Praful de puşcă, a început el să recite din memorie, se compune din trei
elemente de bază, cam în următoarele proporţii: cincisprezece la sută
mangal, zece la sută sulf şi şaptezeci şi cinci la sută salpetru. Asta-i tot. Nu
trebuie decât să găsim componentele astea, să le punem în saci pe care să-i
coborâm…
― Ce e sulful? A întrebat Suzan.
― Dar salpetrul? A vrut să ştie Mikil.
― E cel mai absurd lucru pe care l-am auzit rostit de cineva care nu are
solzi în loc de piele, a zis William.
Thomas începuse să-şi piardă răbdarea.
― Am spus cumva că va fi uşor? Doar ştiţi ce măcel e jos. Nu se poate
realiza ceva atât de distructiv fără puţin efort. Avem mangal, nu? Doar îl
ardem. Câţiva curieri iuţi ni-l pot aduce în cantităţi îndestulătoare peste
noapte. Sulful ocupă locul şaisprezece în ce priveşte prezenţa în scoarţa
pământului. Şi cred că avem de a face cu acelaşi Pământ. Dar să lăsăm asta;
ştiu sigur că sulful se găseşte în peşterile cu pirită. Să uităm şi treaba asta.
Peşterile sunt la capătul de nord al Trecătorii. Trebuie doar să desprindem
conurile, să le încălzim la foc puternic şi să sperăm că sulful va începe să
curgă prin pori. La fel ca minereul de metal.
Emoţia se citea în ochii lui Mikil, dar William a rămas încruntat.
― În ciuda întăririlor aduse, tot mai suntem copleşiţi numeric.
― Dar ce-i cu sarea? A întrebat Mikil.
Thomas l-a ignorat pe William. Şi-a trecut degetele prin păr.
― Salpetrul e o substanţă minerală de culoare albă, alcătuită din azotat de
potasiu.
Ceilalţi s-au privit între ei.
― Vezi? A făcut William. Vrea să-i pună pe luptătorii noştri să caute nu
ştiu ce potasă… nici nu pot pronunţa numele ăsta, şi să o facă pe întuneric?
Doar pentru că aşa a visat el…?
― Linişte! A răsunat glasul lui Thomas, acoperind o clipă zgomotul
bătăliei. William, dacă de data asta dau greş, îţi predau comanda Gărzii
Pădurii.
― Unde găsim salpetru? A insistat Mikil.
― Nu ştiu.
― Cum adică, nu ştii?
450
 ― Căutăm o rocă transparentă, cu aspect alb lăptos, care e sărată.
Cu un aer dezaprobator, William şi-a încrucişat braţele la piept.
― Şi dacă găsim substanţele astea, ce facem? A întrebat Mikil.
― După ce le măcinăm, se amestecă, apoi se comprimă praful şi sperăm că
arde cu o viteză suficient de mare ca să producă daune.
Cei trei l-au măsurat din priviri. În cele din urmă, trebuiau să fie de acord,
niciunul nu avea vreo variantă viabilă. Însă miza nu fusese niciodată atât de
mare.
― Îţi dai seama că, dacă e nevoie să îi blocăm aici cât încercăm acest truc
al tău, vom pierde şansa de a evacua pădurea, a spus William. Dacă plecăm
acum, am avea un avans de jumătate de zi faţă de Hoardă, pentru că ei nu
mărşăluiesc noaptea. Am putea strânge sătenii, pornind cu ei spre nord, aşa
cum plănuisem iniţial.
― Îmi dau seama. Dar la ce bun? În aceste momente, Hoarda copleşeşte
Pădurea de Sud. Jamous se retrage. Iar Hoarda…
― Pădurea de Sud? S-a mirat William, care nu auzise vestea.
― Da. Hoarda va lua pădurea asta şi apoi va trece mai departe.
Mikil s-a uitat spre vest, de unde continua să răzbată vuietul bătăliei.
― Poate ar fi înţelept să ne retragem acum, să facem praful acela al tău şi
apoi, după ce aflăm dacă e bun de ceva, aruncăm Hoarda în aer.
― Dacă vor ocupa Pădurea Mijlocie… a zis Thomas şi s-a oprit brusc,
înţelegând cu toţii că nu puteau accepta pierderea acelei păduri. Când o să-i
mai avem împreună într-un asemenea loc? Dacă reuşim, le distrugem o
treime din armată dintr-o singură lovitură. Mai avem vreme să dăm ordinul
de evacuare, chiar dacă nu vom fi acolo să dăm o mână de ajutor, a
continuat, urmând privirea lui Mikil, care se uita spre apus, unde oamenii lor
cădeau în vreme ce ei se jucau cu vise nebuneşti. Ce-aţi spune dacă asta ar fi
profeţia despre care se vorbea?
― „Cu o lovitură de necrezut vei distruge însăşi inima răului,” a glăsuit
Suzan, citând promisiunea făcută de băiat. Qurong îşi conduce armata, iar
Martyn îl atacă pe Jamous. Crezi că va merge? A întrebat, cu un licăr de
curiozitate ivit în ochi.
― Vom afla destul de curând.

Luna aflată în înaltul cerului lumina deşertul, înconjurată fiind de un

milion de stele. Thomas stătea călare pe armăsarul lui şi examina albia
canionului. Hoarda se instalase acolo peste noapte, mii şi mii de războinici
451
scabioşi, jumătate dintre ei dormind înveliţi în mantii, jumătate strânşi în
grupuri mărunte. Fără focuri aprinse. Câştigaseră bătălia şi-şi sărbătoriseră
victoria printr-un urlet care răsunase prin canion cu forţa unui torent de
neoprit.
Thomas ordonase armatei lui să se retragă în modul cel mai ostentativ
posibil. Retrăseseră catapultele de pe marginea falezei şi dăduseră de înţeles
că vor fugi spre pădure. La bătălia care se purtase în canion participaseră
şapte mii dintre oamenii lui. Trei mii dintre ei îşi dăduseră viaţa acolo.
Era cea mai cumplită înfrângere suferită până atunci.
Acum, speranţele lor se legau de praful de puşcă, pe care încă nu-l aveau.
Oştenii Gărzii aşteptau la doi kilometri spre apus, pregătiţi să se îndrepte
spre pădure la primul semnal. Dacă nu reuşeau să descopere salpetru în
decurs de o oră, Thomas urma să le transmită acel ordin.
Deja aveau suficient mangal. William pornise în fruntea unui contingent
către peşteri, în căutare de sulf. Aduseseră aproape o tonă de pirită până la
un cuptor aflat la două canioane depărtare, unde se făcuse un foc straşnic şi
se scosese sulf lichid din acel minereu. Duhoarea se înălţase până la cer, iar
Thomas nu-şi amintea să se fi simţit vreodată atât de minunat mirosind o
duhoare aşa de oribilă.
Era putoarea răspândită de carnea scabioşilor.
Însă nu reuşeau să găsească salpetru. În lumina lunii, o mie de războinici
căutau roca, lingând pietrele ca să descopere gustul sărat.
― Am putea aduce arcaşii înapoi, să-i oferim Hoardei o surpriză de
despărţire, a rostit Mikil, care stătea alături de Thomas.
― Dacă ar mai exista săgeţi, le-aş trage chiar eu, a zis el, apoi s-a uitat spre
lună. Dacă într-o oră nu descoperim salpetru, va trebui să plecăm.
― Asta ar însemna să scăpăm ca prin urechile acului. Chiar dacă am găsi
substanţa, va fi necesar să deschidem o adevărată mină. Apoi, măcinarea
până o facem pudră, amestecarea şi testarea. Apoi…
― Mikil, ştiu ce am de făcut. Nu uita că e vorba de lucruri cunoscute doar
de mine.
― Da. Din visul tău.
A lăsat de la el. Mikil se arătase mereu tare, tipul de persoană în care avea
încredere că ar putea să-i ia locul în fruntea armatei, în caz că el ar fi fost
ucis.
― Dacă vom fi siliţi să fugim, ce se va întâmpla cu Adunarea? L-a întrebat
ea.
452
 ― Ciphus va insista ca Adunarea să se ţină. O va organiza la unul dintre
lacuri, dacă trebuie, dar nu va uita de ea.
― Având în vedere absurditatea asta care a atins culmea, în legătură cu
Justin, sunt convinsă că va fi o Adunare memorabilă. S-a vorbit chiar şi de o
provocare, a oftat ea.
Thomas auzise zvonuri că se putea întâmpla ca Ciphus să îl provoace pe
Justin la o dispută verbală şi, la nevoie, la o confruntare fizică, pentru
sfidarea doctrinei predominante a Consiliului. De când le iniţiase Ciphus,
Thomas asistase la trei asemenea provocări; îi aminteau de luptele dintre
gladiatori purtate în antichitate, despre care ştia din istorii. Toţi cei trei
uzurpatori pierduseră şi fuseseră exilaţi în deşert.
― Dacă nu se va întâmpla, o să-i arunc provocarea chiar eu, a continuat
Mikil.
― Trădarea lui Justin este ultima dintre grijile noastre. Va cădea în
bătălie, ca orice alt duşman al lui Elyon.
Mikil a abandonat subiectul şi s-a uitat spre apus, unde se afla Pădurea
Mijlocie.
― Ce se va întâmpla dacă Hoarda va cuceri zonele unde se află lacurile
noastre?
― S-ar putea să ne pierdem armata, copacii, dar lacurile, niciodată. În
niciun caz înainte ca profeţia să ne elibereze de această obligaţie. Dacă
pierdem lacurile, vom deveni şi noi, fără să vrem, locuitori ai deşertului.
Elyon nu va îngădui.
― Atunci, ar fi bine să ne apară cât mai curând, a spus ea.
― Poate nu mai ţii minte, dar eu n-am uitat. Elyon era în stare să bată din
palme şi să pună capăt tuturor acestor întâmplări chiar acum.
― Atunci, de ce n-o face?
― S-ar putea.
― Domnule! A răsunat glasul unui curier. Te cheamă William. Spune că
pare să fi găsit ce căuta.

― Aici! O spargem pe loc.

Thomas a luat barosul în ambele mâini şi l-a repezit spre bucata de rocă
luminoasă. După ce a lovit, o bucată din ea s-a desprins.
Roca era translucidă, sărată şi, dintre toţi cei care o căutaseră, William
fusese acela care o descoperise. Aveau să afle cât de curând dacă nu era
vorba de salpetru.
453
 Thomas a luat o mână de fragmente.
― Aduceţi totul aici. Dar totul, a spus el, întorcându-se către William. Să
avem aici mangalul şi sulful. O să organizăm chiar aici un sistem pentru
transformarea rocii în praf şi vom realiza amestecul chiar sub pragul acela.
Dacă va fi nevoie, să aduceţi chiar şi o mie de oameni ca să reuşim. Vreau să
producem praful de puşcă în mai puţin de o oră!
Apoi a fugit spre armăsarul lui şi a urcat în şa.
― Încotro, domnule?
― Vreau să pun la încercare amestecul pe care l-am realizat. Aduceţi-l
aici!
Tăbărâră asupra rocii cu toată tăria, lovind cu ghioage de bronz, săbii şi
bolovani de granit. Alţii s-au apucat să zdrobească roca pe care o socoteau a
fi salpetru, ca să obţină o pudră fină. Au adus mangalul şi l-au măcinat. Sulful
se lipise de vasele de bronz în care îl turnaseră, devenind o crustă. Au
măcinat-o cu uşurinţă.
Foarte puţini dintre cei care participau la acea activitate ştiau ce fac. Cine
mai auzise vreodată de o asemenea modalitate de a purta o bătălie? Dar
acum nu mai avea nicio importanţă – comandantul le poruncise să facă roca
praf, iar pudra obţinută avea să zdrobească duşmanul. Doar era acelaşi
bărbat care le arătase cum să scoată metal din piatră, doar încălzind-o.
Supravieţuise după ce trăise câteva zile aproape ca un scabios şi revenise ca
să se scalde în lac. Tot el era acela care îi condusese în luptă de o sută de ori
şi terminase învingător.
Dacă Thomas de Hunter le spunea să zdrobească pietre, atunci ei exact
asta vor face. Faptul că în acea zi trei mii dintre camarazii lor pieriseră ucişi
de Hoardă făcea ca misiunea să fie mai urgentă.
Thomas a îngenuncheat pe o lespede mare de piatră şi s-a uitat la o
grămăjoară de măcinătură pe care o adunase.
― Cum facem măsurătoarea? L-a întrebat Mikil.
În ciuda faptului că participa, William rămăsese tot încruntat.
― Uite aşa, a spus Thomas, împrăştiind pudra albă într-o linie de
lungimea braţului său şi aranjând-o astfel încât să aibă cam aceeaşi lăţime
pe tot traseul. Şaptezeci şi cinci la sută. Iar mangalul… a continuat el, şi a
trasat o linie din praf de mangal alături de cea albă. Cincisprezece la sută.
Cât o cincime din linia de salpetru, a adăugat şi a împărţit-o în cinci
segmente egale, măturând deoparte patru dintre ele. Apoi zece la sută sulf, a

454
mai zis şi a turnat praful gălbui într-o linie care avea două treimi din
lungimea pudrei de culoare neagră.
― Ţi se pare corect?
― În mare, da. Cât de exactă trebuie să fie proporţia?
― O să aflăm.
A amestecat cele trei grămăjoare până a obţinut un amestec de culoare
cenuşie.
― Praful ăsta nu este chiar negru. În fine, hai să-l aprindem acum.
Mikil s-a ridicat, trăgându-se deoparte.
― Ai de gând să-i dai foc? Nu e primejdios?
― Priveşte, a rostit şi a întins pulberea, făcând o dâră, apoi s-a ridicat. S-ar
putea să fie prea mult.
A subţiat linia, astfel încât ea s-a dublat ca lungime, ajungând de un stat
de om.
William s-a tras înapoi câţiva paşi, dar era mai puţin preocupat decât
Mikil de ceea ce se petrecea.
― Gata?
Thomas a scos rotiţa cu cremene, un dispozitiv care dădea naştere unor
scântei prin lovirea unei bucăţi de piatră dură de o rotiţă de bronz. S-a
apucat să mişte roata frecând-o de palmă, dar apoi a preferat să o treacă de-
a lungul apărătoarei de coapsă, deoarece palma îi era umedă de sudoare. A
reuşit să aprindă un mic rulou din coajă de copac.
Foc.
Mikil făcuse deja câţiva paşi înapoi.
Thomas a îngenuncheat la un capăt al dârei şerpuitoare de pudră de
culoare cenuşie şi, coborând flacăra, a atins-o de ea.
Nu s-a întâmplat nimic.
― Ei, na, a bombănit William.
Imediat după aceea, praful s-a aprins, a scos scântei şi un fâsâit. Un fum
negru s-a ridicat spre cerul întunecat, în vreme ce dâra subţire de pudră era
consumată cu repeziciune de foc.
― Bravo!
― Merge? S-a interesat Mikil, apropiindu-se.
William îşi lăsase braţele. S-a uitat atent la semnul negru de pe pietre,
după care a îngenuncheat şi l-a atins.
― Frige, a zis el şi s-a ridicat. Dar nu înţeleg cum va reuşi să doboare
faleza.
455
 ― Va face asta când o să fie împachetată în saci de piele. Arde prea repede
pentru ca pungile să poată stăvili focul, apoi, bum!
― Bum, a repetat Mikil.
― William, ai stat încruntat îndeajuns. Am reuşit ceva ieşit din comun, aşa
că te invit să mai şi zâmbeşti.
― Vorbim de foc obţinut din ţărână. Recunosc, e ceva foarte impresionant.
Şi ai aflat asta din visele tale?
― Da, din visele mele.
Trei ore mai târziu, reuşiseră să umple patruzeci de săculeţi de piele,
fiecare de mărimea unui cap de om, cu praf de puşcă, după care au legat sacii
în pânză. Rulourile rezultate erau tari ca piatra şi fiecare avea o mică
deschizătură la gură, din care ieşea o fâşie de ţesătură care stătea înfăşurată
în pudră.
Thomas le numise bombe.
― Câte douăzeci pe fiecare latură a falezei, a dat ordin Thomas. Câte cinci
la fiecare capăt şi zece de-a lungul porţiunii, exact prin mijloc. Măcar să îi
blocăm. Grăbiţi-vă! Peste două ore va răsări soarele.
Au îngrămădit bombele în crăpăturile adânci de pe faţa falezei, la doi
kilometri într-o parte şi alta faţă de locul unde oamenii Hoardei dormeau.
Fâşii de pânză îmbibate de pudră mergeau de la bombe până la buza falezei,
cale de trei metri. Cel care avea să le aprindă trebuia să fugă imediat de
acolo.
Restul stătea în mâinile lui Elyon.
Plasarea bombelor le-a luat o oră întreagă. Spre răsărit, lumina colora
deja cerul în gri. Hoarda începuse să se foiască. O sută de oşteni din Garda
Pădurii fuseseră trimişi după săgeţi. În eventualitatea că rocile dislocate
aveau să strivească doar jumătate din armata de jos, Thomas dorea ca
arcaşii să desăvârşească măcelul. Ar fi fost cea mai uşoară treabă din lume
ca să distrugă duşmanul.
El a rămas de veghe, ţinând ultima bombă în mâna dreaptă.
― Suntem gata?
― Pe aceea o păstrezi? L-a întrebat William.
― Prietene, ea este planul nostru de rezervă, a răspuns, examinând
mingea compactă din praf de puşcă.
Canionul era scăldat într-o lumină cenuşie. Hoarda viermuia în propria
mizerie. Patruzeci de oşteni au îngenuncheat lângă fitilurile improvizate,
gata să le aprindă.
456
 Thomas a inspirat adânc. Apoi a închis ochii. Când i-a deschis, a dat
ordinul:
― Daţi foc pentru faleza de la nord.
În spatele lui s-a auzit un şuierat slab. Arcaşul trăsese săgeata care dădea
semnalul. Spre cer a ţâşnit o dâră de foc şi fum.
Pe buza falezei, douăzeci de oameni stăteau alături de el. Au privit spre
faleză, aşteptând.
Şi au continuat să aştepte.
Thomas a simţit un gol în stomac.
― Cât mai e până explodează? A întrebat cineva.
Drept răspuns, din josul falezei s-a dezlănţuit un spectaculos joc de
artificii.
Dar aceea nu era o explozie. Bomba vârâtă în crăpătura stâncii nu fusese
îndeajuns de puternică să sfărâme pânza care o învelea şi nici să spargă
stânca.
Un alt joc de artificii s-a pornit undeva mai aproape de ei. Apoi altul, şi
altul. Una după alta, bombele se aprinseseră şi scuipau foc spre cer.
Însă nu reuşiseră să disloce stânca.
Scabioşii din canion au început să urle. Nimeni nu mai văzuse o asemenea
forţă. Însă nu era cea de care avea nevoie Thomas.
A lăsat bomba să cadă în desaga legată de şaua calului şi a încălecat.
― Mikil, să nu daţi foc la stânca dinspre sud. Aşteaptă semnalul meu. Un
sunet de corn.
― Dar unde pleci?
― Jos.
― În mijlocul Hoardei? Singur?
― Exact.
A făcut armăsarul să se răsucească şi a pornit la galop.
Jos, oamenii Hoardei ţipau tot mai tare. Însă până când Thomas a ajuns la
poalele canionului, teama lor se mai domolise. Focurile care izbucniseră din
stânci nu reuşiseră să le facă niciun rău.
Thomas a pătruns în canion şi s-a îndreptat în goana calului către primele
rânduri ale armatei. Cerul căpătase o culoare cenuşiu deschisă. În faţa lui se
aflau o sută de mii de scabioşi. Ba optzeci de mii, pentru că în ziua
precedentă ai lui uciseseră douăzeci de mii. Dar nimic din toate astea nu mai
avea importanţă. Acum nu contau decât cei zece mii de oşteni aflaţi pe buza
falezei, care îl urmăreau în acea acţiune.
457
 Calul a sărit peste bolovanii pe care Garda Pădurii îi folosise ca punct de
sprijin în luptele purtate cu o zi în urmă. Dacă ar fi avut copaci şi ar fi
confecţionat arcuri şi săgeţi, locuitorii deşertului l-ar fi putut doborî cât era
la depărtare de cincizeci de metri de ei.
A oprit calul la o distanţă la care să nu poată fi atins de vreo suliţă
aruncată spre el. Elyon, dă-mi tărie.
― Locuitori ai deşertului! Mă numesc Thomas de Hunter. Dacă vreţi să
mai trăiţi, aduceţi-l aici pe comandantul vostru. Vreau să-i vorbesc şi nu-i
voi face niciun rău. Dacă e laş, atunci veţi pieri cu toţii când vom slobozi
asupra voastră o ploaie de foc şi vă vom pârjoli cu totul.
Şi-a calmat armăsarul şi a băgat mâna după bomba din desagă. Cânta
după ureche, cum s-ar spune, şi nu trebuia să dea falsuri, pentru că asta
însemna primejdie.
Un uruit puternic a spintecat liniştea care se lăsase şi s-a rostogolit cu
ecou peste canion. O mică porţiune din faleză se prăbuşise undeva, spre
partea din spate a armatei, astfel că Thomas nu a reuşit să vadă bine pietrele
căzând. Spre cer s-a ridicat un nor de praf.
Aşadar, o bombă explodase! Una din douăzeci. Pesemne că focul arsese
mocnit şi fumegase, după care găsise un punct slab şi reuşise să detoneze
bomba.
Câţi din Hoardă fuseseră striviţi? Oricum, prea puţini. Cu toate acestea, ca
un val uman, duşmanii s-au retras înspăimântaţi de sub buza falezei.
Servindu-se de întâmplarea norocoasă, răcni imediat o altă provocare:
― Chemaţi-l aici pe comandantul vostru, altfel vă strivim ca pe muşte!
În primul şir s-a creat o spărtură, iar prin ea a apărut un luptător purtând
eşarfa neagră de general care a înaintat zece paşi, apoi s-a oprit. Nu era
Qurong.
― Nu ne lăsăm prostiţi de şiretlicurile voastre! A răcnit acesta.
Înfierbântaţi stâncile şi apoi le stropiţi, făcându-le să crape. Şi noi putem
face asta. Crezi că ne temem de foc?
― Atunci nu cunoşti felul de foc pe care ni l-a dat Elyon. Dacă depuneţi
armele şi vă retrageţi, vă vom cruţa. Dacă rămâneţi, veţi afla ce înseamnă
flăcările iadului.
― Minţi!
― Atunci trimite o sută dintre ai tăi ca să le arăt puterea lui Elyon.
Generalul a rămas puţin pe gânduri. Apoi a pocnit din degete.
Nimeni nu s-a clintit.
458
 S-a întors şi a răcnit un ordin.
Un grup mare a făcut zece paşi în faţă şi s-a oprit. Acum improvizaţia se
putea dovedi extrem de primejdioasă. Dacă bomba pe care o avea cu sine nu
exploda, avea puţine şanse de a scăpa cu viaţă.
― Te sfătuiesc să te tragi deoparte, i-a zis apoi generalului.
Acesta a şovăit, apoi a dat pinteni calului, îndepărtându-se la pas de
oameni.
Thomas a scos aprinzătorul cu cremene, a aprins un fitil lung de jumătate
de metru şi l-a lăsat să ardă pe jumătate, după care şi-a îndemnat calul
înainte. L-a făcut să se îndrepte direct spre războinici, a aruncat bomba
fumegândă între ei şi apoi a cotit brusc spre dreapta.
Sacul arzând mocnit a căzut în mijlocul scabioşilor, care, instinctiv, au dat
să-şi caute scăparea prin fugă.
Dar nu aveau cum să scape.
Cu un bum asurzitor, bomba a explodat, azvârlind trupurile în aer. Unda
de şoc l-a izbit drept în obraz şi pe Thomas; valul încins de aer i-a luat
răsuflarea vreme de câteva clipe.
Generalul fusese doborât de pe cal. S-a ridicat calm de la pământ şi a
contemplat măcelul. Cel puţin cincizeci dintre oamenii lui zăceau morţi.
Mulţi alţii erau răniţi. Doar câţiva scăpaseră neatinşi.
― Acum sper că-mi vei da ascultare, i-a strigat Thomas. Te mai îndoieşti
că putem doborî falezele peste voi cu o asemenea armă?
Generalul şi-a păstrat sângele rece. Teama nu era o trăsătură obişnuită în
Hoardă, dar stăpânirea de sine a acestuia era impresionantă. A refuzat să
răspundă.
Thomas a scos cornul de berbec de la brâu şi a suflat o dată.
― Atunci vei vedea încă o demonstraţie. Dar asta va fi şi ultima pentru
tine. Dacă nu vă retrageţi, veţi muri până la ultimul.
Jocul de artificii a început la capătul celălalt, de această dată la partea
sudică a falezei. Era de ajuns un punct mai slab de-a lungul stâncii, şi una
dintre pungile cu praf de puşcă putea azvârli în aer tone de rocă.
Bum!
O secţiune a falezei a început să se desprindă.
Bum! Bum!
Apoi alte două explozii. Brusc, aproape o treime din lungimea falezei a
alunecat şi a căzut cu vuiet peste oamenii Hoardei, care urlau de spaimă. O
lespede uriaşă de piatră, suficient de mare ca să acopere o mie de inşi, s-a
459
prăbuşit la pământ, după care s-a rostogolit încet, lovind în rândurile
armatei. Solul s-a cutremurat, şi de pe pereţii canionului au căzut alte pietre.
Praful s-a ridicat, învârtejindu-se până la cer. Caii au fost cuprinşi de panică,
ridicându-se pe picioarele dinapoi şi nechezând.
Luptătorii Hoardei nu prea ştiau ce este spaima, însă nici nu erau dornici
să se sinucidă. Generalul a dat ordinul de retragere la câteva momente după
ce se declanşase goana din calea stâncilor.
Într-o tăcere amestecată cu uimirea, Thomas a urmărit cum armata se
retrăgea, amintind de apa mării la reflux. Stâncile căzute uciseseră mii.
Poate chiar zece mii. Însă victoria cea mare era spaima pe care o sădise în
inimile duşmanilor. Ostaşii lui s-au apropiat cu fereală de buza falezei de
nord. Mai precis, de ceea ce mai rămăsese din ea. Ca şi el, oştenii se uitau în
jos cu stupefacţie. Ar fi putut omorî şi alţi duşmani cu săgeţile care sosiseră,
dar Garda Pădurii părea să fi uitat de acele arme.
În doar câteva minute, din canion au dispărut până şi ultimele şiruri ale
Hoardei. Pe pământ rămăseseră cadavre care să hrănească şacalii şi vulturii
vreme de un an.
Rămas călare, Thomas a privit în lungul canionului pustiu, încă tulburat
de dezastrul pe care bombele îl provocaseră armatei duşmane. Acel inamic
al lui Elyon.
Întreaga lui armată se adunase deasupra, şapte mii de oameni, între care
se numărau şi cei care sosiseră peste noapte. Toţi au început să intoneze un
cânt de victorie în urma armatei în retragere.
― Elyon! Elyon! Elyon!
După câteva minute, scandările s-au schimbat. Dinspre apus spre răsărit,
un singur nume era rostit de şirul lung de războinici. Incantaţia a sporit în
intensitate, până când a răsunat cu ecou asurzitor de-a lungul falezei:
― Hunter! Hunter! Hunter!
Thomas şi-a întors calul şi a urcat spre faleză. Venise vremea să meargă
acasă.

460
 8

Criza e o fiară stranie. Câteodată, uneşte. Câteodată, dezbină.

Pentru moment, acea criză îi silise măcar pe unii oameni ai elitei din
Washington să lase deoparte disputele politice şi să răspundă invitaţiei
preşedintelui de a participa imediat la o şedinţă.
Evident, virusul nu putea să aibă preferinţe democrate sau republicane.
Chiar şi aşa, Thomas s-a aşezat în fundul sălii de conferinţe, simţindu-se
nelalocul său în compania unor lideri – nu pentru că nu ar fi fost obişnuit cu
poziţia de lider, ci deoarece experienţa lui în acest domeniu se deosebea
esenţial de a lor. Calitatea lui de conducător avea mai mult de a face cu tăria
şi forţa fizică decât cu politica şi manipularea despre care ştia că se vor
manifesta din plin în minutele următoare.
I-a trecut în revistă pe cei douăzeci şi trei de bărbaţi şi femei pe care
preşedintele îi convocase în sala de conferinţe din Aripa de Vest. Zburase
peste Atlantic şi sosise la Washington la amiază. Merton Gains plecase,
dându-i asigurări că va fi solicitat curând să răspundă la o serie de întrebări.
Între timp, Bob Stanton, unul dintre asistenţii lui, avea să îi ţină locul. Aşa se
făcea că Thomas stătea încadrat de Bob şi Kara.
Ciudat lucru în ce o privea pe Kara. Acum era mai în vârstă decât ea ori
rămăsese mai tânăr? Corpul lui avea tot douăzeci şi cinci de ani, asta nu se
putea pune la îndoială. Dar mintea? Ea părea să-l socotească acum drept
fratele mai mare. Îi povestise în amănunt cum obţinuse victoria folosind
praful de puşcă, iar ea îl ascultase privindu-l cu mult respect.
― Au întârziat, a spus Bob. Trebuia să începem deja.
Gândurile lui Thomas s-au întors la victoria obţinută în Trecătoarea
Natalga. Acolo era un lider al lumii, un general cu experienţa războiului,
temut de Hoardă, iubit de ai lui. Era soţ şi tatăl a doi copii. Cei cincisprezece
ani în calitate de comandant fuseseră buni pentru el, în ciuda erorilor de
judecată pe care William i le reamintea mereu.
Scandările încă îi răsunau în minte: Hunter, Hunter, Hunter.
Aici, însă, ce era? Tânărul de douăzeci şi cinci de ani din spate, care avea
să le vorbească celor prezenţi despre nişte vise ciudate pe care le avea.
Crescut în Filipine. Părinţi divorţaţi. Mama suferind de o depresie maniacală.
Nu a terminat colegiul. Încurcat cu mafia. Nici nu e de mirare că are visele

461
acelea nebuneşti. Dar dacă preşedintele Robert Blair spune că e bun, atunci
e bun. Avantajele funcţiei.
Un bărbat înalt şi cu părul cărunt, având trăsături ascuţite ca de pasăre, a
apărut pe podium şi s-a aşezat la masa prevăzută cu microfoane. A fost
urmat de alţi trei bărbaţi, care au luat loc. În cele din urmă, preşedintele
Robert Blair a intrat în sală şi a ocupat scaunul din mijloc. Şedinţa semăna cu
o conferinţă de presă.
― Cel din stânga e Ron Kreet, şeful de personal, l-a informat Bob. Apoi,
Graham Meyers, secretarul apărării. Pe Phil Grant, directorul CIA, cred că-l
cunoaşteţi. Iar doamna este Barbara Kingsley, secretarul pentru sănătate.
Thomas a dat din cap. Şefii cei mari. În primul rând stăteau persoane ale
căror feţe îi erau oarecum cunoscute. Alţi membri ai cabinetului. Senatori.
Congresmeni. Directorul FBI.
― Nu se întâmplă des să-i vezi pe toţi puternicii zilei în aceeaşi încăpere,
i-a zis Bob.
Ron Kreet şi-a dres glasul.
― Vă mulţumesc pentru că aţi răspuns invitaţiei. După cum ştiţi cu toţii, în
urmă cu aproximativ paisprezece ore, Departamentul de Stat a primit prin
fax o scrisoare care ameninţă naţiunea cu un virus cunoscut sub numele de
Germenul Raison. Veţi găsi o copie a acestui fax şi toate documentele
relevante în dosarul care vi s-a înmânat.
Era limpede că nu toţi citiseră faxul. Câţiva au deschis dosarul şi au
răsfoit documentele din el.
― Preşedintele doreşte să vă vorbească personal în legătură cu această
chestiune.
Kreet s-a întors spre Robert Blair:
― Domnule…
Robert Blair îi amintea lui Thomas de Robert Redford. Nu era la fel de
pistruiat, însă în rest semăna leit cu actorul. Preşedintele s-a aplecat uşor în
faţă, şi-a aranjat microfonul, având chipul relaxat şi părând hotărât, dar
deloc încordat.
― Vă mulţumesc tuturor că aţi răspuns invitaţiei venite pe neaşteptate.
Vocea lui Blair suna puţin plat. A întors capul într-o parte, dregându-şi
glasul.
― Am analizat o serie de modalităţi de a aborda problema şi am decis să
fiu cât se poate de sincer. Am invitat câteva persoane care să vă răspundă la
întrebări, însă permiteţi-mi să rezum situaţia.
462
 A respirat adânc.
― Un grup de terorişti neobişnuiţi, care, din câte bănuim, au legături
strânse cu elveţianul Valborg Svensson, a eliberat un virus în multe oraşe
din întreaga lume. Printre acestea se află şi şase ale noastre, şi avem motive
să credem că numărul lor va creşte de la o oră la alta. Ni s-a confirmat
prezenţa acestui Germen Raison în Chicago, New York, Atlanta, Los Angeles,
Miami şi Washington.
În sală s-a lăsat o tăcere în care se putea auzi respiraţia fiecărei persoane
prezente.
― Germenul Raison este un virus care se răspândeşte pe calea aerului, cu
o viteză fără precedent. Este mortal şi nu există niciun tratament. Potrivit
estimărilor noastre cele mai optimiste, în decurs de două săptămâni vor fi
infectaţi trei sute de milioane de americani.
Reacţia de uimire a fost atât de generală încât părea că însăşi sala a icnit.
― Poftim? Am auzit bine?
― Peggy, spuneam că dacă până acum zece minute nimeni din sală nu a
fost infectat, acum probabil suntem cu toţii purtători ai virusului. Vreau să
mai adaug că dacă nu descoperim o modalitate de a contracara virusul, de la
New York şi până la Los Angeles vor muri toţi oamenii într-o lună.
Tăcere.
― Ne-aţi expus cu bună ştiinţă la acest virus? A întrebat cineva.
― Nu, Bob, probabil că aţi fost expuşi la el înainte de a călca în clădire.
Au urmat vociferări. Zgomotoase. O cacofonie de glasuri uimite şi
revoltate. Un domn în vârstă din stânga lui Thomas s-a ridicat.
― Nu cred că sunteţi sigur. O asemenea declaraţie ar declanşa panică
generală.
Alţi zece bărbaţi au susţinut că sunt de acord cu această afirmaţie.
Preşedintele a ridicat mâna.
― Vă rog! Charles, taci şi stai jos! La fel şi restul!
Bărbatul a avut un moment de ezitare, apoi a luat loc. În sală s-a făcut
linişte.
― Putem traversa această criză doar dacă ne concentrăm asupra ei. Astăzi
mi-am făcut o analiză a sângelui. A ieşit pozitivă la Germenul Raison. Mai am
de trăit trei săptămâni.
Inteligent a procedat, a gândit Thomas. Prin acea afirmaţie reuşise să-i
reducă la tăcere pe cei prezenţi, fie şi numai temporar.

463
 Preşedintele a întins mâna şi a ridicat un teanc de hârtii, pe care l-a ţinut
în picioare cu ambele mâini.
― Veştile nu sunt deloc bune. În urmă cu nici două ore, la Departamentul
de Stat a ajuns un al doilea fax. În el ni se prezintă în detaliu nişte cereri.
Noua Credinţă, cum se autointitulează această organizaţie, va pune la
dispoziţie un antivirus care va neutraliza ameninţarea din partea
Germenului Raison. În schimb, ni se cere, între altele, să predăm sistemele
noastre cheie de apărare. Lista prezentată este foarte exactă, atât de exactă,
încât am rămas surprins. Se solicită ca elementele respective să fie livrate în
termen de paisprezece zile la o destinaţie aleasă de ei.
A lăsat teancul de file să cadă cu zgomot.
― Tuturor puterilor nucleare li s-a trimis acelaşi ultimatum. Doamnelor şi
domnilor, nu ne confruntăm cu un grup de şcolari puşi pe şotii ori cu nişte
terorişti cu minţile rătăcite. Avem de a face cu un grup deosebit de bine
organizat, care, în următoarele douăzeci şi una de zile, are intenţia de a
schimba în mod radical echilibrul de putere din lume.
S-a oprit şi i-a privit pe cei din sală. Aceştia părea să fi îngheţat pe locurile
lor.
Cineva din primul rând a exprimat gândul care urla în mintea fiecăruia
dintre ei.
― Da, dar e imposibil.
Preşedintele nu i-a răspuns.
― E posibil?
Bob s-a aplecat spre Thomas.
― Acela este Jack Spake, democrat de frunte, a şoptit el.
― E posibil?
― Să trimitem armele în decurs de două săptămâni.
― Acum analizăm această problemă. Dar indivizii au fost… selectivi. Se
pare că s-au gândit la toate.
― Şi vrei să ne spui că având cei mai buni oameni de ştiinţă şi cei mai buni
medici din lume nu găsim o soluţie să anihilăm acest virus?
Preşedintele s-a uitat la secretarul pentru sănătate.
― Barbara, te rog.
― Fireşte, ne ocupăm de problemă.
Efectul de reacţie a făcut ca microfonul ei să scoată un ţiuit, astfel că ea s-
a retras brusc, după care a continuat:

464
 ― În ţara noastră există în jur de trei mii de virusologi care au calificarea
necesară să abordeze o provocare de o asemenea anvergură, şi chiar în
aceste momente apelăm la sprijinul lor. Dar trebuie să înţelegeţi că avem de
a face cu o mutaţie a unui vaccin realizat prin inginerie genetică – practic,
miliarde de perechi ADN şi ARN. Descifrarea unui virus ar putea să dureze
mai mult timp decât avem noi la dispoziţie. Cei de la Raison Pharmaceutical,
care au creat vaccinul din care a rezultat virusul, ne vor pune la dispoziţie
tot ce deţin în materie de documentaţie. Doar pentru a citi informaţiile în
sine ar fi nevoie de o săptămână, chiar şi cu ajutorul geneticienilor de acolo.
Din păcate, cea mai bună specialistă care s-a ocupat de acest proiect a
dispărut. Credem că a fost răpită chiar de aceşti terorişti.
Anvergura problemei începea să fie înţeleasă de participanţii la şedinţă.
Imediat s-au formulat cel puţin zece întrebări, iar preşedintele a insistat
să se păstreze ordinea. Întrebările referitoare la virus erau lansate în salve şi
răspunsurile veneau la fel.
Există alte forme de tratament? Cum acţionează virusul? Cât de rapid se
răspândeşte? Cât va dura până când vor începe să moară oamenii?
Barbara a tratat răspunsurile cu un profesionalism pe care Thomas l-a
considerat admirabil. Le-a prezentat aceeaşi simulare pe computer pe care
el o văzuse la Bangkok, iar la sfârşit, după ce ecranul a rămas albăstrui,
ploaia de întrebări a încetat.
― Aşadar, în esenţă, acest… acest lucru nu dispare, şi nu există vreo
modalitate de a ne feri de el. Peste trei săptămâni, vom fi cu toţii morţi. Nu
se poate face nimic. Am înţeles bine?
― Nu, Pete, nu am făcut o asemenea afirmaţie, a spus preşedintele. Am zis
că nu cunoaştem vreo modalitate de a rezolva problema. Deocamdată.
În dreapta lor, un bărbat cu părul negru şi cu faţa perfect rotundă s-a
ridicat.
― Şi ce se întâmplă dacă le îndeplinim cererile?
Bob s-a aplecat spre Thomas.
― Dwight Olsen. Liderul majorităţii din Senat. ÎI urăşte pe preşedinte.
Preşedintele i-a făcut un semn secretarului apărării, Graham Myers.
― După cum vedem noi problema, este exclus să le îndeplinim cererile, a
răspuns Meyers. Nu tratăm cu teroriştii. Dacă le predăm sistemele de
apărare solicitate, Statele Unite ar rămâne lipsite de orice apărare.
Presupunem că aceştia cooperează cu cel puţin o naţiune suverană. În
decurs de trei săptămâni, acea ţară va deţine o putere suficientă să
465
manipuleze pe oricine doreşte, doar prin ameninţarea cu forţa. În acest fel,
va ţine întreaga lume în sclavie.
― Dar deţinerea supremaţiei militare nu ajută o ţară să stăpânească
întreaga lume, a replicat Olsen. URSS a avut o putere militară de temut şi nu
s-a slujit de ea.
― URSS a avut un adversar care deţinea la fel de multe arme nucleare.
Aceşti oameni vor să dezarmeze pe toată lumea care are posibilitatea să li se
opună. Trebuie să înţelegeţi, ei cer sistemele de lansare, focoasele nucleare,
până şi portavioanele, ce Dumnezeu! S-ar putea să nu deţină personalul
necesar pentru a asigura funcţionarea unui grup de luptă, dar dacă au
sistemele noastre de lansare, nici nu vor avea nevoie. Mai pretind să li se dea
dovezi, şi încă foarte amănunţite, ţin să adaug, că ne-am dezactivat toate
sistemele de avertizare şi radarele cu rază mare de acţiune. Aşa cum a spus
şi preşedintele, nu ne confruntăm cu nişte băieţei de la Cercetaşi. Se pare că
ştiu bine ce vor.
― Dar dacă vreuna dintre ţările ameninţate îşi predă armele? A întrebat
cineva.
― Depunem toate eforturile ca lucrul acesta să nu se întâmple.
― Dar alternativa este moartea, adevărat? A intervenit din nou Dwight
Olsen.
― Ambele soluţii înseamnă moartea, a intervenit preşedintele. După
părerea mea, singura soluţie care merită să fie avută în vedere este să îi
învingem înainte ca virusul să-şi facă efectul.
― Virusul acţionează deja.
― Nu şi dacă îi descoperim pe ei şi antivirusul în următoarele trei
săptămâni. Este singura cale de acţiune care are logică.
― Şi vă asigur că deja se acţionează în acest sens, a spus directorul CIA,
Phil Grant. Am suspendat deja orice alte cazuri, care se ridică la numărul de
nouă mii, şi am direcţionat toate forţele pentru a-i descoperi pe aceşti
indivizi.
― Şi ce şanse de reuşită aveţi? A întrebat Olsen.
― Vom da de ei. Problema este dacă vom găsi la ei şi antivirusul.
Preşedintele s-a aplecat spre microfon.
― Între timp, cred că este important să ne ocupăm de această problemă în
cel mai deplin secret. Avem nevoie de idei. Orice vă poate trece prin minte –
sunt numai urechi. Nu are importanţă cât de nebuneşte ar suna o anumită
sugestie.
466
 În următoarea oră, un soi de haos dement a dominat în sala de şedinţe.
Toţi par să se simtă în largul lor aici, dar ar fi greşit să se spună că ei
controlează situaţia, a gândit Thomas. Haosul i-a luat pe ei în stăpânire.
A urmărit duelurile verbale, lăsându-se captivat de ele. Situaţia nu se
deosebea prea mult de certurile din Consiliul lui. Aici exista o civilizaţie
avansată care făcea acelaşi lucru ca şi oamenii lui, explorând şi apărând cu
vigoare ideile, nu cu sabia, ci cu limba, la fel de ascuţită ca o armă.
A încetat să mai ţină seama de persoana care punea întrebarea şi cine
dădea răspunsul, însă le-a analizat atent pe fiecare. În condiţii de încordare,
americanii dovedeau o inventivitate neobişnuită.
― S-ar părea că încetinirea ritmului de răspândire a virusului ne-ar putea
oferi timp de graţie, a remarcat o femeie atrăgătoare, îmbrăcată într-un taior
bleumarin. Timpul e cel mai mare duşman, dar şi cel mai bun aliat al nostru.
Ar trebui să stopăm deplasările cu avionul.
― Provocând astfel o panică de nedescris? O ameninţare de asemenea
proporţii ar scoate la iveală tot ce e mai rău în oameni.
― Atunci să le dăm alte explicaţii, a răspuns femeia. Transmiteţi o alertă
la atacuri teroriste în baza unor informaţii pe care nu le putem face publice.
Vor presupune că e vorba de atacuri cu bombă sau cine ştie ce. Toate
aparatele de zbor să rămână la sol, iar aeroporturile să fie închise. Opriţi
zborurile între state. Orice, numai să încetinim răspândirea virusului. Până
şi o zi sau două ar atârna destul de greu.
Barbara, secretara pentru sănătate, i-a răspuns:
― Tehnic vorbind, aşa este.
Nimeni nu a ridicat obiecţii.
― Cinstit vorbind, ar fi preferabil să ne concentrăm asupra antivirusului
şi a mijloacelor de a-l distribui în cel mai scurt timp. Distribuirea unui vaccin
către şase miliarde de persoane nu e o sarcină tocmai uşoară.
― Dar susţineţi că toată lumea prezentă aici ar fi infectată? A întrebat
cineva. Nu ar fi bine să-i izolăm pe cei din poziţii de comandă şi control să nu
se infecteze? Să-i păstrăm la adăpost atât timp cât este necesar.
― Dar pot fi feriţi oamenii de acest virus? A întrebat altcineva.
― Trebuie să existe o cale. Încăperi curate. Îmbarcați-i pe navete spaţiale
şi trimiteţi-i pe o staţie spaţială, nu contează.
― La ce bun? La ce ar sluji câteva sute de generali într-o staţie spaţială
dacă restul lumii va muri?

467
 ― Atunci izolaţi-i pe oamenii de ştiinţă care lucrează la realizarea
antivirusului. Ori transmiteţi către staţia spaţială coduri pentru a lansa
câteva focoase nucleare asupra celor care au provocat această situaţie, dacă
se ajunge la asta.
La ce bun? S-a întrebat Thomas. În faţa morţii iminente, răzbunarea i se
părea meschină. Dezbaterea trena.
― Noi conducem ţara, şi vom muri odată cu ea dacă va fi cazul, a spus în
cele din urmă preşedintele. Dar nu văd niciun rău în ideea de a izola un grup
de comandă şi control, dar şi cât mai mulţi oameni de ştiinţă.
Haosul a făcut treptat loc unei încordări caracterizate prin sobrietate.
Crizele dezbină câteodată, după cum pot să şi unească. Acum ea unea.
Cel puţin pe moment.

Şedinţa se desfăşura de două ore, când, într-un târziu, s-a pus şi

întrebarea care l-a adus pe Thomas în prim-plan.
Femeia cu taior bleumarin. O fiinţă inteligentă.
― De unde ştim că ei deţin antivirusul?
Nu i-a răspuns nimeni.
― Nu este posibil să fi jucat la cacealma? Dacă ne trebuie luni de zile să
creăm un vaccin sau un antivirus, cum se face că ei îl au? Aţi spus că
Germenul Raison este un virus absolut nou, obţinut cu mai puţin de o
săptămână în urmă, fiind o mutaţie a Vaccinului Raison. Cum de s-a realizat
antivirusul într-un răstimp atât de scurt?
Preşedintele s-a uitat spre Thomas, care stătea în fundul sălii, apoi a făcut
semn către adjunctul secretarului de Stat Gains, care s-a ridicat şi s-a
apropiat de un microfon. Scosese doar câteva cuvinte în timpul discuţiei,
lăsându-i din politeţe întâietatea superiorului său, secretarul de Stat Paul
Stanley, a presupus Thomas.
― Situaţia e mai complicată. Nimic nu va schimba ceea ce aţi auzit deja,
dar există ceva care ne-ar putea ajuta într-un mod mai… mai puţin
convenţional. Ezitarea mea are un motiv, pentru că sunt pe cale de a
deschide o cutie a Pandorei, dar având în vedere acest caz, cred că este
recomandabil să vă dezvălui ceva.
Thomas a simţit subit că îi pierise cu totul orice dorinţă de a se adresa
acestui grup de oameni. Nu se pricepea să le vorbească la fel ca un politician.
― În urmă cu două săptămâni, un bărbat ne-a telefonat şi a susţinut că
avea nişte vise ciudate.
468
 Thomas a strâns din pleoape. Despre el era vorba.
― Acest om a ajuns la concluzia că visele lui sunt reale, deoarece în ele
existau cărţi de istorie care consemnau istoria Pământului. A putut apela la
aceste cărţi, aflând astfel, de exemplu, cine a câştigat Derbiul Kentucky de
anul acesta. Lucru pe care l-a făcut, înainte ca derbiul să se dispute, vă rog să
reţineţi. Şi a avut dreptate. În realitate, a câştigat peste trei sute de mii de
dolari la casa de pariuri. Informaţiile din cărţile de istorii din lumea lui de
vis s-au dovedit reale. Şi exacte.
Thomas a rămas puţin surprins că nu au apărut măcar câteva chicoteli.
― Ne-a telefonat deoarece a aflat ceva foarte tulburător, mai precis, că un
virus periculos, pe nume Germenul Raison, va fi lăsat liber în lume în această
săptămână. Repet, asta s-a întâmplat acum două săptămâni, când Germenul
Raison nici măcar nu exista. Uimitor că oamenii aceia erau atenţi.
― Nimeni nu l-a ascultat, desigur. Cine ar fi fost dispus? S-a dus la
Bangkok şi a acţionat de unul singur. În ultima săptămână ne-a oferit o serie
de informaţii despre anumite evenimente, înainte ca ele să se producă.
A făcut o pauză. Nimeni nu a făcut nicio mişcare.
― La solicitarea preşedintelui, ieri m-am deplasat la Bangkok. Ceea ce am
văzut cu ochii mei v-ar crea un şoc. La fel ca mine, probabil aţi ajuns la
concluzia că naţiunea noastră este într-o situaţie extrem de proastă. Pare
disperată. Doamnelor şi domnilor, dacă există cineva care să poată salva
această ţară, acesta ar putea fi Thomas Hunter. Thomas?
S-a ridicat în picioare şi a ieşit pe interval. A păşit spre podium, simţindu-
se cam nefiresc în pantalonii negri şi cămaşa albă pe care le cumpărase de la
un magazin, venind dinspre aeroport. Pesemne că arăta foarte, foarte ciudat.
Uite-l şi pe cel care a văzut sfârşitul lumii. Era la fel de rupt de realitatea
acelor oameni ca Hulk sau Omul Păianjen.
A acoperit microfonul cu palma.
― Nu cred că va sluji la ceva, a vorbit el încet.
Preşedintele l-a urmărit fără să clipească.
― Fă-i să creadă, i-a zis Gains. Lasă-i să pună întrebări.
I-a adresat un zâmbet pierit şi s-a tras deoparte.
Thomas a rămas cu faţa la public. Era urmărit de douăzeci şi trei de
perechi de ochi, care trădau nesiguranţa şi stânjeneala, stări pe care le trăia
şi el.
A simţit broboane de sudoare pe frunte. Dacă ei ar şti cât de nesigur se
simţea, informaţiile pe care le va împărtăşi s-ar adresa unor urechi surde.
469
Trebuia să-şi joace rolul cât mai convingător posibil. Nu avea importanţă
dacă ei îl acceptau sau îl plăceau ori nu. Conta să fie ascultat.
― Ştiu că unii dintre voi, sau chiar toţi, veţi socoti ceea ce vă spun drept o
nebunie. Oricum ar fi, nu mă supăr, începu el, iar glasul îi suna cam puternic
pentru acea sală. Mă numesc Thomas Hunter şi adevărul este că, oricum aş fi
aflat ceea ce ştiu, indiferent cât de incredibil vi se va părea, dar ştiu anumite
lucruri. Dacă veţi urmări cu atenţie ce am a vă zice s-ar putea să mai aveţi
vreo şansă. Dacă nu, peste mai puţin de douăzeci şi una de zile veţi muri.
Lăsa impresia că era prea sigur de sine. Chiar impertinent. Dar era
singura cale de a se impune în această realitate.
― Să continuu?
― Chiar te rog, Thomas, i s-a adresat preşedintele, care stătea în spatele
lui.
Rezervele i s-au risipit imediat. Adevărul era că probabil avea mai multe
de oferit ţării decât oricare altă persoană din acea încăpere. Şi asta nu
deoarece dorea să-şi asume o asemenea răspundere. Nu avea nimic de
pierdut. Pe când ceilalţi nu erau în situaţia lui.
― Mulţumesc.
S-a dus spre dreapta, dar şi-a amintit de microfon, astfel că a revenit,
privind la cei din sală. Se putea să nu mai aibă prilejul de a li se adresa şi altă
dată, de aceea a decis să le vorbească într-un limbaj care măcar să îi
zdruncine puţin.
― În ultimele două săptămâni am trăit cât pentru o viaţă întreagă. În
această viaţă am învăţat şi câteva lucruri. În particular, că majoritatea
oamenilor sunt gata să cedeze tendinţelor puternice care îi trag cu ele către
distrugere. Doar cei mai puternici în gând şi spirit vor reuşi să înoate
împotriva acestui curent. S-ar putea să sune cam filosofic, dar aşa vorbesc
unii în locul de unde vin, şi sunt de acord cu ei.
A făcut o pauză şi a privit-o drept în ochi pe femeia în taior bleumarin, a
cărei întrebare îl făcuse pe Gains să îl prezinte pe Thomas.
― Dacă nu sunteţi foarte atenţi, veţi fi cu toţii târâţi până în largul mării.
Sunt conştient că vorbele mele sună ca ale unui consilier spiritual. Nu e
adevărat. Spun doar ce ştiu, şi iată ce ştiu.
Femeia aceea zâmbea delicat. În sprijinul lui sau de neîncredere, greu să-
şi dea seama. Dar nu se sinchisea.

470
 ― Ştiu că elveţianul va avea antivirusul, dacă nu cumva îl are deja. Ştiu
asta pentru că aşa afirmă cărţile de istorie. Unii oameni vor supravieţui. Însă
fără antivirus va fi imposibil.
Şi-a tras sufletul şi a încercat să descifreze expresiile de pe feţele
ascultătorilor, dar îi venea greu să deosebească starea de şoc provocată de
cunoştinţele unui vorbitor de aceea cauzată de îndrăzneala lui.
― Pe de altă parte, mai ştiu că Statele Unite vor ceda în cele din urmă
acestor pretenţii şi vor preda armele. Mai ştiu că întreaga lume se va supune
acestui om şi, chiar aşa, jumătate din populaţie va dispărea, deşi nu am idee
care va fi aceea. Acest lucru va da naştere unei perioade de cumplite rătăciri.
Vorbea ca un profet sau ca un profesor care îşi dăscăleşte şcolarii. Era
ultimul lucru pe care şi-l dorea, deşi a presupus că, într-un mod
neconvenţional, chiar era profet. Era posibil să se afle acolo în acele clipe?
― Dacă îi cedaţi elveţianului, veţi urma cursul istoriei, aşa cum este ea
scrisă. Veţi fi duşi de curent până în mare. Singura voastră speranţă este să
vă opuneţi celor care vă cer să cedaţi. Fie veţi găsi modul de a schimba
istoria, fie veţi urma cursul ei şi veţi muri, aşa cum stă scris.
― Doar o clipă.
Era Olsen, bărbatul cu păr negru despre care Bob îl informase că îl
duşmănea pe preşedinte. Zâmbea cu un aer răutăcios.
― Da, domnule Olsen.
Bărbatul a clipit nedumerit. Nu se aşteptase să i se spună pe nume.
― Susţii că eşti psihic? Preşedintele are acum asemenea persoane drept
consilieri?
― Nu cred în aşa ceva, i-a răspuns Thomas. Sunt cineva care ştie mai
multe decât voi ceilalţi despre anumite lucruri. Adevărul este, de exemplu,
că vei muri peste mai puţin de douăzeci şi una de zile din cauza unei
hemoragii masive a inimii, plămânilor şi ficatului. De la apariţia
simptomelor şi până la moarte vei avea cel mult douăzeci şi patru de ore de
trăit. Ştiu că sună cam neplăcut, dar presupun că niciunul dintre cei de faţă
nu are chef de glume.
Zâmbetul de satisfacţie a dispărut imediat de pe faţa lui Olsen.
― Cred că în decurs de o săptămână vei prezenta o moţiune pentru a ceda
cererilor lui Svensson. Asta nu se regăseşte în Cărţile de Istorii, înţelegi? Aşa
judec eu în baza observaţiilor pe care le-am făcut astăzi în ceea ce te
priveşte. Dacă nu mă înşel, eşti tipul de om căruia cei din această încăpere ar
trebui să i se opună.
471
 Oarecum încordat, Gains a chicotit.
― Sunt convins că Thomas nu este pe deplin sincer. Are un spirit… unic,
după cum sigur aţi remarcat. Mai aveţi întrebări?
― Vorbeşti serios? A întrebat Olsen, uitându-se la Gains. Chiar ai
îndrăzneala de a ţine un număr de circ în faţa noastră în asemenea
momente?
― Cât se poate de serios! A replicat Gains. Ne aflăm aici din pricină că nu
i-am dat ascultare acestui om în urmă cu două săptămâni. El ne-a dezvăluit
ce anume, unde, chiar şi când, şi de ce, iar noi l-am ignorat. Vă sugerez să
luaţi fiecare cuvânt rostit de el ca şi cum ar veni de la Dumnezeu însuşi.
Thomas s-a crispat. Nu ţinea să le reproşeze ceva acelor oameni pentru
faptul că-i puneau vorbele la îndoială. Ei nu aveau niciun punct de referinţă
faţă de care să îl judece.
― Aşadar, ai aflat totul deoarece ar fi consemnat în nu ştiu ce cărţi de
istorie din altă realitate? L-a întrebat femeia cu taior bleumarin.
― Numele dumneavoastră?
― Clarice Morton, a spus ea, aruncând o privire spre preşedinte. Membră
a congresului.
― Răspunsul este da, doamnă Morton. Fapt confirmat de o serie de
evenimente. Am aflat de Germenul Raison acum mai bine de o săptămână.
Am anunţat Departamentul de Stat şi apoi Centrul de Prevenire a
Epidemiilor. Cum niciuna dintre instituţii nu s-a arătat interesată, m-am dus
personal la Bangkok. A fost un act disperat, recunosc, să o răpesc pe
Monique de Raison – poate aţi auzit despre asta. Am încercat să o fac să
priceapă cât de periculos era de fapt vaccinul creat de ea. Inutil să mai adaug
că acum înţelege.
― Deci ai convins-o înainte să se petreacă toate acestea?
― Ea mi-a cerut anumite informaţii specifice. M-am dus la Istorii şi am
obţinut acele informaţii. Atunci şi-a dat seama. Asta s-a întâmplat înainte să
fiu împuşcat de Carlos, care a răpit-o. Acum, fără îndoială, ei se slujesc de ea
să creeze antivirusul.
― Ai fost împuşcat?
― E o poveste lungă, doamnă Morton. Inutil să o depănăm acum.
Lui Gains i-a venit greu să-şi reţină un zâmbet.
― Prin urmare, dacă toate acestea sunt adevărate, dacă poţi obţine
informaţii despre viitor ca fiind o chestiune de istorie – şi pe moment sunt

472
dispusă să cred că poţi face acest lucru –, atunci poţi afla ce se va petrece în
continuare?
― Da, tehnic vorbind, dacă aş găsi Cărţile de Istorii.
Ea s-a uitat spre preşedinte.
― Iar dacă poţi afla ce se va întâmpla, vom fi capabili să descoperim şi
cum să împiedicăm derularea evenimentelor?
― Da, probabil, presupunând că istoria se poate modifica într-adevăr.
― Dar trebuie să presupunem că se poate, altfel totul ar fi inutil, cum
singur spui.
― De acord.
― În acest caz, poţi afla ce se va petrece în continuare?
Thomas înţelesese unde voia femeia să ajungă, dar sugestia ei foarte
simplă abia acum făcuse să vibreze o anumită coardă în mintea lui. Din
păcate, desigur, Cărţile de Istorii nu mai existau. Trăise cu această idee
vreme de cincisprezece ani. Însă se zvonea că ele încă se găseau undeva. Nu
avusese niciodată motiv să le caute. Principalele lui griji fuseseră să apere
pădurea de Hoardă şi să sărbătorească Marea Romanţă. Acum avea un motiv
întemeiat să le caute. Ele îi vor oferi o modalitate de ieşire din această
situaţie, aşa cum sugera Clarice.
― De fapt, Cărţile de Istorii nu… nu mai sunt de găsit în prezent.
Cei din sală au scos murmure de nemulţumire. Se părea că informaţiile
acelea ar fi prezentat interes pentru ascultători. Erau chiar stârniţi de idee.
Ce convenabil… Cărţile de Istorii dispăruseră! Da, bineînţeles, dar la ce vă
aşteptaţi? Întotdeauna se întâmplă aşa.
Ori poate murmuraseră dezamăgiţi. Unii dintre ei erau chiar dispuşi să
creadă ceea ce le spunea.
Aşa se şi cuvenea. Oamenii decenţi îşi dădeau seama de sinceritatea lui
doar privindu-l în faţă.
― E absurd! a exclamat Olsen.
― Atunci îmi pare rău că înclin spre absurd, Dwight, a spus preşedintele.
Thomas are dreptul să vorbească astfel. Iar Clarice cred că are dreptate.
Thomas, poţi să mai afli câte ceva care să ne fie de folos?
Oare putea? Răspunsul lui avea o doză de calcul, dar şi de adevăr:
― Poate.
Olsen a bolborosit ceva, dar Thomas nu şi-a dat seama ce anume.
Preşedintele a închis dosarul.

473
 ― Bine. Doamnelor şi domnilor, vă rog să transmiteţi orice alte idei şi
comentarii prin personalul meu. O seară bună. Şi Domnul să ne cruţe
naţiunea.
S-a ridicat şi a părăsit sala.
Din acel moment, criza avea să dezbine.

― Încă şase oraşe, a zis Phil Grant, plesnind cu dosarul în tăblia măsuţei
de cafea.
Cravata maro de mătase îi atârna în dezordine la gât. Şi-a trecut un deget
pe sub guler şi a slăbit-o şi mai mult.
― Inclusiv Sankt Petersburg. Au început să se suie pe pereţi. Va fi un
miracol dacă ruşii vor reuşi să păstreze secretul.
― E… e un coşmar, a spus asistentul lui.
Thomas s-a uitat la Dempsey, care s-a apropiat de fereastră şi a privit
lung în gol.
― Ruşii au o experienţă de decenii în privinţa asta, aşa că vor ţine totul
secret. Eu mi-aş face mai multe griji pentru Statele Unite. Dacă aş fi un
parior înrăit, aş spune că Olsen a început deja să divulge secretul. Câte oraşe
spuneai că sunt afectate?

― Douăzeci. Toate aeroporturile. Treaba merge ceas.

― Doar nu vom închide aeroporturile?
― CPE a desfăşurat o nouă simulare, folosind ultimele date. Spun că, în
situaţia actuală, închiderea aeroporturilor nu va sluji la nimic. De când
virusul a fost eliberat la New York, în SUA s-au înregistrat peste zece mii de
zboruri. Estimările cele mai conservatoare precizează că deja a fost expusă
un sfert din populaţie.
Grant şi-a lăsat coatele pe genunchi, apoi şi-a împreunat degetele
ambelor mâini, închipuind o piramidă. Mâinile îi tremurau uşor. Încruntat,
Dempsey s-a întors de la fereastră. Cămaşa bleu era pătată de sudoare la
subsuori. În cele din urmă, trista realitate privind ce se întâmpla în Statele
Unite ale Americii era acceptată şi la CIA.
Cu trei sferturi de oră mai devreme, Grant îl invitase pe Thomas la sediul
CIA din Langley.
― Eşti convins că merită să ne pierdem vremea cu psihologul ăsta? A
întrebat Thomas. Mie mi se pare că am putea face altceva, mai util.

474
 ― Dimpotrivă, încercarea de a-ţi debloca mintea este singurul lucru care
ar merita făcut în ce te priveşte, a spus Grant.
― Amintirile, poate. Oricum, n-aş presupune că ceea ce se petrece ţine
doar de mintea mea, i-a răspuns Thomas.
― M-aş mulţumi cu amintirile. Dacă i-ai transmis lui Carlos
caracteristicile antivirusului, aşa cum crezi, înseamnă că acea informaţie
este încă în creierul tău. Cu puţin noroc, doctorul Myles Bancroft îţi poate
stimula acea amintire. Nu ai idee unde s-ar putea ascunde Svensson?
― Niciuna.
― Ori unde ar putea să o ţină pe Monique?
― Presupun că ea se află cu el. Singurele comunicări s-au făcut prin fax,
dintr-un apartament aflat la Bangkok. Am ajuns acolo acum şase ore.
Apartamentul era pustiu şi n-am găsit decât un laptop. Foloseşte interpuşi. E
deştept că stă departe de Internet şi foloseşte faxul. Ultimul a venit de la
Istanbul. Din câte ne dăm seama, ar putea să aibă şi o sută de asemenea
interpuşi. Cât ne-a luat să-l depistăm pe Bin Laden? În cazul acestui individ
s-ar putea să fie şi mai greu. Dar mă îndoiesc că va mai avea importanţă
peste câteva zile. Aşa cum ai spus şi tu mai devreme, fără îndoială că
lucrează mână în mână cu alţii. Cel mai probabil o ţară. Dacă am şti care, am
putea începe căutarea.
― Dar numai dacă vrea el să ne dea vreo sugestie. Doar n-o să
bombardăm o ţară ca Argentina, de pildă, dacă ar fi stabilit acolo. Mai ales
dacă ar deţine antivirusul, i-a răspuns Grant, după care s-a ridicat şi şi-a dres
glasul. Lumea se destramă, iar noi stăm aici, orbi ca nişte lilieci.
― Indiferent ce s-ar întâmpla, nimeni nu trebuie să-l convingă pe
preşedinte să admită un compromis, a subliniat Thomas.
― Cred că vei avea prilejul să faci chiar tu asta, i-a replicat directorul. Vrea
să te întâlnească mâine.
A sunat telefonul. Grant a ridicat receptorul şi a ascultat câteva momente.
― Plecăm chiar acum, a zis el şi a închis. Ne aşteaptă. Să mergem.

Doctorul Myles Bancroft era un bărbat scund, îmbrăcat fără gust, cu

pantaloni boţiţi şi fire de păr care îi apăreau din toate orificiile feţei; una
peste alta, nicidecum omul pe care majoritatea l-ar asocia cu lauretul
Premiului Pulitzer. Avea pe faţă un zâmbet atotcunoscător, foarte
dezarmant – lucru bun, dacă se ţinea seama cu ce se juca el de obicei.
Cu mintea oamenilor.
475
 Laboratorul lui ocupa un subsol dintr-o clădire de pe latura sudică a
campusului Johns Hopkins. Thomas a ajuns acolo cu elicopterul şi s-a trezit
condus cu rapiditate pe trepte, de parcă ar fi fost o persoană inclusă în
programul de protecţie a martorilor şi s-ar fi primit informaţii că nişte
lunetişti, aflaţi pe vreun acoperiş, vor încerca să-l lichideze.
În camera cu pereţi albi de beton, Thomas a rămas faţă în faţă cu
psihologul specialist în domeniul cogniţiei. Doi dintre oamenii lui Grant s-au
aşezat picior peste picior, aşteptând în hol. Directorul rămăsese la Langley,
având nenumărate probleme care îi chinuiau mintea.
― Aşadar, în esenţă, o să mă hipnotizezi ca apoi să mă conectezi la
vreunul dintre aparatele voastre ca să mă adormi cât te joci cu mintea mea
folosind impulsuri electrice.
― În esenţă, da, i-a răspuns Bancroft cu un zâmbet. Eu descriu procedeul
folosind cuvinte mai elegante, glumeţe, dar în principiu ai prins despre ce
este vorba, flăcăule. Hipnoza nu este întotdeauna sigură. Nu te iau în balon.
Este nevoie de un pacient care să coopereze şi aş vrea să fii un asemenea
subiect. Dar chiar de nu eşti, probabil că voi reuşi să obţin nişte rezultate
interesante transformându-te într-un Frankenstein, a încheiat cu un alt
surâs.
Omul i-a plăcut enorm lui Thomas.
― Şi cum explici această transformare în Frankenstein? În nişte cuvinte
pe care să le pricep şi eu.
― Să-ţi dau o idee. Creierul înregistrează totul; sunt convins că deja ştii
asta. Nu ştim precis cum să ajungem la informaţii sau cum să înregistrăm
amintirile şi aşa mai departe. Dar facem progrese. Te leg la firele astea de
aici şi vom putea înregistra semnăturile undelor emise de creier. Din păcate,
nu prea reuşim să descâlcim limbajul creierului, aşa că, în momentul când
vedem câte-un semn mai altfel, ştim că înseamnă ceva, chiar dacă nu avem
habar de semnificaţia acelui semn deosebit. Mă urmăreşti?
― Deci, în concluzie, nu se ştie mai nimic.
― Cam asta e concluzia. Începem?
― Acum, la modul serios.
― Păi, e o metodă mai curând speculativă, recunosc, dar uite ce se
întâmplă: am elaborat o metodă de a stimula şi activa amintirile. Activitatea
cerebrală de diferite tipuri prezintă şi semnături specifice ale undelor. De
exemplu, în exprimarea cea mai simplă, activitatea conceptuală, sau
gândirea în stare de veghe, arată altfel decât gândirea perceptivă, sau din
476
vis. De câtva timp, cartografiez şi identific aceste semnături. Printre
nenumărate alte lucruri, am descoperit că există o legătură între vise şi
amintiri – au semnături similare, înţelegi? Un limbaj cerebral asemănător, ca
să spun aşa. În esenţă, intenţionez să înregistrez semnăturile din vise şi apoi
să le transmit forţat în secţiunea de creier care conţine de obicei amintirile.
Acest lucru pare să le stimuleze. Efectul nu este permanent, dar aşa se
reuşeşte stimularea amintirilor la majoritatea subiecţilor.
― Hm. Dar nu se pot izola anumite amintiri. Doar speri că mă voi trezi
amintindu-mi ceva mai multe lucruri decât înainte de a mă fi culcat.
― În unele cazuri, da. În altele, subiecţii au vise care se dovedesc a fi de
fapt amintiri. E ca şi cum ai turna lichid într-o ceaşcă deja plină ochi cu apă
sau, în situaţia noastră, amintiri. Când torni lichidul, apa se revarsă peste
buza cănii. E chiar amuzant, dacă te gândeşti mai bine. Stimularea
amintirilor pare să-i ajute pe unii subiecţi să-şi aducă aminte visele. După
cum ştii, o persoană obişnuită are în medie cinci vise pe noapte şi-şi aduce
aminte cel mult unul. Când te conectez la aparat, nu se mai întâmplă aşa.
Începem?
― De ce nu?
― În primul rând, câteva chestiuni de bază. Lucruri vitale, înţelegi?
Trebuie să-ţi extrag o probă de sânge şi să o analizez în laborator pentru a
depista prezenţa unor boli obişnuite care afectează mintea. Doar ca să fim
mai siguri.
Jumătate de oră mai târziu, după o serie de teste simple, urmate de cinci
încercări eşuate de a-l aduce pe Thomas în stare hipnotică, Bancroft a
schimbat metoda şi l-a conectat la encefalograf. I-a plasat doisprezece
electrozi în diferite zone ale capului, după care i-a dat o tabletă care să-l
liniştească, fără însă a afecta în vreun fel activitatea cerebrală.
După aceea a închis lumina şi a părăsit încăperea. Câteva momente mai
apoi, din difuzoarele aflate în tavan a început să se reverse o muzică plăcută.
Scaunul pe care stătea întins Thomas era asemănător cu unul de stomatolog.
S-a întrebat dacă exista o tabletă care să-i blocheze visele. A fost ultimul lui
gând înainte de a se scufunda într-un somn profund.

La ora şase, Mike Orear a plecat de la biroul său de la CNN şi s-a luptat cu
traficul vreme de o oră, ca de obicei, cât îi lua ca să ajungă la casa cea nouă a
Theresei Sumner din zona de sud. Nu-şi planificase întâlnirea din acea seară,
dar asta nu îl deranja câtuşi de puţin.
477
 Ea plecase într-o problemă de serviciu a CPE tocmai la Bangkok şi
revenise în acea zi pentru a participa la o altă şedinţă la Washington. Ceva
mai puţin obişnuit, dar nu din cale-afară. Amândoi duceau o viaţă plină de
neprevăzut şi de schimbări neaşteptate de program.
Theresa îl sunase de cum ajunsese la aeroportul Reagan International,
spunându-i să vină la ea în jurul orei opt. Era într-o dispoziţie irezistibilă de
şef şi, după ce el îi spusese câteva lucruri, mai toate nimicuri care ajutau la
descreţirea frunţii, a fost de acord, aşa cum ştiau de fapt amândoi că se va
întâmpla. Fusese la casa cea nouă doar de trei sau patru ori în cele zece luni
de când se întâlneau, şi niciodată nu plecase de acolo dezamăgit.
Un automobil alb, cu aspect de cutie – un Volvo –, se deplasa în dreapta
lui, iar în stânga avea un Lincoln negru. Niciunul dintre şoferi nu s-a uitat la
el când i-a sfredelit cu privirea. La Atlanta era ora de vârf în trafic şi fiecare
era pierdut în propria lui lume, ignorându-i pe toţi cei din jur. Aceşti zombii
pluteau prin viaţă ca şi cum, până la urmă, nimic nu ar fi contat.
În urmă cu trei ani, mutarea lui din North Dakota la biroul din Atlanta ca
să aibă o emisiune la sfârşitul după-amiezii fusese un lucru fericit. Acum nu
mai era chiar atât de sigur. Oraşul avea destule locuri unde să-şi petreacă
timpul în mod plăcut, dar se săturase de ele. În curând ar fi trebuit să
abandoneze jocul de-a bărbatul intangibil şi să aleagă drept soţie pe cineva
care să semene mai curând cu o Betty cea simpluţă decât cu Theresa.
Pe de altă parte, îi plăcea jocul pe care îl făcea în prezent. Era în stare să
adopte sau să lepede rolul de bărbat independent într-o fracţiune de
secundă, ca şi cum ar fi apăsat pe un comutator, ceea ce reprezenta un
avantaj şi în meseria lui. Pentru public şi pentru unii dintre colegi era
bărbatul sincer din North Dakota, cu păr negru şi ondulat, în care puteau
avea încredere oricând. Pentru alţii, ca Theresa, era jucătorul de fotbal din
liceu, care ar fi putut ajunge profesionist dacă nu s-ar fi apucat de consumat
droguri.
Acum arunca vorbe în loc de cuvinte şi se pricepea să le lanseze în orice
ritm impus de regulile jocului.
În cele din urmă, a oprit BMW-ul în faţa casei albe de la colţul străzilor
Langshershim şi Bentley.
A oftat, a deschis portiera şi s-a destins după ce stătuse atât timp ghemuit
la volan. Maşina ei era în garaj. Prin fereastra de sus văzuse portbagajul de
pe acoperişul maşinii de teren.
A mers plutind până la uşă şi a sunat.
478
 Theresa i-a deschis şi s-a întors în bucătărie, fără niciun cuvânt. Da, acea
Betty, fata pe care o curtase vreme de doi ani în timpul colegiului nu i-ar fi
făcut niciodată aşa ceva – mai ales dacă ar fi ştiut că venea după o oră de
condus ca să o vadă. Ei, poate că i-ar face asta din când în când, dar în niciun
caz nu ar adopta aerul acela distant, aproape furios.
Părul blond, tuns scurt, îi era răvăşit, iar faţa, suptă – departe de
înfăţişarea ispititoare, sexy, pe care o anticipase. Ea a scos un pahar de vin
din raft, turnându-şi apoi nişte Sauvignon Blanc.
― Mă înşel eu sau chiar m-ai invitat să vin la tine? A întrebat-o.
― Da. Şi-ţi mulţumesc. Iartă-mă, doar că… am avut o zi grea, a zis ea,
zâmbind forţat.
Nu era vorba de o joacă. Sigur o tulburase ceva petrecut în cursul
călătoriei. Theresa şi-a lăsat mâinile pe blat şi a închis ochii. El a perceput
abia acum starea ei de alarmă.
― Hei, ce s-a întâmplat?
― Nimic. Şi nu este ceva ce-ţi pot spune.
A luat o înghiţitură lungă de vin şi a aşezat paharul jos.
― Am avut o zi foarte proastă.
― Cum adică nu-mi poţi spune? Ţi s-a întâmplat ceva la slujbă?
― Deocamdată, nu.
A mai luat o gură. A observat că mâna îi tremura. S-a apropiat de ea şi i-a
luat paharul din mână.
― Povesteşte-mi.
― Nu pot…
― Ce Dumnezeu, Theresa, spune-mi!
Ea s-a îndepărtat de blat, trecându-şi mâinile prin păr, şi a scos un oftat
lung. Nu ţinea minte să o mai fi văzut într-o asemenea stare. Parcă i-ar fi
murit cineva, ori era pe patul de moarte, ori se întâmplase ceva îngrozitor cu
mama sau fratele ei din San Diego.
― Dacă ţi-ai pus în gând să mă sperii, să ştii că ai reuşit. Aşa că, dacă nu te
superi, să terminăm cu jocul ăsta. Hai, spune-mi despre ce e vorba.
― M-ar ucide dacă ţi-aş spune. Mai ales ţie.
― Te referi la meseria mea?
Theresa deja dezvăluise prea multe, iar ochii întorşi într-o parte
confirmau. Se întâmplase ceva dacă ajunsese să transpire şi să-l facă pe un
om de televiziune ca el să se teamă. Şi se părea că jurase să păstreze
secretul.
479
 ― Lasă prostiile, a rostit el, luându-şi un pahar de pe raft. M-ai chemat
până aici să-mi spui ceva şi-ţi garantez că nu plec până nu aflu despre ce-i
vorba. Hai să ne aşezăm şi să bem ceva, după care îmi povesteşti totul cât
mai suntem limpezi la minte. Tu alegi.
― Ce asigurare am că nu o să faci public ceea ce-ţi spun?
― Depinde.
― Atunci las-o baltă, a zis ea, fulgerându-l cu privirea. Nu e genul de lucru
care „depinde” de ceva ce crezi sau nu.
Se vedea că nu se mai putea controla. Indiferent ce se întâmplase, era
vorba de ceva mai grav decât un deces ori un accident.
― E ceva în legătură cu CPE, am dreptate? Ia zi, virusul West Nile a ajuns
şi la Casa Albă?
― Îţi jur, dacă sufli o vorbă…
― Am înţeles, a acceptat el, ridicând braţele în aer şi ţinând paharul în
echilibru în mâna dreaptă. Nicio vorbă.
― Nu este…
― Theresa, îţi jur! Îţi garantez că nu voi scoate un cuvânt faţă de nimeni
din afara acestei case. Dar spune-mi odată!
Ea a respirat adânc.
― E un virus.
― Aşa deci. Am avut dreptate, nu?
― În comparaţie cu acesta de acum, West Nile este floare la ureche.
― Atunci ce e? Ebola?
Glumise pe jumătate, dar ea l-a privit cu severitate şi, vreme de o clipă,
îngrozit, el şi-a dat seama că ghicise.
― Sper că glumeşti, da?
Dar nu glumea. Dacă ar fi fost aşa, buza de sus nu i s-ar fi îmbrobonat de
sudoare.
― Ebola?
― Mai grav.
El a simţit că păleşte.
― Unde?
― Pretutindeni. I se spune Germenul Raison.
Tremurul îi trecuse de la mâini la voce.
― A fost eliberat astăzi de nişte terorişti în douăzeci şi patru de oraşe.
Spre sfârşitul săptămânii, toţi locuitorii Statelor Unite vor fi infectaţi şi nu

480
există tratament. Dacă nu descoperim un vaccin sau alt remediu, suntem
pierduţi. Atlanta a fost unul dintre oraşele infectate.
El nu reuşea să plaseze acest lucru în şabloanele potrivit cărora înţelegea
lumea. Ce virus putea fi mai cumplit decât Ebola?
― Terorişti?
A confirmat cu un gest.
― Cer armele noastre nucleare. Ale întregii lumi, de fapt.
Mike a rămas cu privirea aţintită asupra ei.
― Cine e infectat? Când spui Atlanta, doar nu te referi în mod obligatoriu
la…
― Mike, nu m-ai ascultat cu atenţie. Nu există posibilitatea de a împiedica
răspândirea acestui virus. Probabil că toţi cei de la CNN l-au luat deja.
El, infectat? A clipit neîncrezător.
― Asta e… nu se poate. Nu simt că aş avea ceva.
― Asta pentru că are o perioadă de latenţă de trei săptămâni. Crede-mă,
dacă nu se rezolvă problema, peste două săptămâni o să începi să simţi ceva.
― Şi nu crezi că lumea ar trebui să ştie?
― De ce? Ca să între în panică şi să fugă pe dealuri? Îţi jur, Mike, dacă te
văd privind mai ciudat la cineva în emisiuni, cu mâna mea te ucid! Mă auzi?
A izbucnit ea roşie la faţă.
El a lăsat paharul pe blat şi s-a sprijinit de dulap ca să rămână în picioare.
― Bine, bine, linişteşte-te.
Însă ceea ce îi spusese ea părea absurd. Nu reuşea să-şi dea seama de ce,
dar ceva nu se potrivea.
― Cred că e vorba de o greşeală. Imposibil să se întâmple aşa ceva. Nu ştie
nimeni de asta?
― Ba ştiu preşedintele, membrii cabinetului, câţiva membri ai
congresului. Jumătate dintre guvernele lumii. Şi nu e nicio greşeală. Am
efectuat chiar eu unele teste. În ultimele douăsprezece ore, am examinat
modelul computerizat. Asta este, Mike. Am ajuns în situaţia pe care speram
să nu o întâlnim.
S-a lăsat să cadă într-un fotoliu, şi-a rezemat capul de spătar, închizând
ochii şi înghiţindu-şi nodul din gât.
Mike s-a aşezat invers pe un scaun de la masă şi multă vreme niciunul
dintre ei nu a vorbit. Aerul condiţionat a pornit automat şi, printr-un gură
din tavan, i-a suflat aer rece prin păr. Theresa deschisese ochii şi privea în
gol spre tavan, pierdută.
481
 ― Ia-o cu începutul, a îndemnat-o el. Povesteşte-mi tot.

Electroencefalograma prezenta o problemă.

Nu era adevărat ce vedea. Şi-a dat seama că în mintea celui care dormea
pe scaun se întâmpla ceva ciudat, dar omul de ştiinţă numit Bancroft dorea
să elimine orice alternativă posibilă.
A oprit aparatul, a reconectat cei doisprezece electrozi şi l-a pornit din
nou. Pe ecran se derulau unde tipice pentru activitate cerebrală conceptuală.
Acelaşi lucru. Era convins. Acelaşi lucru ca mai devreme. Nu apăreau unde
perceptive.
A verificat celelalte monitoare. Culoarea feţei, mişcarea ochilor,
temperatura la nivelul pielii. Nimic. Absolut nimic de care să se agaţe.
Thomas dormea de două ore. Respira profund, iar trupul i se înmuiase pe
scaun. Nu încăpea niciun dram de îndoială, omul nu mai era pe lumea asta.
Dormea.
Dar indicaţiile tipice se opreau aici. Temperatura pielii nu se modificase.
Ochii nu intraseră în faza de mişcare rapidă. Semnăturile de pe
electroencefalogramă nu indicau nici urmă de semnătură perceptivă.
I-a dat ocol pacientului, derulând în minte o listă de elemente care
trebuiau verificate pentru a găsi o explicaţie.
Nici una.
S-a dus în birou şi, folosind numărul direct pe care îl primise, l-a sunat pe
directorul CIA.
― Grant.
― Bună ziua, domnule Grant. Bancroft, cu băiatul tău, te deranjează.
― Şi?
― Cred că avem probleme.
― Cum adică?
― Adică, băiatul ăsta nu visează.
― Cum se poate asta? Există asemenea cazuri?
― Nu prea des. Şi nu pe perioade atât de lungi. E clar, doarme. Şi prezintă
o activitate cerebrală intensă. Dar ceea ce se petrece în mintea lui nu
seamănă cu nimic din ceea ce am mai văzut. Judecând după monitoare, aş
spune că e treaz.
― Parcă spuneai că doarme.
― Da, doarme. De aici şi problema.
― Vin acolo. Ţine-l aşa, să viseze în continuare.
482
Grant a închis înainte ca Bancroft să-l poată corecta.
Thomas Hunter nu visa.

483
 9

Ca prin vis, undeva la marginea conştiinţei, Rachelle a auzit strigătele

intonate, acoperind cântecul lui Samuel şi încercările lipsite de speranţă
făcute de Marie de a-l face să nu mai falseze. Însă subconştientul ei fusese
pregătit zi şi noapte să deosebească acel strigăt îndepărtat de orice alt sunet.
A tresărit şi a sărit în picioare, încordându-şi auzul.
― Samuel, linişte!
― Ce s-a întâmplat? A întrebat-o Marie, apoi a auzit şi ea strigătele
tremurătoare. A, tata!
― Tata, tata! A exclamat Samuel.
Locuiau într-o casă de lemn, mare şi de formă circulară, care avea etaj.
Fiecare avea uşi care dădeau în afară şi constituiau mândria şi bucuria lui
Thomas. Acum lacul era înconjurat de aproape zece mii de case, majoritatea
aşezate printre copacii retraşi faţă de porţiunea lată ce fusese defrişată în
jurul apei, dar niciuna nu avea uşi care să semene cu cele ale casei lui. Se
lăuda cu cea mai bună uşă dublă cu balamale din ţinut şi era unică, pentru că
se putea mişca în ambele sensuri, permiţând rapid atât intrarea, cât şi
ieşirea.
Etajul, unde dormeau, avea o uşă care se închidea normal. Dădea spre o
alee care făcea parte dintr-un labirint de pasarele suspendate care legau
multe case. Parterul, unde acum Rachelle punea ghiveci fierbinte în
castroane de cositor, se mândrea cu acea uşă cu articulaţie dublă.
Balamalele, confecţionate din piele, acţionau şi ca un fel de arc, acesta
ajutând la închidere.
Marie, fiind la paisprezece ani cea mai mare şi iute, a ajuns prima la uşă şi
a ieşit pe ea.
Samuel a pornit imediat după ea. Prea departe în spate. Sau prea aproape.
În orice caz, când uşile au fost eliberate de Marie, s-a trezit cu ele în nas. A
fost lovit în frunte şi a căzut ca un sac de cartofi.
― Samuel! A exclamat Rachelle şi s-a lăsat în genunchi. Ce uşi blestemate!
Ai păţit ceva, copile?
Samuel s-a ridicat destul de greu în fund, apoi a clătinat din cap să se
dezmeticească.
― Hai! A strigat Marie. Repede!

484
 ― Întoarce-te şi ajută-ţi fratele, s-a răstit Rachelle la ea. L-ai trântit la
pământ cu uşile acelea!
Până să se întoarcă ea, Samuel s-a ridicat şi a ieşit în fugă pe uşă. De data
aceasta, ele au lovit-o pe Rachelle peste braţul drept, cât pe ce să o dărâme.
A scos un geamăt şi a alergat pe poteca pietruită, în urma copiilor.
Lovitura îi provocase o rană, a observat. O tăietură mică, dar nu asta o
preocupa acum. A ignorat dâra subţire de sânge şi a continuat să alerge.
Şiruri de femei şi copii goneau pe aleile care duceau spre poarta dinspre
care strigătele pe ton ascuţit deveneau tot mai puternice. Luptătorii
ajunseseră acasă. Singura întrebare era câţi dintre ei se întorseseră.
De o parte şi de alta a aleii creşteau viţe încolăcite de puroon, cu flori de
culoarea levănţicii, asemănătoare cu unele pe care Thomas le numea
bougainvilea, şi tufişuri mari de tawii, având flori cu petale albe şi catifelate,
fiecare dintre ele răspândindu-şi parfumul dulce în aer. Seamănă cu
gardenia, spunea el. Fiecare casă era înveşmântată în viţe înflorite,
respectând un plan general care dorea să transforme întregul sat într-o
grădină minunată. În acel fel, pădurenii se străduiau să imite cât de cât
pădurea colorată.
Simţind un nod în gât, Rachelle a continuat să fugă. Chiar dacă era poate
cel mai bun luptător dintre toţi, Thomas era şi comandantul oamenilor şi
primul care se repezea în bătălie, acolo unde era mai greu. Se întâmplase de
prea multe ori ca el să revină cărând cadavrul vreunui soldat căzut alături
de el. Norocul lui nu putea ţine la nesfârşit.
Iar ordinul dat de William privind pregătirile de evacuare îi făcuse pe
săteni să se frământe nespus de mult.
S-au strâns pe un drum lat de aproape douăzeci de metri, care mergea în
linie dreaptă de la poartă până la lac. Se înnopta, dar sătenii se pregătiseră
să sărbătorească întoarcerea Gărzii Pădurii. S-au îngrămădit la poartă,
sărind de fericire şi dansând. Lumea flutura torţe aprinse şi crengi
împodobite. Ostaşii erau călare, dar cum mamele îşi ţineau copiii pe umeri,
Rachelle nu prea reuşea să vadă.
Vacarmul a fost brusc dominat de glasul cuiva care a strigat. Era ajutorul
lui Ciphus – Rachelle ar fi recunoscut acea voce şi de la o sută de metri. Omul
încerca să îi dea pe oameni de o parte şi de alta a drumului, cum era obiceiul.
Mulţimea s-a potolit brusc şi s-a despărţit ca apele mării. Rachelle s-a
oprit, ţinându-i de mână pe Marie şi Samuel. Apoi l-a văzut pe Thomas în
locul lui obişnuit, călare pe armăsarul negru, conducându-şi oştenii, ale
485
căror rânduri se întindeau în spatele lui, până în pădure. S-a simţit cât se
poate de uşurată.
― Tată!
― Aşteaptă, Samuel. Întâi trebuie să-i cinstim pe cei căzuţi.
Sătenii s-au tras şi mai mult înapoi, lăsând un drum larg războinicilor.
Tropotul făcut de copitele cailor se auzea acum limpede.
Ciphus s-a apropiat de rândul din faţă al armatei şi Thomas a oprit
armăsarul. Preţ de câteva clipe, au schimbat câteva cuvinte. Spre dreapta lui
Rachelle, mii de oameni continuau să se alinieze de-a lungul drumului care
ducea spre lac, acum sclipind în razele lunii care se ridica pe cer. Acolo
trăiau aproape treizeci de mii de suflete, iar în zilele următoare, numărul lor
avea să ajungă la o sută de mii, deoarece aveau să sosească mulţi pentru a
participa la Adunarea anuală.
Ciphus părea să vorbească mai mult decât de obicei. Se întâmplase ceva
neplăcut. William insistase asupra gravităţii situaţiei când venise în sat cu o
zi în urmă şi le ceruse locuitorilor să se pregătească de evacuare, însă până
la urmă câştigaseră bătălia, nu? Doar nu se întorseseră să anunţe că Hoarda
era la doar o zi de marş în urmă.
Ciphus s-a întors încet spre mulţime. A rămas în aşteptare mult timp şi,
cu fiecare secundă care trecea, tăcerea s-a accentuat, până când Rachelle a
avut impresia că-i aude respiraţia. A ridicat ambele braţe în aer şi-a întors
faţa spre cer şi a început să geamă. Acela era jelitul tradiţional.
Da, Ciphus, dar câţi? Spune-ne câţi au pierit!
I s-au alăturat alte glasuri în acel plâns. Apoi, cu glas puternic, a
strigat:
― Au luat trei mii dintre fiii şi fiicele noastre!
Trei mii! Atât de mulţi?! Niciodată nu se pierduseră mai mult de o mie de
vieţi.
Bocetele au devenit ţipete de suferinţă care s-au rostogolit spre deşertul
înconjurător. După Thomas, ceilalţi războinici au descălecat, lăsându-se în
genunchi, au coborât capetele în pământ şi au plâns. Rachelle a căzut în
genunchi alături de ceilalţi, până când întreaga populaţie a satului a rămas
aşa pe marginea drumului, vărsând lacrimi pentru soţiile, mamele, taţii,
fiicele şi fiii care suferiseră pierderi atât de mari din cauza Hoardei. Doar
Ciphus a rămas în picioare, cu braţele ridicate într-un strigăt către Elyon.

486
 ― Alină-ţi copiii, Făcătorule de oameni! Ia-ţi fiicele la sân şi şterge-le
lacrimile. Fereşte-i pe fiii tăi de răul care pângăreşte ceea ce este sacru. Vino
şi ne mântuieşte, Elyon. Vino şi ne salvează, tu, care ne iubeşti sufletele.
Obiceiul de a mărita imediat văduvele cu bărbaţii liberi avea să fie
aproape ignorat. Nu erau suficienţi atâtor văduve. Muriseră prea mulţi.
Rachelle a simţit o strângere de inimă pentru cele care aveau să afle curând
că soţii lor se numărau printre cei trei mii.
Jelitul a continuat vreme de aproape un sfert de ceas, până când Ciphus
şi-a încheiat rugăciunea. Apoi şi-a coborât braţele şi peste mulţimea care
acum stătea în picioare s-a lăsat liniştea.
― Pierderile noastre au fost mari. Dar ale lor au fost şi mai mari. Cincizeci
de mii dintre oamenii Hoardei şi-au găsit soarta meritată în această zi!
Din rândurile mulţimii s-a auzit un tumult. Pământul s-a cutremurat de
urletele lor guturale, pornite atât din groaza stârnită de pierderile
înregistrate, cât şi din ura faţă de Hoardă, dar şi din setea lor de victorie.
Thomas a urcat din nou în şa şi a îndemnat calul să înainteze pe drum.
Uneori, în asemenea momente, saluta mulţimea din cap sau ridicând mâna,
însă în acea seară a simţit nevoia de a păşi cu sobrietate.
A găsit-o din ochi pe Rachelle, care a fugit spre el împreună cu Samuel, şi
Marie. S-a aplecat din şa şi a sărutat-o pe buze.
― Raza mea de soare, a rostit el.
― Curcubeul meu, i-a răspuns ea, simţindu-se ispitită să îl tragă jos de pe
cal chiar atunci.
El a simţit gestul ei incitant şi a zâmbit. Schimbul lor de gesturi era
înviorător tocmai datorită sincerităţii lui. Iar ea aprecia enorm sinceritatea.
― Mergi alături de mine.
Thomas a sărutat-o pe Marie şi a surâs.
― Eşti la fel de frumoasă ca mama ta.
Apoi l-a ciufulit pe Samuel.
Au păşit de-a lungul şirurilor de oameni care îi ovaţionau, el în şa, iar
Rachelle, Samuel şi Marie păşind mândri de-a dreapta lui. Însă pe faţa lui
persista o expresie încordată. Gândurile nu-i erau chinuite doar de preţul
plătit în bătălie.
În momentul când a ajuns la malul lat şi nisipos al lacului, Thomas a
descălecat, a lăsat calul în seama grăjdarului său şi s-a întors către
locotenenţi.

487
 ― Mikil şi William, ne întâlnim imediat ce ne îmbăiem. Suzan, să îi aduci
pe Ciphus şi pe toţi membrii Consiliului pe care îi poţi găsi. Dar imediat.
A sărutat-o apoi pe frunte pe Rachelle.
― Avem nevoie de înţelepciunea ta, iubito. Să ni te alături.
I-a strâns în braţe pe Samuel şi pe Marie şi le-a şoptit ceva la ureche. Ei s-
au îndepărtat în fugă, sigur pregătiţi să facă vreo năzbâtie.
Thomas a luat-o pe Rachelle de mână şi a condus-o spre unul dintre cele
douăzeci de chioşcuri deschise din care se vedea un amfiteatru mare, tăiat
din grosul pădurii. Lacul se găsea la două sute de metri depărtare, dincolo de
o fâşie de nisip alb şi curat. De-a lungul anilor curăţaseră pădurea şi, pe
măsură ce satul se extinsese, lărgiseră şi plaja prin reamplasarea caselor
care stătuseră aşezate cândva lângă lac, aşa cum fusese şi a lor. În locul lor
plantaseră iarbă bogată şi deasă şi peste două mii de copaci care înfloreau,
dispuşi cu grijă în arce concentrice coborând spre nisip. Sute de tufe de
trandafiri şi trifoi alb erau presărate prin iarbă în grupuri îngrijite, cu bănci
pentru cei care doreau să se aşeze. Acel capăt al lacului fusese aranjat ca un
parc-grădină demn de un rege.
Apele lacului nu erau folosite la băut sau spălat – acea apă provenea din
izvoare –, ci doar la îmbăiere, şi doar fără săpun. Malul lacului era păstrat
pentru sărbători organizate noaptea, şi care se desfăşurau în jurul unui foc
de tabără uriaş, făcut într-un loc special.
Thomas şi Rachelle trebuiau să fie în mod firesc printre primii la
sărbătorire, dans, cântat şi istorisit poveşti despre iubirea lui Elyon,
eveniment care se prelungea până noaptea târziu. Însă în acele momente
mintea lui era tare departe de asemenea lucruri.
― Thomas, ce s-a întâmplat?
― E vorba de Pădurea de Sud. S-ar putea să o pierdem.

Cufundat în gânduri, a păşit agitat de-a lungul balustradei chioşcului. De

fiecare stâlp al acestuia era prinsă o torţă care ardea. Pe mal, cei care
sărbătoreau râdeau plini de voioşie. Un şir lung de dansatori, îmbrăcaţi în
straie din ţesături confecţionate din frunze de culoare verde închis şi flori
albe, îşi împreunaseră mâinile şi se mişcau în cercuri graţioase în jurul
focului de tabără. Erau cu siguranţă binedispuşi de vin şi delectaţi de
mâncăruri. Pe apa lacului, lumina lunii strălucea într-un fuior lung.
Poporul lui aştepta de foarte multă vreme mântuire din partea lui Elyon.
Născociseră o mie de poveşti despre modul în care îi va scăpa în cele din
488
urmă de Hoardă. Avea să se ridice din lac, inundând deşertul ca să îi înece pe
oamenii aceia? Ori va apărea călare pe un cal impunător, alb, ca să-i conducă
într-o bătălie supremă prin care să cureţe o dată pentru totdeauna pământul
de acele lepădături?
Thomas s-a întors către bătrânii înţelepţi şi către locotenenţii lui.
― Dacă există două armate, ar putea exista şi trei. Altfel, Ciphus, nu aş
şovăi să pornesc în astă-noapte împreună cu cinci mii de oşteni în ajutorul
lui Jamous. Dar e un drum de cel puţin o zi – aşadar, trei zile dus şi întors.
Până acum, Hoarda nu ne-a atacat pe două fronturi. În cazul în care Garda
noastră părăseşte pădurea cât vin atât de mulţi să participe la Adunarea
anuală…
― A, nu vom schimba data Adunării, te asigur.
― Jumătate dintre forţele noastre escortează triburile. Ne-am dispersat
prea mult forţele. Dacă mai trimitem întăriri la Pădurea de Sud, riscăm să
rămânem fără apărare.
Mikil s-a ridicat în picioare.
― Permite-mi să plec împreună cu câţiva din Garda Pădurii. Jamous încă
luptă. Doar ai auzit vorbele curierului.
Curierul îi aşteptase la poartă cu ştiri proaspete din sud. Jamous rezista
cu vitejie atacurilor Hoardei. Prima acţiune de retragere fusese doar un truc
pentru a o atrage mai aproape de pădure, unde arcaşii lui aveau avantajul de
a se putea ascunde mai uşor. Luptau deja de trei zile.
― Câţi oameni vrei?
― Dă-mi cinci sute.
― Asta ne va slăbi forţele, s-a opus William. Peste mai puţin de o
săptămână, aici se va strânge întreaga lume. Ce facem dacă Hoarda ne
slăbeşte ca să organizeze un asalt asupra pădurii noastre săptămâna
viitoare, când ne poate izbi pe toţi dintr-o lovitură?
― Are dreptate. Nu-ţi pot da cinci sute.
― Ai uitat de bombe, a spus Mikil.
Vestea privind uimitoarea lor victorie se răspândea cu repeziciunea unui
foc de câmpie. S-a uitat la Rachelle. Încă nu rămăseseră singuri, când avea să
afle adevărata ei reacţie faţă de faptul că începuse din nou să viseze. Cu toate
acestea, ce ar fi putut spune în urma unei asemenea victorii?
Ceea ce nu ştia nimeni era că el visase nu doar o dată, ci de două ori, a
doua oară când se opriseră să doarmă la revenirea din bătălie. Visase că
participa la o şedinţă specială convocată de preşedintele Statelor Unite şi
489
apoi un psiholog îl făcuse să adoarmă, în lumea lui de vis, în acele momente
stătea întins pe scaunul din laboratorul doctorului Bancroft.
Şi voia să viseze din nou, în acea noapte. Trebuia. Numai să o poată
convinge pe Rachelle să înţeleagă necesitatea acelui vis.
― Folosind praful cel negru, aş putea distruge Hoarda! A adăugat Mikil.
― Nu, în câmp deschis nu avem cum, a precizat William. Ucizi câţiva la
fiecare explozie, doar atât. Şi uiţi că nu avem nicio bombă gata.
― Atunci, trei sute de războinici.
― Bine, trei sute, a încuviinţat. Dar tu nu pleci. Trimite alt grup şi le spui
oamenilor să urmeze traseul pe care a mers curierul.
Se trimiteau tot timpul mesageri pe cai iuţi între păduri, într-un soi de
sistem de poştă, pe care îl iniţiase Thomas.
― Dacă aud că Jamous a câştigat bătălia înainte de a ajunge acolo, să se
înapoieze.
Ea l-a privit fix câteva momente, după care s-a întors să plece.
― Îmi pare rău, Mikil, ştiu ce înseamnă Jamous pentru tine, dar am nevoie
să fii aici.
S-a oprit, apoi a pornit fără să scoată vreun cuvânt.
Thomas a făcut semn cu capul spre ea.
― William, însoţeşte-o. Suzan, organizează o verificare a perimetrului
pădurii. Să ne asigurăm că Hoarda nu pândeşte pe acolo.
Au dispărut amândoi.
― Chiar crezi că ar încerca aşa ceva? L-a întrebat Rachelle.
― Acum o lună, nu, dar au început să fie mai iscusiţi în modul cum atacă.
Martyn i-a făcut să se schimbe.
― Aşadar, ne-am înţeles, a conchis Ciphus.
Înţeleptul şi-a netezit barba albă şi lungă. Era unul dintre cei mai
vârstnici membri ai consiliului, având şaptezeci de ani. Îmbăierea în apele
lui Elyon nu oprea procesul de îmbătrânire.
― Adunarea se va desfăşura aşa cum am plănuit, peste cinci zile.
― Da.
― Indiferent de soarta Pădurii de Sud.
― Crezi că oamenii de acolo vor ceda?
― Nu. A căzut vreuna dintre pădurile noastre? Dar, dacă una va fi cucerită,
atunci avem motive şi mai întemeiate să ţinem Adunarea.
― Aşa spun şi eu.

490
 Thomas s-a uitat la soţia lui. Era doar cu câţiva ani mai tânără decât el,
dar arăta pe jumătate cât vârsta dobândită de el în urma atâtor bătălii. Nu
avea niciun motiv de îndoială că ea ar fi putut deveni un comandant
incredibil. Dar era şi mamă. Şi soţia lui. Gândul de a o expune primejdiei de
moarte pe câmpul de luptă îl îngrozea.
S-a apropiat de ea şi şi-a lipit palma de obrazul ei.
― Ţi-am spus în ultima vreme cât de frumoasă eşti?
S-a aplecat şi a sărutat-o pe buze, în vreme ce restul îi urmăreau în tăcere.
Romanţa devenise religia lor şi o practicau în fiecare zi. Când cineva rătăcea
prin deşert şi nu se scălda în apa lui Elyon, amintirile lui despre pădurea
colorată şi despre iubirea pe care Elyon le-o arătase în vechiul lac se ştergea
parţial. Însă aici, în pădure, amintirile persistente îi îndemnaseră pe Ciphus
şi pe membrii Consiliului să organizeze ritualuri menite să preamărească
acele amintiri. Marea Romanţă consta din reguli şi sărbătoriri, dar şi din
tradiţii cu rolul de a-i împiedica pe oameni să rătăcească drumul cel drept.
Modul în care soţul ori soţia îşi exprimau iubirea faţă de perechea sa făcea
parte din acea romanţă.
― Iubirea ta face faţa să-mi strălucească, a glăsuit Rachelle, clipind.
Thomas a sărutat-o din nou.
― Ciphus, ce-mi poţi spune despre Cărţile de Istorii? A întrebat el,
întorcându-se de la soţia lui. Se spune că există încă. Ai auzit de ele?
― Nu avem deloc nevoie de Cărţile de Istorii. Noi avem lacurile.
― Sigur. Dar crezi că ele mai există?
Ciphus l-a privit pe sub sprâncenele stufoase.
― Nu sunt cărţi pe care să şi le dorească cineva. Au fost ascunse de noi cu
multă vreme în urmă, şi pe bună dreptate.
― N-am ştiut că le urăşti atât de mult. Întrebam, pur şi simplu, dorind să
ştiu dacă ai idee despre ele.
― Iar interesul subit faţă de istorii… Te-a mai preocupat acest lucru şi
înainte, a intervenit Rachelle. E vorba de visele tale, da?
― Nu e ceea ce-ţi închipui, dar ai dreptate. Acolo nimic nu s-a schimbat.
Când m-am trezit la Bangkok, nu trecuse decât o noapte!
S-a apropiat de balustrada chioşcului şi a privit oamenii sărbătorind,
acum încinşi în dans şi cânt.
― Ştiu că sună ciudat, dar s-ar putea să întâmpinăm necazuri mari. Au
nevoie de mine acolo, a adăugat, întorcându-se spre ea.
― Ce este acest Bangkok? A întrebat Ciphus.
491
 ― Lumea din visele lui, i-a explicat Rachelle. Crede că pleacă în alt loc şi că
trăieşte în istoriile antice, înainte de Marea Înşelătorie. Îşi închipuie că poate
stopa virusul care a dat naştere unor vremuri de năpastă. Înţelegi acum de
ce este atât de important rambutanul, Thomas? O dată – doar o dată – ai
dormit fără să fi mâncat fructul şi mintea ta a luat-o razna. Scandalos!
― De aceea te interesează Cărţile de Istorii? S-a interesat Ciphus. Ca să
salvezi o lume din vis?
Thomas a strâns între degete rana de la umăr. Suzan o bandajase cu
ierburi şi cu o frunză mare de leac. Înotul în lac avea să-i facă bine, dar rana
adâncă avea să se vindece după ceva vreme.
― Vezi rana asta? Nu am căpătat-o în lupta cu Hoarda. E din lumea visului
meu.
― Dar lumea aceea sigur nu este reală, a zis înţeleptul. Ori este?
― Nu ai ascultat mai devreme, când am vorbit despre pulberea neagră?
Nu ştiu cât de reală este, dar tăietura de la umăr este cât se poate de
adevărată.
― Atunci, Elyon se foloseşte de mintea ta ca să ne ajuţi, a continuat
Ciphus. Dar dacă sugerezi că visele pe care le foloseşte sunt reale, asta este
cu totul altceva.
― Numeşte asta cum doreşti. Umărul mă doare la fel de mult.
― Thomas, te rog, a vorbit Rachelle, plimbându-şi degetele prin părul lui.
Se poate să fi căpătat rana aceea în lupta cu Hoarda, şi nici nu ţi-ai dat
seama. Da? Fascinaţia faţă de istorii l-a împins pe Tanis să ajungă în pădurea
neagră.
― Ba nu. Nu vreau să am asta pe cap. Obsesia lui exista înainte ca eu să
încep a visa. Tanis a ales din proprie iniţiativă.
― Iar acum alegi şi tu, a spus ea, şi şi-a retras mâna. Nu vreau să mai
visezi.
― Dar dacă renunţând la vise îmi voi pune viaţa în pericol? Acolo se
moare! Virusul mă va ucide. Oamenii de acolo se bizuie pe mine, dar la fel de
mult însăşi existenţa mea poate depinde de priceperea mea de a împiedica
propagarea virusului!
― Nu. Nici nu vreau să aud aşa ceva. Sigur că depind de tine. Fără tine, nici
nu ar exista!
― Vrei să-mi primejduieşti viaţa?
― Ultima oară când ai visat, noi am murit cu toţii.

492
 Au rămas faţă în faţă, uitând cu totul de romanţă. El i-a înţeles aversiunea.
Dar ce spusese? Nu vreau să te mai ştiu iubind altă femeie în visele tale câtă
vreme eu alăptez copilul tău. Ceva de felul acesta. Încă era geloasă pe
Monique.
― Visele astea mi se par nişte absurdităţi, a spus Ciphus. Simt de acord cu
Rachelle. Nu ai niciun folos visând, dacă-ţi pierzi minţile în ele. Dar dacă vrei
cu orice preţ să afli despre Cărţile de Istorii, atunci ar trebui să stai de vorbă
cu un bătrân, Jeremiah, de la Pădurea din Sud. Cred că a sosit.
Jeremiah din Sud? Bătrânul care a fost cândva un scabios? Era unul dintre
foarte puţinii care veniseră şi se scăldaseră în lac de bunăvoie. Multe dintre
lucrurile despre locuitorii deşertului le aflase de la el. Însă nu adusese
niciodată vorba despre Cărţile de Istorii.
― Şi acum se află aici?
― Pentru Adunare, a încuviinţat înţeleptul, înclinând din cap.
― Thomas.
A rămas faţă în faţă cu Rachelle. Îi arunca una dintre acele priviri pentru
care o adora, o căutătură aprigă, care ameninţa fără să arunce nicio bănuială
asupra iubirii ei.
― Te rog să-mi spui că, drept dovadă de iubire, vei mânca zece fructe de
rambutan imediat şi vei uita pe vecie prostia asta.
― Zece? A făcut el, zâmbind. Vrei să mi se aplece? O să gem toată noaptea.
Aşa este întâmpinat un războinic demn de laudă?
Treptat, pe buzele ei a înflorit un zâmbet discret.
― Atunci, un fruct. Şi promit să te fac să-l înghiţi cu un sărut care-ţi va
învârti mintea.
― Da, foarte ispititor, a recunoscut el şi a întins mâna să-i prindă degetele.
Nu vrei să dansezi?
Ea l-a prins de mână şi s-a rotit spre el.
― Nu ţin defel să mă amestec în treburile îndrăgostiţilor, dar e vorba de
ceva mai serios, a intervenit Ciphus.
― Întotdeauna apare câte ceva serios, a zis Thomas. Despre ce este vorba?
― Provocarea.
Ştia deja încotro bătea bătrânul.
― Justin?
― Da. Nu mai putem îngădui ca erezia lui să se răspândească. După
cuviinţă, trei înţelepţi au cerut o anchetă în faţa oamenilor, aşa cum
îngăduie legea. Eşti de acord?
493
 ― Mi-a nesocotit autoritatea cu un prilej. Mi s-ar părea firesc să fiu de
acord.
― Şi eşti?
Thomas a surprins privirea Rachellei. Ea îi spusese cândva că Justin nu
prezenta pericol şi că, dacă i se dădea importanţă, asta nu făcea decât să-i
sporească popularitatea. Pe vremea aceea, se declarase de acord. Deşi nu ar
fi recunoscut în faţa lui Mikil şi a celorlalţi ca ea, Thomas încă îl respecta pe
acel bărbat.
Era cu siguranţă cel mai bun soldat pe care îl avusese vreodată sub
comandă, motiv pentru care Mikil probabil îl detesta atât de mult.
Pe de altă parte, nu se putea nega purtarea lui de-a dreptul eretică. Pace
cu Hoarda. O absurditate fără seamăn.
― Chiar este atât de primejdios? A întrebat, mai mult de dragul lui
Rachelle decât din dorinţa de a afla adevărul. Se bucură de o popularitate
deosebită. O provocare presupune consecinţe grave.
― Dar jignirea proferată de el e tot mai gravă. Socotim că modalitatea cea
mai potrivită de a rezolva problema este să o nimicim acum, să dăm un
exemplu de ceea ce înseamnă să îndemni la trădare.
― Dar dacă va câştiga?
― I se va îngădui să rămână, desigur. Dacă refuză să-şi schimbe părerea şi
pierde, va fi exilat, aşa cum cere legea.
― Bine, a zis Thomas şi s-a întors, cu gând să plece.
Aceea nu era grija lui cea mai mare.
― Ştii că dacă poporul nu poate hotărî, atunci se ajunge la o luptă în
arenă, a amintit Ciphus.
― Şi? A replicat, răsucit spre înţelept.
― Am dori ca tu să aperi Consiliul dacă Justin trebuie înfrânt prin luptă.
― De ce eu?
― Mi se pare firesc, după cum singur ai spus. Justin a întors spatele Marii
Romanţe şi ţi-a întors spatele şi ţie, comandantul lui. Dacă am numi pe
altcineva în afară de tine, oamenii ar putea crede că nu ai curajul necesar.
Provocarea noastră nu va avea nicio valoare dacă nu este susţinută de tine.
Am dori să fii de acord cu lupta în cazul în care nu se ajunge la o hotărâre.
― Lupta asta nu are niciun rost, a afirmat Rachelle. Cum să lupţi cu Justin?
Doar a stat alături de tine vreme de cinci ani. Ţi-a salvat viaţa de mai multe
ori. Prezintă o primejdie pentru tine?
― În lupta corp la corp? Iubita mea, tot ce ştie a învăţat de la mine.
494
 ― Şi a învăţat perfect, din câte am auzit.
― Nu a purtat nicio luptă de mulţi ani. Şi poate mi-a salvat viaţa, dar mi-a
întors şi spatele, fără a mai vorbi de Marea Romanţă, aşa cum pe drept
cuvânt a sugerat Ciphus. De însuşi Elyon. Ce vor crede oamenii dacă aş
abandona până şi unul dintre reazemele credinţei? Pe de altă parte, sunt
convins că nu va avea loc nicio luptă, a rostit el, apoi s-a uitat drept în ochii
lui Ciphus şi a adăugat: Accept.

495
 10

Hoarda a incendiat Pădurea de Sud la vreme de noapte, după trei zile de

luptă în care sorţii au înclinat de o parte şi de alta. Aşa ceva nu se mai
întâmplase până atunci, în parte deoarece Garda Pădurii rareori îi lăsa pe
duşmani să ajungă suficient de aproape pentru a avea un asemenea prilej.
Însă asta fusese înainte de apariţia lui Martyn. Soldaţii lui dăduseră foc
copacilor cu săgeţi aprinse trase de la două sute de metri din deşert. Nu
numai că foloseau focul, dar reuşiseră să-şi confecţioneze şi arcuri.
Lui Jamous şi celor care-i mai rămăseseră le-a luat patru ore să
domolească flăcările. Cu ajutorul lui Elyon, Hoarda nu mai declanşase şi alt
incendiu, astfel încât cei din Garda Pădurii reuşiseră să prindă o oră de
somn.
Jamous stătea acum pe un deal ce domina pădurea pârjolită. Dincolo de
ea se afla deşertul plat, albicios, iar acum, în lumina ce creştea, vedea strânsă
armata Hoardei. Zece mii de oameni, mult mai puţini decât la începutul
bătăliei. Însă şi el pierduse şase sute, patru sute într-o ofensivă importantă
declanşată înainte de crepuscul, seara trecută. Alţi două sute fuseseră răniţi.
În acest fel, acum mai avea două sute de războinici întregi la trup.
Nu-i văzuse pe locuitorii deşertului luptând atât de eficient. Lăsau
impresia că-şi rotesc săbiile cu mai multă pricepere, până şi paşii lor păreau
mai hotărâţi. Apelau la manevre de învăluire prin flancuri şi se retrăgeau
când se simţeau copleşiţi numeric. Practic, nu-l văzuse pe generalul care
purta numele de Martyn, dar presupunea că el era cel aflat la conducerea
acelei armate.
Se zvonise despre marea victorie de la Trecătoarea Natalga, astfel că
oamenii lui ovaţionaseră. Însă realitatea de aici acţiona asupra minţii lui
Jamous ca un vierme. Încă o uşoară presiune din partea Hoardei, iar ei ar fi
fost copleşiţi.
În spatele lor, la nici cinci kilometri depărtare, se găsea un sat. Era al
doilea ca mărime dintre cele şapte sate, adăpostind douăzeci de mii de
suflete cu totul. Jamous fusese trimis pentru a-i escorta pe aceşti fideli
credincioşi ai lui Elyon la Adunarea anuală, când o patrulă se ciocnise cu
armata Hoardei.

496
 Sătenii aleseseră ca, în loc să traverseze deşertul fără nicio protecţie, să
aştepte înfrângerea severă a locuitorilor deşertului, siguri fiind că aceasta
era iminentă.
Până în urmă cu o zi, planul acesta păruse înţelept. Acum se treziseră
într-o situaţie cumplită. Dacă fugeau, Hoarda va arde întreaga pădure sau,
mai rău, îi va ajunge din urmă şi-i va ucide. Dacă rămâneau pe loc şi luptau,
exista posibilitatea să reziste până la sosirea celor trei sute de războinici
trimişi de Thomas, însă oamenii lui erau aproape epuizaţi.
S-a ghemuit pe o buturugă şi a analizat posibilele soluţii. Printre copaci se
vălătucea o ceaţă slabă. În spatele lui, şapte oşteni din garda lui personală
discutau molcom în jurul unui foc mocnit, încălzind apă pentru a-şi pregăti
un ceai de plante. Doi dintre ei erau răniţi, unul având arsuri la o pulpă, iar
celălalt, o mână strivită după ce primise o lovitură cu capătul bont al unei
seceri. Cei doi îşi ignorau suferinţa, deoarece ştiau că şi Thomas de Hunter
ar fi făcut la fel.
S-a uitat la pana roşie legată de cot şi gândul i-a fugit la Mikil. Smulsese
două pene de la un papagal şi îi dăduse şi ei una să o poarte. Când se va
întoarce acasă, o va cere în căsătorie. Nu exista nicio femeie pe care să o
iubească şi s-o respecte mai mult. Dar ea ce va face?
Jamous s-a încruntat. A hotărât să lupte. Vor purta lupta deoarece făceau
parte din Garda Pădurii.
Cei din spatele lui amuţiseră. Fără să se întoarcă, le-a vorbit făcând semn
către deşert.
― Markus, îi vom lovi în flancul de nord folosind douăzeci de arcaşi.
Restul mă veţi urma într-un atac dinspre pajiştea de la sud, la care nu se
aşteaptă nicidecum.
Niciun răspuns.
― Markus, a zis el, şi s-a întors.
Oamenii lui priveau cu ochii mari la trei bărbaţi care intraseră călare în
tabără. Cel care îi conducea era pe un cal alb, care a pufnit şi a început să
scurme pământul moale cu copita. Purta o tunică bej cu o curea bătută cu
ţinte şi o glugă care semăna cu acelea de la mantiile scabioşilor. Nu era o
îmbrăcăminte de luptă. De şa atârna o sabie în teacă.
Jamous s-a ridicat şi a rămas cu faţa la tabără. Oştenii lui păreau
neobişnuit de fascinaţi de ceea ce vedeau. De ce? Cei trei arătau ca nişte
pădureni rătăciţi, puternici, sănătoşi, genul de indivizi capabili să devină
războinici buni dacă ar fi puţin instruiţi, dar nimic nu-i făcea deosebiţi.
497
 Apoi căpetenia lor a ridicat ochii ca de smarald către Jamous.
Justin din Sud.
Temutul luptător, care îl sfidase pe Thomas refuzând cea mai mare
onoare pe care i-o făcuse generalul, îşi petrecea acum zilele cutreierând prin
păduri cu ucenicii lui, dorindu-se un profet răspândind idei absurde care
dispreţuiau Marea Romanţă. Se bucurase cândva de mare popularitate, dar
preceptele sale foarte severe se dovediseră prea apăsătoare pentru mulţi,
chiar şi pentru unii neghiobi influenţabili care îl urmau cu supuşenie.
Cu toate acestea, bărbatul pe care îl avea în faţă ameninţa însăşi ţesătura
Marii Romanţe cu erezia lui, iar ideile lui căpătau tot mai multă tărie. Aşa se
vorbea. Mikil îi spusese cândva lui Jamous că, dacă îl va întâlni din nou pe
Justin, nu ar ezita să scoată sabia şi să-l ucidă pe loc. Ea bănuia că era
manipulat de druizii din deşert. Dacă Hoarda era duşmanul din exterior, cei
ca Justin, care defăimai Marea Romanţă şi vorbeau despre cedarea pădurii în
favoarea locuitorilor deşertului, erau inamicul dinăuntru.
Nu slujea la nimic faptul că Justin respinsese să fie înălţat la rangul de
general şi demisionase din Garda Pădurii în urmă cu doi ani, când Thomas
avusese cel mai mult nevoie de el.
Jamous a scuipat într-o parte, un obicei pe care îl deprinsese de la Mikil.
― Markus, spune-i acelui om să plece din tabăra noastră dacă vrea să
rămână în viaţă, a zis el, şi s-a dus către aşternutul făcut sul. Avem de purtat
un război.
― Tu eşti cel căruia i se spune Jamous.
Glasul bărbatului era calm şi scăzut. Trăda siguranţa de sine. Nici nu era
de mirare că îi vrăjise pe atât de mulţi. Se ştia că druizii Hoardei îi vrăjeau pe
ai lor cu vorbe mieroase şi magie neagră.
― Iar tu eşti cel numit Justin, a venit răspunsul. Şi ce dacă? Ne stai în cale.
― Cum să stau în calea voastră dacă mă aflu în pădurea mea?
Jamous a refuzat să se uite spre el.
― Sunt aici ca să-ţi salvez pădurea. Markus, încalecă şi adună oamenii.
Verifică dacă s-au îmbăiat cu toţii. Ne aşteaptă o zi lungă. Stephen, alege
douăzeci de arcaşi şi vino în partea de jos a taberei.
Oştenii lui au ezitat.
S-a răsucit.
― Markus!
Justin descălecase. Avea îndrăzneala de a-l sfida pe Jamous, şi s-a
apropiat de foc, rămânând acolo, cu gluga trasă de pe cap, lăsându-şi la
498
vedere părul castaniu, lung până pe umeri. Avea faţa unui războinic lăsat la
vatră. Toţi ştiau de priceperea lui ca soldat până la dezertarea din Gardă.
Însă ridurile experienţei lui erau înmuiate de ochii verzi şi sclipitori.
― Locuitorii deşertului vă vor distruge azi, a rostit Justin, întinzând mâna
spre foc, după care s-a uitat la ei. Dacă îi ataci, vor copleşi ce ţi-a mai rămas
din armată, vor pârjoli pădurea şi-i vor măcelări pe toţi oamenii mei.
― Oamenii tăi? Cei care trăiesc în pădurea asta sunt în viaţă datorită
armatei mele, a replicat Jamous.
― Da. V-am fost îndatoraţi mulţi ani pentru asta. Dar acum Hoarda e prea
puternică şi va zdrobi rămăşiţa ta de armată, la fel cum a zdrobit şi mâna
acestui om ieri, a spus şi a făcut semn către Stephen, cel lovit cu secera.
― Ai abandonat armata. Ce ştii tu despre războaie?
― Eu port un alt fel de război.
― În numele cui? Al scabioşilor?
― Cât sânge vei vărsa? A întrebat Justin, întors cu faţa spre deşert.
― Atât cât hotărăşte Elyon.
― Elyon? A zis el, părând surprins. Şi pe scabioşi cine i-a făcut? Eu cred că
tot el.
― Vrei să spui că nu Elyon ne-a condus în lupta împotriva Hoardei?
― Nu. El v-a condus. Dar fără lac nu aţi fi şi voi la fel ca oamenii Hoardei?
De aceea, dacă ar fi să vă iau apa şi să vă împing în deşert, v-am sfârteca pe
voi în bucăţi, nu pe ei. Am dreptate?
― Spui cumva că eu aş fi unul dintre ei? Ori sugerezi că tu eşti de-al lor?
Justin a zâmbit.
― Spun de fapt că Hoarda pândeşte în fiecare dintre noi. Boala care
schilodeşte. Putreziciunea, dacă vrei. De ce nu porniţi război împotriva bolii?
― Ei nu vor leacul, a zis Jamous şi s-a prins de cornul şeii şi a urcat fără să
se folosească de scări. Hoarda poate fi lecuită doar cu ceea ce ne-a dat Elyon.
Săbiile.
― Dacă insişti să ataci, poate ar fi mai bine să mă laşi pe mine să-ţi conduc
oamenii. Aşa am avea mai multe şanse de reuşită. Nu pentru că tu nu te-ai
pricepe, nicidecum, a adăugat, făcând semn cu ochiul. Te urmăresc de când
ai veni, şi eşti foarte bun. Unul dintre cei mai buni. Ar mai fi şi Thomas,
desigur, dar eu cred că eşti cel mai bun pe care l-am văzut în ultima vreme.
― Şi totuşi mă insulţi?
― Departe de mine. Doar că şi eu sunt foarte bun. Cred că aş câştiga acest
război şi socotesc că aş putea să o fac fără să pierd niciun om.
499
 Justin avea o calitate ciudată. Spunea lucruri care, în mod obişnuit, l-ar fi
făcut pe Jamous să sară la luptă, dar le rostea cu o sinceritate atât de
dezarmantă şi cu o atitudine atât de puţin bătăioasă, încât celălalt s-a simţit
tentat în acele momente să îl bată amical pe spate, aşa cum ar fi procedat cu
un prieten, şi să-i spună: „Bravo, de acord, meştere.”
― Asta e propunerea cea mai arogantă de care am avut parte vreodată.
― Înţeleg, aşadar, că vrei să porţi bătălia fără mine.
― Markus, acum! A ordonat scurt Jamous, întorcându-şi calul.
― Atunci, cel puţin fii de acord cu următoarele. Dacă te scap eu singur de
această armată a Hoardei, mergi cu mine într-un marş al victoriei prin Valea
Elyon, către partea de răsărit a satului.
Oştenii începuseră să încalece, dar s-au oprit, însoţitorii lui Justin nu se
clintiseră de pe cai. Acea propunere nebunească nu-i surprinsese câtuşi de
puţin.
Din ochii lui Justin a dispărut orice undă de glumă. S-a uitat din nou direct
în ochii celuilalt, cu un aer poruncitor. Aşteptând răspuns.
― De acord, a rostit Jamous, mai curând dorind să scape de acel om decât
să ia în serios propunerea lui.
Justin l-a privit fix în ochi vreme îndelungată. Apoi, parcă dându-şi seama
că timpul gonea din urmă, s-a aruncat în şa, a rotit calul şi a dispărut fără să
mai arunce vreo privire în urmă.
Jamous s-a întors, gata de plecare.
― Stephen, arcaşii. Grăbeşte-te cât mai suntem pe lumină.

Îndemnându-şi calul la galop, Justin i-a condus pe Ronin şi Arvyl printre

copaci. Cei doi abia de puteau ţine pasul, cu toate că el nu-şi forţa armăsarul,
aşa cum făcea atunci când era singur. În afară de Ronin şi Arvyl mai erau şi
alţii – mii care îi strigaseră numele în momente importante. Însă
popularitatea lui se ştersese în ultimul timp. Oamenii aceia erau
schimbători, lăsându-se influenţaţi de sentimentele momentului.
Spera că se mai bucura de suficientă recunoaştere. Înţelegerea lui cu
Martyn depindea cel puţin în parte de abilitatea lui de a-i oferi un grup, aşa
cum era planul.
Viaţa de paria îşi avea preţul ei. Câteodată, abia reuşea să reziste durerii.
Una era să pătrunzi în societate ca orfan, aşa cum fusese cazul lui, şi alta să
fii respins pe faţă, aşa cum i se întâmpla acum mereu.

500
 Uneori, nu înţelegea de ce Elyon nu-i pedepsea pe toţi cu sabia lui. Marea
Romanţă pe care o practicau ei nu semăna nicidecum cu romanţa lui Elyon.
Acum, soarta lor se găsea în mâinile lui. Dacă ar fi ştiut adevărul, l-ar fi
ucis pe dată, înainte de a avea prilejul de a face ceea ce trebuia.
― Justin, aşteaptă! A strigat Ronin din urma lui.
Ajunseseră la un pâlc de pomi fructiferi. Şi-a oprit calul.
― Ce e prieteni, vreţi un mic dejun?
― Domnule, ce ai de gând? Doar nu poţi înfrânge întreaga Hoardă singur!
Menţinând calul la trap, Justin şi-a scos din teacă sabia cu mânerul de
culoarea perlei, s-a întins în faţă, a fluturat lama armei pe deasupra capului
cu o mişcare care a imitat oarecum numărul opt, apoi, trăgând de hăţuri, şi-a
înfrânat calul.
Unu, două, trei fructe mari şi roşii au picat din pom. Le-a prins pe rând şi
a aruncat câte unul spre Ronin şi Arvyl.
― Poftim!
A muşcat cu poftă din nectarul dulce. Zeama i s-a scurs pe bărbie. Şi-a
vârât sabia înapoi în teacă. Fructul căruia îi va duce lipsa.
Ronin a surâs şi a luat o muşcătură din fruct.
― Serios.
Calul lui Justin a bătut cu copita în pământ. Treptat, zâmbetul i-a dispărut
de pe faţă. S-a uitat în depărtare, spre pădure.
― Vorbesc serios, Ronin. Nu ai auzit când am spus că nivelarea deşertului
cu un singur cuvânt este ceva ce se poate face cu inima, nu cu sabia?
― Ba ascultam. Dar acum nu suntem la o şezătoare în jurul focului de
tabără, la care participă câteva suflete pierdute care vor să descopere un
erou. Acum e vorba de armata Hoardei.
― Te îndoieşti de mine?
― Te rog, Justin. După cele ce-am văzut?
― Dar ce aţi văzut?
― Te-am văzut în fruntea a o mie de războinici prin deşertul Samyrian,
având în faţă douăzeci de mii de oameni ai Hoardei şi tot pe atât în urmă. Te-
am văzut doborând o sută de duşmani de unul singur, şi plecând mai
departe fără nicio zgârietură. Te-am auzit vorbind deşertului şi copacilor şi
am văzut cum te ascultau. Îmi pui la îndoială încrederea pe care o am în
tine?
Justin l-a privit în ochi.

501
 ― Eşti cel mai mare războinic de pe acest tărâm, a continuat Ronin. Mai
măreţ decât Thomas de Hunter. Dar nimeni nu poate lupta singur cu zece
mii. Nu mă îndoiesc, dar întreb ce ai vrut să spui.
Justin nu l-a slăbit din ochi un timp, apoi a început să zâmbească.
― Ronin, dacă aş fi avut un frate, m-aş fi rugat să fie exact ca tine.
Era cea mai mare onoare pe care un om o putea acorda altuia. De fapt,
Ronin se îndoia de Justin, chiar întrebând, dar acum a rămas fără grai.
Ronin şi-a plecat capul.
― Sunt servitorul tău.
― Nu, Ronin. Eşti ucenicul meu.

Billy şi Lucy i-au urmărit pe cei trei războinici dinapoia tufişului, abia
îndrăznind să respire. Aveau în mâini săbii de lemn pe care le ciopliseră
doar cu o zi în urmă. Sabia lui Lucy nu era la fel de ascuţită şi nici arătoasă ca
a lui Billy pentru că ea se chinuise să o modeleze cu mâna bolnavă. Era
suficient de bună ca să ţină lemnul proptit de picior, însă în rest, bucata
stafidită de carne era bună doar ca să arate cu ea sau să îl lovească pe Billy
în cap când devenea prea supărător.
Lui Billy îi venise ideea să se strecoare împreună afară din sat cât încă era
întuneric ca să participe la bătălie – sau măcar să tragă cu ochiul la ea.
Încercase să îl convingă pe Billy că era prea primejdios, că un copil de
nouă ani nu trebuia să privească Hoarda cea rea, iar gândul de a lupta
împotriva ei era de neconceput. Lucy nici nu crezuse că vor ajunge acolo, dar
el o trezise şi-l urmase, iar pe drum îi spusese în şoaptă toate obiecţiile pe
care le avea.
Acum se uita uimită la cei trei războinici călare, iar inima îi bătea suficient
de tare ca să sperie păsările din jur.
― Dar e… e el! A şoptit Billy.
Lucy s-a retras în tufiş. Puteau fi auziţi.
Cu ochii dilataţi de mirare, Billy s-a uitat la ea.
― Acela e Justin din Sud!
Lucy era prea îngrozită ca să îi ceară tăcere. Acela nu era Justin din Sud.
Nu purta straie de războinic. Nici nu era sigură dacă el exista. Auziseră toate
poveştile, dar asta nu însemna că putea cineva să facă tot ce se spunea
despre el.
― Jur că-i el! A susurat Billy. A ucis o sută de mii de scabioşi cu o singură
mână.
502
 Lucy s-a întins puţin în faţă ca să mai tragă o dată cu ochiul. Cei trei
semănau cu Roshuimii fermecaţi ai lui Elyon, despre care tatăl ei spunea că
vor nimici Hoarda într-o bună zi.

― Dar tu ce zici, Arvyl? A întrebat Justin. Ce părere ai de…?

S-a oprit la mijlocul propoziţiei. Ronin i-a urmărit privirea şi a văzut doi
copii, un băiat şi o fată, ghemuiţi la marginea luminişului, uitându-se de
după un tufiş spre ei.
Copiii îl priveau pe Justin, bineînţeles. Întotdeauna pe el. Copiii se lăsau
fascinaţi de el. Aceştia doi păreau gemeni, cu părul blond şi ochii mari şi
având zece ani, mult prea mici ca să se îndepărteze atât de mult de casă la o
asemenea oră.
Cu toate acestea, le înţelegea curiozitatea. Când se mai purtase vreo
bătălie atât de aproape de ei?
Justin ajunsese deja în altă lume, a gândit Ronin după ce i-a aruncat o
privire. Aşa i se întâmpla când vedea copii. Uita să mai fie războinic. Era tatăl
lor, indiferent ai cui ar fi fost. Ochii îi sclipeau, iar faţa i se lumina. Câteodată,
se întreba dacă Justin nu ar fi în stare să-şi dea viaţa pentru a redeveni copil,
să se dea huţa de crengile copacilor şi să facă tumbe pe o pajişte.
Acea iubire faţă de copii îl deruta mai mult decât oricare altă trăsătură a
lui Justin. Unii susţineau că ar fi druid. Şi se ştia destul de bine că ei îi puteau
înşela pe nevinovaţi cu câteva cuvinte plăcute. Lui îi era greu să deosebească
efectul pe care îl avea Justin asupra copiilor de speculaţiile că nu ar fi fost ce
părea.
― Bună ziua, a spus Justin.
Ambii copii s-au ascuns în tufiş. Bărbatul a coborât de pe cal şi s-a grăbit
într-acolo.
― Ieşiţi, vă rog. Veniţi, am nevoie de sfatul vostru, a zis, apoi s-a oprit şi s-
a lăsat pe un genunchi.
― Sfatul meu? A întrebat băiatul, scoţând capul.
Fata l-a prins de cămaşă şi l-a tras înapoi. Se vedea că nu era la fel de
curajoasă.
― Da, sfatul tău. În privinţa bătăliei de azi.
Cei doi copii s-au sfătuit în şoaptă, apoi au ieşit, băiatul, îndrăzneţ, fata, cu
fereală. Ronin a văzut că fiecare dintre ei avea o sabie de lemn. Fata era mai
scundă, iar mâna ei stângă era îndoită înspre spate la un unghi ciudat.
Diformitate.
503
 Justin a coborât ochii spre mâna fetei, apoi i-a urcat spre faţa ei. Un
moment, a lăsat impresia că e captivat de vederea copiilor. Aflată pe o
ramură deasupra lor, o pasăre a prins să cânte.
― Numele meu e Justin, iar… a început el, şi dintr-o singură mişcare, s-a
aşezat cu picioarele încrucişate. Pe voi cum vă cheamă?
― Billy şi Lucy, a răspuns băiatul.
― Ei, Billy şi Lucy, sunteţi cei mai curajoşi copii pe care i-am cunoscut
până acum.
Ochii băiatului au sclipit.
― Şi cei mai frumoşi, a adăugat.
Fata s-a foit de pe un picior pe celălalt.
― Prietenii mei, Ronin şi Arvyl, nu sunt convinşi că pot să nimicesc singur
Hoarda. Trebuie să mă hotărăsc, şi cred că aţi putea să-mi daţi nişte
îndrumări. Uitaţi-vă în ochii mei şi spuneţi-mi. Ce părere aveţi? Să atac
Hoarda?
Neştiind ce să răspundă, Billy s-a uitat la Ronin. Fata a răspuns prima.
― Da, a zis ea.
― Da, a spus şi băiatul. Sigur.
― Da! Ai auzit, Ronin? Arată-mi zece războinici încrezători ca ei doi şi-ţi
pun în genunchi întreaga Hoardă. Vino încoace, Billy. Vreau să strâng mâna
celui care a rostit ceea ce oamenii mari nu sunt în stare.
Justin a întins mâna, iar Billy i-a strâns-o cu o expresie de fericire pe faţă.
Justin i-a ciufulit părul, şoptindu-i apoi ceva ce a rămas neauzit de Ronin.
Însă amândoi copiii au râs.
― Lucy, vino, pentru că vreau să sărut mâna celei mai frumoase fecioare
din lume.
Ea a făcut un pas în faţă şi i-a întins mâna teafără.
― Nu aceea. Cealaltă.
Zâmbetul ei s-a micşorat. Încet, a coborât sabia. Acum ambele mâini îi
atârnau moale pe lângă trup. Justin a rămas cu privirea în ochii ei.
― Nu te teme, i-a spus el foarte încet.
Ea a ridicat mâna diformă, iar el i-a cuprins-o cu ambele palme. S-a
aplecat şi i-a sărutat-o cu delicateţe. Apoi i-a şoptit ceva la ureche.
În realitate, Lucy era îngrozită de Justin. Dar nu te teamă, ci de uimire. Nu
era sigură dacă se putea încrede în el. Ochii şi zâmbetul lui spuneau da, dar
ceva din înfăţişarea lui o făcea să-i tremure genunchii.

504
 Când i-a luat mâna şi i-a sărutat-o, şi-a dat seama că îi va observa
tremurul. În acea clipă, el s-a aplecat în faţă şi i-a şoptit ceva la ureche.
― Eşti foarte curajoasă, Lucy, a vorbit, iar glasul lui era moale şi a părut
să-i treacă prin trup. Dacă aş fi rege, aş vrea să am o fată ca tine. Să fii
prinţesă.
Apoi a sărutat-o pe frunte.
Fetiţa nu a înţeles de ce, dar a simţit lacrimi în ochi. Nu datorită celor
rostite sau pentru că o sărutase pe obraz. Era vorba de forţa vocii lui.
Magică. S-a simţit ca o prinţesă răpită de cel mai măreţ prinţ din regat, ca în
poveşti.
Doar că prinţul nu o alesese pe frumoasa prinţesă, ci pe ea, cea care avea
o mână diformă.
S-a străduit din răsputeri să nu plângă, dar îi venea greu şi, brusc, s-a
simţit stânjenită stând astfel în faţa lui Billy.
Justin i-a făcut cu ochiul şi s-a ridicat în picioare, încă ţinând-o de mână. A
pus celălalt braţ pe umărul lui Billy.
― Mergeţi acasă cât de repede puteţi. Spuneţi-le oamenilor că Hoarda va
fi nimicită astăzi. La amiază, vom mărşălui victorioşi prin Valea Elyon. Mă
pot bizui pe voi?
Copiii au dat afirmativ din cap.
I-a lăsat acolo şi s-a întors spre locul unde îl aştepta calul.
― Ce bine dacă am putea redeveni cu toţii copii, a grăit.
Apoi a sărit în şa şi a pornit la galop, traversând micuţul luminiş. A oprit
în apropierea copacilor şi a răsucit calul.
Dacă Lucy nu se înşela, vedea lacrimi pe faţa lui.
― Dacă aţi putea redeveni copii.
Apoi a dispărut printre copaci.

― Atenţie la flanc! A bubuit glasul lui Jamous. Ţineţi-i în faţă!

Markus şi-a îndemnat calul spre un grup de luptători din Hoardă şi de-
abia ajunse când un războinic duşman a descris o mişcare largă cu secera. S-
a lăsat rapid pe spate, făcându-se una cu spinarea calului. Secera a şuierat pe
deasupra lui. Ridicându-se, a retezat braţul duşmanului de la umăr.
Jamous s-a folosit de arc pentru a slobozi o săgeată în spinarea
războinicului care tocmai îl ataca pe Markus din spate. Duşmanul a scos un
urlet şi a scăpat sabia din mână.
― Înapoi! Înapoi! A strigat Jamous.
505
 Era cel de-al patrulea atac din acea dimineaţă, iar strategia folosită dădea
roade exact cum gândise. Dacă măcinau în continuare flancurile, viteza lor
superioară va împiedica armata mai lentă să execute vreo manevră prin care
să-i surprindă din urmă. Erau ca nişte lupi care sfârtecau picioarele unui urs,
mereu departe de ghearele lui puternice, dar suficient de aproape ca să ia
îmbucături mici.
Pădurea se afla la o sută de metri în spate. Jamous a aruncat o privire în
urmă.
Nu, se afla la două sute. Să fie atât de departe?
Ba mult mai departe.
S-a răsucit şi s-a ridicat în scări, privind câmpul de luptă. Fiorul rece de
pe şira spinării a sfidat razele fierbinţi ale soarelui. Se îndepărtaseră
nepermis de mult!
― Înapoi spre pădure! A răcnit.
Chiar în timp ce striga ordinul, a văzut o coloană largă de scabioşi
pătrunzând dinspre răsărit şi tăindu-le retragerea spre pădure.
A aruncat o căutătură spre apus. Goneau prea departe ca să treacă printre
liniilor lor. S-a răsucit spre apus. Avea în faţă o mare nesfârşită de vrăjmaşi.
Panica a izbucnit în el, apoi s-a potolit. Exista o cale de scăpare.
Întotdeauna apărea una.
― Pe centru! A strigat el. Gruparea pe centru!
Oamenii lui s-au aliniat în spatele lui, gata să se retragă prin fugă. Când
Hoarda avea să execute mişcarea de interceptare, ei vor ţâşni în mai multe
părţi, s-o împrăştie. Dar vor căuta să ajungă în locul indicat la început.
În momentul când calul lui s-a cabrat, Jamous a privit disperat în direcţia
spre care dorea să pornească.
― Ne-au tăiat retragerea! A răcnit Markus. Jamous…
Şi-a dat seama imediat ce făcuse duşmanul. Ursul suportase atacurile
lupilor cu multă răbdare, mormăind şi lovind cu labele, aşa cum îi era
obiceiul. Însă în acea zi, încet, metodic, îi atrăsese cât mai departe, spre
adâncul deşertului, astfel ca ei să nu observe manevra de atac prin flanc.
Prea târziu pentru a se retrage în siguranţă.
Armata Hoardei închidea calea de retragere la o sută de metri în urma lor.
În centru, un războinic ţinea sus stindardul lor, un liliac Shataiki, având gâtul
ca un şarpe. Căzuseră în capcană.
Scabioşii din preajma lui s-au retras pe neaşteptate o sută de metri şi s-au
alăturat corpului principal. Oamenii lui Jamous s-au îngrămădit spre
506
dreapta. Obosiţi de atâta luptă, caii lor au pufnit şi au lovit cu copitele în
nisip. Nimeni nu-i cerea să facă ceva. Nici nu puteau încerca mare lucru.
Doar să atace.
Şirul de duşmani situaţi între ei şi pădure reprezenta singura şansă de
salvare. Însă acest şir se îngroşase deja, ajungând la aproape cincizeci de
metri, prea mulţi ca să-şi croiască drum prin ei cu mai puţin de două sute de
oameni.
Cu toate acestea, era singura lor alegere. Prin minte i-a trecut imaginea
lui Mikil. Se va spune că a luptat ca nimeni altul, iar ea îi va duce trupul spre
rugul funerar.
Scabioşii se opriseră. Liniştea se lăsase asupra deşertului. Duşmanii
păreau mulţumiţi să îi îngăduie lui Jamous să facă prima mişcare. Pur şi
simplu, urmau să strângă laţul în direcţia în care pornea. Armata Hoardei
învăţa mereu.
Martyn.
Jamous s-a întors către oamenii lui, care alcătuiseră un şir cu faţa spre
pădure.
― Există o singură cale, a spus.
― Direct spre ei, a adăugat Markus.
― Tăria lui Elyon.
― Tăria lui Elyon.
Poate câţiva dintre ei reuşeau să străpungă zidul, să-i avertizeze pe
săteni.
― Daţi-le tuturor de veste. La ordinul meu, porniţi drept înainte. Dacă
reuşiţi să străpungeţi încercuirea, evacuaţi satul. Altfel, ei îl vor pârjoli.
Chiar se ajunsese la aşa ceva? La un ultim atac sinucigaş?
― Eşti un bărbat măreţ, i-a zis Markus.
― Şi tu, Markus. Şi tu.
S-au privit în ochi. Jamous a ridicat sabia.
― Un călăreţ! În spate!
Strigătul venise de la capătul şirului.
Jamous s-a răsucit în şa. Aflat cam la un kilometru depărtare, un călăreţ
solitar gonea prin deşert, venind dinspre răsărit. În urma lui se ridica o dâră
de praf.
Jamous a întors calul.
― Fiţi pregătiţi!

507
 Călăreţul nu se îndrepta nici spre ei, nici spre locuitorii deşertului. Se
găsea cam la jumătatea distanţei dintre poziţia lor şi cea a Hoardei. Un cal
alb.
Duduitul copitelor a ajuns la urechile lui Jamous. Şi-a aţintit ochii spre
calul care venea tunând dinspre deşert, călărit parcă de vreun curier orb,
care, după ce se rătăcise, era hotărât să transmită cu orice preţ mesajul către
comandantul suprem.
Era Justin din Sud.
Nu purta îmbrăcămintea obişnuită pentru luptă. Gluga, desprinsă de pe
cap, îi flutura pe spate. Călărea stând în scări pe vârful degetelor, ca şi cum s-
ar fi născut în şa. Iar în mâna dreaptă avea o sabie, ţinută jos şi uşor, astfel că
vârful ei părea să atingă nisipul dintr-o clipă în alta.
Jamous şi-a înghiţit nodul din gât. Acest războinic dusese şi câştigase mai
multe bătălii decât oricare altul, cu excepţia lui Thomas. Cu toate că nu
luptase niciodată alături de el, cu toţii auziseră de faptele lui de vitejie
înainte de a fi părăsit Garda.
Justin a cotit brusc spre armata Hoardei, s-a aplecat cât a putut de mult
într-o parte, şi a atins nisipul cu sabia. Încă alergând cu toată viteza, a trasat
cale de o sută de metri o linie în deşert, după care s-a îndreptat în şa şi a
oprit calul.
Armăsarul alb s-a cabrat şi a coborât picioarele din faţă abia după ce s-a
răsucit pe cele din spate.
Justin a galopat înapoi, fără să arunce priviri spre niciuna dintre părţi.
Şirurile din frunte ale scabioşilor au şovăit, dar nu s-au tras îndărăt. Trăgând
de hăţuri, s-a oprit la mijlocul liniei pe care o trasase şi s-a întors cu faţa
spre Hoardă.
Armatele au rămas perfect nemişcate.
Vreme de mai multe secunde lungi, Justin a privit fix înainte, stând cu
spatele la Jamous.
― Ce fa…
Jamous a ridicat mâna să-l amuţească pe Markus.
Justin şi-a aruncat piciorul peste şa şi a coborât dintr-un salt. A păşit până
la linie şi s-a oprit. Apoi, în mod deliberat, a trecut de ea şi a pornit înainte,
târând pe nisip sabia cu mâna întinsă în lateral. S-a auzit scârţâitul nisipului
sub tălpile lui. Un cal dintre cei aflaţi în şir a fornăit.
Se găsea la treizeci de metri de grosul armatei, când s-a oprit din nou. De
astă dată, şi-a înfipt sabia în nisip şi s-a retras trei paşi.
508
 Glasul lui a răsunat pe deasupra deşertului.
― Vreau să vorbesc cu generalul numit Martyn!
― Ce are de gând? Se predă?
― Nu ştiu, Markus. Însă suntem în viaţă.
― Dar nu ne putem preda! Hoarda nu ia prizonieri.
― Cred că vrea să încheie pace.
― Asta înseamnă trădare faţă de Elyon, a izbucnit Markus.
Jamous a aruncat o privire către armata din spatele lor.
― Trimite un curier prin învăluire, spre flancul lor dinspre răsărit.
― Acum?
― Da. Să vedem dacă îl lasă să treacă.
Markus a transmis ordinul.
Justin a rămas cu faţa spre armată, aşteptând. Din şirul soldaţilor lui
Jamous s-a desprins un curier, care a ţâşnit spre răsărit în acelaşi mod în
care procedase şi Justin. Scabioşii nu au făcut nicio încercare să-l împiedice.
― ÎI lasă să treacă.
― Bine. Să vedem dacă…
― Acum îl opresc.
Duşmanii închideau flancul răsăritean. Călăreţul a oprit şi a pornit înapoi.
Jamous a scăpat un blestem.
― Ei, să vedem acum cât de departe vom merge cu trădarea.
Ca la un semn nevăzut, armata Hoardei s-a desfăcut drept în faţa lor. Un
general călare, purtând eşarfa neagră care îi arăta gradul, s-a apropiat de
Justin. Aşadar, acela era Martyn. Jamous a reuşit să-i vadă faţa anonimă de
scabios pe sub glugă, dar nu a putut să-i distingă trăsăturile. S-a oprit la trei
metri de sabia lui Justin.
Murmurul slab al glasurilor a răzbătut peste deşert, dar Jamous nu a fost
în stare să distingă vreun cuvânt. Cei doi au continuat să stea de vorbă. Au
trecut cinci minute. Apoi, zece.
Generalul Martyn a coborât brusc de pe cal, l-a întâmpinat pe Justin
aproape de sabia înfiptă în nisip şi i-a strâns mâinile lui Justin în salutul
tradiţional pentru pădureni.
― Ce-i asta?
― Ţine-ţi gura, Markus. Dacă vom mai apuca să purtăm vreo luptă, îi vom
aminti de această trădare.
Generalul a încălecat, s-a întors printre oamenii lui, şi a dispărut. Din
prima linie a răsunat un corn.
509
 ― Acum ce se va întâmpla?
Justin a sărit în şa, a răsucit calul şi a gonit spre ei. Ajunsese până la vreo
şapte metri fără să încetinească, după care Jamous şi-a dat seama că nici nu
avea de gând să oprească.
A blestemat şi a tras calul spre stânga.
A văzut sclipirea răutăcioasă din ochii verzi ca smaraldul ai lui Justin când
a trecut ca vântul de linie şi a galopat spre Hoarda care aştepta. Cu mult
înainte să ajungă acolo, armata s-a tras în lături şi s-a retras, întâi spre est şi
vest, apoi spre sud, ca un reflux, de fiecare parte.
Justin s-a oprit la liziera pădurii.
Jamous s-a uitat doar o dată înapoi, apoi a dat pinteni calului.
― Goniţi!
Jamous şi-a amintit înţelegerea abia când a ajuns la jumătatea distanţei
care îl despărţea de Justin. Într-adevăr, omul îi scăpase de Hoardă, nu-i aşa?
Da. Nu printr-un mijloc pe care să-l fi putut bănui sau înţelege, dar reuşise.
Şi măcar din acest motiv, el era învingătorul.
Astăzi oamenii îl vor onora.

510
 11

― Tot doarme? A întrebat Phil Grant.

Doctorul îmbrăcat trăsnit a deschis uşa laboratorului.
― Ca un prunc. Insist să mă laşi să-l studiez în continuare. E un lucru cu
totul ieşit din comun, înţelegi? N-am mai văzut aşa ceva.
― Dacă faci un efort, ai putea să descâlceşti visele lui?
― Nu ştiu ce aş putea descoperi, dar încerc bucuros. Indiferent ce se
petrece în mintea lui, trebuie analizat. Neapărat.
― Nu ştiu cât timp avem ca să-ţi satisfaci curiozitatea. Vom vedea.
Kara mergea înaintea celor doi. I s-a părut extrem de ciudat că până în
urmă cu doar două săptămâni era o asistentă oarecare, trăind liniştită în
Denver. Şi iat-o acum, însoţită de directorul CIA şi de un psiholog de renume
mondial, care doreau să afle de la fratele ei răspunsuri pentru rezolvarea
celei mai mari crize cu care se confruntaseră vreodată Statele Unite. Criză
care privea întreaga lume.
În camera iluminată discret, unde din difuzoarele montate în tavan se
auzea o versiune orchestrală a cântecului „Killing Me Softly”, Thomas stătea
întins pe un scaun lung de culoare castanie, asemănător celor de
stomatologie. Îşi petrecuse după-amiaza străduindu-se să facă ordine în
treburile lor: plata chiriei apartamentului din Denver, a poliţelor de
asigurare, o discuţie lungă la telefon cu mama, care era gata să se urce pe
pereţi de când aflase că Thomas o răpise pe Monique, în funcţie de ceea ce se
întâmpla în următoarele două zile, se gândea să se ducă până la New York să
o viziteze. Perspectiva de a nu o mai revedea vreodată nu o încânta defel.
Oamenii de ştiinţă vorbeau ca şi cum virusul nu ar începe să facă ravagii în
următoarele optsprezece zile, dar termenul acesta putea fi şi mai scurt.
Şaptesprezece. Şaisprezece.
Doar modelele computerizate erau precise. Se putea întâmpla să nu mai
aibă de trăit nici trei săptămâni.
― Aşadar, doarme de trei ore fără să viseze?
Doctorul Myles Bancroft s-a apropiat de monitor şi a bătut uşor cu
degetul în ecran.
― Cum să explic? Dacă visează, nu seamănă nicidecum cu un asemenea
proces. Nu există mişcare rapidă a ochilor. Nu se evidenţiază activitate

511
cerebrală perceptivă, nici vreo fluctuaţie a temperaturii faciale. Doarme
profund, dar visele lui se petrec în secret.
― Prin urmare, ideea de a-i înregistra şablonul de vis şi retransmiterea
lui…
― Nu se poate aplica, a încheiat profesorul.
Grant a clătinat din cap.
― Şi pare un individ… obişnuit.
― E departe de a fi aşa, a intervenit Kara.
― Evident. Doar că e greu de închipuit că soarta lumii depinde de ceva din
mintea lui. Ştim că a descoperit Germenul Raison – ideea că are antivirusul
undeva în creier mă irită, ţinând seama că nu are niciun fel de pregătire
medicală.
― Tocmai de aceea trebuie să mă laşi să petrec mai multă vreme cu el, a
repetat Bancroft.
L-au privit în tăcere.
― Treziţi-l, a spus Kara.
Doctorul l-a scuturat delicat pe Thomas.
― Trezeşte-te, flăcău.
A clipit şi a deschis ochii. Ciudat că nu se mai gândea la el ca Tom.
Devenise Thomas. I se potrivea mai bine.
― Bun venit pe tărâmul viilor, l-a întâmpinat Bancroft. Cum te simţi?
S-a ridicat în capul oaselor şi s-a frecat la ochi.
― Cât timp am dormit?
― Trei ore.

Şi-a plimbat privirea prin laborator. Trei ore. I se păruse că trecuse mai
mult.
― Ce s-a întâmplat? L-a întrebat Kara.
Toţi îl priveau cu speranţă în ochi.
― Aţi reuşit ceva? A întrebat el.
― Tocmai asta ne întrebam şi noi, i-a zis Bancroft.
― Nu-mi dau seama. Mi-aţi înregistrat visele?
― Dar ai visat?
― De unde să ştiu? Ori visez acum?
― Te rog, Thomas, a suspinat Kara.
― Bine, atunci da, sigur că am visat. M-am întors în pădure cu armata mea
după ce am distrus Hoarda. Praful de puşcă a dat rezultate grozave. Am
512
mers la discuţia consiliului şi am adormit după ce am participat la
sărbătorirea victoriei alături de Rachelle.
Şi-a lăsat picioarele pe podea şi a rămas în picioare.
― Iar acum visez, ceea ce înseamnă că nu am mâncat fructul. O să-mi
pună pielea pe băţ.
― Cine o să-ţi facă asta? L-a întrebat Grant.
― Soţia lui, Rachelle, i-a explicat Kara.
Directorul s-a uitat la ea cu mirare.
― Am întrebat de Cărţile de Istorii, a continuat Thomas. Ştiu pe cineva
care s-ar putea să-mi spună unde să le găsesc.
― Dar nu-ţi mai aduci aminte despre antivirus? A insistat Grant.
― Nu. Micul vostru experiment a dat greş, clar? Nu-mi puteţi stimula
amintirile stocate din cauză că nu aţi reuşit să înregistraţi semnăturile
cerebrale care ţin de vise, deoarece eu nu visez. Cam asta este concluzia,
adevărat, doctore?
― Probabil. Fascinant. S-ar putea să fim pe punctul de a descoperi o lume
nouă a înţelegerii.
― E clar, Gains a avut dreptate, a zis Phil Grant clătinând din cap. Din
acest moment, trebuie să reducem la minimum discuţia asta despre vise.
Acceptăm totul, pur şi simplu. Ai un dar aparte. Vezi lucruri care încă nu s-au
întâmplat. Greu de acceptat, dar măcar avem un precedent. Având în vedere
situaţia în care ne aflăm, se vor găsi destui dispuşi să ofere o şansă unui
profet. Însă toţi ceilalţi – soţia ta, Rochel sau cum o cheamă, consiliul de
război, Hoarda, fructul pe care nu l-ai mâncat, toate astea nu se comunică
nimănui în afară de mine şi Gains.
― Vreţi să mă transformaţi într-un soi de profet mistic? Nu sunt la fel de
optimist ca voi. Asta nu mă va face mai ascultat de comunitatea
internaţională. Când ies din camera asta, devin o persoană care ştie ceva mai
multe despre situaţie decât oricine din guvern datorită legăturii cu Monique.
Am fost ultimul care a vorbit cu ea înainte de a fi răpită. Sunt singurul care s-
a confruntat cu teroriştii şi singurul care le-a anticipat precis următoarea
mişcare. Având în vedere toate acestea, e necesar să fiu luat în serios.
Judecând după primirea destul de… lipsită de căldură pe care mi-au acordat-
o ceilalţi la şedinţa de astăzi, cred că nu fac aprecieri nejustificate.
― Nu te contrazic. Anticipezi că vei avea nevoie de un sprijin mai mare în
cadrul comunităţii internaţionale?
Thomas a păşit prin faţa lui, simţindu-se tot mai încordat şi alert.
513
 ― Cine ştie? Într-un fel sau altul, vom întreprinde ceva să rezolvăm
problema. Nu cred că mai există acele Cărţi de Istorii. Dacă aş da de ele… a
rostit el şi s-a oprit. Vreau să aflu ceva, a continuat, şi s-a întors către ei cu
ochii larg deschişi. Trebuie să ştiu dacă această rană mi-a fost provocată de
Carlos sau de Hoardă. În visele mele, adică.
Ceilalţi s-au uitat lung la el, ferindu-se să facă declaraţii hazardate de
sprijin.
― De la Carlos, a vorbit Kara în cele din urmă.
― Dar nu l-ai văzut tăindu-mă, nu-i aşa? Când ai intrat în cameră, deja
sângeram. Trebuie neapărat să ştiu. Ceilalţi susţin că am căpătat tăietura în
lupta cu Hoarda.
― Cum… cum poţi afla, oricare ar fi răspunsul?
― Există o cale. Crestaţi-mă, a zis el, şi a întins braţul în faţă. Faceţi o mică
incizie şi voi vedea dacă o mai am când mă trezesc.
Cei trei au clipit nedumeriţi.
― Atunci, măcar daţi-mi un cuţit.
Bancroft s-a apropiat de un sertar, l-a tras şi a scos un foarfece.
― Uite, am doar ăsta…
― Sper că nu vorbeşti serios, a spus Grant.
Thomas a luat foarfecele şi s-a scrijelit pe braţ cu vârful lui ascuţit. Era
nevoie să înţeleagă regulile acelui joc.
― E doar o zgârietură. Pentru mine. Trebuie să aflu.
Crispându-se, a înapoiat foarfecele.
― Sugerezi că între realităţi se transferă ceva mai mult decât mintea? L-a
întrebat doctorul.
― Sigur. Sunt şi aici, şi dincolo. Fizic. Asta înseamnă mai mult decât
cunoaştere sau priceperi. Rănile mele apar în ambele realităţi. Sângele, la fel.
Viaţa. Dar nimic altceva. Doar mintea şi viaţa mea. Pe de altă parte,
înaintarea în vârstă nu apare aici. În lumea asta sunt mai tânăr.
― E… e absolut incredibil, a rostit doctorul.
Thomas s-a întors spre Grant.
― Aşadar, care e situaţia noastră?
Directorului i-a luat câtva timp până să răspundă.

514
 ― Păi… preşedintele a cerut FEMA 6 să direcţioneze toate resursele sale ca
să lucreze cu Centrele pentru Prevenirea Epidemiilor şi tot el a solicitat
participarea Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii. Acum s-a confirmat prezenţa
virusului pe treizeci şi două de aeroporturi.
― Şi în ce fază este operaţiunea de căutare a lui Monique? S-ar putea ca
restul să nu mai prezinte nicio importanţă dacă nu o găsim pe ea.
― Se acţionează. Guvernele Marii Britanii, Germaniei, Franţei, Thailandei,
Indoneziei, Braziliei… şi ale altor zece ţări au declanşat operaţiuni de
căutare.
― Şi Elveţia?
― Fireşte. Chiar dacă nu mă pricep să prezic apariţia unui virus, ori o
bătălie contra Hoardei, ştiu cum să caut fugari în lumea reală.
― Svensson s-a ascuns într-un adăpost, construit undeva adânc, pe care şi
l-a pregătit cu mult timp în urmă. Un loc unde nimeni nu s-ar gândi să caute.
Ca acela din afara Bangkokului.
― Pe care l-ai găsit, dar cum?
Thomas s-a uitat la Kara.
― Ai mai putea face asta o dată? L-a întrebat ea. Lumea s-a schimbat, însă
nu înseamnă că Rachelle nu e legată într-un fel de Monique, am dreptate?
Nu i-a răspuns. Dacă se înşela cumva? Rămăsese Thomas Hunter,
scriitorul ratat din Denver. Ce drept avea el să dea sfaturi celor de la CIA?
Miza era uriaşă.
Pe de altă parte, avusese dreptate în repetate rânduri. Şi luptase cu
succes împotriva Hoardei vreme de cincisprezece ani. Asta îi dădea dreptul,
după cum spusese preşedintele.
― Vrea cineva să-mi explice despre ce este vorba? A intervenit Grant.
Kara s-a întors spre el.
― Fără să vrea, Rachelle, soţia din vis, l-a îndrumat prima oară când a
găsit-o pe Monique. Părea să ştie unde era sechestrată. Numai că a devenit
geloasă pe Monique, deoarece şi-a dat seama că Thomas se îndrăgostise de
ea aici. Aşa că a refuzat să-l mai ajute. De aceea, el a fost de acord să nu mai
viseze cincisprezece ani.

6Federal Emergency Management Agency – Agenţia Federală de Gestionare a

Situaţiilor de Criză.

515
 ― Am nevoie de mai mult timp, a murmurat Bancroft. Eşti îndrăgostit de
două femei, fiecare trăind într-o realitate?
― Asta-i o exagerare, a răspuns Thomas.
Era vorba de ceva ce încerca să-şi alunge din minte încă de când se trezise
din visul de cincisprezece ani, însă gândul persista. I se părea absurd să
simtă ceva faţă de Monique. Da, înfruntaseră moartea împreună, iar ea îl
sărutase pentru a supravieţui. Era atras de spiritul ei înflăcărat, iar chipul ei
refuza să-i dispară din ochiul minţii. Dar poate că gelozia Rachellei îi
stârnise sentimentele romantice faţă de Monique. Poate că nu s-ar fi lăsat
atras de ea dacă soţia lui nu i-ar fi sugerat că se îndrăgostise.
Acum, după cincisprezece ani petrecuţi alături de Rachelle, sigur
dispăruse orice idee de romanţiozitate pe care ar fi avut-o cândva faţă de
Monique.
― Exagerare este şi toată treaba asta, începând cu predicţia ta privind
apariţia Germenului Raison. Dar acum, acestea sunt realităţile, nu? Prin
urmare, găseşte Cărţile de Istorii şi stai de vorbă cu Rachelle ca să o convingi
să ne ajute. Adică s-o convingi de faptul că dormi şi visezi, a spus Grant, apoi,
clătinând din cap, a pornit spre uşă. Cu puţin noroc, vei avea ceva mai util de
comunicat mâine, când te vei întâlni cu preşedintele.

O mutaseră din nou. Nu avea cum să-şi dea seama unde.

Cu mintea concentrată, cu ochii arzători, Monique de Raison privea
ecranul monitorului.
Trecuseră mai puţin de douăzeci şi patru de ore de când îi trăseseră a
doua oară, în tot atâtea zile, un sac peste cap, după care o îmbarcaseră într-
un automobil, apoi într-un avion. Zborul durase câteva ore – aşa că se putea
afla oriunde. Hawaii, China, Argentina, Germania… Şi-ar fi dat seama de zona
geografică după vreo conversaţie întâmplătoare auzită, dar îi vârâseră
dopuri de ceară în urechi, apoi le prinseseră cu bandă adezivă. Nu reuşise să
perceapă nici temperatura ori nivelul de umiditate din cauză că aterizaseră
pe o ploaie torenţială care îi udase gluga în timpul transferului în maşina
care o adusese în locul unde se găsea acum.
Un bărbat de origine elveţiană sau germană, pe care nu-l mai întâlnise
până atunci, îi scosese sacul de pe cap şi îi desfundase urechile. O lăsase în
acea încăpere fără să-i adreseze nicio vorbă.
Un alt laborator. Orbitor de alb. De dimensiuni reduse, şase pe şase metri,
dar utilat cu cele mai moderne echipamente. Un microscop electronic cu
516
emisie de câmp, marca Siemens, era plasat de-a lungul unui perete. La acel
aparat se puteau examina eficient mostre umede, dar şi specimene tratate
cu azot lichid. De ultimă generaţie. Alături de acesta, o masă lungă plină de
eprubete şi un contor Beckman Coulter.
Într-un colţ, o saltea, iar în camera alăturată, fără uşă, toaleta şi o
chiuvetă.
Camera era construită din bolţari, asemenea celorlalte în care fusese
ţinută. Privind mai atent, s-a convins că acest laborator fusese conceput şi
realizat de acelaşi om care le făcuse şi pe celelalte două. Câte mai existau?
Fiecare dintre ele fusese înzestrat atent cu tot ce îi trebuia unui virusolog
sau genetician.
Îmbrăcată cu pantalonii albastru deschis şi bluza asortată care i se
dăduseră înainte de călătorie, s-a aşezat pe saltea şi a plâns. Ştia că trebuia
să fie tare. Acel Svensson sigur nu eliberase virusul, aşa cum ameninţase.
Pentru că, dacă ar fi făcut-o, probabil ea ar fi fost singura care ar fi putut să-l
împiedice să facă victime. Însă după ce suferise mutaţia, şansa de
supravieţuire a soluţiei de rezervă pe care o introdusese în virus prin
inginerie genetică era cumplit de mică. Probabil că blufaseră.
Cu toate acestea, a plâns.
Un bărbat îmbrăcat într-un halat alb, având părul roşcat şi ochelari cu
lentile bifocale, a intrat în cameră după douăzeci de minute şi a adus o
geantă diplomat din piele de şarpe.
― Te simţi bine? A întrebat el, surprins de cum arăta. Doamne, ce ţi-au
făcut? Eşti Monique de Raison, adevărat? Cea pe care o ştiu?
S-a ridicat în capul oaselor şi şi-a dat părul din ochi. Un om de ştiinţă. A
simţit speranţele renăscându-i. Un prieten, în cele din urmă?
― Da, i-a răspuns.
Cu doar câteva zile mai devreme, l-ar fi plesnit pe acel bărbat că se holba
la ea. Acum se simţea măruntă. Prea măruntă.
În ochii omului a apărut o sclipire.
― Am făcut un rămăşag. Un pariu, a zis şi a făcut semn spre uşă. Cine îl va
găsi primul, tu sau noi.
S-a aplecat în faţă, ca şi cum s-ar fi pregătit să spună ceva secret.
― Eu sunt singurul care pariez pe tine.
E puţin scrântit, a gândit ea.
― Niciunul dintre noi nu-l va descoperi. Îţi dai seama ce se va întâmpla?

517
 ― Sigur că da. Întâiul om capabil să izoleze antivirusul va primi cincizeci
de milioane de dolari, iar membrii echipei câte zece milioane. Dar sunt
unsprezece echipe, aşa că Petrov…
În acea clipă, l-a plesnit peste faţă. Ochelarii i-au zburat de-a latul
încăperii.
― Are să elibereze virusul, dobitocule!
― A făcut-o deja, i-a spus, privind-o fix.
Apoi şi-a aşezat geanta pe podea, s-a dus să-şi recupereze ochelarii şi i-a
aşezat pe nas.
― Tot ce ai nevoie e în geantă. Vei vedea toată activitatea noastră în
calcule în timp real, iar noi vom vedea ce ai lucrat tu, a adăugat, şi s-a
îndreptat spre uşă.
― Te rog, iartă-mă! A zis ea şi s-a repezit după el. Trebuie să mă ajuţi!
Însă a închis uşa fără să-i răspundă.
Asta se întâmplase în urmă cu o oră. Acum se uita la şirul ameţitor de
cifre şi, disperată, încerca să se concentreze.

Monique, nu a eliberat virusul. Şansele de a descoperi un antivirus în

timp util sunt reduse. Ar însemna sinucidere curată!
Însă el o răpise, nu? Ştia că până la urmă va fi prins şi-şi va petrece restul
vieţii în închisoare. Ce avea de pierdut?
Iar Thomas…
A derulat în minte cele două întâlniri cu americanul. Modul descreierat în
care o răpise. O legase de aparatul de aer condiţionat din Hotelul Paradise
cât el dormise, cât făcea acea călătorie în vis să aducă informaţii pe care nu
avea de unde să le ştie. Atacul lui Carlos. Îl văzuse împuşcat şi totuşi
supravieţuise şi revenise după ea. Ea îl sărutase. O făcuse ca să distragă
atenţia celor care îi urmăreau cu ajutorul camerelor video, dar şi deoarece
îşi riscase viaţa pentru ea, şi dorise cu disperare să o salveze. Aşadar,
devenise salvatorul ei.
Nu ştia dacă sentimentele de necontrolat faţă de el erau motivate de
caracterul lui sau de propria ei disperare. În astfel de momente, cu greu se
putea încrede în emoţii.
Oare mai era în viaţă?
Trebuie să te concentrezi, Monique. Te vor căuta din nou. Tata va pune
întreaga lume să te caute.

518
 A inspirat adânc şi s-a mobilizat din nou. Un model al vaccinului Raison
umplea un colţ al ecranului. Dedesubt, un model al Germenului Raison, o
mutaţie care supravieţuise după ce vaccinul fusese supus unei temperaturi
intense vreme de două ore, exact aşa cum anticipase Thomas. Analizase
simularea mutaţiei de o sută de ori în ultima oră şi văzuse cum funcţiona.
Era o ciudăţenie a naturii, mult mai complexă decât orice ar fi reuşit să
realizeze un genetician.
Ca o ironie, ingineria genetică reuşită de ea, menită să păstreze vaccinul
viabil perioade îndelungate fără gazdă sau umiditate, permisese vaccinului
inert să sufere mutaţii în condiţii atât de vitrege.
Din câte îşi dădea seama, existau doar două modalităţi în care se putea
obţine un antivirus în acea grabă – ceea ce însemna săptămâni, nu luni sau
ani.
Prima era să identifice semnătura pe care o introdusese în vaccin pentru
a-l stopa. Elaborase o cale simplă de a introduce un agent purtat pe calea
aerului în vecinătatea vaccinului – un virus care, în esenţă, îl neutraliza prin
introducerea propriului său ADN în amestec şi-l făcea să-şi piardă orice
putere. Era atât semnătura ei personală, cât şi un element de descurajare a
furtului sau a falsificării.
Dacă descoperea gena specifică pe care o crease şi dacă supravieţuise
mutaţiei, atunci introducerea virusului pe care deja îl crease pentru a
neutraliza vaccinul ar putea face ca Germenul Raison să ajungă neputincios.
Dacă, dacă şi ar putea erau cuvintele-cheie.
Cunoştea semnătura la fel de bine ca pe un prieten bun. Acum însă,
problema era să pătrundă în acel ceva schilodit care se chema Germenul
Raison.
Singura altă cale de a realiza un antivirus în termen atât de scurt era de a
nimeri din întâmplare manipulările potrivite de gene. Însă se putea întâmpla
ca, într-un efort coordonat, zece mii de tehnicieni de laborator să lucreze
vreme de două luni fără să dea peste combinaţia potrivită.
Svensson ştia ceva, altfel nu ar fi riscat atât de mult, sperând într-o
rezolvare miraculoasă. Sigur avea idee că se putea întâmpla ca semnătura ei
să nu fi supravieţuit ori că ea nu ar acţiona asupra vaccinului după ce a
suferit mutaţii.
Monique a deplasat cursorul asupra cheii de sub diagrama Germenului şi
a deschis o fereastră a ADN-ului său. Trebuia ca mai întâi să-şi caute cheia.

519
 A lovit cu pumnul în tăblia de melamină. Eprubetele dintr-o tavă au scos
clinchete. A blestemat printre dinţi.
― Aşa ceva nu se poate!
― Mă tem că da.
Svensson! S-a răsucit pe scaun. Rezemat într-un baston alb, ţapul cel
bătrân stătea în cadrul uşii, zâmbindu-i răbdător.
A pătruns în cameră, târându-şi piciorul şi privind-o cu ochi sclipind de
mulţumire de sine.
― Îmi cer iertare că te-am lăsat singură atâta vreme, dar am fost ocupat.
Ultimele zile au fost pline de evenimente.
Monique s-a ridicat şi s-a prins de tăblie ca să ascundă faptul că-i
tremurau mâinile. Svensson purta un sacou negru şi o cămaşă albă, fără
cravată. Părul negru îi era pieptănat cu cărare pe mijloc şi tras pe spate,
strălucind datorită cremei folosite. Pe degete i se vedeau venele
proeminente, albăstrui.
― Ce se petrece? A întrebat ea, cât de nepăsătoare a putut.
― Dar ce nu se petrece? I-a răspuns el şi a închis uşa. Dar e necinstit. Nici
nu ai idee cât de incitantă a devenit lumea în ultimele patruzeci şi opt de ore,
pentru că te-ai pus pe treabă, încercând să o salvezi.
― Cum pot să lucrez dacă mă muţi de colo, colo, la fiecare douăsprezece
ore?
― Ne aflăm pe o insulă indoneziană, în interiorul unui munte care se
numeşte Cyclops. Aici suntem în siguranţă. Nu-ţi face griji, va fi casa ta
vreme de cel puţin trei zile. Ai progresat?
― Cu ce? Ne-ai dat o sarcină imposibil de realizat.
Zâmbetul bătrânului nu s-a înmuiat, însă ochii i s-au aburit. A examinat-o
îndelung.
― Nu eşti chiar atât de motivată pe cât speram, a zis şi s-a apropiat de ea.
Te rog să introduci discul în unitate, a continuat, şi a scos un CD-ROM din
buzunarul de la piept. Şi te rog să nu te gândeşti cumva să mă ataci. Te înşeli
amarnic dacă-ţi închipui că nu-s în stare să-ţi spintec burta dintr-o singură
lovitură.
Monique a luat discul şi l-a plasat pe platanul sertarului DVD. Acesta s-a
retras în unitate.
― Şi restul lumii a avut prilejul să profite de ceea ce vei vedea în
următoarele trei zile. Vreau să fiu sigur că înţelegi totul.

520
 Pe ecran a apărut brusc un singur înveliş de virus, iar ea l-a recunoscut
imediat. Germenul Raison. Un ceas arăta timpul real în partea de jos a
imaginii.
― Da, un mercenar extrem de eficient. Dar nu ai văzut de ce este în stare.
― Asta e o simulare. Oricine poate crea o animaţie.
― Te asigur că pentru acest „desen animat”, cum îi spui tu, nu s-au folosit
deloc date ipotetice. Te las să-l analizezi mai târziu.
Monique a văzut virusul pătrunzând în plămânul unui om şi începând să
acţioneze imediat asupra celulelor alveolelor. Ştia cum va acţiona, le va
transmite propriul ADN şi, în cele din urmă, le va sfârteca. Curând după
aceea, mii de celule infectate circulau prin reţeaua de vene şi artere,
ajungând în toate părţile organismului, căutând alte organe. Chiar şi aşa, în
urma unor daune microscopice, în respectiva etapă nu vor fi simptome
evidente.
Ceasul din partea de jos a imaginii a început să numere mai repede,
derulând ore, apoi zile. Ajuns la şaisprezece zile, ritmul a încetinit. Celulele
infectate au atins masa critică, dând naştere simptomelor. Peste alte două
zile, asaltul lor asupra organelor a produs o masivă hemoragie internă plus
insuficienţe funcţionale.
Ca un acid, virusul consumase gazda din interior spre exterior.
― Perfidă bestie, a spus Svensson. Dar asta nu este tot.
Monique văzuse sute de simulări ale acţiunii unor supervirusuri.
Participase la autopsii efectuate pe victime ale Ebolei. Observase şi studiase
mai mulţi decât îşi putea imagina cineva. Dar niciodată nu avusese sub ochi
un animal atât de distructiv, niciunul care să fie atât de contagios, atât de
sistemic şi atât de nevinovat înainte de a ajunge la maturitate, când îşi
înfuleca victima ca un banc de piranha.
Monique şi-a dres glasul.
Următorul cadru i-a prezentat o hartă a lumii. Pe ea s-au aprins
douăsprezece luminiţe roşii. New York, Washington, Bangkok şi aşa mai
departe, nişte focuri mici care prindeau viaţă.
― Scuze pentru melodramă, dar chiar nu exista altă modalitate de a-ţi
arăta ceea ce nu se poate vedea cu ochiul liber.
Spre sfârşitul primei zile, numărul de oraşe ajunsese la douăzeci şi patru.
― Acelea sunt locurile unde s-a făcut iniţial răspândirea virusului. Restul
depinde de activitatea lui.

521
 Pe hartă se întindeau linii, indicând rutele traficului aerian. Luminiţele se
înmulţeau. Spre sfârşitul celei de-a treia zile, jumătate din hartă se înroşise.
Acum, simularea s-a modificat, arătând răspândirea virusului de la o
gazdă la alta. Monique cunoştea realitatea suficient de bine. Un strănut
conţinea în jur de zece milioane de germeni, călătorind cu până la o sută
şaizeci de kilometri pe oră. În cazul acestui virus, perioada dintre momentul
infectării şi cel în care persoana devenea contagioasă era de câteva ore.
Chiar presupunând că fiecare agent contagios ar fi transmis germenul doar
la o sută de alţi indivizi zilnic, numărul celor contaminaţi creştea în mod
exponenţial. În ziua a noua s-ar fi ajuns la şase miliarde.
Svensson a întins mâna şi a apăsat tasta de spaţiu. Simularea a îngheţat.
― Acum eşti informată.
La început, Monique nu a înţeles. Informată, ce însemna asta?
― Cu aproximaţie de câteva ore, a continuat el.
― Vrei să spui că ai lansat deja virusul?
― Aşa cum ţi-am promis. Şi recunosc: nici unul dintre oraşele infectate nu
a ajuns la saturaţie. Luminile roşii spun că virusul este în prezent răspândit
pe calea aerului, bântuind pe acolo. Socotim că saturarea pe plan global va fi
atinsă în două săptămâni.
A scos o mică eprubetă cu lichid de culoarea ambrei. I-a scos dopul. A
mirosit conţinutul.
― Nu are miros.
În acea clipă, Monique a înţeles pe deplin adevărul. În ciuda simulărilor,
era greu de cuprins cu mintea. Modelele pe computer, teoriile şi imaginile
erau un lucru, dar să-şi imagineze că lucrurile văzute se petrecuseră deja…
Pe de altă parte, poate minţea ca să o oblige să lucreze ca o sclavă la un
antivirus, astfel încât să poată şantaja întreaga lume.
― Văd că mai ai nevoie de dovezi ca să fii convinsă, a zis şi a apăsat un
buton al telefonului pentru discuţii în sistem teleconferinţă. Adu-l aici, a
ordonat, apoi a luat o lamelă curată.
Pesemne că făcuse cu adevărat ce spunea.
― E o demenţă. Statele Unite vor intra într-o alertă maximă dacă…
― Statele Unite sunt deja în alertă! A exclamat el. Orice naţiune care are
un sistem militar bine pus la punct se află deja în criză. Oamenii încă nu ştiu,
dar de două zile încoace, guvernele lor fac eforturi să găsească o soluţie. CPE
a verificat şi a confirmat prezenţa virusului în peste cincizeci de oraşe din
SUA.
522
 Uşa s-a deschis şi în cameră a fost împins un bărbat legat la mâini,
purtând o cămaşă verde şi un sac negru peste cap. Carlos a păşit şi el
înăuntru şi a închis uşa.
Svensson a scos un bisturiu din buzunar şi s-a apropiat de om.
― L-am cules dintr-un club de noapte din Paris. Nu avem habar cine e, dar
s-ar putea să fie un turist dintr-o ţară mediteraneană. Probabil că e grec. Are
gura legată cu bandă adezivă, aşa că nu te mai deranja să-i pui întrebări.
Ţinând seama unde şi-a petrecut timpul, există toate şansele să fie infectat,
nu crezi?
Fără să mai aştepte răspunsul ei, l-a tăiat cu bisturiul pe piept. Acesta s-a
smucit şi a scos un geamăt înfundat. Svensson a trecut lamela pentru
microscop peste dâra de sânge roşu închis care pătase cămaşa.
S-a dus la microscopul electronic, l-a pornit şi a plasat lamela în locaşul
potrivit.
― Uită-te ca să te convingi, a spus, retrăgându-se.
Cu cămaşa scăldată de sânge, bărbatul se prăbuşise în genunchi.
Pe Monique o cuprinsese ameţeala.
Svensson s-a dus spre el, a scos pistolul şi l-a împuşcat în cap. Victima s-a
prăbuşit pe podea.
Elveţianul i-a făcut semn cu arma către microscop.
― Uită-te!
Simţind că urechile îi ţiuie şi percepându-şi bătăile inimii în tâmple, s-a
dus la monitor. A acţionat instrumentul cu gesturi familiare, fără a se gândi
la ce făcea. Cum nu reuşea să-şi coordoneze mişcările mâinilor, i-a luat mai
mult să regleze microscopul. Îi tremurau şi păreau că uitaseră cum să
procedeze.
Însă când, într-un târziu, a găsit o porţiune din lamelă care s-a arătat
dispusă să coopereze cu mărirea puternică, i-a fost imposibil să nu vadă
corpurile străine care înotau prin sângele omului.
A clipit nedumerită şi a sporit gradul de mărire. În spatele ei, s-a lăsat
liniştea. Rămăsese doar ea, respirând. Nimic mai mult. Acela era Germenul
Raison.
S-a îndreptat de spate.
― Gata cu joaca, Monique. Nu mai putem împiedica răspândirea virusului.
Fără antivirus, vom muri cu toţii. Lucrurile sunt extrem de simple. Ştim că ai
introdus o soluţie de rezervă în vaccinuri. O identifici, verifici dacă nu a
suferit mutaţii odată cu vaccinul, iar apoi creezi virusul care va face
523
Germenul Raison să dispară. Nu te mint; nu-ţi spun chiar totul – însă eşti
suficient de inteligentă ca să-ţi dai seama şi singură. Dar îţi comunic strict ce
e necesar să ştii ca să-ţi joci rolul de a ajuta umanitatea să supravieţuiască.
Dintr-odată calmă, s-a întors cu faţa spre el.
― Nu cred că-ţi dai seama cu adevărat ce ai făcut.
― Ba da. Ca şi tine, eu nu fac decât să-mi joc rolul. Toţi trebuie să-şi joace
rolurile, altfel totul se va sfârşi foarte prost. Dar să nu-ţi închipui că am
scăpat ceva din vedere. Am anticipat totul.
A aruncat o privire spre Carlos.
― Mai rămâne de rezolvat problema americanului băgăcios. Dar ne
ocupăm noi de el. S-ar putea să nu moară cu una, cu două, dar avem şi alte
mijloace. Am îndoieli serioase că există cineva pe lume care să înţeleagă pe
deplin puterea pe care o avem.
Deci, Thomas era încă în viaţă.
S-a uitat scurt la cadavrul de pe podea. Omul murise, dar Thomas încă
trăia. Exista o rază de speranţă.
― Avem nevoie de cheie, a spus Svensson.
― O să fac tot ce pot.
― Cât va dura?
― Dacă a supravieţuit mutaţiei, trei zile. Poate chiar două.
Svensson a surâs.
― Perfect. Acum trebuie să prind avionul. Se vor purta cât se poate de
frumos cu tine. Monique, eşti foarte importantă pentru noi. Când totul se va
sfârşi, vom avea nevoie de minţi sclipitoare. Te rog să gândeşti pozitiv.

― E scandalos!
Trei dintre cei patru bărbaţi din încăpere s-au uitat la Armand Fortier cu
uimire extremă în ochi.
― Chiar aşa, Jean?
Fortier stătea în picioare, faţă în faţă cu oamenii din fruntea Franţei:
premierul Boisverte, care tocmai îşi exprimase obiecţiunile; preşedintele
Gaetan, un individ şiret, dar avea să capituleze până la urmă; Du Braeck,
ministrul apărării, care îi era cel mai util; şi şeful poliţiei secrete, Sùreté,
Chombarde, singurul care nu căsca ochii de stupefacţie. Fiecare dintre ei
fusese ales dinadins; acum fiecare se confrunta cu decizia de a trăi mâine ori
de a muri chiar din acea seară, deşi nu înţelegeau asta chiar în aceşti
termeni. Deocamdată.
524
 ― Fii atent ce vorbeşti, a spus Fortier.
― Nu poţi face aşa ceva!
― Am şi făcut-o.
Ca ministru de externe, Fortier îl convinsese pe Henri Gaetan să convoace
acest consiliu de urgenţă ca să analizeze recentul ultimatum transmis de
Valborg Svensson. Îi spusese preşedintelui că deţinea informaţii cruciale
referitoare la virus şi sugerase ca liderii să se întâlnească la Château
Triomphe, pe Malul Drept.
Sala privată de conferinţe de la subsolul vechii case de vacanţă cu două
etaje era locul perfect pentru noi începuturi. Lămpile montate pe pereţii de
piatră aruncau o lumină aurie asupra mobilierului elegant. Era mai curând o
cameră de zi intimă decât o sală de şedinţe: scaune cu speteze înalte, cu
tapiserie de piele, prinsă în butoni de alamă, un cămin larg, unde limbile
lacome ale flăcărilor mângâiau buştenii, un candelabru de cristal atârnat
deasupra mesei de cafea şi un bar bine aprovizionat.
Şi, mai presus de toate, ziduri groase. Foarte groase.
Armând Fortier era un bărbat masiv. Cu sprâncene groase, încheieturi
butucănoase ale mâinilor, buze pline. Mintea lui, susţinea el, era suficient de
ascuţită ca să reducă la tăcere orice femeie în câteva secunde. Ele nu ştiau
cum să reacţioneze în faţa unei afirmaţii atât de apăsat exprimate, dar în
general le făcea să aibă o atitudine defensivă, astfel încât, atunci când le
domina, ele să nu se arate chiar din cale-afară de supuse.
Era singurul lui viciu.
Pe lângă dorinţa de putere.
Ştia că şi-ar fi putut croi drum până la preşedinţie cu multă vreme în
urmă, dar nu-l interesa Franţa – ascensiunea până la o asemenea poziţie ar fi
acţionat împotriva lui. Numirea lui ca ministru de externe îl plasase totuşi în
poziţie perfectă ca să-şi atingă adevărate aspiraţii.
Henri Gaetan era un bărbat înalt cu ochi adânciţi în orbite şi o linie a fălcii
la fel de ascuţită ca mintea lui Fortier.
― Ce spuneai, Armând? Că lucrezi pentru Valborg Svensson?
― Nu.
Fortier fusese cel care îl recrutase pe Svensson cu cincisprezece ani în
urmă să desfăşoare operaţiuni mult mai simple: contracte de livrări de arme
greu de depistat încheiate cu o serie de ţări, care presupuneau cercetări în
domeniul armelor biologice, în schimbul unor contracte bănoase. Acestea îi

525
aduseseră miliarde. Banii finanţaseră imperiul farmaceutic al lui Svensson,
din care rezultau, bineînţeles, tot felul de avantaje.
Nu înţelesese adevăratul potenţial al armei biologice potrivite decât după
ce văzuse una dintre aceste naţiuni folosind în mod discret un agent de-al lui
acţionând împotriva americanilor. Incidentul îi schimbase definitiv cursul
vieţii.
― Atunci, cum este posibil? A întrebat preşedintele cu glas apăsat.
Sugerezi să cedăm acestor cereri?
― Nu. Sugerez să cedaţi cererilor mele.
― Aşadar, el lucrează pentru tine, a spus Chombarde.
― Domnilor, se pare că nu vreţi să pricepeţi ce s-a întâmplat. Daţi-mi voie
să clarific lucrurile. În prezent, jumătate dintre cetăţenii noştri se duc la
muncă şi-şi hrănesc copiii, frecventează diverse forme de învăţământ şi fac
tot o mulţime de alte lucruri în această minunată republică a noastră fără să
aibă nici cea mai vagă idee că au fost infectaţi cu un virus care va copleşi
toată populaţia Pământului în mai puţin de două săptămâni. Se numeşte
Germenul Raison, şi va sta liniştit în următoarele optsprezece zile, după care
va declanşa măcelul. Apoi va ucide cu o repeziciune deosebită. Nu există
leac. Nici nu există vreo modalitate de a descoperi un remediu. Iar
răspândirea virusului nu poate fi împiedicată. Există doar un antivirus pe
care îl am sub control. Aţi înţeles ce v-am explicat până acum sau v-a scăpat
ceva?
― Dar ce ne sugerezi este condamnabil din punct de vedere moral, a zis
premierul.
Singurul care nu scosese niciun cuvânt era ministrul apărării, Georges Du
Braeck. El părea să ia partea ambelor tabere. Asta era bine. Fortier avea
nevoie de cooperarea lui Du Braeck mai mult decât de a celorlalţi.
― Nu, domnule. Actul de a îmbrăţişa ideea morţii este condamnabil din
punct de vedere moral. Vă ofer unica şansă de a scăpa de la moarte sigură.
Foarte puţini oameni din această lume vor beneficia de şansa pe care v-o
ofer eu în această seară.
Vreme de câteva momente, nimeni nu a scos o vorbă.
Preşedintele s-a ridicat în picioare şi, aflat la trei metri depărtare, s-a
întors cu faţa spre Fortier.
― Subestimezi puterile nucleare ale lumii. Te aştepţi ca ele să-şi încarce
avioanele de mărfuri şi flotele comerciale şi să-şi trimită arsenalele nucleare
în favoarea Franţei doar pentru că aşa le cerem? Mai întâi le-ar lansa !
526
 Era aceeaşi obiecţie exprimată de şefii altor state, mult mai mici, când le
sugerase planul, în urmă cu un deceniu. Fortier a zâmbit către preşedintele
înalt cât un stâlp de telegraf şi la fel de găunos.
― Henri, mă iei drept un prostănac? În ultimii zece ani am făcut mult mai
multe calcule decât ai făcut tu în cele câteva minute de când discutăm. Te
rog să iei loc.
Mâinile lui Henri Gaetan tremurau. Le-a dus la spate să prindă speteaza
scaunului şi s-a aşezat încet.
― Bun. Vor obiecta, în mod firesc, dar subestimezi dorinţa de conservare
a oamenilor. În cele din urmă, când vor avea de ales între moartea
sângeroasă a douăzeci de milioane de copii nevinovaţi şi forţa lor militară,
vor decide să salveze copiii. Ne vom asigura că opţiunea este înţeleasă în
aceşti termeni. Britanicii, ruşii, germanii… Toţi vor dori să trăiască, să nu
lupte azi. Sper că vei proceda la fel.
Natura acestei ameninţări personale împotriva fiecăruia dintre cei
prezenţi începea să îşi facă efectul, a socotit el.
― Daţi-mi voie să prezint totul în alt mod: peste mai puţin de optsprezece
zile, echilibrul de forţe pe această planetă se va modifica în mod spectaculos.
Cursul este deja stabilit; rezultatul, inevitabil. Am ales Franţa pentru a
găzdui noua supraputere mondială. Ca lideri al Franţei, aveţi de ales între
două soluţii. Puteţi uşura această tranziţie a puterii globale şi trăi făcând
parte din elita în care, în mod secret, aţi dorit mereu să fiţi, ori îmi respingeţi
oferta şi muriţi laolaltă cu ceilalţi.
Acum sigur înţeleseseră.
Ministrul apărării stătea picior peste picior, semănând cu orice bun
stalinist care se confruntă cu un asemenea ultimatum. În cele din urmă a
spus:
― Pot pune câteva întrebări?
― Te rog.
― Realmente vorbind, este imposibil ca Statele Unite, fără a mai vorbi de
restul lumii, să îşi expedieze spre noi toate armele nucleare în răstimp de
paisprezece zile. E nevoie să fie evacuate din punctele de lansare şi din
depozitele secrete, transportate până pe coasta de est, încărcate şi duse de
nave peste Atlantic.
― Fireşte. Lista pe care le-am dat-o cuprinde toate rachetele balistice
intercontinentale, toate rachetele cu rază lungă de acţiune, majoritatea
marinei, inclusiv submarinele, şi mai toată aviaţia militară, care poate fi
527
adusă până aici în zbor. Statele Unite vor trebui să ia măsuri extraordinare,
dar noi nu le cerem, nici lor, nici altor puteri, ceva irealizabil. În ce-i priveşte
pe britanici, indieni, pakistanezi şi israelieni, le cerem arsenalele nucleare
integral.
― Iar China şi Rusia?
― Aaa, China. Să spunem că această ţară nu va ridica probleme. Nu-i are
pe americani la inimă. Ei au convenit deja şi vor începe livrările de mâine, în
schimbul unor favoruri. Vor fi un exemplu pe care să-l urmeze şi ceilalţi. Cu
Rusia e o poveste diferită, dar am pus la bătaie câteva elemente
convingătoare. Deşi îşi vor face cunoscute obiecţiunile, se vor supune.
― Înseamnă că avem aliaţi.
― Într-un fel, da.
Această revelaţie i-a făcut pe cei prezenţi să păstreze tăcere vreme de
câteva secunde.
― Americanii constituie, totuşi, cea mai mare ameninţare, a vorbit Gaetan.
Presupunând că se declară de acord, cum ar putea Franţa să găsească loc
pentru toate aceste… ― şi preşedintele a făcut un semn vag cu mâna prin aer
– această cantitate impresionantă de armament? Nu avem nici oamenii
necesari, nici spaţiu.
― Le distrugem, a spus ministrul apărării.
― Foarte bine gândit, Du Braeck. Superioritatea se măsoară prin
proporţii, nu sume, de acord? Zece la unu e mai avantajos decât o mie la
cinci sute. Vom scufunda mai bine de jumătate dintre navele pe care le vom
primi. Socotiţi acest gest drept o dezarmare forţată. S-ar putea ca istoria să
ne fie recunoscătoare.
― Tocmai de aceea ai ales apele adânci din apropierea bazei navale Brest.
― Între alte motive.
― Şi cum ne vom proteja împotriva unui atac pe perioada cât preluăm
puterea? S-a interesat ministrul apărării.
Fortier anticipase astfel de întrebări şi avea la dispoziţie răspunsuri atât
de amănunţite, încât în cursul acestei şedinţe nu ar fi reuşit decât să le facă o
prezentare generală. Inventare de aparatură militară, poate chiar dislocări
de trupe, lovituri de descurajare, voinţă politică – toate posibilităţile
fuseseră analizate în detaliu. Însă în acea seară singura lui misiune era de a -
şi asigura încrederea celor patru bărbaţi.
― Paisprezece zile sunt suficiente pentru a livra armele, nu să se
desfăşoare trupe. Orice atac imediat la mare distanţă ar fi declanşat pe calea
528
aerului. Datorită ruşilor, vom apela la ameninţarea cu represalii ca să
prevenim orice asemenea agresiuni. Singura ameninţare imediată ar putea
veni de la vecinii noştri, înainte de toate din partea Angliei. În primele trei
zile vom fi foarte vulnerabili, până când ne repoziţionăm forţele să
respingem orice atac la sol şi sosesc întăririle de la chinezi. Însă lumea va
intra într-o adevărată vrie politică – confuzia declanşată ne va oferi timpul
de respiro de care avem nevoie.
― Doar dacă nu descoperă cine este vinovatul.
― Vor trebui să presupună că guvernul francez este forţat să acţioneze
astfel. Pe de altă parte, nu au nicio garanţie că un atac le-ar asigura
antivirusul. Acesta nu va fi ţinut într-o eprubetă în faţa oamenilor din
parlamentul nostru, ca să-l vadă întreaga lume. Doar eu voi şti unde se află.
― Şi de ce tocmai Franţa?
― Te rog, Georges. Nu a spus Hitler că omul care controlează Franţa
stăpâneşte întreaga Europă, iar acela care controlează Europa are lumea sub
călcâi? A avut dreptate. Dacă ar exista vreo ţară mai strategică, mi-aş lua
concediu şi aş pleca acolo chiar acum. Franţa a fost mereu centrul lumii.
Preşedintele se aşezase picior peste picior; şeful Siguranţei nu mai clipea
agitat; ministrul apărării practic radia. Se înmuiaseră.
Doar premierul se uita neclintit, nervos.
― Domnilor, să vă dau un exemplu privind modul în care se vor desfăşura
lucrurile. Jean, vrei să te apropii?
Sfidător, Boisverte l-a ţintuit cu privirea. Fortier i-a făcut semn.
― Te rog. Stai aici. Insist.
Premierul a ezitat. Era deosebit de încordat.
― Atunci, e bine şi acolo.
A băgat mâna în buzunarul hainei şi a scos un pistol de 9 mm cu
amortizor. A îndreptat arma către prim-ministru şi a apăsat pe trăgaci.
Glonţul a trecut prin spătarul scaunului, puţin pe deasupra umărului.
Boisverte a bulbucat ochii.
― Aşa am procedat, aţi văzut? Le-am tras un foc de avertisment pe
deasupra capetelor. Dar tot nu sunt convinşi că avem voinţa de a duce planul
la bun sfârşit. Însă destul de curând – şi a aţintit din nou pistolul şi l-a
împuşcat pe premier drept în frunte – vor fi.
Prim-ministrul s-a prăbuşit moale pe scaun.

529
 ― Să nu socoteşti asta drept ameninţare, Henri. Jean ar fi murit oricum
peste optsprezece zile. Cu toţii vom pieri dacă nu faceţi exact cum v-am
spus. Se mai îndoieşte careva?
Ceilalţi trei bărbaţi s-au uitat la el cu un aer calm care l-a surprins în mod
plăcut. Şi-a vârât arma înapoi în buzunar, apoi şi-a netezit cutele hainei.
― Dacă eu mor, antivirusul se pierde. Lumea va dispărea. Însă n-am de
gând să mor. Vă invit să vă alăturaţi mie, cu aceleaşi intenţii.
― Normal, a spus Georges.
Fortier s-a uitat spre preşedinte.
― Şi tu, Henri?
― Da.
― Chombarde?
― Bineînţeles, a încuviinţat şeful Siguranţei, plecându-şi capul.
― Şi cum vom continua? A întrebat preşedintele.
Fortier a dat ocol scaunului său şi s-a aşezat.
― În ce îi priveşte pe membrii forţelor armate, ai Adunării Naţionale şi ai
Senatului care trebuie să ştie, explicaţia noastră este simplă: o nouă
pretenţie exprimată de Svensson. A ales baza noastră navală de la Brest să-şi
satisfacă cererile. Franţa va fi de acord, înţelegând că îl va atrage pe
Svensson în propriul nostru năvod. Un truc. Glasurile opoziţiei vor începe să
dispară în decurs de o săptămână. Anticipez că la sfârşitul săptămânii va fi
nevoie să invocăm legea marţială pentru a ne proteja de orice insurgenţi sau
de demonstraţii. Însă până la acea dată vom avea mai toată lumea într-o
strânsoare cumplită, iar francezii îşi vor da seama că singura lor şansă de
supravieţuire se află în mâinile noastre.
― Doamne, doamne, s-a văicărit preşedintele. Am ajuns să facem aşa
ceva…
― Da. Întocmai.
Fortier a întins mâna spre un teanc de dosare aflat pe masă, alături de
cotul lui.
― Nu avem timp să rezolvăm toate problemele noastre personale, de
aceea mi-am luat libertatea de a mă ocupa eu de ele. Va trebui să ne
modificăm planurile pe măsura trecerii timpului, desigur, a rostit şi a întins
fiecăruia un dosar. Gândiţi-vă la acesta ca la un joc de pocher cu mize uriaşe.
Sper ca fiecare dintre voi să-şi ţină cât mai aproape de piept cărţile.

530
 Cei prezenţi au luat dosarele şi le-au deschis. În încăpere se instaurase un
sentiment de hotărâre. Henri Gaetan a aruncat o privire spre cadavrul prim-
ministrului.
― A întreprins o călătorie de urgenţă în sud, Henri.
Preşedintele a confirmat cu o scurtă mişcare din cap.
― Thomas Hunter, a spus Chombarde, ridicând prima pagină din dosar.
Omul care a răpit-o pe Monique de Raison.
― Da. E… e un individ extraordinar, care ne-a apărut în cale. S-ar părea că
ştie mai multe decât s-ar cuveni. Vă recomand să folosiţi orice este nevoie ca
să-l prindeţi, dacă este posibil, viu. Ne vom coordona eforturile cu Carlos
Missirian. Consideraţi-l pe Hunter drept prioritatea voastră numărul unu.
― Prinderea unui om în Statele Unite ar constitui o problemă într-un
asemenea moment.
― Nu va fi. Am convingerea că va veni la noi, dacă nu chiar în Franţa,
atunci în locul unde o ţinem pe femeie.
A urmat un moment de tăcere.
― Adunarea Naţională are 577 de membri, a vorbit preşedintele. Ai făcut
o listă cu 97 dintre ei care ar putea constitui o problemă. Eu cred că sunt mai
mulţi.
Au revizuit planurile şi, la nevoie, le-au modificat, până târziu în noapte.
Obiecţiile au fost respinse, noi argumente s-au adus şi s-au înlăturat,
strategiile au căpătat contur. Treptat, cei prezenţi s-au lăsat cuprinşi cu toţii
de sentimentul tot mai convingător că aveau un destin deosebit.
La urma urmelor, nici nu prea aveau de ales.
Zarurile fuseseră aruncate.
Franţa fusese mereu destinată să salveze lumea, iar în cele din urmă exact
asta socoteau cei de faţă că făceau. Salvau lumea de la pieire.
Au părăsit încăperea şase ore mai târziu.
Prim-ministrul Jean Boisverte a plecat de acolo într-un sac de plastic.

531
 12

Tresărind, Thomas s-a trezit. A coborât din pat rostogolindu-se şi a

cercetat încăperea. Afară era încă întuneric. Rachelle dormea. Prin minte i-
au trecut, bubuind, două gânduri, care au aruncat în plan secund realitatea
cât se poate de simplă a dormitorului, patului, cearşafurilor, a podelei aspre
de lemn aflate sub tălpi.
În primul rând, realităţile pe care le trăia erau neîndoielnic legate între
ele, probabil mai strâns decât ar fi bănuit vreodată, iar ambele erau
primejduite.
În al doilea rând, ştia ce trebuia să facă acum, imediat, şi cu orice preţ. Să
o convingă pe soţia lui să îl ajute în găsirea lui Monique, iar apoi să
descopere Cărţile de Istorii.
Însă ea dormind i-a tăiat pe neaşteptate orice entuziasm în a-i cere
sprijinul. Arăta atât de dulce şi pierdută în somn… Părul îi cădea peste faţă,
şi se simţea ispitit să i-l îndepărteze.
Rachele avea braţul mânjit de sânge. Cearşaful era roşu de sânge în locul
în care îi stătuse braţul.
A simţit că îi creşte pulsul. Sângera? Da, o mică tăietură pe partea
superioară a braţului – în seara precedentă, datorită emoţiei provocate de
întoarcere, nu băgase în seamă acest amănunt. Se pare că nici ea. Dar să fie
tot sângele acela dintr-o zgârietură?
S-a uitat la braţul lui, apoi şi-a amintit. Se crestase în laboratorul
doctorului Myles Bancroft. Da, bineînţeles, dormise aici când se întâmplase,
şi sângerase aici, aşa cum se temea că se va întâmpla.
Braţul lui se frecase de al Rachellei. Pe jumătate, acel sânge îi aparţinea.
Jumătate fiind al ei.
Înţelegerea situaţiei i-a stârnit agitaţia. Dacă nu putea opri răspândirea
virusului, avea să moară. Pesemne că vor muri cu toţii!
Iar apoi? S-a repezit spre fereastră şi a aruncat o privire afară. Atmosfera
era liniştită – mai aveau o oră până la răsăritul soarelui. Gândul de a-şi trezi
soţia ca să o convingă să uite ce credea despre visele lui i se părea o misiune
inutilă. Ar fi mânioasă pe el că visează din nou. Şi de ce ar gândi că rana lui
reprezenta altceva decât un accident oarecare?
Pe de altă parte, o persoană înţeleaptă ar putea înţelege. Jeremiah!

532
 Şi-a tras tunica pe tăcute, şi-a legat ghetele şi s-a strecurat în aerul
răcoros al dimineţii.
Ciphus locuia într-o casă mare din apropierea lacului, un privilegiu pe
care insistase să-l primească deoarece era păstrător al credinţei. Nu îi făcea
plăcere să se trezească atât de devreme, dar imediat ce a văzut cine îi
tulburase somnul, a devenit mai bine dispus.
― Pentru un om atât de religios, bei prea multă bere, i-a zis Thomas.
Omul şi-a dres glasul.
― Iar tu, pentru un războinic, nu dormi îndeajuns.
― Acum greşeşti. Războinicii trebuie să rămână treji toată viaţa. Unde-l
pot găsi pe Jeremiah din Sud?
― Pe bătrân? În casa de oaspeţi. Însă deocamdată e noapte.
― Care dintre casele de oaspeţi?
― Cea de care se ocupă Anastasia, aşa cred.
A confirmat cu un gest din cap.
― Îţi mulţumesc. Acum poţi să te culci la loc.
― Thomas…
Însă el s-a îndepărtat înainte ca înţeleptul să poată exprima şi alte
obiecţii.
A avut nevoie de zece minute până să descopere camera în care dormea
Jeremiah. L-a trezit. Bătrânul şi-a trecut picioarele peste pat, punându-le pe
podea şi, în lumina pe ducă a lunii, s-a ridicat.
― Ce s-a întâmplat? Cine eşti?
― Sst, eu sunt. Thomas.
― Thomas? Thomas de Hunter?
― Da. Şi vorbeşte mai încet; n-aş vrea să-i trezim pe ceilalţi. Casele astea
au pereţi foarte subţiri.
Însă bătrânul nu reuşea să-şi reţină entuziasmul. S-a ridicat şi l-a prins de
braţe.
― Hai, şezi pe patul meu. O să caut ceva de băut pentru amândoi.
― Nu, nu. Aşază-te la loc, te rog. Am o întrebare la care vreau răspuns
neîntârziat, a zis, şi l-a împins înapoi în aşternut, aşezându-se alături.
― Dar cum aş putea primi un oaspete atât de deosebit fără să-i ofer ceva
de băut?
― Mi-ai oferit deja. Însă eu nu am venit în ospeţie. Şi, de fapt, eu sunt acela
care trebuie să te onoreze.
― Prostii…
533
 ― Am venit în legătură cu Cărţile de Istorii.
Jeremiah a rămas tăcut.
― Am auzit că ai şti multe lucruri despre ele. Unde s-ar afla şi dacă ar
putea fi citite. E adevărat?
Bătrânul.
― Cărţile de Istorii? A şovăit el, repetând cu glas subţirel, care trăda
încordarea.
― Spune-mi tot.
― Dar de ce vrei să ştii despre Cărţi?
― De ce nu trebuie să vreau?
― N-am spus că n-ar trebui. Te-am întrebat doar de ce.
― Pentru că vreau să ştiu ce povestesc.
― De unde această dorinţă subită? De ce n-ai vrut să afli acum zece ani?
― Până acum nu m-am gândit că mi-ar putea fi de folos.
― Şi te-ai gândit că au dispărut din motive întemeiate?
― Te rog, Jeremiah.
― Da, a şovăit din nou bătrânul. În fine, eu nu le-am văzut niciodată. Şi mă
tem că deţin o putere care nu trebuie să aparţină nici unui om.
Thomas l-a lovit uşor pe braţ pe Jeremiah.
― Bine, dar unde sunt?
― Probabil că la Hoardă.
Thomas s-a ridicat. Păi, bineînţeles! Jeremiah stătuse acolo înainte de a
veni să se îmbăieze în lac.
― Ştii asta cu siguranţă?
― Nu. Aşa cum ţi-am spus, eu nu le-am văzut niciodată. Dar am auzit că
aceste Cărţi de Istorii îl urmează pe Qurong în bătălie.
― El le are? Şi… ştie să le citească?
― Nu cred, nu. Şi cred că nici tu nu le poţi citi.
― Dar cu siguranţă că cineva poate. Tu, de pildă.
― Eu? A zis Jeremiah şi a chicotit. Nu ştiu. S-ar putea ca ele să nici nu
existe, din câte se pare. Totul e din auzite, înţelegi?
― Dar crezi că ele există.
În ochii lui Jeremiah au apărut acum primele raze ale zorilor.
― Da.
Aşadar, bătrânul ştiuse de la bun început că ele se aflau în posesia
Hoardei şi, totuşi, nu destăinuise nimănui. Thomas a înţeles: Cărţile de
Istorii îi fuseseră luate poporului lui Elyon şi, din anumite motive,
534
deveniseră relatări orale. Dacă în urmă cu multă vreme acest lucru fusese
justificat, acum era şi mai firesc. Aşa cum foarte bine spusese Rachelle, pe
Tanis îl condusese pe un drum greşit fascinaţia pe care o reprezenta
cunoaşterea lor. Pesemne că Jeremiah avea dreptate. Cărţile de Istorii nu
trebuiau să ajungă pe mâna oamenilor.
Cu toate acestea, avea nevoie de ele.
― Jeremiah, mă duc să le caut. Crede-mă, supravieţuirea noastră depinde
de acele Cărţi.
Bătrânul s-a ridicat nesigur pe picioare.
― Asta ar însemna să-l urmăreşti pe Qurong!
― Da, este cu armata pe care am înfrânt-o în Trecătoarea Natalga. Acum
se află în deşert, la vest de aici, lingându-şi rănile.
Precipitat, Thomas s-a apropiat de fereastră. Lumina zilei începuse să o
copleşească pe aceea a lunii.
― Mi-ai spus unde se află cortul comandantului – întotdeauna în mijlocul
taberei. Adevărat? A întrebat el, răsucindu-se.
― Da, înconjurat de armată. Ar trebui să fii unul dintre ai lui ca să ajungi
atât de aproape…
S-a oprit şi a făcut ochii mari. Cu o expresie de uimire pe faţă, a înaintat.
― Să nu faci asta! De ce? De ce să-şi rişte viaţa cel mai mare războinic al
nostru doar pentru câteva cărţi care s-ar putea să nu mai existe?
― Pentru că dacă nu le găsesc s-ar putea să mor, a răspuns Thomas, şi a
privit în depărtare. Noi toţi.

Rachelle stătea la masă de parcă ar fi visat.

Ştiind, de fapt, că totul era un vis.
Ştiind la fel de bine că visul se confunda cu iubirea pe care o avea faţă de
Thomas. Ori nu. Aceste gânduri o derutau.
Visul era cât se poate de viu, ca oricare altul. La o masă, Rachelle se
chinuia din răsputeri să găsească o soluţie la o problemă îngrozitoare,
sperând că aceasta i se va înfăţişa dintr-un moment în altul, sigură că, de nu
apărea, viaţa, aşa cum o ştia ea, va dispărea. Nu doar în acea încăpere, ci în
întreaga lume.

În acest punct, generalităţile încetau să mai fie valabile, făcând loc

particularităţilor. Masa cea albă, de exemplu. Netedă. Albă. Cu faţa de
melamină.
535
 Cutia de pe masă. Un computer. Suficient de puternic să înghită un milion
de informaţii în fiecare miime de secundă.
Cu un mouse la îndemână, alunecând pe padul negru spongios. Ecuaţia de
pe monitor, Germenul Raison. O mutaţie a propriei creaţii. Laboratorul, cu
microscopul lui electronic şi celelalte instrumente aflate în dreapta ei. Totul,
la fel de familiar ca numele ei.
Monique de Raison.
Ba nu. Adevăratul ei nume era Rachelle, şi nu avea nicio legătură cu ceva
din această încăpere, cu atât mai puţin cu femeia care purta numele de
Monique de Raison.
Ori se înşela?
Preţ de o clipă, ecranul s-a întunecat. Pe el a văzut reflexia celeilalte.
Imaginea ei. Părul negru, ochii negri, pomeţii înalţi, buzele mici.
Era ca şi cum era Monique.
Monique de Raison, renumit genetician, în prezent ascunsă într-un munte
numit Cyclops, de pe o insulă din arhipelagul indonezian, de către Valborg
Svensson, omul care dezlănţuise Germenul Raison în douăzeci şi patru de
oraşe din întreaga lume.
Probabil că nimeni dintre cei care ar fi căutat-o nu ar fi găsit-o. Nici măcar
Thomas Hunter, bărbatul care îşi riscase deja viaţa de două ori pentru ea.

Monique avea anumite sentimente faţă de el, dar nu semănau cu acelea

pe care le avea Rachelle.
Se uita concentrată la monitor şi duse cursorul dincolo de colţul de jos al
modelului. A ridicat încă o dată foaia de hârtie plină de nenumărate calcule
scrise cu creionul. Da, asta era soluţia. Aşa se cuvenea. A lăsat pagina, după
care şi-a retras mâna.
Ceva a părut să o muşte de mână, de aceea şi-a retras-o. Tăietură de
hârtie. Nu a luat-o în seamă şi a continuat să se uite fix la ecran.
― Te rog, te rog, a şoptit ea. Apari odată.
A apăsat butonul mausului. Într-o casetă de mici dimensiuni a apărut o
formulă.
I-a scăpat un suspin, un oftat uriaş de uşurare, apoi s-a lăsat pe spătarul
scaunului.
Codul ei rămăsese intact. Cheia se afla la locul ei şi, din câte se părea, nu
fusese afectată de mutaţie. Prin urmare, probabil că virusul pe care îl crease
să dezactiveze aceste gene va funcţiona şi acum!
536
 Un alt gând i-a temperat entuziasmul. Când va avea ce doreşte, Svensson
o va ucide. Preţ de o clipă doar, s-a gândit să nu-i spună cât de aproape era
de găsirea soluţiei. Însă nu putea păstra numai pentru sine o asemenea
informaţie, ea avea să salveze nenumărate vieţi, indiferent cine ar fi folosit-
o.
Pe de altă parte, se putea să nu fie deloc pe punctul de a reuşi. El nu-i
spusese totul. Mai era ceva…
― Mamă. Mamă, trezeşte-te.
Rachelle s-a ridicat brusc în pat.
― Thomas?
Fiul ei apăruse în prag.
― Nu e aici. A plecat să vadă patrulele?
Rachelle a aruncat velinţele şi s-a ridicat în picioare.
― Nu. Nu ar trebui să fie aici.
― Păi, armura lui nu mai e aici. Şi nici sabia.
Ea s-a uitat spre cuierul unde atârnau de obicei apărătoarea de piele şi
teaca. Se afla într-un colţ al camerei, ca un schelet descărnat. Poate că, având
în vedere câţi oameni vor sosi la Adunare, se dusese să verifice patrulele.
― Am întrebat în sat, continuă Samuel, şi nimeni nu ştie unde este.
A făcut un pas înapoi şi a tras perdeaua de pânză care slujea drept uşă. Şi-
a lepădat în grabă hainele de dormit şi a îmbrăcat o bluză de piele moale, cu
bretele încrucişate la spate. În dulap avea mai mult de zece rochii şi fuste viu
colorate, păstrate mai ales pentru sărbătoriri. A luat de acolo o fustă de piele
şi a prins-o în jurul taliei cu un cordon de sfoară. Şase perechi de mocasini,
unii decorativi, alţii de muncă, stăteau înşiraţi unul lângă altul sub rochii. A
luat prima pereche la îndemână.
A făcut toate acestea fără să se gândească. Mintea îi rămăsese în vis. Cu
fiecare moment dispărea, ca o amintire îndepărtată. Chiar şi aşa, crâmpeie îi
ţipau în minte ca un stol de papagali speriaţi.
Pătrunsese în lumea de vis a lui Thomas.
Fusese acolo, într-un laborator ascuns într-un munte numit Cyclops, cu
Monique, făcând ceva şi înţelegând lucruri despre care nu avea ştiinţă. Iar
dacă descoperise acea cheie a ei, probabil că femeia cealaltă avea să fie ucisă
înainte ca soţul ei să o găsească.
Inima îi bătea puternic. Trebuia să-l anunţe!
S-a dus la masă şi a înşfăcat brăţara împletită de bronz, pe care i-o făcuse
el şi a tras-o pe braţ, deasupra cotului, unde…
537
 A văzut sângele de pe braţ, o pată care devenise întunecată după ce se
uscase. Tăietura aceea veche? Pesemne se deschisese din nou în cursul
nopţii.
Şi cearşafurile erau pătate.
În graba ei de a-l găsi pe Thomas, s-a gândit ca pe moment să nu ia rana
în seamă. Nu, nu putea să umble cu sânge pe braţ. A dat fuga la rezervorul de
apă din bucătărie, l-a coborât şi a lăsat să curgă un fir ridicând un opritor.
― Marie? Samuel?
Nu i-a răspuns nimeni. Erau amândoi plecaţi.
La atingerea cu apa, o arsură la degetul arătător. S-a uitat cu atenţie. O
tăietură mică.
Tăietură de hârtie. Asta era din vis. Brusc, şi-a simţit gura uscată ca
nisipul deşertului.
Un gând i-a explodat în minte. Nu-şi dădea seama cum, dar era strâns
legată de Monique, iar tăietura stătea ca dovadă. Thomas susţinuse sus şi
tare: dacă murea în lumea aceea, avea să se întâmple la fel şi în acesta.
Pesemne că ceea ce i se întâmpla celeilalte femei i se întâmpla şi ei! Dacă, de
exemplu, acel Svensson o ucidea, probabil că vor pieri amândouă.
Trebuia să-l găsească pe Thomas înainte ca el să viseze din nou, astfel
încât să o salveze!
A fugit afară din casă, s-a uitat într-o parte şi în cealaltă printre numeroşii
oameni ieşiţi să se plimbe pe drumul lat, după care a pornit spre lac. Ciphus
sigur ştia ceva. Dacă nu, atunci Mikil sau William.
― Bună dimineaţa, Rachelle.
Era Cassandra, una dintre soţiile înţeleptului. Purta o cunună de flori albe
în părul împletit şi se dăduse la ochi cu zeamă de dude roşii. Atmosfera
sărbătorească pe care o crea Adunarea anuală era molipsitoare, în ciuda
ameninţărilor neaşteptate venite din partea Hoardei.
― Cassandra, ai văzut-o pe Mikil?
― E în patrulare, probabil. Cum de nu ştii? Credeam că-l însoţeşte pe
Thomas.
Rachelle a pornit din nou în fugă, fără să mai salute. Era neobişnuit ca
Thomas să plece fără să o anunţe. Să se fi întâmplat ceva rău?
A luat-o după colţul casei lui Ciphus şi s-a oprit în faţă, gâfâind. Acesta era
cufundat în discuţie cu Alexander, alţi doi înţelepţi şi un bătrân pe care l-a
recunoscut imediat ca fiind cel venit din deşert. Jeremiah din Sud. Cel care
ştia despre Cărţile de Istorii.
538
 Nu s-a mai auzit o vorbă.
― A plecat? A întrebat ea.
Nimeni nu i-a răspuns. Rachelle a sărit pe verandă.
― Unde? E în patrulare?
― Patrulare, a repetat Ciphus, foindu-se. Da, în patrulare. A plecat…
― Nu mai fiţi atât de secretoşi, s-a răstit la ei. Nu e în patrulare, altfel mi-
ar fi spus. E plecat după ele. Adevărat? A insistat ea, privindu-l pe Jeremiah.
I-ai zis unde ar putea găsi Cărţile şi s-a dus după ele. Să nu-mi zici că nu-i
aşa!
― Da. Iartă-mă, a recunoscut el, lăsând capul în piept. Am încercat să-l
împiedic, dar a insistat.
― Bineînţeles. Aşa procedează întotdeauna. Nu înseamnă să-i şi faci pe
plac!
În acele momente îi venea să îi bată cap în cap pe bătrâni.
― Unde a plecat? Trebuie să-i spun ceva.
Ciphus şi-a împins scaunul în spate şi s-a ridicat.
― Te rog, Rachelle. Chiar dacă am şti unde e, nu-l poţi urma. Au plecat
devreme, pe cai sprinteni. Au şi străbătut jumătate din deşert.
― Care deşert?
― Păi… cel din dreptul pădurii. Să nu te duci după el. Îţi interzic.
― Nu-mi poţi interzice să-mi caut soţul.
― Eşti mamă, ai doi copii…
― Ştiu să lupt mai bine decât jumătate dintre oamenii Gărzii, ştii bine. Pe
jumătate i-am instruit chiar eu în tehnica Marduk! Spuneţi-mi unde a plecat,
altfel îl găsesc şi singură.
― Ce-ai păţit, copilă? A întrebat-o Jeremiah cu blândeţe. Ce vrei cu el?
Ea a ezitat, întrebându-se cât de mult îi destăinuise Thomas acestui om.
― Am informaţii care ne-ar putea salva viaţa, a rostit ea.
Jeremiah a aruncat o privire spre Ciphus, care nu se arăta dornic să-i dea
îndrumări.
― S-a dus la Trecătoarea Natalga, împreună cu cei doi locotenenţi ai lui şi
şapte războinici.
― Ce caută acolo?
― Pe căpetenia Hoardei, în deşertul aflat dincolo de Trecătoare. Dar tu nu
trebuie să pleci într-acolo. Hotărârea lui de a se duce după aceste Cărţi poate
declanşa o tragedie.

539
 ― Pe de altă parte, a intervenit Alexander, nu ne permitem să mai
trimitem alte forţe într-o nouă misiune nebunească.
― Are legătură cu visele acelea ale lui? A întrebat Ciphus.
― E posibil ca până la urmă să nu fie deloc vise, a răspuns Rachelle, şi a
rămas surprinsă că rostise chiar ea acele vorbe.
― Şi tu?
Nu a luat în seamă întrebarea.
― Am informaţii despre care cred că ar putea salva viaţa soţului meu.
Dacă se gândeşte vreunul dintre voi să mă oprească, atunci moartea lui va
apăsa asupra voastră.
Acea afirmaţie exagerată i-a făcut să amuţească.
― Dacă ştiţi ceva ce m-ar ajuta, vă rog, nu e momentul să vă sfiiţi.
― Cum de îndrăzneşti să ne îmbrobodeşti! A exclamat Ciphus. Doar
Thomas ar fi în stare să supravieţuiască acestei aventuri prosteşti. Dar nu
vrem ca femeia lui să îl urmeze în deşert când mai sunt patru zile până la
Adunare!
A coborât de pe verandă şi le-a întors spatele. Acum, hotărârea ei de a-l
urma era motivată de insultele acestor bărbaţi, dar şi de faptul că înţelesese
că soţul ei avusese dreptate în privinţa viselor.
― Rachelle.
S-a răsucit şi a dat cu privirea de Jeremiah, care venise până la marginea
verandei.
― Vor merge la apus de Trecătoare. Te rog, copilă, nu pleca, i-a cerut,
după care a tăcut o clipă, şi, pe un ton resemnat, a adăugat: Să iei apă multă
cu tine. Cât rabdă calul. Ştiu că îţi va încetini călătoria, însă boala te-ar
înfrâna şi mai mult.
Vibraţia din glasul bătrânului i-a strecurat o undă de teamă.
― Vrea să devină unul dintre ei. Şi-a pus în cap să pătrundă în tabăra lor.
Lui Rachelle nu i-a venit să-şi creadă urechilor. Apoi a înţeles că era
adevărat. Aşa ar fi procedat dacă ar fi ştiut sigur că ambele realităţi erau
reale.
S-a repezit spre grajduri.
Iubite Elyon, dă-mi tărie.

Avea cu el nouă dintre cei mai buni oameni ai lui, printre care William şi
Mikil.

540
 Cele trei ploşti suplimentare cu apă pe care le avea fiecare îi împovărau
mai mult decât i-ar fi plăcut. Făcea un joc primejdios şi nu putea risca să fie
prins fără apa care le slujea la primenire.
Călăriseră toată ziua fără odihnă, iar acum pătrundeau în canionul ai
cărui pereţi îi făcuse să se prăbuşească în urmă cu o zi şi jumătate. Duhoarea
se răspândea din miile de cadavre îngropate sub stânci şi împrăştiate în
deşert.
Aleseseră caii cei mai deschişi la culoare pe care îi avea Garda Pădurii.
Armăsarul lui Thomas a fornăit şi a răscolit nisipul cu copita. L-a îndemnat
să păşească mai departe, iar animalul a pornit destul de îndărătnic.
― Greu de crezut că noi am făcut toate astea, a vorbit William.
― Să nu-ţi închipui că ne vom opri la atât, a spus Mikil. Vom mai avea de
luptat.
Thomas şi-a tras o eşarfă peste nas şi a pornit înainte printre bolovanii
prăvăliţi. Caii îi purtau prin canion, printre cadavrele înveşmântate în
mantii. Mai văzuse mii de morţi, dar dimensiunea acelui măcel l-a îngreţoşat.
Se spunea că oamenii Hoardei ţineau mai mult la viaţa cailor decât a
semenilor. Scabiosul care şi-ar fi sfidat comandantul era osândit sumar, fără
nicio judecată. Frângerea oaselor era preferată biciuirii sau altor forme de
pedeapsă. Nu era neobişnuit să vezi soldaţi de-ai lor cu oasele frânte lăsaţi
pradă arşiţei deşertului, fără să fi vărsat nicio picătură de sânge. Execuţiile
publice presupuneau înecarea condamnatului în bălţi de apă cenuşie, o
perspectivă care stârnea mai multă spaimă decât oricare altă ameninţare cu
moartea.

Groaza pe care o trăiesc faţă de apă e motivată şi de altceva decât durerea

care însoţeşte spălarea în lacuri, a gândit Thomas, neştiind însă despre ce
era vorba.
A aşteptat până ce au trecut de primele şiruri de morţi, după care a oprit
calul în apropierea unui grup de cadavre. A descălecat şi a scos roba cu glugă
de pe un scabios potopit de muşte şi a scuturat-o. A tuşit, după care a
aruncat straiul peste greabănul calului.
― Hai, procedaţi la fel, le-a spus celorlalţi. Îmbrăcaţi-vă.
― Nu aş fi crezut că mă voi coborî atât de jos ca să îmbrac straie de târfă, a
mormăit William descălecând.
Ascultător însă, a început să despoaie un cadavru. Ceilalţi şi-au găsit
mantii pe care le-au pus pe umeri, bolborosind blesteme, nu din
541
nesupunere, ci de suferinţa pe care trebuiau să o îndure. Duhoarea
pătrunsese în ţesătură.
Thomas şi-a găsit o sabie şi un cuţit de războinic. Cizme ghintuite.
Apărătoare de pulpă. Acestea erau lucruri noi, a observat el. Pielea tăbăcită
şi întărită era neobişnuită pentru locuitorii deşertului. Boala de piele de care
sufereau descuraja purtarea armurilor, dar acele apărătoare fuseseră
căptuşite cu o ţesătură moale, care să reducă la minimum frecarea.
― Învaţă mereu, a constatat el. Nu sunt cu mult în urma noastră în
privinţa tehnicilor folosite.
― Dar praf de puşcă nu au, a zis Mikil. Dacă vreţi părerea mea, sunt
terminaţi. Dacă voi avea trei luni la dispoziţie, fac lucrări de apărare în jurul
fiecărei păduri. Şi atunci nu vor mai avea nicio şansă.
Thomas şi-a tras peste cap gluga robei pe care o îmbrăcase şi apoi şi-a
legat pumnalul la brâu.
― Fortificaţiile acelea ar rezista până ar începe să facă şi ei praf de puşcă,
a spus Thomas, ascunzându-şi propriile haine sub un bolovan. V-aţi gândit
ce pagube ar aduce pădurii dacă ar avea explozivi? Pe de altă parte, nu simt
sigur că vom avea trei luni de pace. Au căpătat curaj şi luptă cu mai multă
inteligenţă. Iar noi rămânem treptat fără războinici.
― Şi ce propui atunci? A întrebat Mikil. Să trădăm?
Se referea la cele petrecute în Pădurea de Sud. Cu puţin înainte de
plecarea lor sosise un curier care anunţase victoria asupra Hoardei.
Numai că nu Jamous fusese acela care îi pusese pe scabioşi pe goană. El îşi
pierduse mai mult de jumătate dintre oameni într-o bătălie fără speranţă, în
care fusese prins din flancuri şi încercuit – o situaţie foarte primejdioasă şi
mortală.
Nu, Justin câştigase lupta, aşa vorbise curierul cu o sclipire ciudată în
ochi. Băgase singur groaza în Hoardă, fără nicio lovitură de sabie. Negociase
retragerea cu nimeni altul decât Martyn, marele lor general.
Toţi locuitorii din Pădurea de Sud îi înălţaseră laude vreme de trei ceasuri
în Valea Elyon. Justin le vorbise de o nouă cale, iar ei îl ascultaseră de parcă
ar fi fost profet, aşa grăise curierul. Apoi învingătorul dispăruse în pădure cu
micul lui grup de apropiaţi.
― Am sugerat măcar o dată să cedăm în vreun fel în faţa Hoardei? De va fi
nevoie, voi muri aşteptând împlinirea profeţiei. Nu-mi puneţi la îndoială
fidelitatea. În aceste momente, un războinic rătăcit reprezintă ultima
noastră grijă. Vom avea suficient timp pentru asta la Adunare.
542
 Îi spusese lui Mikil despre provocare şi despre cererea Consiliului ca el să
fie apărător dacă se ajungea cumva la luptă.
― Ai dreptate. Nu am vrut să fiu lipsită de respect.
Thomas a încălecat şi a întors armăsarul.
― Vom călări în tăcere. Trageţi-vă glugile pe cap.
Au ieşit din canion îmbrăcaţi ca un grup de locuitori ai deşertului,
mergând pe urmele adânci lăsate de Hoardă.
Soarele a apus încet dincolo de creste, lăsând grupul în umbră grea.
Curând au ieşit din zona stâncoasă şi s-au îndreptat spre vest, către
orizontul care se cufunda în întuneric.
Explicaţia lui Thomas privind misiunea fusese simplă. Descoperise că
duşmanii sufereau de o slăbiciune de neînchipuit: porneau la luptă cu
credinţa superstiţioasă că relicvele lor religioase le vor aduce victoria. Dacă
un grup mic din Gardă ar pătrunde în tabăra şi ar fura acele relicve, lovitura
ar fi groaznică. De asemenea, aflase că, în acele momente, Qurong, care sigur
comandase armata pe care abia o învinseseră, ducea cu sine relicvele. Erau
Cărţile de Istorii. Cine dorea să îl însoţească ca să dea Hoardei o lovitură
ucigătoare?
Cei nouă se declaraseră imediat de acord.
În acele momente, el stătea întins într-o cameră de hotel, la nici zece
străzi de clădirea Capitoliului din Washington, D.C., şi dormea. Nenumărate
agenţii guvernamentale îşi ţineau angajaţii treji, încercând să înţeleagă
ameninţarea care făcuse lumea să tremure. Fără îndoială că somnul era
ultimul lucru la care se gândeau acei oameni. Analizau cu înfrigurare cine ar
trebui să ştie despre ce era vorba, ce membri de familie puteau avertiza fără
ca vestea să se răspândească pretutindeni, pentru că ar fi dat naştere unui
val nemaiîntâlnit de panică. Analizau posibilitatea de a izola şi de a institui
măsuri de carantină şi de supravieţuire.
Însă Thomas Hunter se gândea la altceva. El înţelesese un lucru pe care
prea puţini îl acceptau. Singura soluţie la ameninţarea lui Svensson se găsea
în somn.
În visele lui.
Patru ore mai târziu, au văzut marea de focuri, punctele de lumină
fumegândă ale torţelor cu ţiţei aflate la câţiva kilometri dincolo de duna
peste a cărei creastă tocmai trecuseră. Lemnul era drămuit cu zgârcenie, dar
lichidul negru care mustea în nisip în rezervele aflate la mare depărtare le
satisfăcea nevoile la fel sau chiar mai bine. Thomas nu văzuse niciodată
543
izvoarele de ţiţei, dar Garda Pădurii confisca frecvent butoaie cu acea
substanţă de la armatele căzute şi le lua ca pradă de război.
Au înaintat stând alături, alcătuind un şir de zece oameni, şi au privit spre
vest. Vreme de câteva secunde, au rămas pe coama dunei într-o tăcere
deplină. Până şi ceea ce rămăsese din acea armată continua să îi
impresioneze.
― Eşti sigur de ce vrei să faci, Thomas? A întrebat William.
― Nu. Dar sunt sigur că alte soluţii nu avem. Vorbea cu mai multă
convingere decât o făcuse la plecare.
― Ar trebui să vin cu tine, a spus Mikil.
― Planul rămâne acelaşi. Merg doar cu William. Cunoşteau motivele. În
primul rând, pielea. Cu excepţia lor, ceilalţi se îmbăiaseră înainte de plecare.
Apoi, era vorba de Mikil. În mod obişnuit, femeile Hoardei nu călătoreau cu
armatele. Chiar dacă nu ar fi fost problema pielii, ar fi fost primejdios pentru
ea să între în tabără, în ciuda pretenţiilor ei că, îmbrăcată cu mantie şi glugă,
arăta ca un bărbat.
― William, cum ţi-e pielea?
― Am mâncărimi, a răspuns locotenentul, ridicându-şi mâneca.
Thomas a descălecat, a scos un săculeţ cu cenuşă şi i-a aruncat-o.
― Te dai pe faţă, braţe şi picioare. Să nu te zgârceşti.
― Eşti sigur că o să-i duceţi de nas? A întrebat Mikil.
― Am amestecat cenuşa cu sulf din acela folosit să obţinem praful de
puşcă. Mirosul, la fel ca…
― Pfui! E groaznic! A exclamat William, întorcând capul din dreptul
sacului, apoi a tuşit. O să ne simtă de la un kilometru depărtare!
― Nu, dacă mirosim ca ei. Mai mult mă tem de câinii lor. Şi de ochi.
Mikil s-a uitat la ai lui.
― Au început deja să-şi piardă culoarea. În lumina asta, puteţi trece
neobservaţi. Şi, cinstită să fiu, în lumina asta, dacă mă dau pe piele cu cenuşa
aceea puturoasă, m-aş amesteca fără probleme printre ei.
Thomas nu i-a luat în seamă insistenţa.
Zece minute mai târziu, reuşiseră să-şi facă pielea să capete o culoare
cenuşie, şi-au verificat lucrurile să se asigure că nimic din ce aveau asupra
lor nu sugera apartenenţa la Garda Pădurii şi au încălecat. Ceilalţi au rămas
jos.
― Bine, a zis Thomas, apoi a inspirat adânc şi a expirat încet. Gata,
plecăm. Să fii atentă când apare incendiul, Mikil, aşa cum am plănuit. Dacă
544
vezi cuprins de flăcări vreun cort de-al lor, îi trimiţi pe ceilalţi călare, cât se
poate de repede şi de discret. Să aduceţi şi caii noştri. Indiferent ce s-ar
întâmpla, nu uitaţi să rămâneţi cu glugile pe cap. Şi s-ar cuveni să vă daţi cu
cenuşă pe faţă ca să fiţi mai siguri.
― Să trimit şi restul oamenilor? Poate să vin în fruntea lor.
― Îi trimiţi. Trebuie să rămână cineva la comanda Gărzii dacă se întâmplă
ceva rău.
Ea s-a uitat fix la el şi a strâns din dinţi.
― Cred că ar fi cazul să renunţi la planul ăsta.
― Nu-mi schimb planul. N-am făcut-o niciodată.
― Şi, ca întotdeauna, refuzi să fii precaut. Mă uit la tabăra lor ca să-mi văd
generalul pregătit să se arunce în mijlocul haitei de lupi, şi mă întreb de ce.
― Dintr-un motiv bine întemeiat. Jamous a fost cât pe ce să-şi piardă viaţa
ieri, iar noi, acum două zile.
Hoarda capătă tot mai multă forţă, iar dacă nu facem ceva să o schilodim,
vom muri cu toţii, împreună cu copiii noştri, nu doar Jamous.
Mikil şi-a încrucişat braţele la piept şi s-a aşezat.
― Să mergem, a spus William. Vreau să ne întoarcem înainte de crăpatul
zorilor.
― Oamenii au nevoie de tine, i-a şoptit Thomas lui Mikil.
― Ba nu, au nevoie de tine.
Ea s-a încruntat. Nu avea nicio şansă.
― Tăria lui Elyon, a rostit Thomas.
― Tăria lui Elyon, au murmurat ceilalţi.
Doar Mikil a rămas tăcută. Avea să iasă din acea stare de posomorală
destul de curând, de aceea a lăsat-o în pace.
A plescăit din limbă şi calul a pornit să coboare încet panta dunei.

― Poate c-ar trebui să înnoptăm aici, a zis Suzan, privind spre deşertul
întunecat.
― Cum asta? Doar n-am bătut atâta drum ca să-l aştept aici. Puteam s-o
fac şi în sat.
Rachelle a dat pinteni bidiviului, care a pornit la trap. Călăriseră
încrâncenat mai toată ziua şi intraseră în canionul presărat de cadavre de
aproape o oră. Văzuse multe câmpuri de bătălie, dar acesta o îngrozise.
Suzan a luat-o în faţă.

545
 ― Nici nu ştim sigur că a plecat – sunt prea multe urme să-mi pot da
seama.
― Îmi cunosc soţul; sigur a plecat încoace. Dacă a părăsit satul fără să-mi
spună nicio vorbă, crede-mă că s-a dus într-o misiune. Nu s-ar opri nici la
căderea întunericului. Iar tu eşti cea mai bună iscoadă a Gărzii, nu? Atunci,
caută urmele.
― Şi dacă îi prindem din urmă, ce avantaj ai avea că reuşeşti în seara asta,
şi nu mâine?
― Ţi-am spus, am aflat lucruri care ar putea să-i salveze viaţa. Se duce
după Cărţile de Istorii din cauza viselor lui. O fi susţinând că o face ca să
aducă un avantaj Gărzii, şi nu susţin contrariul, dar povestea e mai
complicată. Trebuie să-i vorbesc înainte de a visa, astfel ca să mă găsească.
― Să te găsească?
Rachelle şi-a dat seama că vorbise prea mult.
― Înainte de a visa.
― Ne riscăm viaţa pentru un vis?
― Visul lui despre praful negru ne-a salvat pe toţi. Doar ai fost acolo.
Oricare alte explicaţii ar fi fost inutile. Nici Thomas nu fusese în stare să o
convingă, în urmă cu cincisprezece ani sau în seara trecută. Şi-a apăsat
degetul mare de arătătorul care avea o tăietură făcută în propriul ei vis.
Existau două lumi, şi fiecare o afecta pe cealaltă. Cu fiecare pas, această
convingere crescuse. Amintindu-şi fiecare vis de-al lui din urmă cu
cincisprezece ani, reuşise să înţeleagă mai bine, deşi nu avea idee cum se
întâmplau lucrurile, cu atât mai puţin de ce.
Însă durerea de deget era acolo. Iartă-mă, Thomas. Iartă-mă, iubitule.
― Tot mi se pare absurd, a vorbit Suzan, căutând urme.
― Şi s-ar putea să ţi se pară absurd în veci. Dar sunt dispusă să-mi pun
toate speranţele în această absurditate. Nu vreau să-mi moară soţul, şi dacă
nu ajungem la el mai curând, ar fi posibil.
― Thomas nu moare cu una, cu două.
― Virusul nu se sinchiseşte deloc de felul în care mor oamenii.

S-au apropiat de tabăra Hoardei dinspre nord-est, peste o ridicătură care

dădea într-o vale largă şi plată, având o uşoară briză care le bătea drept în
faţă.
Thomas s-a întins pe burtă alături de William şi a studiat tabăra. Zeci de
mii de torţe aşezate în vârful unor beţe luminau deşertul cu o strălucire
546
ireală, de culoare oranj. Porţiunea circulară de lumină se întindea uriaşă pe
nisip. Corturile erau de formă rectangulară, cu latura de aproape trei metri,
dintr-o pânză ţesută grosolan din tulpini de grâuşor de deşert. Bătute până
deveneau plate, tulpinile erau apoi rulate în fire lungi, pe care oamenii
Hoardei le foloseau la orice, de la îmbrăcăminte la frânghii.
― Uite acolo! A spus William, arătând spre dreapta, unde un cort gigantic
se ridica deasupra celorlalte, puţin la sud faţă de centrul taberei. Acela-i.
― E la aproape un kilometru dincolo de perimetru, a vorbit Thomas încet.
Îşi lăsaseră caii legaţi undeva în urmă, ascunşi de dune. Până atunci,
oamenii Gărzii nu mai făcuseră vreo încercare de infiltrare într-o tabără. De
aceea, Thomas se bizuia pe o pază minimă a perimetrului. Voiau să pătrundă
pe jos, şi sperau să treacă neobservaţi.
― Mare mai e Hoarda asta, a zis William.
― Mai mult decât mare.
William a scos sabia câţiva centimetri din teacă.
― Ai mai mânuit o sabie de-a lor până acum?
― O dată sau de două ori. Lamele nu sunt la fel de ascuţite.
― Mă ispiteşte gândul de a ucide câţiva cu propriile lor arme.
― Alungă-l. În niciun caz nu vreau să stârnim o luptă. În noaptea asta
suntem doar hoţi.
Locotenentul a împins sabia la loc.
― Nu uita, vorbeşti doar dacă ţi se adresează cineva. Nu priveşti pe
nimeni în ochi. Să-ţi laşi gluga cât mai jos peste faţă. Şi să calci ca şi cum ai
avea dureri.
― Dar am dureri. Blestemata asta de boală mă ucide deja. Ai spus că
deocamdată nu va afecta mintea. Cât pot rezista?
― Dacă plecăm mâine dimineaţă, nu vom păţi nimic.
― Trebuia să aducem apa cu noi. Câinii lor nu şi-ar fi dat seama de
diferenţă.
― Nu avem de unde şti. Iar dacă ne prind, apa ne-ar da de gol. O pot
mirosi, crede-mă.
― Ai idee cum arată Cărţile acelea?
― Ca nişte cărţi. Cum să arate altfel? Poate sunt rulouri asemănătoare cu
cele folosite de noi, sau plate, aşa cum erau cândva. Dacă le găsim, vom afla.
Gata?
― Oricând.
S-au ridicat.
547
 Au respirat adânc.
― Să pornim.
Au mers cât de firesc au putut, atenţi să păşească ceva mai rar, la fel ca
locuitorii deşertului, siliţi de suferinţă. Torţele, aşezate la fiecare
cincisprezece metri, marcau circumferinţa taberei.
Nu au văzut nicio santinelă.
― Să rămâi în întuneric până ajungem pe calea principală, cea care duce
spre centrul taberei, i-a şoptit Thomas.
― Chiar pe mijloc.
― Doar suntem scabioşi. Avem tot dreptul să mergem aşa.
Duhoarea era aproape insuportabilă, chiar mai puternică decât a pudrei
pe care şi-o aplicaseră pe corp. Nu au auzit niciun câine lătrând.
Deocamdată, totul mergea conform planului.
Thomas şi-a şters sudoarea de pe palme, a atins o clipă mânerul sabiei
care-i atârna de centură şi a trecut de prima torţă printr-un spaţiu liber
dintre două corturi, ajungând astfel în tabără.
Mersul încet era extrem de chinuitor. Se simţea îndemnat să o rupă la
fugă. Se mişca de două ori mai repede decât acei ticăloşi bolnavi, şi probabil
că ar fi putut goni până la cortul cel mare şi, înhăţând Cărţile, ar fi zburat
până în deşert înainte ca oamenii din tabără să-şi dea seama ce se petrecuse.
Şi-a reprimat impulsul de moment. Încet. Încet, Thomas.
― Torvil, matahală bădărană, au auzit ei un glas gros şi răguşit venind
dinspre cortul aflat în dreapta.
A aruncat o privire în acea direcţie. Dând faldul la o parte, un scabios
ieşise, iar acum îl fulgera cu privirea.
― Fratele tău e pe moarte, iar tu ai plecat după femei, chiar dacă ştii că nu
e niciuna pe aici?
O clipă, Thomas a rămas ca îngheţat, neştiind cum să reacţioneze. Mai
vorbise cu scabioşi; discutase chiar mult cu Chelise, fata comandantului lor
suprem.
― Răspunde-mi! S-a răstit omul la el.
S-a decis. S-a apropiat de el şi s-a întors puţin într-o parte, ca să nu-şi lase
la vedere toată faţa.
― Eşti orb ca liliecii care te-au blestemat. Ce, eu sunt Trovil? Şi m-aş
socoti norocos dacă aş găsi o femeie într-un loc atât de împuţit.
S-a răsucit să plece. Bărbatul a blestemat şi a intrat în cort.
― Uşor, a şoptit William. Ai mers prea departe.
548
 ― Aşa vorbesc ei.
Scabioşii se retrăseseră la culcare, dar mai erau sute dintre ei care se
foiau de colo, colo. Cele mai multe corturi aveau faldurile de la uşă date
deoparte, lăsând la vedere tot ce se petrecea înăuntru pentru cei cu ochi
ageri. În tabăra unde stătuse de vorbă cu Chelise văzuse multe covoare
ţesute, vopsite în violet şi nuanţe de roşu. Aici nu exista aşa ceva. Nici copii,
nici femei.
Au trecut prin dreptul unui grup de patru bărbaţi, aşezaţi cu picioarele
încrucişate în jurul unui mic foc, arzând cu mult fum într-un lighean plin cu
nisip îmbibat cu ţiţei. Flăcările încălzeau un vas plin cu un terci moale de
culoare albă căruia i se spunea sago. Făcut din rădăcini de grâuşor de deşert.
Thomas îl gustase o singură dată, şi le spusese oamenilor lui că era ca şi cum
ar fi mâncat ţărână, dar fără aroma acesteia.
Cei patru îşi dăduseră glugile jos de pe cap. În lumina focului şi a lunii, nu
arătau defel ca nişte războinici sinucigaşi şi fără teamă care juraseră să
ucidă femeile şi copiii pădurilor. În realitate, semănau foarte mult cu
pădurenii.
Unul dintre ei a ridicat ochii cenuşii spre Thomas, care i-a evitat privirea.
Au avut nevoie de un sfert de ceas ca să ajungă în mijlocul taberei. De
două ori fuseseră observaţi, de alte două ori trecuseră nebăgaţi în seamă.
Dar ştia că nu le va fi prea greu să pătrundă în tabără în toiul nopţii.
Problema cea mare era descoperirea Cărţilor şi scoaterea lor de acolo.
Cortul central, de mari dimensiuni, era de fapt un ansamblu de cinci
corturi, toate păzite. Din câte îşi dădea seama, se apropiaseră din spatele lor.
Torţele aprinse înăuntru făceau ca ţesătura să strălucească uşor oranj.
Mărimea corturilor, soldaţii care le păzeau şi faptul că pânza fusese vopsită
vorbeau de la sine despre importanţa lui Qurong. Hoarda folosea roci viu
colorate, măcinate într-o pudră fină. Modelul sugera o lamă zimţată.
― Pe aici.
Thomas a cotit într-un loc liber din spatele corturilor. L-a tras pe William
în întuneric şi i-a vorbit în şoaptă.
― Ce părere ai?
― Apelăm la săbii.
― Fără luptă!
― Atunci să devenim invizibili. Prea mulţi păzesc. Chiar dacă reuşim să
intrăm, vom da acolo de alţii.

549
 ― Te cam grăbeşti să foloseşti sabia. O să intrăm ca santinele. Poartă o
eşarfă de culoare mai deschisă în jurul pieptului, ai observat?
― Crezi că putem ucide doi fără să fim văzuţi? Este imposibil.
― Nu şi dacă le luăm din cort.
William a aruncat o privire spre cusătura de la baza cortului.
― Nu ştim ce este înăuntru. Sau cine.
― Doar atunci vom folosi săbiile, a spus Thomas, apoi şi-a scos pumnalul.
Vezi să nu vină cineva din faţă.
William s-a dus până la marginea cortului şi s-a uitat în jur. A revenit fără
să fi scos sabia din teacă.
― Nu e nimeni.
― Trebuie să acţionăm repede.
Erau conştienţi că surpriza şi iuţeala le vor fi singurii aliaţi dacă în
interior se afla cineva. S-au lăsat în genunchi, iar Thomas a trecut cu
rapiditate lama de-a lungul bazei cortului, făcând pânza să scoată un zgomot
specific, şi s-a rugat în gând ca el să treacă neobservat.
A tras pânza în sus şi William s-a rostogolit înăuntru. L-a urmat imediat.
S-au trezit într-o cameră luminată de o torţă care ardea cu flăcări
nesigure. În stânga lor se găseau trei forme întinse, iar William s-a aruncat
asupra aceleia care dădea să se ridice. Nimeriseră în camera servitorilor.
Dar ţipătul unuia le-ar aduce moartea la fel de lesne ca o sabie.
William a ajuns la servitor înainte ca acesta să se întoarcă să vadă ce se
întâmplase. I-a pus palma peste gură, după care a dus sabia la gâtul lui.
― Nu! I-a şoptit Thomas. Să rămână în viaţă.
Ţinând strâns servitorul speriat, William s-a apropiat de ceilalţi şi i-a lovit
cu mânerul pumnalului în ceafă pe ceilalţi care dormeau.
Scabiosul prins de William a început să se zbată.
― Femeia asta o să trezească pe toată lumea, a zis William. Trebuie să o
ucid.
O femeie? Thomas a prins-o de păr şi a lipit lama pumnalului de gâtul ei.
― Dacă scoţi vreun sunet, mori, i-a şoptit. N-am venit să ucidem, ai
înţeles? Dar o vom face dacă suntem siliţi.
Largi de groază şi cenuşii, ochii femeii erau mari cât luna.
― Ai înţeles?
Ea a dat din cap cu tărie.

550
 ― Atunci să-mi spui câteva lucruri. Nimeni nu va şti că ne-ai văzut. După
aceea, o să te trimit în somn cu o lovitură în cap, să nu te poată acuza nimeni
de trădare.
Pe faţa ei a apărut o expresie de spaimă.
― Preferi să te omor? Fii înţelegătoare şi rămâi în viaţă. O să te alegi doar
cu un cucui.
Nu părea convinsă, dar nu a scos niciun sunet.
― Cărţile de Istorii, a rostit Thomas. Ştii de ele?
În acelaşi moment, i s-a făcut milă de femeie. Era prea îngrozită până şi să
gândească, darămite să vorbească. I-a eliberat părul din strânsoare.
― Dă-i drumul.
― Domnule, nu te sfătuiesc.
― Ai văzut? Se opune, i-a spus Thomas femeii. Socoteşte că te vei pune pe
ţipat. Dar eu am o părere mai bună despre tine. Cred doar că eşti o fată
speriată, care vrea să trăiască. Dacă zbieri, va trebui să ucidem jumătate
dintre oamenii din cort, inclusiv pe Qurong. Ajută-ne, şi poate nu vom omorî
pe nimeni, a adăugat el, apăsând lama pumnalului pe gâtul ei.
― Cooperezi?
Ea a dat din cap.
― Elibereaz-o.
― Domnule…
― Acum.
William şi-a luat treptat palma de pe gura ei. Buzele femeii tremurau, dar
nu a scos niciun sunet.
― Bine. Vei vedea că sunt un om de cuvânt. Poţi să o întrebi de mine şi pe
Chelise, fiica lui Qurong. Ea mă ştie sub numele de Roland. Şi acum, spune-
mi. Ai auzit de Cărţi?
A încuviinţat din cap.
― Se află în aceste corturi?
Niciun sunet.
― Femeie, îţi jur, dacă continui să…
― Da, a răspuns ea în şoaptă.
Da? Da, sigur că de asta veniseră, dar auzind-o spunând că acele scrieri
antice, având o asemenea putere mitică, se aflau acolo în acele momente…
Era mai mult decât îndrăznise să creadă.
― Unde?

551
 ― Sunt sacre! Nu pot… aş plăti cu moartea dacă v-aş spune. Cel Măreţ nu
îngăduie nimănui să le vadă! Vă rog, vă implor…
― Vorbeşte încet! I-a şuierat Thomas.
Pierdeau timpul. În orice moment se putea întâmpla să dea buzna cineva
în acel cort.
― Bine, atunci, a roşit el şi a coborât lama pumnalului. Ucide-o, William.
― Nu, vă rog! A implorat femeia şi a căzut în genunchi, prinzându-se de
roba lui. Vă spun. Sunt în al doilea cort, în camera din spatele iatacului Celui
Măreţ.
Thomas a ridicat mâna spre William. S-a lăsat apoi într-un genunchi şi a
desenat cu degetul în nisip imaginea ansamblului.
― Arată-mi.
Cu un deget tremurător, ea i-a arătat.
― Se poate pătrunde în camera asta altfel decât prin iatac?
― Nu. Pereţii sunt întăriţi cu… cu un metal.
― O plasă metalică?
― Da, o plasă.
― Şi în camera de aici sunt santinele? A întrebat arătând spre camerele
alăturate.
― Nu ştiu. Vă jur, nu…
― Bine. Atunci întinde-te şi-ţi voi cruţa viaţa.
Femeia nu s-a mişcat.
― O să primeşti o lovitură în cap şi o să fii iertată alături de ceilalţi.
Înţelege!
S-a întins în patul ei, iar William a lovit-o.
― Acum ce facem? A întrebat el, ridicându-se de lângă femeia
inconştientă.
― Cărţile sunt aici.
― Am auzit. Dar practic sunt într-o casă de fier.
― Ştiu.
Thomas s-a întors cu faţa la faldul care slujea drept uşă. Din câte se părea,
nimeni nu se alertase.
― După cum spuneai, nu avem la dispoziţie toată noaptea, a zis William.
― Lasă-mă să gândesc.
Avea nevoie de informaţii suplimentare. Ştia nu numai de existenţa
Cărţilor, dar că ele se găseau la treizeci de metri de locul unde stătea.
Constatarea l-a făcut să simtă o emoţie pe care nu o anticipase. Imposibil de
552
spus cât de preţioase puteau fi acele Cărţi. În cealaltă lume, desigur, dar
chiar şi aici! Roushii făcuseră toate eforturile să le ascundă. Cum de reuşise
Qurong să pună mâna pe ele.
― Domnule…
Thomas s-a apropiat de perete, unde stăteau atârnate câteva robe. Şi-a
dezbrăcat-o pe a lui.
― Ce faci?
― Mă transform în servitor. Hainele lor nu sunt la fel de uşoare ca ale
războinicilor.
William i-a urmat exemplul. Au îmbrăcat robele şi le-au îndesat pe cele
vechi sub pătura servitoarei. Vor avea nevoie de ele mai târziu.
― Aşteaptă aici. Trebuie să mai aflu ceva.
― Poftim? Nu pot…
― Aşteaptă aici! Nu-i nevoie să faci nimic. Doar să rămâi în viaţa. Dacă nu
mă întorc peste jumătate de oră, să mă cauţi. Dacă nu mă găseşti, te întorci la
tabără.
― Domnule…
― Fără întrebări, William.
Şi-a îndreptat roba, a tras gluga peste cap şi a ieşit din cameră.

În realitate, corturile alcătuiau unul mai mare. Nici mai mult, nici mai
puţin decât un castel mobil. Pe mai toţi pereţii atârnau draperii violete şi
roşii, iar pe jos erau întinse covoare vopsite. Statui de bronz înfăţişând şerpi
înaripaţi cu ochi de rubin păreau să stea la fiecare colţ. În rest, coridoarele
erau pustii.
Thomas a mers ca un scabios în direcţia pe care i-o indicase servitoarea.
Singurul semn de viaţă a fost murmurul discuţiilor, care se auzea tot mai
tare pe măsură ce se apropia de locul în care se găsea Qurong.
A pătruns pe holul care ducea spre camera regală şi s-a oprit. Pe tot
peretele se afla un singur covor înfăţişând imaginea unui liliac Shataiki
semănând cu un şarpe. În stânga, o perdea grea, de culoare turcoaz, îl separa
de voci. Spre dreapta, o altă perdea ascundea o cameră unde era linişte.
Fără să-şi ia în seamă bătăile puternice ale inimii, a pornit spre dreapta. A
dat uşor la o parte perdeaua de pânză, a văzut că nu era nimeni, şi s-a
strecurat înăuntru.
Un covoraş lung pe care erau aranjate cupe de bronz şi un potir înalt
tronau în mijlocul încăperii, care nu putea fi decât sala de ospeţe a lui
553
Qurong. Locuitorii deşertului aveau puţine piese de mobilier – le lipsea
lemnul –, dar inventivitatea lor era evidentă. În jurul covoraşului se aflau
perne mari şi umflate, fiecare împodobită cu însemnele reprezentând liliacul
având gâtul lung ca de şarpe. În fiecare colţ al încăperii ardeau torţe ale
căror flăcări lingeau aerul neclintit şi aruncau lumină asupra celor peste
douăzeci de săbii, seceri, bâte şi alte arme folosite de războinicii Hoardei,
toate atârnând pe peretele de la capătul îndepărtat al camerei.
Un butoi mare, de stuf, stătea în colţul din dreapta lui Thomas. S-a
apropiat grăbit şi a aruncat o privire înăuntru. Apă stătută de deşert. Pânza
freatică ajungea la suprafaţă în unele locuri, unde locuitorii deşertului
creşteau grâu şi săpau puţuri puţin adânci. Nici nu era de mirare că preferau
să o bea amestecată cu grâu şi fermentată ca vin sau bere.
Însă nu venise acolo să bea din apa lor puturoasă.
A verificat holul şi a descoperit că era pustiu. Era la jumătatea lui când
perdeaua care slujea de uşă camerei dinainte s-a mişcat.
S-a retras şi a lăsat draperia să cadă uşor.
― Ceva de băut, generale?
― De ce nu?
Thomas s-a refugiat în singurul loc posibil. Butoiul. S-a strecurat înapoia
lui şi s-a lăsat în genunchi, ţinându-şi răsuflarea.
Perdeaua s-a dat la o parte. S-a închis.
― O zi bună, domnule. Am avut cu adevărat o zi bună.
― Şi e doar începutul.
Berea a curs din potir într-o cupă. Apoi încă una. Thomas s-a retras spre
umbre cât a putut, fără să atingă peretele cortului.
― Pentru cel mai de seamă dintre generalii mei, s-a auzit un glas calm.
Doar Qurong se putea referi la cineva folosind acest termen.
― Martyn, generalul generalilor.
Qurong şi Martyn! Cupele de bronz au fost ciocnite cu un clinchet. Cei doi
au băut.
― Pentru domnitorul nostru suprem, care va domni curând peste toate
pădurile, a venit răspunsul.
Cupele au scos un nou clinchet.
Thomas a expirat cu fereală şi a continuat să respire la fel. Şi-a strecurat
mâna sub mantie şi a atins pumnalul. Acum! Ar trebui să-i ucidă pe amândoi,
nu ar fi imposibil. Din trei paşi ar ajunge la ei, trimiţându-i în Hades.

554
 ― Bravo, planul e sclipitor prin îndrăzneala lui, a vorbit Qurong. Poate
duşmanii bănuiesc, dar când vor vedea forţele noastre în pragul uşii lor, vor
fi siliţi să creadă. Vom discuta despre pace şi vor fi nevoiţi să asculte, nu vor
avea încotro. Când vom aranja trădarea cu el, va fi prea târziu.
Ce însemna asta? Pe ceafa lui Thomas a alunecat un firicel de sudoare. Şi-
a mişcat capul să-i vadă măcar o clipă pe cei doi. Qurong purta o robă albă,
fără glugă. La gât îi atârna un pandantiv mare de bronz, înfăţişând un
Shataiki. Însă ceea ce i-a reţinut atenţia lui Thomas era capul bărbatului.
Spre deosebire de majoritatea oamenilor Hoardei, purta părul lung, împâslit
şi prins în codiţe. Iar faţa lui i s-a părut ciudat de familiară.
A alungat sentimentul.
Generalul purta o robă cu glugă, având eşarfa de culoare neagră. Stătea cu
spatele la el.
― Atunci, să bem pentru pace, a spus Martyn.
Qurong a chicotit.
― Da, sigur. Pentru pace.
Au băut din nou.
Qurong a lăsat jos cupa şi a oftat în semn de mulţumire.
― E târziu, şi cred că mă simt ispitit de plăcerile pe care mi le va oferi
soţia. În zori, să strângi consiliul de taină. Să nu sufli nicio vorbă către
ceilalţi, prietene. Nicio vorbă.
Generalul a înclinat capul drept confirmare.
― Bună seara.
Qurong s-a întors să plece.
Thomas a făcut un efort să nu-i tremure mâna. Trădare? I-ar fi putut
ucide pe amândoi chiar acum, dar dacă ar fi procedat astfel, s-ar fi dat
alarma. Şi nu ar mai ajunge niciodată la Cărţi. Şi s-ar presupune că planul lor
fusese dezvăluit. El şi William îi puteau tăia gâtul căpeteniei ceva mai târziu,
după ce adormea.
Qurong a dat deoparte draperia şi a ieşit.
Însă generalul a rămas. Extraordinar, acum i se oferea şansa de a-l
elimina! Aproape că merita să rişte a fi descoperit.
Martyn a tuşit, a aşezat cu grijă cupa şi s-a întors să plece. Când s-a
răsucit, probabil că a zărit ceva, deoarece s-a oprit deodată şi a privit spre
colţul unde se afla pădureanul.

555
 În încăpere s-a lăsat o tăcere de moarte. Thomas a prins mai bine
pumnalul. Dacă ucigându-l ar ruina planurile pe care şi le-au făcut cei doi,
atunci acest lucru ar avea prioritate faţă de Cărţi. Puteau oricând să…
― E cineva?
Thomas a rămas neclintit.
Generalul a făcut doi paşi spre butoi şi s-a oprit.
Acum, Thomas! Acum!
Ba nu, încă nu. Exista totuşi posibilitatea ca celălalt să plece. Iar atacarea
lui dintr-o parte sau din spate ar reduce pericolul ca el să strige.
Vreme de un moment, niciunul nu s-a mişcat. Martyn a oftat şi s-a întors.
Pădureanul s-a ridicat şi a aruncat pumnalul cu o mişcare iscusită. Chiar
dacă ar fi auzit şuieratul slab al armei, nimic din purtarea generalului nu a
arătat asta. Lama a sclipit, rotindu-se o dată, de două ori, apoi s-a înfipt
adânc în ceafa lui, retezându-i măduva spinării înainte ca el să reacţioneze.
S-a prăbuşit ca tăiat de la rădăcină.
A ajuns la el din trei paşi mari şi i-a acoperit gura cu palma. Însă Martyn
nu mai avea cum să dea alarma.
A smuls pumnalul din rană şi l-a şters de roba lui. Pe gâtul omului se
scurgea un fir subţire de sânge. Un punct, două de sânge pe podea.
L-a târât până la butoi, l-a ridicat, introducându-l apoi în apă. Puternicul
general avea să fie descoperit înecat într-un butoi cu apă ca un criminal
oarecare.
L-a găsit pe William în locul unde-l lăsase, într-un colţ, abia vizibil din
cadrul uşii.
― Ei bine?
― Va trebui să mai aşteptăm. Neînfricata lor căpetenie este cu soţia lui, a
zis Thomas.
― I-ai găsit iatacul?
― Cred că da. Dar cum ţi-am spus, e ocupat. Să-i lăsăm ceva timp.
― Nu mai avem! Curând va răsări soarele.
― Ba da. Pe de altă parte, marele lor general, Martyn, a terminat-o cu
timpul. Dacă nu mă înşel, tocmai l-am ucis.

Aşteptarea lor a ţinut mai puţin de jumătate de oră. Aluzia lui Qurong
fusese făcută ca să-l crească în ochii generalului, ori făcuse uitată plăcerea
de dragul somnului, astfel că în momentul când au tras cu urechea la uşa

556
camerei pe care o bănuiau a fi dormitorului lui nu au auzit decât un sforăit
constant, nu prea tare.
Thomas a tras deoparte draperia şi a aruncat o privire în încăperea care
arăta ca o sală de primire, luminată de o singură torţă. Într-un colţ stătea o
santinelă, ghemuită şi ţinându-şi capul între picioare.
A dus un deget la buze şi a făcut semn către William, care a dat din cap că
a înţeles.
Stând cu ochii la scabios, s-a apropiat pe vârfurile picioarelor de o perdea
aflată la capătul celălalt al încăperii. William s-a îndreptat grăbit spre străjer.
S-a auzit o lovitură înfundată, iar omul s-a lăsat moale, pierzându-şi
cunoştinţa. Dacă era norocos, nu va fi nevoit să recunoască niciodată că
fusese copleşit de intruşi. La urma urmelor, era santinelă, nu servitor, iar
santinelele care permit hoţilor să se strecoare la Marele Conducător sigur
merită să fie înecate într-un butoi.
Thomas a dat perdeaua deoparte. Iatacul. Unde neînfricatul conducător
sforăia cu faţa în jos pe un morman gros de perne. Soţia lui stătea ghemuită
alături de el.
Au pătruns în încăpere, au lăsat perdeaua să cadă la loc şi au aşteptat să-
şi adapteze ochii la semiîntuneric. Prin pereţii subţiri pătrundea o strălucire
slabă, atât din holul alăturat, cât şi din sala de primire aflată în spatele lor.
Dacă servitoarea nu îi minţise, Qurong ţinea Cărţile de Istorii în camera
din spatele patului. A văzut draperia. Chiar şi în lumina foarte slabă, a reuşit
să observe corzile de metal ţesute în pereţi, de jur împrejurul dormitorului.
Qurong făcuse toate eforturile ca să împiedice pe oricine să-şi croiască drum
până la el doar tăind pânza cortului.
Cu pumnalul pregătit, s-a strecurat până în cealaltă latură a dormitorului.
A rezistat cu greu dorinţei de a tăia gâtul conducătorului care stătea întins
alături de soţie. Întâi Cărţile. Dacă nu le găsea, ar fi avut nevoie de Qurong să
îl ducă la ele. Dacă le găsea, atunci avea să-l ucidă la plecare.
A întins mâna tremurătoare şi a tras perdeaua într-o parte.
Era liber.
Urmat de William, s-a furişat înăuntru.
Încăperea era mică şi întunecată. Mucedă. În semicerc, pe podea stăteau
neaprinse sfeşnice înalte de bronz. Deasupra lor, pe perete, un liliac mare,
dintr-un metal forjat, cu gât lung de şarpe. Iar dedesubtul lui, înconjurate de
sfeşnice, două lăzi.

557
 Nu credea să-şi simtă inima bătând atât de tare. Lăzile erau de felul celor
pe care Hoarda le folosea de obicei pentru transportul de lucruri preţioase –
din bucăţi de stuf strâns legate laolaltă şi întărite cu un soi de mortar. Însă
acestea erau închingate cu benzi de bronz. Iar pe capacul fiecăreia stătea
imprimat semnul unui Shataiki.
În cazul în care Cărţile se găseau în cele două lăzi, locuitorii deşertului le
îmbrăţişaseră ca făcând parte din religia lor în plină făurire. Cărţile
preveniseră de la Elyon, cu mult înainte ca Shataikii să fi fost eliberaţi ca să
distrugă tărâmul. Şi totuşi Qurong amesteca aceste două credinţe, care
contrastau fără niciun echivoc. Era ca şi cum cineva l-ar fi pus pe Teeleh
alături de un dar al lui Elyon şi ar fi susţinut că erau unul şi acelaşi lucru.
Era înşelătoria lui Teeleh însuşi, a gândit Thomas. Teeleh voise mereu să
fie Elyon, iar acum se va îngriji ca în mintea acestor scabioşi exact asta să fie.
Va avea pretenţii la trecut. Istoria îi aparţinea. El era Creatorul.
Blasfemie.
S-a lăsat într-un genunchi, a vârât degetele sub buza capacului şi a tras.
Nicio mişcare.
William îşi trecea deja degetul mare de-a lungul buzei.
― Aici, a şoptit el.
Nişte fâşii de piele legau inelele aflate pe capac şi pe corpul lăzii. Le-a
tăiat grăbit. Capacul s-a desprins cu un pocnet delicat. S-au privit ochi în
ochi vreme de câteva momente. Niciun sunet, în afara sforăitului din camera
alăturată.
Au tras împreună capacul. S-a desprins de ladă cu un scârţâit slab.
Pericolul cel mai mare era că nu exista decât o cale de ieşire din acea
încăpere. Nu aveau cum să scape printr-o tăietură în perete. Într-un fel, se
aflau în propria celulă.
Împreună, au înclinat capacul spre spate şi imediat ce marginea din faţă
s-a desprins, Thomas şi-a dat seama că aveau în faţă o comoară.
Cărţi.
S-a grăbit să înalţe capacul. Prea iute. I-a scăpat dintre degete şi a căzut
pe podea cu un bufnet. A atins şi un sfeşnic, iar acesta s-a clătinat, începând
să se prăbuşească.
Thomas a plonjat spre obiectul destul de masiv de bonz. L-a prins. Au
rămas împietriţi. Sforăiturile au continuat. Leoarcă de transpiraţie, au lăsat
capacul la pământ.

558
 Cărţile de Istorii erau legate în piele. Foarte, foarte vechi. Mai mici decât
îşi închipuise, nici trei centimetri în grosime şi probabil douăzeci şi trei în
lungime. A apreciat că doar în acea ladă se găseau cincizeci de bucăţi.
A coborât mâna şi a şters stratul subţire de praf care o acoperea pe una.
Se vedea că de multă vreme nimeni nu deschisese vreuna. Nici nu era de
mirare: s-a întrebat dacă exista cineva din Hoardă care să ştie a citi. Chiar
între pădureni erau puţini ştiutori de carte. Mai toţi se mulţumeau cu
tradiţiile orale.
Cartea atârna greu pentru dimensiunile pe care le avea. Titlul ei stătea
adâncit, săpat prin corodare, probabil: Istoriile Istoriei. A deschis-o. Un scris
cursiv mergea de-a latul paginii. La fel şi pe următoarea. Acelaşi scris pe care
îl văzuse în vise. În engleză.
Engleză simplă. Cu toate acestea, fiica lui Qurong spusese că nu era
posibil să le descifreze. Aşadar, Hoarda nu era în stare să le citească. Doar
dacă nu cumva aveau ceva unic.
A lăsat cartea jos şi a ridicat alta. Acelaşi titlu. Celelalte pe care le vedea în
ladă purtau aceeaşi inscripţie, dar unele aveau şi subtitluri. A lăsat-o pe cea
din mână pe podea.
― Ele sunt, a spus William, parcă abia îndrăznind să respire.
Thomas a dat din cap. Sigur, dar erau prea multe să le ia cu ei.
A făcut un semn către cealaltă ladă. Au tăiat fâşia de piele şi au ridicat
capacul. Şi aceasta era plină. Au dat capacul pe spate.
― Va trebui să ne întoarcem, a şoptit Thomas.
― Vor şti că am fost aici! Doar l-ai ucis pe Martyn.
Nu neapărat. Se putea bănui că-l ucisese vreun soldat nemulţumit. Pe de
altă parte, tăiaseră fâşiile de piele care fixau capacele. Trebuiau să le lege la
loc.
Era posibil să ia cu ei câteva cărţi, poate pe aceea care făcea referire la…
Din camera alăturată, Qurong a tuşit.
A încremenit. Practic, nu aveau timp să scotocească acum prin lăzi. Era
mai bine să revină cu ajutoare mai multe şi să le care pe toate de acolo.
Din dormitor au auzit foşnete care l-au determinat să acţioneze grăbit. A
făcut semn cu mâinile către William, care a înţeles imediat. Lucrând în
tăcere, le-a luat mai mult timp decât crezuse, dar în cele din urmă ambele
capace erau legate aproape la fel ca înainte. A apucat singura carte pe care o
reţinuse şi s-a ridicat, examinând înfăţişarea lăzilor. Mulţumitoare.

559
 Au aşteptat ca orice mişcare şi foşnet din camera alăturată să se
potolească apoi s-au strecurat pe lângă Qurong, neluând în seamă impulsul
de a-l ucide. Abia după ce va avea toate Cărţile. Nu voia să rişte înteţirea
pazei taberei, cauzată de moartea lui. Cu puţin noroc, nimeni nu avea să-şi
dea seama că prin dormitor trecuse cineva până în camera cărţilor. S-au
furişat spre încăperea servitorilor, s-au schimbat în mantiile cu care sosiseră
acolo, şi au trecut prin tăietura din peretele de pânză.
― Nu uita să păşeşti rar, l-a prevenit Thomas.
― Nici nu ştiu dacă aş putea merge repede. Mă omoară mâncărimea de
piele.
Oamenii Hoardei dormeau. Nimeni nu a lăsat impresia că i-a văzut pe cei
doi umblând prin mijlocul taberei. Douăzeci de minute mai târziu, Thomas şi
William au lăsat corturile în urmă şi s-au grăbit să dispară în deşertul
întunecat.

― Mai bine mergem chiar acum! A spus Mikil. Mai avem o oră până la
răsăritul soarelui. Iar dacă ei dorm, ce importanţă are dacă pielea noastră s-
a schimbat sau nu? Eu zic să atacăm acum şi să-i ucidem pe toţi!
― Să mă spăl întâi, a spus William, ridicându-se. Prefer să primesc o sabie
în burtă decât să mai îndur boala asta blestemată.
Thomas s-a uitat la locotenentul lui. Niciunul dintre ei nu se spălase încă
– posibilitatea de a reveni înainte de răsăritul soarelui îi făcea să întârzie
luarea deciziei.
― Spală-te, i-a zis.
― Mulţumesc.
William s-a dus la calul lui şi-a dat jos hainele şi, blestemând în barbă, s-a
grăbit să se deplaseze într-o parte şi s-a apucat să se stropească cu apă pe
piept. Imediat ce apa i-a atins pielea, a simţit doar o arsură – după două zile,
boala nu era într-o stare suficient de avansată ca să-i provoace dureri
deosebit de mari.
― Pierdem timpul, Thomas, a vorbit Mikil. Dacă vrem să intervenim,
acum este momentul.
Încă era furioasă că rămăsese pe dinafară în acea misiune. Citea acest
lucru în ochii ei. Tânăra nu reuşea să înţeleagă de ce nu îi tăiaseră gâtul lui
Qurong în somn.
A ridicat cartea pe care o adusese şi a deschis din nou coperta. Prima
pagină era goală. A doua, la fel.
560
 Toate paginile cărţii erau goale.
Nici măcar un semn pe vreuna dintre ele. Cum se putea? Prima pe care o
deschisese era scrisă, dar aceasta, în interiorul căreia nu aruncase nicio
privire, era albă.
Era necesar să obţină celelalte cărţi. Mikil ţinea să-l ucidă pe Qurong, dar
nu se putea decât după ce aflau mai multe. Şi doar după ce aveau ambele
lăzi.
A închis cartea cu zgomot.
― E prea riscant. Aşteptăm până mâine noapte.
― Nu vei rezista până atunci! A replicat Mikil. Încă o zi, şi o să-ţi pierzi
minţile din cauza bolii. Nu-mi place ce se întâmplă, dar deloc.
― Atunci o să mă îmbăiez şi o să merg murdărit cu cenuşă. Să nu ne
pripim. S-ar putea să nu mai întâlnim un asemenea prilej. Când îl vom mai
prinde pe Qurong atât de aproape de pădurile noastre? Iar acel plan al lui
mă tulbură. Trebuie să analizăm! Potrivit informaţiilor venite de la Pădurea
de Sud, Martyn avea planuri de pace. S-ar putea să fie în interesul nostru să
acceptăm acest plan al lor fără să dăm de înţeles că am şti ceva, a rostit, apoi
s-a ridicat şi s-a apropiat de cal. Există prea multe întrebări fără răspuns.
Vom aştepta până mâine noapte.
― Dar dacă mâine noapte vor pleca? Adunarea va avea loc peste trei zile –
nu-i posibil să rămânem aici o veşnicie.
― Atunci îi vom urmări. Adunarea va mai aştepta. Gata cu vorba!
În noapte s-a auzit fornăitul unui cal. Nu era dintre ai lor.
Instinctiv, Thomas s-a lăsat imediat la pământ, rostogolindu-se.
― Thomas?
S-a ridicat într-un genunchi. Rachelle?
― Thomas!
Ea s-a apropiat de ei şi, coborând de pe cal, a alergat spre el.
― Îţi mulţumesc, Elyon!

Rachelle ştia că îl găsise pe Thomas, dar starea lui a făcut-o să se oprească

la jumătatea drumului. Chiar şi pe întuneric vedea că părea acoperit cu
cenuşă, având ochii decoloraţi, aproape albi. Mai văzuse instalarea bolii,
desigur. Nu era lucru neobişnuit ca, dintr-un motiv sau altul, vreun membru
al tribului să nu se îmbăieze o vreme. Chiar şi ei i se întâmplase în câteva
rânduri.

561
 Însă aici, în deşert, simţind mirosul înţepător de sulf şi văzându-i faţa
aproape albă, prezenţa bolii a luat-o prin surprindere.
― Ai… ai păţit ceva?
Nedumerit, el a privit-o lung, apoi a răspuns:
― A trebuit să ne îmbrăcăm la fel ca ei. Nu m-am îmbăiat. Ce cauţi aici?
Aşezaţi pe pături, Mikil şi oamenii lui alcătuiau un cerc pe nisip. Fără foc –
o tabără cât se putea de simplă. Caii stăteau strânşi alături de Thomas.
William era pe jumătate îmbrăcat şi-şi freca trupul cu apă. Pielea lui era un
amestec de roz curat şi alb murdar.
― Cum de-ai putut pleca fără să mă anunţi? Nu te-ai îmbăiat de la plecare?
Ţi-ai pierdut minţile!
N-a scos o vorbă.
Nu conta, atâta vreme cât era teafăr; asta o preocupa cel mai mult. S-a
grăbit spre calul ei, a luat o ploscă de piele plină cu apă din lac şi i-a aruncat-
o.
― Spală-te. Repede, pentru că avem de vorbit. Singuri.
― Ce s-a întâmplat?
― O să-ţi spun, dar întâi spală-te. N-am de gând să sărut un bărbat care
miroase a mort.
S-a spălat de boală, iar Suzan le-a povestit membrilor Gărzii despre
călătoria lor. Când Thomas a vrut să ştie de ce riscaseră atât de mult, ea s-a
mulţumit să arunce o privire spre Rachelle.
A smuls o tunică din desaga prinsă de şa, a scuturat-o să îndepărteze
praful, apoi s-a întors spre ceilalţi.
― Iertaţi-ne o clipă.
Şi-a luat soţia de cot şi s-au îndepărtat împreună.
― Îmi pare rău, iubito, a spus el pe un ton spăşit. Te rog să mă ierţi, dar
trebuia să vin aici şi nu am vrut să te îngrijorezi.
Încă mirosea urât. O îmbăiere fugară nu se compara cu una în lac.
― Dar plecarea ta neanunţată nu m-ar fi îngrijorat?
― Regret, dar…
― Să nu mai faci aşa ceva. Niciodată! A zis ea şi a respirat adânc. Ştiu de ce
ai venit. Am vorbit cu bătrânul Jeremiah. Le-ai găsit?
― Ştiai că am venit după Cărţi?
― Şi cred că noaptea trecută nu ai mâncat fructul, aşa cum ne-am înţeles.
― Nu vrei să pricepi; trebuia să visez.

562
 Rachelle s-a oprit şi a aruncat o privire în urmă spre mica tabără. Apoi s-a
uitat în ochi lui şi i-a dat deoparte o şuviţă de păr căzută pe faţă.
― Şi eu am visat noaptea trecută, Thomas.
― Visezi mereu.
― Am visat despre istorii.
― Eşti sigură? A întrebat, iscodindu-i chipul.
― Îndeajuns de sigură ca să traversez jumătate din deşert după tine.
― Da… dar cum e posibil? Tu n-ai visat niciodată despre istorii. Eşti
convinsă? S-ar putea să fi fost ceva asemănător cu istoriile, ori ai crezut că
eşti ca mine, care visez despre ele.
― Nu. Ştiu că era vorba de istorii pentru că făceam lucruri despre care s-
ar fi cuvenit să nu ştiu nimic.
Mă aflam într-un loc numit laborator, lucrând la un virus care se numea
Germenul Raison.
În ultimele douăsprezece ore, repetase vorbele de o sută de ori în gând,
însă când le-a rostit a simţit un nod în gât şi un tremurat în voce.
― Ai fost om de ştiinţă? Chiar ai fost acolo, lucrând la virus?
― Nu numai că am fost acolo, dar aveam şi un nume. Împărţeam aceleaşi
gânduri cu o femeie pe nume Monique de Raison. Din câte am înţeles, eram
ea.
― Tu… dar cum se poate? S-a crispat el.
― Nu mai pune atâtea întrebări. Nu ştiu cum de e posibil! Totul mi se pare
absurd, aşa cum ţi se pare şi ţie, probabil. Ştiu însă fără niciun dubiu că am
fost acolo. În istorii. Am împărtăşit aceeaşi minte cu Monique de Raison. Am
şi o tăietură la deget, care dovedeşte. Ea… eu, adică, aveam în mână un soi de
pergament… ba nu, se chema hârtie. În marginea ei m-am tăiat.
A ridicat degetul să-i arate, dar lumina era prea slabă ca el să vadă ceva.
― Cred că te-ai tăiat aici, şi doar ţi-ai imaginat că ţi s-a întâmplat într-un
loc numit laborator, lucrând la un virus despre care ţi-am vorbit de multe
ori.
― Thomas, trebuie să mă crezi! Aşa cum şi tu voiai ca eu să te cred. Am
fost acolo. Am văzut… computerul. Mi-ai vorbit vreodată de ceva cu numele
ăsta, care face calcule cum noi, cei de aici, nici nu ne putem măcar imagina?
Nu. Sau de un micro… nu reuşea să-şi aducă aminte toate numele sau
amănuntele, ele se şterseseră cu trecerea fiecărui ceas. Un aparat care vede
lucruri foarte mici. De unde aş putea să ştiu aşa ceva?

563
 El a rămas cu ochii mari de uimire. Păşind agitat, şi-a trecut mâna prin
păr.
― De necrezut! Chiar crezi că eşti ea? Arăţi altfel.
― Nu ştiu cum se întâmplă. Simţeam că aş fi ea, dar şi alta. Împărtăşeam
trăirile ei, cunoştinţele…
― Eu sunt Thomas în ambele realităţi, şi arăt la fel. Tu nu semeni cu
Monique.
― Eşti exact aceeaşi persoană?
― Da. Ba nu, acolo sunt mai tânăr. Am doar douăzeci şi cinci de ani, aşa
cred.
― Cu cât stai mai mult aici, cu atât amănuntele devin mai confuze.
Brusc, s-a oprit locului, a privit-o direct în ochi şi a sărutat-o pe gură.
― Mulţumesc! Îţi mulţumesc.
Ea nu şi-a putut reţine un surâs slab. Se găseau acolo, în mijlocul
deşertului, la câţiva kilometri depărtare de Hoardă, sărutându-se deoarece
descoperiseră acea legătură cu visele lor.
― Ai mai visat de atunci? A întrebat-o el.
Zâmbetul ei s-a stins.
― Am adormit călare pe cal, da.
― Şi?
― Şi am visat despre Adunare.
― Dar nu despre Monique. S-a întâmplat ceva cu tine dacă ai visat aşa o
singură dată, a zis el, frecându-se la tâmple. Ceva… ea ştie?
― Cine, Monique?
― Când visez, sunt conştient de mine în cealaltă realitate. Ştiu că în acest
moment, cât sunt treaz aici, dorm într-un hotel dintr-un loc aflat în
apropiere de Washington, D.C. Ştii cumva dacă Monique doarme acum?
Rachelle nu avea ştiinţă de aşa ceva, astfel că a ridicat din umeri.
― Nu cred că ştie de mine, ori cel puţin nu se gândeşte la mine. Ori s-ar
cuveni să spun că nu se gândea la mine când… când priveam prin ochii ei.
― Poate fiindcă nu te-a visat. Ştii de existenţa ei, dar ea nu ştie de
existenţa ta!
Era mult mai agitat de concluzia trasă decât Rachelle.
― Nu mi se pare prea liniştitor, a spus ea.
― De ce nu? Problema e că tu ştii! Nu ai idee ce înseamnă asta pentru
mine. Suntem cumva legaţi laolaltă în ambele realităţi. Nu mai sunt singurul.
Ştii de câte ori am fost tentat să mă socotesc nebun?
564
 ― Aşadar, acum nebunia ta m-a cuprins şi pe mine. Ce perspectivă
încântătoare. Şi nu cred că suntem legaţi în ambele realităţi, cum le numeşti
tu. Nu în sensul în care concep eu legătura, a rostit, apoi l-a întrebat cu glas
scăzut: O iubeşti pe Monique?
― Nu. De ce? A clipit el mirat.
― Ar trebui!
S-a holbat la ea.
― Cu alte cuvinte, dacă eu sunt Monique, trebuie să mă iubeşti.
― Dar nu ştim dacă eşti.
― Nu. Dar măcar suntem amândouă legate.
― Da.
Rachelle a ridicat degetul la care avea tăietura.
― Şi ce i se întâmplă ei, mi se întâmplă şi mie.
― Aşa s-ar părea.
― Un bărbat – Swenson? ― o va ucide pe Monique. Un moment, Thomas a
rămas tăcut, de parcă înţelesul vorbelor ei abia acum începea să îi pătrundă
în minte. Apoi i-a luat cu delicateţe mâna şi a ridicat degetul ei la buze. I-a
sărutat tăietura.
― Visele nu te pot ucide, iubirea mea, a zis, iar mâna îi tremura.
― Nu-i nevoie să te prefaci. Ştii mai bine decât mine. Mi-ai spus acelaşi
lucru în urmă cu cincisprezece ani. Ai repetat şi noaptea trecută. Dacă
murim în istorii, e posibil să se întâmple acelaşi lucru şi aici. Nu pricep. Nu
sunt sigur că vreau să înţeleg, dar e adevărat.
― N-o să te las să mori!
S-a apropiat de el, astfel că trupurile li s-au atins.
― Atunci, e nevoie să visezi, bărbate. Opreşte virusul, pentru că ştim din
istorii că îi ucide pe mai toţi oamenii, şi nu cred că acest Swenson are
intenţia de a o lăsa pe Monique în viaţă.
― Şi crezi că pot schimba istoriile?
L-a privit în ochi.
― Dacă nu poţi… dacă nu putem, înseamnă că vom muri amândoi. Şi
acolo, şi aici. Iar dacă murim aici, ce se va alege de păduri? Ce vor face copiii
noştri? Trebuie s-o salvezi pe Monique. Mă iubeşti, aşa că salveaz-o.
Thomas a rămas descumpănit.
― Să pun mâna pe Cărţile de Istorii! Acum, înainte ca Hoarda să plece mai
departe.
― Ba nu. Trebuie să visezi. Eu ştiu unde este închisă Monique.
565
 13

Biroul Oval. Din acea încăpere emana mai multă putere decât din oricare
alta din lume, dar în timp ce urmărea activitatea febrilă de acolo pe când
aştepta să fie primit în audienţă la Preşedintele Blair, Thomas s-a întrebat
dacă nu cumva acea energie suferise un scurtcircuit.
Nu ştia precis care dintre cei pe care îi vedea avea cunoştinţă de
Germenul Raison, însă depistase expresii de panică pe feţele celorlalţi şase
vizitatori agitaţi care solicitaseră audienţă şi fuseseră programaţi pentru
primirea în cel mai important birou al lumii.
Unii erau neîndoielnic chiar secretari sau consilieri ai cabinetului; alţii
probabil veneau cu situaţii de urgenţă pe care preşedintele trebuia să le
soluţioneze – lideri ai opoziţiei care ameninţau să facă scandal public,
legiuitori îngrijoraţi, animaţi de bune intenţii, care vor ruina însă ţara, şi alţii
la fel.
Dacă acestea reprezentau motive de panică, în stare să aducă tulburare în
acele săli impunătoare, atunci cum arătau locurile în care îşi desfăşurau
activitatea alte guverne? Din frânturile de discuţie pe care le auzea fără să
vrea, aflase că guvernele naţiunilor occidentale începuseră deja să cedeze, şi
nu trecuseră decât două zile de la declanşarea crizei.
Şedea pe o canapea aurie, cu picioarele peste sigiliul prezidenţial,
avându-l în faţă pe preşedinte, care se aşezase pe o canapea identică, plasată
vizavi. Phil Grant luase loc alături de preşedinte. În dreapta lui, Ron Kreet,
şeful de personal, iar Clarice Morton, care îi venise în ajutor în cursul
şedinţei din ziua precedentă, se aşezase pe unul dintre fotoliile verde cu
auriu din apropierea şemineului. Dintr-o pictură aflată între ei, George
Washington părea să-i privească. Robert Blair, Phil Grant şi Ron Kreet
purtau costume şi cravate. Clarice îmbrăcase un taior sobru de culoare
violet. Thomas alesese pantalonii negri şi cămaşa pe care i-a avut cu o zi în
urmă – deocamdată, erau singurele haine care arătau cât de cât decent
pentru astfel de ocazii, deşi se îndoia că asta atârna foarte mult în ochii
preşedintelui.
― Thomas, eşti sigur?
― Cât pot fi de sigur într-o asemenea chestiune, domnule preşedinte. Ştiu
că sună forţat, dar aşa am aflat şi despre virus.

566
 ― Spui că ai găsit Cărţile de Istorii – care ne-ar putea spune ce se va
petrece în continuare –, dar, mai important, ştii unde o ţin sechestrată pe
Monique de Raison.
― Da.
Preşedintele s-a uitat la Kreet, care a ridicat din sprânceană, de parcă ar fi
vrut să spună: Tu hotărăşti mai departe, nu eu.
Thomas se trezise devreme şi-şi petrecuse o oră încercând să dea de
Gains ori Grant – de fapt, vrând să discute cu oricine în legătură cu noile
informaţii obţinute în vis. Ambii lucraseră până târziu în noaptea dinainte, şi
abia se culcaseră, i se spusese. Până să-l convingă pe secretarul lui Grant să
îi facă legătura, se făcuse deja ora nouă.
Trei minute mai târziu, a reuşit să poarte o discuţie gen conferinţă cu
Grant şi Gains. Avea informaţii proaspete, iar când le-a destăinuit despre ce
era vorba, cei doi au intervenit unde trebuia pentru a muta mai devreme
întâlnirea cu preşedintele.
O convinsese pe Kara să plece cu primul avion spre New York. În
asemenea momente, mama lor avea nevoie de copiii ei, dar el nu putea
părăsi Washingtonul. Mai ales acum.
Se făcuse ora unsprezece, iar el tocmai îi explicase celui mai puternic om
de pe planetă cum stăteau lucrurile. Monique era sechestrată într-un munte
pe nume Cyclops.
― Deci, spui că soţia ta, această soţie din vis, are o oarecare legătură cu
Monique de Raison. Corect? A întrebat Clarice.
Thomas a avut senzaţia că ea dorea să-i dea crezare. Poate o parte din ea
îl credea. Însă sclipirea din ochii ei trăda ceva mai mult decât o uşoară
îndoială.
S-a uitat spre preşedinte.
― Domnule, cer permisiunea de a fi direct.
― Te rog.
O femeie purtând un taior negru s-a strecurat înăuntru şi i-a şoptit
preşedintelui ceva la ureche.
― Când?
― În ultimele două minute.
S-a întors către directorul CIA.
― Phil, vezi că e nevoie de tine. Tocmai am primit un mesaj de la francezi.
Află ce se petrece acolo, dar să te întorci imediat ce ai o imagine de
ansamblu.
567
 ― Ştiam eu, a murmurat Grant. Tică… a zis şi a părăsit biroul împreună cu
femeia în negru.
― Francezii? A întrebat Kreet. Am avut dreptate?
― Nu ştiu, a spus preşedintele Blair şi s-a uitat la Thomas. Cinci dintre
conducătorii Franţei, inclusiv preşedintele şi primul-ministru, au participat
ieri la o şedinţă neanunţată. Doar patru au plecat. Unii susţin că preşedintele
Henri Gaetan nu mai e cel de ieri.
― O lovitură de stat?
― E prematur să tragem concluzii, a rostit Kreet. Dar nu m-ar surprinde
să descoperim că unii dintre membrii guvernului francez au legături de un
fel sau altul cu Svensson.
Preşedintele s-a ridicat şi s-a dus la biroul lui, cu mâna în buzunar. A
bătut în tăblia biroului, s-a rezemat de ea şi a încrucişat braţele la piept.
― Hai, Thomas. Dă-i drumul. Şi să-mi spui de ce ar trebui să-ţi dau
ascultare.
― Cinstit să fiu, nu spun că trebuie. Acum două săptămâni, încercam să-
mi plătesc chiria având o slujbă la o cafenea Java Hut din Denver.
― Nu de asta am nevoie. De ce ar trebui să te ascult?
Thomas a ezitat. S-a ridicat şi a dat roată canapelei.
― Sunt singurul de aici care vede ambele laturi ale istoriei. Drept urmare,
există posibilitatea să fiu singurul care o poate schimba. Nu sunt sigur, doar
aproape convins. Dacă nu pot face asta, atunci miliarde de oameni, inclusiv
cei de faţă, vor muri curând.
Şeful de personal a ridicat din sprâncene.
― Acestea sunt realităţile. Şi cu cât pierd mai mult timp oferind justificări,
cu atât mai puţin timp îmi rămâne pentru a schimba istoria.
Tirada lui a părut că îl ia pe preşedinte nepregătit. Tăcut, s-a uitat
îndelung la Thomas.
Sună arogant de-a binelea, a gândit el. Oamenii lui ar fi aşteptat asemenea
vorbe de la el, în calitate de comandant suprem al Gărzii Pădurii. Însă aici
era totuşi un individ oarecare din Denver, puţin ţicnit. Cel puţin după
părerea unora. Spera doar că preşedintele nu se număra printre aceştia.
Pe faţa lui Robert Blair a apărut un zâmbet vag.
― Ăsta zic şi eu curaj. Mă rog Domnului să te înşeli în legătură cu toate
astea, dar recunosc că, deşi într-un mod straniu, ce spui are logică.
― Atunci o să vă spun şi altele, dacă doriţi.
― Sunt numai urechi.
568
 Thomas s-a apropiat de o pictură înfăţişându-l pe Abraham Lincoln, după
care s-a întors din nou spre cei prezenţi.
― Sunt convins că oamenii voştri au analizat deja situaţia, dar eu am avut
timp mai mult decât ei să iau în calcul toate aspectele. Evident, e doar o
chestiune de timp până când restul lumii va descoperi ce se întâmplă. Nu
puteţi ţine ascunsă faţă de presă dislocarea armamentului pe care o cere
Svensson. Când jurnaliştii vor afla, lumea va începe să se destrame.
Imposibil de anticipat haosul care se va naşte. Presiunile făcute pentru a
îndeplini pretenţiile vor deveni insuportabile. La fel şi presiunile pentru a
declanşa lovituri de descurajare. Ambele vor sfârşi lamentabil.
― Şi ce scenariu nu ar sfârşi la fel? L-a întrebat preşedintele. S-ar putea să
te fi gândit la toate astea, fiule, dar nu cred că poţi aprecia pe deplin
complexitatea situaţiei.
― Atunci, sunt dispus să ascult.
Kreet şi-a dres glasul.
― Scuze, dar nu cred că în felul acesta folosim eficient…
Preşedintele a ridicat mâna.
― E în regulă, Ron. Vreau să audă ce am de spus, a rostit el, şi s-a întors
apoi spre Thomas. În primul rând, în condiţiile în care nu cer puteri
extraordinare pentru cazuri de urgenţă, nu conduc singur ţara aceasta. E o
republică, înţelegi? Nu fac doar ce vreau eu.
― Ba se poate, şi chiar e nevoie. Solicitaţi puteri extraordinare.
― Ar fi posibil. Între timp, virusul a apărut în peste sută dintre oraşele
noastre mari. CPE şi Organizaţia Mondială a Sănătăţii sunt copleşiţi de cifre
şi date pe care nu au timp să le analizeze. În afară de premoniţia aceea a ta,
numită Cyclops, nu avem idee unde se ascunde Svensson, presupunând că el
este omul pe care trebuie să-l căutăm. Opoziţia condusă de Dwight Olsen a
început deja să se organizeze. Dacă-l cunosc bine, va găsi o modalitate de a
arunca pe mine toată vina pentru situaţia asta nenorocită şi va limita
puterile mele extraordinare. Există deja zvonuri privind o lovitură nucleară
de descurajare, şi cred că Dwight se va opune. Dacă e să ne prăbuşim, o vom
face luptând. Cunoşti procedura, şi nu cred că o dezaprob. Chiar dacă vom
ceda în faţa pretenţiilor absurde ale acestei Noi Credinţe a lor, nu avem nicio
garanţie că ne vor da antivirusul.
― Nu ni-l vor da. Tocmai de aceea nu trebuie cedat.
― Ştii asta din acele cărţi?

569
 ― Dacă aş fi strategul lor, iar voi Hoarda – adică duşman – nu v-aş da
antivirusul. Instrumentele de luptă s-au schimbat, dar nu şi minţile celor
care le mânuiesc. Tot asta explică de ce, potrivit istoriilor, peste jumătate din
populaţia lumii este distrusă. Au în plan să distribuie virusul în mod selectiv,
indiferent de orice promisiune pe care ar face-o. Sunt convins că nu sunteţi
chiar în capul listei lor de oameni preferaţi.
Clarice s-a ridicat şi a traversat camera. Acum, pe covorul auriu stăteau
trei persoane – doar Kreet a rămas pe scaun.
― Aşadar, insişti să nu cedăm cererilor şi să nu declanşăm războiul,
presupunând că ne fixăm asupra unei anumite ţinte. Atunci, cum procedăm?
Cu un semn din cap, preşedintele a confirmat întrebarea ei şi s-a uitat la
Thomas, aşteptând un răspuns.
― Mă îndoiesc foarte mult că o soluţie convenţională ar schimba ceva.
Cred că astfel de soluţii au fost încercate în istorii, şi au dat greş. Cea pe care
o propun eu vă cere să credeţi în mine. Înţeleg prea bine dificultăţile, dar în
cele din urmă veţi recunoaşte că e singura cale.
― Fii mai explicit, i-a zis preşedintele. Ce anume sugerezi?
― În primul rând, credeţi-mă când vă spun că ştiu unde se află Monique.
Ea e cheia realizării antivirusului. În al doilea rând, faceţi tot ce este necesar
să împiedicaţi declanşarea unui război nuclear şi capitularea comunităţii
internaţionale în faţa pretenţiilor formulate de Svensson. Jucaţi la cacealma,
dacă e nevoie, începeţi expedierea armelor nucleare. Reţineţi suficiente
pentru a rămâne o ameninţare credibilă, şi dacă nu avem nicio soluţie, când
armele ajung la destinaţie…
― Vorbeşti de parcă le cunoşti destinaţia.
― În locul lor, aş alege o ţară europeană, dintr-o serie de motive pe care vi
le-aş putea enumera, dacă doriţi neapărat. Franţa ar fi ideală.
Preşedintele s-a încruntat.
― Continuă.
― Dacă nu avem o soluţie până când armele ajung la destinaţie, atunci ne
retragem. Va trebui să convingeţi alte puteri nucleare care sunt mai
apropiate de Franţa, dacă nu mă înşel, precum Anglia şi Israelul, să îşi
trimită arsenalele acolo. Dacă ele nici măcar nu lasă impresia că vor să
coopereze, atunci vom avea parte de război, şi aşa, nu doar virusul va ucide
milioane de oameni.
Robert Blair a aruncat o privire spre Ron Kreet. Şeful de personal a întors
capul cu un aer sceptic.
570
 ― Israelul nu va accepta.
― Tocmai de aceea e necesar să începeţi imediat alcătuirea coaliţiei,
începând cu Israelul. Chiar de azi. Iniţiaţi de îndată această acţiune.
― Tot nu ne-ai prezentat un plan, a intervenit şi Clarice.
Thomas s-a uitat la cei trei. Şi-a dat seama că erau dezorientaţi. Şi el era,
dar avea un mic avantaj faţă de ei.
― Planul meu este să trageţi de timp cât mai mult posibil, apelând la toate
trucurile şi mijloacele diplomatice, sperând că eu voi descoperi o modalitate
prin care să-i înving.
Vreme îndelungată, cei de faţă au fost prea jenaţi, ori prea impresionaţi ca
să reacţioneze. Mai mult ca sigur prima variantă.
― Daţi-mi o echipă cu care să merg la Cyclops. Dacă am dreptate, o vom
găsi pe Monique. Dacă mă înşel, voi căuta informaţii în Cărţile de Istorii,
când pun mâna pe ele. E inutil să mai rămân aici.
― Chiar dacă am trimite o echipă, a vorbit Kreet, nu cred că eşti calificat
să o conduci. Cât de departe crezi că vom accepta să mergem pe baza
acestor… vise ale tale?
― Cred că are dreptate într-o anumită privinţă, a intervenit preşedintele.
Termină ce ai de spus, Thomas.
― Aş vrea să vă arăt ceva, a spus el, deplasându-se apoi în centrul
încăperii şi privind la tavan. Dacă îmi verificaţi biografia, veţi constata că nu
am pregătire de acrobat. Am deprins artele marţiale în Filipine, dar, credeţi-
mă, mişcările următoare nu le puteam învăţa decât din visele mele, de când
conduc Garda Pădurii. Trageţi-vă puţin înapoi.
S-au uitat unul la altul, apoi, precauţi, s-au retras.
Thomas a făcut un singur pas, după care s-a azvârlit în aer, a făcut o
rotaţie şi jumătate cu o răsucire completă în plan orizontal, a aterizat pe
palme şi a rămas în acea poziţie vreme de trei secunde, după care a executat
mişcarea în sens invers.
S-au holbat la el ca nişte copii care au asistat la un număr de magie.
― Să vă mai arăt ceva, ca să vă convingeţi pe deplin. Cineva să ia cuţitaşul
acela de deschis corespondenţa – şi a făcut un semn către unul cu lamă de
alamă aflat pe birou – şi să-l arunce în mine. Cât de tare poate.
― Nu, cred că ajunge, a intervenit preşedintele, părând oarecum stânjenit.
N-aş vrea să ratez şi să se înfigă în perete.
― N-o să-l las eu să ajungă până acolo.
― Gata, ne-ai convins.
571
 ― Hai, Bob, l-a îndemnat Clarice, care l-a măsurat pe Thomas cu un
interes crescând. De ce nu?
― Să-l arunc pur şi simplu spre tine?
― Cât de tare se poate. Ai încredere în mine, nu ai cum să mă răneşti cu el.
Doar nu e o seceră de trei metri lungime, şi nicio sabie de bronz. E mai
curând o jucărie.
Preşedintele a ridicat cuţitaşul, a aruncat o privire spre Clarice, care
zâmbea, şi l-a aruncat. Blair făcuse sport, iar lama a pornit cu mare viteză.
Thomas a prins cuţitul de mâner, la depărtare de doi centimetri de piept.
L-a ţinut fără să-i tremure mâna.
― Vedeţi? Îndemânarea pe care am deprins-o în vise este reală, a zis şi a
aruncat cuţitul înapoi. Informaţiile pe care le obţin acolo sunt reale. Vreau să
conduc acea echipă deoarece s-ar putea să fiu singurul dintre membrii ei
care va ajunge la Monique. Ar fi trebuit să fiu deja pe drum.
Uşa s-a deschis. Cu faţa cenuşie, Phil Grant a intrat în birou.
― Mai avem douăzeci şi patru de ore ca să facem dovada că predăm
armamentul. Destinaţia este baza navală Brest, din nordul Franţei. Guvernul
susţine că nu are de ales, e nevoit să coopereze cu Svensson. Toate
comunicaţiile referitoare la această chestiune vor rămâne strict secrete. Cu
mass-media ţinută strict la distanţă. Se caută o soluţie, dar până se găseşte
una, francezii insistă să cooperăm. În esenţă, aşa stau lucrurile.
― Mint, a spus Thomas, iar ceilalţi s-au uitat la el.
Preşedintele s-a întors spre şeful de personal.
― Ron?
― Probabil că mint. Dar oricum nu are nicio importanţă. Chiar dacă
Svensson e mână în mână cu Gaetan, nu putem lovi Franţa cu o încărcătură
nucleară, adevărat?
Preşedintele a ocolit biroul şi s-a aşezat pe fotoliu.
― Bine, Thomas. Autorizez transportul armelor care ni se cer. Peste o oră,
voi avea o şedinţă cu şefii armatelor reunite. Până în momentul când cineva
îmi va oferi un motiv raţional că nu trebuie să-ţi dăm ascultare, vom proceda
cum spui.
Şi-a lăsat apoi coatele pe tăblia biroului şi, agitat, şi-a lovit degetele
mâinilor între ele.
― Să nu suflaţi faţă de nimeni vreo vorbă despre treaba asta cu visele. E
limpede? Lucru valabil şi pentru tine, Thomas. Ajunge cu trucurile. Pleci în

572
misiunea stabilită în biroul acesta, cu aprobarea mea; lumea nu e nevoie să
ştie nimic altceva.
― De acord, a răspuns el.
― Phil, să-i eliberezi un permis de liberă trecere. Să ajungă la Fort Bragg
cu elicopterul, cât de curând posibil. O să mă asigur că ţi se pune la
dispoziţie tot ce doreşti. Drumul e lung până în Indonezia – întocmeşte
planurile necesare şi în zbor. Iar dacă ai dreptate în legătură cu prezenţa lui
Svensson în Cyclops, probabil că-ţi voi preda ţie Casa Albă, a adăugat
preşedintele, clipind cu şiretenie.
Thomas a întins mâna dreaptă.
― Nu m-aş pricepe ce să fac la Casa Albă. Dar mulţumesc pentru
încredere, domnule preşedinte.
Robert Blair i-a strâns mâna.
― Nu sunt convins că-ţi acord încredere. După cum ai zis, nu prea avem
de ales în aceste momente. Mai devreme am discutat cu prim-ministrul
israelian. Cabinetul lor se confruntă deja cu o opoziţie îndârjită. Aripa
inflexibilă insistă ca singura modalitate în care să trateze problema să fie
lansarea unor lovituri cu armele care trebuie predate. Şi nu pare dornic să se
opună acestei sugestii.
― Atunci convinge-i că orice duel nuclear ar însemna curată sinucidere.
― După părerea lor, dezarmarea ar însemna sinucidere. Au mai cedat şi
înainte unor asemenea cereri şi au sfârşit prost – nu vor accepta cu uşurinţă
ideea şi, sincer să fiu, le înţeleg poziţia. Nu cred că Svensson are de gând să
le dea israelienilor acest antivirus, indiferent ce ar face ei.
― Dacă nu ne va ucide virusul, atunci armele sigur vor reuşi. Iar o
informaţie care ajunge la presă în aceste momente ar avea un efect similar.
Dar ştiţi deja acest lucru.
― Din păcate, da. Pregătim un anunţ referitor la răspândirea Germenului
Raison pe o insulă din apropiere de Java. Asta va stârni destule comentarii,
ca să nu se mai bage nimic altceva în seamă. Celelalte guverne implicate
înţeleg pericolul de a ţine totul în secret. Însă nu putem ascunde adevărul
multă vreme. Mai ales că deja ştiu prea mulţi. Numai domolirea lui Olsen ne
va cere eforturi deosebite.
Preşedintele a inspirat adânc, apoi, închizând ochii, a expirat.
― Ne rugăm să ai dreptate în ceea ce o priveşte pe Monique.

573
 Thomas s-a schimbat în hainele care îl făceau să se simtă confortabil –
pantaloni largi cu buzunare la genunchi, pantofi Vans şi o cămaşă neagră.
Phil Grant şi-a trimis trei asistenţi, cu ordin să coordoneze informaţiile de
care avea nevoie. A cerut şi curând a primit o mulţime de date privind zona-
ţintă, pe care o verificase deja cu specialiştii CIA. A analizat din nou
documentele din dosarul gros.
Ştia de insula indoneziană numită Papua de la un prieten de-al lui din
Manila, David Lunlow, care urma Academia Faith. Fiu de misionari, David
crescuse pe îndepărtata insulă. La acea dată se chema Irian Jaya, dar îşi
schimbase recent numele în Papua, din cauza unei păreri politice greşite că
procedând astfel va avea şanse mai mari de a obţine independenţa faţă de
Indonezia.
Era unică între sutele de insule indoneziene. De departe cea mai întinsă.
Cea mai puţin populată, în principal de triburi răspândite pe versanţii
munţilor şi în zonele mlăştinoase din regiunile de coastă, care de-a lungul
secolelor înghiţiseră nenumăraţi exploratori. Pe insulă se vorbeau peste
şapte sute de limbi. Cel mai mare oraş era Jayapura. La optzeci de kilometri
de coastă, un mic aeroport servea o comunitate de rataţi şi aventurieri,
întinsă pe o mare suprafaţă. Nu se deosebea mai deloc de aşezările din
Vestul sălbatic de odinioară. Acolo trăia un număr însemnat de expatriaţi, al
căror principal scop era să le ofere îndrumări şi alinare celor asupriţi şi
căutătorilor rătăciţi. Misionarii.
La un sfert de oră de mers cu un Jeep, pornind de la Sentani, se găsea
Cyclops.
Thomas a examinat hărţile şi imaginile din satelit ale muntelui acoperit
de junglă. Nu-şi dădea seama cum de reuşise Svensson să construiască un
laborator într-un loc atât de îndepărtat şi inaccesibil, dar strategia aleasă de
el era perfect justificată. Pe o rază de o mie cinci sute de kilometri nu-l
ameninţa nicio forţă militară sau de poliţie. Mai sus de poalele muntelui nu
existau sate şi nici locuitori. Un elicopter care s-ar fi apropiat de munte nu ar
fi fost băgat în seamă decât de vreun băştinaş ciudat, care nu avea niciun
motiv să anunţe o asemenea prezenţă, şi nici nu ar fi avut pe cine să
înştiinţeze.
A pus jos harta şi s-a uitat printr-un hublou către un pâlc de nori aflaţi
sub avion. Senini, nepăsători. De la zece mii de metri, ideea că un virus făcea
ravagii pe pământ părea ridicolă.
― Domnule? Mai e nevoie de ceva?
574
 Cea care îl întreba era o agentă CIA pe nume Becky Masters.
― Nu. Mulţumesc.
Şi-a îndreptat din nou atenţia asupra datelor din dosar şi, fără grabă, s-a
apucat să ticluiască planuri.
Două ore mai târziu au aterizat şi a fost condus într-o sală de şedinţe.
Echipa de rangeri pe care urma să o însoţească era comandată de căpitanul
Keith Johnson, un bărbat brunet, îmbrăcat în blugi negri şi, după cum arăta,
părea gata să ia capul oricui doar cu un cuvânt, două. L-a salutat scurt,
adresându-i-se cu „Domnule”, însă ochii scăpărători l-au trădat.
Thomas i-a întins mâna.
― Mă bucur să te cunosc, căpitane.
Omul i-a strâns mâna cu oarecare reticenţă. În încăpere se găseau
aproape douăzeci de alţi luptători, toţi bărbieriţi şi fercheşi, cu o înfăţişare
care îi făcea de ruşine pe cei din Garda Pădurii. Însă văzuse destule
documentare pe Discovery Channel ca să ştie că se pricepeau să producă
daune serioase în multe situaţii.
― Domnilor, vă rog să faceţi cunoştinţă cu domnul Hunter. I s-au acordat
drepturi discreţionare în această misiune. Vă rog să nu uitaţi cine vă
semnează cecurile de plată.
Asta însemna: Nu uitaţi că sunteţi angajaţii statului, prin urmare, chiar
dacă individul ăsta arată ca picat dintr-un scenariu de film, să-i executaţi
ordinele, a interpretat Thomas vorbele lui.
― Mulţumesc, a răspuns el.
Căpitanul s-a aşezat fără să-i răspundă. Aşa cum solicitase, pe ecranul
proiectorului a apărut harta pentru Papua şi Cyclops. Şi-a plimbat privirea
roată prin cameră.
― Ştiu că vi s-au comunicat datele generale privind misiunea, dar aş vrea
să adaug o serie de amănunte.
S-a apropiat de hartă şi a expus planul lui de a aborda şase puncte
esenţiale de pe munte pe care el şi doi experţi cartografi de la CIA le
socotiseră a fi folosite de Svensson.
Misiunea lor era să o salveze pe Monique de Raison, nu ocuparea
laboratorului ori uciderea lui Svensson ori a vreunui alt specialist aflat la
faţa locului. Dimpotrivă, era crucial ca aceste ţinte să rămână în viaţă. Nu se
permitea folosirea de explozivi. Nici altceva care ar fi periclitat integritatea
datelor deţinute de laborator ori a celor care lucrau acolo.

575
 ― Trebuie să dorm în timpul zborului, dar vom avea suficient timp să
repetăm restul planului când ne vom afla deasupra Pacificului. Căpitane,
poate doreşti să sugerezi unele modificări. Îţi cunoşti echipa, astfel că tu vei
comanda, nu eu.
Niciunul dintre luptători, nici măcar comandantul, nu a arătat vreo
emoţie. Nu ştiu cum să reacţioneze faţă de mine, a gândit el. Nu-i învinuia.
Nu era genul de om pe care oamenii ştiau cum să-l ia. Acei luptători aveau să
acţioneze aşa cum erau instruiţi, începând cu respectarea ordinelor, dar în
situaţia de faţă avea nevoie de ceva mai mult.
Nu ţinea să mai dea o reprezentaţie ridicolă ca să demonstreze ce ştia să
facă. Uitaţi, băieţi, priviţi ce sunt eu în stare. Bineînţeles, vestea se va
răspândi, iar reputaţia lui va vorbi de la sine, dar deocamdată, având în
vedere situaţia cu care se confruntau, acestor luptători nu le folosea la nimic
să ştie asemenea lucruri. Ei nu aveau cunoştinţă de faptul că de reuşita
misiunii lor depindea soarta a miliarde de oameni. Nu aveau habar de
existenţa virusului. Şi nici că individul care stătea în faţa lor aparţinea unei
alte lumi.
Într-un anumit fel.
A traversat încăperea şi i-a examinat pe fiecare. Preşedintele îl avertizase
să nu mai apeleze la trucuri. Ei, ceea ce avea să facă nu se putea numi truc. S-
a oprit în apropierea lui Johnson.
― Căpitane, trăiesc cu impresia că ai unele rezerve.
Cel interpelat nu a confirmat, dar nici nu l-a contrazis.
― Bine. Atunci să lămurim lucrurile, ca să putem duce la capăt ce ne-am
propus.
A pornit pe spaţiul dintre scaune şi a început să-şi descheie nasturii de la
cămaşă.
― Sunt mai scund decât oricare dintre voi. Nu fac parte din Forţele
Speciale. Nu am grad militar. Nu fac parte dintre cadrele armatei. Aşadar,
cine sunt? A rostit şi a desfăcut şi ultimul nasture. Sunt cineva dispus să
lupte cu căpitanul şi cu cinci dintre voi chiar aici, şi vă promit solemn că vă
voi vătăma grav pe fiecare.
A ajuns la capătul intervalului şi s-a întors, fără să-i scape din ochi.
― N-aş vrea să vă par arogant; numai că nu am timpul de care e nevoie de
obicei ca să câştig respectul necesar într-o asemenea misiune. Se oferă
cineva să lupte?
Niciun răspuns. Doar câteva zâmbete stângace.
576
 Şi-a lăsat cămaşa să cadă de pe umeri şi a rămas cu faţa la ei. Deşi
îmbătrânirea normală şi alte amănunte fizice nu se transferau între cele
două realităţi între care pendula, sângele rece da. La fel şi rănile. Dar şi
efectele lor directe. Kara le examinase, impresionată profund de schimbarea
de aspect, practic peste noapte, a corpului său. Avea douăzeci şi trei de
cicatrice.
I-a văzut pe luptători evaluând numeroasele răni provocate de oamenii
Hoardei, care îi marcau pieptul.
Câteva zâmbete exprimau admiraţia. Unii ar fi vrut să-l pună la încercare;
citea asta în ochii lor, ceea ce constituia un semn încurajator. Dacă lucrurile
se complicau, se va bizui pe aceştia mai mult decât pe ceilalţi, înainte ca
vreunul să-i răspundă, a continuat:
― Bine. Oricum nu am dori să mânjim pereţii acestei camere cu sânge.
Motivul pentru care am fost ales de preşedintele Statelor Unite să conduc
această misiune este că nimeni altcineva nu are priceperea necesară, iar asta
din motive pe care nu le veţi cunoaşte niciodată. Însă vă rog să credeţi
următorul lucru: succesul sau eşecul acestei misiuni va trimite unde de şoc
în toată lumea. Trebuie să reuşim, de aceea trebuie să aveţi încredere în
mine. Înţelegeţi? Căpitane?

Şapte ore mai târziu, Thomas era într-un zbor de noapte împreună cu
căpitanul Johnson şi echipa lui şi având la bord suficiente materiale cât să
scufunde un mic iaht. Avionul de transport era un Globemaster C-17, cu
viteza de 1,7 mach, bine dotat cu echipamente de supraveghere electronică.
Zborul lor avea să dureze zece ore, cu trei realimentări în aer.
Cu toate acestea, oamenii nu ştiau cum să-l categorisească – vorbele
umflate şi cele câteva cicatrice nu valorau nici cât o ceapă degerată când se
punea problema de a trece la fapte. Şi, cinstit, el nu ştia de ce erau ei în stare.
Ar fi dat orice să-i aibă pe Mikil ori William alături.
Curând vor afla cine şi ce ştia să facă.
Thomas s-a întins pe un fotoliu aflat în spatele avionului şi a îngăduit
uruitului blând al motoarelor să-i îngâne un cântec de leagăn. Ca să viseze.

577
 14

Qurong s-a năpustit în sufragerie, ignorând durerea care l-a săgetat.

― Arătaţi-mi cadavrul lui!
ÎI scoseseră deja pe general din butoiul cu apă şi îl aşezaseră pe podea.
Preţ de o clipă, s-a simţit cuprins de panică. Fusese cu generalul noaptea
trecută, înainte să fie ucis. Singura consolare era că moartea îi fusese
provocată de pumnal, nu de apă.
― Cine a făcut aşa ceva? A răcnit el. Cine?
O perdea s-a dat deoparte şi în încăpere a intrat Woref, şeful informaţiilor
militare.
― Cei din Garda Pădurii, a rostit el.
În orice alte circumstanţe, ar fi respins o asemenea afirmaţie. Însă ideea
că Garda pătrunsese în tabăra lui îl revolta. Dar Woref vorbise de parcă ar fi
anunţat un fapt bine-cunoscut. Cu toate acestea, nu accepta ideea.
― Cum?
― Am obţinut mărturisirea unei servitoare. Doi de-ai lor au pătruns prin
perete în dormitorul lor. Femeia a spus că veniseră după Cărţile de Istorii.
Dezvăluirea aceea l-a făcut să pălească. Nu pentru că s-ar fi sinchisit prea
mult de acele relicve simbolice, deşi ţinea la ele, ci din cauza locului în care
erau păstrate. Una era religia, şi alta era viaţa lui.
S-a îndreptat spre iatacul lui.
― Ar mai fi ceva, stăpâne, a zis Woref, urmându-l. Tocmai am primit ştire
de la un cercetaş că la cinci kilometri spre est a văzut o tabără a Gărzii
Pădurii.
Aşadar, era adevărat. A trecut prin atrium.
― Înecaţi santinela care a fost de strajă, s-a răstit el.
Cele două lăzi stăteau în locul lor dintotdeauna, înconjurate de cele şase
suporturi de lumânări.
― Deschide, i-a poruncit lui Woref.
Puţini intrau în acea cameră minusculă, iar Qurong se îndoia că celălalt
mai călcase vreodată acolo. Ştia însă lăzile destul de bine; cu aproape zece
ani în urmă, el răspunsese de realizarea lor. Restul cărţilor – mii la număr –
erau ascunse, însă ţinea aceste două lăzi în preajma lui pentru aura de
mister pe care îl creau, nu fiindcă i-ar fi conferit vreo putere suplimentară.

578
 Niciunul dintre oamenii Hoardei nu ştia să citească – acele Cărţi păreau a
fi scrise într-o limbă pe care nimeni nu o cunoştea. Se zvonea că pădurenii
citeau cu destulă uşurinţă, însă acelea erau vorbe de adormit copiii. Cum
puteau descifra ceva ce nici măcar nu văzuseră?
― Legătura de piele a fost tăiată, a spus Woref, verificând fâşiile de fiecare
parte. Au pătruns până aici.
În clipa când au ridicat capacul, Qurong şi-a dat seama că cineva
pătrunsese în dormitorul lui. Praful de pe cărţi era şters în unele locuri.
A dat perdeaua deoparte şi a ieşit. Avea nevoie de mai mult aer.
― Dar nu m-au ucis şi pe mine.
― Înseamnă că au dorit doar Cărţile.
― Şi acum, după ce s-au convins că le avem, plănuiesc să revină?
― Dar de ce să mai vină după aceste relicve când ar fi putut… dar Woref
nu şi-a încheiat gândul.
― A fost Thomas. Da, bineînţeles! Doar el ar pune atâta preţ pe Cărţi.
― Avem divizia a zecea la sud de…
― Câţi oameni are Garda acolo?
― Vreo zece. Nu mai mulţi.
― Transmite ordinul de îndată. Către divizia a zecea de la sud de
canioane. Transmite ordin să le taie retragerea. În cat timp şi-ar putea ocupa
poziţiile?
― Au mai bine de o mie de oameni. În două ore.
― Atunci, peste două ore atacăm noi. Dacă avem noroc, îl prindem pe
câine în laţ.
― Dacă e Thomas, uciderea lui nu ar primejdui capturarea pădurilor?
Qurong nu a luat în seamă întrebarea. Interesul generalului de a pune
mâna pe păduri nu constituia un secret. După îndeplinirea acelei misiuni,
urma să primească mâna fiicei lui. Toţi aveau să-şi primească recompensele,
iar cea a lui Woref avea să fie obiectul obsesiei lui neîncetate. Însă nu mai
era convins de înţelepciunea acelei înţelegeri prin care să o dea pe Chelise
pe mâna acestei bestii.
S-a apropiat de un vas cu morst, un amestec prăfos de culoare albă,
conţinând amidon şi calcar măcinat, şi-a înmuiat degetele în el şi s-a
tamponat pe faţă. Asigura o oarecare alinare, absorbind sudoarea de pe
piele. Orice fel de umiditate, inclusiv sudoarea, înteţea durerile.
― În cât timp ar ajunge aici armata principală dacă ar porni acum de la
Pădurea de Sud?
579
 ― Chiar azi. Probabil în câteva ore. Să nu aşteptăm până ajunge aici?
― Acum dai ordine? Propune un plan, dar, din câte ştiu, tot eu sunt
comandantul şi hotărăsc.
― Da, desigur, excelenţă. Iertare.
― Dacă îl ucidem pe Thomas, pădurenii nu vor putea afla de planurile
noastre. Încă nu au ştiinţă de existenţa celei de-a patra armate, care se află
în partea cealaltă a pădurii lor. Bombele lor de foc nu vor mai avea niciun
efect asupra unei armate de patru sute de mii de luptători.
― Au şi alţi conducători capabili. Mikil. William. Poate ştiu mai multe
decât ne închipuim.
― Niciunul dintre ei nu se compară cu Thomas. Vei vedea că fără el
pădurenii sunt pierduţi. Transmite poruncă să le taie retragerea! Pune
restul oamenilor noştri să înceapă a ridica tabăra, ca şi cum am porni spre
interiorul deşertului. În caz că Thomas de Hunter se află printre ei, jur că nu
va apuca sfârşitul acestei zile.

Un cuvânt uşor, sosit pe aripile vântului, l-a trezit. Tocmai adormea în

avionul de transport, dar se şi trezea în deşert, cu aceste vorbe în ureche:
― Se pregătesc de plecare.
S-a ridicat în capul oaselor. Mikil s-a lăsat pe vine.
― Nu e un sfat de război – îşi pregătesc caii de plecare. Cred că se întorc în
deşert.
Thomas a sărit în picioare, a alergat până pe coama dunei şi, luând
binoclul improvizat de la William, a privit în zare. Nu vedea întreaga tabără;
capătul celălalt era ascuns de o uşoară ridicătură a deşertului. Dar, din câte
se părea, scabioşii îşi încărcau lucrurile în căruţe şi pe spinările cailor.
Rachelle a urcat în fugă.
― Thomas!
El s-a rostogolit pe spate, apoi a rămas aşezat.
― Ai visat?
Ea s-a uitat spre William, ca şi cum ar fi spus: Nu aici.
― William, spune-le celorlalţi să se pregătească să plece pe urmele
armatei în deşert.
― Domnule…
― Cum să pleci după ei? L-a întrebat Rachelle. Adunarea va avea loc peste
două zile.
― Trebuie să punem mâna pe Cărţi!
580
 Ea s-a uitat din nou spre William.
― William, spune-le celorlalţi.
― Rachelle are dreptate. Dacă îi urmăm cale de o zi, încă una se va adăuga
la întoarcere. Vom pierde Adunarea.
― Nu în ritmul acestor melci fără casă. Şi cred că Elyon ne va ierta că
lipsim de la Adunare dacă în acest răstimp îi distrugem pe duşmanii lui.
― Furăm cărţi, nu distrugem duşmanul.
― Aşa vom ucide duşmanul, cu ajutorul Cărţilor, găgăuţă!
― Cum?
― Spune-le şi gata.
William a coborât duna în goană.
― Ce s-a întâmplat? A întrebat Rachelle.
― Ai visat? A insistat el.
― Nu. Nu despre istorii. Însă tu ai visat. Ce anume?
Thomas s-a ridicat.
― Ai avut dreptate; există un munte pe nume Cyclops în Indonezia. S-a
întâmplat ceva care ţi-a permis să visezi.
― Înseamnă că te duci după Monique?
― Acum suntem pe drum.
― Atunci, lasă Cărţile de Istorii în pace. E prea periculos! Poţi împiedica
răspândirea virusului cu ajutorul lui Monique.
― Dar dacă nu o putem salva? Dacă nici ea nu reuşeşte să facă nimic în
privinţa virusului? Poate Cărţile ne spun ce e nevoie să ştim ca să-l oprim pe
Svensson. Tu înţelegi, chiar dacă restul nu.
A dat să coboare, iar el s-a grăbit să o prindă din urmă.
― Rachelle, te rog să mă asculţi. Întoarce-te. Voi trimite doi dintre
oamenii mei cu Suzan, ca să fii în siguranţă.
― De ce să plec dacă tu vrei să-ţi rişti viaţa în adâncul deşertului?
― Fiindcă dacă ţi se întâmplă ceva aici, s-ar putea ca Monique să moară!
Nu înţelegi? Nu ne putem îngădui să păţeşti ceva. Dar la copiii noştri nu te
gândeşti?
― Dar tu, Thomas? Ce se întâmplă cu Monique, cu mine sau cu pădurea
dacă tu păţeşti ceva? Copiii noştri rămân pe mâini bune; nu-mi mai porunci
atât.
A prins-o de mână şi a întors-o cu faţa spre el.
― Ascultă-mă!
Şi-a înghiţit nodul din gât şi a privit peste umărul lui către orizont.
581
 ― Te iubesc mai mult decât iubesc viaţa. Vreme de cincisprezece ani m-
am luptat cu fiarele acestea. Nici acum nu mi se va întâmpla nimic, jur. În
niciun caz aici. Mă îngrijorează ce se întâmplă dincolo. Trebuie să prevenim
acţiunea virusului şi pentru asta avem nevoie de Cărţile de Istorii.
Ochii ei începuseră să capete o culoare palidă. Se îmbăiase cu o seară în
urmă, dar numai folosind o cârpă şi apa dintr-o ploscă.
― Te rog, iubita mea. Te rog.
Ea a suspinat şi a închis ochii.
― Ştii că am dreptate, a zis el.
― Bine. Dar promite-mi că nu te vei lăsa cuprins de boală.
― Să-mi laşi mie apa care-ţi prisoseşte.
― Aşa voi face.
Au rămas tăcuţi. Ceilalţi aruncau priviri curioase în susul dunei. Rachelle
s-a aplecat şi l-a sărutat uşor pe obraz.
― Te rog să te întorci la vreme ca să participi la Adunare.
― Aşa voi face.
Ea s-a întors şi a pornit spre cal.

Thomas s-a întins pe dună şi, împreună cu cei şapte luptători care
rămăseseră alături de el, a privit spre tabăra Hoardei. Caii aşteptau în
spatele lor, devenind neliniştiţi în căldura care creştea. Opriseră cât de
multă apă putuseră de la cei patru care plecaseră în urmă cu două ore,
suficient să reziste două zile dacă o foloseau cu zgârcenie. William şi Suzan
se întorseseră alături de Rachelle.
― Mi se pare mie sau se deplasează încet? A întrebat Mikil.
― Sunt scabioşi. La ce altceva te aşteptai? A zis unul dintre războinici.
― Dacă ar renunţa la jumătate din bagaje, s-ar mişca de două ori mai
repede. Nici nu mă miră că se deplasează atât de lent.
Thomas a scrutat orizontul. Spre dreapta lor se ridica un deal înalt.
Departe, dincolo de el se găsea Pădurea de Sud, unde Jamous fusese salvat
de Justin, care reuşise să încheie pacea cu scabioşii.
În minte i-au răsunat cuvintele auzite în seara precedentă. Vom discuta
despre pace şi vor fi nevoiţi să asculte, nu vor avea încotro. Până aranjăm
trădarea cu el, va fi prea târziu.
Cine era acel el? Martyn? Nu, Qurong discutase cu generalul, acum mort.
Poate era vorba de Justin, dar nu reuşea să accepte o asemenea idee. Chiar

582
dacă se dezisese de Gardă, fostul lui locotenent nu ar fi complotat împotriva
propriului popor.
Ori lucrurile stăteau altfel?
― Domnule, văd oarece mişcare.
Şi-a concentrat din nou atenţia. Peste coama ridicăturii din depărtare
apăruse un şir de călăreţi care se îndreptau spre ei.
Apoi, încă un rând.
Nu erau doar două şiruri de călăreţi. Cel puţin o divizie, gonind la galop. A
simţit cum se crispează.
― Domnule…
― Şi-au dat seama. Ştiu că ne aflăm aici.
― Atunci, să plecăm, a spus Mikil. Putem să-i lăsăm mult în urmă fără
mari eforturi.
― Şi cărţile?
― Cred că, pentru moment, Cărţile au devenit istorie. Gluma e
involuntară.
― Domnule, uitaţi-vă în spate!
ÎI avertizase un luptător de la capătul rândului. S-a răsucit brusc. Un alt
şir de călăreţi apărea de peste dunele din est, plasaţi între ei şi pădure. Erau
cel puţin o mie.
Căzuseră într-o capcană.
Thomas s-a năpustit în josul dealului.
― Spre nord, şi grăbiţi-vă!
A ajuns primul la cal, s-a prins de oblânc şi a dat pinteni înainte de a
apuca să se aşeze în şa.
― Dii!
Animalul a ţâşnit înainte. În urma lui, ceilalţi cai au fornăit şi au lovit
nisipul.
Armata din stânga lor mărşăluia la vedere acum, un şir lung, întins pe o
distanţă mai mare decât i se păruse la început. În timp ce ei stătuseră cu
ochii pe armata care se pregătea să ridice tabăra, Hoarda îi încercuise din
spate. Ba mai rău, această armată îşi avusese tabăra spre est sau sud şi
fusese chemată de acolo.
Acum erau flancaţi spre est şi vest. Cu siguranţă că ştiau că vor porni spre
nord, ca să iasă din acea capcană. Doar dacă nu cumva…
A văzut războinici direct înainte. Câţi erau? Prea mulţi să-i numere, dar le
tăiau orice cale de fugă.
583
 A tras de frâu, făcându-şi calul să se ridice pe picioarele din spate şi să
bată din cele din faţă. Trei dintre oamenii lui trecură în goană pe lângă.
― Înapoi!
Au văzut Hoarda şi s-au oprit. Thomas şi-a răsucit calul.
― Spre sud!
Însă abia căpătaseră viteză când a văzut lucrul de care se temea cel mai
mult. Dunele dinspre sud s-au populat de altă mare de duşmani.
A cotit spre stânga şi a urcat cu greu pe aceeaşi dună îndărătul căreia
stătuseră ascunşi mai devreme. Nu avea niciun rost să gonească orbeşte.
Trebuia să vadă ce se întâmpla, iar pentru asta dorea să ajungă pe o
înălţime.
Şi-au făcut caii agitaţi, care băteau din picior, să stea pe coama dunei. De
acolo, au văzut limpede situaţia disperată în care se găseau. Venind din toate
direcţiile, scabioşii se apropiau de ei. Thomas şi-a întors calul, căutând o
breşă în rândurile celor care îi încercuiau, dar imediat ce descoperea una, ea
se şi închidea.
Qurong se dovedise mai şiret decât ei.
Thomas a analizat situaţia cu repeziciune. Trăise prea multe momente de
cumpănă ca să între în panică, participase la prea multe bătălii ca să se
recunoască înfrânt dinainte. Însă niciodată nu fuseseră opt în faţa atâtor
duşmani.
Era aproape imposibil să scape de acolo prin luptă. Mikil îşi scosese deja
sabia din teacă, însă în acea situaţie nu ar fi slujit la nimic. Fuseseră bătuţi de
mintea unui om, iar acum puteau învinge tot cu ajutorul minţii.
Aceste gânduri l-au copleşit, venind ca un val gata să-l doboare.
Însă ideile care contau – cele care să sugereze o modalitate de acţiune –
nu au apărut în urma acelui val. Marea rămăsese mută.
Nici măcar visele nu l-ar mai fi ajutat în acele momente. Cei de lângă el l-
ar fi lovit ca să-şi piardă cunoştinţa şi să adoarmă, trezindu-l câteva secunde
mai târziu, dar la ce bun?
Cuvintele de avertisment adresate de Rachelle i-au răsunat tandru în
ureche. Ea nu le rostise cu glas dulce, însă acum orice gând legat de ea nu
era decât tandru.
Îmi pare rău, iubito.
A atins cartea pe care şi-o legase strâns la brâu, pe sub tunică. Să fie bună
ca argument? Pentru a câştiga timp. Nu-i era limpede cu ce folos, dar trebuia

584
să încerce ceva. A scos cartea şi a ridicat-o deasupra capului. S-a înălţat în
scări şi a răcnit către ceruri.
― Cartea de Istorii! Am o Carte de Istorii!
Hoarda nu a părut impresionată. Dar, bineînţeles, nu-l auzise.
A dat drumul hăţurilor, s-a înălţat ţinându-se cu genunchii strânşi de
crupa calului şi a galopat într-un cerc strâns în jurul grupului său, cu mâna
dreaptă ţinută sus, având cartea între degete.
― Am Cartea! Cartea de Istorie este la mine! A strigat el.
Când au ajuns la dunele imediat apropiate de aceea pe care se afla el,
duşmanii s-au oprit. Erau cel puţin cinci mii, pe cai înspumaţi, într-un cerc
uriaş, pe multe rânduri în adâncime. Nisipul părea să se fi transformat în
oameni. În scabioşi.
Probabil că ezitarea lor se explica prin dorinţa de a trăi sau de a muri.
Erau conştienţi că primii care vor ajunge în apropierea Gărzii Pădurii vor
muri. Poate chiar sute, înainte de a-l copleşi pe Thomas de Hunter şi pe
oştenii lui.
Aveau să-i covârşească, desigur. Oricine ar fi avut sub ochi acea scenă ar fi
fost sigur de deznodământul ei.
― Sunt Thomas de Hunter, a urlat la ei din toţi rărunchii, şi am la mine
Cărţile de Istorii pe care stăpânul vostru Qurong le venerează! Provoc pe
oricare dintre voi să se măsoare cu mine!
Peste o sută de călăreţi au ieşit din rând şi s-au apropiat încet de el. Toţi
aveau legată la brâu eşarfa roşie de asasin şi toţi juraseră să-şi dea viaţa
pentru a-l răpune imediat ce-l văd. Printre cei din Gardă se zvonise că mai
toţi proveneau din rândul rudelor celor ucişi în bătălii.
― Nu are efect, a rostit Mikil.
― Uşurel. Îi putem dovedi, i-a spus Thomas.
― Dar sunt prea mulţi!
― Păstraţi-vă cumpătul!
Însă inima lui a ignorat comanda şi a început să bată mai iute decât în
ritmul calm, obişnuit.
Sunetul unui corn a străbătut din depărtare. Cercul de călăreţi s-a oprit.
Sunetul a răsunat din nou, lung şi ascuţit. Thomas s-a uitat în direcţia din
care se auzise. Sud.
Acolo, pe coama celui mai înalt deal, se vedeau doi călăreţi pe cai de
culoare deschisă. Cel din stânga era un scabios. Şi-a dat seama de la acea
distanţă, dar nu a putut distinge mai mult.
585
 Judecând după tunica pe care o purta, celălalt era un pădurean.
― El este! A spus Mikil.
― Cine anume?
― Justin, a zis ea, şi a scuipat.
A urmat încă o chemare de corn. Mai era un bărbat, a văzut Thomas,
călare, chiar în spatele scabiosului. El suflase în corn.
Pădureanul a pornit brusc în josul dealului, către soldaţii care executau
încercuirea. Aceştia au început să se dea deoparte, făcându-i loc. Hoarda
comunica de multe ori prin intermediul cornului, iar acel sunet sugerase
probabil ceva sacru.
Călăreţul a trecut printre scabioşi fără să se uite la ei. Se afla încă la o sută
de metri depărtare, în rândurile armatei duşmane, când Thomas a confirmat
ceea ce Mikil ghicise din prima clipă. I-ar fi fost imposibil să confunde stilul
acela de călărie, cu corpul azvârlit în faţă, sugerând fluiditatea.
Acela era într-adevăr Justin din Sud.
Acesta a urcat panta dunei şi a tras de frâu, oprindu-şi calul la
cincisprezece metri depărtare. Câteva clipe bune a stat să-i privească. Aflată
în dreapta lui Thomas, Mikil s-a strâmbat. Ceilalţi şi-au păstrat locurile în
spatele lui.
― Hei, Thomas, a trecut ceva vreme.
― Doi ani.
― Adevărat, doi. Arăţi bine.
― Cinstit să fiu, tare mult mi-ar prii o baie în lac.
Justin a dat să râdă.
― Nu ne-ar fi de folos tuturor?
― Inclusiv acestor prieteni ai tăi?
Justin şi-a plimbat privirea roată peste întreaga armată a scabioşilor.
― Mai ales lor. Nu mă pot obişnui defel cu mirosul.
― Cred că mirosul vine şi din pielea ta, ca din a lor, a spus Mikil.

Justin a privit-o cu ochi lui verzi, mari şi pătrunzători. Părea să se fi

îmbăiat recent.
― Constat că aţi dat de ceva necazuri, a spus el în cele din urmă.
― Nu ţi-a scăpat un asemenea amănunt, i-a răspuns Thomas încruntat.
― Nu avem nevoie de ajutorul tău, a zis Mikil.
― Mikil!
Justin a surâs.
586
 ― Poate c-ar fi bine să-ţi schimbi modul de abordare. Cum să zic? Îmi
place spiritul bătăios. Aproape că mă simt ispitit să mă alătur vouă şi să lupt
până la capăt.
În ochii lui a apărut o sclipire care inspira încredere. Acesta era unul
dintre motivele pentru care, în urmă cu doi ani, Thomas îl alesese ca să-i
devină adjunct.
― N-ai observat din întâmplare cât de mari au devenit armatele Hoardei
în ultima vreme? A întrebat Justin.
― Mereu am fost copleşiţi numeric.
― Da, adevărat. Dar acesta nu e un război pe care să-l poţi câştiga,
Thomas. Aşa nu merge. În niciun caz cu sabia.
― Şi atunci, cu ce? Cu un zâmbet?
― Cu iubirea.
― Iubim deja, Justin. Ne iubim soţiile şi copiii trimiţând aceşti monştri în
iadul din care au apărut.
― Eu nu am impresia că s-ar fi născut din iad. Am crezut mereu că şi ei au
fost creaţi tot de Elyon. Ca şi tine.
― Tot astfel au fost creaţi şi Shataikii. Sugerezi cumva să ne şi culcăm
alături de ei?
― Foarte mulţi dintre voi au şi făcut-o. Mă tem că liliecii au părăsit copacii
şi au ocupat locuri în inimile voastre.
Mikil nu era fiinţa capabilă să tolereze un asemenea sacrilegiu, dar
Thomas o ţinea în frâu, astfel că i s-a adresat lui, nu lui Justin:
― Domnule, nu vrem să ascultăm asemenea cuvinte otrăvite. Doar a venit
călărind alături de duşmanii noştri.
― Adevărat, Mikil, ştiu cât de mult îi ating astfel de cuvinte pe cei care
sunt la fel de religioşi ca tine.
Cu toţii ştiau că era religioasă doar când îi convenea sau îi aducea vreun
avantaj. Se îmbăia şi respecta ritualurile, desigur, dar prefera să plănuiască o
bătălie decât să înoate în lac în fiecare zi.
Tânăra şi-a dres glasul.
― Există o zicală, a spus Justin. Pentru fiecare cap doborât de Hoardă
trebuie să cadă zece capete de-ale lor, adevărat? Aşa arată, într-un fel,
balanţa justiţiei. Are să sosească vremea când vei împărţi pâinea cu un
scabios.

587
 Cineva a tuşit în spatele lui Thomas. Era evident că Justin încerca să-i
inducă în eroare pe cei care îl ascultau. Nici măcar Thomas nu a reuşit să-şi
reţină un surâs.
― Mikil a intuit ceva. Ai venit la noi ca să ne ajuţi sau te interesează mai
mult să ne converteşti la religia pe care ai creat-o?
― Religie? Întâmplător, Marea Romanţă a devenit o adevărată religie. Vezi
ce se întâmplă când le dai ascultare liliecilor? Totul se duce de râpă. Întâi,
pădurea colorată, apoi lacurile.
Thomas s-a simţit cuprins brusc de o arsură de-a lungul spinării. A huli
Marea Romanţă reprezenta o blasfemie.
― Ai vorbit îndeajuns. Ajută-ne ori du-te.
Justin a coborât ochii spre cartea pe care Thomas o ţinea în mână.
― Cartea Istoriilor. Ce a fost mai rău şi mai bun în om. Puterea de a crea şi
de a distruge. Indiferent ce s-ar întâmpla, să nu o pierzi. Ajunsă în mâinile
cui nu trebuie, ar provoca multe nenorociri.
― Dar aceasta are filele albe.
Justin a dat din cap încet, doar o dată.
― Ai grijă. Ne vedem la Adunare.
Apoi şi-a întors calul şi a trecut în galop pe lângă scabioşi, urcând duna
înaltă, unde s-a oprit alături de locuitorul deşertului.
Apoi s-a auzit sunetul cornului: o dată, de două ori.
Semnalul de retragere. La început, niciunul din Hoardă nu s-a clintit.
Asasinii păreau derutaţi, iar deasupra deşertului s-au auzit murmure adânci
de nemulţumire.
Cornul a răsunat din nou de două ori, de această dată cu mai multă tărie.
Pentru orice scabios, preţul nesupunerii faţă de un asemenea ordin era
execuţia neîntârziată. Prin urmare, s-au retras cu toţii, în masă, în aceleaşi
direcţii din care veniseră.
Împietrit de uimire, Thomas a urmărit cum deşertul se golea de
războinici.
Apoi au dispărut cu toţii. Nu a mai rămas niciunul.
Salvarea lor fusese atât de rapidă, atât de lipsită de tam-tam, încât părea
cu totul ireală.
S-a răsucit în şa să se uite la Justin.
Culmea dealului rămăsese pustie.
― Îl puteam ucide pe… a zis Mikil şi a slobozit un scuipat.
― Tăcere! Să nu mai aud niciun cuvânt. Tocmai ţi s-a cruţat viaţa.
588
― Cu ce preţ?
Nu a găsit răspuns.

589
 15

Cyclops.
Apropierea pe furiş era exclusă. Nu aveau la dispoziţie o săptămână să
scotocească jungla în căutarea unui tunel care să ducă spre miezul muntelui.
Aveau însă tehnologie în infraroşu, capabilă să despoaie electronic Cyclops
de toată vegetaţia şi să descopere orice anomalii suspecte, precum căldura.
Aterizaseră cu avionul tactic C-17 pe aeroportul Sentani, iar după
realimentare urcaseră imediat în aer să exploreze masivul care se înălţa
ameninţător pe coastă. Prognoza meteo era bună, vântul bătea slab, iar
oamenii din echipă dormiseră bine pe durata zborului pe deasupra
Pacificului.
Chiar şi aşa, Thomas nu reuşea să-şi alunge îngrijorarea. Dacă se înşela
cumva? Dacă Rachelle înţelesese greşit?
Iar un alt element complica şi mai mult situaţia. Dăduse greş în încercarea
din vis de a recupera Cărţile de Istorii. Qurong rămăsese în posesia tuturor,
cu excepţia aceleia cu pagini albe. Singura informaţie utilă pe care reuşise să
o obţină în vis era afirmaţia Rachellei că Monique se afla acolo, în pântecul
muntelui.
Avionul a zburat la joasă altitudine, scanând copacii şi făcând câteva
curse într-un sens şi în celălalt de-a lungul versantului. Dinspre cabina de
comandă a apărut căpitanul Keith Johnson, pe care echipamentul de
camuflaj îl făcea să arate ca un personaj de benzi desenate: o cască cu sistem
de comunicaţii îi permitea să vadă zona înconjurătoare a fiecăruia dintre cei
patru şefi de echipă printr-un vizor situat deasupra ochiului drept. Paraşută.
Rucsac cu cele necesare supravieţuirii în junglă. Două grenade. Un pumnal
cu mâner verde, având o lamă strălucitoare, pentru care Mikil şi-ar fi dat cel
mai bun cal.
Ceilalţi arătau la fel. Doar Thomas era echipat mai simplu. Salopetă de
camuflaj, pumnal, aparat de radio-recepţie, o puşcă de asalt pe care nu avea
intenţia să o folosească şi o paraşută la care era obligat să apeleze. Trebuia
să sară cu ea.
― Am încheiat primul tur complet, l-a anunţat căpitanul, lăsându-se într-
un genunchi. Deocamdată, nimic. Sigur nu vrei să verificăm şi versantul
celălalt?
― Nu, doar cel de aici.
590
 ― Atunci operatorul doreşte să zboare la o altitudine mai mică. Dar să ştii
că ne vom face auzită prezenţa. Avionul ăsta face un zgomot înfiorător.
Scoţându-şi casca, Thomas şi-a trecut degetele prin părul jilav.
― Avem de ales?
În cursul zborului analizaseră toate scenariile posibile. Thomas îşi
prezentase părerile, dar când s-a pus problema supravegherii electronice, a
declarat clar că nu se pricepe. De aceea, a lăsat acest aspect în seama
celorlalţi.
― Nu. Mai ales dacă ţinem seama de presiunea timpului. Dar, dacă
oamenii lui Svensson se află acolo jos, te asigur că sunt numai ochi şi urechi.
― Nu cred că am vrea să trecem neobservaţi. Dacă suntem norocoşi, le
forţăm mâna. Nu vor putea pleca de aici fără să se expună.
Căpitanul l-a măsurat din ochi, apoi a dat aprobator din cap.
― Ţin să spun că ne expunem în mod destul de primejdios. Eu nu aş alege
soluţia asta.
― Căpitane, îmi dau seama de pericol, dar în caz că te face să te simţi mai
liniştit, dacă ar fi convins că o asemenea acţiune ar contribui la recuperarea
lui Monique de Raison, preşedintele ar pune întreaga divizie 101
aeropurtată în aceeaşi situaţie. Să coborâm.

Decizia de a se folosi de poliţia secretă franceză ca să regleze situaţia cu

Hunter fusese luată de Armând Fortier. Şeful de la Surete îi telefonase direct
lui Carlos. Mobilizau trei sute de agenţi în acest caz, fiecare cu ordinul de a-l
aduce imediat în Franţa ori, în caz de nereuşită, de a-l asasina. Se activase
deja o vastă reţea de informatori din Statele Unite şi se aflase astfel că omul
plecase la Fort Bragg, apoi dispăruse.
Existau trei posibilităţi, a socotit Carlos. Prima: era tot la Fort Bragg,
rămânând ascuns acolo. A doua: se îndrepta spre Franţa ca să discute direct
cu Fortier. A treia: Pornise la drum spre Indonezia.
S-a uitat prin binoclu la avionul de transport care se apropia şi a înţeles
că ghicise. Fără îndoială că se găsea la bord.
Acest Hunter îl îngrozea mai mult decât Svensson. Ca prin miracol,
scăpase de moarte în trei rânduri. A, nu era în întregime corect: de două ori
fusese rănit mortal, apoi se vindecase, iar a treia oară îi scăpase printre
degete.
Şi nu era vorba doar de proverbialele nouă vieţi. Părea că ştie lucruri pe
care nu avea de unde să le afle şi totuşi…
591
 Adevărat, cercetătorii lui Svensson reuşiseră să izoleze Germenul Raison
în baza viselor acestui om. Dar dacă nu se înşela, individul continua să afle o
mulţime de lucruri. Dovada o constituia chiar avionul care se apropia acum,
înzestrat cu aparate de scanat în infraroşu. Preferase să-i lase pe francezi să-
l caute în Statele Unite, în vreme ce el revenise aici, convins fiind că omul va
ajunge în cele din urmă pe insulă. Venea după Monique.
― A câta cursă este asta? A întrebat Svensson prin radio.
Carlos şi-a reglat microfonul.
― A şaptea. Acum vin la o altitudine mai mică.
Au urmat paraziţi.
― Cum de ne-au descoperit şi aici?
― Cum am mai spus. A aflat de virus, a ştiut de antivirus, iar acum are
ştiinţă unde suntem. Parcă-i o stafie.
― Atunci ar fi cazul să-ţi aduci stafia la discuţii. Nu crezi că o lovitură
directă l-ar ucide?
― Nu cred. Restul probabil vor muri, dar Hunter nu.
― Atunci doboară-i. Nu vor exista alţi supravieţuitori.
― Plecăm?
― Chiar astăzi, după căderea întunericului. Fortier îl vrea în Franţa pe
acest om.
― Am înţeles.
Carlos a ieşit din spatele plasei ecranate care reducea la maximum
căldura corporală radiată în exterior, a dus la umăr lansatorul Stinger
modificat şi a armat proiectilul. O lovitură directă rupea avionul de
transport în două. Desigur, nu era convins că Hunter va supravieţui, dar era
un risc pe care şi-l asuma bucuros, ba chiar cu multă satisfacţie. Dorea foarte
mult să se înşele în privinţa acelui har imposibil al lui. Era preferabil ca el să
moară.
A aşteptat până ce avionul a făcut manevra de întoarcere la capătul văii,
pornind apoi spre el. Svensson îşi săpase adăpostul în mijlocul muntelui, iar
avionul se apropia acum de el, fiind la nivelul ochiului. De astă dată cei din
avion sigur îl vor vedea. Iar el va trage o singură lovitură.
Nici nu era nevoie de mai multe.

― Reperat ţinta la doi-nouă-zero.

Thomas l-a auzit pe operatorul aparaturii electronice acoperind zgomotul
făcut de motoare. S-a răsucit şi a privit pe geam.
592
 ― Contact, unu…
― Suntem atacaţi!
Avertismentul s-a auzit dinspre cabina de comandă, iar Thomas, uitându-
se pe geam, a văzut imediat proiectilul lăsând o dâră alburie prin aer.
Însemna că avusese dreptate. Monique era acolo.
Pe de altă parte, îşi vedea moartea cu ochii.
S-a prins strâns de balustrada aflată lângă fotoliu. Aparatul C-17 s-a
înclinat pe o aripă, în încercarea de a se îndepărta de proiectilul care se
apropia.
― Contramăsurile activate.
În clipa când avionul a ţâşnit înspre cer, gemând, ca să câştige în
altitudine, glasul pilotului a fost acoperit de urletul brusc al celor patru
motoare Pratt and Whitney.
― Vom fi loviţi! A răcnit cineva.
O clipă, panica a apărut în ochii celor douăzeci de luptători care mai
înfruntaseră moartea şi până atunci, dar în cu totul alte circumstanţe. Se
părea că lupta aceea se va încheia înainte de a începe.
Buum!
Fuzelajul a făcut implozie provocând o flacără uriaşă chiar în spatele
cabinei pilotului. Globul de arşiţă s-a rostogolit în interior, suficient de încins
ca să pârjolească orice porţiune descoperită de piele.
Thomas şi-a aplecat capul înainte ca valul să-l izbească. A fost înghiţit
apoi de un muget. Aer arzător. Apoi un val de aer rece. Cineva ţipa.
Totul se petrecuse atât de repede, încât nici nu a trebuit să reacţioneze.
Şi-a dat seama că fuseseră loviţi, dar nu înţelegea ce însemna asta.
A făcut ochii mari. Avionul zbura lenevos spre dreapta lui, rupt în trei
bucăţi exact în faţa aripilor şi la coadă. Porţiunea de mijloc era încă
propulsată şi a trecut cu viteză pe lângă secţiunile bot şi coadă.
Stătea ca suspendat în aer, încă prins cu centura de fotoliu. Părea să nu se
prăbuşească, măcar deocamdată. Fusese azvârlit din aparat, pesemne prin
coada expusă, iar acum plutea liber.
Însă copacii se aflau la mai puţin de o mie de metri sub el, iar acea
flotabilitate nu avea să dureze mai mult de…
Apoi şi-a dat seama că începuse deja să coboare. Cu viteza unui bolovan.
Starea de panică l-a făcut să rămână ca paralizat preţ de trei secunde. Un
tunet din dreapta l-a trezit din transă. O coloană cumplită de foc se ridica din

593
partea principală a fuzelajului, care se prăbuşise cu toată forţa în fundul văii.
Nimeni nu putuse supravieţui unui asemenea impact.
S-a răsucit în fotoliu, dar acesta s-a rotit odată cu el. A prins cablul de
deszăvorâre a centurii de siguranţă, a tras de el şi s-a rostogolit spre
dreapta, suprimându-şi dorinţa instinctivă de a rămâne în siguranţa relativă
a cadrului de metal.
Ajunsese la şase sute de metri.
Fotoliul a fost luat de un curent de aer şi a trecut ca vântul pe lângă el.
Acum cădea liber, fără scaun. Sărise o singură dată dintr-un turn de bungee-
jumping, dar până în acel moment nu mai purtase vreo paraşută, darămite
să facă un salt.
Secţiunile bot şi coadă au făcut pârtie printre copacii de pe versantul
celălalt al muntelui. Nu s-a auzit zgomot de explozii.
Se afla la trei sute de metri altitudine.
A prins între degete cablul de declanşare al paraşutei şi l-a smucit. Cu un
pocnet, paraşuta s-a desfăcut, a ţâşnit spre cer şi s-a deschis cu un plesnet de
pânză. Sistemul de chingi l-a solicitat brusc. A icnit, după care a tras în piept
aer adânc în plămâni. Casca îi sărise din cap.
Coroanele verzi ale copacilor se apropiau cu repeziciune. Un plesnet
puternic, la început a crezut că-şi rupsese piciorul, însă, odată cu el, spre
pământ se prăbuşea şi o cracă de copac. O rupsese în cădere.
Frunzişul nu i-a îngăduit să vadă solul. În clipa când ghetele au atins o
suprafaţă dură şi solidă, s-a rostogolit. Numai că a făcut-o prea energic. S-a
izbit de trunchiul unui copac şi s-a lăţit peste rădăcinile lui dezgolite, cu
răsuflarea tăiată şi aproape inconştient.
A auzit ţipete de păsări. Un papagal macaw. Ba nu, o pasăre a anului; ar fi
fost în stare să-i recunoască strigătul oricând. Pasărea neagră, cu ciocul lung,
stătea în vârful unui copac din apropiere, protestând la adresa acelui intrus
apărut pe neaşteptate.
Am rămas în viaţă.
A scos un geamăt şi a făcut un efort să respire. Şi-a mişcat picioarele.
Păreau să fi rămas întregi. Dar dacă de fapt îşi pierduse cunoştinţa şi se afla
din nou în deşert?
S-a împins puţin de la pământ. Treptat, mintea i s-a limpezit. Vegetaţia
din jur era un amestec de ierburi şi tufişuri, graţie unui pârâiaş care
bolborosea la treizeci de metri depărtare. Un buştean uriaş se odihnea pe
malul celălalt.
594
 S-a ridicat în picioare, a eliberat sistemul de chingi al paraşutei şi,
precipitat, şi-a examinat membrele. Se alesese cu lovituri şi vânătăi, dar în
rest erau intacte. Iar singura armă pe care o avea asupra lui era un pumnal
încovoiat prins la brâu.
La câţiva kilometri depărtare în susul văii, fumul se înălţa în vălătuci spre
cer. A acţionat aparatul de radiorecepţie aflat la coapsă şi a răsucit butonul
de volum.
― Recepţie, recepţie. Răspundeţi careva.
Din difuzor s-a auzit un susur. A repetat încercarea, dar fără rezultat. S-o
fi defectat transmiţătorul. Dar, din câte văzuse, probabil că ceilalţi muriseră.
Stomacul i s-a strâns. Ar fi supravieţuit şi alţii dacă ar fi fost azvârliţi ca el,
dar nu-şi amintea să mai fi văzut pe altcineva desprinzându-se de epavă, aşa
cum i se întâmplase lui.
S-a întors, a fugit în susul pârâului, a sărit peste buştean şi a aterizat în
nămolul moale, în care piciorul i s-a afundat până la gleznă.
Încet, calm. Gândeşte.
A examinat din nou jungla din jur. Dacă ţinea bine minte, proiectilul
fusese lansat dintr-un punct de la jumătatea versantului estic. Trebuia să
ajungă la epava avionului. Să caute supravieţuitori. Vreo armă. Un aparat de
radioemisie. Ceva care să-i fie de folos. Înainte de căderea nopţii, dacă se
putea. Nu avea acelaşi organism ca Thomas de Hunter din deşert, dar
împărţea aceeaşi minte cu el, nu? Se aflase şi în situaţii mai grele. Nu mai
departe de seara trecută, se trezise într-o încurcătură mult mai mare, cu o
sută de asasini ai Hoardei apropiindu-se de el.
A reintrat în junglă, unde frunzişul copacilor împiedica soarele să
pătrundă până la nivelul solului şi vegetaţia era ceva mai sărăcăcioasă, şi s-a
îndreptat spre valurile de fum aflate la câteva mile depărtare. Misiunea lui
era mai importantă decât salvarea vreunui supravieţuitor, indiferent cât de
inuman ar fi sunat. Scopul lui era să o găsească pe Monique cu orice preţ,
chiar dacă însemna moartea celor douăzeci de soldaţi.
A scrâşnit din dinţi şi a scos un icnet.
S-a opus în câteva rânduri tentaţiei de a porni spre dreapta, ca să se
îndrepte spre locul din care plecase proiectilul. Dar a continuat să alerge
spre epavă. Cu siguranţă că adversarii văzuseră paraşuta deschizându-se. De
data aceasta sigur erau pregătiţi să-l doboare.
Iar acum nu va mai scăpa de glonţul tras în cap. Avea nevoie şi de altă
armă pe lângă acel pumnal.
595
 Carlos a dus aparatul de radiorecepţie la gură.
― Cât de departe e?
― La o sută de metri. Aleargă în amonte, i-a comunicat omul cu glas
moale. Trag în el?
― Doar dacă poţi fi convins că-l loveşti sub gât. Dar sigur e el?
O pauză.
― Da, el e.
― Nu uita, îl vreau viu.
Săgeata cu tranchilizant ar fi putut ucide un om dacă îl lovea în cap.
Carlos a aşteptat. ÎI depistaseră încă de cum atinsese pământul, la cinci
kilometri în josul văii. Mai supravieţuiseră alţi patru: doi în acelaşi mod ca
Hunter, ceilalţi accidentaţi şi sângerând, dar încă în viaţă, în apropierea
locului unde se prăbuşise avionul.
Supravieţuirea lor fusese de scurtă durată.
Dacă omul lui nu trăgea acum, îl doborau la epavă. Era preferabil să pună
mâna pe el chiar acum. Nu voia cu niciun chip să-i scape încă o dată printre
degete.
― Care e situaţia? A întrebat Svensson pe celălalt aparat de radiorecepţie.
Carlos a reglat emiţătorul.
― ÎI avem în cătare.
― Deci a supravieţuit.
― Da.
― E întreg?
― Da.
― Să rămână aşa.
Coboară până aici şi menţine-l chiar tu în starea asta, leneş nenorocit.
Sigur că avea să-l prindă nevătămat. Atâta vreme cât omul nu încerca ceva
disperat.
― Am doborât ţinta, a auzit în celălalt aparat.
A aşteptat, aproape convins că va primi un mesaj care să-l contrazică pe
primul, de genul: Ţinta s-a ridicat şi fuge.
Nu a primit însă un asemenea raport.
― Tot la pământ?
― Tot.
― Încătuşează-l strâns. Şi-ţi recomand să te grăbeşti. S-ar putea să nu
rămână prea mult anesteziat.
596
 Pe jumătate conştientă, Monique stătea întinsă pe saltea. Visase un tunet
înfricoşător. O bubuitură puternică venită din cer, anunţând sfârşitul lumii.
Oamenii au ţipat către un chip uriaş apărut între nori, care aparţinea
probabil lui Dumnezeu. Îl implorau să le dea un erou care să-i salveze de
acea răsturnare cumplită şi nedreaptă de evenimente. Doreau rezolvarea
situaţiei. Şi Dumnezeu se milostivise de ei. A făcut semn către o femeie cu
păr lung şi negru, pe nume Monique. Ea făcuse Vaccinul Raison. Tot ea
trebuia să fie aceea care acum să-l îmblânzească.
A deschis ochii şi a respirat adânc. Avea însă o problemă. Era prizoniera
lui Svensson.
Zăvorul a fost tras, iar uşa s-a deschis cu un scârţâit.
A închis ochii. Mai cumplit decât să stea închisă în acea încăpere văruită
în alb era să ajungă faţă în faţă cu Svensson sau cu celălalt bărbat, cel de
origine mediteraneană, care mirosea ca o bucată de săpun parfumat. Carlos.
A perceput târşâitul câtorva perechi de picioare. Pe podeaua de beton a
căzut ceva cu un bufnet slab şi surd. Ce să fie? Deocamdată nu îndrăznea să
privească.
Cei încălţaţi cu bocanci au ieşit, iar uşa a fost din nou zăvorâtă.
Monique a aşteptat cât de mult a putut, după care a deschis ochii. Şi-a
mişcat capul. Pe podea, în mijlocul încăperii, zăcea un om cu capul întors în
cealaltă parte, nu spre ea, şi cu faţa în jos. Îmbrăcat cu o salopetă de camuflaj
şi purtând bocanci negri, înnoroiţi. Cu mâinile încătuşate la spate. Părul
negru.
S-a ridicat în capul oaselor. Thomas?
Semăna oarecum cu el, dar hainele purtate nu se potriveau cu ce ştia ea.
A traversat iute camera şi a dat roată omului. Da, un bărbat – antebraţele
erau prea musculoase ca să fie femeie. Apoi i-a văzut şi faţa.
Thomas.
Prin minte i-au trecut simultan o sută de gânduri. Venise după ea. Ştiuse
unde să o caute. Şi venise ca soldat. Unde erau ceilalţi?
În mod normal, la vederea unui bărbat zăcând lipsit de cunoştinţă şi
încătuşat şi-ar fi simţit stomacul întorcându-i-se pe dos, însă ziua aceea nu
era normală, iar prezenţa unui prieten îi umplea lumea plină de disperare cu
o bucurie atât de mare, încât, brusc, a crezut că va începe să plângă.
A îngenuncheat şi l-a îmboldit în umăr.
― Thomas? A şoptit.
597
 El respira constant. L-a scuturat ceva mai tare.
― Thomas!
Avea obrazul sprijinit de podeaua curată, făcându-i buzele să stea
oarecum deformate şi întredeschise. Faţa îi era puţin întunecată de barba
nerasă. Părul ondulat îi era încâlcit şi în dezordine.
― Thomas!
De această dată s-a clintit, dar numai o idee, după care a recăzut în starea
letargică dinainte.
S-a ridicat şi a privit lung la bărbatul care zăcea lat. Ce fel de om era?
Gândurile i se îndreptaseră de nenumărate ori către el în cele zece zile de
când dăduse buzna în viaţa ei şi o răpise pentru propria ei siguranţă. Ca să
salveze lumea, spusese. O sugestie socotită absurdă de orice persoană care
nu este beată criţă.
Acum gândea cu totul altfel. Era un om deosebit. Ştia lucruri pe care în
mod obişnuit nu ar fi trebuit să le cunoască şi-şi făcuse un obicei din a-şi
risca viaţa ca să apere acele cunoştinţe.
Şi, la un nivel mai personal, să o protejeze. Şi să o salveze.
A aruncat o privire spre camera de supraveghere video. Era urmărită,
desigur. Şi ascultată.
S-a dus la chiuvetă şi a scufundat un vas într-un lighean cu apă (acel loc
nu beneficia de apă curentă, cel puţin în acea celulă), a luat prosopul din
cuier şi a revenit la Thomas. A udat prosopul şi l-a şters uşor pe faţă şi gât.
― Trezeşte-te, i-a şoptit ea. Hai, te rog, am nevoie de tine treaz.
A stors prosopul, lăsând picurii de apă să-i cadă pe cap, pe faţă, pe umeri,
apoi l-a îmboldit din nou. El a închis gura şi a înghiţit în sec. Într-un târziu, a
deschis ochii clipind des.
― Sunt eu, Monique.
Şi-a întors ochii spre faţa ei, i-a deschis mai larg, iar apoi a strâns din
pleoape, făcând fruntea să se rideze. După ce a gemut, s-a chinuit să se
ridice.
L-a prins de un braţ şi l-a tras în sus, dar nu a părut să-l ajute prea mult.
El s-a străduit să-şi adune genunchii, înălţând fundul. Monique nu şi-a dat
seama cum l-ar putea ajuta – deşi stângaci, era hotărât să se ridice singur. În
cele din urmă, a reuşit să-şi ridice capul şi să rămână în genunchi, rezemat
cu fundul de călcâie, ţinând ochii închişi.
― Ai păţit ceva? A zis ea, dându-şi seama imediat că era o întrebare
neroadă.
598
 ― M-au împuşcat, a rostit el.
― Eşti rănit?
Unde? Doar nu văzuse nicio picătură de sânge.
― Nu. M-au tranchilizat.
Şi-a rotit capul şi a înghiţit un nod din gât.
― Ar trebui să rămâi întins. Hai, dă-mi voie să te ajut.
― Abia m-am ridicat.
― Stai pe salteaua mea.
― Nu avem timp. Vor veni după mine imediat ce vor socoti că drogul şi-a
pierdut efectul. Trebuie să stăm de vorbă. Poţi să-mi scoţi cătuşele?
― Cum? A întrebat ea, uitându-se la ele.
― Lasă. Doamne, ce cap am…
Brusc, a făcut ochii mari.
― Ce e?
― N-am visat!
Iarăşi visele. Nu ştia cum să interpreteze asta, dar cu siguranţă era vorba
de ceva mai mult decât vise.
― Ai fost drogat. Poate că asta te-a afectat.
Thomas a vorbit ca şi cum s-ar fi aflat într-un vis.
― În ultimele două săptămâni, e prima oară că nu am visat. Oricum, mă
refer la realitatea asta. Acolo nu am visat vreme de cincisprezece ani, dar am
mâncat dintr-un fruct numit rambutan.
Era încătuşat, stând în genunchi într-o celulă cu pereţii albi, lumea murea
din cauza unui virus purtând numele ei, iar el vorbea de un fruct.
― Rambutan, a repetat ea ca un ecou.
― Şi credem că eşti legată de Rachelle, a spus el.
― Rachelle.
A privit-o fix. Apoi s-a întors într-o parte şi a şoptit ceva mai mult pentru
sine.
― Doamne. Ce nebunie.
Nu şi-a dat seama de ce socotea că ar avea vreo legătură cu Rachelle, şi
momentan nu avea nicio importanţă – se vedea de departe că el se lăsase
pradă imaginaţiei. Pe de altă parte, conta că Thomas era singurul care părea
capabil să o găsească mereu. A aruncat o nouă privire spre cameră. Trebuiau
să fie foarte precauţi.
― Suntem ascultaţi. Stai lângă patul meu, cu spatele spre peretele opus.

599
 A părut să înţeleagă. L-a ajutat să traverseze încăperea, iar el s-a aşezat
greoi, cu picioarele încrucişate, rămânând cu faţa la saltea.
― Dacă vorbim foarte încet poate nu ne aud, a zis ea, lungindu-se pe
saltea.
― Mai aproape, i-a şoptit el.
S-a tras mai aproape, cu genunchii gata să li se atingă.
― Cum m-ai găsit?
A privit-o fix, apoi s-a uitat peste umărul ei.
― Întâi virusul. A fost deja răspândit.
― Ştiu. Cât de grav e?
― Rău de tot. Douăzeci şi patru de aeroporturi importante. Se
răspândeşte în mod incontrolabil.
― Nu au închis aeroporturile?
― Nu ar încetini împrăştierea virusului cât să justifice panica, a explicat
cu glasul mai limpede – efectul drogului se risipea cu repeziciune. Când am
plecat din Washington, doar guvernele ţărilor afectate aveau cunoştinţă de
existenţa virusului. Dar nu vor reuşi să păstreze secretul multă vreme.
Lumea are să-şi dea seama foarte curând.
Monique a scăpat o înjurătură în franceză.
― Nu-mi vine să cred că s-a putut întâmpla aşa ceva! Am luat toate
măsurile de precauţie. Nu a fost vorba doar de încălzirea vaccinului la o
anumită temperatură, ci de durata aceea, de două ore. O oră şi cincizeci de
minute sau două ore şi zece minute, şi mutaţia nu mai rezista.
― Nu e vina ta.
― Poate că nu, dar ştii că vaccinul meu a fost în realitate un virus care…
― Da, ştiu totul despre vaccinul tău; mi-ai povestit la Bangkok. Şi a
reprezentat o soluţie sclipitoare la unele probleme foarte mari. Eu sunt cel
care poartă vina. Eu am spus lumii cum să transforme vaccinul tău într-un
virus ucigător.
― Prin intermediul viselor tale.
― Unde eşti legat de Rachelle.
În acele momente, nu voia să discuta cu el despre vise. O privise ciudat de
fiecare dată când afirmase că era legată de Rachelle. A readus discuţia pe
făgaş, reducându-şi vocea la o şoaptă slabă.
― Se ştie cine a organizat totul? Autorităţile cunosc unde ne aflăm?
― Francezii sunt amestecaţi. Ori măcar câţiva ticăloşi din guvernul lor.
Aşa se bănuieşte. Svensson nu acţionează de capul lui – el a avut ideea cu
600
virusul, dar în joc e mai mult decât atât. Se autointitulează Noua Credinţă şi
cer arsenalele nucleare uriaşe deţinute de toate puterile nucleare în
schimbul antivirusului.
― Dar aceste ţări nu vor consimţi niciodată!
― Ba au fost deja de acord, a contrazis-o el. China şi Rusia. Statele Unite se
pregătesc să se supună, a adăugat, şi a clipit, iar Monique s-a întrebat cât
adevăr exprimau vorbele lui. Mai sunt şi alte state. Israelul e posibil să ridice
probleme, dar în urma presiunilor care se vor exercita, probabil că şi ei se
vor declara de acord. Perspectiva ca toată populaţia acestor ţări să piară în
câteva săptămâni va învinge orice altă logică. Totul se reduce la antivirus.
― Ce face tata? Cei din companie caută o soluţie?
― Tatăl tău face mare scandal la Bangkok, dar în afară de încercarea de a
crea antivirusul, nu poate face prea multe. Toată lumea caută o modalitate
de salvare – iar acesta e un alt motiv pentru care se întârzie prevenirea
publicului. Dacă se descoperă o cale de a împiedica virusul să facă victime,
panica nu va avea şanse să capete proporţii.
― Prin urmare, au indicii de unde să pornească?
― Nu. N-am auzit aşa ceva. În afară de tine, nimeni nu ştie cum să
procedeze.
― Te referi la soluţia de rezervă, da?
― Cred că tocmai de aceea a ţinut Svensson să te ia prizonieră. Cheia ta a
supravieţuit mutaţiei?
Se vedea că îl informase cineva.
― Da. Şi cred că aş reuşi să creez un virus care să facă Germenul Raison
neputincios. Aşa sper.
― Slavă Domnului, a respirat el uşurat şi a închis ochii.
― Din nefericire, mă aflu aici. Şi tu la fel.
― I l-ai dat lui Svensson? Şi ce vrei să spui cu „aşa sper“?
― Aşa sper, nu am încercat încă. L-am predat acum douăzeci şi patru de
ore.
― Poţi să-mi spui cum arată ucigaşul de virusuri?
Monique şi-a dat seama de ce îi pusese acea întrebare. Dacă erau izolaţi
sau dacă el evada, iar ea rămânea acolo, ar fi putut transmite informaţia
către lumea din afară. Însă antivirusul din mintea ei era mult prea complex
pentru ca o persoană care nu avea pregătire în domeniul geneticii să poată
memora totul, fără a mai vorbi de înţelegerea procesului.
― Nu cred.
601
 ― Nu crezi deoarece nu ştii cum, ori deoarece e prea complicat?
― Ar fi nevoie să scriu.
― Atunci, fă-o.
― Am făcut-o deja.
― Unde?
― Alături de computer, a zis ea, şi a aruncat o privire peste umăr, spre
staţia de lucru. Dar aş prefera să mă scoţi de aici.
― Îţi jur, nu vreau să plec de aici fără tine. N-aş apuca să aud sfârşitul.
― De la cine?
― De la Rachelle, a spus el.

Gândurile i s-au limpezit. Cătuşele îi intraseră în carne, dar nu era în stare

să facă nimic în privinţa lor. Trebuiau să iasă împreună cu antivirusul, dar
pe moment nici acest lucru nu era realizabil. Deocamdată putea doar să se
ocupe de Monique.
S-a uitat în ochii ei căprui şi s-a întrebat dacă Rachelle era cumva tot
acolo în acele clipe. Când o privea acum nu mai era sigur dacă nu cumva ea
era soţia lui.
A aruncat o privire spre arătătorul de la mâna ei dreaptă. Avea o tăietură
exact ca aceea de la mâna Rachellei. S-a uitat din nou în ochii ei. Ultima oară
o văzuse în Thailanda, cu o săptămână în urmă. Dar se petrecuse în urmă cu
cincisprezece ani, înainte să se căsătorească. Ciudat lucru.
Cu toate acestea, dacă ea ar înţelege pe deplin situaţia, acest lucru ar avea
o valoare practică de mare însemnătate. Dacă ei doi erau despărţiţi, iar ea
ştia că poate intra în legătură cu soţia lui, ar căuta o modalitate de a proceda
la fel. Să viseze în acelaşi mod, dacă era nevoie.
Privind-o în ochi, Thomas s-a gândit la aceste lucruri. Monique i-a
întrerupt şirul gândurilor.
― Cine e Rachelle?
Ambele femei aveau acelaşi spirit înfocat. Acelaşi nas ascuţit. Dar, din
câte-şi dădea seama, asemănările se opreau acolo.
― Thomas?
― Rachelle?
― Da, Rachelle.
― Îmi pare rău. Ştii cum ţi-am povestit de visele mele. Cum am aflat de
Germenul Raison din Cărţile de Istorii din vis.
― Cum să uit?
602
 ― Exact. De fiecare dată când adorm, mă trezesc în altă realitate, cu
oameni şi… şi tot restul. Acolo sunt căsătorit.
― Deci ţi-e soţie.
Ştia!
― Îţi aduci aminte?
Ea l-a privit lung, iar vreme de o clipă a lăsat impresia că îşi amintise
ceva.
― Ce anume?
De ce vorbise astfel?
― Nu ştiu cum să explic, dar a visat că era în locul tău. Ea mi-a spus unde
te pot găsi.
A tăcut o clipă, apoi a continuat:
― S-ar putea să fii ea. N-am idee.
Monique s-a ridicat. Nu şi-a dat seama dacă se simţea jignită ori doar
surprinsă.
― Şi ce anume te face să tragi concluzia asta?
― Ai o tăietură la degetul arătător, făcută de o foaie de hârtie. Ştiu, fiindcă
Rachelle s-a trezit cu o rană similară la arătătorul mâinii drepte. Dacă tu şi
ea nu sunteţi identice, măcar ea împărtăşeşte aceleaşi experienţe.
Monique a ridicat degetul şi s-a uitat la semnul minuscul de culoare roşie.
Apoi a coborât mâna şi l-a privit pe Thomas.
― Soţia ta e în primejdie.
Uşa s-a deschis brusc. Monique a făcut ochii mari şi s-a uitat peste umărul
lui.

Mike Orear fusese sigur că Theresa reacţiona mai violent decât se

cuvenea. Resimţise din plin şocul privind ameninţarea virusului şi nu reuşea
să-şi mai revină din acea stare. Nu punea la îndoială niciun amănunt dintre
cele relatate. Un individ pe nume Valborg Svensson răspândise un virus
rezultat în urma unei mutaţii suferite de vaccinul Raison. Virusul era
neîndoielnic foarte primejdios şi, dacă nu era combătut, avea să ucidă
milioane, chiar miliarde de oameni.
Dar avea să fie împiedicat.
Lumea nu se sfârşea doar pentru că nu ştiu ce grup de demenţi punea
mâna pe un flacon cu germeni. Viaţa lui nu se va încheia doar fiindcă acel
Svensson sau cine dădea comenzi voia nişte arme nucleare. Lucrurile nu
mergeau chiar aşa.
603
 Asta se întâmplase acum trei zile, când mai erau optsprezece zile, plus
sau minus câteva, dacă dădea crezare modelelor de la CPE. Acum mai
rămâneau cincisprezece zile, iar el se convertea la religia spaimei pe care o
împărtăşea Theresa.
Stătea în biroul lui şi studia notiţele de pe câteva carneţele pe care le avea
în faţă. Toate afirmau acelaşi lucru, şi-şi dădea seama că erau adevăruri, dar
ştia că trebuia să existe şi o greşeală pe undeva. Neapărat. Nu se putea altfel.
În ultimele trei zile, vorbise cu Theresa de cel puţin zece ori, şi de fiecare
dată o întrebase dacă făcuse cineva progrese în crearea unui antivirus,
sperând să primească un răspuns pozitiv. Se aştepta ca ea să-i spună că un
laborator din Hong Kong sau din Elveţia sau de la UCLA făcuse vreo
descoperire importantă.
Însă nu i-a dat acea veste. Dimpotrivă, laboratoarele care analizau
problema îşi dădeau seama cât de puţin probabilă ar fi găsirea unui
antivirus în mai puţin de două luni.
Ştirea privind o epidemie foarte violentă, provocată de un vaccin viral
care suferise o mutaţie, numit Germenul Raison, şi înregistrată pe o insuliţă
de la sud de Java, a apărut la ştirile difuzate cu o zi în urmă, iar agenţiile de
ştiri se agitau enorm. Populaţia insulei număra cel mult două sute de mii de
suflete, dar nu exista aeroport, iar feriboturile dintre insulă şi exterior
fuseseră oprite. Insula era izolată, iar virusul putea fi ţinut în carantină
acolo. Nu se mai efectuaseră alte livrări de vaccin.
Dată fiind natura virusului, Organizaţia Mondială a Sănătăţii împreună cu
Centrele de Prevenire a Epidemiilor puseseră la dispoziţie fonduri fără
restricţii şi promiseseră recompense generoase pentru crearea unui
antivirus care să salveze cele două sute de mii de oameni, care altfel ar fi
murit în mai puţin de trei săptămâni. Orice alte contracte erau cumpărate
integral de guvern doar ca să elibereze toate laboratoarele mari din ţară,
care astfel se puteau ocupa de o singură problemă. Comunitatea din
domeniul sănătăţii se agita frenetic.
O pistă falsă, a gândit Mike, sigur e o pistă falsă. Chiar şi aşa, reţelele de
ştiri prezentau o versiune edulcorată a realităţii. Înţelegeau ameninţarea pe
care o constituia panica şi preferau să atenueze lucrurile.
Însă agenţiile nu ştiau lucrurile nici pe jumătate. Nici măcar pe departe.
Cum era posibil ca o ameninţare de asemenea proporţii să nu ajungă la
urechile jurnaliştilor? Câţi agenţi de presă nu stăteau chiar acum în birourile
lor, rumegând aceleaşi gânduri ca şi el? Poate că se temeau cu toţii să iasă la
604
rampă şi să anunţe lumea că nu peste multă vreme cerul avea să se
prăbuşească peste pământ. Ştirea era prea importantă. Imposibil de crezut.
S-a ridicat şi s-a apropiat de oglinda de pe perete. A deschis gura ca să-şi
vadă gingiile. Şi-a întins pielea obrajilor, apoi şi-a examinat globii oculari. Nu
prezenta niciun indiciu că ar fi fost infectat de un virus ucigător. Însă era. Îi
dăduse Theresei o probă de sânge ca să se convingă, şi rezultatul fusese
pozitiv. Nu ştia dacă îl luase de la ea ori de la altcineva în ziua aceea, dar
potrivit rezultatelor analizei era un mort care încă mergea.
A revenit la masa de lucru şi s-a uitat pierdut la notiţe. Îşi petrecuse
aproape două zile scotocind magistralele informatice şi dând telefoane
discrete în încercarea de a pune laolaltă amănuntele culese, iar acum, când
le asamblase, nu ştia sigur dacă făcuse bine depunând atâtea eforturi.
Realitate: Preşedintele nu mai apăruse în public de patru zile. Versiunea
oficială era că, din pricina unor probleme de sănătate, anulase trei cine în
scopul strângerii de fonduri necesare unor acţiuni caritabile şi o călătorie în
Alaska să susţină acţiunile de descoperire a unor surse alternative de
energie. Fusese examinat pentru nişte polipi apăruţi pe colon – o treabă de
rutină, se afirmase. În două ocazii, chiar mersese la spital. Poate că povestea
cu polipii era adevărată până la urmă.
Realitate: Premierul rus îşi anulase o vizită în Ucraina din cauza unor
probleme presante legate de criza energetică din Rusia. O altă poveste bine
însăilată. Însă întreaga flotă rusească fusese rechemată, iar acum navele se
strângeau în câteva porturi mari. În ce scop?
Realitate: în ultimele două zile, cel puţin optzeci şi patru de coloane de
transport militar fuseseră observate deplasându-se către est. Căile ferate nu
constituiau o excepţie. Foarte multă tehnică militară era dislocată spre
Coasta de Est. Nu era ceva care să declanşeze un val de îngrijorare pentru
cineva care nu avea imaginea completă, dar era limpede că unii dintre ofiţeri
aflaţi în posturi importante bănuiau ceva, îndeosebi dacă făceau legătura
între această deplasare a armelor şi schimbarea de poziţie a navelor de
transport, care se îndreptau spre porturile de pe aceeaşi Coastă de Est.
Realitate: Guvernul francez părea că intrase practic într-o vacanţă totală.
Se anulaseră două sesiuni ale Adunării Naţionale, iar o serie de ziare puneau
întrebări tulburătoare în legătură cu dispariţia neaşteptată a prim-
ministrului, despre care se afirma că plecase într-o vacanţă neprogramată. Şi
ca lucrurile să devină şi mai interesante, grosul armatei franceze fusese

605
dislocat spre graniţa de nord, la efectuarea unor manevre aşa-zise de
urgenţă.
Realitate: Persoanele din conducerea de vârf a unor ţări precum Anglia,
Thailanda, Australia, Brazilia, Germania, Japonia şi India, plus alte şase
naţiuni, deveniseră extrem de discrete în privinţa apariţiilor publice în
ultimele trei zile.
Acestea erau doar cinci dintre cele douăzeci şi şapte de fapte pe care Mike
le constatase în ultimele patruzeci şi opt de ore. Iar aceste lucruri arătau că
pe cele mai puternice persoane din lume le îngrijora ceva, tot astfel cum pe
Theresa o speriase Germenul Raison. Probabil că erau mai înspăimântate
decât ea.
Şi de ce adunase acele informaţii? Deoarece ştia că nu-şi putea ţine gura
multă vreme. Când va prinde glas şi va anunţa lumea ce se întâmpla de fapt,
în vreme ce oamenii îşi vedeau de viaţa de zi cu zi, ca şi cum totul ar fi fost
minunat, va trebui să-şi susţină afirmaţiile cu informaţii imbatabile, care să
arate că fuseseră culese de el, nu obţinute de la Theresa. Se simţea obligat să
respecte anumite reguli, chiar dacă numărătoarea inversă se declanşase
pentru omenire.
― Asta e nebunie curată, a mormăit el.
Cu o zi înainte îl condusese la aeroport pe finanţatorul emisiunii lui, Peter
Martinson, care pleca la New York.
― Am o întrebare. Situaţie ipotetică, spusese Mike.
― S-o auzim.
― Să presupunem că ai avea informaţii despre care ştii că ar afecta pieţele
începând de mâine. De exemplu, că se vor prăbuşi. Ai obligaţia să prezinţi o
asemenea ştire?
― Depinde de sursa informaţiei, a chicotit Peter. Folosirea de informaţii
confidenţiale pentru obţinerea de profituri? Transferuri ilegale de fonduri
peste hotare?
― Bine, să spunem atunci că ştii de o cometă care va distruge Pământul,
dar ai jurat faţă de preşedintele Statelor Unite să păstrezi secretul, deoarece
acesta nu vrea să se stârnească panică generală.
― Atunci îţi sfârşeşti viaţa încărcat de glorie, dezvăluind lumii tot ce ştii,
după care vei pieri alături de toţi ceilalţi.
El râsese forţat şi schimbase subiectul. Peter mai făcuse o încercare de a
afla despre ce era de fapt vorba, apoi a făcut totul uitat. A plecat promiţând

606
să revină cu decizia finală dacă piaţa avea să se prăbuşească în următoarea
săptămână.
Cineva a ciocănit la uşa biroului. Şi-a strâns notiţele.
― Intră.
Nancy Rodriguez, colaboratoarea lui la emisiunea de la sfârşitul după
amiezii, Ştirea zilei, a vârât capul.
― Cobori la şedinţă?
Uitase că directorul departamentului ştiri convocase o şedinţă ca să
analizeze un nou format al emisiunilor de seară.
― Mergi tu înainte. Vin şi eu imediat.
Femeia a închis uşa.
Mike şi-a vârât hârtiile în sertarul din dreapta biroului. Ce căuta la o
şedinţă privind un nou format? De ce nu plecase în Dakota ca să-şi mai vadă
o dată părinţii şi prietenii de acolo? De ce nu făcea bungee jumping la Six
Flags sau de ce nu-şi cumpăra un Jaguar sau nu se îndopa cu homar? Ori, şi
mai bine, de ce nu se ducea la o biserică să-şi mărturisească păcatele?
Gândul l-a făcut să se oprească.
Un val de căldură i s-a răspândit încet în cap şi pe şira spinării. Acest
lucru se întâmpla cu adevărat, nu?
Nu era doar o ştire de jurnal. Era vorba de viaţa lui. De viaţa tuturor.
Cum să nu le spună?

Uşa s-a deschis.

― Voi încerca să-ţi dau hârtia, i-a şoptit Monique, referindu-se la cea cu
date despre antivirus.
Thomas s-a răsucit. În încăpere au intrat Carlos şi, în urma lui, un bărbat
pe care nu-l mai întâlnise. Era înalt şi păşea încet, slujindu-se de un baston
alb, pentru a-şi proteja piciorul drept. Părul negru şi lucios îi era pieptănat
pe spate. Svensson. Văzuse fotografii cu el la Bangkok.
Elveţianul arăta ca şi cum şi-ar fi reprimat tentaţia de a-şi exprima
satisfacţia supremă. Pe de altă parte, Carlos părea mai sumbru.
Bărbatul din Cipru a tras scaunul de la birou până în mijlocul camerei, s-a
apropiat de Thomas, l-a prins de cătuşe şi l-a ridicat. A rămas în picioare şi s-
a legănat înainte şi înapoi din cauză că articulaţiile umerilor îi erau solicitate
prea mult.
― Şezi, i-a ordonat Carlos, indicând cu mâna întinsă către scaun.

607
 Avea unghiile lungi, dar bine îngrijite. Mirosea a săpun de calitate,
european.
S-a îndreptat spre scaun şi s-a aşezat. Carlos a împins-o pe Monique până
lângă chiuvetă, unde a încătuşat-o de suportul de prosoape. De ce?
Svensson l-a ocolit încet.
― Aşadar, acesta este omul care ne-a creat nouă şi lumii întregi o mulţime
de belele. Tinere, trebuie să recunosc că arăţi mai bine decât în fotografii.
Thomas s-a uitat fix spre Monique. De bătrân s-ar fi putut ocupa fără
probleme – chiar cu cătuşe la mâini. Carlos, însă, era cu totul altceva. Acesta
a ajuns în spatele lui şi a făcut ca ideea să devină inutilă, prinzându-i
gleznele de picioarele scaunului cu bandă adezivă.
― Înţeleg că ai unele aptitudini ce te fac foarte valoros, a spus Svensson.
Ne-ai găsit, şi Armând priveşte această reuşită cu fascinaţie. Te vrea în
Franţa. Dar mai întâi am şi eu a-ţi pune câteva întrebări, şi regret, dar insist
să-mi dai răspuns la ele.
― Aveţi nevoie de noi amândoi vii până la sfârşit, a zis Thomas.
― Chiar aşa? A făcut omul de ştiinţă, pufnind în râs.
― Doar un cretin i-ar elimina pe cei doi care au făcut posibil acest lucru cu
ajutorul unor informaţii deţinute doar de ei.
Svensson s-a oprit.
― Probabil. Dar acum deţin acele informaţii. La un anumit moment,
utilitatea voastră devine o chestiune depăşită.
― Tot ce se poate. Dar când? Când virusul va suferi o nouă mutaţie? Ce fel
de antivirus vă va mai trebui atunci? Doar noi cunoaştem răspunsurile, dar
chiar şi aşa, tot nu le ştim încă pe toate. Armând are dreptate.
Nu ştia cine era Armând, dar a presupus că Svensson lucra pentru acesta.
― Nu vor apărea noi mutaţii, a rostit elveţianul nepăsător. Dar mă bucur
să anunţ producerea antivirusului.
A scos apoi dintr-un buzunar al blazerului o seringă plină cu un lichid
limpede. Acum expresia de satisfacţie i s-a lăţit pe faţă.
― Şi m-am gândit că aţi merita amândoi să vedeţi rodul eforturilor
voastre.
S-a lovit uşor cu două degete peste încheietura braţului stâng, a scos
capacul de protecţie al acului cu dinţii şi a strâns degetele pumn. A găsit o
venă albăstruie în antebraţ şi a înfipt acul în ea. După două secunde, lichidul
îi pătrunsese în sistemul sangvin. A scos acul şi apoi a vârât seringa înapoi în
buzunar.
608
 ― Aţi văzut, da? Acum sunt singura persoană din lume care nu va muri.
Situaţia se va schimba curând, dar nu înainte de a obţine preţul pe care mi-l
doresc. Vă mulţumesc amândurora pentru serviciile aduse.
A aşteptat, ca şi cum ar fi vrut un răspuns.
― Carlos.

Monique a văzut acul lung înaintea lui Thomas, şi a simţit un gol cumplit
în stomac. Carlos s-a apropiat şi i-a ţinut vârful în aer deasupra umărului.
― Pătrunderea în carne nu e chiar dureroasă, a spus Svensson, dar când
va încerca să-ţi vâre acul în os, vei avea dureri.
― Ce aveţi de gând? A strigat Monique.
Toţi trei s-au uitat spre locul unde era legată de chiuvetă. Cel care i-a
răspuns a fost Svensson.
― Gânduri mai măreţe decât ale tale, sunt convins. Te rog să-ţi controlezi
reacţiile.
Cei doi nici nu începuseră tortura, că ochii lui Monique erau deja
împăienjeniţi de lacrimi. Scrâşnea din dinţi şi încerca să-şi domolească
tremuratul mâinilor.
― Lasă, Monique, i-a zis Thomas. Nu te teme. Am văzut cum se va termina
totul.
Ea s-a îndoit de vorbele lui. Încerca doar să-i deruteze pe cei doi şi să o
liniştească pe ea.
― Atunci să începem cu acele cunoştinţe pe care le ai, a spus Svensson.
Cum ne-ai găsit aici?
― În visele mele, am vorbim cu un liliac mare şi alb. El mi-a spus că te
aflai într-un munte care se numea Cyclops.
Svensson s-a uitat încruntat la el. Apoi a aruncat o privire înspre Carlos.
Omul din Cipru i-a introdus acul cam un centimetru în umăr. Thomas a
închis ochii.
― În visele mele există nişte cărţi numite Istorii. În ele este consemnat tot
ce s-a petrecut aici. Aşa am aflat despre virus.
― Cărţi de istorie? Sunt convins că există. Spune-mi ce se va întâmpla în
continuare.
A şovăit. A deschis ochii şi s-a uitat direct la Monique. Nu îndura să-l vadă
cu acul acela înfipt în umăr.
― Peste jumătate din populaţia lumii moare din cauza Germenului
Raison. Voi obţineţi armele. După care încep vremurile Marii Tribulaţii.
609
 A rămas cu ochii la Monique. În acest mod ciudat, îşi vorbeau, a gândit ea.
Nu a mai vrut să se uite la braţul lui. Îl va privi doar în ochi, să-i dea tărie.
― Da, bineînţeles, dar eu mă refeream la evenimentele din următoarele
zile, nu săptămâni. Nu e nevoie de precogniţie ca să ghiceşti cum se va
termina totul. Vreau să ştiu cum vom ajunge acolo. Ori, mai precis, ce vor
face americanii în zilele următoare.
Thomas s-a gândit.
― Nu ştiu.
― Eu cred că ştii. Te-ai întâlnit cu preşedintele. Spune-mi ce planuri are.
Monique a simţit o înţepătură în piept. Acum nu mai era vorba de visele
lui. Cei doi nu se vor opri decât după ce vor afla ce discutase cu Robert Blair.
― Nu mi-au dezvăluit ce planuri au.
Svensson a aruncat din nou o căutătură spre Carlos.
― Vrei să inventez ceva? V-am spus, nu ştiu cum vor proceda Statele
Unite.
― Iar eu nu te cred.
Carlos a împins acul, care a alunecat uşor, după care s-a oprit brusc în os.
Thomas a închis ochii, dar nu şi-a putut ascunde tremurăturile care i-au
cuprins obrajii.
Carlos a apăsat mai tare.
Thomas a gemut. Corpul lui s-a destins brusc, după care s-a lăsat moale.
Leşinase! Slavă Cerului, îşi pierduse cunoştinţa.
Omul din Cipru a scos un geamăt de nemulţumire şi a scos acul.
― Ai fost cam agresiv, nu crezi? A zis Svensson, uitându-se la el.
― M-aş fi aşteptat la mai mult din partea lui.
― Încă are drog în organism.
Svensson s-a dus la computer şi a smuls cordonul de alimentare din priză.
A strâns notiţele făcute de Monique, dar şi pixurile pe care le folosise până
atunci. Mulţumit că îi confiscase uneltele de bază, s-a apropiat de uşă.
― Vom avea destul timp să ne ocupăm de el. Până la căderea nopţii îi
vreau pregătiţi de zbor.

610
 16

Un zgomot puternic l-a trezit din somn. A scos un strigăt şi s-a rostogolit
din pat înainte de a-şi da seama bine unde se găsea.
S-a izbit tare de podea, ceea ce l-a făcut să ţipe icnit.
― Thomas!
Se afla în propria casă. Rachelle tocmai intrase pe uşa batantă.
― Ce s-a întâmplat? A întrebat ea, aplecându-se lângă el şi ajutându-l să se
ridice. Ai păţit ceva?
― Îmi pare rău, eu…
― Ce e cu asta? A vrut să ştie, atingându-i umărul, de unde un firicel de
sânge îi curgea pe braţ. Ce se petrece aici?
― Nimic. O simplă zgârietură. Nu e mare lucru.
Şi-a şters sângele, având vii în minte imaginile acelui lucru pretins
neînsemnat. Carlos îi vârâse un ac în braţ. Durerea fusese insuportabilă. Dar
trebuia să se gândească bine înainte de a-i povesti Rachellei.
A scuturat din cap să-şi alunge visul şi să se readapteze la acea realitate.
Reveniseră din deşert în noaptea precedentă, iar unul dintre oamenii lui
dezvăluise amănunte privind modul cum Justin le salvase viaţa. Ştirea se
răspândise prin sat ca un incendiu.
Mai aveau o zi până la Adunare, iar populaţia satului crescuse până la
aproape de o sută de mii de suflete, între care se numărau şi cei din Pădurea
de Sud. În aer plutea un aer sărbătoresc.
Dormise prea târziu.
― Ce oră e?
― Nu cred ce-ai spus mai devreme. Ce s-a întâmplat?
― O să-ţi povestesc. Dar ai dat buzna în casă foarte grăbită. De ce?
A părut că-şi aduce aminte motivul pentru care sosise atât de furtunos.
― Te vor acolo. În Valea Tuhan. Să ne grăbim.
― Cine mă cheamă?
― Consiliul. Oamenii. Vine Justin. S-a zvonit încă de dimineaţă că vine prin
Valea Tuhan. Jumătate din sat s-a strâns acolo să-l întâmpine.
― Să-l întâmpine? A cui a fost ideea? Valea aceea nu e pentru magicieni şi
politicieni.
Ea a dus un deget la buze.

611
 ― Da, ştiu, e a războinicilor de frunte. Şi cel care a salvat viaţa bărbatului
meu e un războinic mare.
― Înseamnă că a fost ideea ta?
― Nu. Mai curând ceva spontan, aşa cred. Îmbracă-te odată. Trebuie să
plecăm într-acolo.
― Şi de ce mă vor oamenii acolo?
― Cineva a sugerat că ar fi posibil să doreşti să-i adresezi mulţumiri.
Thomas tocmai stătea aplecat, să-şi lege bocancii, astfel că a fost cât pe ce
să cadă în cap când a auzit.
― Să-i mulţumesc? Dar cine-i el, noul nostru rege?
― Aşa ai crede dacă i-ai auzi vorbind pe cei din Pădurea de Sud. Eşti gelos,
cumva? E inofensiv.
― Inofensiv? S-ar putea să lupt cu el la provocarea de mâine!
― Chiar dacă ar fi vorba de o luptă, ai avea posibilitatea de a-l surghiuni.
― Consiliul ar cere moartea lui. Acesta este preţul plătit pentru
nesocotirea iubirii lui Elyon. Dacă e găsit vinovat, vor cere moartea lui.
― Şi izgonirea înseamnă moarte! O moarte cât eşti în viaţă.
― Consiliul…
― Consiliul moare de gelozie, a spus Rachelle. Să încheiem discuţia asta.
Nu va avea loc nicio luptă. Oamenii îl iubesc!
― Nu pot să merg în Valea Tuhan ca să-i prezint omagii. Ar părea ridicol.
― Pentru cine? Pentru Garda ta? Sunt la fel de pizmaşi ca membrii
Consiliului. Ai părea meschin dacă nu i-ai arăta respectul cuvenit celui care
ţi-a salvat viaţa.
― Dar în Valea Tuhan? Acolo nu pătrunde orice soldat care salvează viaţa
comandantului său. Am folosit locul aceea doar de câteva ori.
― Păi, va fi folosită astăzi, iar tu vei fi prezent acolo.
Thomas a terminat de îmbrăcat, apoi şi-a prins Cartea de Istorii la brâu cu
o fâşie lată de pânză. La întoarcerea acasă, Rachelle o examinase şi o
declarase inutilă. Da, ştia şi el, dar nu voia să se despartă de ea. Se putea ca
ea să joace un rol important în misiunea lui.
Au ieşit. Pretutindeni se simţea atmosfera festivă prilejuită de Adunare.
Florile albe de tuhan cărora lui îi plăcea să le spună crini acopereau străzile;
ghirlande de puruun de culoarea levănţicii atârnau la uşa fiecărei case.
Oamenii erau îmbrăcaţi de sărbătoare – tunici de culori deschise, asortate
de flori prinse în păr, şi brăţări de bronz şi diademe de cositor. Nu era nicio
persoană care, trecând pe lângă Thomas, să nu-l salute cu un cuvânt amabil
612
sau cu o înclinare respectuoasă din cap. Fiecare dintre satele lor fusese
salvat de nenumărate ori de Garda Pădurii condusă de el.
A răspuns fiecărei vorbe amabile în acelaşi mod. Deşi gemea de lume,
satul nu era chiar atât de aglomerat cum se aşteptase cu o zi înainte de
Adunarea anuală. O parte se dusese în vale. Cei din Consiliu se vor înfuria
din această pricină.
Au ieşit pe poarta principală şi au urmat o potecă bine bătucită, care
ducea direct spre Valea Tuhan, aflată cam la doi kilometri depărtare de
marginea satului.
Rachelle a aruncat o privire în spate să fie sigură că nu aveau pe nimeni în
apropiere.
― Ei, acum povesteşte-mi. Ce s-a întâmplat?
Visul.
― Am găsit-o pe Monique.
Ea a făcut ochii rotunzi de bucurie.
― Ştiam eu! A ţopăit ca un copil entuziasmat. Deci, este adevărat. Ţi-am
spus să mă crezi, Thomas. Că am fost acolo, în camera aceea cu pereţi albi.
Şi-a aruncat braţele pe după gâtul lui şi l-a sărutat pe buze, cât pe ce să-l
scoată de pe potecă.
― Te-am crezut. Din câte-mi aduc aminte, tu ai fost aceea care n-a vrut să
mă creadă cândva.
― Asta a fost demult. Şi m-ai salvat acum?
― Nu.
― Nu?
― Sunt pe cale de a reuşi.
― Spune-mi totul.
El i-a relatat. Totul, mai puţin tortura.
― Aşadar, nu numai că nu ai reuşit să o salvezi pe Monique, dar acum ne
aflăm amândoi în temniţă, a zis Rachelle după ce el a terminat de vorbit,
apoi, făcând ochii mari, s-a oprit. O ştire groaznică. Suntem într-o primejdie
de moarte.
― Mereu am fost.
― Da, dar nu chiar aşa.
― Virusul prezintă mai mult pericol decât situaţia asta. Ştim măcar că
există antivirusul, iar eu mă aflu în apropierea celor care îl deţin. Poate
reuşesc să găsesc o soluţie de salvare.
― Dar suntem amândoi închişi, pentru Dumnezeu! Vom muri.
613
 A luat-o de mână şi au pornit.
― Nu se va întâmpla aşa ceva.
Apoi s-a uitat spre pădure. Sunetele sărbătorii din depărtare erau purtate
de vânt. A oftat.
― Oamenii din jur se pregătesc de sărbătoare, iar noi vorbim despre
tortura suferită în temniţă…
― Tortură? Ce vrei să spui?
― Tot ce se întâmplă. E o adevărată tortură. Svensson ne torturează
ţinându-ne închişi.
A părut satisfăcută de răspuns.
― Dacă eu şi tu trăim în ambele lumi, nu e posibil cumva să trăim cu toţii
în ambele lumi? A întrebat ea.
― M-am gândit. Dar s-ar putea să împărtăşim doar visele şi realităţile din
cealaltă lume.
― În orice caz, cine este Qurong acolo? Şi aici cine este Svensson? Dacă l-
am descoperi pe cel de aici şi l-am ucide, nu ar dispărea şi de acolo?
― Avem nevoie de Svensson viu. El deţine antivirusul. Ne confruntăm cu
chestiuni delicate, Rachelle. Nu ne putem apuca să ucidem în stânga şi-n
dreapta.
El a contestat teoria ei pe alt front.
― Pe de altă parte, dacă toţi de acolo ar trăi şi aici, am avea o populaţie
mult mai numeroasă.
― Atunci, noi suntem doar o parte dintre ei. Or fi existând şi alte realităţi.
― Chiar şi aşa, de ce nu cad morţi oamenii aici când pier dincolo în vreun
accident sau cine ştie ce?
― E posibil să nu fie cu adevărat legaţi decât dacă ştiu acest lucru. Noi
ştim datorită viselor, dar ceilalţi nu sunt în situaţia noastră. Poate că
realităţile nu se alătură decât dacă sunt înţelese.
― Atunci, cum am făcut eu legătura între toate aceste realităţi?
― E doar o teorie, a zis ea, ridicând din umeri.
Interesante gânduri. Şi îi veniseră din zbor. Rachelle a zâmbit.
― Ai văzut ce putere au gândurile unei femei.
― Cred că sunt singura poartă între cele două realităţi. Doar sângele,
priceperile şi cunoaşterea se transferă, iar eu reprezint singura cale de
legătură.
― Cu toate astea, am trecut şi eu.
Explicaţia i-a venit lui Thomas brusc şi cu o limpezime extraordinară.
614
 ― Ai suferit tăietura împreună cu mine. Şi ai sângerat. De fapt, amândoi
sângeram.
― Probabil că totul e o absurditate.
― Tot ce se poate.

Niciodată nu se aflaseră atâţia oameni în Valea Tuhan, nici măcar după

Campania de Iarnă, când cei din pădurile învecinate veniseră să-l onoreze pe
Thomas.
Au auzit freamătul mulţimii de la o sută de metri depărtare de vale, un
murmur de glasuri care a crescut în intensitate cu fiecare pas. Când au
trecut de ultimul cot al drumului prin pădure şi au rămas faţă în faţă cu
valea largă şi cotropită de iarbă verde, murmurul a devenit un tumult
necontenit.
Thomas s-a oprit, rămas fără glas. Valea arăta ca un vas mare, oval, ale
cărui pante coborau blând spre fundul plat. Flori albe, ca nişte crini, cărora li
se zicea tuhan, creşteau pe malurile unui pârâu îngust care străbătea locul,
de unde şi numele său, Valea Tuhan. O potecă largă mergea de-a lungul apei.
Însă ceea ce l-a făcut să încremenească a fost mulţimea. Oamenii nu
ovaţionau. Aşteptau pe pante, discutând foarte animat, în număr de cel puţin
treizeci de mii, îmbrăcaţi cu tunici albe şi purtând flori în păr. Foarte mulţi!
Popularitatea de care se bucura Justin nu fusese niciodată atât de mare.
Victoria lui de la Pădurea de Sud şi incidentul petrecut cu o zi în urmă în
deşert îl propulsaseră peste noapte în postura de mare erou. La asemenea
sărbătoriri se bătuseră întotdeauna tobele, desigur, dar acum poporul
impresionabil îşi adusese toate tobele şi se alăturase paradei, gata să se
încoloneze şi să mărşăluiască în masă.
― Thomas! Iată-l pe Thomas de Hunter! A strigat cineva.
L-a salutat cu un gest din cap pe bărbatul care vorbise, Peter din Sud,
unul dintre înţelepţii din Pădurea de Sud. Acesta s-a grăbit să se apropie.
Vestea privind sosirea lui s-a răspândit curând în toată valea; mii de capete
s-au întors, iar uralele au răsunat.
Thomas de Hunter.
A surâs şi a ridicat mâna în semn de salut, căutându-l în acelaşi timp din
ochi pe Ciphus sau pe cineva din Consiliu.
― Thomas, ar trebui să te afli în faţă, i-a zis Peter. Grăbeşte-te, va sosi
curând.
― Văd suficient de bine şi de aici…
615
 ― Ba nu, avem un loc rezervat, l-a întrerupt, luându-l de braţ şi trăgându-l
după sine. Hai, Rachelle, vino.
Ovaţiile se porniseră, iar oamenii îi strigau numele: „Hunter, Hunter,
Hunter, Hunter.” Rostit de treizeci de mii de glasuri.
Cum rămăseseră cu ochii la el, repetându-i numele, nu a avut încotro, şi l-
a urmat pe Peter din Sud în josul pantei, iar mulţimea s-a dat deoparte,
făcându-i pârtie, până a ajuns pe fundul văii, unde, cu câteva momente mai
înainte, copiii ţopăiseră şi dansaseră. Acum încremeniseră şi ei, privindu-l
respectuos pe marele războinic al cărui nume era scandat de atâta lume.
A fost condus spre primul rând.
― Îţi mulţumesc, Peter.
Înţeleptul a plecat.
Venind dinspre stânga, radioşi de mândrie, dar străduindu-se să nu o
arate, fiul şi fiica lui, Samuel şi Marie, şi-au croit drum spre el. Le-a făcut cu
ochiul şi a zâmbit.
Ovaţiile nu se încheiaseră. Hunter, Hunter, Hunter, Hunter. A ridicat mâna
şi a mulţumit din nou mulţimii. Oamenii aşteptau pe pantele văii, un
amfiteatru natural. Porţiunea de şaptezeci de metri lăţime care trecea prin
mijlocul văii slujea drept drum pentru paradă, şi absolut nimeni nu
îndrăznea să calce acea porţiune înierbată. Aşa era obiceiul. Calea pe care
Justin avea să vină călare împărţea valea în două, fiind la numai treizeci de
metri de locul în care stăteau.
La nici trei metri depărtare, o fetiţă, având probabil nouă sau zece ani, cu
un crin mic şi alb prins în păr, s-a uitat la el cu ochi căprui şi uriaşi. În
uimirea ei că se află atât de aproape de această legendă, a uitat să mai
ovaţioneze, a gândit Thomas. I-a zâmbit şi a salutat-o cu o plecăciune din
cap.
Gura ei rotundă s-a destins într-un zâmbet generos. A observat că era
ştirbă de un dinte. Pesemne că nici nu împlinise nouă ani.
― E adorabilă, a spus Rachelle, care se afla alături de el şi îl văzuse
privind-o.
Mulţimea a continuat să-i scandeze numele.
Nimeni nu a dat semnalul. Pe cer nu a apărut nicio lumină care să anunţe
vreo schimbare. Cu toate acestea, totul s-a modificat în decurs de două
scandări. S-a auzit Hunter, Hun… ― apoi s-a lăsat tăcerea.
Liniştea profundă, parcă vibrantă, i s-a părut mai asurzitoare decât
tumultul care o precedase.
616
 A privit spre vale şi a văzut că toţi de acolo întorseseră capetele spre
stânga. Acolo, unde sfârşeau copacii şi începea iarba, apăruse un cal alb. Iar
călare pe el era un bărbat purtând o tunică albă, fără mâneci.
Sosise Justin din Sud.
Doi războinici îmbrăcaţi în costume tradiţionale de luptă stăteau călare
alături, în spatele lui. Justin şi cei doi saltimbanci ai lui, a gândit Thomas.
Vreme de câteva momente, care au părut să se prelungească mai mult
decât era nevoie, Justin a rămas perfect neclintit. Purta pe cap o coroană de
flori albe. În jurul bicepşilor şi antebraţelor avea cercuri făcute din alamă,
iar cizmele îi erau legate sus, ca pentru bătălie. Ţinea un pumnal prins de
pulpă, iar o sabie cu mânerul negru, vârâtă într-o teacă roşie, atârna
dinapoia lui. Stătea în şa cu siguranţa războinicului călit în lupte, dar arăta
mai mult a prinţ decât a soldat.
Ochii lui au căutat spre mulţime, au zăbovit asupra lui Thomas preţ de o
clipă, apoi s-au mutat, privind altundeva. Şi asta fără niciun sunet.
Calul lui a scurmat pământul o dată, apoi a coborât în vale.
Un muget a făcut pământul să se cutremure, o erupţie de energie până
atunci reţinută, zăvorâtă în gâtlejurile a treizeci de mii de oameni. Care şi-au
azvârlit pumnii strânşi spre cer, strigând plini de patimă. Tunetul glasurilor
părea să se hrănească din el însuşi, şi chiar după ce Thomas a crezut că
atinsese punctul maxim, vacarmul a crescut în intensitate.
Se găseau la cinci kilometri depărtare de sat, însă nu se îndoia câtuşi de
puţin că obloanele de la ferestrele fiecărei case zdrăngăneau în acele
momente. Câţi urlau în acele clipe doar pentru că cei de lângă ei făceau la
fel? Câţi ţineau să sărbătorească, indiferent de motiv? După câte se părea,
mai toţi.
A aruncat o privire spre Rachelle, care, luată de valul general, surâdea şi
striga. A zâmbit. La o adică, de ce nu? Orice războinic trebuia să fie onorat,
iar Justin din Sud, deşi merita să fie respectat şi din alte privinţe, sigur
merita salutat cu respect. Iar membrii Consiliului să transpire în robele lor.
Astăzi era ziua cea mare a lui Justin.
Thomas a ridicat pumnul în semn de salut.
Încet, cu paşi apăsaţi în mod voit, Justin şi-a îndrumat calul spre vale. A
privit drept în faţă, fără să salute mulţimea. Însoţitorii lui au mărşăluit
înainte, rămânând la treizeci de metri în urmă.

617
 În acea clipa s-a pornit scandarea. Tunetul a căpătat forma unui cuvânt
care a răsunat din gâtlejurile tuturor celor aflaţi în vale şi, probabil, dincolo
de ea: bărbaţi, femei şi copii.
…Justin, Justin, Justin, Justin…
…până când totul a sunat ca nişte detonaţii care însoţeau fiecare rostire a
numelui.
Justin! Justin! Justin! Justin!
Până atunci, Thomas nu mai asistase la o asemenea demonstraţie de
respect şi credinţă faţă de vreun om. Faptul că Justin accepta acele laude
fără să etaleze măcar un zâmbet de modestie părea să justifice încă o dată
acea adoraţie. Era ca şi cum ar fi ştiut că merita totul şi că era dispus să
accepte.
Aerul vibra de ţipete. Frunzele copacilor aflaţi de-a lungul râului au
tremurat. Thomas a simţit sunetul atingându-i pântecul şi făcându-i inima să
tresalte.
Justin! Justin! Justin! Justin!
Justin a intrat călare până la jumătatea văii, după care şi-a strunit calul.
Apoi s-a ridicat în scări, a azvârlit pumnul spre cer, şi-a ridicat capul şi a
început să răcnească ceva.
La început, oamenii nu au reuşit să priceapă cuvintele din cauza urletelor,
dar imediat ce şi-au dat seama că el spunea ceva, au început să se liniştească.
Striga un nume. Urla un nume către cer.
Numele lui Elyon.
Thomas s-a simţit scăldat în sudori reci. Justin pretindea autoritatea
Creatorului. Şi făcea asta ştiind cât se poate de bine că împotriva lui fusese
pronunţată o provocare. Consiliul avea să spumege de furie. Dacă era
nevinovat, atunci se purta cu şiretenie şi încerca să manipuleze lumea.
Cu pleoapele strânse şi faţa schimonosită, striga numele Creatorului său
ca unul care se simţea sfâşiat între recunoştinţă şi spaimă îngrozitoare.
Valea a rămas împietrită de nesiguranţă.
Cu un ultim ţipăt nesfârşit, care i-a stors de aer plămânii, a răcnit numele:
Ellllyyyyonnnnnn!
Apoi s-a aşezat înapoi în şa şi s-a întors încet către Thomas.
― Te salut, Thomas de Hunter, a spus.
A înclinat din cap. Însă nu a putut merge atât de departe încât să îl salute
la rândul său, mai ales din cauza provocării existente.

618
 Justin a plecat capul drept răspuns. S-a uitat la oameni, întâi spre cei aflaţi
în partea cealaltă, întorcându-şi calul ca să ajungă cu privirea, apoi spre cei
aflaţi dincoace. Armăsarul lui a tropăit agitat, dar el părea să caute din ochi
pe cineva.
Copiii, a gândit Thomas. Se uita la copii.
Şi-a rotit calul înapoi şi s-a uitat din nou spre cei de dincolo de vale. Apoi,
din nou către cei din partea aceasta, căutând mereu cu ochii verzi.
La mai bine de zece metri de Thomas, o fată a ieşit din mulţime, a făcut
câţiva paşi spre pajişte, apoi s-a oprit. Părul blond îi cădea peste umeri. Îşi
ţinea braţele moi pe lângă trup. O mână îi era sfrijită, terminându-se cu un
ciot. Tremura din cap până în picioare, iar pe obraji îi curgeau lacrimi.
S-a gândit imediat că mama ar fi trebuit să-şi cheme sărmana copilă
imediat la locul ei. Tradiţiile înstăpânite erau foarte limpezi: nimeni nu avea
voie să se apropie de un războinic onorat în marş. Era un moment de ordine
şi respect, nu generator de haos.
Însă apoi a observat că Justin se uita direct la acea copilă. Cu siguranţă că
nu pe ea o căutase din ochi.
Un băieţel cu părul ciufulit a ieşit din rând şi s-a oprit chiar în spatele
fetiţei.
Spre uimirea lui, Thomas a văzut lacrimi pe obrazul lui Justin. A ignorat
mulţimea strânsă acolo şi a schimbat o privire lungă cu fetiţa.
― O cunoaşte, a şoptit Rachelle.
Pe neaşteptate, Justin s-a lăsat să lunece din şa, apoi, ajungând pe pământ,
a rămas faţă în faţă cu fata. După aceea s-a lăsat pe un genunchi şi a desfăcut
braţele larg.
Ea a dat fuga spre el, plângând cu scâncete. În alergare, tunica ei albă a
scos foşnete frecându-se de picioarele ei mici, iar florile prinse în păr i-au
căzut la pământ.
Fetiţa s-a ciocnit de Justin în mijlocul câmpului de paradă. Braţele lui s-au
încolăcit în jurul trupului ei şi au ţinut-o cu delicateţe. Thomas a simţit un
nod în gât.
Fata i-a arătat mâinile, iar el i le-a sărutat. Apoi s-a ridicat şi a condus-o la
vreo zece metri de cal, unde toţi cei din vale au putut să o vadă limpede. I-a
şoptit ceva la ureche, după care a continuat să păşească, în vreme ce ea a
rămas nemişcată. Ce avea de gând?
Justin şi-a plimbat privirea peste mulţime fără să clipească.

619
 ― În această zi vă spun că războinicii cei mai mari dintre voi sunt copiii, a
strigat să-l audă toţi. Cu unii ca ei veţi purta un nou fel de război.
S-a întors cu faţa spre fată, care acum zâmbea cu gura până la urec hi. O
sclipire i-a iluminat ochii lui Justin. A întins mâna spre ea.
― V-o prezint pe prinţesa mea. Lucy!
Era imposibil de spus dacă acea reprezentaţie era o înşelătorie ori un gest
de perfectă sinceritate. Oricum, era un spectacol sclipitor.
Justin şi-a scos cununa albă de pe cap, a aşezat-o cu delicateţe pe capul
fetei şi s-a retras doi paşi. S-a lăsat într-un genunchi, şi-a dus o palmă la
piept şi a ridicat cealaltă mână spre mulţime.
Un strigăt spontan a răsunat din rândul oamenilor.
Thomas a avut senzaţia că dacă fata ar fi zâmbit cu şi mai multă vioiciune,
faţa ei s-ar fi despicat în două. Alături de el, Rachelle se ştergea la ochi.
Emoţionat, Justin a făcut un semn către băiat, care s-a apropiat în fugă.
― Şi acesta este prinţul meu, Billy!
L-a smuls pe băiat de jos şi l-a rotit în aer. După aceea, i-a condus pe
amândoi copii spre calul lui, a urcat în şa şi i-a ridicat şi pe copii, pe Lucy în
spate, iar pe Billy în faţă. A lăsat hăţurile în mâinile băiatului şi a îmboldit
calul să pornească.
Tunetul s-a pornit din nou, de astă dată amestecat cu ovaţii în onoarea lui
Lucy şi Billy. Justin nu s-a grăbit să mulţumească mulţimii pentru aceste
onoruri. Cine îl privea călărind atât de sigur pe sine şi bucurându-se de
recunoştinţă ar fi socotit că era un rege din poveştile antice, iar nu un
rătăcitor al pădurii, care abandonase Garda, iar acum vorbea de trădare.
Când, în cele din urmă, a ajuns la celălalt capăt al văii, Justin a aşezat
copiii la pământ şi a dispărut printre copaci.

― Acum mai crezi că vom avea o luptă la provocarea de mâine? L-a

întrebat Rachelle.
Vacarmul se stinsese, iar valea se golea.
― Justin e ori un om demn de toate aceste laude, ori unul care merită să
moară, a răspuns Thomas, situaţie în care e mai primejdios decât aş fi bănuit
vreodată.
― Şi, în realitate, tu ce crezi că e?
A privit lung către copacii care îl înghiţiseră pe Justin. Să fi fost aceea
imaginea înşelătoriei ori cea a harului? În ultimă instanţă, nu prea avea
importanţă, fiindcă oricum reprezenta cu siguranţă chipul trădării. Omul
620
care încheia pacea cu fiii Shataikilor nu putea fi un credincios urmaş al lui
Elyon.
― Thomas, iar te îndepărtezi de mine.
― Cred că e un om foarte primejdios. Dar să lăsăm poporul să hotărască
mâine.
― Eu am impresia că au hotărât deja.
― Asta pentru că nu i-ai auzit pe ceilalţi. Nu au fost cu toţii aici astăzi.

621
 17

Preşedintele Robert Blair nu dormise de douăzeci şi patru de ore.

Atmosfera era încordată, gata să croiască drum panicii. Nimeni nu era
mulţumit. Cu toţii, până la ultimul om, se simţeau nelalocul lor. Purtau titluri
precum preşedinte al Statelor Unite, sau secretar al apărării, sau director al
Agenţiei Centrale de Informaţii, dar în sinea lor fiecare rămăsese bărbat sau
femeie stând pe ţărm, cu faţa la un val mareic care îi împiedica să vadă
orizontul. Nimeni nu o rupsese la goană, nu se duceau lupte, era vorba doar
de o stare de încordare.
Neadevărat. Dumnezeu încă exista. Lucrurile le scăpaseră de sub control,
aflându-se acum în mâinile Lui – un gând înspăimântător, dacă se ţinea
seama de lipsa de înţelegere din parte-I în asemenea chestiuni.
Mai era şi Thomas Hunter.
Cu faţa rotundă roşie de furie, liderul majorităţii din Senat, Dwight Olsen,
a lovit puternic cu palma în tăblia mesei.
― Trimiteţi armele! A strigat el, fulgerându-l cu privirea pe preşedinte.
Pentru numele Domnului, nu mai avem vreme. Daţi-le ce vor. Deţinem
tehnologia, deci putem reconstrui totul, o putem lua de la început, dar avem
nevoie de o perioadă de linişte. În cazul în care consideraţi că poporul
american aprobă acest joc de pocher…
S-a oprit brusc. Nu judecă prea clar, a socotit preşedintele. Dar nimeni nu
mai era în stare să gândească limpede.
― Mă gândesc să trimit rachetele, Dwight. Dar armate şi pe o traiectorie
care să distrugă Parisul. S-ar putea ca Israelul să ne-o ia înainte.
Dăduse deja aprobarea pentru transporturi, dar ţinând seama de
aroganţa lui Olsen, deocamdată ţinea ascuns acest lucru.
― Înseamnă că tu şi Benjamin sfidaţi hotărârea pe care au luat-o ruşii,
chinezii şi chiar englezii. Ei par a avea mai mult bun-simţ…
― Taci!
Uşurel, Robert.
― Ţine-ţi gura şi ascultă-mă. Nu prea eşti în stare să analizezi situaţia în
toată claritatea ei. Ruşii se conformează deciziei luate de cei de la Paris
deoarece sunt mână în mână. La fel şi chinezii – presupunem în baza
informaţiilor pe care tocmai ţi le-am dezvăluit. Pe de altă parte, Arthur i-a
convins pe omologii noştri britanici să acţioneze la unison cu Parisul în baza
622
cuvântului meu că, în ultimă instanţă, noi nu vom proceda la fel. Vom trimite
rachetele drept semn de bună credinţă. Dar prefer să mor decât să le dau
acelor demenţi până şi un pistol pe mână, fiindcă sunt în stare să-l întoarcă
împotriva noastră şi să apese pe trăgaci.
― Dar avem cuvântul lor că…
― Nu au intenţia de a se ţine de cuvânt!
― Nu avem cum să ştim.
― Ce Dumnezeu, sunt terorişti!
― Dacă noi sau Israelul facem vreo greşeală ridicolă, cum ar fi o lovitură
de descurajare, ne vei trimite pe toţi în mormânt în baza unei presupuneri
care este mai curând greşită decât corectă.
Preşedintele s-a uitat spre Graham Meyers. Secretarul apărării ascultase
la fel de răbdător ca toţi ceilalţi. De astă dată, i-a sărit în ajutor.
― Israelul nu va încerca aşa ceva. Informaţiile pe care le avem…
― Ia terminaţi cu prostiile astea referitoare la informaţii. De unde? Ce
informaţii aveţi?
Meyers s-a uitat scurt spre preşedinte, care a lăsat capul în pământ.
Hai, Grant, rosteşte adevărul. Nu ne mai putem juca de-a şoarecele şi
pisica dacă avem de a face cu acest idiot.
― Provin din aceeaşi sursă care l-a localizat pe Valborg Svensson.
Olsen a clipit de nedumerire.
― Svensson. Deci l-aţi descoperit, a spus el pe un ton trădând
neîncrederea.
― Da, Dwight, l-am găsit, a întărit preşedintele. În urmă cu opt ore, a
doborât un aparat C-17 care efectua un zbor la joasă altitudine pe deasupra
locului unde-şi avea sediul.
― Unde s-a întâmplat?
― În Indonezia. Pe de altă parte, acum două ore am primit un comunicat
din partea francezilor. Susţin că pot prezenta dovezi indubitabile că
Svensson deţine antivirusul. Evident că au vrut să ştie dacă eram siguri.
Gulerul lui Olsen era deja înnegrit de sudoare.
― Şi ce măsuri s-au luat?
― Pilotul a raportat situaţia înainte ca aparatul să fie doborât. Nu ştim
cine a supravieţuit. S-au activat trei radiofaruri când s-au deschis paraşutele,
dar de atunci încoace nu s-a primit niciun semn, de aceea presupunem că s-a
întâmplat ceea ce era mai rău. În urmă cu şapte ore, de la baza Hickam din
Hawaii a decolat o escadrilă de avioane de luptă invizibile şi trei C-17. Acum
623
o oră au fost paraşutaţi patruzeci de luptători SEAL la locul de unde
specialiştii noştri consideră că s-a lansat racheta Stinger care ne-a doborât
aparatul. Despre astfel de informaţii vorbim.
― Prin urmare, este posibil să-l găsim pe Svensson, dar şi antivirusul.
― Există şanse. Adevărat.
― Dar cum de l-au găsit oamenii voştri atât de repede pe Svensson?
Blair a ezitat, după care a decis să termine ceea ce începuse.
― Thomas Hunter, a rostit el. Sunt convins că-ţi aduci aminte de el.
Individul cu puteri psihice, parcă aşa te-ai referit la el. Comunicatul primit
din Franţa mai susţinea că Noua Credinţă îl are în custodie şi că orice alte
încercări de intervenţie militară îi va costa viaţa pe el şi pe Monique.
Liderul majorităţii din Senat a fost luat cu totul pe nepregătite de această
dezvăluire.
― Bun, prin urmare, aveţi un psihic în mediul vostru de informaţii. Şi
înţeleg că acest individ v-a spus că Statele Unite nu vor primi antivirusul la
vreme. Iar acum ne vom baza întreaga strategie pe această revelaţie a lui. Aţi
avut în vedere ideea logică potrivit căreia, dacă i se oferă antivirusul Franţei,
Statele Unite se află la depărtare de numai şapte ore de zbor? Nu are nicio
importanţă la cine ajunge antivirusul; oamenii noştri de ştiinţă îl pot copia
după ce îl prelevează de la orice purtător.
Discutaseră acest scenariu şi existau destule modalităţi prin care
Svensson să împiedice Statele Unite să între în timp util în posesia
antivirusului pentru a-l multiplica. Însă Thomas susţinuse cu multă
convingere că nu vor primi antivirusul. Având în vedere ultima lui reuşită,
Blair era dispus să îi dea crezare.
― Tot ce se poate. Accept asta cu unele rezerve, după evaluare. Noi
sperăm că vom evita să ajungem într-o asemenea situaţie.
― Dumnezeu mi-e martor că aşa sper şi eu. Dar dacă jucăm prea dur cu
franţuzii în privinţa asta, o să-ţi pun întreaga naţiune în cap.
― Voi accepta acest lucru în baza evaluării. Dacă misiunea care se
desfăşoară în prezent dă greş, armele vor fi predate conform programării.
Nu voi întreprinde nicio acţiune necugetată; ai cuvântul meu. Doar ca ultimă
soluţie. Dar nu te aştepta să mă predau chiar de acum. Acordă-mi măcar
atâta credit, ce Dumnezeu! Dacă-ţi închipui că indivizii ăştia ne vor lăsa să
trăim, înseamnă că nu vezi clar ceea ce se petrece.
― Mda, mereu am trăit în lumi diferite, n-am dreptate? Sper că-i poţi
convinge pe israelieni să-şi păstreze calmul.
624
 ― Calmul, în niciun caz. Deja, îndărătul uşilor închise, au început să se
suie pe pereţi. Dar am angajamentul lui Benjamin că se vor preface măcar că
se supun, cel puţin o perioadă. Dwight, înţelegi, sper, că ei nu vor ceda fără
luptă, da?
― Nişte nesocotiţi, a aruncat Olsen, pregătindu-se de plecare. Între timp,
oamenii din ţara noastră habar nu au ce îi aşteaptă. Va trebui să le spunem
adevărul cât de curând. Îţi promit că vor fi furioşi că nu au fost informaţi din
vreme.
― Aş fi pariat că vei profita de acest amănunt ca să-l foloseşti în plan
politic.
Dwight i-a aruncat o privire de rămas-bun, iar Blair a fost convins că pe
tot parcursul discuţiei omul se gândise numai la viitorul lui politic. Probabil
că era singurul lucru care explica faptul că nu se repezise să anunţe presa în
legătură cu ceea ce ştia.
― Să păstrezi discreţia privind convorbirile de acum, l-a prevenit
preşedintele.
Dwight Olsen s-a răsucit pe călcâie.
― Îţi acord două zile. Dacă sunt de acord cu ce văd, s-ar putea să joc
alături de tine. În caz contrar, nu promit nimic.
― Dacă faci dezvăluiri privind discuţia de faţă, voi cere arestarea ta.
― În baza cărei acuzaţii?
― Trădare. Divulgarea de secrete privind operaţiunile militare reprezintă
o infracţiune prevăzută de lege. Există un virus, dar întreprindem şi acţiuni
militare.
Era vorba mai mult de un bluf decât de o ameninţare adevărată, dar lui
Blair nu-i păsa.
― Domnule.
Primea o comunicare prin intercom.
― Da?
― Raport din Hawaii.
A surprins privirea curioasă a lui Olsen. Era vorba de misiune. Secretarul
cu apărarea a ridicat spre tavan ochii mari.
― Spune, Bill.
Zece secunde mai târziu, Graham Meyers avea în mână un dosar cu
coperte roşii. Şi-a trecut repede privirea peste raport. Olsen s-a strecurat
discret înapoi în sala de şedinţe. Preşedintele îşi desfăcuse cravata care îi
stătea deja larg.
625
 ― Hai, spune tot, ce Dumnezeu.
― Misiunea a descoperit locul şi a pătruns într-un mare complex aflat pe
un versant al muntelui Cyclops. Nu s-au înregistrat pierderi umane. Dar
locul era abandonat.
― Poftim?
― De câteva ore. Au recuperat câteva computere, dar hard discurile
lipsesc. Locul este curat, a zis Grant, şi a ridicat privirea. Există probe că în
acest complex a fost ţinut ca prizonier cel puţin un soldat de-al nostru. S-au
descoperit nasturi de la o uniformă a armatei americane.
― Hunter.
Cei din încăpere au rămas muţi.
― Nu pot fi departe, a rostit cineva.
Preşedintele şi-a împins scaunul în spate şi s-a ridicat.
― Găseşte-l!

626
 18

Sărbătorirea se desfăşurase până noaptea târziu, aşa cum se întâmpla

mereu în cursul celor trei zile în care pădurenii ţineau Adunarea anuală.
Muzică şi dans, joacă şi mâncare, chiar prea multă. Şi băutură, desigur.
Vinuri şi bere din fructe. De toate şi orice, lucruri care stimulau amintiri
despre Marea Romanţă din pădurea colorată.
Ceremoniile inaugurale au inclus defilarea fiecărui trib de-a lungul
drumului care ducea spre lac, având în frunte bătrânii înţelepţi. Ciphus a
condus cel mai mare grup, cel din Pădurea Mijlocie, urmat de celelalte, în
funcţie de situare, de la nord la sud.
În jurul lacului au ars douăzeci de mii de torţe când Ciphus a recitat
profesiunea de credinţă şi le-a reamintit tuturor de ce trebuie să respecte
litera Marii Romanţe fără nici cea mai neînsemnată abatere, aşa cum ar fi
făcut însuşi Elyon. Religia lor era simplă, cuprinzând doar şase legi ca
fundament, însă celelalte, pe care Consiliul le perfecţionase de-a lungul
anilor în sprijinul aplicării şi respectării celor şase, era necesar să capete
aceeaşi importanţă, a susţinut el. Pentru a demonstra iubirea de Elyon,
oamenii trebuiau să se dăruiască trup şi suflet căilor lui, fără a face nici cel
mai mic compromis.
Epuizat, Thomas se prăbuşise în pat foarte târziu, dormise având vise
apăsătoare în care era torturat, iar când s-a trezit îl preocupau două
gânduri.
În primul rând, să descopere cine ar putea fi Carlos în acea realitate, dacă
era cumva posibil, aşa cum Rachelle sugerase în treacăt. O pistă firavă,
desigur, dar urmărirea ei era singura soluţie pe care şi-o imagina ca să
evadeze din temniţă împreună cu Monique.
În al doilea rând, era vorba de provocare, care avea să se desfăşoare în
acea după-amiază. În afară de faptul de a o fi anunţat, Consiliul păstrase o
tăcere înţeleaptă în privinţa lui Justin. Cu toate acestea, subiectul fusese
comentat de toată lumea din sat.
Unii se întrebau de ce era necesară o cercetare – doctrina lui Justin nu se
deosebea prea mult de aceea pe care pădurenii o urmaseră atâta vreme. El
vorbea de iubire. Iar Marea Romanţă nu tot la iubire se referea? Da,
îndemnurile lui privind pacea cu Hoarda erau foarte greu de urmat, însă
acum vorbea de iubire. Poate se răzgândise.
627
 Alţii se întrebau de ce Justin nu era surghiunit fără multă vorbă –
învăţăturile lui reprezentau un afront evident la tot ce era sacru în privinţa
Marii Romanţe, începând chiar cu propovăduirea păcii. Cum să cadă cineva
la pace cu duşmanii lui Elyon? Iar învăţăturile lui se deosebeau doar pentru
că acţionau împotriva Marii Romanţe, spuneau aceştia.
Amfiteatrul unde avea să se ţină provocarea era suficient de spaţios ca să
găzduiască douăzeci şi cinci de mii de persoane, ceea ce era aproape
convenabil, deoarece numai adulţii puteau asista. Restul urmau să-şi
găsească locuri în pădure, deasupra structurii mari, circulare, situată pe
malul vestic al lacului.
La scurt timp după amiază, lespezile de piatră care slujeau drept bănci pe
pământul terasat erau aproape pline. La ora când soarele ajunsese la
jumătatea drumului său spre asfinţit, nu se mai găsea loc nici măcar în
picioare, darămite jos.
Thomas stătea împreună cu Rachelle şi locotenenţii săi într-unul dintre
chioşcurile de unde se vedea întregul spectacol.
― Ar fi trebuit să fiu în deşert acum, pe urmele Hoardei, a mormăit
Thomas.
― Să nu-ţi închipui că nu ţi se va cere să-ţi joci rolul aici, a spus Mikil.
După ce terminăm, plecăm după Hoardă şi voi fi prima care ţi se va alătura.
Stătea alături de Jamous. Cei doi îşi anunţaseră planurile de căsătorie în
timpul sărbătoririi din seara precedentă. În dreapta lor, William privea atent
spre mulţime.
Rachelle şi-a lăsat palma pe braţul lui Thomas. Doar ea înţelegea dilema
în care se zbătea.
― Mikil, chiar dacă va avea loc o luptă, nu-l voi ucide. Surghiunul, dar nu
moartea.
― Prea bine. Surghiunul e de preferat, decât să îi oferim libertatea de a
otrăvi minţile copiilor noştri.
El a respirat adânc să se calmeze.
― Trebuie să plec din nou după Cărţile de Istorii.
― De data asta voi pătrunde şi eu în cort, a zis Mikil. Mă pot lipsi de restul
Adunării. Ne ocupăm de Justin, iar după aceea plecăm să-ţi găsim cărţile. Iar
Jamous va veni cu noi.
Acesta a sărutat-o pe buze.
― Alături de tine, sunt în stare să traversez şi deşertul.
― Mereu, a adăugat ea.
628
 ― Mereu, a repetat el, şi s-au sărutat din nou.
Mulţimea a tăcut brusc.
― Vin.
Thomas s-a apropiat de balustradă şi a privit în jos, spre amfiteatru.
Ciphus cobora panta întinsă îmbrăcat cu roba lungă şi albă de ceremonial. În
urma lui se găseau ceilalţi şase membri ai Consiliului. S-a apropiat de o
platformă spaţioasă din mijlocul câmpului. Şapte torţe mari ardeau în
semicerc în jurul celor opt scaune înalte de lemn. Pe o masă aşezată între ele
stătea un vas cu apă.
Au păşit tăcuţi spre şapte dintre scaune. Cel de-al optulea a rămas
neocupat. Dacă Justin câştiga ancheta, i se permitea să stea alături de ceilalţi,
ca semn al acceptării lui. Cum Consiliul declanşase ancheta, membrii lui nu
erau obligaţi să-i accepte doctrina, dar cu vremea, chiar şi aceasta avea să fie
încorporată în Marea Romanţă.
S-au aşezat pe scaune şi s-au întors cu faţa spre un podium mai mic,
asemănător, situat la douăzeci de metri de al lor, pe care se găsea un singur
scaun.
― Unde e Justin? A întrebat Mikil în şoaptă.
Ciphus a ridicat mâna pentru a cere tăcere, deşi gestul nu era necesar –
nimeni nu se clintea, iar muţenia era generală. Dacă Thomas ar fi tuşit
cumva, probabil că toată lumea din arenă l-ar fi auzit.
― Consiliul va lansa provocarea filosofiei lui Justin din Sud la această a
zecea Adunare a pădurenilor, a răsunat puternic şi limpede glasul lui Ciphus.
Justin din Sud, te chemăm aici.
Membrii consiliului s-au întors către panta pe care o coborâseră. Pe
coama ei, şapte copaci mari marcau singura intrare în amfiteatru.
Nu a apărut nimeni.
― Nu va apărea înaintea noastră, a spus Mikil. Ştie că greşeşte şi…
― Hei, dar cine e acela? A întrebat William.
Un sătean se ridicase de pe unul dintre locurile aflate ceva mai jos. În loc
de tunică scurtă, care era mai agreată, purta una lungă, cu glugă. Şi în
picioare avea cizme de soldat.
― El e, a zis Jamous.
Membrii Consiliului încă nu-l văzuseră. Bărbatul s-a apropiat de scaunul
izolat, s-a aşezat pe el şi apoi şi-a tras gluga pe spate.
― Justin din Sud acceptă provocarea voastră, a rostit el cu glas puternic.

629
 Membrii Consiliului s-au răsucit în acelaşi timp spre el. Un murmur
general s-a propagat prin amfiteatru. Dar şi câteva hohote de râs.
― E cutezător, trebuie să recunosc, a vorbit Mikil.
Thomas a avut impresia că vede fum ieşind din urechile lui Ciphus.
Bătrânul a ridicat mâna, cerând linişte, pentru că de această dată era
nevoie. S-a apropiat de vas, şi-a afundat mâinile în apă şi le-a uscat pe un
prosop mic. În spatele lui, ceilalţi membri şi-au reluat locurile.
Ciphus a păşit încoace şi încolo pe marginea podiumului şi s-a tras de
barbă.
― Din nefericire, exact acest fel de scamatorie te-a înşelat, prietene, a zis
el, suficient de tare însă ca să fie auzit de lume.
― Nu doresc câtuşi de puţin să evit întrebările importante pe care mi le
vei pune, a răspuns Justin. Ceea ce spunem astăzi, nu felul în care arătăm, ne
va face să câştigăm sau să pierdem inimile oamenilor.
Ciphus a şovăit, apoi s-a adresat celor prezenţi.
― Atunci, ascultaţi ce am de spus. Bărbatul pe care îl vedem şezând
dinaintea noastră astăzi este un războinic de temut, care, într-o vreme, a
adus pădurilor multe victorii. Este genul de om care iubeşte copiii, care
mărşăluieşte ca un adevărat erou şi acceptă laudele cu eleganţă. Ştim cu toţii
aceste lucruri. Pentru fiecare dintre aceste merite îi datorez recunoştinţa
mea. Îţi mulţumesc, Justin din Sud, a rostit, şi a plecat capul spre acesta, care
i-a întors gestul.
Ciphus nu e chiar nepriceput, a gândit Thomas.
― Cu toate acestea, se spune că în ultimii doi ani, acest om a răspândit
otrava blasfemiei împotriva lui Elyon în întreaga Pădure de Sud. Misiunea
noastră de azi este de a stabili adevărul. Noi nu judecăm omul, ci doctrina. Şi,
ca în cazul oricărei provocări, voi, oamenii, veţi fi judecătorii după ce vom
încheia de înşiruit argumentele noastre. Aşadar, vă invit să chibzuiţi cu
înţelepciune.
Din stânga lui Thomas s-au auzit murmure, glasuri care-şi exprimau deja
nemulţumirea. Erau sigur din Pădurea de Sud, sprijinitorii cei mai acerbi ai
lui Justin. Unde erau cei doi care pătrunseseră în Valea Tuhan împreună cu
Justin? Ronin şi Arvyl, dacă Jamous nu le încurcase cumva numele. Glasurile
lor se auzeau cu certitudine în mulţime, dar nu în partea de jos a
amfiteatrului, aşa cum s-ar fi aşteptat. Pe de altă parte, Justin avea obiceiul
de a purta singur bătăliile personale şi de a-şi apăra propria filosofie.
Probabil că le interzisese orice amestec.
630
 ― Tăcere!
Mulţimea s-a liniştit din nou.
― Nu va dura mult. În realitate, e o chestiune simplă. Cred că la această
cercetare am putea pune copiii să voteze, şi am ajunge la un verdict clar şi
drept. Iată cum stau lucrurile, a zis şi s-a întors către Justin.
― Este adevărat ori nu că Hoarda este marele duşman al lui Elyon?
― Este adevărat, a răspuns Justin.
― Corect, cu toţii ştim asta. Aşadar, este adevărat ori nu că acela care
conspiră cu duşmanii lui Elyon conspiră împotriva lui Elyon?
― Este adevărat.
― Da, desigur. Cu toţii ştim la fel de bine. Prin urmare, este adevărat sau
nu că recomanzi stabilirea unei legături cu Hoarda prin negocierea unei
păci?
― Este adevărat.
Din rândurile mulţimii s-a auzit o exclamaţie de nedumerire. Murmure
provocate de uimire au izbucnit din partea stângă, în timp ce din dreapta au
răsunat cereri să se facă linişte. Cu un semn din mână, Ciphus a făcut din nou
mulţimea să tacă. L-a măsurat atent pe Justin, gândind fără îndoială că
acesta punea la cale cine ştie ce şarlatanie.
― Înţelegi, sper, că orice înţelegere cu Hoarda a fost socotită întotdeauna
drept trădare. Potrivit cuvântului rostit chiar de Elyon, noi nu încheiem
compromisuri cu duşmanul lui. Credem cu tărie în profeţia băiatului, cum că
Elyon va găsi o cale pentru a scăpa lumea de această pacoste care a căzut
asupra noastră. Cu toate acestea, tu laşi impresia că vrei să faci pace cu
Hoarda. Asta nu este blasfemie?
― Ba da, blasfemie, a confirmat Justin.
Omul acesta şi-a pierdut minţile, a gândit Thomas. Rostind acele cuvinte,
se condamnase de unul singur la surghiun.
― Problema este, a continuat Justin, o blasfemie împotriva cui? Împotriva
Marii Romanţe sau chiar a lui Elyon?
Ciphus a rămas şocat de acea afirmaţie.
― Şi socoteşti că există vreo deosebire?
― O mare deosebire. Nu în spirit, ci în formă. Încheierea păcii cu Hoarda
ar putea pângări Marea voastră Romanţă, dar nu e o blasfemie faţă de Elyon.
El ar face pace cu orice om, bărbat, femeie sau copil, din această lume, chiar
dacă duşmanii lui se află pretutindeni, chiar şi aici, în acest loc.

631
 S-a lăsat tăcere. Oamenii păreau prea copleşiţi ca să scoată vreo vorbă. Şi-
a semnat singur condamnarea, a gândit Thomas. Ceea ce spusese avea o
oarecare prospeţime, cuprinzând chiar o idee pe care ar analiza-o şi el dacă
ar fi teolog. Însă Justin respingea tot ce era sacru, mai puţin pe Elyon.
Punând la îndoială Marea Romanţă, îl includea şi pe Elyon.
― Vrei să spui că noi suntem duşmanii lui Elyon? A întrebat Ciphus cu
glas tremurând.
― Iubiţi lacul şi copacii, şi florile, ori îl iubiţi pe Elyon? Aţi muri pentru
acestea sau pentru Elyon? Nu vă deosebiţi deloc de Hoardă. Dacă muriţi
pentru Elyon, poate aţi muri şi pentru Hoardă. La urma urmelor, şi oamenii
aceia sunt ai lui.
― Ai prefera să murim pentru Hoardă? A strigat Ciphus, cu chipul
împurpurat. Să murim pentru duşmanul lui Elyon, pe care am jurat să-l
distrugem?
― Dacă ar fi nevoie, de ce nu?
― Acestea sunt cuvinte trădătoare faţă de Elyon! A glăsuit Ciphus,
îndreptând un deget tremurător spre Justin. Eşti un fiu de Shataiki!
La rostirea acelui ultim cuvânt, dezordinea s-a instaurat în întregul
amfiteatru. Au răsunat strigăte de revoltă, cărora li s-a răspuns cu ţipete de
opoziţie fiindcă Ciphus putuse rosti aşa ceva împotriva acestui profet. Acest
Justin din Sud. Dacă îl vor lăsa să explice, ar înţelege şi ei, au protestat
aceştia.
Thomas a renunţat la orice sentimente ambivalente pe care le simţise
până atunci faţă de acea audiere. Cum de îndrăznea un om care slujise sub
comanda lui să sugereze ca ei să moară pentru Hoardă? Să moară în luptă,
apărând lacurile lui Elyon, da. Să moară protejând pădurea şi copiii
împotriva Hoardei, da. Să piară susţinând Marea Romanţă în faţa
duşmanului care jurase să şteargă numele lui Elyon de pe faţa pământului,
da.
Dar să moară pentru Hoardă? Să încheie pacea ca ei să fie liberi să-şi pună
în aplicare înşelătoria?
Niciodată!
― Cum poate afirma aşa ceva? A întrebat Rachelle de alături. Sugerează
cumva să murim pentru Hoardă?
― Ce v-am spus eu? A răbufnit Mikil. Trebuia să-l ucidem ieri, când ni s-a
oferit prilejul.
― Dacă l-am fi ucis ieri, azi am fi fost şi noi morţi, a vorbit Thomas.
632
 ― Mai bine morţi decât îndatoraţi acestui trădător.
Amfiteatrul devenise un vulcan zgomotos şi dezordonat. Ciphus nu a
făcut nicio încercare de a-i domoli pe gălăgioşi. S-a apropiat de vasul cu apă,
cufundându-şi din nou mâinile în el. Terminase, şi-a dat seama Thomas.
Bătrânul înţelept s-a consultat, pe rând, cu ceilalţi membri ai Consiliului.
Justin a rămas netulburat. Nu a făcut niciun gest prin care să-şi explice
poziţia. Părea satisfăcut, deşi nu încercase deloc să se apere. Pesemne că
alesese calea luptei.
În cele din urmă, Ciphus a ridicat mâinile şi, după câteva clipe, a reuşit să
liniştească mulţimea, făcându-se auzit.
― Mi-am expus părerea despre o astfel de erezie, iar acum voi veţi hotărî
soarta acestui om. Să îmbrăţişăm ceea ce propovăduieşte el ori să-l trimitem
departe de noi, fără putinţă de întoarcere? Ori să-i încredinţăm soarta în
mâinile lui Elyon printr-o luptă pe viaţă şi pe moarte? Cercetaţi-vă inimile şi
vă vom asculta.
Thomas s-a rugat ca votul să fie fără niciun dubiu. În ciuda aversiunii faţă
de cele susţinute de Justin, nu voia să aibă niciun rol în acea luptă. Nu pentru
că s-ar fi temut de sabia lui Justin, însă gândul de a fi târât în sprijinul
consiliului nu-i surâdea câtuşi de puţin.
Pe de altă parte, s-ar fi făcut într-un fel dreptate dacă l-ar fi învins pe
fostul lui locotenent într-un duel final, înainte de a-l trimite să trăiască
alături de Hoardă. În orice caz, Ciphus nu va obţine moartea lui Justin.
― S-a sfârşit, a rostit el încet.
― Înseamnă că ieri nu ai fost în vale, a zis Rachelle.
Ciphus a coborât mâna dreaptă.
― Dacă spuneţi că acest om a rostit o blasfemie, să vă aud glasurile!
Un urlet tunător a clătinat chioşcul. De ajuns. Mai mult decât suficient.
Ciphus a îngăduit ţipetelor să continue până când s-a simţit satisfăcut,
apoi a cerut linişte.
― Iar dacă spuneţi că acceptaţi învăţăturile acestui om şi vreţi să încheiaţi
pacea cu Hoarda, să vă faceţi glasurile auzite.
Locuitorii din Pădurea de Sud aveau glasuri puternice, pentru că urletul a
răsunat cu tărie. Şi a crescut în intensitate, devenind la fel de tunător ca
primul. Ori să fi fost mai slab? Deosebirea nu era uşor de stabilit de către
Ciphus.
Thomas şi-a simţit inima în gât. Nimeni din afara acelui chioşc nu ştia că
el va apăra Consiliul în cazul unei lupte. Şi avea să se poarte o luptă.
633
Indiferent cât de surd se voia a fi în acele momente, Ciphus nu avea cum să
ia o decizie clară. Regulile erau limpezi – nu trebuia să existe nicio îndoială
privind verdictul.
Ciphus a coborât mâinile, iar oamenii au tăcut. Ştiau cu toţii ce va urma.
Bătrânul a rămas îndelung fără să se clintească, parcă surprins peste măsură
că mulţimea era chiar atât de divizată.
― Atunci, vom încredinţa soarta acestui om în mâinile lui Elyon, a grăit el
puternic. Îl chem aici pe apărătorul nostru, Thomas de Hunter.
Mulţimea a scos o exclamaţie de uimire. Ori, mai curând, jumătate din
mulţime. Cei din Pădurea de Sud, care hotărâseră să şi-l revendice pe Justin
ca fiind al lor, deoarece le eliberase pădurea în urmă cu o săptămână.
Aceştia nu înţelegeau de ce Justin al lor trebuia să lupte cu el.
Cealaltă jumătate a mulţimii a început să-i scandeze numele.
Ochii Rachellei s-au întunecat de spaimă. A sărutat-o pe obraz.
― Eu l-am învăţat să lupte; nu uita.
A trecut peste balustradă, iar oamenii i-au croit loc prin tribună. Şi-a
prins sabia de la brâu şi a sărit peste peretele scund care despărţea terenul
de tribune. Ovaţiile şi strigătele, dar şi privirea sfredelitoare a lui Justin, au
făcut ca drumul până la podiumul principal să i se pară lung.
S-a oprit în faţa lui Ciphus, care a făcut semn mulţimii să tacă.
― Thomas de Hunter, comandant suprem al Gărzii Pădurii, îţi cer să aperi
adevărul nostru împotriva acestei blasfemii într-o luptă pe viaţă şi pe
moarte. Accepţi?
― Da. Dar doresc surghiunul, nu moartea pentru Justin.
― Eu hotărăsc acest lucru, nu tu, a zis Ciphus.
Nu auzise aşa ceva până în acel moment.
― Am înţeles că eu fac alegerea.
― Înseamnă că ai înţeles greşit rânduielile. Consiliul a întocmit această
regulă, iar acum trebuie să o respecţi. Va fi o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Preţul unui asemenea păcat este moartea. Nu doresc să iau în consideraţie
moartea în viaţă.
Thomas s-a gândit un moment. Era adevărat că legea cerea pieirea oricui
îl sfida pe Elyon. Surghiunul era un fel de moarte, o moarte în viaţă, după
cum se exprimase Ciphus. Acum, însă, silit să analizeze acest lucru, şi-a dat
seama că surghiunirea lui Justin putea crea probleme. Dacă intra în Hoardă
şi căpăta putere sub conducerea lui Qurong? Ce se întâmpla dacă mai apoi ar

634
fi condus armatele lor împotriva pădurii? Probabil că pieirea era soluţia cea
mai înţeleaptă, deşi nu aşa ar fi dorit.
― Atunci accept, a spus el şi a plecat capul.
― Săbii! A strigat Ciphus.
Un membru al consiliului a ridicat două săbii grele de bronz de pe podea,
din apropierea scaunului său, şi le-a aşezat pe podium.
― Alegeţi-vă arma, le-a cerut Ciphus.
Thomas s-a uitat în fugă la Justin. Războinicul îl urmărea acum cu un
oarecare interes. Dorea oare să moară?
A ridicat săbiile, una în fiecare mână, şi s-a apropiat de Justin.
― Ai vreo preferinţă?
― Nu.
A rotit săbiile în aer. Acestea s-au răsucit lenevos la unison, apoi s-au
înfipt în scândurile podiumului, de o parte şi de alta a celuilalt.
― Insist. Nu aş vrea să se spună că l-am învins pe Justin din Sud alegând
sabia mai bună.
Mulţimea a reacţionat imediat printr-un murmur de aprobare.
Justin a rămas cu privirea aţintită la Thomas, fără să se uite la săbii. A
făcut un pas înainte şi a smuls-o pe cea din dreapta lui.
― Nici eu n-aş vrea, a zis, şi a azvârlit arma astfel încât s-a înfipt în
pământ la picioarele lui Thomas.
A urmat un alt murmur de aprobare.
― Luptaţi! A răcnit Ciphus. Luptaţi până la moarte!
Thomas a smuls sabia din pământ şi a rotit-o de două ori ca să se
familiarizeze cu ea. Era o armă obişnuită a Gărzii, echilibrată şi suficient de
grea ca să reteze un cap dintr-o lovitură.
Justin a dus mâna la sabie şi a aşteptat. De ajuns cu teatrul. Cu cât mai
curând se încheia lupta, cu atât mai bine. Ca să cunoşti un om într-o astfel de
confruntare era suficient să-i urmăreşti ochii. Iar lui Thomas nu i-a plăcut ce
a citit în ochii celuilalt. Erau prea plini de viaţă ca să îi închidă pentru
totdeauna. Acel om avea o influenţă amăgitoare de nedescris, iar asta îl
îngrijora.
A făcut un pas spre stânga şi a sărit pe podium, la trei metri de Justin. S-a
întrebat dacă acesta dorea să moară fără a lupta, fiindcă abia dacă a tresărit
la această mişcare.
A atacat şi a rotit sabia cu o forţă suficient de mare ca să-l taie în două. În
ultima clipă, Justin a ridicat sabia şi a respins lovitura. Zăngănitul înfiorător
635
de tare a răsunat în întregul amfiteatru. Era exact cum anticipase. În
momentul când adversarul i-a blocat lovitura, a întins mâna stângă şi l-a
bătut uşor pe obraz.
Era o mişcare pe care îi învăţase pe toţi ucenicii lui ca fiind un soi de
glumă. Mikil o denumise „Obrazul”. Însă nu se aşteptase ca mâna stângă a lui
Justin să ţâşnească brusc, exact în acelaşi timp. S-a simţit atins pe faţă.
Mulţimea a scos un răcnet colectiv, iar Thomas a avut impresia că aude
glasul lui Mikil, al cărei strigăt de aprobare se ridicase deasupra vacarmului
general.
S-a simţit dator să zâmbească. Bine. Foarte bine. Justin a surâs. Apoi i-a
făcut semn cu ochiul.
Au continuat cu o repriză completă, ţinând săbiile cu ambele mâini.
Lovituri, contralovituri, împunsături, parări, lovituri scurte, deplasare în
jurul platformei – un duel simplu, menit să dezmorţească încheieturile şi să
familiarizeze cei doi luptători unul cu celălalt. Modul de luptă nu l-a surprins
câtuşi de puţin. Reacţiona la atacurile lui exact la fel ca Mikil sau William sau
orice alt locotenent de-al său.
Şi era convins că nici pe celălalt nu-l surprindea nimic din stilul lui. Asta
avea să se întâmple mai târziu.
Au început să adauge câteva din mişcările Marduk, fentând, eschivând,
şerpuind din trup sau rostogolindu-se – sărind de pe podium pe câmp, apoi
de-a lungul unei laturi a podiumului şi în jurul perimetrului. După care, din
nou pe podium.
― Eşti un om bun, Thomas, i-a spus Justin, însă prea încet pentru ca
mulţimea să-i audă vorbele. Mi-ai plăcut mereu. Şi încă ţin la tine, chiar
foarte mult.
Săbiile lor s-au ciocnit cu zgomot.
― Ţi-ai păstrat cunoştinţele, din câte constat. Ai ucis şi câţiva dintre
prietenii tăi din Hoardă cumva?

Justin a blocat o lovitură, apoi au rămas faţă în faţă, într-un moment de

pauză şi confruntare fără arme.
― Nici nu ai idee în ce te-ai vârât. Să fii atent.
Thomas a făcut patru paşi în faţă. Era abordarea clasică a unei volte, însă
nu a făcut saltul. Şi-a aranjat sabia ca şi cum ar fi voit să se răsucească peste
ea, însă în loc să se înalţe, a făcut o rotaţie jos.

636
 Justin ridicase deja sabia să respingă împunsătura scurtă pe care o
anticipa, când, de fapt, Thomas s-a azvârlit peste cap. Acum, era mai aproape
de gleznele adversarului. Totul s-ar fi sfârşit astfel, când l-ar fi doborât din
picioare şi apoi ar fi lovit.
S-a răsucit în jurul sabiei, cu picioarele înainte, încordându-şi forţele
pentru contactul dintre fluierul piciorului său şi pulpele lui Justin.
Cu toate acestea, brusc, pulpele lui Justin au dispărut. În ultimul moment,
el simţise răsturnarea de situaţie şi, cu toate că era complet dezechilibrat,
reuşise să se lanseze într-un salt peste cap în spate. Un salt înalt de pe
marginea podiumului. Apoi a descris un arc aproape perfect.
A aterizat pe câmp, cu picioarele desfăcute larg şi având sabia în ambele
mâini, gata să răspundă oricărei lovituri.
Thomas a văzut perfect totul în timp ce se răsucea executând lovitura
care nu-şi mai găsea ţinta, astfel că s-a slujit de inerţie ca să pivoteze
complet ajungând să facă un salt pe spate cu lansare de pe braţe, sărind de
pe podium, executând o mişcare ce se numea biciuire pe spate.
Mişcarea de rotaţie completă în aer îl silea pe unul dintre luptători să se
apere de o lovitură ucigătoare cu călcâiul în faţă, dar ea s-a transformat într-
o piruetă pentru a aduce sabia, nu picioarele, într-un cerc perfect, executat
cu o iuţeală ameţitoare.
A executat perfect acea figură. Justin a apreciat greşit traiectoria. S-a
azvârlit însă înapoi exact la vreme ca să respingă lama în momentul când
lovitura îi ţintea pieptul.
În loc să continue cu un salt pe mâini înapoi, s-a lăsat să cadă pe spate şi
s-a rostogolit în direcţia opusă celei în care Thomas era purtat de inerţie.
Inteligentă mişcare. Foarte abilă. Dacă ar fi ales saltul înapoi pe mâini, aşa
cum ar fi procedat mai toţi războinicii, celălalt şi-ar fi folosit mişcarea de
inerţie ca să declanşeze alt atac, înainte ca adversarul lui să-şi poată reveni
complet din mişcarea precedentă.
Şi mulţimea şi-a dat seama de acest lucru. Ţipetele oamenilor amuţiseră,
făcând loc tăcerii.
Justin a ajuns în picioare, într-o poziţie care-i trăda pregătirea de a
riposta şi având ochii aprinşi, strălucind amuzaţi.
― Trebuia să fi acceptat promovarea pe care ţi-am oferit-o acum doi ani,
în loc să-ţi vinzi inima deşertului, i-a spus Thomas. Eşti un războinic mult
mai bun decât ceilalţi.

637
 ― Serios? A întrebat Justin, îndreptându-se de spate, ca şi cum acea
dezvăluire îl luase prin surprindere. Atunci, lasă-mă să lupt cu tine fără
sabie, a continuat azvârlindu-şi arma în ţărână. Bătălia care va urma nu va fi
câştigată cu sabia.
Ţinându-şi sabia întinsă în faţă, Thomas a înaintat câţiva paşi.
― Ridică-ţi sabia, neghiobule.
― De ce, ca să te ucid?
Thomas a dus vârful sabiei la gâtul lui Justin. Acesta nu a făcut nicio
încercare de a-l opri.
― Ucide-l! A răcnit Ciphus. Până la moarte!
― Vrea să te ucid.
― Dacă poţi.
― Pot. Dar nu vreau.
Acest schimb de cuvinte s-a purtat cu glas scăzut.
― Păcăleşti oamenii, făcându-i să creadă că poate exista pace când, chiar
în aceste momente, Hoarda plănuieşte o trădare.
Justin a clipit mirat.
― Ridică-ţi sabia! A strigat Thomas, ca să fie auzit de toată lumea.
Celălalt a făcut un pas în spate, puţin spre stânga. Nu a luat însă în seamă
sabia, lăsându-şi braţele de-a lungul trupului şi privindu-l fix.
Thomas a socotit că îi oferise omului din Sud destule şanse;
scălâmbăielile lui începuseră să-l înfurie. A atacat. A parcurs distanţa din trei
paşi lungi şi a lovit, slujindu-se de toată puterea. Lama l-ar fi despicat pe
adversar în două fără să lase impresia că ar fi izbit ceva.
Însă Justin nu mai era în locul unde lovitura a ţintit. L-a văzut cum se
rostogoleşte spre dreapta, înşfăcându-şi sabia, şi apoi, prea târziu, şi-a dat
seama că fusese ademenit să se lase antrenat în acea lovitură pe care o
executase deja pe jumătate.
În minte i-au răsunat cuvintele pe care le rostea mereu în timpul
instruirii ucenicilor. Niciodată să nu te dezechilibrezi în lupta de la mică
distanţă!
Cu toate acestea, purtat de furie, exact asta făcuse. Era posibil să-şi ucidă
adversarul. Acum, acesta îl putea ucide cu uşurinţă.
În cazul unuia lent, greşeala ar fi trecut neobservată. Însă Justin s-a
mişcat la fel de rapid ca el. Lovitura lui a venit din spate, cu latul sabiei, care
l-a izbit drept în omoplaţi.

638
 A căzut cu un bufnet puternic. Avea fire de iarbă între degete. În ambele
mâini. Îşi pierduse sabia.
S-a azvârlit spre dreapta, rostogolindu-se pe spate. S-a trezit cu lama
sabiei apăsată pe gât şi cu un genunchi presându-i plexul. Justin a
îngenuncheat deasupra lui, fixându-l cu ochi verzi şi aprinşi, şi atunci şi-a
dat seama că era înfrânt.
Toţi oamenii din amfiteatru rămăseseră fără suflare, la fel ca el. S-a uitat
în ochii fostului său locotenent şi a descoperit un foc sălbatic.
Apoi, Justin a sărit în picioare, s-a retras şi a aruncat propria sabie în aer.
În soarele după-amiezii s-a rotit de câteva ori, apoi a căzut de-a lungul, la
douăzeci de metri depărtare, scoţând un duduit surd.
A păşit spre membrii Consiliului şi s-a oprit în faţa podiumului pe care
aceştia stăteau.
― Campionul vostru tocmai a fost înfrânt. Aşa a glăsuit Elyon.
― Lupta este pe viaţă şi pe moarte, a spus Ciphus.
― Eu nu vreau să-l ucid pentru păcatul vostru.
― Înseamnă că Elyon nu a glăsuit, a rostit bătrânul cu glas scăzut. Acum
eşti în viaţă doar fiindcă Thomas nu a reuşit să termine. Tu ai fost învins
primul.
― Chiar aşa?
― Lupta nu s-a terminat, a scrâşnit Ciphus printre dinţi.
― Viaţă! A strigat cineva din mulţime. Lăsaţi-l pe Thomas în viaţă!
Oamenii au pornit să scandeze:
― Viaţă, viaţă, viaţă!
Cu un efort, Thomas s-a ridicat în picioare, simţind că i se învârte mintea.
Fusese înfrânt de Justin în luptă dreaptă.
Era evident că în acele circumstanţe atât de neclare Ciphus nu ţinea să
sfideze lumea. I-a lăsat să scandeze.
Justin s-a întors către mulţime.
― Îi voi îngădui să trăiască! A strigat el.
Scandările s-au liniştit, apoi au încetat.
Încet, a făcut câţiva paşi, examinând tribunele.
― Pentru că am câştigat acest drept, acum vă voi arăta adevărata cale
spre pace, a zis şi s-a îndreptat spre panta care se înălţa către copacii de la
intrarea în amfiteatru. În chiar aceste clipe, Hoarda plănuieşte să vă
strivească folosind o armată care va face ca bătăliile purtate în sud şi vest să
pară nişte încăierări de copii.
639
 De unde ştia? Şi totuşi Thomas era convins că el nu se înşela. Trebuia să
transmită ordin să se cerceteze perimetrul exterior.
S-a întors spre chioşc, şi i-a făcut semn lui Mikil să pornească. Ea şi
William au dispărut.
Justin şi-a desfăcut braţele ca să liniştească mulţimea derutată.
― Tăcere! Există o singură cale de a înfrunta acest duşman. Pe calea păcii,
iar astăzi eu vă voi oferi această pace.
S-a oprit şi a făcut un semn înspre copaci. Un moment, nu s-a întâmplat
nimic. După aceea, dintre copaci a apărut un bărbat cu glugă pe cap.
Un scabios!
Purtând eşarfa de general.
Aşadar, Justin răpise un general al Hoardei şi-l ascunsese în pădure. S-a
auzit un strigăt pornit din zece mii de piepturi. Restul mulţimii a rămas c u
gurile căscate, dar mute.
Bărbatul înalt, cu glugă pe cap, a înaintat cu repeziciune, iar Justin l-a
întâmpinat la jumătatea pantei. Şi-au strâns mâinile şi s-au salutat cu gesturi
din cap. Justin s-a întors cu faţa spre arenă şi a desfăcut braţele în lături, în
semn de prezentare.
― Vi l-am adus pe acela cu care voi negocia pacea dintre locuitorii
deşertului şi pădureni, a zis el, apoi a făcut o pauză. Vajnicul general al
Hoardei, Martyn!
Martyn! Cum era posibil? Atunci, pe cine ucisese în cortul lui Qurong?
Thomas a aruncat o privire în spate, spre chioşc. Acesta se golise. Garda
nu va îngădui acelui om să plece viu din sat. Mai ales acum, după ce se
dezvăluise că Hoarda se strângea ca să îi atace din flancul expus.
Şi-a înşfăcat sabia şi a alergat către pantă. În acea zi se făcuseră destule
demonstraţii de bărbăţie. Nu-l putea ucide pe Justin, însă acel general
reprezenta cu totul altceva.
― I-am dat cuvântul meu că nu-l veţi ucide, a vorbit Justin. Armatele lui
sunt deja aproape şi ar lua pădurea cu asalt, declanşând o bătălie care să
transforme valea într-un râu de sânge. Însă dacă toţi copiii lui Elyon ar muri,
cine ar mai fi învingătorul?
Dezvăluirea că Hoarda era atât de aproape a făcut mulţimea să îşi
stăpânească furia. Oamenii începuseră să asculte cu adevărat. Thomas i-a
văzut pe William şi pe câţiva membri ai Gărzii ieşind dintre copaci în vârful
pantei din spatele lui Justin. Rachelle era alături de ei.
Ce căuta acolo? Doar nu era treaba ei să se afle alături de războinici.
640
 A alungat acest gând din minte şi a păşit spre Justin şi scabios. Cei din
Gardă coborau dealul ca să împiedice orice încercare de fugă.
Justin a păşit în faţă să-l întâmpine.
― Thomas, te implor să mă asculţi. Mi-am dovedit credinţa faţă de tine.
Acum trebuie să-mi îngădui această şansă!
― Te înşeli. Acest om are trădarea în sânge!
Din câte vedea, amândoi erau neînarmaţi. Oamenii lui au coborât încet
panta, ţinându-şi săbiile scoase.
S-a repezit spre general. Justin l-a prins de braţ.
― Thomas! Nici nu ştii cine este!
Martyn s-a tras un pas.
A văzut ochii albicioşi ai scabiosului privind de sub adăpostul oferit de
glugă. Cercul tatuat peste ochiul drept îl evidenţia ca fiind druid, confirmând
astfel zvonurile.
― Îţi închipui că sabia mea nu va vărsa sângele celui care a măcelărit zece
mii dintre ostaşii mei?
Apoi şi-a îndreptat provocarea către Martyn.
― Crezi că vrăjile tale te vor apăra de răceala tăişului sabiei mele?
Oamenii lui se aflau deja la câţiva metri în spatele scabiosului. Martyn le-a
simţit prezenţa, a aruncat o privire peste umăr, după care s-a oprit. Thomas
şi-a smuls braţul din strânsoarea lui Justin şi a făcut ultimii paşi până lângă
general. A împuns cu vârful sabiei în partea de jos a glugii generalului şi l-a
ţintuit locului.
A făcut apoi o mişcare scurtă cu tăişul. Martyn nu a reacţionat la mica
tăietură apărută pe gât. Sângele roşu a năvălit din tăietura superficială.
― Crezi că el nu va sângera la fel ca oamenii mei? Eu zic să-l trimitem
înapoi hoardei făcut bucăţele.
Justin a alergat pe lângă Thomas, a prins gluga generalului şi i-a tras-o pe
spate.
Faţa lui Martyn era cenuşie. O cicatrice curbată i se întindea pe obrazul
drept. Orbit de lumina apărută brusc, a clipit din ochii palizi. Abia dacă era
uman, şi totuşi era cât se putea de uman. Însă mai era ceva.
Thomas îl cunoştea pe acel bărbat.
Inima i s-a strâns în piept.
Johan.
Şi-a retras sabia.
Johan? Şi cicatricea… De ce îl uimea acea cicatrice?
641
 ― Johan, a spus Justin.
Thomas a văzut-o pe Rachelle apărând în spatele omului. Era pe coama
dealului şi auzise cuvântul rostit de el.
― Johan? A exclamat ea.
Apoi a pornit în goană. Parcă rostogolindu-se pe pantă. I-a dat roată şi s-a
uitat pătrunzător la faţa lui lipsită de orice protecţie.
― Johan? Tu… tu eşti?
Generalul nu a arătat nicio emoţie la vederea surorii lui. Mintea îi fusese
luată în stăpânire de boală, aşa socotea Thomas. Nu fusese ucis în bătălie,
aşa cum presupuseră toţi. Se rătăcise în deşert şi devenise scabios în urmă
cu trei ani. Tocmai de aceea strategia lor devenise atât de eficientă.
Luptătorii ei erau conduşi de cineva care făcuse parte din Garda Pădurii, dar
îşi pierduse minţile din cauza bolii de care sufereau ei.
Rachelle a întins mâna spre el, dar bărbatul s-a retras. Apoi, îndurerată, s-
a mulţumit să-l privească atent. Părea îngrozită.
― Trebuie să ne îngăduiţi să plecăm, a zis Justin. E singura cale.
William s-a apropiat.
― Domnule, e bolnav. Nu-i putem permite să…
― Atunci, îmbăiaţi-l! A strigat Rachelle.
― Nu poţi sili pe cineva să se îmbăieze, a spus Thomas. Omul rămâne ceea
ce vrea să fie.
― Va fi îmbăiat! Spune-le, Johan. Vei curăţa blestemul acesta de pe piele.
Vei înota în lac.
Într-un brusc atac de spaimă, el a căscat ochii mari.
― Dacă vreţi pace, vă pot oferi pacea.
Thomas a recunoscut glasul, dar nu semăna cu ceea ce îşi amintea. Acum
suna mai adânc. Şi îndurerat.
― Altfel vom aduce un blestem pe care pădurea aceasta nu l-a cunoscut
nicicând.
William l-a prins de mantie pe bărbat şi a înălţat sabia peste cap.
― De ajuns!
― Dă-i drumul! I-a poruncit Thomas.
― Domnule…
― Eliberează-l!
Locotenentul a dat drumul robei şi a făcut un pas în spate.
― Doar nu-mi voi ucide propriul frate!

642
 Garda nu putea fi de acord cu condiţiile păcii încheiate cu Justin şi
Martyn, însă un armistiţiu va stăvili atacurile Hoardei îndeajuns de multă
vreme ca să se pregătească dacă pe câmpie se afla cu adevărat o armată.
În spatele lor, Ciphus rămăsese mut. Oare de ce?
Thomas s-a întors cu faţa spre Justin.
― Du-l cu tine. Tratează pacea pe care o vrei, dar nu te aştepta ca eu şi
oamenii mei să o acceptăm. Dacă vom vedea un singur scabios în apropierea
pădurii, vă vom găsi şi vă vom face să sângeraţi de moarte.
Rachelle l-a prins de braţ. Tremura din cap până în picioare.
Martyn şi-a tras gluga peste cap şi s-a răsucit pe călcâie. William a refuzat
să se clintească.
― William, lasă-i să plece, a rostit, apoi a adăugat cu glas tare: Aceştia doi
au primit asigurarea mea că vor pleca nevătămaţi din pădurea noastră. Cel
care se atinge de ei va trebui să mă înfrunte apoi pe mine.
Oamenii lui s-au tras deoparte.
Justin şi Martyn, puternicul general al Hoardei, al cărui nume era şi Johan,
au urcat panta şi au dispărut printre copaci.

643
 19

Thomas l-a străfulgerat cu privirea pe omul despre care acum ştia că

organizase toată afacerea legată de virus. Un franţuz gras, cu degete ca nişte
cârnăciori şi păr negru unsuros, care arăta ca şi cum ar fi fost în stare să stea
în faţa unui uragan fără ca măcar să clipească.
Acel om era Armând Fortier.
Fuseseră sedaţi, aşa îi spusese Monique. La o oră după ce el leşinase,
amândurora li se administraseră injecţii. Câţiva oameni se apucaseră să
dezasambleze laboratorul. Urmau să se mute; Monique reuşise să priceapă
măcar atâta lucru de la unul dintre lucrători. Nu avea însă ştiinţă unde vor fi
mutaţi.
După aceea îşi pierduse şi ea cunoştinţa. Niciunul dintre ei nu avea idee
cât timp trecuse de când fuseseră drogaţi.
Se treziseră aici, în această încăpere cu pereţi de piatră, fără ferestre, în
care se afla o masă de biliard şi un şemineu. Amândoi erau încătuşaţi
neînchipuit de strâns, aşezaţi pe scaune de lemn, cu faţa la franţuz şi, în
spatele acestuia, Carlos. Monique purta aceiaşi pantaloni albastru deschis,
cu o bluză asortată, iar Thomas rămăsese în salopeta de camuflaj.
Se străduise să ghicească locul în care se aflau, dar nici nu-şi amintea să fi
fost deplasat, iar în încăpere erau obiecte care puteau fi găsite în orice parte
a lumii. Din câte îşi dădea seama, rămăseseră lipsiţi de cunoştinţă vreme de
două zile. Dacă avea dreptate, visase pentru că nu fusese drogat în acea
primă oră după ce Carlos îl torturase.
În prima oră visase despre cercetare, când luptase cu Justin şi
descoperise că Martyn era de fapt Johan…
― Merită să ştii, americanii au încercat să vă salveze, a spus Fortier,
lăsând impresia că i se părea interesantă o asemenea idee. Şi am mai aflat,
dintr-o sursă foarte serioasă, că voiau ceva mai mult decât antivirusul. Vă
voiau pe voi. S-ar părea că toţi vor să pună mâna pe Thomas Hunter şi pe
Monique de Raison.
Şi-a mutat privirea spre Monique.
― Ai soluţia în minte. Poate crezi că te voi ucide ca să elimin riscul de a fi
găsită de ceilalţi. Din fericire pentru tine, am motive suficiente ca să te las în
viaţă, a continuat, apoi s-a uitat din nou spre Thomas. Tu, pe de altă parte,
eşti o enigmă. Cunoşti lucruri de care nu ar trebui să ai habar. Tu ne-ai dat
644
Germenul Raison, iar după aceea, fără să vrei, ne-ai oferit şi antivirusul, cele
două aspecte ale acestei arme extrem de utile. Însă lucrurile nu s-au oprit
aici. Afli în continuare lucruri noi. De exemplu, locul unde ne ascundem. Care
va fi următorul nostru pas, probabil. Cum să procedez în privinţa ta?
Thomas a reluat în minte visul în care a răspuns la provocarea lui Justin.
Johan. Omul care condusese Hoarda atât de eficient împotriva lor fusese
Johan. Iar el avea o cicatrice pe obraz. Îi urmărise pe cei doi intrând în
pădure ca să negocieze pacea cu Qurong, o pace care se împletea în acelaşi
timp cu trădarea.
Dezbătând înfierbântaţi cele petrecute, mulţimea izbucnise ca un vulcan.
Revenise la oamenii lui din Gardă, iar membrii Consiliului se apropiaseră ca
să-l dojenească pentru hotărârea de a-l lăsa pe Johan să plece nestânjenit
din pădure. Dar cum să-l ucidă? Iar provocarea nu fusese câştigată de Justin?
Consiliul nu avea dreptul să îi submineze autoritatea.
Festivităţile din acea noapte amintiseră mai curând de o ceartă decât de o
sărbătorire – un amestec straniu de exuberanţă manifestată de cei care
socoteau că Justin era menit să îi scape de Hoardă prin acea pace a lui şi
animozităţi din partea celor care protestau vehement faţă de modul mârşav
în care Elyon fusese trădat.
În cele din urmă, Thomas se prăbuşise într-un somn adânc.
― Ce părere ai? L-a întrebat Fortier.
Şi-a concentrat privirea asupra francezului mătăhălos. Nu avea nicio
îndoială că acestui om îi va reuşi planul legat de virus. Aşa afirmau Cărţile de
Istorii. Şi, după cum se vedea, schimbarea istoriei nu se realiza chiar atât de
uşor cum sperase el cândva. Probabil că era imposibil. Toate acestea –
descoperirea de către el a virusului, încercările lui de a dejuca acţiunile lui
Svensson, iar acum acea confruntare cu Fortier – erau pesemne consemnate
în Cărţile de Istorii. Îşi imagina chiar cum ar fi sunat: încercarea lui Thomas
Hunter de a o salva pe Monique de Raison de pe muntele Cyclops a dat greş
când avionul de transport în care se afla a fost doborât… Dacă ar fi reuşit să
plece cu Cărţile din cortul lui Qurong, ar fi putut citi amănunte despre
propria viaţă! Se părea, totuşi, că drumul istoriei continua exact aşa cum se
consemnase, iar el ştia destinaţia ei finală, dacă nu chiar cursul precis pe
care îl va urma.
Acum se punea întrebarea: Când? Când îl vor ucide? Când va muri
Monique? Când va fi distribuit antivirusul puţinilor aleşi? Când vor muri
ceilalţi în chinuri oribile?
645
 ― Te-au căutat folosind aproape o sută de avioane, având la bord
echipamente electronice al căror consum de energie ar ajunge Parisului
vreme de o săptămână. A fost un adevărat spectacol, care s-a desfăşurat în
etape, şi nu într-o singură zonă, bineînţeles. Au fost verificate aeroporturile
din sudul Pacificului. Au fost blocate rutele aeriene dintre Indonezia şi
Franţa. Sincer să fiu, abia de am reuşit să facem faţă unei asemenea
desfăşurări de forţe, tocmai explica Fortier, cu buzele schimonosite într-un
zâmbet. Nu am fi făcut asta dacă nu am fi anticipat exact această posibilitate.
Vezi tu, nu eşti singurul care vede viitorul. A, probabil că viziunea ta se
deosebeşte de a mea din cauza acestui… acestui dar, mai degrabă decât
datorită unui raţionament deductiv serios, dar te asigur că am întrevăzut
viitorul, şi îmi place aşa cum va arăta. Ţie nu?
― Nu, a răspuns Thomas. Deloc.
― Prea bine. Încă ai glas. Şi eşti sincer, trăsătură care nu mă
caracterizează, a zis, întorcându-i spatele. Vreau să aflu ceva. Sunt convins
că ştii răspunsul, fiindcă am oameni infiltraţi în guvernul vostru. Am ştiinţă
că preşedintele nu doreşte să predea armamentul care tocmai pătrunde în
Atlantic. Nu-mi dau seama însă cât de departe va duce el acest joc. Trebuie
să ştiu ca să întreprind acţiunile corespunzătoare la momentul potrivit. Află
că suntem pregătiţi pentru un schimb de lovituri nucleare. Mi-ar fi de folos
să ştiu dacă şi când ar declanşa atacul.
― Nu va lansa proiectile nucleare.
― Nu? Poate nu-l cunoşti pe preşedinte la fel de bine ca mine. Noi
anticipăm acest lucru. Orice informaţii mi-ai da, rezultatul acestei partide de
şah nu se va schimba; se va decide doar câţi indivizi mor ca să se ajungă la
deznodământul prestabilit, a spus Fortier, apoi şi-a consultat ceasul. Peste
trei zile, vom face vestea publică în Franţa. Peste o sută de membri mai puţin
progresişti ai guvernului vor sfârşi prematur în acest interval de timp.
Acum, însă, sunt invitat să particip la o discuţie cu o delegaţie chineză, care
aşteaptă să fie primită de preşedintele Gaetan în biroul său. Evident, ştirea
privind confruntarea cu tine din Indonezia a ajuns de domeniu public şi s-a
creat vâlvă. Australienii ameninţă că vor anunţa publicul în legătură cu
virusul, şi trebuie să fie calmaţi. Unul dintre comandanţii noştri a început să
pună întrebări incomode. Sunt un om ocupat. Trebuie să plec. Mai vorbim
mâine. Sper ca până atunci să-ţi revină memoria.
S-a uitat spre Monique, a salutat-o vag din cap şi a părăsit încăperea.

646
 După ce auzise amănuntele chiar din gura francezului, Thomas a simţit că
i se învârte mintea. Lumea se îndrepta vertiginos spre un sfârşit bine-
cunoscut. În vreme ce el visa despre Adunare şi despre felul în care Johan
devenise marele general Martyn, având şi acea cicatrice…
Ajuns în acest punct, a îngheţat. S-a uitat ţintă la Carlos, care traversase
încăperea şi deschisese o uşă dincolo de pragul căreia era beznă.
S-a întors, arătându-şi profilul. Cicatricea. Pe obrazul drept. Curbată ca o
semilună, exact cum era şi aceea a lui Johan.
― Să mergem, a zis Carlos. Nu mă siliţi să vă duc târâş.
Da, nu ar fi vrut să-i ducă târâş. Ar fi însemnat să se apropie prea mult –
oferindu-i ocazia de a acţiona. Omul acela ştia cum să se protejeze.
Dar pe moment nimic din toate acestea nu-l interesa pe Thomas.
Cicatricea.
Dacă Rachelle avea dreptate privind modul în care funcţionau realităţile?
Se putea ca el să fie singura verigă adevărată între realităţi, dar dacă cineva
era conştient de existenţa lor, atunci acestea îl afectau. De exemplu, acum,
când Rachelle credea în amândouă, dacă Monique se tăia la deget, şi soţia lui
se trezea cu o tăietură identică. Iar dacă era ucisă, şi Rachelle murea.
Monique ar muri dacă Rachelle ar fi ucisă? Thomas nu o convinsese încă să
creadă în ambele realităţi. Şi nici nu intrase în contact cu sângele lui.
Legătura dintre realităţi era credinţa? Ori sângele lui?
Probabil că ambele. Era raţional, dar ciudat. Viaţa şi sângele, aptitudinile
şi cunoştinţele se transferau între realităţi – îşi dăduse seama de asta. Şi o
dovedise. Dar de ce?
Credinţa.
În cazul în care o persoană care credea cât de cât intra în contact cu
sângele lui, atunci credinţa acesteia era suficientă pentru a o lega de cealaltă
realitate. Asta ar explica totul! Şi nu ar fi necesar ca Rachelle şi Monique să
fie una şi aceeaşi persoană.
Aceasta era cea mai mulţumitoare explicaţie pe care o găsise.
― Acum. Vă rog, i-a invitat Carlos, făcând semn către cameră.
Însă teoria lui avea un cusur. În primul rând, de ce el era Thomas în
ambele realităţi şi de ce nu împărtăşea acea experienţă cu altcineva.
S-a ridicat.
― Vreau să spun ceva. ÎI poţi chema puţin înapoi pe franţuz?
Carlos l-a privit atent.
― Va trebui să mai aştepţi.
647
 ― Va voi să audă ce am să-i comunic, îi va sluji la discuţia cu chinezii.
― Atunci, spune-mi mie.
― Are legătură cu modul în care am aflat unde o ţineaţi pe Monique. Ai
ştiut că voi veni, nu-i aşa?
A înaintat câţiva paşi şi s-a oprit la trei metri de Carlos. În spatele lui,
Monique a rămas pe scaun.
― Ai fi putut să mă cauţi la Washington, dar ai preferat să pleci în
Indonezia şi să mă aştepţi acolo, pentru că ştiai că eu voi afla. Am dreptate?
― Şi ce legătură are asta cu chinezii?
― De fapt, nu are legătură directă cu chinezii în sine. Am spus că franţuzul
ar trebui să ştie înainte de a discuta cu ei.
― Să ştie ce anume?
― Că eu voi evada înainte ca el să-i întâlnească.
Thomas nu avea ştiinţă de acest lucru, dar era necesar să capteze atenţia
deplină a omului, iar acesta era primul pas.
― Atunci, ar fi fost chemat aici degeaba. Nu am de gând să te las să
evadezi. Discutăm inutil.
― Dar n-am spus că o să ne permiţi. Însă evadarea noastră te va implica.
Ştiu asta pentru că nu le semeni celorlalţi din grupul vostru. Tu eşti un om
profund religios, care respectă voinţa lui Allah, şi te cunosc bine. Mai bine
decât îţi închipui. Ne-am mai întâlnit cândva.
Carlos şi-a trecut greutatea de pe un picior pe celălalt.
― Dacă mă cunoşti atât de bine, ştii probabil că nu mă las păcălit chiar aşa
de uşor de un nebun care vorbeşte în şarade.
― Adevărat. Dar ai fost deja păcălit. Înşelat. Ştiu asta cu certitudine. Crezi
că după ce vor dobândi toată puterea, Svensson şi Fortier vor îngădui
islamului să prospere? Religia este duşmanul lor cel mare. S-ar putea să
creeze ei înşişi o religie, pe care să o boteze chiar islamism, dar nu va fi
religia pe care o cunoşti. Vei fi unul dintre primii care vor muri. Ştii prea
multe. Eşti prea puternic. Eşti cel mai primejdios duşman – sunt conştienţi.
Simţi şi tu.
Nu a primit niciun răspuns.
― Nu eşti curios să afli cum ne-am mai întâlnit?
― Dar nu ne-am cunoscut înainte.
― Încă nu ai activat acea amintire. Ne-am cunoscut în cealaltă realitate.
Cea cu Cărţi de Istorii. Acolo te numeşti Johan şi eşti fratele soţiei mele. De

648
asemenea, eşti un mare general, care ne-a provocat mie şi Gărzii mele mai
multe necazuri decât putem duce.
Evident, Carlos nu a găsit nici urmă de umor şi nici nu s-a lăsat convins de
acele afirmaţii.
― Ai rămas în viaţă numai şi numai datorită vrăjitoriilor tale. Dacă mă
mai superi o dată, te voi ucide. Văd că nu te mai vindeci atât de repede, a zis,
uitându-se la vânătăile şi tăieturile provocate de cătuşele care îi roseseră
încheieturile. Cred că acum vei muri definitiv. Oferă-mi doar un motiv şi voi
pune teoria mea la încercare imediat.
― Darul meu este rezultatul vrăjitoriilor? Ori datorită faptului că sunt
slujitorul lui El… al lui Dumnezeu? Recunosc, nu i-am urmat credinţa în acea
realitate, dar nici nu am avut prilejul; oricum, situaţia se schimbă. Ar trebui
să te auzi. Eşti însemnat pentru moarte din cauza credinţei tale în cel pe care
îl numeşti Dumnezeu! Slujeşti doi demoni care ucid spre propriul lor câştig.
Crezi că te vor lăsa în viaţă?
Carlos a clipit descumpănit.
― Ce-ai spune dacă-ţi voi face dovada? Frate.
― Nu fi absurd.
― Dar eşti încredinţat că ştiu lucruri pe care nu s-ar cuveni să le cunosc.
De aceea m-ai aşteptat în Indonezia. Ai fost sigur că voi apărea. Eu spun că şi
tu crezi într-o realitate unde există şi alte lucruri decât cele la prima vedere.
A reuşit să perceapă o sclipire în ochii lui Carlos. Pentru un musulman, o
asemenea credinţă era firească.

Carlos s-a simţit ispitit să-l împuşte pe loc. Dacă Svensson şi Fortier nu ar
fi fost chiar atât de fascinaţi de darul lui ciudat, le-ar fi sfidat ordinele şi l-ar
fi ucis imediat.
― Numele tău este Johan şi suntem destinaţi a trăi ca fraţi, a rostit
Thomas.
Îşi simţea mintea chinuită de această revelaţie absurdă. Cine mai auzise
de o asemenea absurditate? Mama lui. Ea practicase filosofia sufi.
Şi profetul Mahomed făcuse la fel.
Poate că Hunter interpreta greşit viziunile, dar probabil că îi văzuse pe
alţii în visele lui. Chiar pe el. Pe Carlos. Pretenţiile acelui om l-au înfuriat.
Pe de altă parte, Thomas era suficient de inteligent ca să încerce o
asemenea diversiune ca să-i distragă atenţia. Încătuşat, abia dacă avea vreo

649
şansă de a-l atinge, darămite de a evada. Însă nu voia cu niciun chip să-l
subestimeze.
― O să mă gândesc la ceea ce ai zis. Acum, te rog…
― Atunci o să-ţi fac dovada, a spus Thomas. O să-l crestez pe Johan la gât
fără să te ating pe tine.
Aceste cuvinte au declanşat alarma în mintea lui Carlos. A simţit un foc
răspândindu-se în josul gâtului.
― Crezi că pot face asta? Îţi închipui că dacă mă vindec în cealaltă
realitate, mă voi vindeca şi în asta? Ori că dacă mor acolo, voi muri şi aici?
Mai ţii minte că m-ai împuşcat? Cu toate astea, sunt viu. Trăieşti şi în cealaltă
realitate alături de mine, şi tocmai am avut o înfruntare cu tine la Adunare.
Te-am tăiat la gât cu sabia.
― Nu fi ridicol! Termină cu asemenea absurdităţi! Însă Carlos s-a înfiorat
de spaimă. Îi auzise pe mistici vorbind în acest fel. Creştinii. Îi ascultase pe
unii susţinând că dacă omul ar deschide ochii cum trebuie, ar vedea o altă
lume. Iar o parte din el credea. Dintotdeauna.
― Carlos, acum crezi? Sigur că da. Ai crezut mereu.
La început Carlos a luat senzaţia de pe gât ca fiind provocată de furia care
îl cuprinsese. Însă avea o arsură. Carnea îl frigea ca şi cum ar fi fost o
tăietură. Imposibil să fie adevărat, şi totuşi ştia că aşa era.
A dus mâna stângă la gât.

Thomas a văzut cu uimire cum pielea de pe gâtul lui Carlos a început să

sângereze, ca şi cum ar fi fost lovită de o lamă ascuţită.
Nu-l tăiase el. Însă acesta credea suficient de mult în povestea lui despre
Johan cât să provoace clivajul între realităţi. Una dintre cele două lumi putea
fi un vis, dar pe moment asta nu avea importanţă. Deocamdată, sângera
fiindcă Johan încă pierdea sânge!
Carlos a dus mâna la gât, a pipăit rana mică, apoi şi-a retras degetele
mânjite de sânge. În ochi i-a apărut o expresie de fascinaţie amestecată cu
uimirea.
Thomas a explodat într-o mişcare. Doi paşi, şi s-a ridicat de la pământ.
Piciorul lui l-a lovit pe Carlos înainte ca acesta să-şi ia ochii de la propria
mână.
Omul nici măcar nu a apucat să se încordeze înainte de a primi lovitura. S-
a năruit la podea ca un lanţ căruia i se dă drumul din tavan.

650
 Thomas a aterizat pe ambele picioare şi s-a răsucit în loc. Monique a
rămas cu ochii mari, uimită de felul în care evoluase situaţia. Apoi a pornit în
goană spre el.
― Repede! Are cheile în buzunarul drept! A rostit ea cu repeziciune,
cuvintele au părut că se încalecă unul pe altul. Le-am văzut, le are în
buzunar!
S-a ghemuit alături de Carlos şi a pipăit în spate, căutând buzunarul, a
dibuit cheile şi, după ce le-a extras, s-a ridicat.
― Apropie-te cu spatele de mine. Grăbeşte-te!
S-au eliberat în câteva clipe. Încheieturile lui Monique sângerau din cauza
cătuşelor prea strânse. Ea nu a luat în seamă tăieturile.
― Acum ce facem?
― Te simţi bine?
― Sunt liberă. Faţă de ultimele două săptămâni, e mult mai bine.
― Bine, stai aproape.
Femeia a rămas cu privirea aţintită spre Carlos, care zăcea lipsit de
cunoştinţă, sângerând dintr-o rană mică de la gât.
― Ce s-a întâmplat?
― Îţi explic altă dată. Hai!
Holul era pustiu. Au alergat către scara de la capătul lui şi tocmai se
pregăteau să urce, când Thomas s-a răzgândit. Printr-o fereastră cu latura
de un metru, aflată direct în faţă şi deasupra, pătrundea lumina soarelui.
Zăvorul acesteia era desfăcut.
A îndreptat-o către geam, s-a tras în sus, a deschis fereastra şi s-a aplecat
în exterior. A privit într-o parte şi alta, nu a văzut niciun paznic, şi s-a întors
după ea.
― Sări. O să te trag eu în sus, i-a şoptit.
S-a prins de mâna lui, iar el a tras-o cu uşurinţă de la podea, crispându-se
la gândul durerii pe care probabil o simţea din cauza încheieturilor rănite. S-
a zbătut puţin ca să-şi ridice genunchii pe pervaz, dar curând s-au ghemuit
împreună în puţul ferestrei, lăsând geamul închis bine în urma lor.
Trecuseră mai puţin de trei minute de când Carlos se prăbuşise la podea.
Monique a ridicat capul să privească în jur.
― Suntem undeva la ţară, a vorbit ea în şoaptă. La o fermă.
Thomas a văzut câteva hambare şi un drum care dispărea în pădure.
Clădirea în care se aflau era placată cu piatră. Soarele începuse deja să
coboare spre asfinţit.
651
 Carlos avea să se dezmeticească foarte curând. Trebuiau să se
îndepărteze cât mai repede de această fermă.
― Gata. Mergem direct spre pădure, a spus Thomas, şi a examinat copacii
de la marginea ei. După ce pornim în fugă, nu ne mai oprim. Eşti în stare?
― Da.
A aruncat o ultimă privire în jur, dar nu a văzut pe nimeni.
A ieşit din adâncitura ferestrei, apoi a ridicat-o pe Monique şi a pornit în
fugă spre pădure, asigurându-se că ea stătea aproape de el. Scrâşnetul
rămurelelor şi frunzelor uscate i-a întâmpinat imediat ce au pătruns în
adăpostul oferit de copaci.
Thomas a aruncat o privire peste umăr. Încă nu se dăduse alarma.
Deocamdată.

Mike Orear a condus-o de braţ pe Theresa Sumner către parcarea de la

CPE. Ea îi ignorase apelurile telefonice din ultimele douăzeci şi patru de ore,
iar el crezuse că fusese plecată din oraş. Însă judecând după cearcănele de la
ochi, Mike nu ar fi fost surprins să afle că rămăsese blocată la slujbă, să
lucreze la elaborarea antivirusului.
Cu o seară în urmă, se dusese acasă la ea. Nu avusese noroc. Abia a doua
zi la ora opt reuşise să ajungă aici.
― Mike, mi-ai explicat cât se poate de clar. Şi răspunsul meu este „nu“. Nu
poţi face publică o asemenea ştire. Deocamdată, a zis şi şi-a smuls braţul
dintre degetele lui.
― Douăzeci şi patru de ore, Theresa. Acum nu mai este vorba de noi doi.
Am promis, dar nu am gândit limpede. Le spui celor care trebuie să ştie că
mai au douăzeci şi patru de ore la dispoziţie ca să rezolve problema, altfel
transmit ştirea în cadrul emisiunii.
Theresa a ajuns la maşina ei de teren albă şi s-a oprit, având o expresie
curajoasă pe chip, dar arătând că e la capătul puterilor.
― Atunci alătură-te teroriştilor, pentru că vei face rău la fel de multor
oameni ca ei.
― Nu fi naivă. Vrei să spui că dacă eu nu fac publică ştirea vor supravieţui
mai mulţi?
Nu i-a răspuns. Sigur, răspunsul era negativ fiindcă dacă virusul era real,
oricum aveau să moară cu toţii. Iar virusul era real, aşa cum afirmase. La fel
de real ca laptele, pâinea sau benzina. El trecuse de la incredulitate la o stare

652
de groază constantă, gândindu-se la boala implacabilă care creştea în
organismul lui chiar în acele momente.
― Asta înseamnă cu nu aţi progresat deloc, a zis el şi s-a răsucit, privind în
depărtare. Grozav. Cu atât mai mult mă simt îndreptăţit să anunţ ştirea.
― Eşti fericit că ştii? S-a îmbunătăţit calitatea vieţii tale deoarece te-am
târât în treaba asta?
Ultimele cinci zile fuseseră un adevărat iad. De aceea a preferat să nu o
privească în ochi.
― Întocmai, a continuat ea. Vrei să faci şi restul lumii să ajungă în aceeaşi
stare de nefericire? Îţi închipui cumva că ne va ajuta să rezolvăm problema?
Crezi că ne ajuţi să câştigăm vreun minut în lupta pentru crearea
antivirusului sau a vaccinului? Nici vorbă. Nu vei reuşi decât să ne frânezi
eforturile. Va trebui să ne confruntăm cu alte şi alte probleme.
― Dar nu-i posibil să le ascundeţi oamenilor faptul că vor muri. Nu-mi
pasă cât de mult vrei să îi protejezi, vorbim de viaţa lor. Preşedintele
rămâne ferm asupra hotărârii lui?
Ea şi-a încrucişat braţele la piept şi a suspinat.
― Consilierii lui au păreri împărţite. Dar, te asigur, în momentul în care
lumea va afla, ţara asta se va prăbuşi cu totul. Ce voi face dacă nu pot lua
legătura cu vreun laborator din Europa? La asta te-ai gândit? De ce s-ar mai
duce angajaţii de la AT&T la slujbă dacă ar şti că ar mai avea de trăit doar
treisprezece zile?
― Pentru că există şansa de a supravieţui cu toţii dacă vor menţine
legăturile intacte, de aceea.
― Asta ar fi o minciună. Ai înlocui o minciună cu alta.
― Poftim? Deci nu există nicio şansă de a supravieţui acestui virus?
― Din câte ştiu eu, nu. Mai avem treisprezece zile, Mike. Cu cât analizăm
mai atent acest lucru, cu atât ne dăm seama mai limpede cu ce monstru ne
confruntăm.
― Nu pot accepta. Imposibil să nu progreseze cineva, undeva. Ne aflăm în
secolul al XXI-lea, nu în Evul Mediu.
― Ei, bine, din întâmplare, ADN-ul nu are niciun respect faţă de epocile
istorice. Bâjbâim cu toţii prin întuneric.
― Dar eşti conştientă că lumea îşi va da seama foarte curând? Chiar mă
uimeşte că restul jurnaliştilor nu au reuşit să intuiască ce se întâmplă.
Ea a respirat adânc.

653
 ― N-a trecut decât o săptămână. Dacă nu ştii precis ce să urmăreşti, este
nevoie de timp ca să descoperi un anumit şablon. Cei din domeniul militar
ştiu ce să caute, dar lor li s-a spus la ce să se aştepte, folosindu-se diverse
poveşti.
― Dar câtă vreme va ţine treaba asta? Totul pare o adevărată nebunie!
― Sigur că da! Toată problema asta e înnebunitoare!
Şi-a lăsat palma pe capota maşinii ei. Era rece. Însemna că se afla acolo de
ceva vreme. Probabil rămăsese peste noapte. Ori mai mult.
― Povestea pe care am lansat-o despre insula de la sud de Java, care ar fi
în carantină, a început să-şi piardă autenticitatea. O serie de oameni au
reuşit să se refugieze de pe insulă înainte ca ea să fie izolată. Presa de acolo
îşi pune întrebarea cât de mult s-a răspândit boala. La fel se întreabă şi
jumătate dintre laboratoarele care colaborează cu noi.
― Păi asta spuneam şi eu. Este imposibil să se mai păstreze secretul. Ar
trebui ca toate laboratoarele din lume să lucreze non-stop ca să descopere…
― De fapt, chiar aşa şi este!
― Mai bine s-ar trimite armata să-i descopere pe aceşti terorişti.
― Dar s-a cerut deja tuturor serviciilor secrete să ofere informaţiile
necesare. Numai că, atenţie, indivizii deţin antivirusul – aşa că nu putem
lansa o rachetă de croazieră împotriva lor.
― Se ştie, aşadar, cine sunt?
Nu i-a răspuns, ceea ce însemna că ştia ori avea idee de identitatea lor.
― E vorba de Franţa, adevărat?
Nu a primit răspuns.
― În sfârşit, avem motive să lansăm o bombă atomică împotriva Franţei.
― Cred că e vorba de cineva din afară..
― Sigur că nu e o acţiune a guvernului.
― Da. Mike, nu mai ştiu altceva, a zis, şi a ridicat mâna în aer. Ajunge. Ne
pierdem vremea, a mai adăugat şi a pornit înapoi.
― Oamenii ar dori probabil să-şi pună lucrurile la punct. Să se împace cu
copiii. Cu Dumnezeu. Douăzeci şi patru de ore, Theresa. Nu-ţi voi menţiona
numele.
Ea s-a uitat înapoi la el.
― Procedează cum crezi că e mai bine, Mike. Dar stoarce-ţi minţile înainte
de a întreprinde ceva.

― Încotro mergem? A întrebat cu greu Monique printre gâfâieli.

654
 Thomas a măsurat din ochi vâlceaua care se afla înaintea lor. Dincolo de
ea, se vedea orizontul înceţoşat.
― Cât mai departe de Carlos. Ai idee unde ne aflăm?
― Cred că undeva în nord. Poate chiar la marginea Parisului.
― Cei de la Sùreté vor scotoci toată zona imediat ce vor fi anunţaţi.
Trebuie să ajungem la un telefon de unde să sunăm pe cineva din Statele
Unite. Aeroporturile ar fi prea periculoase. Ce-ar fi să ne îndreptăm spre
Canalul Mânecii?
― Dacă reuşim să ajungem până acolo fără să fim depistaţi. De ce nu la
Paris?
Ea era franţuzoaică, astfel că ar fi trecut neobservată. Prezenţa lui ar fi
sărit în ochi.
― Cunoşti bine Parisul?
― Suficient de bine să mă pierd în mulţime.
― Avem la dispoziţie trei zile până când ştirea va fi făcută publică. Când se
va întâmpla, se va institui legea marţială. Probabil că transportul public va fi
sistat. Trebuie să ieşim din ţară înainte de trecerea acestei perioade.
― Înseamnă că Parisul e cea mai bună soluţie. Cred că se află spre vest.
― De ce?
― Orizontul nu e chiar atât de limpede într-acolo. Din cauza smogului.
El a analizat vorbele ei.
― Bine, mergem spre vest.
Au alergat vreme de aproape două ore, după care soarele a început să
coboare spre apus. Întâlniseră în drum câteva clădiri de fermă, pe care le
ocoliseră după ce le examinaseră în grabă, dar încă nu dăduseră de niciun
drum pavat. Din nefericire, nu era recomandabil să telefoneze de la vreo
fermă, pentru că cei de la Sùreté ar fi interceptat toate apelurile
internaţionale plecate din această zonă, lucru foarte simplu de realizat în
situaţia în care nu existau mai mult de câteva sute de ferme pe o suprafaţă
de câteva sute de kilometri pătraţi. Folosirea unui telefon cu fise dintr-un loc
frecventat de turişti ar fi fost mult mai sigur.
Din păcate, avea să le fie greu să găsească un asemenea loc, deoarece se
simţeau ca nişte orbi. Nu numai că se întuneca, dar nici nu ştiau precis unde
se aflau.
Au continuat să alerge, sfâşiaţi între dorinţa de a găsi direcţia corectă şi
aceea de a păstra distanţa între ei şi Carlos sau alţi oameni puşi pe urmele
lor. În două rânduri, Thomas a ales un drum care se intersecta cu cel parcurs
655
până atunci, a continuat spre sud cale de câteva sute de metri, apoi a
continuat spre vest.
În tot acest timp, s-a gândit şi la alte lucruri. La rana pe care i-o făcuse la
gât lui Carlos. Avusese dreptate: cunoaşterea şi credinţa realităţilor stabilea
o legătură. Nu o poartă, atenţie – nici Carlos, nici Johan nu se treziseră în
postura celuilalt. Nu avea ştiinţă să se fi întâmplat aşa ceva. Însă între ei se
declanşase un fel de relaţie de tip cauză-efect. Cei care credeau în ambele
realităţi vedeau efectele transferabile din una în alta. Sânge, cunoaştere şi
abilităţi.
Când sângerai într-o realitate, se întâmpla la fel şi în cealaltă.
Era sigur că Monique va crede după ce văzuse ce i se întâmplase lui
Carlos. Cu ajutor din partea lui, sigur va fi convinsă că era legată de Rachelle.
Dar oare era bine?
Iar dacă l-ar fi ucis pe Johan, Carlos ar fi murit aici? Posibil.
Luase hotărârea potrivită lăsându-l în viaţă pe Johan, de asta era convins.
Acum, când aflase de legătura cu Carlos, va trebui să reanalizeze situaţia.
Dar cum să-l ucidă pe fratele lui Rachelle?
Şi mai era o chestiune care îl frământa, ceva ce nu reuşea să descâlcească.
Memoria lui fusese înnegurată de aceste vise şi nu reuşea să înţeleagă de ce,
dar Justin din Sud ridica anumite probleme.
Războinicul acela îl învinsese ruşinos şi-şi dezvăluise intenţia de a înlesni
o pace, în vreme ce Hoarda plănuia să îi înfrângă definitiv. Mikil trimisese
două echipe de cercetaşi, dar niciuna nu raportase vreo ameninţare
serioasă. Thomas întărise Garda în ambele laturi ale pădurii, dar în rest nu
putea face nimic altceva decât să aştepte cât Justin…
S-a oprit brusc. Monique s-a oprit şi ea.
― Ce e?
― Nimic, a zis el şi a alergat mai departe.
Dar mai era ceva. Cuvintele lui Qurong – cele pe care le auzise din
întâmplare în tabăra Hoardei. Încă îi răsunau în minte.
„Bravo, planul e sclipitor prin îndrăzneala lui. Poate duşmanii bănuiesc,
dar când vor vedea forţele noastre în pragul uşii lor, vor fi siliţi să creadă.
Vom discuta despre pace şi vor fi nevoiţi să asculte, nu vor avea încotro.
Când vom aranja trădarea cu el, va fi prea târziu.”
Când vom aranja trădarea cu el, va fi prea târziu.
Cine era „el“? Când a aflat că nu-l ucisese pe Martyn – că omul cu care
vorbise Qurong nu era Martyn – presupusese că „el“ era Martyn. Gândul îi
656
trecuse prin minte când Justin îl condusese afară din amfiteatru. Parţial, din
acest motiv nu dorise să creadă în pacea mijlocită de cei doi. Garda lui va fi
pregătită.
Dar dacă „el“ era Justin din Sud?
Bineînţeles! Cine era mai potrivit să trădeze decât un erou între oameni,
un războinic neînfricat care călărise ca un rege prin Valea Tuhan şi îl
învinsese pe comandantul Gărzii într-o luptă unu la unu?
Era o capcană! Justin încheiase deja o alianţă cu Martyn. Negociase
retragerea scabioşilor de la Pădurea de Sud. Apoi mersese până în tabăra
Hoardei împreună cu Martyn şi sosise la vreme ca să îl salveze pe el şi pe
luptătorii lui, făcând astfel o demonstraţie de bună-credinţă. Omul de pe
culmea dealului, cel care îi urmărise, fusese Martyn.
Acum totul se lega! Bătălia de la Pădurea de Sud, vorbele rostite de
Qurong în cort, modul în care Justin îl salvase pe Thomas în deşert, victoria
lui în cadrul provocării, iar acum această dezvăluire în urma căreia Martyn
apărea ca Johan. Chiar şi marşul prin Valea Tuhan.
Şi totul avea un anume scop. Întinderea unei capcane. Trădarea.
Dar dacă trădarea sfârşea prin măcelărirea tuturor celor din sat? Moartea
copiilor? Moartea Rachellei? Va muri oare şi Monique? Dar îl ucidea Hoarda?
Era nevoie de el aici.
Nu avea să se lase păcălit. Va rămâne pe poziţie şi va refuza orice pace
oferită de Johan şi Justin. Totul se va sfârşi printr-o bătălie îngrozitoare,
dar…
În minte i-a încolţit alt gând. Ce s-ar întâmpla dacă ar folosi aceste
informaţii împotriva Hoardei? Ce-ar fi dacă ar da naştere unei răsturnări de
situaţie, care să ducă la evitarea războiului? Asta ar însemna pace, dar în
condiţiile pe care le va impune chiar el.
S-a oprit din nou, simţind dorinţa de a visa din nou. Trebuia să se întoarcă
şi să se ocupe de trădarea lui Justin!
În faţa lor, la marginea unui luminiş, se vedea o carieră de piatră.
Luminile unei căsuţe de fermă licăreau la depărtare în vale.
― Ce facem acum? A întrebat Monique, gâfâind de efort.
― E aproape beznă. Nu ştim cât de departe va fi nevoie să mergem şi nici
încotro ne îndreptăm, dacă tot veni vorba. Să ne oprim peste noapte ca să ne
odihnim.
― Dar dacă ne ajunge din urmă?

657
 ― Carlos nu se aşteaptă ca noi să ne oprim pe durata nopţii – se va duce
până în oraş, ori va scotoci prin toate hambarele şi oraşele apropiate, a zis şi
a făcut semn din cap spre luminile de la fermă.
― Şi vrei să înnoptăm aici? A dorit să ştie Monique, privind în jur.
S-a îndreptat în fugă spre carieră. Terenul cobora cam şase metri,
formând o adâncitură ca un vas. La fund se găseau câţiva bolovani foarte
mari.
― Putem întinde acolo nişte crengi sau paie.
A crezut că ea va protesta. Însă după un moment a fost de acord.
Zece minute mai târziu acoperiseră pământul cu iarbă şi rezemaseră
câteva crengi cu multe frunze de cel mai mare dintre bolovani, înjghebând
un adăpost improvizat.
S-a aşezat alături, mult prea încordat ca să se gândească la somn. Tocmai
asta era problema – trebuia să doarmă. Cu disperare. Ca să viseze. Să
împiedice trădarea lui Justin înainte de a distruge ambele lumi.
― Thomas?
S-a uitat spre Monique, care s-a rezemat de bolovan, alături de el.
― Totul se va termina cu bine, a zis el.
― Am impresia că eşti prea optimist.
― Păi, cum să nu fiu? Acum trei zile, l-am convins pe preşedintele Statelor
Unite că visele mele erau reale, iar el m-a trimis într-o misiune sinucigaşă ca
să te găsesc. Asta i-a costat viaţa pe mulţi, dar te-am găsit. Acum suntem
liberi, ne întoarcem în lume cu informaţii care vor schimba istoria.
Nicidecum convinsă, Monique a întors capul.
― Ne aflăm în Franţa. Dacă nu cumva mi-au scăpat anumite lucruri cât am
fost reţinută acolo, oamenii care au organizat totul deţin controlul aici. Iar tu
sigur înţelegi că nu am nicio dovadă că în baza informaţiilor pe care le deţin
voi crea antivirusul.
― Svensson îl deţine. L-am privit cum şi-l inocula.
― Dar nu ştiu dacă ceea ce a folosit se bazează pe informaţiile pe care i le-
am dat eu.
― Fortier a fost cât pe ce să spună că antivirusul îţi aparţine exclusiv.
― Atunci de ce m-au ţinut izolată de ceilalţi?
Au rămas tăcuţi. În alte circumstanţe, ar fi fost stânjenitor, însă acum, în
ajunul distrugerii lumii, când orice alte afirmaţii nu se mai susţineau prin
nimic, muţenia era de preferat.
― Aşadar, crezi în toate astea, a zis Monique, referindu-se la visele lui.
658
 ― Da.
― Cum este posibil?
― Nu ţi-a fost prea greu să crezi că obţineam informaţiile din vise. Asta
înseamnă să le capeţi din nimic. De ce n-ai încerca mai mult?
― Există o diferenţă uriaşă între a visa informaţii şi a cresta gâtul cuiva
fără să-l atingi.
― Dar la hotel am fost împuşcat mortal, chiar în faţa ta.
Ea a rămas tăcută.
― Asta încalcă orice principiu în care am crezut vreodată.
Thomas a făcut un gest din umeri.
― Atunci ai crezut în lucruri care nu meritau. Iar dacă te consolează cu
ceva, la fel am crezut şi eu. Când trăieşti la fel ca mine, începi să percepi totul
ca fiind real. Chiar firesc. Nu vreau să spun că înţeleg perfect ce se petrece.
Nu afirm nici că am menirea de a înţelege.
Ea a privit spre cer.
― Te gândeşti la Dumnezeu în toate acestea?
― Nu mă ştiu religios, în ciuda faptului că tata a fost capelan. Poate tocmai
din acest motiv. În primele două săptămâni de vise, chiar dacă am trăit
câteva clipe incredibile, întâlnindu-l pe Dumnezeu în lacul de smarald, am
păstrat totul în nişe separate, rezervate pentru lucruri neexplicate. Exista şi
pădurea colorată, cu versiunea ei de Dumnezeu, şi mai era Pământul acesta,
fiecare având grupul său de vise. Credeam că aici Dumnezeu nu există. Nu
eram pregătit să gândesc diferenţiat.
― Iar acum?
― Acum, realitatea lui Elyon este foarte convingătoare. În vise, desigur.
Multă vreme după ce Shataikii au invadat pădurea colorată, bătălia era mai
reală decât existenţa lui. Am fost comandant al Gărzii, purtând războaie şi
vărsând sânge timp de cincisprezece ani, şi niciodată nu am auzit pe cineva
spunând că a văzut un liliac negru ori că a auzit un singur cuvânt din partea
lui Elyon. Religia noastră se numeşte Marea Romanţă, dar ea pare mai
curând o listă de reguli şi nu mai seamănă cu Marea Romanţă pe care o
aveam cândva. Acum, cunoaşterea lui Elyon începe să mă pătrundă din nou
– în ambele realităţi. Are noimă ce zic? Dacă Elyon este real acolo, atunci
sigur că Dumnezeu trebuie să fie real şi aici.
― Asta ar explica visele tale.
A urmat o nouă tăcere lungă.

659
 ― Încă nu sunt pregătită să cred că am vreo legătură cu o femeie pe nume
Rachelle, care este căsătorită cu tine..
― Poate e mai bine că nu crezi, a spus el, oftând. Fiindcă dacă eşti legată
de ea, atunci orice i se întâmplă ei ţi se va întâmpla şi ţie.
― Cu alte cuvinte, dacă ea se taie, la fel păţesc şi eu? Cum i s-a întâmplat
lui Carlos?
― Rachelle a trecut deja printr-o astfel de situaţie. Nu putem îngădui să ţi
se întâmple ceva.
― Deoarece ar afecta-o şi pe Rachelle.
Thomas a oftat din nou şi s-a rezemat cu spatele de bolovan.
― Rachelle e în primejdie de a fi ucisă?
― Dacă mă gândesc bine, da. Toţi suntem de fapt în primejdie.
― Atunci cred că e mai bine să visezi şi să salvezi lumea.
Şi-a dat seama din tonul ei că era frustrată de aceste idei legate de vise,
dar nu avea energia de a o convinge în acele momente. A decis totuşi să-i
transmită un gând înainte de a adormi.
― S-ar putea. Dar cred că pentru asta va trebui să plec după Justin.
Monique nu a întrebat cine era Justin.
Luna strălucea, iar noaptea era rece când, în cele din urmă, au convenit să
doarmă. Adăpostul improvizat îi proteja de orice ochi indiscret din cer,
astfel că Thomas a insistat să se întindă amândoi sub crengile încărcate de
frunze.
În ciuda încercărilor de a păstra decenţa, au acceptat ideea că în acele
momente erau mai importante confortul şi căldura decât chinul de a-şi căuta
poziţii care să-i ţină treji jumătate din noapte. Pe întuneric, s-au întins umăr
la umăr şi braţ lângă braţ, şi, treptat, au început să alunece în somn.
Thomas aproape că adormise când a simţit mâna ei lăsându-se peste a lui.
A deschis ochii. La început, s-a întrebat dacă îl atinsese în somn. A vrut să îi
dea deoparte braţul.
Dar nu l-a lăsat inima. Mai ales după ce o făcuse să treacă prin atâtea
necazuri.
A avut nevoie de alte cincisprezece minute până să adoarmă. Au rămas
astfel, alături, aproape mână în mână.

Carlos înainta cu paşi rapizi, constanţi. Luna se înălţase suficient de mult

ca să îi lumineze calea, ceea ce l-a ajutat să câştige teren mult mai uşor decât
în prima oră de întuneric, înainte de răsăritul lunii.
660
 Plecase singur deoarece acest Thomas Hunter devenise o chestiune strict
personală şi, în acelaşi timp, pentru că ştia că putea să o rezolve fără să
dezvăluie cuiva întregul adevăr privind cele petrecute în casă.
Avea în mână un receptor care primea semnalele emise de Monique. Cu o
săptămână înainte, îi cususeră un emiţător în betelia pantalonilor – existau
toate motivele să supravegheze cu atenţie un atu de mare valoare. În cazul
în care ar fi abandonat acei pantaloni, Carlos ar fi întâmpinat probleme, însă
ea nu avea motiv să facă acest lucru decât după ce va ajunge într-un oraş. Şi,
având în vedere traseul urmat de fugari, asta nu se va întâmpla până spre
dimineaţă.
Cei doi se opriseră. Chiar în ritmul acela de mers va ajunge la ei peste
câteva ore.
A ridicat din nou mâna şi s-a pipăit la gât. Sângele se uscase, tăietura nu
era decât o zgârietură. Însă modul în care apăruse nu-i dădea deloc pace.
La fel de mult îl frământau spusele lui Thomas despre dispariţia lui după
ce nu le va mai fi util celor care se slujeau de el. Analizase deja probabilitatea
ca Fortier să se descotorosească de el imediat ce va obţine ce şi-a dorit –
când aveai de a face cu inşi ca Fortier, nu primeai defel garanţii.
Însă şi Carlos avea planuri bine puse la punct. Această evoluţie a situaţiei
în privinţa lui Hunter putea de fapt să îi folosească mult. Pe de o parte, îi
oferea prilejul de a-l ucide o dată pentru totdeauna. Dar îi întărea şi propria
valoare până când va găsi prilejul să se ocupe de Svensson şi Fortier. Le va
spune că, înainte de a muri, Hunter îi mărturisise ceva nou despre istoriile
acelea ale lui, o încercare de lovitură de stat imediat după trecerea puterii în
mâinile lui Fortier. ÎI vor lăsa în viaţă cel puţin cât timp va fi necesar ca să
elimine o astfel de ameninţare.
Hunter nu avea motive să susţină aşa ceva, desigur, însă acea afirmaţie
pornea de la un anumit adevăr. Va avea loc o încercare de lovitură de stat.
Musulmanii, iar nu francezul acela păgân, vor ajunge să fie câştigători în
acest război al lui Allah.
Fortier nu era singurul om care ştia cum să gândească planuri.

661
 20

Icnind în somn, Thomas s-a trezit instantaneu. A tresărit.

Întuneric. Tăcere.
A clipit, apoi şi-a încordat ochii să vadă ceva. Pereţii s-au materializat
treptat. Monique era în pat alături de el, şi respira calm şi ritmic.
Ba nu, nu era ea. Ci Rachelle, care seara trecută, după ce aflase adevărul
despre fratele ei Johan, plânsese până adormise.
A simţit o durere de-a lungul antebraţului şi şi-a pipăit încheietura mâinii.
Era vânătă şi avea o tăietură. Da, bineînţeles – cătuşele pe care i le puseseră
au fost prea strânse şi îi pătrunseseră în piele. Sângerase şi aici.
Evenimentele petrecute în ambele lumi i s-au derulat vii prin minte.
Evadase cu Monique şi acum dormea la baza unui bolovan dintr-o carieră de
piatră, dorind cu disperare să viseze astfel încât să se întoarcă aici şi să se
ocupe de trădare.
Şi-a coborât picioarele din pat, a înşfăcat ghetele şi hainele, apoi s-a
furişat în camera principală fără să o trezească pe Rachelle. I se părea că era
poate o cruzime din partea lui să o lase singură, fără niciun cuvânt, a doua
oară în decurs de o săptămână. Cu toate acestea, nu îndrăznea să o
trezească, pentru că ea i-ar fi dat probabil peste cap planul perfect pe care îl
gândise. Ceea ce avea în minte prezenta o doză de nebunie, iar soţia lui sigur
ar fi depistat acel element de nechibzuit şi i-ar fi cerut să renunţe.
Pe de altă parte, Mikil avea să sară în sus de bucurie dacă i s-ar da şansă
să participe.
S-a îmbrăcat repede, şi-a prins sabia peste umăr şi s-a strecurat în aerul
rece al dimineţii. Satul supraaglomerat continua să rămână cufundat în
visele adânci ale evenimentelor neobişnuite petrecute peste zi şi ale
sărbătoririlor entuziaste ale serii. Fripseseră o sută de capre pe malul
lacului aşa cum era obiceiul în a doua noapte a Adunării. Dansurile se
ţinuseră lanţ până târziu, iar discuţiile despre Justin şi Martyn se
prelungiseră şi mai mult.
Războinicul din Pădurea de Sud era apărat de unii cu îndârjirea cu care
alţii îi găseau vină. Indiferent de condiţii, ideea de a încheia pace cu Hoarda
era jignitoare pentru mai toţi. Chiar şi sprijinitorii lui Justin erau de acord cu
un anumit lucru: dacă locuitorii deşertului porneau în marş spre pădure,
asta se întâmpla probabil fiindcă Justin îi trădase. Dar nu existau motive de
662
îngrijorare – eroul lor din Pădurea de Sud nu-i va trăda niciodată. Când
spunea că va mijloci pacea, se gândea doar la cea adevărată.
Thomas se întreba cum de nu-şi dăduse seama mai devreme de adevărul
cuvintelor lui Qurong. Să-i fi derutat visele mintea de prea multe ori? Sau
fusese atât de surprins de identitatea lui Martyn încât nu reuşise să mai
gândească în mod obiectiv. În orice caz, era sigur că dacă ar fi povestit
membrilor consiliului ce spusese căpetenia Hoardei în cort, aceştia ar fi
mobilizat imediat armata ca să pună capăt planului de „pace” al lui Justin şi
Martyn.
A găsit-o pe Mikil adâncită în somn şi a scuturat-o uşor. A sărit din pat cu
sabia în mână.
― Eu sunt! A şoptit el.
― Thomas?
― Da. Grăbeşte-te, avem treabă.
― S-au întors iscoadele să raporteze? A întrebat şi s-a repezit la fereastră
să privească printre spaţiile goale dintre şipcile oblonului.
― Nu. Nu am primit nicio vorbă. Grăbeşte-te.
― Atunci?
― O să-ţi povestesc pe drum. Ne întâlnim la grajduri.
A alergat până la grajdurile Gărzii, aflate la marginea satului, şi curând a
fost prins din urmă de ea.
― Încotro mergem?
― Ssst, linişte. Ce părere ai avea dacă ţi-aş spune că Justin plănuieşte
trădarea?
― Aş spune că nu m-ar surprinde defel. Ai aflat ceva nou?
El a deschis porţile grajdului.
― Pune şaua pe cal. O să-ţi explic după ce plecăm.
Au dus caii de hăţuri până dincolo de intrarea principală în sat, după care
au încălecat şi au pornit spre pădure.
― Spune-mi, i-a cerut ea, aruncând o privire peste umăr. Despre ce e
vorba?
― Am visat.
― Asta nu-i o noutate. Foarte bine. Ce ai visat de data asta?
― Am visat ceea ce am auzit întâmplător când mă aflam în cortul lui
Qurong.
I-a povestit din nou, cuvânt cu cuvânt, şi i-a explicat logica. Ea a dat
pinteni calului, care a ţâşnit înainte, apoi l-a întors.
663
 ― Ştiam eu! Va distruge pădurea. De câte ori te-am avertizat?
Avea dreptate. Tăcerea lui reprezenta o recunoaştere a acestui adevăr.
― Trebuie să-i punem capăt!
― De ce crezi că am pornit călare înainte de crăpatul zorilor? Mergem
spre partea răsăriteană a deşertului, unde Qurong şi-a stabilit tabăra ultima
oară. Dacă nu mă înşel, îl vom găsi tot acolo, poate chiar mai aproape.
― Cum adică, ai plănuit ca noi doi să punem pe goană toată armata lui?
― Cred că iscoadele noastre vor descoperi că Justin a avut dreptate:
Hoarda s-a strâns în număr mai mare decât am bănuit. Din câte ştim, mai au
o armată în vest, aşteptând să pornim spre est şi să ne lăsăm flancul
descoperit. Cam aşa ar arăta strategia pusă la punct de Martyn.
― Înseamnă că te gândeşti la o negociere? Păi, şi Justin a propus un plan
asemănător. Nu, Thomas! Fără pace!
― Cred că Martyn va accepta o altă propunere. Una care să răstoarne
complet situaţia.

Razele soarelui frigeau.

Monique a deschis ochii. Soare?
Lumina pătrundea prin obloane, dând la iveală mii de particule de praf
care pluteau lenevos în aer.
Unde mă aflu?
Sunt acasă.
Cine sunt?
Eşti Monique.
S-a ridicat pe un cot şi a clipit. Nu era chiar ea însăşi. Ori nu era pe deplin
ea însăşi. Rachelle.
A ridicat mâna şi şi-a mişcat degetele. Era Monique, şi ştia că visase cât
dormise la adăpostul bolovanului, alături de Thomas, dar mai ştia că trăia
mai mult decât un vis. Uimitor. Aşa se simţea probabil el când se trezea.
Visase cealaltă lume a lui deoarece îl ţinuse de mână cât dormise? Şi se
visa Rachelle fiindcă se credea legată de aceasta? Totul ţinea de credinţă, aşa
spusese Thomas. Împărtăşea viaţa Rachellei.
Să însemne asta că totul e adevărat? Tot ce vorbise Thomas era adevărat?
A aflat răspunsul imediat, pentru că fiind Rachelle ştia că această lume
era la fel de reală ca Franţa sau Bangkok. Ce altceva mai ştia Rachelle?
Numele soţului meu este Thomas. Şi am copii.
S-a răsucit spre partea lui de pat.
664
 ― Thomas!
Însă el dispăruse. Sigur, întotdeauna se trezea devreme. Se învăţase cu
asta. Ştia că el era acasă doar o zi din două, era viaţa de comandant al Gărzii,
un războinic de temut şi un erou al cărui nume era aproape venerat în
întreaga pădure.
Soţul ei, un războinic temut.
Ştia că luptase cu Justin cu o zi înainte şi pierduse. Şi mai aflase că
Martyn, generalul Hoardei, era fratele ei, Johan.
Rachelle şi-a înghiţit nodul din gât, lăsându-şi apoi tălpile pe podea. Aşa
se simţise probabil şi Thomas în urmă cu cincisprezece ani, când se trezise
în pădurea neagră. Încercase să o facă să înţeleagă, dar ea abia acum reuşise.
Doar că el se trezise fără nicio amintire din pricina căzăturii.
Se prăbuşise în pădurea neagră şi, drept urmare, începuse să viseze
despre istorii. Aceasta era realitatea, iar acela era un vis. Era sigură. În acest
moment, cel puţin, era convinsă.
O dureau încheieturile. Din cauza cătuşelor. O făcuseră să sângereze, iar
Thomas spusese că sângele era ceva deosebit. Adormiseră, mână în mână,
încheietura lui atingând-o pe a lui. Tocmai de aceea Monique visa despre
Rachelle chiar în acele clipe. Aşa visase mai demult despre Monique. Îşi
tăiase umărul în uşă şi sângerase în somn, stând alături de el. În sângele lor
se stabilise o legătură.
Copiii ei…
A aruncat deoparte pătura, şi-a tras o bluză cu mânecă lungă să-şi
ascundă încheieturile mâinilor şi a ieşit grăbită din cameră. A găsit-o pe
Marie exact cum se aştepta, scotocind prin coşul de fructe după ceva dulce.
― Bună, mamă, a zis fiica ei, căscând. Tata a plecat.
― Da. Fratele tău încă doarme?
― Doar asta ştie să facă.
― E în creştere.
S-a dus repede spre camera lui. Da, într-adevăr, Samuel stătea întins, cu
un braţ atârnându-i peste marginea patului, pierdut în vise sau luptând în
gând cu Hoarda, slujindu-se de o sabie mare cât era el de înalt. S-a apropiat
şi l-a sărutat pe ceafă.
Trăia o a doua viaţă! Într-o fracţiune de secundă devenise cu totul altă
persoană. A simţit mirosul florilor de tuhan. Cineva gătea carne. De afară a
pătruns zvon de râsete. Toate i se păreau noi. Era momentul Adunării
anuale, când străzile erau animate de dansuri, poveşti şi oameni care beau
665
bere. Iar ea era o dansatoare extraordinară, nu? Da, bineînţeles. Una dintre
cele mai bune.
Inima ei abia de reuşea să ţină ritmul. A înţeles de ce Thomas era atât de
convins. Trebuia să-l găsească şi să-i povestească neîntârziat despre asta!
Marie găsise un nanka mare şi galben, iar zeama fructului copt i se
scurgea pe bărbie.
― Fii bine crescută, Marie. Şterge-te pe bărbie.
Apoi s-a uitat prin camera de zi. Camera ei de zi.
Cea de-a doua sabie a lui Thomas, care stătea de obicei rezemată de
perete într-un colţ, dispăruse. Ciudat.
― Ştii cumva unde a plecat tata? A întrebat-o pe Marie.
― Nu. A plecat foarte devreme. Înainte de răsăritul soarelui. Dar l-am
auzit.
Rachelle a îngheţat. Prin minte au răsunat cuvintele pe care el i le spusese
în Franţa. Va trebui să plec după Justin ca să reuşesc, aşa se exprimase.
― După Justin?
Plecase după el! Iar acesta din urmă era cu Martyn. Împreună cu Hoarda.
Era a doua oară în acea săptămână când o lăsase dormind şi plecase în cine
ştie ce misiune absurdă pe care numai un bărbat aşa de încăpăţânat o
accepta fără a o socoti iluzorie.
Potrivit iscoadelor, Justin şi Martyn plecaseră spre răsărit. Adică spre
armata lui Qurong.
S-a repezit spre dormitor şi s-a îmbrăcat complet. Dacă Justin plecase
împreună cu Martyn însemna că era şi cu Johan. Dăduse de înţeles că se
dusese după fratele ei?
Nu cumva avea intenţia de a-l ucide, socotind că în acest fel l-ar elimina
pe Carlos? Dar nu putea face asta. Era fratele ei. În urmă cu cincisprezece
ani, când Tanis fusese înşelat, cu toţii pierduseră pe cineva din familie în faţa
Hoardei, dar o consideraseră parte a marii tragedii petrecute. Gândul de a-şi
vedea fratele răpus de tăişul sabiei soţului o făcea să se simtă cuprinsă de
spaimă.
Trebuia să-l împiedice! Şi chiar dacă el nu ar fi plecat să-l ucidă pe Johan,
voia măcar să-i spună că acum ştia. Era Rachelle. Era Monique! Fără niciun
dubiu, erau legate una de cealaltă.
Şi-a pus bandaje la încheieturile mâinilor şi a reuşit să le facă să pară
nişte brăţări de alamă. Prima dificultate mare era să iasă singură din sat fără
să-şi dea de gol intenţia. Nu putea să meargă din cale-afară de repede până
666
la casa Annei, iar când urma să o roage pe bătrână să aibă grijă de Marie şi
Samuel cât va fi plecată să găsească un cadou special pentru Thomas, era
nevoie să vorbească firesc.
Andrew, care administra grajdurile comune, o va întreba probabil de ce
lua un armăsar, dar îi va spune că avea chef să gonească nebuneşte.
Adunarea le inspira şi pe femei, nu doar pe bărbaţi, să facă ceva ieşit din
comun.
Când s-a întors, cu promisiunea bătrânei că se va ocupa de copii, Samuel
reuşise să se trezească. I-a strâns la piept pe amândoi, le-a spus să o asculte
pe Mătuşa Anna şi a promis că se va întoarce acasă la căderea întunericului.
Dacă nu va ajunge, să nu se îngrijoreze, ea şi tata aveau de pregătit ceva.
O oră după ce se trezise, Rachelle i-a lăsat în urmă şi pe ultimii curioşi
care voiau să ştie încotro plecase călare pe un animal atât de minunat. A
condus calul pe porţi şi-a aruncat un picior peste şa, apoi a călărit spre est.
Prima oră de călătorie i s-a părut a ţine doar câteva minute. În cazul lui
Monique, totul crea o senzaţie de noutate şi prospeţime, ca şi cum
experienţa era trăită prima oară, ceea ce era adevărat pentru mintea ei.
Franţuzoaica nu-şi imaginase niciodată că se va simţi atât de puternică, o
călăreaţă atât de pricepută şi plină de pasiune, aşa cum era acum Rachelle.
Se simţea atât de înviorată încât aproape spera ca un om al Hoardei să
ţâşnească din spatele vreunui copac ca ea să-l izbească, trimiţându-l acolo
unde-i era locul. În două rânduri a fost cât pe ce să descalece ca să facă nişte
salturi. Cu toate acestea, dorinţa de a-l găsi pe Thomas a făcut-o să-şi
continue drumul.
Fără să-şi dea seama, a călătorit vreme de una, două, cinci ore. Pădurea
zbura pe lângă ea, iar mintea îi gonea înainte. Cu fiecare milă străbătută,
dorinţa ei de a-l găsi creştea. Acum ştia că probabil pornise în acea direcţie –
urmele lăsate de copitele armăsarului său, pe care le cunoştea ca pe liniile
din propria palmă, apăreau în noroi la fiecare cot al drumului. Plecase
împreună cu Mikil. Bine măcar că era însoţit de cel mai bun războinic al lui.
S-a gândit la posibilul pericol la care se expunea soţul ei, dar, indiferent
cât de mare ar fi fost acesta, se simţea şi ea în stare să-l înfrunte. Era în joc
soarta lumii, iar ea avea un rol important de jucat.
A ajuns la marginea pădurii spre sfârşitul după-amiezii şi a oprit. În acel
moment al zilei, cerul şi deşertul căpătaseră o culoare roşiatică. Plecase din
sat la două ore după Thomas şi, până la un anumit punct, mersese pe urmele
lui. Dacă ar sili calul să iuţească pasul, ar ajunge în locul unde…
667
 Brusc, şi-a simţit inima în gât. La orizont, în contrast cu nisipul cărămiziu,
a văzut tabăra Hoardei. Se apropiase.
Înaintase mult.
Plănuiau să atace? S-a simţit împietrită de spaimă. Tabăra părea mai
întinsă decât şi-o amintea. Aproape se dublase ca mărime. Nu putea fi decât
o adunare în vederea războiului. Şi Thomas se dusese până acolo?
A examinat urmele lăsate de bidiviul lui. Mergeau drept înainte şi
coborau spre canion. Spre deşert duceau două căi bine bătute, iar el urmase
una dintre ele. Văzuse Hoarda şi continuase drumul. Atunci va face la fel.
Rachelle şi-a îndemnat calul înainte.
Armăsarul negru a făcut doar doi paşi când ea a simţit o lovitură în
coaste.
A icnit şi a privit în jos. Dintre coaste îi ieşea un băţ. Coada unei săgeţi.
Prin trup a simţit o durere cumplită.
O altă săgeată i s-a înfipt în umăr, iar o a treia, în coapsă. A văzut scabioşii
aproape de liziera pădurii, un grup de cinci sau şase. Aveau arcuri! Nu ştia
că…
Următoarea săgeată a lovit-o în spate. Arsura a făcut-o să dea pinteni
calului, care, înspăimântat, a pornit în galop. În stânga! Trebuia să se
îndepărteze de arcaşi.
Săgeţile îi pătrunseseră în carne. Panica i-a invadat mintea.
Armăsarul s-a năpustit pe o potecă îngustă care cobora peste buza
canionului.
Alte trei săgeţi i-au şuierat prin dreptul capului şi s-a aplecat să le evite.
Durerea provocată de celelalte o chinuia în valuri de-a lungul spatelui şi
piciorului.
Poteca era abruptă, iar calul a alunecat pe grohotiş, dar şi-a recăpătat
echilibrul şi a făcut un salt peste un bolovan mare care le ieşise pe
neaşteptate în cale. Apoi a ocolit.
S-a întrebat dacă scabioşii o vor urma.
Aceştia răcneau de undeva de deasupra. Şi râdeau.
A ajuns pe fundul nisipos şi a mânat spre primul canion îngust din
dreapta. A auzit tropot de copite răzbătând de pe culmea stâncoasă de
deasupra. Scabioşii o urmăreau de pe coama canionului. A tras calul aproape
de peretele din stânga şi s-a plecat peste gâtul lui, schimonosindu-se de
durere. Chinurile o răscoleau până în străfunduri.

668
 Căzuse într-o ambuscadă. Patru săgeţi – două în corp, una în picior, iar
alta în braţ. Trebuia să se ascundă şi să găsească ajutor.
S-a întrebat dacă era recomandabil să scoată săgeţile.
Vom muri.
Nu, nu se putea să moară! Rachelle nu va muri! Nu acum!
Calul a rărit pasul, deplasându-se la trap mărunt. A auzit zvon de voci, dar
păreau să fi rămas în urmă. Canioanele stâncoase erau ca un labirint – nici
nu era de mirare că oamenii Hoardei preferau să călărească de-a lungul
platoului. Dar dacă ea pătrundea tot mai adânc în acel labirint, departe de
pereţii din apropierea pădurii, duşmanii nu o vor găsi chiar atât de uşor.
A pătruns într-un coridor lateral, apoi printr-o deschizătură care dădea
într-un bazin lung. Sunetul glasurilor era şi mai îndepărtat, însă mintea ei nu
mai era la fel de limpede ca înainte. Poate nu auzea bine. A lăsat frâiele şi a
examinat săgeata care îi pătrunsese în picior. Dacă rămânea acolo, legănarea
calului va împinge vârful şi mai adânc în carne. Dacă o smulgea, probabil că
va sângera masiv.
A gemut. Săgeata din coaste îi dădea dureri şi mai mari. Pătrunsese adânc.
Atinsese organe interne. Chiar dacă extrăgea fără să leşine, risca o
hemoragie internă cumplită. De asemenea, simţea şi băţul celei care îi
pătrunsese în spate.
Oribil! Plecase singură după soţ, procedând ca o neghioabă, iar acum avea
să moară în canioane, singură!
Nu mai ştia de cât timp călărea, nici încotro o ducea calul. Simţea însă că
puterile o lasă cu repeziciune. Scabioşii o pierduseră din ochi, dar ea bănuia
că rămăseseră de-a lungul buzei canionului, aşteptându-i întoarcerea, de
aceea şi-a îndemnat armăsarul mai departe.
Trebuie să găseşti ajutoare. Să te întorci în pădure, sperând că vei primi
ajutor. S-a oprit şi a privit în jur, dar ochii îi erau împăienjeniţi, şi a înţeles că
în lumina scăzută nu va reuşi să găsească drumul spre pădure.
În realitate, dacă nu se înşela, acum se afla la marginea deşertului, unde
canioanele făceau loc întinderilor nesfârşite de nisip. Cât de departe
călătorise? Dacă tot continua să meargă, se va trezi mai departe decât îşi
propusese să ajungă. Şi nu putea să mai călărească având săgeţile înfipte în
corp. Până şi cea mai neînsemnată mişcare îi provoca dureri îngrozitoare
de-a lungul piciorului şi spinării.
Trebuia să se odihnească. Să coboare de pe cal şi să rămână întinsă. Se
temea însă că dacă va descăleca, va leşina.
669
― Elyon, ajută-mă, a şoptit ea. Dumnezeule, nu mă lăsa să mor.
Ştia însă că aşa se va întâmpla.

670
 21

Thomas şi Mikil stăteau la o masă de stuf, avându-l în faţă pe Martyn, în

cortul deschis pe care oamenii generalului îl înălţaseră după ce căpetenia
fusese de acord să stea de vorbă cu el. Duhoarea tipică scabioşilor era
aproape insuportabilă.
Faptul că Hoarda aproape îşi dublase numărul luptătorilor şi se apropiase
de pădure era un semn înspăimântător, iar asta îl îndemnase să îl abordeze
pe Martyn.
Se apropiaseră ţinând înălţat un steag alb – ideea lui. Din câte îşi amintea,
nimeni nu mai folosise până atunci aşa ceva, dar acel semn fusese înţeles
destul de repede, iar garda de perimetru a taberei îi ţinuse la depărtare de o
sută de metri cât ceruse aprobarea căpeteniilor. Apoi apăruse încă un
general, aflase că Thomas de Hunter dorea o audienţă la Martyn, şi
transmisese cererea mai departe.
― Spune-i lui Martyn că Thomas de Hunter solicită o întâlnire cu Johan, i-
a spus generalului.
― Te referi la Justin din Sud?
― Nu, nu la Justin. Cu Johan. Acesta este numele sub care îl ştiu eu.
Jumătate de oră mai apoi erau primiţi.
În ciuda pielii solzoase şi urât mirositoare, cel care i-a primit a fost Johan.
Ceva mai vârstnic acum, având până în treizeci de ani. Dacă ochii lui ar fi
căpătat culoarea verde, iar obrajii i-ar fi devenit roz, cei care îl ştiuseră în
copilărie l-ar fi recunoscut pe dată. Pe frunte avea trasat cercul druizilor.
Cu toate acestea, se mişca şi vorbea cu totul altfel decât în copilărie. Ochii
îi alunecau bănuitori şi-şi drămuia cu zgârcenie mişcările, să reducă la
minimum durerea provocată de boală. La fel ca toţi oamenii Hoardei, nu
socotea putreziciunea drept boală. Avea mintea alertă, dar fusese înghiţit de
minciunile care îl convinseseră demult că aşa trebuiau să arate, să se mişte
şi să se simtă toţi bărbaţii adevăraţi. Durerea era ceva firesc. Mirosul cărnii
în descompunere era mai curând un parfum de umanitate decât o duhoare.
Johan s-a uitat de sus la Thomas şi a strâmbat din nas.
― Lacurile vă aduc în starea asta?
― Care stare?
― Ele vă dau putoarea asta insuportabilă?

671
 ― Aşa cred. Şi mirosul pielii tale este la fel de supărător pentru noi. În
urmă cu trei ani şi tu urai acest miros. Unde e Justin?
Johan a şovăit.
― A plecat acum o oră.
― Se mai întoarce?
― Da.
― Eşti de acord să închei pacea cu el?
― Asta îi este intenţia.
― Dar e şi a ta?
― Mai bine-mi spui tu. Este?
Omul vorbea în şarade. Trebuia să discute în mod sincer.
― Ceea ce vreau să spun este doar pentru urechile tale. Trimite-ţi oamenii
de aici, şi o voi ruga şi pe locotenenta mea să se îndepărteze.
― Domnule…
A ridicat mâna spre Mikil, care nu a dorit să-i pună autoritatea la îndoială
în public.
― Sper că nu te temi de mine. Doar eşti fratele soţiei mele.
― Lăsaţi-ne singuri, le-a ordonat Johan celor patru războinici din spatele
lui.
Aceştia un ezitat, apoi s-au retras. Thomas s-a uitat la Mikil care l-a
fulgerat cu o căutătură dezaprobatoare, după care a plecat. Grupul celor
patru şi tânăra s-au îndepărtat câte cincizeci de metri în direcţii opuse, apoi
s-au oprit să urmărească desfăşurarea discuţiei din deşertul deschis.
― Johan, a spus Thomas. Nu-ţi aminteşti adevăratul nume, aşa e?
― Te referi la numele pe care l-am avut când eram copil. Fiecare băiat
creşte. Sau pădurenii au rămas cumva copii?
― A mai rămas în tine ceva din Johan?
― Doar bărbatul.
― Şi cum se face că un soldat de-al meu poate ucide cinci de-ai tăi?
Johan a clipit.
― Pentru că oamenii mei abia acum învaţă cum să lupte. Vă ştiu metodele.
Îndemânarea noastră o va depăşi curând pe a voastră.
― Îi înveţi trucuri noi, adevărat? Dar gândeşte-te la trecut. La vremea
dinainte de a te pierde în deşert. Erai mult mai puternic decât acum.
Suferinţa asta de piele e o boală.
Johan a rămas cu ochii aţintiţi asupra lui Thomas.
― Cum te-ai rătăcit?
672
 ― De aceea ai venit la mine? Ca să stăm de vorbă despre vremea când ne
jucam cu săbii de jucărie?
Mintea lui Johan era la fel de solzoasă ca şi pielea, a gândit Thomas. S-a
întrebat dacă Rachelle ar reuşi să străpungă prin acel aer înşelător.
― Nu. Am venit fiindcă am aflat ceva, a zis, căutând să fie precaut. În urmă
cu câteva nopţi, am surprins o discuţie în cortul căpeteniei voastre. Atunci
când l-am ucis pe general. Sper că nu-mi reproşezi moartea lui.
― Generalul pe care l-ai omorât era un bun prieten de-al meu.
― Atunci, te rog să accepţi condoleanţele mele. În orice caz, ştiu că tu
conspiri cu Justin şi Qurong împotriva pădurenilor. Le veţi oferi pace, iar în
faţa realităţii copleşitoare, credeţi că Justin îi va convinge pe oamenii noştri
să vă accepte oferta. Însă plănuiţi să ne trădaţi imediat ce ne veţi câştiga
încrederea.
Thomas a rostit cu convingere aceste cuvinte. Johan nu a făcut niciun
comentariu. Era imposibil să i se citească vreo reacţie pe faţă, deoarece
aceasta era solzoasă şi încadrată de gluga întunecată.
― Sunt curios ce va primi Justin în schimb?
― Asta nu te priveşte.
― De câtă vreme plănuiţi asta?
― De destulă vreme.
― Ar fi trebuit să-mi dau seama. Amândoi proveniţi din pădurea noastră.
Întâi, tu ai dispărut acum trei ani, după care ai apărut ca general care ne
cunoaşte obiceiurile. Un an mai apoi, Justin refuză slujba pe care i-am
acordat-o şi se apucă să propovăduiască pacea. În tot acest timp, voi doi
uneltiţi să răsturnaţi ordinea din pădure. Din câte îmi dau seama, ai clocit
acest plan împreună cu Justin în Pădurea de Sud, iar apoi ai ales viaţa de
scabios. El a semănat îndoielile în vreme ce tu ţi-ai alcătuit armata pentru a
profita de nesiguranţa oamenilor. Asta a fost ideea lui ori a ta? Îl vei face pe
Justin conducător suprem al Hoardei?
Johan – Martyn, generalul druid – l-a fixat îndelung cu privirea. A refuzat
să răspundă.
― Cu toate acestea, cred că eşti îngrijorat de posibilele pierderi pe care le-
ar suferi armata ta în bătălia din pădure, altfel ai porni de îndată împotriva
noastră, fără a mai încerca să obţii trădarea. Trădarea este ceea ce ne-ar
pune pe picior de egalitate. Speri să ne prinzi nepregătiţi.
― Chiar aşa? Păi, dacă ştii asta, înseamnă că planul nostru este dejucat.

673
 Cum de recunoştea atât de repede? Cu toate acestea, nu vorbise cu tonul
unui om înfrânt.
― Nu neapărat. Fiecare avem problemele noastre. A mea, este Justin, a ta,
Qurong. Cred că Justin ar ajunge să capete suficientă putere să ne
compromită voinţa de a lupta.
― O recunoaştere uimitor de sinceră, a vorbit Johan, oarecum nehotărât.
― N-am venit aici ca să mă joc. Chiar cu trădarea uneltită de voi, bătălia va
fi cumplită. Mulţi dintre ai tăi vor muri. Mai toţi.
― Posibil. Şi ce problemă am eu?
― Problema ta este Qurong. El va lupta chiar dacă va înţelege că trădarea
a fost compromisă. În cele din urmă, pădurea se va înroşi de sânge, iar tu vei
avea mai puţini oameni peste care să guvernezi.
― Nu aşa se întâmplă mereu în război?
― Nu.
Thomas şi-a coborât glasul. Să facă pe Mikil să accepte înţelepciunea ideii
pe care dorea să o propună, vorbise despre ea mai tot drumul prin pădure.
― Între popoarele noastre nu va exista o pace adevărată, niciunul dintre
noi nu o va accepta. Dar putem încheia un armistiţiu, a rostit şi a bătut cu
degetul în masă. Acum.
― Aşa cum a propus şi Justin. Un armistiţiu.
― El a propus o pace care va sfârşi într-o vărsare de sânge mai mare decât
îşi imaginează cineva şi cu pierderi mari ale locuitorilor deşertului. Singura
cale de ieşire din situaţia asta cumplită este ca Johan, fratele soţiei mele, să
conducă Hoarda în locul lui Qurong. Chiar dacă ai devenit bărbat, ţi-ai ucide
sora?
― Te-aş putea ucide pentru asemenea cuvinte.
A aruncat o privire spre omenii lui. Se vedea că nu-l atrăgea deloc ideea
de a-şi trăda conducătorul.
― Îmi propui o răzvrătire împotriva lui Qurong, omul care mi-e tată.
― Nu e tatăl tău.
― Se numea Tanis, iar eu l-am socotit mereu tatăl meu.
Tanis. Tanis? Primul născut dintre toţi oamenii. O figură paternă pentru
cei din pădurea colorată. Aşadar, Qurong era de fapt Tanis! Thomas a simţit
că i se strânge inima în piept. A recepţionat această ştire cu spaimă, deşi a
sperat că nu-şi trădase sentimentele.
― Dacă-ţi închipui că armatele voastre pot supravieţui explozivilor pe
care i-am pregătit, atunci te înşeli amarnic. Sunt convins că ai auzit de soarta
674
scabioşilor tăi în canioane. Dacă vreţi mai mulţi morţi, spune-i lui Qurong să
pornească de îndată în marş. Chiar în noaptea asta. Dar vă asigur că pentru
fiecare om ucis din Garda mea, praful nostru de puşcă va smulge capetele a o
sută dintre ai voştri.
Era o cacealma, nu mai avea nici picătură de exploziv. Dar din uşoara
tresărire a lui Johan, şi-a dat seama că reuşise măcar să semene puţină
confuzie. Tocmai de aceea s-a şi grăbit să adauge:
― Vă voi asigura trecerea în siguranţă prin pădure cu Justin şi Qurong.
Dacă vrei, adu o mie dintre cei mai buni luptători. Vei da în vileag în faţa
oamenilor trădarea lui Justin şi Qurong, iar eu voi jura că spui adevărul. ÎI
vom condamna pe Qurong la moarte. Iar tu vei lua locul rămas vacant.
Încetul cu încetul, pe buzele lui Johan a apărut un surâs.
― Eşti fiu de Shataiki, aşa e?
― Aşa este Qurong, primul născut, care a adus boala aceasta asupra
noastră.
― Şi Justin?
Thomas a ridicat din umeri.
― Va fi discreditat. Şi surghiunit.
― ÎI pot ucide?
Întrebarea i s-a părut ciudată.
― De ce?
― Fidelitatea lui faţă de Qurong îmi va pricinui probabil necazuri.
― Fă ceea ce socoteşti necesar, a răspuns el, după o mică şovăială.
― Crezi că sunt chiar atât de nesăbuit ca să mă las atras într-o capcană
având alături de mine doar o mie de luptători? Qurong nu va consimţi
niciodată aşa ceva.
― Va fi de acord, dacă promit să stau aici drept garanţie a siguranţei lui.
Pentru Mikil, aceasta era partea cea mai delicată a planului. Însă o
convinsese că în joc era soarta întregii lumi. Fără un oarecare compromis,
avea să se ajungă la o baie de sânge. Qurong va ataca. Pădurea va fi pârjolită.
Se putea ca pădurenii să ucidă majoritatea armatei Hoardei, dar în cele din
urmă, nu vor mai avea nici soaţe, nici copii în faţa cărora să justifice o
asemenea victorie.
― Planul tău înseamnă trădare, a zis Johan după o vreme. Nu sunt omul
care să se împace cu trădarea.
― Planul acesta îţi va salva poporul. Şi pe al meu. Sunt soţul surorii tale.
Te rog să ţii seama de familia ta şi să mă ajuţi să realizăm un armistiţiu.
675
Avându-l pe Qurong în viaţă, vom avea mereu războaie. Teeleh i-a legat
mâinile şi inima. Cred că în inima ta mai există loc pentru Rachelle şi
propriul tău popor.
Johan s-a uitat la el şi, într-un târziu, s-a ridicat.
― Aşteaptă aici.
A pornit spre deşert şi a rămas cu faţa la dune. A stat îndelung cu spatele
spre Thomas. Apoi s-a întors cu paşi rari.
Mikil a pătruns grăbită în cort.
― Ei bine?
― Nu ştiu.
― Analizează propunerea ta?
― Cred că da.
― Mie tot nu-mi place. Ce l-ar împiedica pe un soldat oarecare să-ţi reteze
capul cu secera?
― Voi insista să mă bucur de protecţie. Ultima oară când am verificat, am
reuşit să mă ocup de un maniac doar cu o seceră. Pe de altă parte, îl vei avea
pe Qurong în bătaia sabiei.
Ea a dat din cap cu un aer gânditor.
― Atunci, nu te vor lua în pază decât după ce Qurong ajunge în pădure,
sub supravegherea Gărzii.
― Desigur. Uite-l că vine.
Ea s-a retras, urmărindu-l cu scepticism pe generalul care se apropia.
Johan şi-a tras roba deoparte şi s-a aşezat.
― Nu-mi pasă ce spui, eşti fiu de Shataiki. Dar îmi place planul tău.
Condiţiile mele sunt următoarele: drept semn de bună-credinţă, nu doar că
vei rămâne, aşa cum te-ai oferit, dar îţi vei retrage armata de pe perimetru
înapoi, spre centrul pădurii. Nu vreau să porneşti un război câtă vreme eu
sunt în pădure.
Thomas a analizat solicitarea. Qurong va fi garanţia lor. Atâta vreme cât
Mikil îl avea pe comandant, Hoarda nu va ataca.
― De acord.
― Cealaltă cerere este să-mi îngădui să conduc execuţia lui Qurong drept
demonstraţie de autoritate asupra oamenilor mei. Este singurul limbaj pe
care îl pot înţelege.
― Am priceput.
Martyn, general al Hoardei, al cărui nume fusese cândva Johan, a lăsat
capul în jos.
676
 ― Atunci avem o înţelegere.

Au petrecut încă o jumătate de oră împreună, punând la punct toate

amănuntele, după care Thomas şi Mikil au încălecat şi au plecat călare afară
din tabără. Ea urma să plece spre pădure chiar în acea seară, după căderea
întunericului. Qurong, Martyn, Justin şi o mie de războinici aveau să plece a
doua zi dimineaţă. Vor intra în pădure în schimbul lui, care va fi luat în
custodie de armata Hoardei.
Qurong şi Thomas îşi încredinţau acum vieţile unul altuia.
Anturajul va sosi la lac în cursul serii, având deplină încredere că Mikil
pregătise scena. Dacă nu ar fi reuşit să realizeze acest lucru în mod
satisfăcător, Qurong şi Martyn se vor retrage. Dacă ar fi fost prinşi în
ambuscadă de oamenii Gărzii, Thomas avea să moară. Şi viceversa,
bineînţeles.
Aşa au plănuit. Şi aşa au convenit.
Martyn s-a uitat spre vest, unde, în lumina crepusculară, se vedea
pădurea. Încruntat, Qurong se afla alături de el.
― Aşadar, nu bănuiesc nimic?
― Nimic. Chiar crede că te voi trăda. Sunt nişte copii, aşa cum am fost şi
eu cândva.
― Şi Justin va fi de acord?
― Desigur. Ştie bine ce face.
Qurong şi-a dres glasul şi a revenit în tabără.
― Lucru pe care îl vor afla şi ei, şi asta cât de curând.

677
 22

Bezna a înghiţit curând întregul deşert. Luna ajunsă sus pe cer arunca o
lumină stranie peste dunele vălurite. Câte ore trecuseră de când se afla
acolo? Soarele va apărea curând – trebuia să reziste până atunci. Asta îşi
spunea neîncetat. Dacă reuşea să prindă dimineaţa, lumina îi va aduce
speranţe crescute.
Însă acum avea probleme de altă natură: nu se îmbăiase de o zi şi
jumătate, adică din noaptea sărbătoririi, astfel că începuse să simtă arsuri pe
piele. Durerea era acum la fel de mare ca şi aceea surdă, provocată de răni.
Zăcea întinsă pe o parte, simţind cum boala o atacă încetul cu încetul,
temătoare să închidă ochii, speriată că somnul îi va răpi viaţa, că va fi găsită
de cineva şi ucisă, că nu-i va mai vedea pe Thomas, Samuel şi Marie. Cum se
vor descurca ei în absenţa unei soţii iubitoare şi a unei mame ştiutoare?
Vor fi pierduţi fără ea. Nu se supraaprecia câtuşi de puţin, acesta era
purul adevăr. Thomas avea nevoie de ea ca de apă. Samuel şi Marie aveau
prieteni care îşi pierduseră taţii în război, dar nu şi mamele.
Reuşise să alunece de pe cal fără să-şi piardă cunoştinţa. Armăsarul
aştepta răbdător, la douăzeci de metri depărtare. Nu era sigură dacă ar fi
dorit ca el să plece şi să găsească ajutoare, ori să rămână acolo pentru cazul
când ea ar fi trebuit să se îndepărteze, deşi nu-şi imagina cum s-ar petrece
una ori alta.
A amorţit, scufundându-se în ceva aducând a somn. Lucru destul de bizar,
era convinsă că încă dormea în Franţa, sub un adăpost improvizat, alături de
Thomas. Pesemne totul se petrecea în vis. Şi acolo îi sângerau piciorul şi
coastele?
Erau multe lucruri pe care nu le înţelegea.
Orele păreau să se târască. Aici nu erau greieri. Niciun sunet cu care se
obişnuise în pădure. Sunetul deşertului era liniştea. Se făcuse frig, dar îi
prindea bine, nu o lăsa să-şi piardă cunoştinţa. Trebuia să se concentreze ca
să evite tremuratul, care îi trimitea valuri de durere pe tot spatele. Poate
avea febră, fiindcă nu-şi amintea să mai fi fost vreodată atât de…
Să fi fost lumina? Rachelle a privit fix spre orizontul care devenea
cenuşiu.

678
 Deja! Se apropiau zorile. Reuşise. Cuprinsă de o speranţă nebunească, şi-a
mişcat braţul, dorind să se ridice. Prin pântec a străfulgerat-o o durere
atroce.
A închis ochii şi s-a crispat. Îi înţepenea tot corpul. Nu se putea ridica în
picioare, cu atât mai puţin să încalece. Iar după ce soarele va încheia salutul
de bun venit în lumea celor vii, o va arde ucigător. Speranţa s-a năruit în
golul stomacului precum o greutate de plumb.
Inima continua să-i bată chinuit, ceva mai rar acum. Ceea ce percepea
abia dacă semăna cu bătăile unei inimi. Parcă era un cal mergând prin nisip.
Scotea mai curând un susur, nu un sunet de inimă sănătoasă. Vreme de o
clipă, s-a imaginat călare, înaintând chinuitor de încet prin deşert. Însemna
că avea halucinaţii.
A întredeschis ochii. A văzut calul. Trop, trop, şşt, şşt. Venea drept spre ea,
ca şi cum ar fi fost real şi ar fi fost mijlocul salvării ei.
Rachelle, acesta e un cal adevărat.
Acum şi-a auzit inima, care îi tresălta în piept. Acolo, la nici douăzeci de
metri, se afla un cal de culoare deschisă. Călăreţul tocmai îşi trecea un picior
peste şa, pregătindu-se să coboare.
Dar acela era un locuitor al deşertului!
A tresărit. Durerea i-a umplut ochii de punctişoare negre, dar a rezistat
fără să leşine.
― Ce… e?
― Stai aşa, i-a zis bărbatul. Nu te mişca! Bărbatul, da, era un bărbat… se
grăbea să se apropie de ea. Thomas?
Vederea i s-a limpezit şi l-a văzut într-un târziu. Era Justin din Sud.
Puterile au lăsat-o şi s-a prăbuşit înapoi pe pământ. Lacrimi i-au înecat
ochii, dar nu din cauza durerii.
Justin a alergat ultimii câţiva paşi şi a îngenuncheat alături de ea. I-a atins
delicat fruntea cu degetele.
― Calmează-te. Respiră adânc. Îmi pare rău, draga mea. Am venit să te
caut imediat ce am auzit ce a făcut patrula, dar am mers toată noaptea pe
urmele tale prin canioane. Eşti o mare luptătoare, nici nu încape vreo
îndoială.
Nu a ştiut ce să-i spună. Nu era sigură că ar fi fost în stare să vorbească
inteligibil. ÎI avea în faţă pe Justin. Nu-şi dădea seama ce să gândească în
acea situaţie. Lacrimile îi curgeau pe obraji, făcând-o să vadă ca prin ceaţă.
― Sst, gata, Rachelle. Te asigur că totul va fi bine.
679
 O cunoştea de când fusese sub comanda lui Thomas. A atins beţele
săgeţilor, unul câte unul, ca şi cum ar fi verificat să vadă dacă erau cumva
prea adânc înfipte pentru a fi smulse.
― Mor, a bolborosit ea.
― Nu, n-o să te las să mori. Dar trebuie să te întorci, a spus şi a aruncat o
privire peste umăr. Ai apă de rezervă?
Ea şi-a privit pielea de pe braţ. Cenuşie. Pesemne că el nu avea apă de
rezervă, altfel i-ar fi oferit.
― Puţină.
― Dar unde ţi-e calul?
Ea s-a uitat dincolo de el. Armăsarul ei dispăruse?
Dintr-odată, i s-a părut că îndura prea multe. Nu avea nicio şansă. Chiar şi
acum, după ce fusese descoperită, şi-a dat seama că nu va supravieţui
rănilor căpătate. Iar lacul era prea departe. Clipă după clipă, viaţa i se
scurgea din trup.
A închis ochii şi a abandonat orice stăpânire de sine. Suspinele au început
să-i cutremure corpul. Nu tristeţe faţă de sine, ci părere de rău pentru copii
şi Thomas.
― De ce plângi?
Ea s-a smiorcăit şi apoi şi-a înghiţit nodul din gât. Va muri cu capul sus,
nu bocind ca un bebeluş.
― Ascultă-mă, copila mea. Nu te las să mori azi.
Încerca să o consoleze, dar ea zăcea la pământ cu săgeţile ieşind din
rănile deja infectate, abia agăţându-se de viaţă. Cuvintele lui răsunau în gol.
Îşi închipuia că era o copilă care-şi pune speranţe în baza unor cuvinte
goale?
― Nu mă minţi.
― Nu, nici n-aş îndrăzni.
― Nu mă minţi! A strigat ea. Sunt pe moarte. Şi asta din vina ta. Am venit
aici din cauza obsesiei tale faţă de această pace imposibilă!
Cuvintele i-au venit într-un tumult, care a lăsat-o fără suflare. Justin nu
merita să i se arunce asemenea vorbe, iar furia ei era îndreptată mai mult
împotriva propriei stări decât a lui, dar nu s-a mai sinchisit. Bărbatul acesta
îi învinsese soţul la cercetare. Şi, măcar în parte, ea murea din cauza aceasta!
Justin s-a ridicat. Apoi a făcut câţiva paşi înapoi. A privit-o cu ochi mari şi
rotunzi. ÎI jignise şi îl luase prin surprindere. Dar Rachelle era prea apăsată

680
de durere şi groază din cauza stării disperate, astfel că nu se mai ostenise să-
şi măsoare cuvintele. Şi-a întors capul să nu-l mai vadă şi a plâns.
A rămas astfel multă vreme, fără să-şi dea seama ce făcea el. A trecut un
minut. Două. A bănuit că plecase. Gândul a îngrozit-o.
A răsucit capul şi l-a căutat din ochi.
Dispăruse!
Dar ce se întâmpla? În locul lui apăruse altcineva. Un băieţel, care se
plimba de colo, colo, prin faţa unui bolovan mare, aflat la vreo douăzeci de
paşi. Plângea. Braţele îi atârnau moale pe lângă trup şi era gol, cu excepţia
unei pânze legate în jurul şalelor.
Samuel? Nu, nu era el. Boala îi luase minţile. Băiatul plângea, incapabil să
se stăpânească. Mila a făcut-o să simtă o înţepătură în piept. A înţeles însă că
trebuie să fi fost rodul imaginaţiei ei. Cu toate acestea, părea foarte real.
Ţipetele lui sunau groaznic de reale.
Băiatul!
Acesta era băiatul!
A închis ochii, apoi i-a deschis. Cerul cenuşiu era neclar, iar ea a clipit de
câteva ori ca să-şi alunge ceaţa de pe ochi. Băiatul dispăruse.
Justin stătea la nici trei metri depărtare, cu spatele spre ea, ţinându-şi
palmele în şolduri şi capul plecat. Să fi fost şi aceea o halucinaţie? A clipit din
nou. Nu, era chiar el. Dar ceea ce a văzut a tulburat-o până în străfundurile
fiinţei. Prin minte i s-a derulat imaginea lui Justin luând-o în braţe pe fetiţa
aceea, în Valea Tuhan.
Războinicul a ridicat capul şi s-a uitat spre peretele stâncos. Acesta era
bărbatul care îl învinsese pe Thomas în luptă. Care părea să-şi impună
voinţa împotriva oricărui adversar. Nici nu era de mirare că femeile, copiii şi
luptătorii din Pădurea de Sud erau atât de răpiţi de Justin. Reprezenta o
adevărată enigmă.
Şi ridicase glasul la el. Dar de ce nu o ajuta?
― Îmi pare rău, a spus ea. Dar o să mor aici. Sper că eşti în stare să înţelegi
o muribundă.
― Nu vei muri, i-a zis el cu glas scăzut. Mai ai mult de călărit până să mori.
Mai auzise aceste vorbe. Dar unde? Justin s-a întors cu faţa spre ea.
― Crezi că doar câteva săgeţi şi puţină carne sfâşiată înseamnă moartea?
O să-ţi iau durerea cu mâna, Rachelle, dar ceea ce mă îngrijorează este inima
ta.

681
 ― Cum îmi poţi lua durerea? Pielea mi s-a făcut cenuşie, şi încă am înfipte
săgeţile în corp. Eu mor, iar tu te mulţumeşti să stai acolo!
― Eşti la fel de încăpăţânată ca Thomas. Poate mai rău. Iar memoria nu te
ajută nici cât pe el.
Vorbea absurdităţi. A simţit o săgetătură de durere care a făcut-o să se
schimonosească.
― Rachelle, te rog să mă asculţi cu multă luare aminte.
A lăsat un genunchi în pământ şi i-a luat mâna între degete. Nu a făcut
niciun gest să o ajute sau să-i oblojească rănile. Ştia la fel de bine ca şi ea că
niciunul dintre ei nu putea face nimic.
― Am încheiat o pace între locuitorii deşertului şi pădureni. Qurong va
merge cu Johan şi cu mine până în sat, unde le vom prezenta condiţiile de
pace.
Consiliul nu avea să accepte nicicând, oare nu ştia?
― Thomas va rămâne în tabăra armatei Hoardei drept garanţie privind
libera noastră trecere. Mikil este alături de Qurong, să asigure siguranţa lui
Thomas. După ce Consiliul va înţelege că o a doua armată, de două ori mai
mare decât cea din răsărit, şi-a stabilit tabăra de cealaltă parte a pădurii, vor
fi de acord să încheie pacea. Ceea ce va urma va fi pentru băiat. Înţelegi?
Pentru promisiunea făcută de băiat.
― Thomas a rămas cu Hoarda? ÎI vor omorî!
― Mikil îi va avea în schimb pe Qurong şi Johan. Trebuie să se întâmple
astfel. Indiferent ce se va petrece, nu uita asta. Indiferent cât de îngrozitor ar
fi sau cu ce preţ.
A tăcut o clipă. Apoi şi-a lăsat cealaltă mână pe capul ei, s-a aplecat şi a
sărutat-o pe frunte.
― Când va sosi clipa, să-ţi aduci aminte de cuvintele mele şi să mă urmezi.
Va exista o cale mai bună. Să mori cu mine. Asta îţi va aduce viaţă.
Rachelle a strâns din pleoape. Îi venea să urle. Îşi simţea inima gata să-i
sară din piept, şi nu înţelegea nimic. Nici vorbele lui, nici propriile trăiri.
― Nu vreau să mor.
― Găseşte-l pe Thomas. Moartea ta îl va salva pe el.
― Nu se poate să mor, a strigat ea.
― Sunt aşteptat, a spus Justin, ridicându-se. Trebuie să plec.
A păşit spre cal şi a sărit în şa. Armăsarul a pufnit şi a bătut în pământ cu
copita. Însemna că o părăsea?
― Nu înţeleg, a ţipat. Nu mă lăsa singură.
682
 ― Nu te-am părăsit. N-am făcut-o niciodată, a rostit, iar ochii lui au sticlit
de furie, apoi s-au umplut de lacrimi. Vom fi curând împreună, şi atunci vei
înţelege.
A dat pinteni calului şi acesta a pornit în galop prin canion. Rachelle era
prea stupefiată ca să mai vorbească. Deci o părăsea?
― Să mă ţii minte, Rachelle! Să nu uiţi apa mea.
― Justin! A răcnit ea.
― Să nu uiţi de mine!
De această dată, vocea lui a răsunat îndelung, cu ecou, îndepărtându-se
prin canion. Ecoul ultimului cuvânt rostit de el a părut să se transforme într-
un hohot de râs. Un râs de copil.
Un chicotit. Ca de băiat, care bolborosea ca apa unui pârâu.
Rachelle şi-a tras sufletul. Mai auzise acel sunet!
Hohotul a crescut brusc în intensitate, ca şi cum ar fi făcut cale întoarsă la
capătul canionului şi hotărâse să se năpustească spre ea. Tot mai tare, până
când a părut că o înghite cu totul.
Ceva nevăzut a izbit-o cu forţă. A icnit. Corpul i-a sărit de la pământ şi
apoi s-a arcuit. S-a cutremurat în aer vreme de câteva secunde, după care s-a
prăbuşit înapoi pe nisip.
Sunetul chicotelii a fost supt înapoi în canion, lăsând doar tăcere în urma
lui.
Rachelle a aspirat o gură de aer şi a tremurat. Dar nu de frică. Nici de
durere. Din cauza unei puteri ciudate care îi stăruia în oase.
Lumea ei s-a stins pentru un moment.
Apoi, însoţită de o explozie, a revenit. Ce… ce se petrecuse?
Pe de o parte, Monique dispăruse. Probabil se trezise.
Rachelle a tresărit. Nu avea nicio durere. Stupefiată, s-a uitat la coastele
ei. În locul din care ieşea coada săgeţii în urmă cu câteva momente, acum
avea în tunică doar o gaură sângerie. Şi-a dat deoparte îmbrăcămintea şi s-a
examinat. Sânge, însă doar atât. Nu mai avea nicio rană.
Iar pielea ei îşi pierduse paloarea pământie.
S-a ridicat în picioare şi, agitată, a verificat toate locurile mânjite de
sânge. Nu mai avea nicio rană. De fapt, se simţea la fel de proaspătă şi
întreagă de parcă ar fi dormit toată noaptea într-o pace deplină. A ridicat
capul şi a privit spre pereţii canionului. Să nu mă uiţi.

683
 Şi-a simţit ţeasta învăluită de un val de gheaţă. Acelea erau cuvintele pe
care băiatul i le adresase cu multă vreme în urmă, după care fugise pe mal şi
dispăruse în lac. Să nu mă uiţi, Rachelle, aşa spusese.
Mai ai mult de călărit.
A rămas fără suflu. El era! Justin era băiatul! Doar că acum nu era miel sau
leu, sau băiat. Era un războinic, iar numele lui era Justin! Cum de nu-şi
dăduse seama?
― Justin!
Strigătul ei a sunat ca un scârţâit. A luat-o la fugă. A gonit peste nisipuri,
disperată să-l ajungă din urmă.
― Justin!
De data aceasta, strigătul ei a răsunat în susul canionului. Dar el
dispăruse. Justin era băiatul, iar băiatul era Elyon. O atinsese. O sărutase pe
frunte! Dacă ar fi ştiut…
A gemut, dincolo de orice durere îngrozitoare care îi umpluse gâtlejul.
― Elyonnnn!
A căzut în genunchi. Suspinele îi cutremurau trupul. Panică. Valuri de
căldură care i-au împurpurat faţa. Dar nu putea face nimic. El se aflase la un
pas depărtare de ea, iar ea nu căzuse în genunchi să-i sărute picioarele. Nu
se agăţase disperată de mâna lui.
Răcnise la el!
S-a prins de cap şi a ţipat îndelung, urlete mute care au făcut-o să piardă
cu totul noţiunea timpului. Apoi, treptat, a început să-şi revină în fire.
Băiatul se întorsese la ei. Trăgându-şi nasul, s-a chinuit să se ridice în
picioare. Zorile luminaseră cerul.
Creatorul lor revenise la ei şi avea să încheie pacea cu Hoarda. Aceea era
ziua mântuirii!
Găseşte-l pe Thomas, îi spusese Justin.
S-a răsucit şi a rămas cu faţa spre dune. Văzuse tabăra aflată spre răsărit.
Thomas era ţinut zălog acolo. Chiar şi pe jos, ajungea în câteva ore.
Şi-a ridicat tunica şi a pornit în goană prin deşert, gândindu-se în treacăt
la celelalte cuvinte ale lui. Moartea ta îl va salva pe el, aşa vorbise Justin. Dar
nu avea niciun înţeles.
Trăia. Elyon o vindecase.

684
 23

Thomas a contemplat orizontul spre răsărit, unde soarele tocmai se ridica

deasupra dunelor. Stephen, locotenentul care răspundea de gărzile de
perimetru, stătea alături, ţinându-i calul de frâu. În spatele lor, trei sute de
luptători din Garda Pădurii aşteptau la lizieră. În faţa lor, oamenii din
contingentul Hoardei aşteptau pe cai să facă schimbul, aşa cum se convenise.
Johan, Qurong, Justin. Iar înapoia acestora, o mie de războinici scabioşi.
Urmau să asiste la o acţiune istorică în deşert. Era ciudat când se gândea
că în exact acele momente el nu făcea nimic spectaculos în cealaltă realitate,
ci dormea liniştit, undeva în Franţa, alături de Monique, la adăpostul unui
bolovan şi visa.
― Domnule, nu-mi place deloc ce se petrece, a spus locotenentul. Ai de
gând să-i laşi să te ducă de aici în fiare?
― Nu tocmai, Stephen. Atâta vreme cât îi aveţi pe Qurong şi Martyn, eu
sunt în siguranţă.
Thomas şi Mikil analizaseră vreme de trei ore toate variantele posibile,
după care ea plecase să pregătească Garda şi consiliul pentru sosirea lui
Qurong şi Martyn, aşa cum se convenise. Doar Mikil, Thomas, Consiliul şi
Johan ştiau ce se va întâmpla în realitate.
Petrecuse o noapte liniştită şi aşteptase cu calm sosirea zorilor. Nu
dormise nicio clipă. În ciuda tonului stăpânit pe care îl folosise când
discutase cu Stephen, acum era agitat.
― Ei au o mie de războinici, iar tu nu ai niciunul, a zis locotenentul.
― Cu alte cuvinte, spui că tu şi oamenii tăi nu puteţi să le veniţi de hac la o
mie de scabioşi în pădure, unde aceştia se vor simţi rătăciţi?
― Nu, deloc. Doar că mi se pare disproporţionat.
― Sunt dispus să riscăm. Nu uita, asta e o misiune de pace. Dacă nu
primiţi alt ordin de la mine sau Mikil, nu le faceţi niciun rău.
― Aşadar, Justin şi-a respectat promisiunea. Mijloceşte pacea şi v-aţi
înţeles.
― Da, mijloceşte pacea şi, pentru moment, sunt de acord.
― Consiliul nu va accepta.
― Ba da. Vei vedea că acceptă.
A plecat din apropierea locotenentului său şi s-a îndreptat către
contingentul care aştepta. Desigur, adevărul era că în loc să mijlocească
685
pacea în faţa membrilor Consiliului, Johan îl va acuza pe Qurong că unelteşte
o trădare împreună cu Justin. El va spune celor strânşi acolo că învinuiţii
plănuiau să atace pădurea imediat ce Garda ar fi acceptat pacea. La rândul
ei, Mikil va interveni şi va declara sub cuvânt de onoare că Thomas de
Hunter îi dădea dreptate. Qurong va fi apoi condamnat şi executat, iar soarta
lui Justin va fi hotărâtă de Johan, noul conducător al Hoardei.
Acela era planul. Thomas şi Mikil analizaseră totul de nenumărate ori şi
căzuseră de acord că va reuşi, în acest fel, pădurea ar fi fost scutită de o
bătălie îngrozitoare. Lucru la fel de important, nu conspirau cu Hoarda, ceea
ce ar fi însemnat trădare. Nu, acum conspirau împotriva căpeteniei acesteia,
Qurong, slujindu-se de Johan – un scabios, bineînţeles, dar totuşi Johan.
Suficiente precauţii ca să primească aprobarea consiliului.
Pietrişul a scârţâit sub tălpile lui. Era singurul care, lipsit de orice armă,
nu mergea călare. Părea gol puşcă.
A ajuns la mijlocul distanţei dintre cele două mici armate când Justin a
descălecat brusc şi a pornit pe jos să-l întâmpine. Nu se stabilise şi acest
lucru, dar Johan şi Qurong nu s-au opus, nici Thomas.
Au ajuns unul în dreptul celuilalt.
― Bună dimineaţa, frate, a rostit războinicul şi a plecat capul.
― Bună dimineaţa, i-a răspuns Thomas, făcând acelaşi gest.
Vreme de un moment, au rămas privindu-se.
― Aşadar, până la urmă am ajuns şi aici.
― Cred că da. Asta e ceea ce vrei, da? Pace?
― Le-am spus că vei veni.
Dezvăluirea l-a prins nepregătit.
― Nu prea înţeleg.
― Am ştiut când te-am privit în ochi cu ocazia provocării. Nu pricepi ce se
petrece, dar vrei pace. Mereu ai vrut. Iar aceasta e singura cale prin care să
se obţină pacea.
― De unde ai ştiut că voi veni?
― Tu m-ai învăţat să-mi apreciez duşmanii cum se cuvine. Să zicem că a
fost vorba de noroc şi intuiţie, a zis el şi în ochi i-a apărut o sclipire. Johan a
refuzat să creadă că te vei oferi drept garanţie a siguranţei lui Qurong, dar
ieri, când te-am văzut venind împreună cu Mikil, mi-am dat seama că am
câştigat.

686
 Justin îi spusese lui Johan că avea să propună un schimb? Johan ştiuse?
Generalul a surâs la această sugestie probabil din cauza preciziei cu care
Justin făcuse predicţia.
Însă Justin nu putea cunoaşte întregul adevăr.
Thomas a simţit o uşoară remuşcare pentru că îl oferise pe acel om în
schimbul morţii lui Qurong. Era totuşi singura cale.
― Înseamnă că eşti un tactician mai bun decât mine, a răspuns Thomas,
aruncând o privire spre scabioşi. Dacă ştii atât de multe lucruri, lămureşte-
mă: mă voi simţi în siguranţă în cătuşele lor?
Justin a ezitat.
― După părerea mea, vei fi mai în siguranţă în cătuşele lor decât mă voi
simţi eu în mâinile propriului meu Consiliu.
A întins mâna. Thomas i-a luat-o, iar Justin s-a aplecat să-i sărute
degetele.
― Fii curajos. Aproape că am ajuns acasă. Ne vedem în lac.
Apoi Justin s-a răsucit şi a mers înapoi spre linia lui.
Mirat de ultimul schimb de cuvinte, Thomas a şovăit. Dar zarurile
fuseseră aruncate. S-a îndreptat spre bolovanul asupra căruia se
înţeleseseră şi s-a urcat pe el. Justin a încălecat şi a pornit înainte în fruntea
contingentului Hoardei. Imediat ce Qurong a ajuns la o distanţă la care putea
fi ucis de Garda Pădurii, vreo zece scabioşi s-au repezit la Thomas şi i-au
prins cătuşe la mâini.
Armata Hoardei a dispărut printre copaci, iar Thomas a fost condus pe un
cal, încătuşat fără putinţă de scăpare.

687
 24

Pe deplin trează, Monique s-a ridicat brusc în capul oaselor. A dat cu faţa
de câteva rămurele. Se afla în pădure? A, da, fusese rănită de locuitorii
deşertului, apoi Justin o vindecase!
Ba nu. Se găsea în Franţa. Dormise alături de Thomas. Totul se petrecuse
în vis.
Un vis! A închis gura şi a înghiţit în sec, însă gâtul îi era uscat şi lipicios.
Lângă ea, Thomas dormea dus, iar pieptul i se ridica şi cobora ritmic. Mâna
ei era prinsă între degetele lui. S-a eliberat şi apoi s-a şters de sudoarea
apărută pe faţă.
Visase că era Rachelle, dar ştia că era vorba de mai mult, deoarece aflase
că Rachelle visase că era Monique.
S-a uitat dincolo de frunzele care alcătuiau adăpostul improvizat,
derutată total de această schimbare în modul în care percepea realitatea.
Împărtăşise viaţa Rachellei.
A simţit o arsură în vezică. Oare asta să o fi trezit ori trauma provocată de
vis? În orice caz, trebuia să se uşureze. La întoarcere, îl va trezi pe Thomas şi
îi va povesti ce se întâmplase.
S-a strecurat afară din adăpost cât de discret a putut şi s-a ridicat în
picioare. Abia după aceea a simţit punctele umede de pe picior. S-a uitat în
jos şi a observat că îmbrăcămintea îi era udă.
Sânge! Fără să vrea, a scos un mic ţipăt de uimire.
Săgeţile! A atins locurile, apoi le-a apăsat încet. Nu a simţit nicio durere,
nu existau răni. Petele întunecate se lăbărţau acolo unde săgeţile îi
pătrunseseră în corp. Sângerarea nu fusese prea abundentă, pentru că
săgeţile împiedicaseră sângele să se scurgă din răni.
Şi-a simţit trupul copleşit de tremurături. Chiar se întâmplase. Nu
înţelegea nicidecum. A înghiţit în sec şi, cu genunchii nesiguri, s-a îndreptat
spre copacii de dincolo de marginea carierei de piatră.

Luna coborâse dincolo de linia orizontului când Carlos s-a oprit în

apropierea luminişului şi a analizat situaţia. Printre copaci, la trei sute de
metri în josul văii, se întrezărea în întuneric clădirea unei ferme. Se găsea
cam la jumătatea distanţei dintre Melun şi Paris, îndreptându-se spre vest,
înspre capitală. Era miezul nopţii.
688
 Potrivit informaţiilor furnizate de micuţul ecran din palmă, Thomas şi
Monique se aflau la aproximativ o sută de metri de el, spre sud-vest. A
studiat luminişul din faţă, atent să nu se expună ieşind dincolo de liziera
pădurii.
Cariera. Da, bineînţeles, un loc firesc, în care s-ar fi oprit oricine. La
şaptezeci de metri în faţă, puţin spre stânga. Erau acolo. Doar dacă nu cumva
Monique descoperise dispozitivul de transmisie şi îl aruncase.
Carlos a vârât receptorul în buzunar şi a ocolit perimetrul luminişului,
îndreptându-se spre carieră.
A auzit un foşnet şi a îngheţat lângă un pin mare. Vreun iepure?
Cariera era drept în faţă, o adâncitură în pământ care fusese năpădită de
iarbă îndărătnică, crescută în smocuri.
Şi-a scos pistolul şi a vârât încărcătorul. Acum îi părea rău că uitase să-şi
ia şi amortizorul – împuşcătura putea fi auzită de cei care locuiau la fermă,
deşi pereţii carierei ar fi absorbit şi atenuat zgomotul.
A ocolit copacul, s-a ghemuit şi a păşit spre marginea adânciturii. Lovit de
bocancii lui, pietrişul se dispersa, făcând zgomot, aşa că s-a oprit. A aşteptat
până ce orice sunet s-a stins, apoi a continuat să înainteze.
În momentul când a văzut crengile rezemate de bolovan, şi-a dat seama
că îi găsise. De această dată lucrurile se vor desfăşura altfel. Va ucide sau va
fi ucis, dar era sigur că va fi prima variantă.

Monique stătea în preajma unui buştean, la circa zece metri în interiorul

pădurii, dar mintea ei se afla în altă pădure, dar şi în cu totul altă lume.
Ca să-şi limpezească gândurile, a închis ochii şi a strâns din dinţi.
Realitatea, Monique. Înapoi la realitate.
Dar tocmai aceasta era problema – cealaltă era realitatea. Mirosurile,
amintirile, priveliştile, simţămintele din inimă. Totul!
Şi-a scos complet pantalonii bleu şi i-a agăţat de o creangă uscată care
ţâşnea în sus din trunchiul prăbuşit. În lumina stelelor nu vedea mai nimic,
şi nu voia ca singurele ei obiecte de îmbrăcăminte să se murdărească sau, şi
mai rău, să ia vreo insectă nesuferită.
Era în picioare alături de buştean, rămasă doar cu pantofii sport înnoroiţi,
şi cu bluza de bumbac, care atârna larg peste lenjerie. Nu voise să-şi scoată
şi pantofii din picioare, mai ales de teama posibilelor insecte aflate pe sub
frunze.
La urechi i-a ajuns sunet de pietriş deranjat. A împietrit.
689
 Dar nu era nimic.

Le auzea respiraţia. Carlos s-a ghemuit la marginea carierei şi a mijit ochii

spre umbrele întunecate de sub crengile proptite de bolovan. În stânga,
bocancii lui Hunter. Se va furişa prin dreapta şi va trage două gloanţe în
capul bărbatului, după care va îndrepta arma spre femeie. Va acţiona
repede. Era mai bine să moară amândoi în somn.
Obţinuseră tot ce aveau nevoie de la Monique. Se putea ca Fortier şi
Svensson să pună la îndoială veridicitatea afirmaţiilor lui, dar ei nu vor ghici
motivul pentru care hotărâse să-i ucidă, în ciuda dorinţei lor de a-i păstra în
viaţă. Îl aleseseră datorită capacităţii lui de a lua asemenea decizii, şi îşi
dădeau seama că trebuiau să lase măsurile de securitate în seama lui. În
situaţia în care Carlos socotea că Hunter e necesar să dispară, atunci aşa
avea să se întâmple. Fără comentarii. Erau prea multe în joc să mai cârtească
împotriva judecăţii lui. Uciderea lor le oferea certitudinea că nu vor mai
părăsi Franţa.
Carlos s-a deplasat încet, ghemuindu-se ca să-şi micşoreze silueta
profilată pe fundalul pădurii. Grija lui de căpetenie în acele momente era să
nu stârnească o mică avalanşă de pietre. Acestea scoteau clinchete delicate
sub tălpile lui, dar nu îndeajuns să trezească un om obişnuit care doarme.
Însă Hunter nu era un om de rând. Dar era neînarmat şi se afla împreună
cu o femeie pe care neîndoielnic voia să o protejeze.
În momentul când solul a devenit plat, Carlos a pornit pe vârfurile
picioarelor. Patru paşi lungi, o pivotare rapidă. Porţiunea de beznă de sub
crengile de copac i-a apărut în faţă. S-a lăsat să cadă pe un genunchi, a întins
ţeava pistolului de nouă milimetri către capul celui pe care îl recunoscuse a
fi Thomas Hunter şi a apăsat pe trăgaci, în urechi i-a răsunat un tunet.
Corpul bărbatului a tresărit.
Dar al doilea corp lipsea din acel adăpost. Constatarea că femeia nu era
acolo l-a făcut să se oprească, deoarece voise să apese de două ori pe trăgaci.
Dacă nu era colo, atunci unde dispăruse?
A pipăit gâtul lui Hunter, căutând pulsul, şi nu a găsit niciun semn de
viaţă, după care a dat roată bolovanului de piatră, ţinând pistolul întins în
faţă. Nimic. S-a rotit în jurul altui bolovan, dar, la fiecare pas, speranţa de a o
descoperi s-a micşorat. Monique nu era acolo.
S-a dus în fugă spre locul unde zăcea Hunter şi a examinat pământul
alături de cadavru. Unele mici adâncituri în sol indicau prezenţa unei alte
690
persoane. Nici urmă, însă, de pantalonii pe care se afla dispozitivul de
depistare. A pipăit pentru ultima oară pulsul lui Hunter şi, perfect convins că
omul era cât se putea de mort, s-a ridicat şi a privit cercetător spre pădure.
Femeia se aflase aici cu mai puţin de cinci minute în urmă. A scos
receptorul şi l-a pornit din nou. I-au fost necesare doar câteva secunde până
să primească din nou semnal. Monique se afla în faţă, în pădure. Aproape.
Chiar foarte aproape.
A pornit în goană.

Mirosul neplăcut de sulf atârna la mică înălţime deasupra taberei

scabioşilor. Le trebuise o oră ca să ajungă în apropierea uriaşei armate, iar
soarele îl frigea deja pe spinare. Câte douăzeci de războinici călăreau de o
parte şi de alta, apropiindu-se de acelaşi loc unde, în urmă cu mai puţin de
douăzeci şi patru de ore în urmă, negociase trădarea cu Johan.
În seara precedentă, Thomas se îmbăiase folosind apa dintr-o ploscă, iar
acum i se îngăduise o ploscă suplimentară, care îi atârna de brâu. Nu va bea
din ea, dar se va îmbăia dacă întrunirea Consiliului îl reţinea acolo mai mult
de o zi. Justin urma să sosească spre seară. Consiliul va audia chestiunea, iar
schimbarea de situaţie avea să se încheie cu moartea lui Qurong. În cursul
dimineţii, Johan va fi predat în schimbul lui la marginea pădurii. Dar dacă ar
fi apărut vreo întârziere, avea nevoie de apă.
Între timp, era silit să-şi petreacă restul zilei şi nopţii în acea blestemată
de…
Ceva l-a izbit în cap.
A tresăltat şi s-a răsucit în şa. Nimic. Însă îi răsuna capul de parcă ar fi
primit o lovitură de baros. Durerea s-a răspândit în josul şirei spinării. A
început să vadă înceţoşat.
Şi-a dat seama că se petrecuse ceva rău în cealaltă realitate. Carlos îi
găsise. Iar el fusese împuşcat. În cap!
Brusc, lumea lui Thomas s-a înnegurat şi a început să se rotească. A simţit
cum cade de pe cal. A auzit cum corpul lui a căzut cu un bufnet surd la
pământ.
Ultimul lui gând a fost că nu greşise în presupunerea lui. Dacă murea într-
o realitate, pierea şi din cealaltă.
Apoi totul a devenit întunecat.

691
 Monique îşi ţinea cu degetele lenjeria intimă când noaptea neclintită a
explodat cu o bubuitură de neînchipuit.
A tresărit în mod instinctiv. Totul se produsese în spatele ei. O
împuşcătură în cariera de piatră. Având degetele încă prinse în lenjerie şi
inima bătând nebuneşte, s-a răsucit.
Copacii îi blocau vederea în mare parte, dar s-a uitat pe sub o creangă
care îi atârna deasupra capului şi, îngrozită, a văzut ce se întâmplase. O
siluetă întunecată stătea în apropierea adăpostului, după care a alergat pe
după bolovan cu un pistol în mână.
Carlos! Doar el putea fi! Îi urmărise. Şi tocmai îl ucisese pe…
Monique a dus mâna la gură şi abia a reuşit să-şi reprime ţipătul. Thomas!
A fost cât pe ce să alerge spre el, însă imediat şi-a dat seama că nu era
posibil – în niciun caz avându-l pe Carlos atât de aproape. Trăsese în
Thomas de la câţiva centimetri. Nimeni nu ar fi putut supravieţui dacă ar fi
fost împuşcat atât de aproape.
Monique a rămas ca îngheţată de groază. Cum era posibil ca viaţa lui să se
încheie astfel? Va mai reveni? Nu, îi spusese că visele lui nu-l mai
însănătoşeau! Ori acest lucru era ceva ce aflase din propriile ei vise? Erau
îngroziţi că ar putea fi ucis aici, deoarece aveau convingerea că însemna
moartea lui dincolo.
Carlos a ocolit în fugă bolovanul, s-a lăsat în genunchi şi a verificat pulsul
lui Thomas. A avut confirmarea. Thomas murise.
Monique s-a zbătut să alunge un val de greaţă provocată de panică.
Trebuia să se îndepărteze! Carlos o căutase deja în carieră… iar acum
presupunea că ea dispăruse printre copaci.
A fugit apoi, pe vârful picioarelor, prin pădure către ferma din depărtare.
Frunzele foşneau sub tălpile ei. Prea tare! S-a oprit din alergare, a întors
capul spre carieră şi l-a văzut pe Carlos încă aplecat deasupra adăpostului.
Nu o auzise.
Imediat după aceea, Monique s-a mişcat cu repeziciune, dar făcând tot
posibilul să evite zgomotul.
Pantalonii ei! Gata, nu mai avea timp să se întoarcă după ei.
Aproape că ocolise cariera când l-a văzut pe Carlos printre ramuri, gonind
spre porţiunea de pădure unde se aflase mai devreme. Oare o văzuse?
Aleargă! Aleargă Monique, prin carieră, traversează pajiştea care duce la
clădirea fermei!

692
 Ba nu, mai bine nu. De fapt, trebuia să procedeze invers. Să se oprească. S-
a strecurat înapoia unui copac şi a respirat adânc şi rar ca să-şi recapete
suflul. Noaptea era tăcută. Dinspre locul de unde venise nu se auzea foşnet
de frunze, nici pocnete de rămurele rupte sub tălpi. Ce făcea Carlos?
Aştepta?
A rămas nemişcată vreme de o oră, după părerea ei, deşi nu trecuseră
decât câteva minute. Lacrimile i-au împăienjenit ochii. Gândul că Thomas
zăcea acolo pe pământ, sângerând, aproape că o îndemna să ţipe, astfel că s-
a văzut silită să facă un efort supraomenesc să-şi stăpânească simţămintele.
Trebuia să supravieţuiască. Thomas îşi riscase viaţa ca să o aducă până
acolo. Iar ea deţinea informaţii de care lumea avea nevoie cu disperare.
A înaintat pe vârful picioarelor, alegându-şi drumul peste frunze cât mai
atent posibil. Şi-a amintit că văzuse acea fâşie de pădure sfârşindu-se cu o
fâneaţă în stânga. Iar aceasta ţinea până în apropierea casei.
A avut nevoie de un minut de mers grăbit ca să ajungă pe iarbă. S-a oprit
preţ de câteva secunde, nu a auzit niciun sunet în urmă, şi a pătruns pe
câmp. Carlos aştepta probabil în apropierea carierei, atent să o prindă la
întoarcere. După ce ieşise zece paşi din pădure, a trăit groaza de a fi expusă
în loc deschis. Dacă s-ar fi aflat în acea porţiune a pădurii, Carlos sigur ar fi
văzut-o. Însă nu mai putea da înapoi.
A început să alerge. Dacă bărbatul rămas în urmă ar fi observat-o, acum
nu mai avea altă soluţie.
Fiecare pas înainte o făcea conştientă de faptul că îl lăsa pe Thomas mort
în carieră. A încercat să gândească o modalitate de a-l recupera de acolo, de
a-l lua cu ea. Nu exista posibilitatea ca el să fi rămas în viaţă?
Ba nu, trebuia să găsească adăpost. Trebuia să supravieţuiască, iar apoi să
ajungă în Anglia.
Până în acel moment nu observase automobilul Peugeot de pe alee; era
parcat aproape de clădirea fermei, invizibil din dreptul carierei.
Oare va reuşi?
Da, sigur. Presupunând că proprietarul lăsase cheile în contact, va lua
maşina, urmând să-i dea explicaţii omului cu altă ocazie.
S-a apropiat cu fereală. A încercat portiera. Era deschisă. S-a strecurat şi a
căutat cheia cu înfrigurare. Sub parasolar. Pe scaunul din dreapta. În
suportul de pahar. În torpedo.
Era însă în contact. S-a răsucit şi a privit prin lunetă, încă nu o urmărea
nimeni. Dar dacă pornea maşina…
693
 Monique a închis portiera încet, şi a auzit încuietoarea scoţând un clic
delicat. Nu a aprins luminile – nu îndrăznea să le folosească. Aleea era
cenuşie, astfel că o vedea, în ciuda faptului că luna nu apăruse pe cer. S-a
rugat în gând ca maşina să aibă toba în bună stare, a pornit motorul, a
introdus maneta în viteză, şi a rulat ţinându-şi răsuflarea, ca şi cum ar fi
dorit să contribuie astfel la tăcerea generală.
A cotit de două ori scurt, după care a ocolit un deal. Încă se afla prea
aproape de casă şi pădure ca să folosească farurile sau să accelereze. Carlos
putea auzi ori vedea chiar la acea distanţă. Îşi închipuia că în acele momente
traversa fâneaţa în goană să o intercepteze.
În momentul când a pătruns între copaci, a mărit viteza, dar nu a
îndrăznit să aprindă farurile. Fără lumini, abia de vedea. Cale de un
kilometru, a condus cu zece kilometri pe oră. Apoi a parcurs la fel încă de
două ori pe atât. Nu era nimeni în urmă.
Însă nu era adevărat. Thomas rămăsese în urmă. Imaginea cadavrului său
îi domina mintea. Aşa cum sângera din rana de la cap. Mort.
Şi-a şters ochii ca să vadă drumul.
După cinci kilometri, a aprins farurile şi a apăsat pedala de acceleraţie
până la podea.

694
 25

Secretarul adjunct Merton Gains şi-a aranjat mai comod receptorul la

ureche, ca să-şi menajeze gâtul. Stătea în aşteptare de zece minute, deşi
primise asigurări că preşedintele îi va răspunde imediat la apel.
Imediat însemnase întotdeauna o scurtă aşteptare, dar zece minute?
Acesta era noul înţeles al cuvântului – apărut după ce se loviseră cu capul,
vreme de o săptămână, de zidul numit Germenul Raison.
Avusese mereu o teamă confuză că lucrurile aveau să se petreacă astfel.
Tocmai de aceea introdusese legea prin care se schimba modalitatea de
introducere a vaccinurilor folosite în Statele Unite. Sigur, nu avusese cum să
anticipeze o criză de asemenea proporţii şi atât de ucigătoare, dar pericolul
pândise mereu din umbră. Acum îi atacase cu virulenţă fără ca măcar să le
transmită un avertisment.
Văzuse simulările privind evoluţia Germenului Raison de cel puţin zece
ori. Se dezvolta lent, lovind apoi cumplit, destrămând celule într-o
modalitate nediscriminatorie şi sistematică. Sugera perfect disoluţia politică
pe care o va produce această criză, a gândit el.
În chiar acele momente, o sută de guverne ajunseseră pe punctul de a
rupe tăcerea pe care reuşiseră să o păstreze atâta vreme. Nenumăraţi
reporteri adulmecau şi începuseră să pună întrebări la care nimeni nu le
putea răspunde. Laboratoarele de genetică din întreaga lume lucrau fără
odihnă, iar miile de oameni de ştiinţă angrenaţi în descifrarea Germenului
Raison începuseră deja să murmure.
Şi lista nemulţumiţilor nu cuprindea personalul militar care participase la
dislocarea masivă de aparatură şi armament către porturile maritime din
est. Fuseseră instruiţi să păstreze pentru sine întrebările şi să-şi ţină gura
închisă. Dar, una peste alta, mai mult de zece mii de oameni aveau acum
legătură într-un fel sau altul cu Germenul Raison şi mai toţi bănuiau că noul
virus, care fusese descoperit exclusiv pe o insuliţă la sud de Java, nu fusese
izolat perfect, aşa cum se afirma răspicat.
Cu o zi în urmă primise un telefon de la Mike Orear de la CNN. Omul era
pornit foarte tare pe ei. Nu a spus cum a intrat în posesia informaţiilor, dar
ştia că nişte terorişti răspândiseră un virus oarecare, şi a ameninţat că va
prezenta ştirea în decurs de douăzeci şi patru de ore dacă preşedintele nu-i
va da o explicaţie convingătoare. Abia a reuşit să îl liniştească. Nu avea cum
695
să refuze orice comentariu, deoarece o respingere netă l-ar fi îndârjit şi mai
mult. Gains l-a ameninţat cu o listă nesfârşită de încălcări ale legilor privind
securitatea naţională, dar în cele din urmă a fost limpede că omul ştia deja
prea multe. Într-un târziu, Orear a fost de acord să mai amâne difuzarea
ştirii pe post până când Gains va discuta cu preşedintele.
Asta se întâmplase cu douăzeci şi patru de ore în urmă, iar preşedintele
se arătase uimitor de neconvins în legătură cu posibilitatea ca postul de
televiziune CNN să facă publică ştirea. După ce era anunţată, va fi preluată
pe larg, răspândindu-se în întreaga lume. Doar Dumnezeu putea şti care va fi
rezultatul.
Exista o singură modalitate de a tempera ştirea.
― Merton?
Vocea preşedintelui l-a luat pe Gains pe nepregătite.
― Alo, domnule preşedinte. Eu… Tocmai am încheiat discuţia cu cei din
Anglia, domnule.
― Îmi pare rău că te tratez atât de expeditiv, dar am întârziat şi am o
întâlnire cu cei de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii.
― Am înţeles, domnule. Iar eu am avut o discuţie cu Monique de Raison.
M-a sunat de la Dover acum douăzeci de mi…
― Trăieşte?
― Da, a evadat dintr-un loc necunoscut ei, din Franţa. A reuşit să
traverseze Canalul Mânecii.
― Iar Thomas?
― El a fost ucis în timpul evadării.
Din receptor s-a auzit doar zgomotul alb de linie.
― Eşti sigur?
― În legătură cu…?
― Cu Hunter! Eşti sigur că a murit?
― Monique părea foarte convinsă.
Până atunci, Gains nu-şi dăduse seama cât de mult se bazase preşedintele
pe Thomas, dar după ce a perceput mai limpede tonul, s-a simţit neaşteptat
de liniştit. Era uimitor că unele lucruri nu se schimbau nici măcar în
momente de criză.
― Şi are cu ea ce trebuie? A întrebat preşedintele.
― Aşa consideră. Cel puţin ştie cum să intervină.
― În regulă. Vreau să ajungă aici cât mai curând, îmbarcaţi-o pe cel mai
rapid avion pe care îl avem la Lakenheath. Folosiţi un F-16 – orice aparat
696
pentru a traversa Oceanul cât mai repede. Britanicii au cunoştinţă de acest
lucru?
― Aştept un apel de la ea.
― Apel? Nu mai avem timp de apeluri! Vreau să ajungă aici în patru ore, ai
înţeles? Şi să te asiguri că va beneficia de o protecţie deosebită. Trimite o
escortă aeriană. Trateaz-o ca pe un preşedinte. Clar?
― Am înţeles, domnule.

697
 26

După ce soarele urcase la jumătate pe cerul de răsărit, Rachelle a ajuns pe

coama unei dune de pe care vedea tabăra Hoardei.
Găseşte-l pe Thomas, aşa îi spusese Justin. Cuvintele o urmăriseră cât
umblase împleticit prin nisipuri. Indiferent cât de îngrozitor ar părea, parcă
aşa adăugase. Ce să fie atât de îngrozitor?
A coborât duna în fugă, îndreptându-se către tabăra Hoardei. De fapt,
spiritul ei plutea. Da, el se afla acolo, prizonierul lor virtual, şi, desigur,
primejdia pândea din fiecare dintre părţi – simţea asta aşa cum percepea
arsura soarelui pe spate.
Însă ea îl descoperise pe Elyon! Justin era băiatul, băga mâna în foc. El îi
schimbase culoarea pielii, din cenuşiu în roz, şi tot el îi lecuise rănile cu un
singur cuvânt. Elyon venise să-şi salveze poporul! Abia aştepta să-i spună
soţului ei.
Avea convingerea că Monique era legată de ea. Nu avea habar ce făcea ea
în acele momente. Spre deosebire de Thomas, care părea să fie conştient de
ambele lumi în acelaşi timp, legătura dintre ea şi Monique era, după toate
probabilităţile, sporadică, şi depindea de el.
Rachelle a început să zbiere când se afla la două sute de metri depărtare,
înainte să o vadă cineva. Indiferent ce s-ar fi întâmplat, nu risca să fie luată
drept duşman.
― Vreau să stau de vorbă cu Thomas de Hunter.
Probabil că a strigat de cel puţin zece ori până când primii soldaţi au
apărut pe perimetru. Apoi au venit mai bine de o sută, holbându-se la acea
privelişte ciudată. O femeie neînarmată care striga dinspre deşert, şi cerea
să vorbească cu conducătorul Gărzii Pădurii.
Gâfâind, Rachelle s-a oprit la douăzeci de metri de şirul de fiare
respingătoare.
― Am fost trimisă să discut cu Thomas de Hunter. Trebuie să stau de
vorbă cu el.
Au măsurat-o ca şi cum şi-ar fi pierdut minţile. De ce să fie de acord ca ea
să-l vadă? El reprezenta asigurarea lor.
― Ce treabă ai cu el? A întrebat-o unul dintre ei.
― Mă aflu aici pentru că stăpânul meu are nevoie de mine, i-a răspuns ea,
amintindu-şi ceea ce îi spusese Thomas despre felul în care vorbeau femeile
698
Hoardei despre bărbaţii lor. Câţiva dintre ei s-au arătat stupefiaţi de cererea
ei. Păţise ceva?
― Am venit să mă asigur că nu i se întâmplă nimic rău. M-a trimis
Consiliul nostru să constat dacă este teafăr.
Scabiosul care se socotea şef s-a strâmbat.
― Pleacă de aici, femeie! Spune-i comandantului că nu primim iscoade.
Rachelle s-a speriat.
― Înseamnă că Mikil îi va tăia gâtul lui Qurong! A strigat.
Asta i-a făcut să se tragă înapoi.
― Dacă mă trimiteţi înapoi, mă voi duce direct la ei să le spun că i-aţi
trădat, iar Qurong va muri. Dacă nu mă întorc nevătămată, se va întâmpla
acelaşi lucru. Prin urmare, să nu vă treacă prin minte să-mi faceţi vreun rău.
Căpetenia, un general, judecând după eşarfă, a cercetat-o un moment,
după care i-a ordonat:
― Aşteaptă aici.
S-a întors, s-a sfătuit cu alţi câţiva războinici, l-a trimis pe unul dintre ei
cu un mesaj, apoi a revenit.
― Urmează-mă.
Rachelle a pătruns în tabără înconjurată de o mică armată. Mirosul era
aproape de nesuportat, iar ochii celor care o măsurau au făcut-o să simtă
fiori reci. A încercat să respire superficial, dar asta a făcut-o doar să
ameţească. În cele din urmă, a început să respire adânc, silindu-şi mintea să
ignore acea duhoare.
Nu a observat nicio femeie. Fireşte, Hoarda nu le îngăduia să lupte.
Rachelle nu suporta să-i privească în ochi pe bărbaţi, dar a ţinut să se poarte
ca un războinic, de aceea a călcat apăsat, ţinându-şi trupul drept şi semeţ,
rugându-se în gând să fie îndrumată cât mai curând în vreun cort pentru a-l
întâlni pe Thomas.
Au condus-o spre un cort mare, aşezat chiar în mijlocul taberei. Dacă nu
se înşela, acela era cortul regal, unde soţul ei găsise Cărţile de Istorii.
O gardă a tras deoparte faldurile şi ea a pătruns înăuntru. Generalul care
a întâmpinat-o se numea Woref, dacă a înţeles ea bine cele spuse de
însoţitori. Ochii îi semănau cu ai unui şarpe, iar faţa lui arăta ca şi cum ar fi
fost gata să se destrame dacă ar fi făcut efortul de a zâmbi.
― Unde este Thomas?
― Nu i-am făcut nimic. Se cuvine să ştii asta. Singur şi-a făcut rănile.
― Ce răni? Duceţi-mă la el!
699
 El şi-a plecat capul şi a condus-o pe un hol. Liliacul cu forme de şarpe
căruia i se închinau apărea pretutindeni – în picturi decorative aflate pe
pereţi, în statui turnate, expuse la fiecare colţ. Teeleh. Elyon, apără-mă. Au
pătruns într-o încăpere spaţioasă, unde şase gărzi stăteau în poziţie de
drepţi.
O mulţime de fructe, vinuri şi brânzeturi erau aşezate pe o masă întinsă.
Însă unde…?
Pe o pernă mare, aşezată de-a lungul unuia dintre pereţi, zăcea trupul
cuiva. Capul era însângerat.
Thomas? Da, el era, Rachelle i-a recunoscut de îndată tunica. Era rănit!
S-a apropiat în goană de el, s-a lăsat în genunchi şi a privit îngrozită o
gaură rotundă, de mărimea unui deget, în cap. Sângele i se scursese în păr. Şi
era uscat.
― Thomas?
Însă el era mort. Mort! Şi, după cum arăta, părea să fi murit de ceva
vreme.
A simţit că se sufocă. Nu era posibil! Nu, imposibil să se fi întâmplat aşa
ceva! Justin o găsise şi o salvase, iar Samuel şi Marie erau tot copii, iar…
Ce anume ar fi putut provoca acel soi de rană? Nu era o armă de pe acea
lume.
I se întâmplase ceva în cealaltă realitate. Şi-a adus aminte că Monique
dormise alături de el la baza bolovanului. Probabil că îi găsise Carlos. Iar
acum el era mort. Dar ea rămăsese în viaţă.
Dureros, prin minte i-au trecut zeci de gânduri. A avut senzaţia că inima i
s-a oprit în loc. Iar scabioşii aflaţi în urma ei o ţintuiau cu privirile. S-a
răsucit.
― Afară! Ieşiţi! A răcnit ea, cu durerea împăienjenindu-i ochii. Plecaţi!
Generalul s-a încruntat, dar a lăsat-o singură cu cadavrul.
Rachelle s-a lăsat încet în genunchi, ştiind precis ce trebuia să facă. Elyon
îi spusese să-l găsească pe Thomas, nu cadavrul lui. Justin o lecuise pe ea,
întorcând-o aproape din moarte. Avea puterea fructelor în mâini, se zicea,
pentru că el era puterea fructelor.
Iar acum ea va folosi aceeaşi putere. Şi-a lăsat ambele mâini peste obrajii
lui. Lacrimile i-au căzut pe faţa lui.
― Trezeşte-te, Thomas, a şoptit ea. Te rog.
Însă el nu s-a trezit. Glasul ei a crescut, devenind un vaier slab.
― Te rog, te rog. Elyon, salvează-l. Trezeşte-l din morţi.
700
 Trezirea din moarte nu seamănă cu lecuirea.
― Ba da, este! A strigat ea. Trezeşte-te, Thomas! Trezeşte-te!
Cu toate acestea el a rămas neclintit. Gaura din frunte nu se închisese. Era
tot mort. L-a sărutat pe buzele reci şi a început să scâncească. Probabil că
Justin nu ştia de moartea lui. Ba nu, era imposibil.
― Trezeşte-te, a strigat ea din nou, plesnindu-l cu palma peste faţă.
Trezeşte-te!
Justin sigur ştia. El ştia totul. Ceilalţi nu aveau ştiinţă, nici măcar nu-şi
aduceau aminte…
Nu mă uita. Aminteşte-ţi de apa mea.
Apa lui. Cu gesturi disperate a prins plosca încă agăţată de centura lui. A
desprins-o din cataramă. A răsucit dopul.
Aproape fără să se gândească, i-a stropit faţa. Lichidul limpede s-a scurs
pe buze, pătrunzând în ochi, umplând rana mică din frunte. A mai turnat.
― Te rog, te rog…
Brusc, Thomas a deschis gura.
Rachelle a scos un ţipăt şi a făcut un salt înapoi. Plosca i-a zburat din
mână.
Bărbatul a icnit. Rana i s-a închis, ca şi cum pielea i-ar fi fost din ceară
care se topise, acoperind golul. Nu mai văzuse aşa ceva de cincisprezece ani,
când îl alesese lecuindu-i rănile mortale căpătate în pădurea neagră.
Thomas a deschis ochii.
Rachelle a dus ambele palme la buze ca să-şi suprime ţipătul de bucurie.
Apoi l-a cuprins în braţele, îngropându-şi faţa în gâtul lui.
― Dă-te deoparte, fugi de pe mine…
Nu o recunoştea. I-a ridicat capul astfel ca el să-i vadă faţa.
― Thomas, sunt eu! A zis şi l-a sărutat pe buze. Eu. O să-ţi aminteşti
buzele mele dacă nu şi faţa mea.
― Cum… unde suntem? A întrebat el, ridicându-se cu greu.
― Stai liniştit, ceilalţi sunt afară, i-a şoptit ea. Ne aflăm în tabăra Hoardei.
A sărit în picioare. Încă avea sânge pe faţă, dar rana se închisese. Rachelle
nu-şi desprindea ochii de la fruntea lui.
― Erai mort. Dar apa lui Elyon te-a readus la viaţă.
― Apa lui vindecă din nou? Am… cum asta…?
― Nu cred că apa lui s-a schimbat. A folosit-o să te tămăduiască pe tine.
Thomas, Justin este băiatul.

701
 Şi-a dus mâna la păr, a pipăit sângele închegat şi s-a uitat la degetele
murdare.
― Am fost împuşcat. Dar nu am visat. Nu-mi aduc aminte de niciun vis.
A închis ochii şi s-a frecat la ceafă. Cum era să fii din nou în viaţă? Din
fericire, amintirile îi reveniseră.
― Ce vrei să spui? Justin este băiatul?
― Da, el este. Nu înţelegi? Existau toate indiciile. A venit…
― Nu poate fi Elyon. A crescut în Pădurea de Sud. A fost războinic sub
comanda mea.
Ajunseseră să vorbească în şoaptă, dar intens.
― Cine are dreptul să spună că nu e Elyon? L-am văzut…
― Nu! Imposibil. Îmi dau seama când văd…
― Thomas, încetează!
A privit-o lung, cu gura încă deschisă, pregătit să-şi exprime în continuare
neîncrederea. Apoi a închis brusc gura.
Rachelle i-a povestit ce se întâmplase în deşert. A relatat evenimentele
grăbit, în şoaptă, iar când a încheiat, el a rămas cu privirea la ea, având
chipul livid.
― Tocmai te-am salvat cu puterea lui. Cum îndrăzneşti să pui la îndoală
vorbele mele?
― Dar Elyon? Doar m-am luptat cu el.
― A venit să ne salveze de noi înşine, aşa cum a promis, când nu credeam
că nu ne poate fi mai rău de atât.
― Păi… a făcut Thomas, întorcându-şi faţa de la Rachelle. Vai, Doamne.
Iubite Elyon! L-am trădat!
― Toţi l-am trădat. Şi te-a învins foarte uşor.
― Ba nu, cu Johan!
L-a tras de braţ, făcându-l să se întoarcă.
― Cum adică?
― Am încheiat o înţelegere cu Johan, promiţându-i că îl pun comandant al
Hoardei.
― Şi…
― Şi el a insistat să-i trădeze pe Qurong şi Justin. Iar eu… eu am fost de
acord.
Aceste cuvinte nu aveau niciun înţeles pentru ea. Cum îl putea trăda
cineva pe Justin în acele momente?

702
 ― Dar după ce vor afla că Justin este de fapt Elyon, nu se va mai întâmpla
aşa ceva.
― Dar lucrurile sunt pornite deja! Urmează să ajungă în pădure spre
sfârşitul după-amiezii şi vor pune în aplicare trădarea. Mikil a informat
Consiliul. Johan vrea să-l ucidă pe Justin.
Brusc, Rachelle a înţeles. Qurong şi Johan au fost influenţaţi de Shataiki.
De Teeleh. Erau folosiţi ca instrumente împotriva lui Justin. Nu era vorba
doar de pădureni, ci de Justin!
― Trebuie să-i oprim!
Thomas s-a uitat în jur cu un aer agitat.
― Câţi oameni sunt afară?
Drept răspuns, perdeaua s-a tras deoparte, iar Woref a păşit în cameră.
Văzându-l stând în picioare, în ochi i-au apărut fulgere. Soţul ei s-a îndreptat
spre general.
― Care dintre oamenii voştri a încercat să mă ucidă? A întrebat el.
― Niciunul.
S-a mişcat cu iuţeală. S-a repezit la sabia scabiosului, a smuls-o din teacă
şi a alergat până la peretele îndepărtat.
― Grăbeşte-te!
A ridicat sabia deasupra capului şi apoi a lovit, tăind peretele de sus până
jos şi lăsând lumina zilei să pătrundă. A lărgit tăietura şi a înălţat sabia ca să
îl oprească pe general.
― Dacă vii după noi, vei muri, a spus el, după care a păşit prin
despicătură, ajungând în spaţiul liber dintre corturi.
Porniseră deja prin tabără când, stupefiat, generalul a dat alarma.
― Caii! A strigat Thomas, făcând semn către câteva animale care stăteau
legate de o latură a cortului.
Au urcat fiecare pe unul. Apoi au pornit în galop spre marginea taberei,
ferindu-se cu iscusinţă de războinicii scabioşi care fuseseră luaţi prin
surprindere de goana celor doi.
Niciunul nu a încercat să îi oprească – fireşte, probabil primiseră ordin
strict să nu se atingă de el. Doar generalul şi pesemne oamenii lui ştiau ce se
petrecea cu adevărat. Oricum nu ar fi avut nicio importanţă. Caii goneau mai
repede decât ar fi putut fi transmis ordinul.
Au galopat din tabăra Hoardei drept spre pădurea din depărtare.
― Reuşim să ajungem? A întrebat Rachelle.
Cu chipul tras şi aplecat în faţă, el a continuat să călărească hotărât.
703
 ― Thomas!
― Nu ştiu! A răspuns el tăios, apoi a plesnit calul, cerându-i să-şi
folosească toată forţa de care era în stare. Hii!

Generalul de care scăpaseră a rămas cu privirea aţintită spre dunele care

duceau spre pădure. Woref, şef al informaţiilor militare, dispreţuia Garda
Pădurii probabil mai mult decât îl detesta pe Qurong.
Juca rolul unui general credincios, dar, în durerea lui, nu trecea nicio clipă
fără să-l blesteme pe tatăl femeii care avea să fie a lui într-o bună zi.
Conducătorul interzisese tuturor bărbaţilor să o ia în căsătorie pe fiica lui,
Chelise, înainte de cucerirea pădurilor. Aşa îi motiva pe generalii care
tânjeau după mâna ei. Dacă hotărârea ar fi fost lăsată în seama lui, Woref ar
fi pârjolit pădurile de multă vreme, apoi ar fi ucis femeile şi copiii care se
îmbăiau în lacuri şi s-ar fi ospătat din carnea lor pentru a sărbători victoria.
Însă Qurong părea mai doritor să cucerească şi să o ţină în sclavie decât să
ucidă.
― Pornim în urmărirea lor? L-a întrebat consilierul lui.
― Nu, i-a răspuns Woref.
Anticipaseră acea situaţie. Dacă întârzia patru ore sau mai mult, Thomas
ar fi ajuns prea târziu. Armata de vest va porni în marş. A aruncat o privire
spre soare.
― Pregăteşte oamenii să mărşăluiască pe întuneric. O să pătrundem în
pădure.
Spre sfârşitul săptămânii, fiica lui Qurong, Chelise, va fi a lui. Iar după
aceea se va strădui să-i ia şi locul.

704
 27

Aflată la fereastra cu geam fumuriu a camerei de hotel, Monique a

contemplat peisajul general al Washingtonului. Poporul american încă nu
aflase, acesta era primul şoc pe care îl trăise. Majoritatea oamenilor nici nu
aveau habar de existenţa Germenului Raison şi cu atât mai puţin că infectase
deja mai toată populaţia pământului.
Adjunctul secretarului de Stat al SUA, Merton Gains, vorbea la telefonul
mobil, mitraliind frazele, cu cineva pe nume Theresa Sumner, de la sediul
CPE din Atlanta. Plănuiau să stea de vorbă împreună cu Monique la
Washington, înainte de a o duce la un laborator a cărui adresă nu putea fi
făcută publică, şi care lucra deja la găsirea unui antidot pentru Germenul
Raison. Ea reuşise să doarmă doar o oră fără să viseze în cursul zborului
peste Atlantic, iar starea de oboseală începea să îi joace feste – ceea ce nu
era deloc bine, având în vedere sarcina care o aştepta.
Merton Gains a încheiat convorbirea şi a închis telefonul cu un pocnet.
― Sigur te simţi bine? A întrebat-o el încă o dată.
― Sunt obosită. În rest, mă simt bine. Doar dacă nu te referi la Germenul
Raison, desigur, caz în care voi muri laolaltă cu toţi ceilalţi.
― Nu la asta mă refeream.
S-a uitat peste umărul lui la un băiat care mergea pe o bicicletă albastră
pe trotuar, având un motor de jucărie. Mergea fără mâini, ţinând într-una o
cutie cu o băutură răcoritoare.
― Tot nu-mi vine a crede că nimeni nu ştie nimic.
― Ştirea va deveni publică foarte curând. Din fericire, vom avea şi o ştire
bună, care va mai îndulci vestea proastă.
― Vestea pe care trebuie să o dau eu, a precizat imediat Monique.
― Da, vestea ta.
― Atunci, să sperăm că probabilitatea este de partea noastră.
― Şi la cât apreciezi această probabilitate?
Ea a ridicat din umeri.
― Şaizeci la sută ar fi bine?
El s-a încruntat, apoi şi-a deschis telefonul mobil şi a efectuat un nou apel,
de această dată către cineva care lucra la un raport referitor la faptul că cei
din conducerea Rusiei nu se puneau de acord.

705
 Monique a închis ochii, îngăduind minţii ei să alunece spre Thomas.
Întrebase de el chiar în clipa când pusese piciorul pe pistă, însă Gains nu ştia
decât ceea ce îi spusese ea. Nu mai aflase nimic nou. Se presupunea că
murise.
La fel gândea şi ea. Apa nu mai lecuia aşa cum se întâmplase în camera de
hotel din Bangkok. Şi chiar dacă ar fi existat vreo modalitate de a se
însănătoşi în pădure, probabil că aici nu mai era valabil ceea ce se petrecuse
deja de trei ori.
Cu totul uimitor era că gândea în acest mod. Trăise în pielea lui Rachelle
mai puţin de o zi, şi asta doar în vis, însă experienţa se dovedise atât de reală
încât nu putea nega existenţa lumii lui Thomas. Îşi petrecuse ultimele zece
ore analizând acel fenomen ciudat şi, cu fiecare moment care trecea,
convingerea ei că Rachelle şi Justin existau căpăta tot mai multă consistenţă.
Iar asta însemna că el chiar se lecuise cu apa lui Elyon după ce fusese
împuşcat în patul de hotel din Bangkok. Atunci se aflase în apropierea apei,
care îl salvase imediat, pesemne înainte să moară cu adevărat. Când Carlos îl
împuşcase în cap după prima încercare de salvare, se aflase de fapt în lac,
astfel că însănătoşirea lui fusese instantanee. Probabil că nu murise în nicio
situaţie.
Acum, însă, murise cu adevărat. ÎI văzuse pe Carlos luându-i pulsul.
Imposibil ca ucigaşul să fi plecat fără să aibă convingerea deplină că victima
lui nu mai era în viaţă. Asta însemna că pierise şi în deşert. Probabil că
Hoarda îl înşelase şi-l ucisese. Ori poate că murise cu adevărat. Chiar dacă
Justin îl readucea la viaţă, nu exista nicio garanţie că va reînvia aici.
Era mort. De această dată dispăruse cu adevărat.
Monique şi-a înghiţit nodul din gât. Dacă aşa stăteau lucrurile, atunci va
face cunoscut tuturor că el îi salvase pe toţi. Asta, presupunând că virusul
dădea rezultatele dorite. În orice caz, el o salvase. Mai devreme sau mai
târziu, Carlos ar fi ucis-o. Iar dacă nu ar fi fost în stare, atunci virusul sigur ar
fi reuşit.
Şi, fiindcă adusese vorba, acest lucru era posibil deocamdată.
― S-ar cuveni să ştii ceva. Omul care îl manevrează pe Svensson este
ministrul afacerilor externe. Armând Fortier.
― Eşti sigură? A întrebat-o el, foarte surprins. Ne gândisem la o asemenea
posibilitate, dar nu cred că am obţinut vreo confirmare.

706
 ― Eu şi Thomas ne-am întâlnit cu el. Pe de altă parte, am convingerea că
are şi aici un om care îl ţine la curent. Cineva care are acces la preşedintele
vostru.
Mai bine arunca o bombă. Bărbatul a amuţit, rămânând cu privirea
aţintită asupra ei. I-a trecut prin minte că omul lui Fortier era chiar el. Îi
spunea cui nu trebuia lucruri de păstrat în secret, iar asta fără ca măcar să-şi
dea seama.
― S-ar putea să mă înşel. Dar mi s-a părut că susţinea o asemenea idee.
Merton Gains şi-a dezlipit ochii de la ea.
― Doamne Dumnezeule, la ce ne mai putem aştepta?

Mike Orear şi-a împins scaunul în spatele mesei pentru emisiunea pe care
o prezenta împreună cu Nancy Rodriguez, apoi şi-a aşezat mai bine
microfonul prins în ureche. În spatele lui, cu litere negre, de mari
dimensiuni, stătea scris numele emisiunii: Ştirea zilei.
― Gata peste cinci minute. Eşti în formă? L-a întrebat Nancy.
― Cel mai în formă.
În scurta lui carieră, se găsise în faţa camerelor de luat vederi de prea
multe ori ca să mai ţină socoteala, însă niciodată nu se simţise atât de
nerăbdător să dea în vileag tot ce ştia. Amânase lucrurile din cauză că
oamenii de la Departamentul de Stat îi ceruseră în mod imperativ să-şi ţină
gura. Susţinuseră că anunţul lui nu se încadra în categoria ştiri. Însă acum
nimic nu mai prezenta importanţă.
Conta doar că se trezise în acea dimineaţă cu o iritaţie la subsuori şi pe
coapse şi, cu toate că reuşise să se convingă pe sine că acest lucru nu avea
nici o legătură cu Germenul Raison, mâncărimea îi aducea aminte cât de
reală era această ştire de doi bani.
Acea ştire, inexistentă, după părerea unora, era că, fără să-şi dea seama,
lumea avea să dispară din cauza Germenului Raison.
În spatele camerelor, la etaj, se vedeau ferestrele celor care dirijau ceea
ce se petrecea în studio. Emisiunea era regizată de Marcy Rawlins, care
analiza ultimele amănunte cu Joe Spencer. Orice alte ştiri sau modificări de
ultimă oră îi erau comunicate din acea încăpere de sus.
― Eşti pregătit? L-a întrebat Nancy.
― Foarte bine. Să începem.
― Eşti cam palid.

707
 ― Aş vrea să schimbăm puţin lucrurile. Să pornim cu ceva care nu se află
în program.
― Marcy a fost de acord?
― Nu. Dar ai încredere în mine, nici nu va fi nevoie.
Nancy a ridicat din sprâncene.
― Tu îţi pui pielea în joc, nu eu.
― Ba e şi a ta în joc. O să vezi.
― Ce naiba înseam…?
― Zece secunde, au auzit în cască glasul producătorului lor.
― Trei… doi… unu…
Apoi li s-a făcut semn că intraseră în emisie.
Zâmbind, Nancy a început. A enunţat reperele principale ale emisiunii,
însă Mike nu a auzit niciun cuvânt din prezentarea ei. Era cu mintea în altă
parte.
Mike avusese un motiv întemeiat să nu dea ştirea prin intermediul
canalelor obişnuite. Şi nici pe canalele specializate exclusiv în acest
domeniu. În realitate, probabil că Marcy ar fi jubilat într-o asemenea
situaţie, presupunând că ar fi dat crezare surselor lui.
Cu toate acestea, anunţarea unor astfel de evenimente avea nevoie de
aprobarea şefilor. Unii dintre ei ar spune că, dacă era adevărată, o ştire de o
asemenea importanţă trebuia să fie anunţată de preşedinte în persoană ori
măcar de cineva care să deţină o poziţie superioară celei a lui Orear. O astfel
de persoană ar fi reţinut ştirea, ca să câştige audienţă. Probabil că ar fi
anunţat-o cu ţârâita.
Mike nu avea de gând să accepte o asemenea situaţie. Trecuse o
săptămână, iar el percepuse pretutindeni semne că se întâmpla ceva ieşit
din comun, dar niciunul dintre colegii lui nu părea să ia asta în seamă. Şi
chiar dacă percepeau ceva, se părea că nu reuşiseră să facă legătura între
evenimente.
Poate că intenţiona să dea un mic spectacol anunţând acea ştire, dar fără
a duce lucrurile prea departe. Cum ar fi putut cineva să-l acuze pe un om
deja condamnat că e avid de spectacol? Era pe moarte. Cu toţii treceau prin
aceeaşi situaţie. Asta era ştirea şi basta. Era momentul să lase deoparte orice
rezerve şi…
― … Mike.

708
 Nancy îi aruncase acea privire nonşalantă pe care o reuşeau doar oamenii
de televiziune cu experienţă. Sunt o forţă importantă în lumea ştirilor, iar
faptul că nu las impresia că înot în ea mă face cu atât mai notabilă.
S-a uitat spre cameră. O alesese pe cea nepotrivită. Trebuia să se rotească
spre stânga, pentru că aceea avea lampa roşie aprinsă.
― Doamnelor şi domnilor, sper că sunteţi aşezaţi. Ştirea pe care mă
pregătesc să v-o anunţ este de o gravitate excepţională.
Cântărise în gând acel cuvânt introductiv de cel puţin o sută de ori, însă
acum totul îi suna anost şi ridicol. Prezentarea acelei bombe ca şi cum ar
reprezenta o ştire îi minimaliza importanţa. Şi totuşi asta era.
― Mike, ce faci? A auzit în ureche glasul lui Marcy.
A dus mâna la ureche, scoţându-şi dispozitivul de comunicare.
― Nu ştiu… nu ştiu cum să prezint situaţia. Nu este genul de ştire pe care
să o poată anunţa orice reporter.
Cu colţul ochiului a văzut că Marcy ţinea telefonul la ureche. L-a trântit
apoi pe masă. Sunaseră cei de la Departamentul de Stat? Ori procurorul
general? O reacţie extrem de rapidă. Unii dintre agenţii instituţiei sigur
urmărea emisiunea.
Trebuia să anunţe totul înainte ca directorul de program să întrerupă
emisia.
― CNN a aflat că un nou virus, împotriva căruia nu există antidot, despre
care s-a ştiut că fusese izolat pe o insuliţă de la sud de Java, din arhipelagul
indonezian, s-a răspândit mult mai mult decât s-a considerat iniţial,
contaminând probabil întreaga lume. Ni s-a confirmat că Germenul Raison s-
a răspândit în Statele Unite şi a infectat…
Ce tern. Cât de banal sună totul. Lucru imposibil de exprimat în cuvinte.
― … aproape întreaga populaţie. Dacă acest raport este corect, şi
cunoaştem din surse foarte serioase că aşa stau lucrurile, lumea se
confruntă cu o criză foarte, foarte gravă.
Lucru imposibil de conceput, emisiunea nu fusese întreruptă.
― Ştirea ne-a parvenit din partea unor persoane cu funcţii de decizie,
foarte serioase. Se pare că guvernul nostru a avut cunoştinţă de această
situaţie de peste o săptămână şi depune toate eforturile posibile să creeze
un vaccin sau un antivirus care să contracareze…
Lumina roşie s-a stins. Fusese scos din eter.

709
 Mike a întors capul să se uite la monitorul pe care apăreau imaginile
recepţionate de telespectatori, şi a văzut o reclamă la un automobil Lexus.
Cei zece sau doisprezece tehnicieni din studio îngheţaseră.
Uşa studioului s-a deschis furtunos, iar în cadrul ei a apărut Marcy, albă la
faţă.
― Ce înseamnă asta?
Mike s-a ridicat.
― Asta e… a vorbit Nancy şi şi-a împins scaunul înapoi. De unde ai mai
scos-o?
― Acesta este adevărul, Marcy, a spus el. Şi-ţi mulţumesc pentru reclama
Lexus. În felul ăsta, ştirea s-a întipărit mai bine în mintea telespectatorilor
noştri. Au avut astfel senzaţia că Gestapoul a întrerupt emisiunea, corect?
― Am primit telefon de la procurorul general, s-a răstit ea. Emisiunea era
urmărită. Ţii să inciţi lumea la…
― Păi bineînţeles că o urmăresc! A strigat Mike. Se uită ştiind că este
adevărat şi îşi dau seama că am aflat totul. Reia emisiunea, Marcy. Cheamă
pe cine vrei, asigură-mi sprijinul necesar.
― Nu pot proceda astfel! Nu te las să apari în emisiune ca să anunţi
oamenii că vor muri până la ultimul. Ţi-ai pierdut minţile?
Mike s-a apropiat de ea.
― Bine. Dar dacă ies din clădire, mă duc direct la Fox. Transmite asta mai
sus. Îţi las treizeci de secunde să te hotărăşti. Oricum ar fi, ştirea va fi
difuzată azi pe toate posturile.
― Să nu îndrăzneşti să mă ameninţi! Revii în emisie şi o să le spui
telespectatorilor că nu era treaba ta să anunţi o asemenea ştire.
Glasul ei a căpătat ecou în studioul mare. Încă nu credea ce auzise.
Suferea de boala mortală numită neîncredere ori, şocată după ce aflase
despre virus, îşi pierduse busola cu desăvârşire.
― Anunţă-i tu, Marcy, a zis el încet.
Douăsprezece perechi de ochi îl ţintuiau. Reclama pentru Lexus făcuse loc
alteia, la Mountain Dew. Uşa din spatele lui Marcy s-a deschis exploziv.
― Cine se ocupă de ştirile fierbinţi?
Intrase Wally, directorul departamentului ştiri. A remarcat imediat
prezenţa lui Marcy, după care şi-a mutat privirea spre Mike, aflat în picioare
în mijlocul studioului, în apropierea camerelor TV, în loc să stea pe scaunul
lui, alături de Nancy.
― Ce naiba se petrece aici?
710
 ― Treci înapoi pe scaun, a rostit Marcy cu o voce glacială.
― Am nevoie de o pauză pentru anunţarea unei ştiri. Imediat! NBC a
anunţat că guvernul francez tocmai a declarat legea marţială. Şi noi am
confirmat.
― Legea marţială? S-a mirat Mike. De ce?
― Ca să ţină sub control ameninţarea unui virus despre care se susţine că
a afectat Franţa.
― Germenul Raison?
Era evident că Wally nu apucase să vadă scurta cuvântare ţinută de Mike.
― De unde ştii?

711
 28

Martyn, comandantul Hoardei sub domnia lui Qurong, stătea alături de

acesta, aşezat cu faţa spre Ciphus şi ceilalţi membri ai Consiliului pădurii.
Qurong îşi urma planul de trădare, aşa cum îl concepuse cu multe luni
înainte.
În amfiteatru se strânseseră mii de săteni, veniţi cu toţii imediat ce
fuseseră anunţaţi de eveniment. Ştirea că în sat pătrunseseră o mie de
războinici scabioşi, sosiţi împreună cu Justin, se răspândise cu iuţeala
fulgerului. Acum, oamenii umpleau tribunele şi priveau în tăcere modul în
care se desfăşurau lucrurile.
Ciphus stătea în picioare pe podium, aproape în centru, cu faţa la Qurong.
Mikil şi Justin se aflau în stânga, împreună cu o mie de luptători din Garda
Pădurii, în vreme ce în partea dreaptă se afla acelaşi număr de războinici
aduşi de Justin. Soarta lumii depindea de jocul pe care avea să-l pună în
scenă Qurong. Până în acel moment, totul se desfăşurase exact aşa cum
anticipase. Până spre dimineaţă, pădurile aveau să le aparţină.
― Ascultă-mă, mărite Ciphus, a spus Qurong. Mi-am lăsat viaţa în mâinile
tale ca să te întâlnesc. Sunt convins că vei analiza propunerea mea de
armistiţiu, după care vom reuşi să realizăm o pace durabilă între noi.
Lucrurile nu evoluau aşa cum anticipase Ciphus, era evident acest lucru.
Mikil le spusese celor din consiliu că Martyn îl va preda pe Qurong, dar
vorbele ei nu se adevereau.
Membrii consiliului şi-au îndreptat ochii spre Martyn, probabil
anticipând, dorind ca el să intervină aşa cum propusese Thomas.
Ciphus şi-a dres glasul.
― Desigur, suntem dispuşi să ne plecăm urechea. Dar înţelege că nu există
nicio bază în realizarea păcii. Voi trăiţi încălcând legile lui Elyon. Pedeapsa
pentru nesocotirea lui Elyon este moartea. Vreţi să încălcăm însăşi legea lui
esenţială încheind pacea cu Hoarda? Meriţi moartea, nu pace.
Asta era doctrina clasică a pădurenilor. Ciphus crea în acest fel
posibilitatea ca Martyn să întindă capcana, oferindu-i viaţa lui Qurong în
schimbul păcii. Nu chiar atât de repede, ţap bătrân.
― Şi pe câţi dintre noi îi veţi ucide ca să daţi satisfacţie Dumnezeului
vostru? A întrebat Qurong.

712
 ― Deja trăieşti în moarte! A strigat Ciphus. Vrei să încheiem alianţă cu
moartea? Ai la dispoziţie întregul deşert, noi nu avem decât şapte păduri de
mici dimensiuni. De aceea, te întreb: de ce purtaţi război împotriva unui
popor mic şi paşnic?
Qurong a aruncat o privire spre Martyn. Nu şi-au făcut niciun semn clar,
dar mesajul era limpede. Conducătorul suprem avea să continue conform
planului.
― Nu reuşim să încheiem o pace adevărată fiindcă nu avem nicio bază
pentru a aduce încrederea între popoarele noastre, a spus Qurong. Voi nu
vreţi să ne priviţi altfel decât ca pe nişte câini, iar noi vă vedem drept şerpi,
ceea ce şi sunteţi.
Prin mulţime a trecut un murmur de nemulţumire. Ciphus a ridicat mâna
în aer.
― Ai dreptate, nu avem încredere în voi. Câinele vede o vergea aurie şi
crede că a văzut un şarpe. Ochii vă sunt orbiţi de răzvrătirea voastră
împotriva lui Elyon.
Celălalt a surâs, dar nu s-a lăsat păcălit de momeală, astfel că nu a
încercat să se apere.
― Atunci, astăzi vă ofer mai mult decât vorbele unui câine. Vă voi
demonstra, ţie şi poporului tău, că, în felul meu, sunt un conducător
onorabil. Dacă fac asta, vei avea în vedere un armistiţiu între popoarele
noastre?
Martyn l-a privit atent pe înţelept. Hai odată, liliac bătrân şi gâjâit. Nu poţi
decât să accepţi propunerea. Te cunosc doar.
Ciphus s-a încruntat şi, într-un târziu, a vorbit rar:
― Vom analiza.
― Atunci, ascultaţi-mă cu toţii, a continuat Qurong. Am două armate care
acum şi-au aşezat taberele în afara pădurii. Ştiţi de existenţa celor două sute
de mii de războinici de la est. Nu ştiţi însă de cea de-a doua armată, de două
ori mai numeroasă, aflată în deşertul de vest.
Ştirea a fost primită într-o tăcere mormântală. Probabil că sătenii îşi
închipuiau că Garda Pădurii putea pune pe fugă ambele armate. Se înşelau,
iar asta din motive pe care nu aveau cum să le înţeleagă. Peste douăzeci şi
patru de ore, garda lor avea să fie înfrântă.
― Intenţionez să-mi angajez armatele într-o campanie care va distruge
pădurea voastră şi va ucide majoritatea războinicilor pe care îi aveţi. Însă

713
victoria mea nu va fi sigură decât dacă aş beneficia de elementul-surpriză.
Amândoi ştim asta.
Deci aşa stăteau lucrurile. Sudoarea îi dădea arsuri pe pielea crăpată, dar
Martyn abia dacă a luat în seamă acea senzaţie.
― Drept semn de bunăvoinţă, voi da în vileag tot ce doresc să fac, în
speranţa de a vă câştiga încrederea. Azi am venit aici cu gândul trădării în
minte. Am plănuit să vă oferim pacea, iar după ce o acceptaţi – când Garda
voastră ar fi fost compromisă – voiam să pornim cu toate forţele noastre
armate împotriva voastră, într-o singură campanie.
Tăcerea a devenit mai profundă, iar Martyn a avut convingerea că ea
venea ca urmare a descumpănirii.
― Însă eu, de dragul unui acord de pace, mă voi abţine de la folosirea
forţei! A strigat Qurong. V-am spus deja de armata mea din vest. Acum mi-
am dezvăluit intenţiile, lipsindu-mă astfel de victorie. Consider că pacea este
mai preţioasă decât orice victorie.
Ciphus a aruncat o privire spre Martyn. Nu se aşteptase la aşa ceva. Nici
Mikil nu era pregătită pentru o asemenea situaţie. Părea total pierdută.
― Şi ce propui? L-a întrebat Ciphus. Să-ţi oferim pacea fiindcă ţi-ai
mărturisit intenţia de a ne distruge? Să credem că ai suferit o transformare
totală imediat ce ai pus piciorul în satul nostru? Oamenii nu se schimbă
chiar peste noapte. Nu poate exista pace fără să se plătească un preţ. Nu poţi
face pace cu Elyon cât trăieşti în boală.
― Ba nu. Îmi dau seama că trebuie să vă respectaţi legile pentru a
instaura pacea. La fel spun şi legile noastre. Vă propun să respectăm
cerinţele acestor legi.
― Mărturisind? Nu este de ajuns.
― Prin moartea celui care ne împinge la război. Nu eu sunt acela care a
gândit acest plan.
― Cine, atunci?
― El, a zis Qurong şi a arătat cu degetul către Garda Pădurii, la Justin.
― Justin.
Prin mulţime a trecut un murmur de derută.
― Justin a susţinut că victoria noastră va fi deplină prin oferirea păcii!
Fără să-şi trădeze vreo trăire, Justin s-a uitat la Martyn. Oamenii răcneau
şi creau atâta haos, încât era imposibil să se constate reacţia lor la acea
veste. Ciphus a strigat la mulţime, cerând tăcere şi, treptat, pădurenii s-au
liniştit cât să audă vorbele lui.
714
 ― Cum de îndrăzneşti să îl acuzi pe unul de-ai noştri ca să te salvezi pe
tine însuţi? A glăsuit Ciphus, al cărui glas tremura de emoţie.
Martyn s-a întrebat dacă nu cumva îl judecase greşit pe acel om. Cu
siguranţă că emoţia aceea era teatrală.
Bătrânul înţelept a respirat adânc şi, cu glas ceva mai scăzut, a continuat:
― Dacă ceea ce spui este adevărat, atunci, da, vom analiza vorbele tale.
Dar ce siguranţă avem că Justin a pus la cale aşa ceva? Ne iei drept proşti?
― Pot demonstra! A strigat Mikil, adjunctul lui Thomas, făcând un pas în
faţă şi ieşind din şirul de ostaşi ai Gărzii Pădurii. Şi pot face asta cu
aprobarea lui Thomas de Hunter. El se află acum în tabăra Hoardei,
garantând siguranţa comandantului cu propria lui viaţă, astfel încât Qurong
să prezinte adevărul trădării. Justin este complice în acest complot
împotriva pădurenilor!
― Cum aş putea demonstra mai bine adevăratele mele intenţii? A spus
Qurong. Vă dau trădătorul pe care îl doriţi, iar eu mă voi mulţumi cu pacea.
Ciphus şi-a încrucişat braţele acoperite de mânecile largi ale robei şi a
început să se plimbe agitat.
― Intenţie? Dar ce au în comun intenţiile cu pacea?
― Atunci voi da satisfacţie legii voastre. Vă voi oferi o moarte pe socoteala
mea.
Ciphus s-a oprit locului.
― Moarte trădătorului! A strigat cineva din tribune.
A urmat o explozie de proteste. Erau însă în favoarea lui Justin sau
împotriva lui? Martyn nu şi-a putut da seama.
― Legile voastre cer moartea pentru pângărirea iubirii lui Elyon, a strigat
Qurong. Dacă trădarea nu este pângărire, atunci ce altceva? Pe de altă parte,
el a purtat război împotriva locuitorilor deşertului. Şi legea noastră cere
pieirea lui. Moartea lui va respecta şi legile voastre, şi ale noastre.
Ciphus părea să se fi cufundat în gânduri, ca şi cum ar fi analizat acele
cuvinte. S-a întors apoi cu faţa la Justin.
― Apropie-te.
Justin a făcut trei paşi în faţă şi s-a oprit.
― Cum te aperi împotriva acestor acuzaţii?
Din mulţime, o femeie a strigat.
― Justin! Nu, Justin!
I s-au alăturat şi alte glasuri. Dacă nu se înşela, lui Martyn i s-a părut că în
acel vacarm auzise şi voci de copii. Sunetul era ciudat de tulburător.
715
 ― Tăcere! A cerut Ciphus.
S-a lăsat liniştea.
― Ce ai de spus împotriva acestor acuzaţii? L-a întrebat din nou bătrânul
înţelept.
― Spun că am respectat legile voastre şi m-am îmbăiat în lacuri, iubindu-i
pe toţi cei pe care îi iubeşte şi Elyon.
― Ai uneltit să trădezi poporul lui Elyon?
Justin a rămas mut.
Nu uneltise, însă oricum n-avea nicio importanţă. Percepând acea tăcere,
Martyn şi-a dat seama că poporul lui va câştiga războiul. În răstimp de o zi, îi
va învinge pe aceşti pădureni fără ca măcar să ridice sabia.
O, dacă ar fi ştiut…
Aşa cum bănuise Thomas, Justin avusese ideea ca Johan să ajungă în
deşert. Însă acum, planul lor avea să se încheie cu totul altfel decât
anticipase Justin.
― Răspunde!
Justin a vorbit cu glas stăpânit – prea încet pentru a fi auzit dincolo de
scena pe care se aflau.
― Ciphus, ai orbit chiar în asemenea măsură încât nu-ţi mai aminteşti de
mine?
― Poftim?
― A trecut chiar atât de multă vreme de când n-am mai înotat împreună?
Ciphus a înlemnit, ca şi cum ar fi fost trunchiul unui copac. De fapt,
tremura.
― Nu folosi cuvinte înşelătoare cu mine. Uiţi că sunt cel mai vârstnic
înţelept din Consiliul lui Elyon.
― În acest caz ar trebui să cunoşti răspunsul la întrebarea pe care mi-ai
pus-o.
― Răspunde-mi, altfel te voi condamna chiar eu! Ai pierdut provocarea de
ieri, numai că Thomas nu a reuşit să te ucidă. Probabil că aceasta este
dreptatea lui Elyon. Ce ai de spus acum?
Oamenii din amfiteatru deveniseră atât de tăcuţi, încât lui Martyn i s-a
părut că îl aude pe Ciphus respirând. Justin a ridicat ochii spre lume.
Generalul s-a gândit să intervină, dar a rămas mut. Privirea lui Justin a
întâlnit-o pe a lui. Ochii verzi i-au declanşat groaza în inimă.
Justin şi-a plecat capul. Dacă Martyn nu se înşela, bărbatul din faţa lui se
zbătea să-şi stăpânească starea de disperare. Ce fel de războinic era acela
716
care plângea în faţa acuzatorilor lui? Când şi-a ridicat capul, Justin avea ochii
înlăcrimaţi. Dar a rămas drept.
― Atunci, să mă condamnaţi, a cerut el cu glas slab.
― Iar tu îţi dai seama că asta ar însemna condamnarea la moarte, a zis
bătrânul înţelept cu glas tremurător.
N-a primit răspuns. Nu voia să pornească pe drumul pe care i-l deschisese
Ciphus, dar nu era nici departe de el. Bătrânul a ridicat pumnii şi l-a
străfulgerat cu privirea pe bărbatul din faţa lui.
― Răspunde-mi când îţi vorbesc în faţa acestei sfinte adunări! A strigat el.
De ce îl insulţi pe acela pe care Elyon l-a făcut superiorul tău?
Justin s-a uitat la el, dar a refuzat să-i dea răspuns.
Ciphus a ridicat pumnii deasupra capului.
― Atunci, pentru trădarea legilor lui Elyon şi ale poporului său, te
condamn la moarte, să fii ucis de duşmanii tăi!
Aerul a fost sfâşiat de ţipete şi plânsete. De răcnete de aprobare. De
exclamaţii de revoltă. Toate acestea s-au amestecat, alcătuind o cacofonie
despre care Martyn ştia că nu valorează nimic. Nu percepuse nicio voce care
să domine vacarmul. Nimeni nu îndrăznea să pună la îndoială hotărârea
Consiliului.
― Luaţi-l! A strigat Ciphus către Qurong.
― ÎI accept cu o singură condiţie. Va muri potrivit legilor noastre. Prin
înecare. ÎI vom înapoia Dumnezeului vostru. Lui Elyon, în lacul vostru.
Ciphus nu se aşteptase la aşa ceva. Dacă ar fi refuzat, Martyn avea deja
stabilit un plan de urgenţă. Bătrânul s-a sfătuit cu Consiliul său, apoi s-a
răsucit să dea verdictul.
― De acord. Adunarea noastră se încheie în această seară. Abia după
aceea îţi va aparţine.
― Ba nu, totul trebuie să se petreacă acum, cu ajutorul tău. Fie ca moartea
lui să reprezinte pecetea armistiţiului dintre armatele noastre. Sângele lui va
apărea şi pe mâinile voastre, şi pe ale noastre.
A urmat o altă scurtă consultare.
― Atunci, fie ca pacea noastră să fie pecetluită cu sângele lui, a spus
Ciphus.

Extenuaţi şi aproape fără suflare din cauza lipsei de somn, Thomas şi

Rachelle au ajuns să vadă satul spre apusul soarelui. Drumul făcut călare
fusese presărat de îndelungi perioade de tăcere, când fiecare dintre ei se
717
retrăsese în tovărăşia propriilor gânduri. Nu aveau ce să-şi spună după ce
terminaseră de povestit şi repovestit despre atingerea şi cuvintele
vindecătoare ale lui Justin. Mai ai mult de mers călare. Aminteşte-ţi de mine.
Aceste vorbe erau identice cu acelea ale băiatului.
Imediat ce trecuseră de porţi, auziseră primele semne anunţând
nenorocirea: vaierul inconfundabil al bocetelor.
― Thomas? Ce înseamnă asta?
El şi-a îndemnat calul să meargă la trap, trecând astfel pragul porţii
principale. Femeile jeleau moartea cuiva. Probabil că avusese loc o
încăierare, iar câţiva dintre oamenii Gărzii lui fuseseră ucişi. Ori veniseră
veşti despre o bătălie purtată în partea de vest a pădurii. Ori poate era vorba
de Justin.
Cerul căpătase deja o nuanţă cenuşie închisă, însă flăcările torţelor
aruncau o nuanţă portocalie asupra lacului aflat la capătul drumului
principal. Lipseau cu desăvârşire plimbăreţii, care apăreau de obicei pe
peluze sau în pragul uşilor în serile în care se desfăşurau Adunările. Ici şi
colo se vedea câte un bărbat sau o femeie, dar aceştia evitau privirile lui şi se
îndepărtau cu un aer absent.
Din depărtare a răsunat un ţipăt de agonie teribilă. A simţit cum inima îi
urcă în gât.
― Thomas!
Era Rachelle, al cărei glas sugera disperarea. Ea şi-a plesnit calul şi a
galopat prin dreptul lui, îndreptându-se către lac.
― Rachelle!
Nici nu-şi dădea seama de ce îi striga numele. Şi-a îndemnat calul şi,
împreună, au gonit în tunet de copite pe drumul larg care împărţea satul în
două.
Au văzut mulţimea înainte de a ajunge la capăt. O mare de oameni stând
pe mal, cu spatele spre sat şi privind către lac.
― Trebuie să-i împiedici! A strigat Rachelle. Este el!
― ÎI vezi?
Amândoi şi-au oprit brusc caii în locul unde drumul principal se îndrepta
spre plajă. Cu ochi dilataţi de uimire şi cu chipul marcat de suferinţă,
Rachelle s-a uitat pe deasupra capetelor.
Abia după aceea a văzut şi Thomas la ce se uita ea. În apropierea malului,
în stânga lor, fusese ridicat un turn de lemn, de formă rectangulară. Lângă
acesta, un cerc alcătuit din războinici ai Hoardei încercuiau doi scabioşi.
718
Membrii Consiliului stăteau de o parte. Qurong şi Martyn, de cealaltă parte.
În centru se găsea un stâlp, iar de el era legat un om.
Justin.
Scabiosul a dus un braţ la spate, apoi l-a repezit înainte, lovindu-l pe
Justin în coaste. Cu un plesnet, una dintre coastele lui s-a rupt. Justin a
tresărit, apoi s-a lăsat moale, legat fiind de stâlp.
― Încetaţi! A răcnit Rachelle, spintecând văzduhul. Opriţi-vă! A scâncit ea,
strângând din dinţi, apoi îndemnându-şi armăsarul spre mulţime.
Sătenii, care nu erau pregătiţi să facă faţă unui armăsar, au scos
exclamaţii şi s-au retras să îi facă loc.
― Înapoi! La o parte, a răcnit Thomas, după care a urmat-o pe Rachelle.
Fără a se simţi defel tulburat de acea agitaţie, scabiosul l-a lovit din nou
pe Justin.
― Încetează! A strigat Rachelle.
Ca şi cum ar fi fost nişte piese de domino care se prăbuşesc, oamenii s-au
dat la o parte din faţa lor. Apoi au trecut de ei. Mikil şi Jamous s-au ridicat
laolaltă cu câţiva din Gardă. Alţii o mie s-au agitat în partea de nord a lacului.
Armata Hoardei aştepta pe malul sudic. Femei şi copii plângeau uşor, pe un
ton sumbru. Legat de stâlp, Justin aproape că încetase să mai mişte.
Încă nu îl făcuseră să sângereze. Thomas auzise de această metodă de
tortură folosită de Hoardă – sfărâmarea metodică a oaselor victimei, fără să
o lipsească de ceea ce însemna viaţă, adică sângele. Voiau ca doar înecul să îi
ia viaţa. O simplă privire spre corpul umflat al lui Justin arăta cu limpezime
că torţionarii îşi perfecţionaseră metodele.
Thomas a sărit din şa direct pe nisip şi s-a repezit înainte.
― Ce înseamnă asta? Cine a îngăduit aşa ceva?
― Tu, i-a răspuns Mikil.
Rachelle a suspinat şi a pornit în goană spre Justin. A căzut în genunchi, l-
a prins de glezne şi s-a aplecat, astfel că părul ei a atins picioarele lui strivite.
― Îndepărtați-o! A răcnit Ciphus.
Rachelle s-a întors şi a strigat cu glas rugător:
― Thomas!
Doi oameni ai Gărzii au sărit să o tragă înapoi.
Furioasă, Rachelle s-a luptat cu cei care încercau să o îndepărteze de
stâlp.
― El este! Este el, nu vă daţi seama? Este Elyon!
― Te faci de tot râsul! S-a răstit Ciphus la ea. Opriţi-o!
719
 Lui Thomas i s-a părut peste puteri să-şi desprindă ochii de la trupul
brutalizat al lui Justin. Torţionarii îi ridicaseră braţele deasupra capului şi le
legaseră de capătul superior al stâlpului. Faţa lui era umflată. Pomeţii, sparţi
sub piele. Avea ochii închişi, iar capul îi atârna moale. De cât timp îl băteau?
Era greu de imaginat că acela era băiatul, acum bărbat, dar cu puţină
imaginaţie Thomas reuşi să vadă asemănarea.
S-a întors către Mikil.
― Eliberează-l.
Ea nici nu s-a clintit.
― Te rog să respecţi ordinul. Omul acesta este altul decât cel care trebuie
pedepsit. Îţi cer să-l eliberezi neîntârziat!
― Credeam că… a clipit ea.
― Nu-l poate elibera, a spus încet Ciphus. Dacă ar proceda astfel, ar sfida
hotărârea Consiliului şi a lui Elyon.
― Dar îl ucideţi pe Elyon! A strigat Rachelle.
― E absurd. Cum să moară Elyon?
― Justin, te rog, te implor! Trezeşte-te. Spune-le!
― Faceţi-o să tacă, a ordonat Ciphus. Puneţi-i căluş la gură!
Jamous a scos o fâşie de piele ca să o lege pe Rachelle la gură, dar,
ridicând ochii spre Thomas, s-a oprit. Ce îi apucase pe toţi? Chiar voise
Jamous să o lege la gură pe soţia comandantului său?
― Pune-i căluş!
Locotenentul i-a trecut fâşia de piele peste gură şi i-a înăbuşit ţipătul:
― Thoma…!
Legat la stâlp, Justin a scos un geamăt.
Thomas a depăşit starea de stupefacţie care îl făcuse să înlemnească, şi-a
scos sabia brusc şi a sărit în apărarea soţiei.
Mikil a înaintat cu mâna ridicată.
― Nu, Thomas. Nu poţi sfida Consiliul.
Însă el aproape că nu a auzit-o.
― Daţi-i drumul! Aţi înnebunit cu toţii?
I-a tăiat calea ca să-l oprească.
― Te rog…
A răsucit cotul şi a lovit-o în bărbie. Cu un bufnet, Mikil a căzut pe scaun.
Thomas a apropiat vârful sabiei de gâtul lui Jamous.
― Dezleagă-mi soţia!

720
 ― Nu fi neghiob, i-a zis ea repede, în şoaptă, fără să ia în seamă roşeaţa
din obraz. S-a dat deja verdictul. Soarta poporului nostru depinde de acest
schimb.
Auzind acele cuvinte, Thomas şi-a dat seama ce se petrecuse. Johan îi
înşelase nu doar pe Justin, ci şi pe el. Qurong îşi schimbase promisiunea de
pace în schimbul vieţii lui Justin, iar Consiliul acceptase. Pieirea lui va
respecta legea care cerea moartea pentru trădare împotriva lui Elyon şi
permitea ca pacea să fie încheiată chiar fără a se cere Hoardei să se
îmbăieze.
― Aşa ceva nu va rezista, a spus Thomas. Pacea nu va fi de durată. Cum
puteţi fi încredinţaţi că aceşti scabioşi vor păstra pacea? Qurong este de fapt
Tanis! E orbit de Teeleh şi a găsit calea să-l ucidă pe Elyon!
― Dar tu ai avut încredere în noi, a spus Martyn.
Thomas a menţinut vârful sabiei lipit de gâtul lui Jamous. Din tonul folosit
de Martyn, a dedus că oamenii nu ştiau despre înţelegerea dintre el şi
Martyn de a-l trăda pe Qurong.
― Aţi auzit ce am spus? A strigat Thomas către lume. Qurong este Tanis!
Această crimă este opera lui Teeleh. Deschideţi ochii!
Nu i-a răspuns nimeni. Rămăseseră cu toţii surzi şi muţi.
― Te rog, s-a rugat Mikil. Nu mai putem întoarce lucrurile acum.
Rachelle se uita cu ochi mari la el, de parcă ar fi strigat: Eliberează-mă!
Nu-i lăsa să facă asta! El este Elyon!
Dar Thomas ştia că dacă îl va ucide pe Jamous şi îşi va elibera soţia, va fi
silit să îi apere pe amândoi faţă de Gardă, care jurase credinţă lui Elyon, iar
prin asocierea cu Consiliul, nu trebuia să se mai supună ordinelor lui. Iar
cum Consiliul dăduse verdictul, nu exista posibilitatea de a-l anula decât
ucigându-i pe toţi.
S-a răsucit şi a pornit spre Justin, care se prăbuşise moale în legături. Nu
dorea să rişte viaţa Rachellei, dar nici să stea neputincios, îngăduindu-le să-
şi ducă trădarea până la capăt.
Thomas, este chiar Elyon? Acest om care a slujit cândva sub comanda ta şi
apoi te-a dezonorat refuzând funcţia pe care o ocupă acum Mikil? Elyon?
Aşa spusese Rachelle. Va muri dând crezare cuvintelor ei.
― Opriţi-l, a cerut Ciphus.
De această dată, doisprezece dintre oamenii Gărzii lui s-au apropiat.
Primul impuls a fost să lupte cu ei, astfel că, instinctiv, s-a încordat, gata de
confruntare.
721
 ― Dacă îl vei ucide pe vreunul dintre cei care apără hotărârile Consiliului,
atunci tu şi soţia ta veţi muri alături de Justin, a zis Ciphus.
Îşi pierduseră minţile cu toţii din cauza acelei ucideri! Şi-a plimbat ochii
de-a lungul şirului de săteni care stăteau în spatele membrilor Consiliului şi
a Gărzii. A văzut şi o fetiţă, care privea pe după mama ei, iar lacrimi i se
rostogoleau pe obraji. A recunoscut-o pe fetiţa din Valea Tuhan. Era Lucy,
cea pe care Justin o alesese pentru a dansa cu ea. Mama fetei se străduia să-
şi potolească propriile suspine.
― Ce s-a întâmplat aici? a strigat el.
― Du-ţi sarcina la bun sfârşit, i-a spus Ciphus lui Qurong.
În ochii căpeteniei Hoardei a apărut o sclipire de sfidare. A făcut un semn
din cap, iar luptătorii lui s-au apropiat să continue bătaia.
Thomas şi-a lăsat sabia jos.
― Măcar acordaţi-mi dreptul de a discuta cu generalul. Ca de la un
războinic la altul. Am misiunea de a-mi apăra poporul şi cer să mă sfătuiesc
cu Martyn.
Acesta s-a uitat spre Qurong, care a încuviinţat cu un gest din cap.
Thomas s-a întors spre Mikil şi apoi a făcut semn către Rachelle.
― Dacă se alege cu o simplă zgârietură, vei plăti cu viaţa, a zis, apoi s-a
întors către mulţime. Ce e cu voi? Acesta e felul de sărbătorire pe care aţi
ales-o la încheierea Adunării?
Doar puţini au părut să audă vorbele lui.
Thomas i-a aruncat lui Ciphus o privire rece la despărţire, a trecut pe
lângă Martyn, şi s-a îndreptat spre malul lacului, îndepărtându-se de locul
execuţiei.
Martyn a venit spre el. În spatele lui s-a auzit pocnetul produs de ruperea
altui os. A strâns din dinţi şi s-a uitat spre apa lacului, limpede şi întunecată
în acel început de noapte. Flăcările roşiatice ridicându-se dintr-o sută de
torţe străluceau pe suprafaţa apei.
― Nu aşa ne-a fost înţelegerea.
Avea glasul tremurător, fiind prea încărcat de emoţie pentru un războinic
cu renumele lui, dar îi venea greu până şi să respire, simţind un nod în gât,
astfel că nu putea să vorbească pe un ton autoritar.
― Sunt depăşit de situaţie, a spus Martyn. Nu am ştiut că marea căpetenie
va da viaţa lui Justin în schimbul păcii. Nu aşa ne-a fost planul.
― Îi trădezi pe toţi, cu excepţia lui Tanis?

722
 Martyn nu s-a ostenit să-i răspundă. Justin a leşinat, a gândit Thomas. De
fapt, aşa spera. Singurul sunet care se auzea în spatele lor era cel al
pumnilor lovind în carne şi pocnetul oaselor. Îngreţoşat şi agitat, a vorbit cu
repeziciune:
― Johan, te rog să mă asculţi bine. Seara trecută, oamenii tăi au tras într -o
femeie. Ai auzit de aşa ceva?
― Da, am auzit.
― Femeia aceea era Rachelle. Sora ta. Poate nu-ţi mai aminteşti de ce s-ar
cuveni să arăţi credinţă faţă de propriul tău sânge, dar sunt convins că nu ai
uitat unele lucruri simple. Ea a fost sora ta.
― Şi?
― Şi Justin a găsit-o aproape moartă, lovită de patru săgeţi. A însănătoşit-
o. Acum nu are nicio zgârietură. El i-a spus că va mai călări mult pentru noi.
Acestea au fost şi cuvintele pe care ni le-a adresat în urmă cu cincisprezece
ani. Mai ţii minte? Ori Teeleh ţi-a distrus mintea cu totul? De unde să ştie
Justin ce ne-a zis băiatul? Decât dacă el este băiatul. Eşti pe cale de a-l ucide
pe acelaşi băiat care ne-a adus la acest lac acum cincisprezece ani, când şi tu
erai copil?
― Chiar dacă ai avea dreptate, de ce m-aş sinchisi?
― Fiindcă el te-a creat. Acela este creatorul tău!
Martyn a rămas cu privirea aţintită spre lac.
Thomas s-a rugat în gând ca el să-şi vină în fire şi, pentru moment, a
sperat că sentimentele profunde din tinereţea lui vor ieşi la suprafaţă.
În spatele lor se petrecuse ceva. Bătaia încetase.
― Dacă acela de acolo este Creatorul meu, a vorbit Martyn, atunci ar fi
trebuit să mă facă să sufăr mai puţin.
― Singur ai ales durerea, nu ţi-a impus-o el. Dacă te-ai îmbăia, ar dispărea.
Martyn a scuipat în apă.
― Prefer să mor decât să mă îmbăiez în lacul ăsta blestemat.
S-a întors şi a urcat malul, îndreptându-se către locul execuţiei.
Thomas nu a reuşit să-şi mai înfrâneze emoţia care creştea în pieptul lui.
S-a uitat spre lac şi a îngăduit lacrimilor să pornească în josul obrazului.
Dacă s-ar fi răsucit, oamenii l-ar fi văzut aşa, şi nu dorea cu niciun chip. Însă
ei îl executau pe Creatorul lui.
În spate s-a făcut linişte. Şi-a înghiţit nodul din gât. Cum de se ajunsese la
aşa ceva? Poate că Justin nu era Elyon. Îl convinsese Elyon pe Johan să
rătăcească în deşert? Corpul lui s-ar lăsa frânt? Ori, mai rău, să moară? Elyon
723
nu ar îngădui niciodată! Thomas s-a răsucit. Scabioşii îi legaseră gleznele
lui Justin cu o frânghie şi se pregăteau să îl spânzure cu capul în jos de
platformă. Şi-a îndreptat privirea în altă parte, ignorându-i pe scabioşi şi pe
membrii Consiliului care îl urmăreau cu atenţie. Trebuia să-i găsească pe
Marie şi pe Samuel. Însă, imediat ce i-a trecut prin minte, i-a şi văzut,
îngenuncheaţi lângă mama lor.
Rachelle stătea întinsă pe burtă în spatele unui şir de oameni ai Gărzii şi
plângea. Thomas şi-a strecurat braţele pe sub trupul ei şi a ridicat-o.
― Veniţi, le-a zis el copiilor.
S-au îndepărtat de mulţime fără să mai scoată nici măcar o vorbă.

Aveau obiceiul de a-i respecta pe morţi stând cu faţa la trupurile aflate pe

rugurile funerare, iar nu întorcându-le spatele. A-şi ascunde ochii pentru că
era dureros să privească moartea în faţă îl insulta pe acela care înfrunta de
fapt acea moarte.
Thomas a ajutat-o pe Rachelle să ajungă la cel mai apropiat chioşc.
Marie şi Samuel plângeau, apoi fetiţa a spus:
― De ce nu-l onorăm, tată?
Thomas nu a putut răspunde.
― Lasă-mă jos, a cerut Rachelle.
I-a luat pe copii de umeri.
― Ba îl onorăm, Marie. Aşa vom face.
Au urcat treptele în grabă şi s-au uitat, pe deasupra mulţimii, la scena de
dedesubt. Thomas a ajuns alături de ei, iar Rachelle l-a prins de braţ. Au
urmărit desfăşurarea evenimentelor într-o tăcere amestecată cu uimire
extremă. Tortura lui Justin continua. Nu înţelegea cum reuşiseră să îi rupă
atâtea oase.
Rachelle îşi înfigea unghiile în cotul lui de fiecare dată când Justin primea
o lovitură. Ea ştia însă la fel de bine ca el că în acele momente nu puteau face
nimic pentru el.
Ciphus nu anticipase acte de asemenea brutalitate, desigur. Scabioşii
pângăreau pădurea prin simpla lor prezenţă. Duhoarea emanată de ei plutea
ca o negură peste sat. Cei care nu participau direct se lăsau purtaţi de uitare,
astfel că uneori râdeau.
Mulţi dintre pădureni priveau muţi de uimire. Mulţi dintre ei plângeau în
tăcere. La fel de mulţi suspinau fără să se ferească.

724
 Cei care îl băteau pe Justin s-au oprit şi l-au ridicat de picioare, astfel încât
capul a ajuns să-i atârne la aproape doi metri deasupra solului. Thomas a
urmărit cum un scabios s-a apropiat de el, l-a prins de faţa tumefiată şi apoi
l-a împins. Corpul s-a legănat ca o carcasă de animal sacrificat, într-o cameră
de afumare. Braţele îi atârnau moale, ca şi cum, aşa răsturnat, ar fi făcut
semn că se predă.
Rachelle a scos un geamăt.
― Nu-i poţi face să înceteze? Dacă trebuie să-l ucidă… a zis ea, dar nu a
reuşit să ducă gândul până la capăt.
Nu avea importanţă. Thomas ştia ce voise să spună. Dacă trebuie să-l
ucidă, nu ar putea fi siliţi să o facă mai repede? Însă niciunul dintre ei nu a
rostit asemenea cuvinte.
― Aşa le este felul. Nu înţeleg suferinţa la fel ca noi. Trăiesc cu ea în
fiecare zi.
― Nu este felul lor. Aşa e felul lui Teeleh.
Ciphus a ridicat mâna şi s-a apropiat de Justin.
I-a dat roată, apoi s-a întors cu faţa la mulţime.
― Ştiu că printre voi există unii care consideră că de frânghie atârnă un
profet, a spus el, iar glasul i-a răsunat peste lac. Dar vă întreb: Elyon ar
îngădui ca profetul lui să sufere astfel? După cum vedeţi, e din carne şi
sânge, la fel ca noi. Cei care îndrăznesc a spune că această carne strivită şi
însângerată este de fapt Elyon şi-au pierdut minţile. Creatorul nostru nu ar
ajunge atât de diform! Nu ar îngădui unui scabios să îl atingă, fără a mai
vorbi că nu i-ar permite lui Teeleh nici să se apropie de el. Aţi înţeles?
S-a oprit în faţa soldaţilor Hoardei.
― Loviţi-l.
Unul dintre scabioşi a făcut un pas înainte şi l-a izbit pe Justin în spate.
Toţi cei prezenţi au auzit zgomotul inconfundabil făcut de osul sfărâmat.
Ciphus şi-a dres glasul.
― Vedeţi dar, e vorba doar de un om.
Cuvintele lui parcă ar fi sunat ca o invitaţie pentru alte gărzi ale Hoardei.
Trei dintre acestea au înaintat şi, râzând, s-au apucat să lovească trupul
atârnat. Şocat, Ciphus s-a tras înapoi. Din dorinţa lui de a-l înfrânge pe Justin
deschisese fără să vrea uşa acelei violenţe de neînchipuit.
― Thomas, a strigat Rachelle pe un ton rugător.
Nici el nu mai suporta.
― Aşteaptă aici.
725
 A sărit din chioşc şi a alergat drept spre Ciphus. Printre oamenii din
apropierea lui Thomas s-a răspândit un murmur. Bătrânul înţelept a întors
capul înainte ca Thomas să ajungă la cercul interior.
― Ajunge! Executarea unui om este una. Dacă ţineţi cu orice chip să vă
satisfaceţi pofta de sânge, atunci terminaţi mai repede! Dar nu-l umiliţi pe
acela care a salvat Pădurea de Sud şi Garda Pădurii cu doar o săptămână în
urmă. Ucideţi-l dacă vreţi cu tot dinadinsul, dar nu-i batjocoriţi viaţa.
O mie de glasuri s-au ridicat în sprijinul vorbelor lui.
Ciphus a părut uşurat. S-a încruntat spre Qurong.
― Are dreptate. Puneţi capăt chinurilor.
― Înţelegerea a fost să-l ucidem în felul nostru. Iar asta înseamnă să-i
luăm spiritul de…
― I l-aţi luat deja! A strigat Thomas. Acum răpiţi şi spiritul celor pe care i-
a slujit. Ajunge!
Qurong s-a uitat fix la el, apoi a făcut semn din cap către luptătorii lui.
Unul dintre ei a luat o găleată umplută mai devreme cu apă din lac şi a
azvârlit-o în faţa lui Justin. Acesta a scos un icnet.
Thomas nu şi-a dat seama dacă Justin a deschis ochii sau nu, pentru că
acesta stătea cu capul întors în altă direcţie. Însă a văzut altceva care i s-a
părut ciudat. Pielea lui Justin începuse să capete o nuanţă cenuşie. Cât timp
trecuse de când nu se mai îmbăiase? La fel ca toţi cei care se instruiau
laolaltă cu oamenii Gărzii, probabil că se îmbăia în fiecare dimineaţă, după
rânduială. Justin fusese în deşert şi se folosise doar de apa avută în bidon,
însă în acea dimineaţă nu se vedea nicio urmă a bolii.
― Înecaţi-l, a spus Qurong.
Doi scabioşi s-au grăbit să lege un bolovan mare de corpul lui Justin, să se
ducă reped la fund. Alţi doisprezece, care îşi înfăşuraseră picioarele cu piele
tratată ca să şi le protejeze de apă, s-au apropiat cu fereală şi au privit spre
lac.
― Înecaţi-l! A strigat Martyn, cuprins brusc de un acces de furie.
Au apucat picioarele platformei construite în pripă şi s-au apucat să o
ducă târâş către malul lacului.
Corpul lui Justin s-a răsucit, astfel că Thomas i-a putut vedea ochii.
Stângul era umflat şi închis, pleoapele de la cel drept erau vag întredeschise.
Justin s-a uitat la el îndelung. În ciuda cărnii tumefiate, pe faţă nu se vedea
nici urmă de teamă, regret sau acuzaţie. Doar tristeţe.

726
 Oare se uita în ochii lui Elyon? Gândul a declanşat o stare de groază în
mintea lui. Acesta era băiatul pe care îl întâlnise pe coama falezei cu multă
vreme în urmă, băiatul care, prin cântec, putea face noi lumi să existe. Care
întorcea planeta pe dos ori despica globul în două doar ca să se joace o zi.
Care umplea un lac nesfârşit cu apă cu o asemenea putere încât un singur
strop omora orice bărbat ori femeie.
Prin trupul lui a trecut o vibraţie. Se scufundase în apa lui Elyon,
respirase adânc în ea, ţipase de plăcerea şi durerea provocate de ea. Acest
om, atârnând de picioare, dus către lac, era Elyon?
A simţit o durere necuprinsă în piept. Ochii i s-au umplut de lacrimi pe
care nu ştia cum să le oprească. Un copil singuratic a început să suspine
încet în spatele lui, făcându-l să se întoarcă. Lucy. Stătea singură pe nisip şi
plângea.
Fără să-şi dea seama de ce, a făcut un pas înapoi, s-a lăsat cu un genunchi
pe nisip şi a prins-o în braţe. Niciunul dintre ei nu a spus nimic. Thomas a
rămas cu faţa spre apă.
Oamenii Hoardei au împins platforma cu stâlpul cale de trei metri în apă,
blestemând amarnic pentru că apa trecuse peste apărătoarele pe care şi le
puseseră pe picioare şi le rodea pielea crăpată. Apa era adâncă de peste un
metru, iar mâinile lui Justin erau cufundate până mai sus de încheieturi.
Închisese din nou ochii, dar respira constant. Era treaz.
În afară de doi, toţi scabioşii s-au grăbit să iasă din apă. Mâinile celor care
atinseseră apa erau roz, iar acum şi le ştergeau furibund, încercând să le
cureţe de otrava care le decolorase. Au smuls fâşiile de piele de pe picioare
şi au început să şi le lovească pentru a potoli durerea. Peste talie, pielea lor
era încă cenuşie.
Cei doi rămaşi în lac au urcat pe stâlp, au prins funia cu ambele mâini şi s-
au uitat spre Qurong.
S-au auzit apoi câteva cuvinte, rostite mai mult în şoaptă de Justin.
Deschisese gura şi vorbea!
― Aminteşte…
Thomas şi-a oprit respiraţia ca să audă. Ce spusese?
― Aminteşte-ţi, a rostit Justin, de această dată mai tare, cu vocea fiind
înecată de emoţie. Aminteşte-ţi!
Au auzit cu toţii şi au rămas ca împietriţi.
Justin a strigat apoi, scoţând şi un geamăt îngrozitor, care a răsunat cu
ecou pe deasupra lacului şi a străpuns inima lui Thomas.
727
 ― Aminteşte-ţi de mine, Johan!
Johan?
Thomas s-a uitat în stânga. Martyn stătea neclintit, cu faţa ascunsă de
glugă şi ţinând braţele încrucişate la piept. Qurong a aruncat o privire spre
general, după care le-a făcut semn oamenilor lui să înceapă înecul.
Justin suspina. Lacrimile se scurgeau în apă. A început apoi să geamă tare.
După care a strigat.
Ce se întâmpla? De ce tocmai acum?
Lucy a început să plângă cu hohote în braţele lui, iar el a strâns-o mai
tare, spre mângâierea ei, dar şi a lui. Era aproape convins că inima i se
oprise. Nu suporta să vadă aşa ceva! Nu era capabil să stea nepăsător şi să
vadă un om suferind atât de mult.
Însă nu-l putea dezonora întorcând capul să nu-l mai vadă.
Justin a continuat să scoată ţipete lungi, îngrozitoare, care spintecau
noaptea ca un pumnal. Thomas a scrâşnit din dinţi şi s-a rugat să înceteze.
A observat schimbarea apărută pe pielea lui Justin cu o clipă înainte ca el
să atingă apa cu capul. Carnea de pe piept şi picioare era aproape albă. Şi se
descuama.
Boala îl copleşea chiar în faţa ochilor lui Thomas!
De aceea scotea acele gemete. Durerea…
Pielea de pe piept a început să-i crape brusc, la fel ca nămolul de pe
fundul unui lac uscat. Cineva din spate a început să urle: „Poartă boala! “
Însă strigătul s-a pierdut în urletul lung de agonie scos de Justin.
Thomas s-a aşezat pe vine şi a început să plângă incontrolabil.
Capul lui Justin a intrat în apă. Din gură i-au ieşit bule de aer. Corpul i-a
tresărit şi s-a cutremurat. Nu-şi ţine respiraţia, a gândit Thomas. Încerca să-
şi umple plămânii cu apă, însă atârnând cu capul în jos îi era foarte greu.
În momentul când apa a părut să-l înfrângă în mod îngrozitor, cei doi
scabioşi l-au smuls din lac. Apa ce pătrunsese în plămâni s-a scurs.
Bolborosind, Justin a icnit.
Înfiorat de acea tortură prelungită, Thomas s-a ridicat în picioare.
Cei doi l-au coborât din nou în apă. Corpul lui Justin a tresărit din nou.
Apa din jurul capului a început să fiarbă iarăşi. Apoi, pieptul lui bolnav a tras
apă adânc, aspirând, suferind convulsii, cutremurându-se de revoltă.
Înainte de a apuca să se înece, scabioşii l-au scos iar.
Thomas s-a năpustit spre apă.
― Ucideţi-l! A răcnit.
728
 Ceri moartea lui Elyon.
― Uci…
Unul dintre scabioşi, de prezenţa căruia nici măcar nu fusese conştient, l-
a izbit cu pumnul în tâmplă. S-a prăvălit pe nisip şi s-a ridicat făcând eforturi
chinuitoare.
― Terminaţi! A spus Ciphus. În numele lui Elyon, terminaţi odată!
― Obiceiul nostru este să…
― Nu-mi pasă care vă sunt obiceiurile! Ucideţi-l, şi gata!
Un scabios din stânga lui Thomas s-a repezit spre apă. Era generalul
Martyn. Johan. Avea sabia în mână.
Thomas a rămas fără suflare. Se întâmpla ceva ieşit din comun.
Nu a observat fâşiile de piele înfăşurate în jurul picioarelor lui Johan
decât după ce acesta a pătruns în apă. Gluga i-a alunecat de pe cap,
dezgolindu-i chipul schimonosit de furie, imagine care nu a scăpat nimănui.
S-a repezit la Justin, răcnind violent.
― Mori! Mori!
Înainte ca cineva să-şi dea seama de adevărata lui intenţie, a înfipt vârful
sabiei în pântecul lui Justin, a tras-o într-o parte, după care a scos-o. Sângele
a ţâşnit din rana căscată şi a curs ca o cascadă în apa lacului.
― Înecaţi-l! A răcnit Johan.
Cei doi soldaţi aflaţi pe platformă au dat drumul corpului. Justin a rămas
spânzurat, a pătruns în apă, şi s-a zbătut.
Martyn s-a întors, a ieşit din lac, după care şi-a azvârlit sabia într-o parte,
trăgându-şi gluga la loc peste cap. A trecut pe lângă Qurong şi s-a îndreptat
spre armata Hoardei.
Trupul lui Justin a încetat să se mai cutremure.
Pielea lui era crăpată şi albită, imposibil de recunoscut drept umană. Însă
Thomas a rămas cu ochii aţintiţi asupra sângelui. Se permitea vărsarea de
sânge pentru purificare. După ce se întorsese din deşert într-o stare
apropiată de cea a scabioşilor, i se îngăduise să se îmbăieze, cu toate că
sângera din cauza unor crăpături apărute în piele.
Însă ce se petrecuse acum…
Oare Ciphus îşi dădea seama că situaţia aceasta era cu totul diferită?
Soldaţii s-au aplecat şi au tăiat frânghia. Cadavrul lui Justin a alunecat în
apă cu un plescăit slab şi s-a scufundat sub greutatea celor doi bolovani mari
legaţi de încheieturile mâinilor.

729
 La suprafaţă au apărut câteva bule de aer. S-au uitat în tăcere cum apa a
redevenit din nou ca sticla.
Totul se terminase. Lacul înghiţise brutalitatea în întregime, fără a lăsa
vreun semn, cu excepţia unei dâre roşiatice de sânge.
Thomas s-a uitat spre Ciphus. Faţa lividă a bătrânului stătea îndreptată
spre apă.

730
 29

Mike Orear şi-a aranjat mai bine microfonul fixat la reverul hainei şi a
privit spre camera TV. Nu-şi închipuise că va deveni glasul care va anunţa
existenţa Germenului Raison, însă curajul pe care îl dovedise când anunţase
ştirea stârnise un val de apreciere din partea telespectatorilor. Pentru prima
oară în decurs de câţiva ani, rata de audienţă a CNN o depăşise pe aceea a
postului Fox News. Şefii îi prelungiseră apariţiile pe ecran la şase ore pe zi,
trei dimineaţa şi trei seara. Era conştient că reprezenta cea mai mare
realizare a vieţii lui.
Viaţă care avea să fie foarte scurtă.
Acum, când ştirea ajunsese la urechile tuturor şi după o defilare
nesfârşită de oaspeţi – geneticieni, virusologi, psihologi şi alţi specialişti –,
ameninţarea pe care o făcuse cunoscută ajunsese să-l urmărească într-un
mod foarte, foarte real. Înainte, îl chinuiseră, în egală măsură, gândul de a
face ştirea publică şi cel de a stabili ce însemna virusul pentru el ca
persoană. Acum, împreună cu restul Americii, nu reuşea să scape de
înfiorătorul gând că era pe cale să moară.
Acea recunoaştere schimba totul. Voia să se afle acasă, împreună cu
mama şi tatăl lui. Să meargă la biserică. Să fie căsătorit şi să aibă copii. Voia
să plângă.
În schimb, hotărâse să ajute umanitatea aşa cum va putea, asta
însemnând să lumineze şi să ofere mângâiere şi, probabil, să contribuie la
incredibilul efort de a înfrânge virusul.
Ştirea privind transporturile de armament încă nu fusese făcută publică.
Rugămintea celor de la Pentagon şi hotărârea preşedintelui făcuseră ca
difuzarea acelei veşti să se amâne. Motivul era simplu şi uşor de înţeles:
trebuia ca mai întâi oamenii să se obişnuiască vreme de câteva zile cu ideea
existenţei virusului, iar apoi preşedintele le va prezenta şi restul problemei.
Trecuseră deja trei zile. În acea zi, preşedintele urma să ţină două cuvântări:
prima, la sediul Naţiunilor Unite din New York, iar a doua, în faţa naţiunii, la
şase, ora de pe coasta estică. În cea de-a doua cuvântare avea să le spună
americanilor toată povestea.
În acele momente se derulau cam ultimele secvenţe ale unui interviu luat
de Nancy unui psiholog social de la UCLA. Mike se uită peste notiţe. Sursa
care îi oferise această informaţie privindu-l pe Thomas Hunter era
731
impecabilă. Povestea în sine era imposibil de crezut. Hotărâse să nu se axeze
pe vise, dar povestea nici nu avea nevoie de atât de multe amănunte.
America merita să afle de existenţa lui Thomas Hunter.
A privit direct spre camera îndreptată spre el şi având becul roşu aprins.
― Cuvinte înţelepte îndemnând la precauţie, a început el, făcând referire
la comentariul doctorului Beyer privind panica. Doamnelor şi domnilor, am
primit recent nişte informaţii care cred că vi se vor părea fascinante. Îmi dau
seama că în condiţiile de faţă, „fascinaţia” pare a fi un cuvânt preţios, dar am
rămas oameni şi ne vom agăţa de speranţă, oriunde am găsi-o şi indiferent
sub ce formă s-ar manifesta ea. Şi, sincer să fiu, probabil că ne punem
speranţele în omul pe care mă pregătesc să vi-l prezint. Se numeşte Thomas
Hunter.
Chipul hotărât, deşi cam juvenil al lui Hunter umplu o clipă ecranul. Era
fotografia de pe permisul de conducere emis în Colorado. Avea păr negru şi
falca bine conturată. Imaginea a alunecat spre colţul din dreapta sus al
monitorului pe care Mike îl avea în faţă.
― „Secret” este un alt cuvânt care sună destul de pretenţios în situaţia de
faţă, dar există amănunte privindu-l pe Thomas Hunter pe care nu le putem
divulga fără ca mai întâi să avem confirmarea. Spunem doar că, din câte
ştim, acest om a fost singurul care a atras atenţia asupra ameninţării cu care
naţiunea noastră se confruntă, deşi există o sumedenie de oameni care se
îndoiesc de părerile lui. Într-adevăr, dacă lumea i-ar fi dat ascultare
domnului Hunter cu o săptămână mai devreme, probabil că am fi reuşit să
evităm apariţia virusului. Sunt convins că unii dintre dumneavoastră îşi
aduc aminte de o ştire pe care am difuzat-o în urmă cu două săptămâni,
referitoare la răpirea de către el a doamnei Monique de Raison la Bangkok.
Am aflat acum că el a întreprins acea acţiune în încercarea de a împiedica
punerea în circulaţie a vaccinului.
După aceea, prezentarea a devenit ceva mai neclară. Motivele şi modul de
operare – precum şi chestiunile legate de vise – erau îndeajuns ca să arunce
suspiciune asupra întregului reportaj.
― Avem motive să credem că mulţi din guvernul nostru îl consideră
esenţial pe acest om în eforturile de a elimina ameninţarea. Mai avem
motive să credem că viaţa lui este în primejdie. Vă asigur că vom urmări
îndeaproape desfăşurarea evenimentelor şi vă vom prezenta noi amănunte
pe măsură ce le descoperim.

732
 S-a întors către Nancy, pe care insistase să o aibă în continuare ca
asistentă în cadrul emisiunii.
― Nancy…

Kara Hunter a coborât în goană din taxi şi s-a grăbit să urce treptele de
beton care duceau spre clădirea vopsită în alb şi aflată într-un decor
pastoral din apropiere de Baltimore, Maryland. Pe frontispiciul ei, cu litere
mari, de culoare albastră, scria: „Laboratoarele Genetrix“, dar ea ştia că în
urmă cu doar un an titulatura era „Raison Pharmaceutical”. Compania
franceză vânduse clădirea când îşi stabilise sediul la Bangkok.
Monique de Raison se găsea în acea clădire, lucrând febril la un antidot
pentru virusul care suferise mutaţii.
Thomas era mort.
În prima zi, Kara refuzase cu încăpăţânare să creadă asta. Mama ei se
prăbuşise din nou într-o stare de depresie îngrozitoare. Apoi ştirea privind
Germenul Raison a devenit publică şi totul s-a schimbat. Kara a trecut de la
refuzul total de a accepta moartea lui Thomas la sentimentul devastator că
oricum aveau să moară cu toţii.
Ca toate marile metropole, New Yorkul preluase ştirea cu o muţenie
istovită. Au trecut douăzeci şi patru de ore până când vestea a fost înţeleasă
cu adevărat. Străzile nu se goliseră imediat, însă, spre sfârşitul celei de-a
doua zile, până şi găsirea unui taxi liber devenise o treabă aproape
imposibilă. Wall Street încă funcţiona – se afirma că era necesar să se lase
impresia de viaţă şi activitate. Personalităţile oraşului – primarul,
guvernatorul, preşedintele –, toţi afirmau acelaşi lucru. America trebuia să-
şi continue viaţa obişnuită. Electricitatea, apa, acţiunile şi obligaţiunile.
Alimente, benzină, automobile şi avioane. Spitalele. Dacă acestea încetau să
mai funcţioneze, ţara era paralizată. Panica putea ucide America la fel de
eficient ca virusul. Toate laboratoarele din lume căutau cu disperare o
soluţie. Şi aceasta avea să fie găsită.
Însă Kara ştia altceva.
Astăzi, starea de negare trăită de ea se accentuase. Ideea că Thomas ar fi
un fel de erou fusese preluată de toate canalele de televiziune. Lucru de
mirare, reuşiseră să procure fotografia de pe permisul de conducere. I-a
văzut faţa tânără imortalizată acolo, străduindu-se din răsputeri să pară
sinceră. Imaginea i-a adus lacrimi în ochi. Îi era atât de dor încât
ameninţarea Germenului Raison i se părea, în mod ciudat, neînsemnată.
733
 Dar dacă era încă în viaţă? Doar nu i se descoperise cadavrul, nu-i aşa?
Gains rămăsese reţinut, nu făcuse comentarii. Îi spusese că Monique îl
văzuse mort. Dar la cât timp după moarte îl văzuse? Da, puterea apei din lac
îşi pierduse puterea în cealaltă realitate. Da, el era convins că de această
dată moartea lui va fi definitivă. Da, trecuseră două zile şi încă nu apăruse
nicio ştire nouă în legătură cu el. Da. Da. Da.
Dar acum nu mai era vorba doar de fratele ei. Kara nu voia să-l considere
mort, încă nu.
O părăsise pe mama ei în acea dimineaţă, aflase de la unul dintre
consilierii adjunctului secretarului de stat unde se afla Monique şi primise
aprobarea de a o vizita, şi zburase imediat spre Baltimore.
Kara a intrat pe uşă. O recepţioneră palidă şi slabă la faţă a ridicat capul:
― Cu ce vă pot fi de folos?
― Numele meu e Kara Hunter. Monique de Raison mă aşteaptă.
― Da, domnişoară Hunter. Pe aici.
Femeia a condus-o pe un coridor lung, până într-un laborator spaţios.
Avea cel puţin douăzeci de staţii de lucru, în faţa fiecăreia fiind câte un
tehnician, în stânga, dincolo de un perete lung de sticlă, într-o încăpere
sterilă, îşi desfăşurau activitatea tehnicieni cu halate albe şi calote albastre.
Glasurile zumzăiau discret. Hotărât. Aceia erau oamenii care se străduiau să
descifreze un cod care nu se lăsa descâlcit în timpul alocat. Aceştia erau eroii
Americii, a gândit Kara. Nu i-au acordat atenţie când s-a deplasat prin
laborator, ajungând apoi într-un alt hol, după care a intrat într-un birou
mare, unde Monique stătea aplecată asupra unui teanc gros de fotografii,
împreună cu un om de ştiinţă care semăna vag cu Einstein, având părul
zburlit şi bogat, ochelari şi tot restul.
Monique a ridicat privirea.
― Kara.
Trăsăturile feţei au părut să se lase moi, evidenţiind ochii înroşiţi. S-a
uitat la colegul ei.
― Excusez-moi un moment, Charles.
Bărbatul a dat din cap şi a ieşit.
Monique s-a apropiat de Kara şi a strâns-o cu o forţă sălbatică.
― Îmi pare foarte rău, a spus ea scâncind. Iartă-mă.
Kara nu se aşteptase la o primire atât de mişcătoare.
Ce se petrecuse între Monique şi Thomas? Şi-a înghiţit nodul ce i se forma
în gât.
734
 ― Te simţi bine?
Monique s-a retras, întorcându-şi în acelaşi timp faţa.
― Nu chiar, nu. Nu sunt sigură dacă voi reuşi să realizez antivirusul.
― Codificarea ta a supravieţuit mutaţiei, aşa am auzit.
― Nu e chiar atât de simplu. Sigur, genele pe care le-am izolat pentru
modificare cu introducerea propriului meu virus au supravieţuit. Vom afla
peste câteva ore ce înseamnă asta.
― Nu pari prea încrezătoare.
― Nu ştiu cum ar trebui să par, a zis Monique şi s-a uitat la Kara cu ochi
trişti.
― Am venit pentru că mi-e greu să accept ideea morţii lui.
Ochii lui Monique s-au umezit. Şi-a muşcat buza de jos şi s-a lăsat pe
scaunul de la biroul ei.
― Monique, ce s-a întâmplat acolo?
― Am visat.
Visase. Asta trebuia să însemne ceva? Apoi, pe neaşteptate, a înţeles.
― Tu… ca şi Thomas, vrei să spui? Ai visat pădurea?
― Da. Doar că nu ca persoana care sunt aici, ci ca soţie a lui, Rachelle. Şi,
cu sinceritate o spun, am avut senzaţia că aceea era lumea reală, iar aceasta,
doar un vis.
Kara nu şi-a putut ascunde starea de uimire.
― Ai fost acolo? L-ai văzut? Cum?
― Dormeam, şi cred că a avut ceva de a face cu faptul că între noi se
stabilise un contact fizic. Aveam amândoi răni la încheieturile mâinilor.
Probabil că sângele nostru… Nu-mi dau seama. Dar ştiu că am împărtăşit
viaţa lui Rachelle. Am trăit amintirile ei, experienţele ei.
― Nu ai nicio îndoială că aşa a fost? A întrebat-o Kara, rămasă cu gura
căscată.
― Niciun dubiu. Şi amândoi ne-am temut că, dacă ar fi ucis în oricare
dintre realităţi, va muri şi în cealaltă. Şi, de asemenea, că, fiind însănătoşit în
realitatea aceea, nu s-ar întâmpla acelaşi lucru şi în aceasta.
― Nu accept!
Chiar dacă şi ea gândise la fel, sperase ca Monique să o contrazică.
Aceasta a clipit nedumerită în faţa acestei izbucniri.
― Îmi pare rău. Dar dacă ai fi trecut şi tu prin atâtea necazuri ca mine în
ultimele săptămâni… a zis Kara şi s-a lăsat să cadă pe scaunul din faţa

735
biroului. Dar ai trăit asemenea experienţe, nu? Vreau să fiu sinceră cu tine.
Nu vreau să accept absurditatea asta că ar fi mort.
― Dar l-am văzut!
― L-ai văzut? I-ai luat pulsul?
― L-am urmărit pe Carlos când i-a luat pulsul. Murise, a zis ea cu glas
încordat.
Kara s-a gândit la ceva ce îi spusese Thomas înainte de a pleca în acţiunea
de salvare. Ajunsese la concluzia că era singura poartă de legătură dintre
cele două realităţi. Dacă murise…
― Înseamnă că-ţi dai seama că dacă antivirusul dă greş, singura speranţă
pentru lumea aceasta este Thomas.
― Da.
― Iar dacă e mort, probabil că nimic nu ne mai poate salva.
― M-a scos pe mine de acolo, am antivirusul.
― Am crezut că nu eşti chiar atât de sigură.
― Acţionăm la realizarea lui.
― Şi eu acţionez ca să-l găsesc pe Thomas.
― Au trimis deja o echipă în regiunea unde am fost ţinută prizonieră, a zis
Monique cu un glas ce sugera că ar fi gata să izbucnească în plâns.
― Da, bine. Să ne gândim bine. Amândouă ştim că acel om, Carlos, nu este
chiar atât de neglijent încât să îngăduie să fie găsit Thomas. Aici nu mai e
vorba de tactica folosită de forţele speciale. Acum se pune problema minţii şi
inimii, şi cred că eu şi tu am putea fi acelea care să găsim mintea şi inima lui.
Dacă mai trăieşte.
― Şi dacă nu?
― Ţi-am mai spus, nu vreau să accept ideea.
Monique a privit lung la Kara. În ochi i-a apărut o sclipire de speranţă.
― Îţi dai seama că dacă Rachelle moare acolo, aş dispărea şi eu?
― Povesteşte-mi tot ce s-a întâmplat. Dar totul.

736
 30

În noaptea aceea, lacul a fost păzit de Hoardă. Obiceiurile locuitorilor

deşertului cereau ca executatul să rămână o noapte în apă spre deplina lui
umilire. Nimănui nu i s-a îngăduit să pătrundă în lac sau să se îmbăieze
decât după îndepărtarea cadavrului.
Ciphus s-a opus, dar în cele din urmă a cedat, atât pentru a-i ţine sub
control pe cei care îi erau credincioşi lui Justin, dar şi pentru a respecta
condiţiile impuse de Hoardă. Plaja a fost golită, iar cei care au sărbătorit
moartea lui Justin au făcut-o pe străzi, nu în apropierea lacului. Cei care nu
puteau aştepta până dimineaţă, s-au îmbăiat cu rezervele de apă păstrate în
câteva case.
Thomas a găsit-o pe Rachelle acasă, întinsă pe podea, epuizată, fără să se
mişte. Niciunul dintre ei nu dormise de două zile. A ajutat-o să se spele, apoi
s-a curăţat şi el. S-au prăbuşit în pat fără să vorbească despre execuţie şi au
căzut într-un somn adânc.
Ciudat, dar în acea noapte nu a visat despre Germenul Raison. Nu
mâncase din fructul de rambutan, astfel că a visat, dar nu despre virus sau
Franţa. Ar fi trebuit, totuşi. Doar dacă nu mai era viu în cealaltă realitate,
desigur, caz în care nu avea ce să viseze. Dar asta însemna că era neputincios
să împiedice efectele germenului. Din fericire, Monique putea face asta. Dacă
nu, va muri împreună cu restul lumii peste aproximativ zece zile. Iar odată
cu ea şi Rachelle.
Acestea erau gândurile ce goneau prin mintea lui când, a doua zi
dimineaţă, a auzit un ţipăt care l-a smuls cu brutalitate din somnul profund.
A tresărit puternic şi a sărit în picioare, scoţând imediat un icnet din
cauza durerii sfredelitoare care i-a trecut prin piele. Doar o privire i-a
confirmat bănuielile cele mai sumbre. Nu era vorba doar de o întunecare a
pielii, ci de o stare de boală completă!
Şi-a îndoit braţul, dar durerea l-a făcut să renunţe. Cojile cenuşii formate
pe piele nu explicau suferinţa îngrozitoare. Cum de se întâmplase? Trebuia
să ajungă la lac!
Şi-a îndoit din nou braţul, de astă dată ignorând durerea, aşa cum ştia că
procedau locuitorii deşertului.
A avut senzaţia că stratul de piele de sub epidermă a devenit casant şi
crăpa la fiecare mişcare.
737
 Rachelle s-a ridicat.
― Ce-a fost asta?
Urletele răsunau dinspre vest. Acolo era lacul.
― Ce…? Şi Rachelle a ţipat de durere, după care şi-a privit pielea. Nu ne-
am îmbăiat noaptea trecută?
Thomas a îndepărtat cearşafurile şi, în ciuda durerii, s-a silit să se ridice
în picioare. De derută, nici nu reuşea să gândească limpede. Poate folosiseră
din greşeală apă de ploaie în locul apei din lac. Li se mai întâmplase.
Rachelle s-a ridicat deja şi s-a repezit la fereastră, chircindu-se de durere
la fiecare pas.
― Lacul! S-a întâmplat ceva rău cu el!
― Tată!
Marie năvălise în cameră. Şi ea suferea! Boala îi cuprinsese pielea ce
părea presărată cu cenuşă.
― Adu-l pe fratele tău! Repede!
― Mă doare…
― Grăbeşte-te!
Nu s-au mai deranjat să-şi ia papuci ori ghete, ci doar tunicile. Thomas şi
Rachelle i-au scos pe cei doi copii din casă, îndemnându-i să se mişte cât de
repede puteau, ceea ce a declanşat un torent de lacrimi şi un ritm ceva mai
iute decât mersul normal. Ţipetele se înmulţiseră, sute şi mii de săteni se
treziseră cu aceeaşi suferinţă. Boala se răspândise peste noapte şi îi
infectase pe toţi, a socotit Thomas. Toţi umpluseră strada principală, dorind
cu disperare să ajungă la lac.
Thomas l-a prins pe Samuel de mână şi l-a tras după el.
― Nu lua în seamă. Cu cât ajungi mai repede la apă, cu atât mai curând îţi
va trece durerea.
― De ce se întâmplă asta? A întrebat Rachelle.
― Nu ştiu.
― Toată lumea suferă! Pesemne este pedeapsa pentru moartea lui Justin.
― Sper să fie doar atât.
― Ce vrei să spui?
― Încă nu ştiu, Rachelle! S-a răstit el.
Fără un cuvânt, ea s-a grăbit să ajungă alături de el. Marie şi Samuel
plângeau de durere, dar şi ei ştiau că trebuie să meargă mai departe. Lacul
lui Elyon era salvarea, erau conştienţi de asta tot astfel cum ştiau că e nevoie

738
să respire. Toate celulele din corp ţipau după uşurarea pe care doar lacul le-
o oferea.
Peisajul care i-a întâmpinat pe mal i-a făcut să încremenească. Cinci sau
zece mii de bolnavi, bărbaţi, femei şi copii, stăteau la marginea apei, privind
înspăimântaţi sau legănându-se încoace şi încolo, jeluindu-se.
Apa era roşie!
Nu doar având o nuanţă roşiatică, ci sângerie.
Sute de oameni ceva mai curajoşi intraseră în lac şi se stropeau cu apa
roşie pe picioare şi coapse, dar cei mai mulţi erau prea speriaţi ca să se
apropie.
Ţipetele nu erau ale durereii asociate în mod firesc cu primenirea într -o
stare de boală atât de avansată, şi-a dat seama Thomas. În glasurile lor se
strecurase teroarea, zeci de vorbe se întretăiau, dar i-au reţinut atenţia
acelea care se auzeau mai tare în acel haos de nedescris.
― Puterea a dispărut!
Un bărbat pe care abia l-a recunoscut ca fiind William, locotenentul lui, a
ieşit bălăbănindu-se din apă. Pielea îi era udă, însă boala se agăţa de ea ca o
piele crăpată, cuprinsă de mucegai.
William s-a prins de cap cu ambele mâini şi s-a uitat deznădăjduit în jur.
L-a văzut pe Thomas şi s-a repezit pe mal.
― Nu are niciun efect! A zis el, având aspectul unui om care şi-a pierdut
minţile. Puterea s-a dus! Hoarda vine peste noi!
Thomas a aruncat o privire pe mal, spre stânga. Martyn şi Qurong stăteau
cu braţele încrucişate la două sute de paşi depărtare. În spatele lor, cei o mie
de războinici scabioşi care îi însoţiseră priveau lacul în tăcere.
― La ei te refereai?
William a început să se agite pe loc, fără să-i răspundă.
― William! De ce ai spus că vin?
― Au sosit iscoadele noastre. Amândouă armatele se află în pădure.
Ambele?
― Câţi oameni? Şi cât de departe sunt?
― A fost nevinovat! Acum vom muri pentru că am îngăduit aşa ceva.
Spre mal au sosit în goană alţii şi alţii. Unii se îndepărtau de lac în fugă.
William aproape că-şi pierduse luciditatea. L-a prins de umeri şi l-a zguduit.
― Ascultă! Câţi scabioşi au văzut iscoadele?
― Prea mulţi. Nici nu are importanţă. Luptătorii mei sunt bolnavi!

739
 Thomas a simţit declanşarea aceleiaşi stări de derută de care se simţise
cuprins când se afla în deşert. Reuşea totuşi să gândească suficient de
limpede ca să înţeleagă ce se petrecuse.
Rachelle a rostit adevărul în locul lui.
― Johan a ştiu, a zis ea, privind la agitaţia din jur. A ştiut că Justin era pur
şi a ştiut că sângele nevinovat va otrăvi lacul. Devenim ca Hoarda.
Era adevărat. Acesta era adevăratul act de trădare comis de Martyn. Aşa
ştia el să poarte bătăliile. Aveau să cucerească pădurile fără să-şi scoată
măcar săbiile din teacă. Singura diferenţă dintre pădureni şi locuitorii
deşertului era acum un lac a cărui apă nu mai slujea la nimic. Peste câteva
ore, chiar mai curând, cei din Garda Pădurii vor arăta, vor acţiona şi vor
gândi la fel ca duşmanii lor.
Nu mai aveau timp.
― Dă-mi sabia ta!
William s-a uitat la el descumpănit.
Thomas s-a aplecat în faţă şi i-a smuls sabia din teacă.
― Cheamă oamenii! Vom lupta. Până la moarte!
Soţia lui a rămas cu privirea aţintită spre lacul roşu, cu ochi mari, dar
acum dilataţi de groază. În ei se mai citea ceva – un început de înţelegere a
situaţiei.
Ţâşnind din spatele lor, un ţipăt ascuţit a despicat aerul dimineţii.
Thomas s-a răsucit şi a văzut o femeie care arăta cu degetul către porţile
principale. S-a răsucit şi s-a uitat de-a lungul străzii. Porţile erau la cinci sute
de metri depărtare – nu reuşea să distingă amănuntele, dar şi-a dat seama că
acolo se afla o armată.
A Hoardei.
― Adună oamenii, William! Urmează-mă!
A strâns sabia între degete şi a traversat în goană plaja, îndreptându-se
către Martyn, alungând din minte durerea îngrozitoare pe care o simţea. În
urma lui a auzit tropăit de picioare pe nisip, dar nu s-a întors să vadă cine
era.
Planul rezultat din mintea lui înceţoşată era simplu, având un singur
scop: moartea lui Qurong. În starea lui din acele momente, nu va beneficia
de acelaşi avantaj pe care îl avea de obicei, dar duşmanii nu vor apuca să-l
doboare înainte de a-l ucide pe comandantul suprem al Hoardei, primul
născut, Tanis.
― Thomas!
740
 A recunoscut glasul. Mikil gonea în susul malului, orbită de panică. A
ignorat-o, continuând să alerge. Zgomotul săbiilor care se ciocneau în
depărtare răsuna deasupra satului. Unii dintre oamenii Gărzii începuseră să
se apere. Însă sunetul tot mai ameninţător al cizmelor şi copitelor – mii şi
mii, mergând în cadenţă pe strada principală – făcea ca eforturile
apărătorilor să pară un spectacol dat de copii.
Unul dintre scabioşi s-a desprins din armata lui Qurong şi a pornit în fugă
să-l întâmpine. Nu, nu era un războinic de rând, ci un general, purtând o
eşarfă neagră.
Martyn!
― Nu uita, e fratele meu, a auzit glasul persoanei care alerga în urma lui.
Era Rachelle, nu William. Iar ea voia să-l cruţe pe Johan?
A aruncat o privire peste umăr.
― L-a trădat pe Elyon.
Avându-l în frunte pe Ciphus, membrii Consiliului soseau în sfârşit la
marginea lacului să încerce apa. Vacarmul se mai potolise, în speranţa că
bătrânii înţelepţi vor reuşi să rezolve acea situaţie îngrozitoare. Nimeni nu
părea să fie îngrijorat de prezenţa acelei armate pe străzi – toţi voiau să se
îmbăieze. Doar atât.
Rachelle s-a oprit alături de Thomas. Acum Johan se găsea la mai puţin de
cincizeci de metri de ei.
― Mai există o cale. Mai ţii minte ce mi-a zis Justin?
El s-a oprit şi a prins sabia cu ambele mâini.
― Singura cale pe care o cunosc acum este să-l iau pe Qurong cu mine.
Dacă vrei ca fratele tău să trăiască, spune-i să se dea la o parte din drumul
meu.
― Nu vrei să mă asculţi! A şoptit ea cu asprime. „Când va veni vremea”,
aşa mi-a zis. Aceasta este vremea.
Martyn şi-a scos sabia şi, fără să se mai grăbească, s-a apropiat la pas rar.
Thomas s-a oprit, pregătindu-se să-l întâmpine pe general aşa cum îşi
propusese. Simţea că pielea îi era cutreierată de flăcări, iar încheieturile îi
păreau fracturate, dar ştia că oamenii Hoardei înfruntau acele dureri tot
timpul. Era şi el în stare, ba chiar rezista mai bine, iar dacă nu, va muri
încercând.
― A zis că avea o cale mai bună, a vorbit Rachelle. Justin mi-a zis să mor
odată cu el.
― Asta mă şi pregătesc să fac. Şi odată cu mine va pieri şi Qurong.
741
 L-a prins de braţ şi i-a vorbit grăbit.
― Ascultă-mă! Cred că am înţeles la ce s-a referit. A zis că-mi va aduce
viaţa! Ştia că vom avea nevoie de viaţă. Că va muri. Ştia că lacul nu ne va mai
oferi viaţă pentru că va fi pângărit de vărsarea de sânge nevinovat. Sângele
lui.
Silueta solitară care se îndrepta spre ei a dispărut din câmpul lui vizual.
Mori cu mine.
― Dar am murit deja cu el, a spus Thomas. Uită-te la noi!
― A zis că ne va aduce viaţă!
Faţa lui Martyn nu mai era încadrată de glugă. Îşi ducea sabia fără a o
strânge între degete – cu un aer foarte sigur de sine, provocator.
Thomas s-a uitat spre lac, devenit o mare de roşu care i-a dat fiori. Brusc,
mesajul lui Justin i-a devenit foarte evident. Nu se imagina îndeplinindu-l,
dar dacă Rachelle avea dreptate, Justin le ceruse să moară la fel ca el.
Le ceruse să se înece în acea mare de roşu.
Mai înotase o dată într-o asemenea mare, aflată adânc în lacul de smarald,
unde se putea respira.
Dinspre mal a răsunat un nou ţipăt. Bineînţeles, Ciphus nu reuşise să-şi
ducă la bun sfârşit încercarea de a dovedi că apa lacului era la fel de bună ca
înainte. Dar se mai petrecuse ceva. Ciphus ţipa ca să acopere vacarmul.
― A dispărut!
A aruncat o privire peste umăr. Bătrânul stătea pe mal, şiroind de apă.
Semăna uimitor de mult cu un scabios – dacă ar fi avut şi codiţe, l-ar fi
confundat cu Qurong.
― Nu mai există cadavrul! A strigat Ciphus. L-au luat de aici!
S-a răsucit cu faţa spre Martyn.
― Minte, a spus Martyn. Cadavrul trebuie să fie sub apă. Vă înşală.
― Thomas, te rog să mă asculţi! A zis Rachelle pe un ton rugător.
Boala îl făcea să aibă ameţeli şi gânduri confuze. A clipit derutat, şi a
încercat să-şi pună gândurile în ordine.
― Sugerezi să intrăm în lac şi să ne înecăm?
― Preferi să trăieşti aşa?
Martyn s-a oprit la trei metri de ei, lăsând capul în jos, să nu i se vadă faţa.
Thomas a prins mânerul sabiei mai bine. În minte i-a apărut chipul umflat
de lovituri al lui Justin.
Urmaţi-mă. Muriţi cu mine.

742
 Era o cerere incredibilă pe care Justin o sugerase oricărei persoane care îl
ascultase.
I s-a adresat lui Martyn.
― Ce ne-aţi făcut?
Glasul lui a răsunat grav şi nepământesc, amar şi totodată încărcat de
durere.
Generalul a ridicat capul, iar el i-a văzut faţa.

Nu a observat rânjetul pe care îl aştepta. Ochii generalului erau plini de

lacrimi. Iar trăsăturile îi erau crispate, exprimând spaima. Spaimă!
Brusc, Martyn a pornit din nou, apropiindu-se cu sabia ţinută pe lângă
corp.
― Opreşte-te acolo, i-a poruncit.
Celălalt a mai făcut doi paşi şi a rămas locului.
Nu la asta se aşteptase. I-ar fi fost foarte uşor să facă doi paşi mari şi să
înfigă lama sabiei în pieptul lipsit de apărare. Pe de o parte voia să facă asta.
Trebuia să-l ucidă, iar apoi să se repeadă spre Qurong.
Dar nu putea. Nu acum. Mai ales că vorbele lui Rachelle încă îi răsunau în
urechi. Nu, după ce văzuse lacrimi în ochii lui Martyn. Să fi fost asta o nouă
înşelătorie?
― Îmi aduc aminte, a vorbit generalul.
Remuşcarea din tonul lui era atât de stranie, încât Thomas a clipit
descumpănit.
― Îmi aduc aminte, Rachelle. Mi-a vorbit şi mi-am adus aminte de asta
toată noaptea.
Rachelle a slobozit un suspin şi a pornit spre fratele ei.
El a ridicat mâna, doar o idee.
― Te rog, nu. Nu ne pot vedea.
Johan s-a uitat dincolo de Thomas, către malul din spatele lor. Sosiseră
primele şiruri ale Hoardei. Ţipete izolate se auzeau dinspre sat, unde
oamenii fugeau să-şi caute adăpost, însă nu a perceput zgomot de luptă,
semn că ar fi opus cineva rezistenţă. Boala le luase deja multora minţile.
Puternica Gardă a Pădurii fusese despuiată de orice voinţă de luptă,
copleşită de o boală pe care nimeni nu o învinsese vreodată.
Johan s-a uitat la Thomas cu ochi rugători.

743
 ― Am ştiut că era nevinovat. Am ştiut că sângele lui va pângări lacul. Am
ştiut chiar şi cine era, dar nu mi-am amintit de ce ar fi trebuit să-mi pese.
Acum l-am ucis. Nu pot trăi ştiind asta.
― Nu, există o cale mai bună! A spus Rachelle.
― Te rog, am luat deja hotărârea. Mă voi întoarce la armata mea cu o
propunere de capitulare din partea voastră, iar după aceea îl voi ucide pe
Qurong şi îmi voi asuma vina pentru otrăvirea apei din lac. Ciphus te va
învinui pe tine. I-am zis că, dacă planul nostru dă greş în vreun fel, să arunce
vina asupra ta. Va susţine că voi aţi luat cadavrul lui Justin şi aţi otrăvit apa.
În starea de şoc provocată de boală, oamenii îi vor da crezare. În aşa fel, vă
pot proteja.
― Să ne protejezi de ce? L-a întrebat Rachelle. Doar nu ne poţi apăra de
boală.
Thomas şi-a coborât sabia. Johan s-a uitat la ea, după care a privit peste
umăr. Qurong a făcut semn către un şir de războinici, care au început să
mărşăluiască pe plajă, către ei.
― Qurong bănuieşte ceva. Nu mai avem mult timp, a rostit Thomas şi s-a
uitat spre apă. Mai ţii minte că băiatul a zis că va mai avea mult de călărit
pentru noi?
― Sugerez să ne plecăm capetele drept semn de înţelegere reciprocă.
Qurong trebuie să creadă că am ajuns la un fel de…
― Renunţăm la planul tău. Mai ţii minte ce a spus băiatul? Că se bazează
pe noi?
― Da.
― Ieri-dimineaţă, Justin i-a zis acelaşi lucru lui Rachelle. Apoi ne-a cerut
să îl urmăm în moarte. Asta va aduce viaţă într-o formă mai bună, aşa a
vorbit. Rachelle e convinsă că a sugerat să murim înecându-ne în marea de
roşu, aşa cum a făcut el.
Johan a privit scurt către apă.
― Crezi că a fost Elyon? L-a întrebat Thomas.
― Nu… nu ştiu. A fost nevinovat.
― Dar crezi că a fost Elyon? Era băiatul?
Johan a tăcut o clipă şi a contemplat apa roşiatică, semănând cu o
întindere de sticlă.
― Da, da. Cred că el a fost.
― Şi e posibil să respirăm apa roşie a lui Elyon? A întrebat Thomas ceva
mai grăbit.
744
 ― Probabil.
Din ochiul drept al lui Johan a pornit o lacrimă care s-a scurs pe obrazul
lui cu piele solzoasă.
― Atunci cred că Rachelle are dreptate. Şi cred că, dacă mai aşteptăm
multă vreme, minţile noastre vor fi la fel de derutate de boală ca şi ale
celorlalţi.
Aflat încă pe malul lacului, Ciphus tocmai începuse să rostească o
diatribă. Thomas şi-a auzit numele repetat de câteva ori, dar, în acele
momente, plasa de minciuni rostite de bătrân părea ca o absurditate în
comparaţie cu lucrurile pe care le sugera soţia lui.
― Vrei să ne înecăm la fel cum a făcut el?
Se uita spre lac. Un şir de războinici se desprinsese dintre cei proaspăt
sosiţi şi se apropiau din dreapta. Cei pe care îi trimisese Qurong se apropiau
din stânga. Nu mai aveau vreme.
Cu glas tremurat, Rachelle a rostit:
― Mi-e teamă.
― Asta ţi-a zis? A întrebat-o Johan. Să te îneci ca el?
― Da.
Tăcere.
― Şi Samuel? Marie? A spus ea.
― Dacă te înşeli, vor muri odată cu noi.
Thomas stătuse în acelaşi loc şi în urmă cu cincisprezece ani, rupt între
dorinţa de a fugi de lacul lui Elyon şi aceea de a se cufunda în el. Atunci
fusese un lac al vieţii. Acesta arăta ca o apă rece a morţii.
Johan a scos un icnet. Se uita de cealaltă parte a lacului.
― Ce se întâmplă?
Însă nu era nevoie să răspundă. Thomas şi Rachelle i-au văzut împreună,
şi, instinctiv, ea l-a prins de braţ. La început, a crezut că în pomii de pe
celălalt mal apăruse o recoltă bogată de cireşe.
Însă erau de fapt înfipte în găvanele întunecate ale unor creaturi negre şi
păroase.
Shataiki!
Erau cel puţin o sută de mii, agăţându-se de copaci începând de la
ramurile cele mai de jos, urmărindu-i cu ochi care nu clipeau.
Trecuseră cincisprezece ani de când nu mai văzuse lilieci, nici negri, nici
albi. Ce se schimbase? Justin fusese ucis. Pădurea era acum populată de
Shataiki. Ori strigătul lui Justin prin care le ceruse să ţină minte le
745
deschisese ochii, aşa cum deschisese şi mintea lui Johan? În orice caz,
situaţia era deopotrivă terifiantă şi revelatoare.
Brusc, Johan şi-a azvârlit gluga pe spate. Lacrimile îi alunecau pe faţă, de
data aceasta în adevărate şuvoaie. A aruncat o ultimă privire către lilieci şi
apoi a lepădat mantia, lăsând la iveală carnea şocant de albă şi pielea
solzoasă. Văzându-l pe generalul lor stând doar cu o legătură în jurul şalelor,
războinicii scabioşi au înlemnit la mai puţin de cincizeci de metri în fiecare
parte.
În acel moment, Thomas şi-a dat seama ce trebuia să facă. Ceea ce voia să
întreprindă cu disperare. Pe cine să urmeze. De ce Elyon mai avea de călărit
cu el. Cu ei.
Nu s-a mai deranjat să-şi scoată tunica. A privit repede spre dreapta, şi a
văzut ochii dilataţi ai Rachellei, spre stânga, privirea disperată a lui Johan.
― Pentru Justin, a rostit el.
Şi a pornit în fugă.
În ciuda afirmaţiei lui de mai devreme, a fost cât pe ce să se întoarcă să-şi
găsească copiii. A simţit o stare de rău la gândul de a-i părăsi printre
oamenii Hoardei. A continuat să alerge – nu era momentul potrivit să se
oprească şi să se ocupe de ei, indiferent care ar fi fost urmarea. Copiii lui
erau acum în mâinile lui Elyon. Dacă el supravieţuia următoarelor momente,
îi va lua pe sus şi-i va săruta de bucurie.
Au gonit în josul malului, Thomas în frunte, iar Johan şi Rachelle
urmându-l îndeaproape. Hoarda a scos răcnete de uimire, atât în dreapta,
cât şi în stânga. Atât a mai reuşit să audă. Shataikii au ţipat cu glasuri
sfredelitoare. S-a întrebat dacă îi mai auzea cineva.
Apoi a plutit prin aer.
A izbit apa şi a fost imediat înghiţit de o mare rece.
Roşie.

Primul lui impuls a fost că hotărârea luată fusese o greşeală teribilă. Că

boala le şubrezise capacitatea de a raţiona şi îi împinsese să comită o
nebunie atât de mare, încât să îl urmeze pe Justin în moarte.
A bătut din picioare în adânc astfel ca labele să nu-i apară la suprafaţă şi
să fie văzute de oamenii Hoardei.
Apa s-a schimbat imediat ce a bătut din picioare a doua oară, când
ajunsese la mai puţin de un metru şi jumătate adâncime, trecând de la rece,

746
la călduţă. Surprins, a deschis ochii. Se aşteptase la un abis întunecat –
demoni negri, aşteptând să-şi satisfacă pofta de moarte.
A văzut însă o zonă de lumină roşie, difuză şi înceţoşată, dar sigur lumină!
S-a uitat spre stânga, apoi spre dreapta, dar nu a văzut nici urmă de Johan
sau Rachelle.
A încetat să mai bată din picioare. Apa era limpede. Tăcută.
Nepământească şi bizară. A auzit bătaia slabă a propriului puls. Deasupra
lui, nenumăraţi scabioşi urmăreau apa, căutând semne ale apariţiei lui, dar
acolo, în lichid, se simţea pe moment în siguranţă.
Apoi momentul s-a scurs, iar realitatea stării lui a devenit predominantă
în mintea lui.
Au început să-l usture ochii, astfel că a clipit în apa caldă, dar fără să
simtă vreo uşurare. Rămăsese deja fără aer, şi-a simţit pieptul încorsetat şi,
o clipă, s-a gândit să bată din picioare să se ridice la suprafaţă să mai ia o
gură de oxigen.
A deschis gura şi a simţit apa călduţă pe limbă. A închis-o.
E apa lui, Thomas. Ai fost în lacul acesta de o mie de ori, şi ştii că fundul
lui a fost mereu mâlos şi întunecat. Acum radiază lumină. Ai mai trecut pe
aici.
Însă acest plan i s-a părut brusc lipsit de orice raţiune. Ce om ar înghiţi de
bunăvoie o gură mare de apă? Intrase acolo cu intenţia de a renunţa la viaţă?
Boala îl ruinase! Crezuse de fapt, într-un moment de disperare, că moartea i-
ar aduce un nou fel de viaţă, dar pe moment, nimic nu i se părea atât de
absurd.
Dar ce se întâmplase cu Johan şi Rachelle? Oare, speriaţi, se vor chinui să
urce la suprafaţă?
Însă ce alegere putea face el? Revenirea la viaţa în moarte de sus nu era la
fel de absurdă? S-a lăsat moale, străduindu-se să ignore senzaţia de arsură
pe care o avea în plămâni. Dar tocmai asta era – nu beneficia de luxul de a-şi
mai analiza multă vreme alegerea făcută. Mai avea doar câteva secunde.
Corpul i-a fost atins de o tresărire de panică, de o disperare pe care nu o
mai trăise până atunci, simţindu-se strivit de un pumn oribil.
A deschis gura şi a închis ochii. A început să suspine. Mintea i-a fost
cotropită de un urlet final, care îi interzicea să înghită apa. Justin aşa făcuse,
dar el nu era Justin.
Nu, Thomas, acela era Elyon.

747
 Apoi aerul i s-a terminat. A deschis gura larg şi a înghiţit puternic, la fel ca
un peşte care filtrează apa şi reţine oxigenul.
Durerea i-a izbit plămânii ca un berbec.
A încercat să expire. Inspirând şi expirând, aşa cum făcuse în lacul de
smarald. Însă apa de aici nu era la fel. Şi-a simţit plămânii ca şi cum ar fi fost
plini cu pietre. Avea să moară. Corpul plin de apă a început să se scufunde
treptat.
Nu s-a zbătut împotriva înecului. Dacă Justin era Elyon, atunci aşa trebuia
să procedeze şi el. Lucrurile se prezentau cât se putea de simplu. Justin le
spusese să-l urmeze în moarte, şi exact asta făceau. Iar dacă Rachelle se
înşela în legătură cu tot, atunci va muri, tot astfel cum murise şi Justin, ca să-
şi demonstreze respectul faţă de nevinovăţia lui. Oricum, dincolo de luciul
apei nu mai exista viaţă.
Apoi a încercat. Înţelegând totul, a încercat să răstoarne în sens invers
acel drum îngrozitor.
Elyon, te implor. Ia-mă. Tu m-ai făcut, acum ia-mă la tine.
Bezna i-a cuprins mintea. A început să urle.
Apoi totul s-a întunecat.
Nimic.
Murise. Era sigur. Dar mai era ceva aici, dincolo de viaţă. Din întuneric, un
geamăt a început să-i umple urechile, înlocuind propriul urlet. Geamătul a
căpătat forţă şi a crescut în intensitate, transformându-se într-un vaier, apoi
într-un răcnet.
Cunoştea vocea aceea! Era a lui Justin. Cel care ţipa era Elyon. Şi ţipătul
sugera suferinţa.
Şi-a apăsat palmele peste urechi şi a început să strige alături de celălalt
glas, socotind acum că situaţia era mai gravă decât moartea. Corpul lui era
traversat de flăcări arzătoare, ca şi cum până şi ultima dintre celule se
revolta faţă de acel sunet. Aşa şi trebuia, i-a şoptit o voce din propria ţeastă.
Creatorul lor striga de durere!
Mai trecuse pe acolo! Exact în acel loc, în adâncul lacului de smarald. Mai
auzise acel urlet.
Un glas moale, ispititor, a înlocuit strigătul.
― Aminteşte-ţi de mine, Thomas, a spus Justin, a spus Elyon.
La periferia minţii lui s-a ivit o lumină. Una roşie. A deschis ochii, năucit
de acea răsturnare neaşteptată. Arsura din piept dispăruse. Apa era caldă,
iar lumina din adânc părea mai puternică.
748
 Era în viaţă?
A inspirat apa roşie şi a dat-o afară. Respira! Trăia, deci!
A scos un strigăt de uimire. A privit spre picioare şi apoi spre braţe. Da,
totul era real. Se afla aici, plutind în lac, nu în altă realitate cu care nu avea
nicio legătură.
Iar pielea… Şi-a frecat-o cu degetul mare. Boala dispăruse. S-a răsucit
încet în apă, căutându-i din ochi pe Rachelle sau Johan, dar niciunul nu se
afla acolo. S-a mai răsucit o dată şi a ridicat pumnul deasupra (ori
dedesubtul) capului. A plonjat în adânc, apoi a descris o buclă spre suprafaţă
şi a despicat luciul. Trebuia să o găsească pe Rachelle. Justin schimbase apa.
În clipa când mâna lui a atins apa rece de deasupra celei calde, plămânii
au început să-i ardă. A încercat să respire, dar a constatat că nu mai era
posibil, însemna că era terminat dacă ajungea afară din apă.
În clipa când apa încă îi şiroia pe faţă, prin minte i-au trecut trei gânduri.
Primul era că rupsese luciul exact în acelaşi timp cu Rachelle, aflată în
dreapta lui, şi cu Johan, aflat în stânga. La fel ca trei delfini care ies la
suprafaţă într-un salt coordonat, cu capetele arcuite pe spate şi cu apa
scurgându-li-se de pe păr, ţinând gurile larg deschise spre cer.
Cel de-al doilea gând a fost că simţea fundul lacului sub tălpi. Aşadar,
putea sta în picioare.
Al treilea, că încă nu reuşea să respire.
A ieşit din apă până la brâu, s-a aplecat şi a vomitat aproape un litru de
apă din plămâni. Durerea a dispărut imediat. A mai icnit o dată, constatând
apoi că respira cu uşurinţă şi s-a răsucit încet.
Spre dreapta. Din gura deschisă a Rachellei curgeau apă şi fire de salivă.
Şi ea murise ca el.
Spre stânga. Vreme de câteva clipe, nu a reuşit să-l recunoască pe
bărbatul aflat la un metru şi ceva de el. Era Martyn Scabiosul, însă pielea lui
se transformase. Avea culoarea cărnii. Netedă. Rozalie, ca aceea a unui copil.
Iar ochii îi străluceau ca nişte smaralde. Acela era Johan, aşa cum arătase
cândva, fără nicio urmă de boală. Şi el respirase apa.
Au rămas în apă, trei străini uzi leoarcă, stând cu faţa spre o sută de mii
de oameni ai Hoardei, unii îmbrăcaţi cu tunicile pădurenilor, alţii purtând
mantiile cu glugă ale locuitorilor deşertului, toţi având pielea albă a acelor
bolnavi.
O vreme, nimeni nu a scos niciun cuvânt. Cu faţa ascunsă de glugă,
Qurong a rămas cu armata lui la cincizeci de metri spre dreapta lor.
749
Ţinându-şi buzele strâns, Ciphus stătea la cincizeci de metri spre strângă. Iar
exact în faţă se găseau Mikil şi Jamous, dar şi Marie şi Samuel, stând cu
gurile căscate ca şi ceilalţi.
Thomas a păşit din lac, despicând apa zgomotos cu coapsele. Într-un fel,
se simţea ca şi cum ar fi privit la o lume cu totul nouă. Nu era doar o
persoană nouă, scăldată de farmece, dar şi miile de oameni cu care se
confrunta se deosebeau. Boala se ţinea de ei precum balega uscată. Însă
după ce vor înţelege ce făcuse Elyon pentru ei în acel lac, se vor grăbi să
între cu toţii în apele roşii. Iar el va fi călcat în picioare, a gândit întristat.
Războinicii Hoardei care fuseseră trimişi să cerceteze se aflau la cincizeci
de metri depărtare. Primiseră răspunsul, iar Thomas se îndoia că ei îl
înţeleseseră.
A aruncat o privire spre locul unde îi văzuse pe Shataiki. Dispăruseră. Ba
nu, nu dispăruseră. Erau încă acolo, neîndoielnic, însă nu mai reuşea să-i
vadă.

Era pe punctul de a vorbi, să spună ce se petrecuse, când un glas

sfredelitor a străpuns tăcerea.
― Ei erau! A strigat Ciphus. Ne-au înşelat şi au otrăvit apa lui Elyon.
Johan a apărut alături de Thomas.
― Bătrâne, nu-ţi vom mai înghiţi minciunile! Eşti orb? Ţi se pare că noi
suntem otrăviţi?
― Dar uitaţi-vă la voi! Apa v-a dezgolit de carne!
― Ne-a dezgolit? A întrebat Thomas, năucit, privind la oameni. Ne-a
dezbărat de boală. Nu vezi atâta lucru?
― Imposibil! A zbierat Ciphus. Acesta nu mai este lacul lui Elyon. E o apă
înroşită, otrăvită de moarte.
Aşa ceva ar rosti doar un om al Hoardei, a gândit Thomas. Ciphus se
schimbase cu totul. I-a căutat pe Marie şi Samuel pe mal şi, după ce i-a găsit,
a văzut-o pe Rachelle alergând spre ei. Ea ştia la fel de bine ca el că dacă
boala îi cuprinsese la fel de repede ca pe ceilalţi, poate nu erau chiar atât de
receptivi.
S-a uitat drept către bătrân, care se întorsese înspre oameni.
― Legea sună foarte clar: cadavrul trebuie să rămână în apă până
dimineaţă, dar aţi văzut şi voi. Cadavrul a dispărut!
Johan a fost cel care a sărit în apărarea lor.

750
 ― Nimeni nu a trecut de soldaţii mei să fure cadavrul. Nici nu ai căutat
cum trebuie. Iar legea pe care o invoci este a Hoardei. De când te supui
legilor ei?
― Aşa e legea! A strigat bătrânul înţelept. Iar tu ai fost complice la planul
lor de a fura cadavrul. Cine i-ar fi bănuit pe cei doi generali că se vor înţelege
să subjuge întreaga lume printr-o conspiraţie mârşavă? A zis el, şi a arătat cu
degetul spre lac. Uitaţi-vă ce aţi făcut!
Johan a făcut câţiva paşi în faţă şi s-a adresat direct oamenilor:
― Lacul nu este otrăvit, doar s-a schimbat. Sunt eu mort? Se mai agaţă
boala de carnea mea? Mai sunt eu scabios? Nu, am scăpat de boală şi asta
pentru că am urmat sfatul lui Justin. Să-l urmez pe el în moarte înecându-mă
în lac şi descoperind o nouă viaţă. Aceasta este împlinirea profeţiei făcută de
băiat. Aceasta este lovitura dată răului, despre care ne-a vorbit el, iar ea a
venit când se pierduse orice speranţă. A făcut semn în spatele lui, către lac.
Intraţi şi aflaţi viaţa lui. Înecaţi-vă cu toţii! Înecaţi-vă!
Nimeni nu s-a repezit. S-au uitat toţi la el de parcă ar fi avut în faţă un
descreierat. Marele Martyn, care acum redevenise Johan, nu mai impunea
respectul de care se bucurase cu doar câteva minute înainte.
În jurul lui Qurong, aflat în dreapta, s-a produs agitaţie. Ciphus s-a
apropiat venind din stânga.
― Îl auziţi?
Rachelle îi adusese pe Marie şi Samuel la marginea apei şi le şoptea ceva
la ureche. Copiii tremurau de frig.
― Generalul Martyn îşi va desăvârşi înşelătoria pusă la cale împreună cu
Thomas, aceea de a ne îneca pe toţi! A strigat Ciphus. Nici gând!
― Vine Qurong, le-a şoptit Johan, cuprins de agitaţie. Nu avem mult timp.
Căpetenia Hoardei se apropia pe mal, însoţită de câteva sute de
războinici.
Din mulţimea pădurenilor s-au desprins doi oameni – cei care
călătoriseră cu Justin prin Valea Tuhan. Ronin şi Arvyl.
Aveau feţele brăzdate de lacrimi, iar ochii le erau plini de spaimă.
― Dacă trebuie, îl vom urma până la moarte, a rostit Ronin încet, uitându-
se în adâncul ochilor lui Thomas. Ce să facem?
― Înotaţi în adânc şi respiraţi apa. Lăsaţi-o să vă ia în stăpânire. Veţi
descoperi viaţa.
S-au uitat unii la alţii.
― Repede! Vin luptătorii lui Qurong.
751
 Cei doi au pătruns în apă, iar după un moment de şovăială, s-au
scufundat. Au dispărut sub luciu.
― Acum oamenii lui, oamenii lui Justin! A zbierat Ciphus. Au conspirat cu
toţii să aducă nenorocirea peste noi!
Qurong îşi continua marşul. Aşadar, se ajunsese şi la asta. Hoarda
împotriva unei familii. Cu siguranţă că secundul îi va urma!
A fugit spre Mikil şi Jamous şi i-a prins de mâini.
― Urmaţi-mă!
― Thomas…
― Taci şi urmează-mă, Mikil, a zis el, vorbind cu glas scăzut, aproape în
şoaptă. Mă crezi?
Nu i-a răspuns.
― L-ai ucis pe Elyon. Am făcut-o cu toţii. Acum îi dai viaţa înapoi şi mergi
alături de mine.
Mikil şi Jamous s-au uitat unul la celălalt.
― Cred că are dreptate, a vorbit Jamous.
― Consideri că Justin era Elyon? A întrebat ea.
― Mi-a vorbit.
Mikil s-a holbat la el cu ochi mari, albi.
― Plonjaţi adânc şi respiraţi apa. Pentru numele lui Elyon, mişcaţi-vă! V-
am minţit eu vreodată? Nu. Acum, fugiţi!
Aceste vorbe i-au fost de ajuns lui Mikil. Cei doi au fugit pe malul nisipos,
urmaţi de Thomas. S-au aruncat în acelaşi timp în apă, azvârlind stropi în
jur, exact în clipa când Ronin şi Arvyl au ieşit la suprafaţă, având pielea roz
şi vomitând apă.
L-a prins pe Johan de braţ.
― O să avem nevoie de cai de la grajdul Gărzii, i-a şoptit. Trebuie să fie
înşeuaţi şi…
Dar Johan ştia deja acest lucru, astfel că a pornit imediat în goană pe mal.
Pădurenii bolnavi s-au dat grabnic la o parte din calea lui. Apoi a dispărut
printre case.
― Toţi cei care vor să-l urmeze pe Elyon în moarte ca să afle o viaţă nouă
să se înece! A strigat Thomas.
Înecaţi-vă acum!
Căpetenia Hoardei a sporit ritmul marşului. Ciphus a rămas mut. Îlvăzuse
şi el pe Qurong. I-a văzut şi pe oamenii Hoardei, care îi împresuraseră cu

752
miile, călare, pregătiţi să-i atace cu secerile. Cu toţii se aflau sub o ordine
nouă.
― Vă rog! Amintiţi-vă de el! Aceasta este ziua mântuirii voastre! Le-a
strigat Thomas.
În spatele lui, a auzit plescăitul apei. Mikil şi Jamous reveniseră.
Nu a mai reuşit să se ţină în frâu.
― Ce e cu voi? Sunteţi orbi? E viaţă, nesocotiţilor!
Înecaţi-vă!
Mikil a râs.
Pe mal au apărut în fugă doi copii. Lucy şi Billy, cei doi din Valea Tuhan.
Au intrat în apă odată cu Marie şi Samuel. În urma lor, bărbaţi şi femei,
probabil vreo şase. S-au aruncat toţi în apă, scufundându-se. Unul s-a ridicat
imediat la suprafaţă scuipând şi, vociferând, a ieşit din lac. Pielea nu i se
schimbase. Alţi doi au pornit spre lac.
― De ajuns! A strigat Qurong, care a rămas cu mâinile în şolduri şi cu
picioarele desfăcute. Intraţi în lac şi socotiţi-vă duşmanii pe care îi vom vâna
şi distruge.
― Tu eşti Tanis! i-a zis Thomas. Ai băut apa lui Teeleh şi ne-ai adus boala.
Acum porneşti război împotriva copiilor lui Elyon? Justin ne-a adus pacea.
― Eu v-am adus pacea!
Glasul celui care vorbise era prea puternic să aparţină unui om. În aceeaşi
clipă, Thomas Hunter şi-a dat seama – Teeleh vorbea prin gura primului său
născut. Îl îndemna pe copilul răsfăţat care dorea să fie la fel de măreţ ca
Elyon. Aşa procedase mereu. Acum, după ce îl ucisese pe Justin, va porni
război împotriva a ceea ce rămăsese. Va ucide viaţa pe care, prin moartea
lui, Justin o făcuse posibilă.
― Suntem unul! A strigat Qurong, desfăcându-şi larg braţele. Eu sunt
pacea!
― Tu eşti împăcat cu Teeleh, nu cu Elyon. Nu cu Justin.
― Blasfemie, strigă Ciphus. Vă alung! Orice bărbat, femeie sau copil care
se îmbăiază în lacul acesta va fi alungat.
Qurong îşi luă gluga de pe cap, lăsând la vedere cozile lungi şi înnodate
deasupra pielii solzoase.
― Nu alungaţi, urlă el, omorâţi!
Din spatele lui Thomas s-au auzit plescăituri, semn că alţi oameni ieşeau
din lac. Fără să bage de seamă transformarea, câţiva copii chicoteau. Cu glas
stăpânit, Rachelle s-a grăbit să-i scoată din apă.
753
 Thomas a aruncat o privire de-a lungul plajei. Doar într-o direcţie nu se
vedeau războinici ai Hoardei, în spatele lui Ciphus. Dar chiar şi aşa, Qurong îi
va urmări.
Johan, unde eşti?
Din mulţime s-a desprins un om, care a coborât în fugă malul şi s-a
scufundat, sfidând comanda lui Qurong. William? Dacă nu se înşela, William
tocmai li se alăturase.
Dar unde era Johan? De ce-i lua atât să vină cu câţiva cai? Trebuia să-l
reţină cât mai mult pe Qurong.
― Dacă eşti de partea lui Elyon, atunci ai condamna la moarte femeile şi
copiii pentru că nu poartă boala ta?
― Voi purtaţi boala, i-a răspuns Qurong. Sunteţi nişte albinoşi cu carnea
otrăvită şi minţi bolnăvicioase.
Din gură i-au sărit stropi de scuipat. Ochii îi erau roşii ca focul de mânie.
De ce era oare atât de furios pentru câteva prăzi dezgolite?
― Boala voastră ne va dezbina şi va ameninţa regatul meu, de aceea vă
voi îneca.
― Dar tocmai ne-am înecat! A spus Mikil, după care a izbucnit în râs. Vrei
să ne mai îneci o dată?
Thomas a ridicat mâna, cerând linişte.
― Pregăteşte-i, i-a zis el încet. O să pornim călare prin pădure, spre nord.
― Avem cai?
― Johan.
Ea a înţeles.
― Vom vedea dacă veţi supravieţui când o să vă înec eu, a spus Qurong.
Luaţi-i!
Oamenii din garda lui s-au desprins din grup şi au înaintat.
― Aşteptaţi! A strigat Thomas. Vă ofer ceva în schimb! A vârât mâna sub
tunică, a scos din ascunzătoarea ei cartea îmbrăcată în piele şi a ridicat-o.
― O carte de Istorie.
Qurong a înălţat mâna, iar soldaţii s-au oprit. A înaintat. În mintea lui
strâmbă, aceea era o carte sacră, dar ce era în stare să facă pentru a o
redobândi? La urma urmelor, era doar un obiect oarecare.
― Ai cerut ca nimeni să nu între în lac. Dacă arunc această carte în apele
otrăvite, o să-ţi calci propria lege, intrând să o găseşti?
― Pune-o jos.

754
 Johan tocmai ieşea din sat, aducând doisprezece cai. A aruncat o privire
spre locul unde se afla Thomas, a evaluat situaţia şi a dat pinteni.
Vorbind tare, să acopere zgomotul făcut de Johan, Thomas a glăsuit:
― O să pun cartea jos dacă mă păsuieşti un minut ca să explic totul în faţa
Consiliului, aşa cum este obiceiul poporului nostru în asemenea cazuri…
Zgomotul produs de caii aduşi în galop de Johan înspre malul lacului i-a
făcut pe toţi să întoarcă privirile şi capetele într-acolo. Scabioşii începuseră
să înţeleagă rostul acelei apariţii şi s-au pregătit să intervină, când vechiul
lor comandant a trecut ca un tunet pe lângă Qurong.
Thomas a băgat cartea înapoi sub tunică, apoi s-a răsucit şi a prins în
braţe copilul aflat cel mai aproape de el.
― Puneţi-i pe cai, grăbiţi-vă!
Rachelle a ridicat-o pe Marie în şa, în spatele lui William. L-a prins pe
Samuel de mână şi l-a tras cu ajutorul lui William. Apoi s-a întors să mai
ridice unul.
― Opriţi-i! A strigat Qurong.
― Rachelle, du-te. O să-i aduc eu pe ceilalţi. Porneşte!
Însă ea a dat fuga după cel de-al patrulea copil.
Oamenii nu se mai simţeau împiedicaţi de dureroasa boală care îi făcea
pe scabioşi să fie atât de lenţi. Până să-i ajungă vreun războinic, urcaseră
deja în şa şi porniseră în galop spre membrii Consiliului, care rămăseseră ca
împietriţi.
Mai puţin Thomas şi Rachelle, care îi ajutaseră pe copii.
― Urcă! Grăbeşte-te!
Se părea că Rachelle nu va reuşi. Thomas şi-a îndemnat calul către cel mai
apropiat războinic scabios, care a oprit şi a dat să-l lovească. S-a ferit cu
destulă uşurinţă de secera ucigaşă. Iar Rachelle reuşise să urce pe cal.
― Fugi! Fugi!
Ca din senin, o săgeată a străbătut aerul şi s-a înfipt în gâtul armăsarului
pe care se afla Thomas. De durere, animalul s-a ridicat pe picioarele din
spate şi el s-a agăţat de şa.
― Thomas! A răcnit Rachelle.
Ştia la fel de bine ca el că acea rană era fatală. Iar acum, scabioşii se
năpusteau spre ei. Unul a lovit cu sabia în crupa calului.
Rachelle şi-a răsucit calul.
― Sări!

755
 A îndemnat calul spre el, a dat drumul frâului şi s-a retras pe şa, ţinându-
se cu o mână de oblânc.
Era o mişcare pe care oamenii Gărzii o cunoşteau bine, se întâmpla
deseori să-şi piardă caii în bătălie, învăţaseră că, la orice viteză, saltul de pe
un cal pe altul era posibil doar în cazul în care călăreţul reuşea să se ţină
bine în scări şi să-l prindă între el şi gâtul calului pe cel care executa
săritura.
Thomas a sărit, a căzut greu pe gâtul calului şi a reuşit să se aşeze în şa. S-
a aplecat şi a prins frâul. Rachelle l-a prins pe după mijloc şi s-a ţinut strâns
de el.
Acum, însă, mergeau în direcţie greşită. Thomas a întors calul şi l-a
îmboldit la galop ca să îi ajungă pe ceilalţi. Totul se petrecuse în doar câteva
secunde. Johan trecuse de membrii Consiliului, dar susţinătorii lui Justin
încă nu erau feriţi de primejdie.
Cei o sută de scabioşi aflaţi deasupra plajei dădeau pinteni cailor să-i
intercepteze pe fugari.
― Jamous, William, în dreapta noastră! A strigat Thomas. A cotit,
îndreptându-se exact spre Hoardă. Ţine-te bine!
Rachelle s-a ţinut mai strâns.
Jamous şi William s-au desprins de ceilalţi şi au pornit spre armată. Johan
a aruncat o privire în urmă, a evaluat cu rapiditate situaţia, şi i-a condus pe
ceilalţi, îndepărtându-se de pericol.
Thomas s-a aplecat în şa şi a urlat aşa cum obişnuia să facă în toiul
bătăliei. Orice soldat scabios îl văzuse neîndoielnic măcar o dată doborând
camarazi de-ai lui, astfel că, văzându-l pe el şi pe cei doi locotenenţi ai săi
gonind direct spre ei, au tras de hăţuri.
Întârzierea a fost suficientă pentru a-i oferi lui Johan timpul necesar să-i
conducă pe ceilalţi până în pădure.
― Împrăştiaţi-vă!
Thomas, Jamous şi William au luat-o spre stânga imediat după acea
poruncă şi au pornit în goana cailor către copaci, urmându-l pe Johan.
Exact în acele momente, când se aflau la mai puţin de două lungimi de cal
de pădure, s-a auzit un pocnet surd care a însoţit duduitul copitelor.
Rachelle a gemut.
Apoi, alt duduit.
O săgeată s-a înfipt într-un copac din dreapta lui Thomas.

756
 Strânsoarea lui Rachelle în jurul taliei lui a slăbit. A icnit, şi în acel sunet a
răzbătut susurul durerii.
― Rachelle! Vorbeşte-mi!
Drept răspuns, o mulţime de săgeţi au străbătut printre crengi. Apoi au
pătruns în pădure. Soţia lui fusese străpunsă de o săgeată! Trebuia să
oprească!
― Rachelle!
Hoarda pornise în urmărirea lui – nu se putea opri.
― Răspunde-mi! A răcnit el. Rachelle!
Nu a primit răspuns. Mâinile ei alunecau, de aceea i le-a prins cu mâna
stângă.
― William!
Locotenentul lui s-a uitat scurt în urmă.
― Dă pinteni! Goneşte!
― Rachelle a fost nimerită de o săgeată!
William a întors calul şi l-a domolit. Thomas s-a apropiat la galop, fără să
încetinească. S-au ferit de crengile mai joase ale unor copaci, ajungând într-
un luminiş. William a examinat corpul moale aflat pe şa în spatele
conducătorului său. Corpul lui Rachelle.
Văzând expresia din ochii verzi ai locotenentului, Thomas a simţit că
inima îi este străpunsă de un val de spaimă cumplită.

S-a abătut de la drum cât să-i verifice pulsul lui Rachelle. Era vie. Dar îşi
pierduse cunoştinţa. În spate îi pătrunseseră trei săgeţi. Rămas încă în şa şi
auzind uruitul de copite al cailor Hoardei, aflată la mai puţin de o sută de
metri în urmă, a început să suspine. William a legat braţele Rachellei pe
după talia lui, după care au pornit în galop pentru a-i ajunge pe ceilalţi.
Elyon, te implor să o vindeci, s-a rugat el. Te implor să-mi salvezi soţia.
Ceilalţi nu ştiau ce se întâmplase. Samuel şi Marie se aflau în faţă,
împreună cu Mikil şi Jamous, care o luase pe Marie ca să uşureze povara pe
care trebuia să o poarte calul. Din clipă în clipă, Thomas verifica pulsul
Rachellei. Era încă în viaţă.
Tăcut, William călărea în urma lor. Chiar dacă s-ar fi oprit, nu o puteau
ajuta prea mult. Avea nevoie de odihnă. Trebuia să coboare de pe cal, dar
fiindcă erau urmăriţi nu puteau face asta.
Justin, pe mine m-ai salvat. Salvează-mi şi soţia.

757
 Muriseră şi reveniseră la viaţă după ce se scufundaseră în lac. De ce?
Pentru ca ea să fie ucisă de Hoardă? Era absurd, iar asta însemna că nu avea
să moară. Avea nevoie de ea! Copiii aveau nevoie de ea. La fel şi tribul. Era
persoana cea mai dulce, mai înţeleaptă, mai plăcută şi iubitoare dintre toate!
Nu trebuia să moară.
După ce au mai mers douăzeci de minute, William a venit alături de
Thomas.
― Ne urmăresc vreo două sute de scabioşi. Eu şi Johan o să-i atragem spre
sud, ne vedem la livada de meri din nord.
Thomas a dat aprobator din cap.
Locotenentul lui a pornit înainte, şi a schimbat câteva cuvinte cu Johan,
care s-a uitat înapoi alarmat. A cotit dreapta şi au dispărut printre copaci
împreună. Voiau să descrie un cerc, să pornească lupta cu Hoarda, pe care să
o atragă spre sud, potrivit metodelor clasice folosite de Garda Pădurii.
Thomas a gonit înainte cât de repede a putut. Era convins că William şi
Johan se confruntau deja cu duşmanii. A luat pentru a suta oară pulsul
Rachellei. Cum calul se cutremura sub ei, sarcina de a-i verifica pulsul
devenise aproape imposibilă. Poate că era deja prea slab ca să-l simtă fără să
se oprească.
― Mikil!
S-a oprit înainte ca adjuncta lui să-i răspundă. Ea l-a văzut oprindu-se şi a
strigat către ceilalţi, care tocmai pătrunseseră într-un mic luminiş.
Thomas a desfăcut încheieturile soţiei, s-a lăsat să alunece de pe cal şi a
coborât-o cu grijă pe iarbă. A rămas întinsă şi nemişcată. I-a pipăit gâtul cu o
mână tremurătoare, disperat să simtă palpitaţia cunoscută de care îşi lipise
faţa de atâtea ori.
Nu a perceput nimic.
Ceilalţi sosiseră în urma lui şi le-a auzit exclamaţiile speriate, dar acum
gândurile lui erau în altă parte. Voia doar un lucru. Îşi voia soţia înapoi. Însă
ea zăcea pe pământ, iar el nu-i găsea pulsul.
E moartă, Thomas.
Nu, imposibil să fi murit. Doar fusese readusă la viaţă de Justin. Cel care îi
îndemnase să între în lac. Cel care le arătase cum să iubească, să lupte, să
conducă şi să trăiască.
― Mamă?
― Marie.
Auzind glasul fiicei lui, în ochi i-au apărut lacrimi.
758
 ― Mamă!
Ambii copii au căzut în genunchi, aplecându-se asupra trupului mamei
lor. Thomas a mai făcut o încercare să-i ia pulsul, iar de această dată şi-a dat
seama că murise.
Ghemuindu-se la pământ, s-a lăsat cuprins de un val îngrozitor de furie. A
inspirat adânc, a ridicat bărbia şi a început să suspine spre cer.
Mikil a încercat să o readucă la viaţă. O femeie i-a strâns în braţe pe copii,
care începuseră să scâncească. Thomas nu putea decât să plângă. Văzuse
aţâţi oameni murind în bătălii, însă astăzi, după ce respirase apa lui Elyon,
această moarte i se părea oarecum diferită. Nemiloasă şi groaznică şi mai
dureroasă decât şi-ar fi închipuit vreodată.
S-a lăsat moale alături de soţie, s-a făcut ghem şi a vărsat lacrimi.
Mikil a preluat comanda.
― Încălecaţi. Duceţi-i la livada cu meri. Aşteptaţi-ne acolo.
L-au lăsat singur. Ştia că trebuia să continue. Nu toţi oamenii Hoardei îl
urmăriseră pe Johan. Aceştia abia veneau.
I-a chemat. „Veniţi să mă ucideţi şi pe mine.“
Mai ai mult de călărit, Thomas de Hunter.
Vocea i-a răsunat în minte cu o limpezime de cristal. A deschis ochii.
Spinarea Rachellei era la câteva palme de el. Nemişcată.
Simţindu-şi mintea împietrită, a închis ochii.
Fiica mea e cu mine acum. Am nevoie de ea.
― Dă-mi-o înapoi, a şoptit el.
― Poftim? A auzit glasul lui Mikil.
― Dă-mi-o înapoi! A gemut.
S-a lăsat o tăcere lungă. Ar fi trebuit să plece de mult din acel loc, dar
Mikil a rămas de veghe şi l-a lăsat să sufere în continuare.
Apoi glasul i-a vorbit din nou.
Călăreşte, Thomas. Călăreşte cu mine.
În pieptul lui se petrecea ceva. A deschis ochii şi s-a concentrat asupra
unei călduri ciudate ce se răspândea prin plămâni, urcându-i spre gât.
S-a ridicat.
Ne întâlnim în deşert. Călăreşte.
― Thomas? A auzit-o pe Mikil, îngenuncheată alături de el. Îmi pare rău…
e o tragedie cumplită. Dar trebuie să plecăm.
S-a înălţat în picioare. Durerea îi palpita în piept, dar mai exista şi o voce,
pe care o cunoştea. Îi vorbise şi în lacul de smarald, demult. I se adresase şi
759
în lacul roşu, astăzi. Justin murise. Muriseră cu toţii. Acum Rachelle murise
din nou. Însă era vie, pentru că aşa spunea vocea. Dacă nu aici, atunci în altă
parte.
― Ajută-mă să o ridic, Mikil.
Au pus cadavrul lui Rachelle pe cal în faţa lui Thomas, rămânând cu faţa
ei rezemată de umăr şi cu braţele pe lângă trup. Şi-a ţinut astfel soţia şi a
călărit, plângând şi lăsând lacrimile să-i curgă în păr.
Însă lacrimile lui erau pentru copii şi pentru sine, nu pentru Rachelle. Nu
pentru fiica lui Elyon. Ea era acum lângă Justin.
Când au ajuns la livada de meri, Johan şi William aşteptau împreună cu
ceilalţi. Johan şi-a plâns sora.

A sărutat-o şi i-a netezit părul, spunându-le tuturor că o trădase.

― Unde mergem? A întrebat Mikil.
― Spre deşert, a răspuns Thomas, îndemnându-şi calul. Călărim spre
deşert.

760
 31

Afirmaţia că lumea fusese cuprinsă de haos nu ar fi făcut decât să reflecte

adevărul, însă reprezenta o situaţie fără precedent. Trecuseră patru zile de
când Mike Orear dăduse totul în vileag pe canalul CNN, de când Franţa
decretase legea marţială, de când Monique revenise cu elixirul fermecat
întipărit în minte, de când Thomas Hunter fusese ucis de un glonţ tras drept
în frunte. Indiferent dacă titlurile din ziare ar fi fost în engleză, germană,
spaniolă sau rusă, sau orice altă limbă, toate se reduceau la câteva idei scrise
cu litere îngroşate.

SE CONFIRMĂ AMENINŢAREA GERMENULUI RAISON

LUMEA ÎN PRAGUL RĂZBOIULUI
SE ESTIMEAZĂ CĂ PESTE CINCI MILIARDE
DE PERSOANE SUNT INFECTATE
PRĂBUŞIREA ECONOMICĂ GLOBALĂ
MAI SUNT ZECE ZILE
DUMNEZEU SĂ NE AJUTE
SPERANŢĂ ÎN DESCOPERIREA ANTIVIRUSULUI

Vederea oricărui astfel de titlu reprezenta o experienţă suprarealistă. Nici

autorul, nici cititorii nu aveau vreun indiciu privind înţelesul deplin al acelor
cuvinte. Aşa ceva nu se mai petrecuse până atunci. Iar acum nu se putea
întâmpla ceva asemănător. Germenul Raison fusese azvârlit asupra lumii şi,
cu excepţia câtorva băştinaşi ascunşi în cine ştie ce junglă, toată lumea
auzise aceste ştiri. Dar câţi dintre ei credeau? Câţi credeau cu adevărat?
Şi oamenii refuzau să creadă.
Fireşte, lumea respingea cu desăvârşire ideea ori era prea năucită ca să
mai reacţioneze. Tocmai de aceea nici nu s-au înregistrat proteste. De aceea,
răbufnirile şi nemulţumirile tipice încă nu începuseră să se reverse pe
canalele de ştiri.
În schimb, se înregistra o analiză aproape detaşată a situaţiei. Lumea era
avidă după ştiri, rugându-se lui Dumnezeu ca antivirusul creat de Monique
de Raison să fie testat şi să ucidă virusul în mod eficient, aşa cum ştiau cu
toţii că se va întâmpla.

761
 De la Casa Albă, preşedintele li se adresa oamenilor de două ori pe zi,
calmându-i, dându-le asigurări. Testele privind infectarea erau atribuite
aleatoriu printr-o loterie ce pornea de la numerele de asigurări sociale. O
persoană dintr-o mie avea dreptul să se supună testului într-un spital local.
Speranţa din prima zi că anumite porţiuni din Statele Unite fuseseră cruţate
de prezenţa virusului s-a transformat cu repeziciune în uimire când, în baza
rezultatelor testelor, s-a constatat că toate familiile, toate comunităţile, toate
oraşele, mari şi mici, erau infectate. CNN a folosit o hartă electorală
modificată pentru a indica saturarea cu virus. Când se confirma infectarea,
oraşul era colorat în roşu. La începutul celei de-a doua zile, jumătate din
hartă se înroşise. Douăsprezece ore mai târziu, nu se mai vedea niciun punct
de altă culoare decât roşie.
Şcolile şi-au închis porţile. În ciuda rugăminţii preşedintelui de a se
susţine desfăşurarea normală a vieţii oamenilor, jumătate dintre firmele
ţării şi-au încheiat activitatea din a doua zi, urmând ca şi altele să procedeze
la fel. Transporturile au ajuns la un blocaj aproape total. Din fericire,
utilităţile publice au continuat să funcţioneze cu un personal redus, sub
comanda direct a preşedintelui Statelor Unite.
Primul semn că haosul avea să ameninţe viaţa de zi cu zi a fost luarea cu
asalt a tuturor magazinelor de alimente chiar de la ora opt dimineaţa, lucru
ce s-a petrecut în a doua zi. Firesc. Curând panica urma să se instaleze
autoritar. Curând avea să fie imposibil să se ajungă la vreun magazin, fără a
mai vorbi că acestea îşi vor înceta activitatea.
Cel de-al doilea semn a fost tonul şedinţei Naţiunilor Unite, la care
preşedintele trebuia să ia cuvântul dintr-un moment în altul. Cei prezenţi
alcătuiau un public la capătul puterilor, dacă cearcănele de la ochi şi
cămăşile mototolite puteau constitui un indiciu. În încăpere domnea o
atmosferă încinsă, fiecare loc era ocupat, pe fiecare interval se foiau
consilieri. Niciodată nu apăruse un moment mai potrivit pentru ca ţările
lumii să strângă rândurile. Însă reacţiile la cuvântările pătimaşe de până în
acel moment, rostite de reprezentanţi ai Rusiei, Angliei, iar acum ai Franţei,
evidenţiau doar cât de divizaţi erau liderii mondiali când în joc era soarta
tuturor.
Debandadă organizată.
Ambasadorul Franţei îşi rostea apelul cu o convingere remarcabilă.
― Suntem victimele acestor terorişti barbari – noi, poporul nevinovat al
Franţei! Guvernul nostru a acţionat spre a sluji intereselor cetăţenilor
762
proprii şi ai comunităţii internaţionale. Indiferent cât de imposibil ar părea –
indiferent cât de sinucigaş –, opoziţia faţă de cererile lor ar însemna moartea
noastră. Mai bine să trăim pentru a lupta cu altă ocazie decât să murim din
cauza unor arme!
Imediat ce au ascultat traducerea făcută la cască, vreo douăsprezece
persoane au scos strigăte puternice. Unii, pentru a aproba cuvintele lui, aşa a
avut impresia Robert, alţii, în semn de opoziţie vehementă. Între altele, s-a
auzit şi cuvântul „trădător” – care a răsunat destul de clar.
Şi-a scos casca de pe urechi. Dwight Olsen, liderul majorităţii, rămăsese în
aşteptare în ultimele minute. A ridicat receptorul telefonului negru din faţa
lui.
― Bine, fă-mi legătura.
― Preşedintele vă va răspunde imediat.
― Mulţumesc, a spus Olsen cu glas spart. Bună dimineaţa, domnule
preşedinte.
― Sosesc peste cinci minute. Ce doreai să mă întrebi, Dwight?
― Am înţeles că analizezi posibilitatea de a decreta legea marţială.
― Voi face tot ce este necesar pentru a ţine America vie.
― Te sfătuiesc să nu uiţi că oamenii încă mai au drepturi. Legea marţială
împinge lucrurile prea departe.
― Numeşte asta cum vrei. Azi o să mobilizez Garda Naţională. Cei de la
Apărare au întocmit un plan simplu pentru rezolvarea diverselor probleme.
Starea excepţională va intra în vigoare începând din această seară. Nu aş
dori să mă văd silit să înăbuş o răscoală acasă, în vreme ce francezii ne
forţează mâna.
― Domnule, eu vă recomand cu tărie să…
― Nu astăzi. Am acceptat să răspund la acest telefon din politeţe, însă
hotărârile au fost luate deja. Dacă nu reuşim să asigurăm antivirusul, vom
muri cu toţii în următoarele zece zile. Singura noastră speranţă de a-l
descoperi a pierit acum trei zile, odată cu Thomas Hunter – un om pe care l-
ai respins fără să stai pe gânduri, dacă-ţi mai aduci aminte. Să sperăm că
moartea lui ne-a oferit ceea ce ne trebuie. În caz contrar, nu ştiu ce vom face.
Navele noastre se află la jumătatea Atlanticului. Am la dispoziţie cinci zile ca
să fac anunţul, înţelegi? Cinci zile! În acest timp, ne păstrăm cetăţenii în viaţă
şi îi împiedicăm să sfârtece ţara. Orice alte acţiuni devin secundare.
― Cu toate acestea…

763
 ― Peste câteva minute voi lua cuvântul în faţa adunării Naţiunilor Unite.
Apoi ţi se va trimite prin fax un exemplar al discursului meu, dar aş dori să-
ţi spun în mare ce cuprinde. Doresc să le comunic participanţilor că Statele
Unite vor face tot ce este necesar pentru a proteja viaţa cetăţenilor noştri şi
viaţa tuturor celor care stau alături de noi în ceea ce priveşte respectarea
vieţii umane. Apoi voi cere Franţei să aducă la cunoştinţa lumii în mod
explicit metodele şi mijloacele prin care va fi administrat antivirusul în
schimbul armelor ce se îndreaptă în prezent spre coasta ei de nord. Vreau o
garanţie. Fără o astfel de garanţie, Statele Unite vor fi silite să presupună că
Noua Credinţă are intenţia de a ne lăsa să murim în chinuri groaznice după
ce ne-a lipsit de toate armele strategice.
Dwight nu a avut nicio reacţie. Amândoi ştiau unde se va ajunge în cele
din urmă.
― Cu niciun chip nu voi conduce poporul american la o moarte inutilă.
Dacă e să fim ucişi ca nişte oi la abator, atunci îi voi trata în consecinţă pe cei
care ne ameninţă poporul. Ţinând seama de acest lucru, voi da aprobare
pentru dirijarea unor rachete nucleare spre Paris şi alte douăzeci şi şapte de
ţinte pe care nu le voi dezvălui. Dacă în decurs de cinci zile nu voi primi o
garanţie că Statelor Unite li se vor da antivirusul pentru Germenul Raison,
mai toată Franţa va înceta să existe. Cetăţenii nevinovaţi vor fi fost avertizaţi
cum se cuvine – ei trebuie să se îndrepte spre sud. Pe scurt, acum ştii ce va
cuprinde discursul meu. Având în vedere situaţia actuală, legea marţială este
ultima noastră grijă.
Un consilier i-a şoptit ceva la ureche.
― Domnule, o am la telefon pe Theresa Sumner, de la CPE.
Preşedintele a făcut un semn afirmativ din cap. Liderul majorităţii din
Senat a rămas tăcut, gândind cu febrilitate.
― Dacă nu-ţi convine ceva din ce ţi-am spus, mai putem discuta mâine, la
şedinţa de dimineaţă. Îţi mulţumesc, Dwight. Acum te las.
A pus jos receptorul şi a preluat telefonul mobil de la consilier. Adjunctul
secretarului de stat, Merton Gains, s-a apropiat de el, aducând un dosar cu
coperte roşii. Judecând după chipul lui, dosarul cuprindea neîndoielnic alte
ştiri proaste. Secretarul de stat se pregătea să plece în Orientul Mijlociu la
întâlniri la vârf cu reprezentanţii câtorva naţiuni arabe, dar era prea curând
pentru a primi veşti referitoare la discuţiile purtate acolo. Ce altceva îl
făcuse pe Gains să vină neanunţat? Erau prea multe posibilităţi de analizat,
astfel că a renunţat.
764
 A dus telefonul la ureche.
― Da, Theresa.
― Bună ziua, domnule preşedinte, a spus ea cu glas gâtuit.
― Ai vreo noutate în legătură cu testele?
― Da, a zis ea şi a făcut o pauză.
Blair a inspirat adânc.
― Asta nu-mi sună a bine.
― Aşa este. Codificarea efectuată de Monique a rezistat mutaţiei suferite
de vaccin, dar mă tem că acest lucru nu mai este eficient pentru a neutraliza
virusul.
― Asta înseamnă că nu are efect.
― În esenţă, aşa stau lucrurile.
― Ei, aşa e sau nu? Nu-mi veni cu exprimări de „esenţă”.
― Nu dă rezultatele aşteptate. Şi, parcă pentru a pune capac, Monique nu
a apărut azi.
― Cum adică, a dispărut?
― Ne ocupăm şi de acest lucru. Doar că nu a venit în dimineaţa asta. Kara
Hunter e agitată la culme. Spune că Monique ar reuşi să îl găsească pe
Thomas.
Era ştirea cea mai proastă pe care o putea primi cu două minute înainte
de discurs. Blair şi-a lăsat capul în piept şi a strâns din pleoape.
― Alo, domnule?
― N-am închis.
― Voiam să-mi cer scuze. Am scăpat câteva amănunte despre Germen faţă
de…
― Da, ştim asta, Theresa. Asta este, ştirea tot avea să ajungă la cunoştinţa
publicului odată şi odată. Nicio dramă. Găseşte-o pe Monique. Imediat după
aceea, vreau să discut cu ea la Washington.
A tăcut câteva clipe. Ziua se anunţa nefericită în privinţa veştilor.
― Şi, dacă nu te superi, spune-i Karei că forţele noastre au găsit ferma
descrisă de Monique ca aflându-se în apropiere de Paris. E părăsită. Nici
urmă de fratele ei. S-a descoperit şi adăpostul improvizat în carieră, dar nici
vorbă de cadavru. A trebuit să ne retragem oamenii. Condoleanţe.
― Bine, îi voi comunica. Dar mai există speranţe, domnule. Avem peste
zece mii de oameni de ştiinţă care lucrează la un…

765
 ― Te rog. Ai făcut deja o treabă bună convingându-mă că ar fi puţin
probabilă găsirea unei soluţii în timp util. Va trebui să găsim antivirusul care
deja există. Presupunând că oamenii aceia îl deţin.
― Monique aşa consideră, a spus Theresa. Pare încredinţată că este vorba
de o combinaţie între codul ei şi informaţii pe care le-a dat Thomas Hunter
fără să vrea.
Merton Gains s-a aşezat calm pe un scaun din apropiere şi i-a aruncat o
privire.
― Da, sigur, Hunter. Totul se învârte în jurul lui, a zis el şi a oftat. Bine, îţi
mulţumesc. Dacă mai apare ceva deosebit, să le spui oamenilor mei să ne
facă legătura.
Cu gândurile învălmăşite, a închis.
― Se pare că a început, a spus Gains şi a deschis dosarul. Avem informaţii
privind tulburări grave în Jakarta şi Bangkok. În raport apar o serie de oraşe,
domnule.
A tăcut o clipă şi s-a uitat la Blair.
― Inclusiv la Tel Aviv.
Preşedintele a simţit un fior de-a lungul şirei spinării. Israel? Stătuse o
oră la telefon cu Isaac Benjamin dis-de-dimineaţă, şi acesta fusese cât pe ce
să-i închidă telefonul în câteva rânduri. Israelul se destrăma, măcinat de
sciziunile aproape inerente ce existau în fragilul său sistem politic. Israelul
era singura naţiune deţinătoare de arme nucleare care nu respectase
programul stabilit de francezi privind predarea armelor, şi peste noapte
primiseră un nou avertisment, de fapt o ameninţare că vor fi loviţi dacă nu-
şi expediau armele din porturile Tel Aviv şi Haifa, unde fuseseră masate.
― Fă-mi legătura cu Benjamin, a cerut el. Dacă nu e disponibil, să vorbeşti
chiar tu cu adjunctul lui. Nu putem pune capăt tulburărilor, dar ar fi
preferabil să păstrăm ordinea în Israel.
Secretarul Naţiunilor Unite tocmai îl anunţa la microfon.
― Discursul meu va dura doar două minute, spune-le să stea calmi până
vorbesc cu Benjamin.
― Preşedintele Statelor Unite.
Nimeni nu a aplaudat.
Blair s-a apropiat de podium, a strâns mâna secretarului general şi s-a
întors către reprezentanţii naţiunilor strânşi la New York pentru a găsi
răspuns la cea mai mare criză de când omul a întemeiat naţiuni.
― Vă mulţumesc. Ne-am strâns aici pentru…
766
 Nu a apucat să spună mai mult. Una dintre uşile din dreapta lui s-a
deschis brusc. Cum în sală era o linişte deplină, toţi cei prezenţi au întors
capul spre ea. Acolo, în cadrul uşii apăruse şeful lui de personal, Ron Kreet,
cu o expresie care l-a făcut să-şi închipuie că înghiţise o pilulă amară.
Era livid la faţă.
Kreet nici nu a făcut vreo încercare de a-şi cere scuze. A dus degetele la
gură. Ceea ce însemna că dorea să discute cu preşedintele. Neîntârziat.
Blair a aruncat o privire spre delegaţi. Evident, era foarte neobişnuit, dar
Kreet ştia asta mai bine decât oricine – doar fusese ambasador la Naţiunile
Unite vreme de doi ani.
Se întâmplase ceva. Ceva foarte grav.
― Mă scuzaţi un moment, a spus Blair şi a coborât de pe podium.

767
 32

Doisprezece adulţi şi cinci copii. Şaptesprezece. Doar atâţia intraseră în

lac şi scăpaseră ca fugari.
Au călărit vreme de cinci ore într-o tăcere stranie. Treptat, ceilalţi au
început să vorbească despre experienţa trăită în lac. Încet, regretele
celorlalţi pentru pierderea Rachellei au fost înlocuite de uimirea în faţa
propriei renaşteri în apele roşiatice. Încetul cu încetul, Thomas, Marie şi
Samuel au fost lăsaţi să-şi jelească în linişte suferinţa.
În cel de-al şaselea ceas, Thomas a început să le vorbească lui Marie şi
Samuel despre mama lor. Despre felul cum a salvat viaţa lor, dar şi a altora,
conducându-i spre lac. Despre curajul ei de a-i aşeza pe cai întâi pe ei, şi
salvându-l şi pe el apoi. Despre locul Rachellei de acum, alături de Elyon,
deşi el nu înţelegea cu adevărat acest lucru.
Au ajuns la capătul nordic al pădurii după şapte ore şi au constatat că nu
mai erau urmăriţi.
Acolo, au învelit-o pe Rachelle într-o pătură şi au îngropat-o adânc, aşa
cum se obişnuia atunci când condiţiile nu permiteau arderea. Au aşezat
fructe şi flori alături de cadavrul ei şi apoi au acoperit mormântul.
― Încălecaţi! A strigat Thomas şi s-a aruncat în şa.
În acele ore descoperise în sine o nouă hotărâre.
Destinul lui era acum alături de Elyon. În fiecare moment, de acum
înainte va onora amintirea soţiei şi va venera cei doi copii pe care i-i dăruise,
însă nu ştia care îi este drumul.
S-a aşezat pe cal şi a privit spre dunele arzătoare, de culoare roşiatică. Se
opriseră la un pârâiaş, unde şi-au umplut ploştile legate de şei. Era apă de
izvor, limpede şi proaspătă. Nu o vor folosi pentru îmbăiere. Chiar şi aşa,
aveau suficientă apă pentru cel mult două sau trei zile.
Johan şi-a apropiat calul de cel al lui.
― Şi acum, încotro?
Şi-a dres glasul.
― Scabioşii nu se aşteaptă să părăsim pădurea.
― Nu, pentru că nu ar avea niciun rost să o părăsim, a spus Mikil din
spatele lui. Noi nu am trăit niciodată în deşert. Unde vom găsi apă? Sau
mâncare.
― Eu am trăit acolo, a zis Johan.
768
 ― Deşertul, a rostit Thomas. Tot ce ştiu e că trebuie să ne îndreptăm într-
acolo.
Johan l-a măsurat cu privirea.
― Spui asta ca şi cum ai mai şti ceva.
― Doar că trebuie să ajungem acolo.
― Nisipul va păstra urmele noastre, a spus Mikil.
― Nu şi în zona canioanelor din nord, a contrazis-o Johan. Acolo, ne vor
pierde urma pe vecie.
― Ne-am putea pierde şi noi pe vecie.
Ceilalţi au urcat în şa, alcătuind apoi un şir lung de cai, după care au privit
spre deşert.
― Crezi că şi lacurile din celelalte păduri sunt… a început Jamous, apoi a
amuţit.
― Roşii? A continuat Thomas ideea. Nu ştiu. Dar ele nu vor mai fi ca
înainte. De acum, singura modalitate de a învinge boala este de a-l urma pe
Justin în moarte.
― Iar boala dispare pentru totdeauna, a spus Lucy.
Thomas s-a întors către fetiţa cu ochi verzi şi sclipitori.
― Ştii sigur?
― Aşa am auzit.
― De la cine?
― De la Justin. În lac.
A schimbat un zâmbet elocvent cu Alisha, mama fetiţei.
― Are dreptate, a întărit Marie.
― Bine. Atunci poate ne conduce Lucy. Încotro spui să mergem? A
întrebat-o.
Lucy a râs. Şi fiica lui a reuşit să arboreze un zâmbet, ceea ce, ţinând
seama de pierderea suferită, i-a oferit o rază de speranţă. I-a zâmbit şi el.
Ochii ei s-au umezit şi s-a întors cu spatele.
Cu faţa spre dunele roşiatice, a încercat să facă uitată nenorocirea trăită.
― Johan, oamenii Hoardei ne vor descoperi aici?
― În noaptea asta, nu. Dar mâine, aproape sigur.
― E…
Samuel a pus apoi întrebarea pe care nimeni nu îndrăznea să o exprime:
― E Justin mort?
― Depinde de semnificaţia pe care i-o dai lui Justin, a răspuns Thomas.
― Mă refeream la acel Justin care s-a înecat. Nu la Elyon, ci la Justin.
769
 ― Noi l-am văzut înecându-se, a spus Johan. Şi am urmărit lacul vreme de
câteva ore. Nu a apărut la suprafaţă. Dacă i-a dispărut corpul, probabil
Ciphus l-a furat pentru a arunca vina pe Thomas. Dar are vreo importanţă
dacă e viu sau mort? Era doar un trup pe care îl folosea. Am dreptate? Ştim
cu toţii că Elyon nu a murit.
Johan fusese acela care îl străpunsese cu sabia – pesemne că astfel
încerca să-şi uşureze vina.
Ceilalţi au lăsat discuţia la atât.
Thomas s-a uitat la şirul de cai. Cinci războinici căliţi în lupte, între care
William şi Suzan, cinci copii şi cinci civili, printre ei numărându-se şi
Jeremiah, bătrânul convertit, care fusese cândva scabios. Ronin şi Arvyl,
desigur. Şi ultimii trei, care proveneau tot din Pădurea de Sud.
Un grup foarte pestriţ, dar unul de care, brusc, s-a simţit extrem de
mândru. Între atâţia, doar aceştia reacţionaseră la strigătul lui Justin. Soarta
lumii depindea acum de oameni precum Marie şi Lucy sau Johan. A aruncat
o privire spre braţ. Boala nu i-l va face din nou să ajungă cenuşiu.
Deveniseră cu adevărat noi. Nu mai erau nici pădureni, dar în niciun caz nici
de-ai Hoardei. Se transformaseră în proscrişi.
Erau cei aleşi. Cei care muriseră. Cei care trăiau. Te iubesc, Rachelle. Te
iubesc nespus. Şi mereu te voi iubi.
Îi venea să plângă din nou.
― Atunci, ne putem stabili tabăra aici în noaptea asta, a spus el, privind
spre dealurile roşiatice. Fără focuri.
― Vrei să pierdem aici restul zilei? L-a întrebat Mikil. Dacă mă înşel? Ce se
va întâmpla dacă Hoarda va veni după noi?
― Atunci, vom pune santinele. Dar vom aştepta aici.
― Ce este acolo? A întrebat brusc Samuel. Thomas i-a urmat privirea. Un
punct pe nisipuri.
Un călăreţ.
A simţit că inima îi ajunge la gât. Calul gonea întins, drept spre ei, venind
din adâncul deşertului. Un cercetaş?
― Înapoi! A zis Mikil, întorcându-şi calul. Adăpostiţi-vă. Dacă ne zăreşte,
călăreţul acela ne va da în vileag.
Caii au răspuns comenzilor din frâu şi s-au retras îndărătul unui şir de
copaci.
Din ascunzătoare, s-au uitat spre călăreţ. Acesta se apropia cu o
repeziciune pe care Thomas nu o mai văzuse, coborând panta unei ultime
770
dune, lăsând în urmă o dâră de praf. Calul era negru. Iar călăreţul era
îmbrăcat în alb. Mantia fâlfâia în vânt, iar el stătea pe vârful picioarelor în
scări, cu corpul aplecat în faţă.
― El este! A exclamat Lucy.
A sărit jos de pe calul mamei şi a pornit în fugă înainte ca Thomas să o
oprească.
― Lucy!
― E Justin! A strigat ea.
Thomas a clipit, încordându-şi ochii să vadă mai bine. Inima îi bătea ca un
baros în piept. Apoi şi-a dat seama că bărbatul care călărea pe deşelate calul
negru, îndreptându-se spre ei, era cu adevărat Justin.
Părul lung până pe umeri îi flutura laolaltă cu mantia şi, chiar de la acea
distanţă, era sigur că-i vedea ochii verzi, foarte sclipitori. Patima lui a
devenit imediat molipsitoare.
A îngheţat imediat ce a înţeles că Justin rămăsese în viaţă.
Venise să i-o dea pe Rachelle înapoi?
Calul lui Justin s-a oprit din tropot la cinci sau şase metri de copaci. Stătea
cu ochii aţintiţi la Lucy, care alerga spre el.
Acesta era Elyon, iar Elyon s-a aplecat din şa, a prins-o pe Lucy de
subsuori, a ridicat-o brusc în şa şi a dat pinteni calului, care a pornit ca o
săgeată. Lucy a scos un ţipăt de încântare. După mai puţin de cincizeci de
metri, Justin şi-a întors calul şi a descris un cerc larg, râzând laolaltă cu
fetiţa.
Thomas şi-a îndemnat calul înainte, dar nu era singurul care a procedat
astfel. Cu toţii se repeziseră dintre copaci, iar acum descălecau.
Justin s-a apropiat, a lăsat-o pe Lucy jos şi i-a măsurat cu o sclipire
jucăuşă în ochi.
― Bună ziua, li s-a adresat.
Nu i-a răspuns nimeni.
― V-a plăcut lacul?
Thomas s-a lăsat să alunece jos din şa, a căzut într-un genunchi şi apoi şi-
a plecat capul.
― Iartă-mă.
Justin a descălecat şi s-a apropiat de el.
― Te-am iertat. Şi tu m-ai urmat, nu-i aşa? A zis el şi l-a atins pe obraz.
Uită-te la mine.

771
 Thomas a ridicat capul. În ciuda loviturilor primite, pe faţa lui Justin nu se
vedea nicio urmă. Cu excepţia ochilor, arăta cât se putea de uman. Cu toate
acestea, în acei ochi adânci, de culoarea smaraldelor, el nu-l vedea decât pe
Elyon.
― Ştiam că mă pot bizui pe tine. Îţi mulţumesc, i-a spus Justin.
Nu era sigur că auzise bine. Mulţumesc? Simţindu-se invadat de emoţie,
şi-a plecat capul. Dar ce era cu Rachelle?
― Thomas, uită-te la mine.
Când a ridicat ochii, a văzut că pe obrajii lui Justin se scurgeau lacrimi.
Thomas a început să plângă. Nu ştia că mai avea în sine resurse pentru a
plânge, dar iată, îngenuncheat, privind în ochii plânşi ai lui Elyon, a început
să se cutremure de suspine lungi, deznădăjduite.
― Înţelegi ce-ai făcut, iar asta îţi sfâşie mintea. Îţi vrei soţia îndărăt, ştiu.
Dar nu asta voiam eu.
― Îmi cer iertare!
Replica suna ridicol, însă în acele momente dorea să spună orice ar fi fost
necesar ca să dobândească iertarea deplină din partea lui pentru îndoielile
pe care le arătase.
― În ochii mei eşti un prinţ. Ţi-am arătat gândurile mele, dar şi calea, iar
curând îţi voi dezvălui şi inima mea.
― Dar Rachelle… a spus Thomas, simţindu-se ca şi cum inima i-ar fi stat
să explodeze.
― E pe mâini bune, a încheiat Justin propoziţia. Râde aşa cum a făcut-o în
lac.
Privirea lui s-a oprit asupra celorlalţi, stăruind la fiecare chip.
― Marea Romanţă este potrivită pentru tine. Dacă fie şi unul dintre voi m-
ar fi urmat, cerul nu ar fi fost în stare să reziste la strigătele mele de bucurie.
În ochii lui a apărut o expresie de patimă. S-a apropiat în grabă de Johan,
i-a ridicat mâna şi i-a sărutat-o.
― Johan…
Acesta a căzut în genunchi şi a suspinat, şi abia după aceea Justin a reuşit
să continue.
― Te iert, a zis el şi l-a sărutat pe cap. Acum vei călători alături de mine.
Justin s-a apropiat de bătrânul Jeremiah, i-a ridicat mâna şi i-a sărutat-o.
― Pe tine, Jeremiah, te-am chemat din rândurile Hoardei ca pe mulţi alţii.
Însă doar tu ai venit.
Bătrânul a căzut în genunchi şi a început să plângă.
772
 Justin s-a apropiat în fugă de mama lui Lucy şi i-a sărutat mâna.
― Iar ţie, Alisha, ţi-am spus cândva că iubirea va învinge moartea, dar că
nu va semăna cu iubirea. Mai ţii minte?
Ea s-a lăsat în genunchi, a plecat capul şi a plâns.
― Nu, tu m-ai urmat, Alisha. Cu toţii m-aţi urmat.
S-a deplasat de-a lungul şirului, sărutându-i fiecăruia mâna. Creatorul lor
luase chip de om şi le săruta mâinile. Abia dacă puteau îndura, pentru că nu
înţelegeau nicidecum motivul.
Justin s-a tras înapoi din faţa celor şaptesprezece ucenici, cu toţii aflaţi
încă în genunchi. S-a dus spre stânga, apoi spre dreapta, ca unul copleşit de
frumuseţea unui tablou minunat pe care l-a pictat chiar el.
― Extraordinar, a şoptit către sine. Incredibil.
Trăsăturile feţei îi erau transfigurate de emoţie.
― Minunat, minunat.
A continuat să păşească radiind.
Brusc, s-a răsucit cu spatele spre ei, a căzut în genunchi şi, lăsându-şi
capul pe spate, şi-a azvârlit braţele spre cer.
― Părinte! A strigat el. Părinte, ea este frumoasă! A izbucnit apoi într-un
hohot vesel de râs, iar ochii lui, plini de iubire, s-au plimbat de la un membru
al micului grup la altul. Mireasa mea e frumoasă! Cât de mult am aşteptat
această zi.
Thomas a înţeles imediat semnificaţia lucrurilor la care erau martori.
Abia reuşea să vadă din cauza lacrimilor, iar bătăile puternice ale inimii îl
împiedicau să audă bine, dar şi-a dat seama că era vorba de Marea Romanţă
dintre Elyon şi creaţia lui. Poporul său.
Elyon refăcea Marea Romanţă. Teeleh îi furase prima iubire, însă acum
Justin o recuperase. Preţul fusese propria viaţă. Luase asupra lui boala şi se
înecase cu ea, chemându-i pe ceilalţi să accepte invitaţia la Romanţă
urmându-l în lac să se înece alături de el. Pentru a trăi ca mireasă a lui!
Iar Justin se adresase părintelui său. Până în acel moment, Thomas nu se
gândise niciodată la distincţii atât de clare ale caracterului lui Elyon. Dar nici
nu se putea să fie mai limpede – cumva, Elyon părintele îi dăruise lui Elyon
fiul o mireasă. Ei erau mireasa lui. Thomas s-a gândit fără să vrea că acest
moment fusese ales cu multă vreme în urmă.
Justin s-a ridicat şi, repezindu-se la calul său, a pus mâna pe sabie. A înfipt
vârful acesteia în nisip şi a început să alerge, cu sabia atingând nisipul. A
alergat în jurul oamenilor care l-au urmărit trasând un cerc.
773
 Acela era simbolul pe care îl folosiseră cândva să marcheze unirea dintre
bărbat şi femeie. Jumătate de cerc de pe fruntea bărbatului pentru logodnă,
cercul întreg pentru căsătorie. Îi transforma în mod simbolic în mireasa lui.
Justin a completat cercul, apoi a aruncat sabia pe nisip.
― Sunteţi ai mei. Să nu frângeţi niciodată cercul care ne uneşte. Înţelegeţi
ce vă cer să faceţi?
Nimeni nu era în stare să vorbească.
― Vieţile voastre au fost mereu legate de Marea Romanţă, iar în zilele ce
vor veni, veţi înţelege asta mai bine ca niciodată. Iubirea vă va fi pusă la
încercare. Vi se vor alătura şi alţii. Unii vor părăsi cercul. Unii vor muri. Veţi
suferi cu toţii. Hoarda vă va urî pentru că inimile le-au fost furate, iar ochii,
orbiţi de Shataiki. Dar dacă rămâneţi cu ochii asupra mea până la sfârşit – şi
în acea clipă şi-a înghiţit nodul din gât –, lacul va părea blând faţă de ceea ce
ne aşteaptă.
― Niciunul dintre noi nu te va părăsi, a exclamat Lucy.
Justin s-a uitat la ea de parcă şi el ar fi fost în pragul lacrimilor.
― Atunci, păzeşte-ţi inima, prinţesa mea. Aminteşte-ţi cât de mult te
iubesc, şi iubeşte-mă cu aceeaşi măsură. Mereu.
Se uita la Lucy, dar li se adresa tuturor.
― Nu mă veţi revedea o vreme, dar veţi avea apa mea. Mergeţi în Pădurea
de Sud, apoi spre marginea cea mai îndepărtată din sud, unde veţi găsi un
lac mic. Johan îl ştie. S-a uitat peste creştetele lor, către pădurea din
depărtare. Îţi cer să îi aduci la mine. Unul câte unul, dacă va trebui. Arată-le
inima mea. Să îi conduci până în apă.
În mintea lui Thomas s-au născut o sută de întrebări. A găsit puterea de a
vorbi, dar nu şi pe aceea de a se ridica.
― Şi toate lacurile sunt roşii?
― Toate lacurile mele sunt roşii. Pentru oricine caută, această apă va
reprezenta viaţa, aşa cum şi voi aţi descoperit-o urmându-mă. Pentru
ceilalţi, lacurile vor reprezenta o ameninţare.
― S-a terminat cu războaiele? A întrebat Mikil.
― Pacea mea este războiul lor. Războiul va veni împotriva voastră. O
vreme, veţi găsi adăpost sigur în Pădurea de Sud.
A alergat până la cal, a luat ceva din desaga legată de şa şi apoi s-a întors
la ei.
― Thomas, recunoşti asta?
O carte veche, legată în piele. O carte de istorie!
774
 Justin a surâs.
― Da, o Carte de Istorie, a zis, şi a aruncat-o spre el, care a prins-o cu
ambele mâini. Sunt mii, nu doar cele câteva pe care Qurong le cară după el în
lăzi. Asta e doar una, dar te va îndruma.
Thomas a pipăit coperta uzată şi şi-a plimbat degetul mare peste titlu.
Istoriile consemnate de Iubita Lui
A deschis cartea. Pagina era acoperită de un text scris cu litere cursive.
― Să o citeşti bine, i-a zis Justin. Învaţă din ea. Ronin te va ajuta să
descoperi învăţăturile mele din pădurea de Sud. El îţi va arăta calea.
Thomas a închis cartea.
― Ce era cu cartea aceea cu file albe? A întrebat şi a atins umflătura de la
brâu, unde încă purta cartea cu pagini goale. Are vreun rost?
― Cărţile albe. Există şi multe dintre acelea. Sunt foarte puternice,
prietene. Ele creează istoria, dar numai în istorii. Aici sunt neputincioase.
Într-o zi, s-ar putea să înţelegi, dar până atunci, păzeşte-o pe cea pe care o ai
– în mâinile cui nu trebuie, ar provoca haos.
Justin a respirat adânc.
― Acum trebuie să plec, a zis şi şi-a dus mâna la piept. Păstraţi-vă inimile
puternice şi drepte. Urmaţi calea cărţii pe care v-am lăsat-o. Şi să nu ieşiţi
niciodată din cerc.
S-a uitat cu blândeţe la fiecare, iar când ochii i s-au oprit asupra lui,
Thomas s-a simţit deopotrivă slăbit şi întărit de privirea ce trecea drept prin
el.
Justin s-a întors la calul său.
― Aşteaptă, a spus Thomas, ridicându-se. Dacă această carte este valabilă
doar în istorii, asta înseamnă că istoriile sunt reale? Virusul?
― Sunt eu băiat? A făcut Justin şi s-a întors cu un zâmbet pe buze. Sunt eu
miel, leu sau Justin?
― Eşti tată şi fiu?
― Da. Dar şi apă.
Thomas a simţit că ameţeşte.
― Voi visa din nou?
― Noaptea trecută ai visat?
― Da. Dar nu despre istorii.
― Ai mâncat fructul?
― Nu.
― Bine.
775
 S-a aruncat în şa şi i-a făcut cu ochiul.
― Ţine minte, să nu părăseşti niciodată cercul.
Apoi, cu o lovitură uşoară de călcâi, a făcut armăsarul să pornească la pas,
apoi la trap.
După aceea a galopat în susul aceleiaşi dune de pe care coborâse prima
oară, a cabrat calul când a ajuns pe creastă, apoi a dispărut la orizont.

776
 33

― Sper că e vorba de ceva important, a spus preşedintele Blair.

Kreet şi-a furişat privirea în jur. Nu mai semăna cu generalul călit în
lupte.
― Să nu-mi spui că israelienii au lansat o rachetă, l-a întâmpinat el.
― Au lansat una spre Golful Biscaya. Cei din Muntele Cheyenne au
înregistrat o explozie de cincizeci de megatone în urmă cu un sfert de oră. A
fost o lovitură de avertizare. Următoarea va fi îndreptată spre baza navală
de la Brest. Au acordat Franţei douăzeci şi patru de ore pentru a garanta
supravieţuirea Israelului.
Blair nu a găsit cuvintele potrivite. Discutaseră despre o astfel de
eventualitate, dar rămăsese fără grai auzind că posibilitatea se
materializase. Într-un târziu, şi-a dres glasul şi s-a întors să iasă pe uşă.
― Vreun răspuns de la Paris?
― E prea devreme.
― Bine, păstrează discreţia. Imediat ce ţin discursul, vreau ca oamenii
noştri să plece de aici. Rămâne doar ambasadorul. Dar nu-l vom informa.
― Mă scuzaţi, domnule, i-a întrerupt un consilier, înmânându-i un bilet lui
Kreet. Un mesaj important.
A luat foaia şi a aruncat o privire. Apoi a căscat ochii.
― Ce mai e? L-a întrebat Blair.
― Este vorba despre francezi. Au răspuns la pretenţiile Israelului.
― Şi?
― Au răspuns cu aceeaşi măsură.
Cineva a întredeschis uşa, pregătindu-se să o împingă mai larg. În sala de
şedinţe, unul dintre delegaţii europeni striga ceva despre cetăţenii
nevinovaţi, însă glasul lui părea să vină de departe, amuţit de dangătul care
îi răsuna lui Blair în cap.
― Cei de la Cheyenne au depistat o rachetă ce zboară peste Mediterana.
Timp estimat de lovire, treizeci de minute… iar asta era acum patru minute.
Blair a simţit că nu mai raţionează. Nimic, nici măcar o săptămână de
aşteptări, nu-l putuse pregăti pentru a face faţă unui asemenea moment.
Aşadar, Franţa lansase o rachetă nucleară spre Israel.
― Nu cunoaştem ţinta. Ar putea fi o lovitură de avertisment, a spus Kreet.
Preşedintele Blair s-a îndreptat spre uşă.
777
 ― Ori poate nu. Dumnezeu să ne ajute, Ron. Dumnezeu să ne ajute pe toţi.
Acel eveniment schimba totul.

Încăperea din subsol fusese la origini un depozit de legume – fiind

suficient de răcoros să le împiedice să se degradeze. Pereţii fuseseră
tencuiţi, iar conductele, izolate, însă era încă îndeajuns de răcoare pentru a-
şi îndeplini scopul.
Carlos a pătruns înăuntru, a aprins luminile şi s-a apropiat de targa pe
roţi. Un cearşaf alb acoperea cadavrul. A şovăit doar o clipă, apoi a ridicat un
colţ.
Ochii orbi ai lui Thomas Hunter stăteau deschişi spre tavan. Morţi. Mort
ca orice om ucis vreodată de el. De data aceasta nu mai era vorba de nicio
greşeală, făcuse tot posibilul să se asigure de deces. În cele două ocazii când
acest ins păruse să revină la viaţă, circumstanţele fuseseră suspecte. Carlos
nu confirmase cu adevărat moartea lui, asta dintr-un motiv anume. Iar
revenirea omului se petrecuse aproape instantaneu.
Acum, cadavrul lui rămăsese în încăperea sigilată vreme de aproape trei
zile, şi nici măcar nu se clintise din loc.
Era mort. Cât se poate de mort.
Satisfăcut, Carlos a lăsat cearşaful să cadă peste faţa lui Thomas şi, ieşind
pe uşă, a pornit pe coridor. Sosise momentul să termine ce începuseră.

CĂLĂTORIA CONTINUĂ CU ALB…

SAU PE TEDDEKKER.COM

778
779
 TED DEKKER

ALB
FANTASTICA URMARIRE

Traducere din limba engleză

GABRIEL STOIAN

www.virtual-project.eu

DAKOTA DE NORD

Finley, 543 de locuitori. Aşa scria pe tăbliţa de la intrarea în localitate.

780
 Finley, 0 locuitori. Aşa putea prea bine să arate semnul peste două
săptămâni, a gândit Mike Orear.
Stătea la marginea orăşelului şi, în timp ce vântul fierbinte îi făcea părul
să fluture, se lupta cu spaima mistuitoare că toate clădirile cenuşii înălţate
de-a lungul acelor străzi pustii erau monumente funerare aşteptându-şi
morţii. Înainte de plecarea lui la şcoala din North Forks, devenind o stea a
fotbalului american, oraşul trepida de activitatea celor aproape trei mii de
locuitori.
În urmă cu doi ani, când fusese ultima oară în vizită acolo, populaţia se
redusese la sub o mie de oameni. Acum, ajunsese la ceva mai mult de cinci
sute de suflete. Unul dintre nenumăratele orașe muribunde de pe tot
cuprinsul Americii. Acesta, însă, era deosebit.
Era orașul în care trăia mama lui, Nancy Orear. La fel tatăl lui, Carl, dar și
singura soră, Betsy. Nici unul dintre ei nu știa că sosise. Vorbiseră în fiecare
zi după ce dăduse publicităţii ştirea privind Germenul Raison, însă cu o zi în
urmă, Mike trăsese îngrozitoarea concluzie că discuţiile nu mai erau de
ajuns.
Trebuia să-i revadă. Iar asta, înainte ca ei să moară. Şi înainte să se
pornească marşul împotriva Washingtonului.
A coborât din maşină, şi-a aruncat haina pe un umăr şi a mers pe trotuar
de-a lungul Central Avenue. Voia să privească fără să fie văzut, ceea ce în
Finley era mai uşor de făcut pe jos decât din maşină. Însă nu a zărit nici
ţipenie de om. Strada era pustie.
S-a întrebat cât de multe ştiau cei de aici despre virus. La fel de multe cât
el, bineînţeles. În acele momente, stăteau cu ochii lipiţi de ecranele
televizoarelor, aşteptând cuvântul salvator, la fel ca toţi ceilalţi americani.
Îşi simţea picioarele ca amorţite. Cât lucrase fără întrerupere în studioul
din Atlanta, se socotise un cruciat aflat în primele linii ale acelui război,
slujindu-se de sabie pentru a croi drum adevărului. Stârnind sentimente în
inimile a milioane de telespectatori, dându-le speranţă. Transmiţând viaţă
Americii. Însă călătoria spre nord, pe autostrăzi părăsite, îl trezise la o nouă
realitate.
America era deja pe moarte. Iar adevărul îi ucidea pe oameni.
Adevărul că aveau să moară, indiferent ce ar fi afirmat indivizii agitaţi din
studiourile de televiziune. Cei din clasa de mijloc erau prea inteligenţi să
creadă că se vor salva agăţându-se de un pai.

781
 Tălpile lui au scos un scârţâit strivind praful de trotuar. În dreapta lui a
apărut clădirea cândva impunătoare a Citizens State Bank.
Închis, aşa scria pe biletul de la uşă. Înăuntru, nimeni.
Avusese odată un cont la acea bancă. Economisise primii lui patruzeci de
dolari ca să cumpere vechea bicicletă Schwinn, de culoare albastră, de la
Toby. Dar unde se afla Toby acum? Ultima ştire despre prietenul lui zicea că
se angajase la Los Angeles, sfidându-şi spaima de cutremure. Astăzi, însă,
cutremurul însemna ultimul lucru de care se temea Toby.
Afişul din fereastra localului Finley Lounge spunea că era deschis –
singura instituţie care probabil că prospera tocmai datorită crizei. Pentru că
anumite ştiri se acceptă mai lesne la o halbă de bere.
A păşit mai departe, oarecum speriat de gândul de a intra şi de a da peste
cineva cunoscut. Voia să stea de vorbă cu ai lui, mama, tatăl, Betsy, nu cu
alţii, într-un fel, în mod inexplicabil, se simţea vinovat de existenţa virusului,
deşi, doar divulgând acel mic şi detestabil secret faţă de americani şi
anunţându-i că toţi erau sortiţi morţii, n-avea cum să fie.
Şi-a înghiţit nodul din gât şi a trecut prin dreptul magazinului de
electrocasnice Roger’s Heating, închis şi acesta.
Pe Central nu se vedea încă niciun om, şi nici pe vreuna dintre străzile
lăturalnice.
S-a oprit şi s-a răsucit. Linişte deplină. Vântul era singurul care nu părea
să ia în seamă virusul pe care îl sufla şi-l răscolea prin oraş. Un drapel
american fâlfâia moale deasupra poştei, dar el se îndoia că în acea zi avea să
se mai distribuie corespondenţă.
Undeva, o mie de oameni de ştiinţă căutau o cale de a înfrânge Germenul
Raison. Undeva, politicieni şi şefi de stat cereau imperios răspunsuri şi se
grăbeau să respingă ideea de neconceput că moartea sosise în pragul casei
lor. Undeva, rachete nucleare străbăteau văzduhul.
Aici, însă, în Nicăieri, America, altfel cunoscut şi sub numele de Finley,
înfiinţat în 12 iulie 1926, Mike nu auzea decât şuieratul vântului. Vedea doar
străzi rămase pustii şi cerul albastru, presărat de nori albi şi pufoşi.
Brusc, s-a gândit că făcuse o greşeală lăsându-şi maşina la marginea
oraşului. Să se grăbească până la ea, să sară pe scaun şi să se îndrepte către
marşul de protest spre Washington, unde trebuia să ajungă a doua zi
dimineaţă.
În schimb, s-a răsucit pe călcâie şi a început să alerge. Prin dreptul firmei
Dave’s Auto. Înainte, spre Lincoln Street. Spre capătul ei, unde se înălţa casa
782
veche, văruită în alb, pe care tatăl lui o cumpărase în urmă cu patruzeci de
ani.
S-a apropiat de uşă, străduindu-se să-şi domolească respiraţia
precipitată. Niciun sunet, niciun semn de viaţă. Ar fi trebuit să audă măcar
televizorul, nu?
A urcat treptele în goană, a deschis brusc uşa glisantă de la verandă şi s-a
năpustit în casă.
Pe canapea, cu feţele spre ecranul televizorului lăsat să funcţioneze fără
sonor, şedeau mama, tata şi Betsy, înconjuraţi de farfurii împrăştiate, pahare
pe jumătate pline şi pungi cu cartofi prăjiţi marca Safeway. Erau îmbrăcaţi în
pijamale, cu părul încâlcit. Stăteau cu braţele încrucişate, iar pielea de pe
faţă le atârna moale de pomeţi, însă în clipa când l-au văzut, au făcut ochi
mari de uimire. Dacă nu ar fi dat acel semn de viaţă, Mike ar fi crezut că
muriseră deja.
― Mikey! a exclamat mama lui şi a tresărit, după care a înlemnit, de parcă
ar fi încercat să stabilească dacă nu cumva o înşelau ochii. Mike!
S-a ridicat de pe canapea şi a fugit spre el suspinând. L-a cuprins în braţe.
Şi-a dat seama în acel moment că marşul spre Washington era lucrul cel
mai bun pe care-l putea face. Nu exista altă speranţă. Aveau să moară cu
toţii.
Şi-a lăsat capul pe umărul ei şi a început să plângă.

Ţinând telefonul mobil lipit de ureche, Kara Hunter a condus maşina prin
campusul Universităţii Johns Hopkins. Lumea începuse să se destrame şi
ştia, în adâncul sufletului, că de ea depindea ceva foarte important. Thomas
depindea de ea, iar lumea depindea de el.
Situaţia era la fel de clară ca un miez de noapte cu cer acoperit, dar exista
o stea strălucind la orizont, şi de aceea stătea cu ochii aţintiţi către acea
lumină călăuzitoare.
Şi-a fixat mobilul între ureche şi umăr şi a virat, răsucind volanul cu
ambele mâini.
― Cer scuze pentru disperarea din glasul meu, domnule Gains, dar dacă
nu mi se dă aprobarea necesară, o să iau cu mine un pistol.
― Dar n-am spus că nu-ţi voi obţine aprobarea, a vorbit adjunctul
secretarului de stat. (Kara s-a gândit că ar fi trebuit să discute chiar cu
783
preşedintele, dar în acele momente nu era deloc uşor să ajungi până la el.
Decât dacă te chema Thomas, bineînţeles.) Am zis că voi încerca. Dar cererea
e cam neobişnuită. S-ar putea ca doctorul Bancroft să… Scuză-mă.
Receptorul a amuţit. A auzit totuşi o voce înăbuşită.
― Trebuie să plec, i-a zis Gains cu glas precipitat.
― Ce s-a întâmplat?
― Nu-ţi pot spune…
― Dar trebuie. Probabil că eu sunt acum singura legătură pe care o aveţi
cu Thomas, presupunând că mai e în viaţă! Şi cu Monique, fiindcă veni vorba
de asta, presupunând că mai trăieşte. Vorbeşte cu mine, ce Dumnezeu!
Gains nu i-a răspuns.
― Domnule secretar, îmi eşti dator. Te faci vinovat faţă de ţară fiindcă nu
i-ai răspuns lui Thomas de la început.
― Dar să păstrezi asta doar pentru tine, a zis el, pe un ton care dovedea
fără nicio urmă de îndoială că îl nemulţumea faptul că trebuia să-i dezvăluie
Karei ceva.
Însă era unul dintre puţinii oameni care ştiau că exista posibilitatea ca ea
să descopere ceva cu ajutorul experienţelor pe care le desfăşura.
― Desigur.
― A avut loc deja un schimb nuclear.
― Nuclear?
― Mai precis, Israelul a lansat o rachetă în ocean, în largul coastelor
Franţei, care a răspuns cu aceeaşi monedă. Racheta este în zbor, exact în
timp ce noi stăm de vorbă. Acum chiar că trebuie să plec.
― Domnule, te rog să-l suni pe doctorul Bancroft.
― Consilierul meu s-a ocupat deja.
― Mulţumesc, a spus Kara şi a închis telefonul.
Cu siguranţă că lucrurile nu se puteau încheia astfel. Dar Thomas
avertizase lumea că virusul putea contribui doar în parte la distrugerea
totală consemnată de Cărţile de Istorii. De fapt, discutaseră posibilitatea că
apocalipsa prezisă de Apostolul Ioan ar putea fi declanşată de virus. Oare nu
se vorbea atât de mult de Israel în apocalipsa după Ioan?
A virat brusc pentru a evita un biciclist, a scăpat o înjurătură, apoi a
apăsat pedala de acceleraţie. Doctorul Bancroft era ultima ei speranţă.
Thomas lipsea de aproape trei zile, iar Monique dispăruse cu o zi în urmă.
Trebuia să descopere dacă erau amândoi în viaţă – dacă nu aici, măcar în
cealaltă realitate.
784
 Bancroft se afla în laboratorul lui; Kara aflase în urma unei convorbiri
telefonice. Mai ştia că guvernul controla înregistrările fratelui ei. Trecute la
secret. Orice examinare a sesiunilor lui Thomas se putea face doar în baza
unei aprobări care nu depindea de bunul doctor. Cu puţin noroc, Gains îi
promisese măcar atâta lucru.
Şi-a parcat maşina şi a coborât în fugă aceleaşi trepte ca în urmă cu o
săptămână, împreună cu directorul CIA, Phil Grant. Jaluzelele uşii de la
subsol erau ridicate. A bătut în geam.
― Doctore Bancroft!
Uşa s-a dat în lături aproape instantaneu. Un bărbat neîngrijit, cu
cearcăne sub ochii înflăcăraţi stătea în faţa ei.
― Da, imediat, a zis el.
― Ce anume? Ce imediat?
― O să te ajut. Vino repede!
Psihologul a tras-o înăuntru, a scos capul pe uşă şi a aruncat o privire
spre scara care ducea la nivelul solului şi a închis-o. Apoi s-a grăbit să ajungă
la biroul lui.
― Toată săptămâna am analizat atent datele privindu-l pe Thomas. Am
convocat cel puţin zece colegi – şi nu idioţi, fii atentă -, dar niciunul dintre ei
nu a auzit vreodată de un creier care rămâne inert în timpul somnului.
― Adjunctul secretarului de stat a…?
― Da, am vorbit cu ei. Ce idee ţi-a venit?
― Ce vrei să spui cu creier inert în somn?
― Eu am inventat termenul. Un creier care nu visează în somn, aşa cum e
cazul fratelui tău.
― Trebuie să existe o explicaţie, nu? Noi ştim că visează. Sau e, oricum,
conştient de o altă realitate.
― Dacă nu cumva asta – şi Bancroft a făcut semn către încăpere – este
visul, a zis şi a clipit şmechereşte.
Acum, doctorul semăna cu Thomas. Amândoi suferiseră o prăbuşire
nervoasă. Dar ceea ce voia ea să sugereze putea face ca, prin comparaţie,
treaba aceasta cu visul să pară perfect logică.
― Ce idee ţi-a venit? a repetat el.
Kara s-a îndreptat spre patul îmbrăcat în piele, pe care dormise Thomas,
şi s-a întors cu faţa spre profesor. Lumina din încăpere era scăzută. Ecranul
monitorului arunca o strălucire slabă asupra biroului. Monitorul care
prezenta undele cerebrale stătea în aşteptare în stânga ei.
785
 ― Mai ai proba de sânge pe care ai extras-o de la Thomas?
― Sânge?
― Da, proba de sânge pentru analiză – o mai ai?
― Trebuie să fi plecat spre laborator.
― Şi apoi, unde?
― Nu cred că a sosit.
― Dacă e…
― Înseamnă că e în laboratorul de la etaj. De ce te interesează?
Kara a inspirat adânc.
― Datorită unui lucru care i s-a întâmplat lui Monique. Ea a pătruns în
visele lui Thomas. În afara acestora, singurul care leagă realităţile este
sângele, forţa vitală a unei persoane, să-i zicem. Are o semnificaţie aparte în
religie, adevărat? Creştinii cred că fără vărsare de sânge nu există iertarea
păcatelor. În această realitate metafizică în care a pătruns Thomas, sângele
joacă un rol la fel de important. Cel puţin aşa am impresia.
― Continuă. Ce legătură are cu visele lui Monique?
― A adormit având o rană deschisă. Era împreună cu Thomas, care avea şi
el o rană la încheietura mâinii. Ştiu că sună ciudat, dar mi-a spus că a avut
impresia că a trecut în cealaltă realitate deoarece sângele ei a fost în contact
cu al lui în timp ce visa. Sângele lui Thomas este puntea de legătură cu lumea
viselor.
Bancroft a ridicat mâna să-şi aşeze mai bine ochelarii la nas.
― Şi crezi că…
A tăcut. Concluzia era evidentă.
― Vreau să încerc şi eu.
― Dar se spune că Thomas e mort.
― Din câte ştim, şi Monique a murit. Cel puţin în realitatea asta. Problema
este că lumea ar putea depinde de cei doi. Nu ne putem permite să-i lăsăm
morţi. Nu pretind că aş înţelege perfect cum şi de ce ar da roade experienţa
asta, dar cred că măcar merită să încercăm. E singura soluţie pe care o
întrevăd.
― Vrei să creezi mediul care i-a permis lui Monique să treacă dincolo, a
concluzionat el sec.
― Sub supravegherea ta. Te rog…
― Nu-i nevoie să mă rogi, a zis el, iar în ochi i-a apărut un licăr de
speranţă. Crede-mă, dacă nu aş fi văzut pe monitoare rezultatele referitoare

786
la Thomas Hunter, nu m-aş fi arătat atât de dornic să încercăm. Pe de altă
parte, am fost testat pozitiv în privinţa virusului pe care l-a prezis el în vis.
Dorinţa psihologului nu o surprindea mai deloc pe Kara. Era suficient de
scrântit să încerce şi singur, fără participarea ei.
― Atunci avem nevoie de proba aceea de sânge, a spus ea.
Doctorul Myles Bancroft a pornit spre uşă.
― Avem nevoie de ea.
* *
*
În mai puţin de zece minute avea instalaţi electrozii cu ajutorul cărora
profesorul îi va măsura activitatea cerebrală. Nu o interesa toată procedura
de testare - voia doar să viseze cu sângele lui Thomas. Iar şederea pe pat, cu
firele conectate la cap în vreo zece locuri, făcea ca întregul experiment să
pară uimitor de raţional.
Bancroft i-a scos manşonul aparatului de măsurare a presiunii arteriale.
― E destul de mare. Trebuie să dormi, nu uita. Încă nu i-ai comunicat asta
şi inimii.
― Atunci, dă-mi un sedativ puternic.
― N-aş vrea să apelăm la ceva tare. Tabletele pe care le-ai luat îşi vor face
efectul dintr-o clipă în alta. Încearcă să fii calmă.
Kara a închis ochii şi s-a străduit să-şi golească mintea. Racheta lansată
de Franţa împotriva Israelului lovise deja ţinta ori urma să o atingă în
curând. Nu-şi putea imagina felul în care o explozie atomică în Orientul
Mijlociu ar fi influenţat situaţia existentă. În acea dimineaţă izbucniseră
tulburări de stradă izolate, aşa anunţaseră canalele de ştiri. Se înregistraseră
mai ales în ţările Lumii a Treia, dar dacă nu se descoperea curând o soluţie,
Occidentul se va confrunta cu mişcări similare.
Mai erau zece zile până când Germenul Raison să atingă maturitatea.
Peste cinci zile, simptomele se vor face simţite în rândul celor infectaţi mai
devreme, printre care se aflau ea şi Thomas. Potrivit celor spuse de
Monique, mai aveau cinci zile până trebuiau să realizeze antivirusul. Poate
şase, cel mult şapte. Se făceau doar supoziţii, desigur, dar Monique păruse a
fi destul de încrezătoare că virusul putea fi anihilat dacă se administra în
termen de o zi sau două, poate chiar trei de la înregistrarea primelor
simptome.
Însă apăreau prea mulţi poate.

787
 Cinci zile. Simţea vreun simptom? S-a concentrat asupra pielii. Nimic.
Apoi, asupra încheieturilor, degetelor şi gleznelor. Le-a mişcat şi nu a simţit
nimic. Numai dacă uşoara gâdilătură percepută pe pulpa piciorului drept nu
era cumva o iritaţie.
Ei, era o închipuire.
Brusc, a simţit o ameţeală. Simptom? Nu, începea să se facă simţit efectul
medicamentului.
― Cred că a sosit momentul, a spus ea.
― O secundă.
Doctorul şi-a făcut puţin de lucru cu aparatul, apoi s-a apropiat.
― Te simţi obosită. Ameţită?
― Destul de aproape.
― Vrei un anestezic local?
La asta nu se gândise.
― Doar să-mi faci o tăietură mică.
Voia un semn, astfel încât, dacă se trezea în altă realitate, să aibă dovada
pe braţ.
― Suficient cât să sângereze.
― Bine, dă-i drumul.
Doctorul i-a şters antebraţul mâinii drepte cu un tampon de vată, apoi a
apăsat un bisturiu pe piele. Kara a simţit o durere usturătoare şi s-a crispat.
― Uşor, a zis el. Am terminat.
A ridicat seringa în care se afla o probă din sângele lui Thomas. Mostra
era mică – aveau să folosească aproape jumătate pentru experiment.
― Ar fi fost mai uşor să-l injectăm, a spus el.
― Nu ştim dacă ar da vreun rezultat. Să procedăm aşa cum s-a întâmplat
în cazul lui Monique. Nu avem vreme să ne jucăm prea mult.
A coborât seringa şi a lăsat să cadă cinci sau şase picături pe braţ. S-au
combinat cu un strop din sângele ei. A amestecat cu degetul înmănuşat. S-au
uitat amândoi îndelung la pata roşie de sânge îmbinat.
Ochii li s-au întâlnit. Din difuzoare răsuna uşor o muzică pop foarte
plăcută – o versiune instrumentală a melodiei Dancing Queen, lansată de
grupul ABBA. Doctorul redusese şi mai mult intensitatea luminii faţă de cum
fusese la intrarea Karei în cameră.
― Sper să obţinem şi rezultate, a rostit ea.
― Bine, adormi.
Kara a închis din nou ochii.
788
 ― Să te trezesc?
Thomas susţinuse mereu că o oră de somn putea însemna şi un an în vis.
Trecerea ei în lumea lui avea să se petreacă adormind aici. Revenirea se va
petrece în starea de vis de acolo.
― Să mă trezeşti peste o oră.

Două ceremonii caracterizau Cercul mai bine decât orice altceva: unirea
şi trecerea. Unirea era o ceremonie de căsătorie. Trecerea era
înmormântarea. Amândouă reprezentau sărbătoriri.
În seara aceea, la o sută de metri de tabăra din apropierea lacului roşu
care îi atrăsese în acel loc, Thomas şi-a condus tribul în trecere. Număra
şaizeci şi şapte de membri, cuprinzând bărbaţi, femei şi copii, şi toţi se aflau
acolo pentru a jeli şi celebra moartea lui Elijah.
Jeleau fiindcă, deşi nu lăsase în urmă nicio rudă de sânge, bătrânul Elijah
fusese o încântare. Jumătate de trib ascultase cu sfinţenie poveştile lui,
rostite noaptea în jurul focurilor de tabără. Se pricepea să-i facă pe copii să
se tăvălească de râs, în vreme ce pe ascultătorii mai vârstnici îi fascina cu
mister şi intrigă. Doar Tanis mai înfăţişase asemenea întâmplări sclipitoare,
cu toţii recunoşteau, dar asta se întâmplase cu multă vreme în urmă, înainte
de Traversare.
Desigur că nu-l plăcuseră doar pentru poveşti, mai erau iubirea lui faţă de
copii, fascinaţia pe care o simţea faţă de Elyon, cuvintele lui de mângâiere în
vremuri când atacurile Hoardei erau mai insistente decât puteau îndura.
Dar îi celebrau trecerea la fel cum ar fi făcut-o pentru oricare altul. Acum
se afla într-o tovărăşie mai plăcută. Se afla alături de Justin. Niciunul dintre
ei nu ştia cu exactitate cum şi ce făceau cei precum Rachelle şi Elijah
împreună cu Justin, dar tribul lui Thomas nu se îndoia că cei iubiţi se găseau
alături de Creatorul lor. Şi încă le mai rămăsese în amintire felul în care
înotaseră în apa ameţitoare a lacului de smarald ca să anticipe reunirea cu
Elyon într-o asemenea fericire.
Alcătuiau un cerc în jurul mormanului de lemne, uitându-se tăcuţi la
trupul nemişcat al bătrânului. Obrajii unora dintre ei erau umezi de lacrimi;
alţii zâmbeau delicat; toţi se cufundaseră în amintirile pe care le păstrau
despre acel om.

789
 Thomas a aruncat o privire spre oamenii tribului. Acum, familia sa.
Fiecare bărbat, femeie şi copil ducea o torţă aprinsă, pregătită să aprindă
rugul la momentul potrivit. Majoritatea celor prezenţi purtau aceleaşi tunici
de culoare bej pe care le avuseseră şi mai devreme, deşi mulţi îşi prinseseră
flori de deşert în păr şi îşi vopsiseră feţele în culori luminoase, amestecuri
de cretă pisată şi apă.
Samuel şi Marie stăteau în stânga lui, alături de Mikil şi Jamous.
Crescuseră repede în anul ce trecuse, ajungând practic bărbat şi femeie
acum. Purtau amândoi pandantive asemănătoare, de forma unor monede, pe
care le aveau toţi membrii Cercului, de obicei prinse cu câte o cordeluţă de
piele petrecută pe după gât, dar şi agăţate de brăţări la glezne şi la
încheieturile mâinilor, aşa cum făceau acum Samuel şi Marie.
Johan şi William se alăturaseră tribului pentru a participa la adunarea
consiliului de a doua zi, iar acum stăteau de-a dreapta lui Thomas.
Dincolo de Cerc, apa întunecată a lacului roşu sclipea de la lumina
torţelor. În jurul oazei se înălţau o sută de pomi fructiferi şi palmieri. Înainte
de sfârşitul nopţii, aveau să se ospăteze cu fructe şi să danseze sub puterea
ei, dar acum îşi îngăduiau câteva momente de tristeţe.
Thomas şi micul grup din preajma lui găsiseră primul dintre cele
douăzeci şi şapte de lacuri roşii în mijlocul unei porţiuni presărate de
copaci, exact cum spusese Justin. În treisprezece luni, oamenii Cercului
conduseseră aproape o mie de scabioşi în apele roşii, unde se înecaseră de
bunăvoie şi descoperiseră astfel o viaţă nouă. O mie. Un număr neînsemnat
în comparaţie cu cele două milioane care trăiau acum în pădurea dominantă.
Chiar şi aşa, în momentul când aflase că mişcarea dobândea amploare,
Qurong organizase o campanie pentru a şterge Cercul de pe suprafaţa
Pământului. Deveniseră nomazi, stabilindu-şi tabăra în corturi de pânză în
apropierea lacurilor roşii, când se putea, şi fugind de acolo, când erau
alungaţi. Dar mai tot timpul pe drumuri.
Johan îi învăţase tehnici de supravieţuire în deşert: cum să planteze şi să
recolteze grâuşor de deşert, cum să facă fibre din tulpini şi cum să ţeasă
tunici. Velinţele de pat, mobilierul, chiar şi corturile aminteau în mod ciudat
de obiceiurile Hoardei, deşi erau foarte colorate şi decorate după gustul
pădurenilor. Mâncau fructe cu pâine şi-şi împodobeau corturile cu flori
sălbatice.
Thomas şi-a îndreptat gândurile către cadavrul lui Elijah, aflat pe o placă
de lemn. Până la urmă, vor muri cu toţii – era singura certitudine pentru
790
toate fiinţele vii. Însă după moarte, fiecare va descoperi o viaţă cu greu de
imaginat de cei care trăiau de această parte a pădurii colorate. În multe
privinţe, îl invidia pe bătrân.
A ridicat torţa. Ceilalţi i-au urmat exemplul.
― Suntem născuţi din apă şi spirit, a strigat el.
― Din apă şi spirit, au repetat membrii tribului.
O energie nouă a părut să crească în aerul răcoros al nopţii.
― Ardem acest trup în semn de sfidare a morţii. Ea nu are nicio putere
asupra noastră. Spiritul trăieşte, deşi carnea piere. Suntem născuţi din apă şi
din spirit!
Cuvintele lui au răsunat ca un ecou printre ei.
― De pierim de sabie ori de bătrâneţe sau din orice altă cauză, noi
rămânem vii, trecând din această lume în cealaltă. Din acest motiv, în seara
aceasta celebrăm trecerea lui Elijah. El se află acolo unde tânjim cu toţii să
ajungem!
Emoţia era acum tangibilă. Îşi luaseră rămas-bun şi-şi exprimaseră
omagiile. Acum sosise momentul să savureze victoria asupra morţii.
Thomas a aruncat o privire la Samuel şi Marie, care îl priveau atent.
Mama lor, soţia sa, Rachelle, fusese ucisă în urmă cu treisprezece luni. Ei îi
jeliseră moartea mai mult decât oricine, doar fiindcă atunci înţeleseseră mai
puţin decât acum.
Le-a făcut copiilor un semn cu ochiul, apoi a clătinat torţa o dată deasupra
capului.
― Pentru viaţa cu Justin!
S-a repezit spre rug şi a împins torţa înspre lemne. Ca un singur om,
membrii Cercului s-au îndreptat spre rug. Cei aflaţi îndeajuns de aproape au
înfipt torţele, ceilalţi le-au aruncat deasupra.
Cu un sfârâit brusc, focul a înconjurat cadavrul lui Elijah.
Imediat după aceea, noaptea a fost cutremurată de o bătaie de tobă.
Oamenii au înălţat vocile în semn de jubilare, aruncându-şi în acelaşi timp
braţele spre cer în semn de victorie, probabil într-o speranţă exagerată, dar
exprimând adevăratul spirit al Cercului. În absenţa credinţei faţă de ceea ce
îi aştepta pe fiecare dintre ei, orice speranţă era zadarnică.
Elijah fusese luat acasă, la Marea Romanţă. În seara aceea el era mireasa,
iar mirele lui, Justin, care era de asemenea Elyon, îl luase înapoi în lacul cu
ape infinite. Ba chiar mai mult de atât.

791
 Ar fi fost o minciună ca vreunul să afirme că în asemenea momente
membrii tribului nu erau puţin geloşi.
Au dansat într-un cerc larg în jurul focului dezlănţuit. Thomas a râs, în
vreme ce celebrarea căpăta viaţă. A urmărit Cercul, iar inima i s-a umplut de
mândrie. Apoi a făcut un pas înapoi, îndepărtându-se de lumina jucăuşă a
flăcărilor, încrucişându-şi braţele la piept. S-a întors cu faţa spre locul unde
falezele se profilau pe cerul înstelat.
― Ai văzut, Justin? Sărbătorim trecerea noastră cu aceeaşi înflăcărare pe
care ne-ai arătat-o după trecerea ta.
În minte i-a apărut o imagine: Justin călărind spre ei pe un cal alb în ziua
de după ce se înecase, apoi oprindu-se şi având ochii înflăcăraţi de emoţie.
Se apropiase şi strânsese mâna fiecăruia dintre ei. În acea zi îi declarase
Cerc.
În acea zi, Rachelle fusese ucisă de Hoardă.
― Sper că ai avut dreptate să ne aşezăm tabăra aici, a auzit o voce înceată
din dreptul umărului.
S-a întors cu faţa spre Johan, care i-a urmărit privirea îndreptată spre
faleză.
― Dacă Hoarda e pe undeva în apropiere, cu siguranţă că au văzut deja
flăcările.
― Îţi faci prea multe griji, prietene, i-a răspuns Thomas, prinzându-l de
umăr. Când am îngăduit ca ameninţarea venită din partea câtorva scabioşi
să ne strice celebrarea iubirii noastre sacre? Iar garda noastră nu ne-a
alertat.
― Dar am auzit că Woref şi-a intensificat căutările. ÎI cunosc pe acel om;
nu va pregeta deloc.
― La fel e şi iubirea noastră pentru Justin. M-am săturat să tot fug.
Johan nu a reacţionat la aceste vorbe.
― Ne întâlnim în zori?
― Presupunând că Hoarda nu ne va alunga spre deşert, a zis Thomas şi i-a
făcut cu ochiul. La crăpatul zorilor.
― Acum faci doar lumină. Curând, ea va deveni o realitate, a rostit Johan.
A înclinat apoi din cap şi s-a întors la ceremonie.
* *
*
A doua zi dimineaţa s-au aşezat pe pietre plate şi au chibzuit. Thomas,
Suzan şi Jeremiah cugetau mai mult în tăcere. Probabil că şi ceilalţi membri
792
ai consiliului – Johan, William şi Ronin – căzuseră pe gânduri, însă nu părea
să-i oprească din vorbărie.
― Nici gând! a exclamat Ronin. Vă spun fără nici cea mai mică rezervă că
dacă s-ar afla astăzi aici, în acest canion, Justin v-ar ajuta să înţelegeţi. El a
susţinut mereu că vom fi detestaţi. Acum ne sugeraţi să ne încălcăm
obiceiurile ca să domolim Hoarda? De ce?
― Cum putem influenţa Hoarda, dacă membrii ei ne urăsc? a întrebat
Johan. Da, să ne deteste credinţele. Nu am nimic de obiectat. Dar înseamnă
asta că ar trebui să ne schimbăm purtarea ca să-i îndârjim în asemenea
măsură încât să dispreţuiască orice albinos ar vedea?
Oamenii Hoardei îi numeau albinoşi pentru că nu aveau pielea cenuşie şi
solzoasă ca a lor. Asta venea ca o ironie, deoarece erau mai închişi la culoare
decât ei. De fapt, aproape jumătate dintre membrii Cercului, inclusiv Suzan,
aveau pielea ciocolatie, în diferite nuanţe. Erau invidiaţi de majoritatea celor
mai deschişi la culoare, deoarece tonurile bogate îi făceau să se deosebească
în mod radical de albeaţa scabioşilor. Unii se apucaseră chiar să se picteze în
cafeniu atunci când participau la ceremonii. Toţi purtau cu mândrie numele
de albinos. Însemna că erau altfel şi nimic nu voiau mai mult decât să se
deosebească de Hoardă.
Ronin s-a plimbat pe nisip, îmbujorat la faţă, în ciuda aerului răcoros.
― Îmi atribuiţi vorbe pe care nu le-am rostit. N-am sugerat niciodată să
îndârjim Hoarda. Dar Justin nu a susţinut niciodată ideea de a îmbrăţişa un
status-quo. Dacă Hoarda înseamnă cultură, atunci Justin era contracultură.
Pierdem acea înţelegere şi uităm cine suntem.
― Nu ai auzit bine, a spus Johan, oftând de nemulţumire. E a şasea lună de
când Qurong ne lasă în pace. A fost prea ocupat cu doborârea copacilor
pentru a face loc noului său oraş. Acum, însă, lucrurile s-au schimbat.
Recenta campanie condusă de Woref nu reprezintă doar o distracţie de
moment. ÎI cunosc pe Qurong. Ba, mai rău, îl cunosc şi pe Woref. Şarpele
acela bătrân a condus serviciul de informaţii al Hoardei, sub comanda mea.
Fără îndoială că în aceste momente ne urmăreşte atent. Nu se va opri decât
atunci când vom fi morţi cu toţii. Crezi că Justin a voit să ne îndrume spre
moarte?
― Nu de aceea intrăm în lacurile roşii? Ca să murim? a întrebat Ronin şi a
luat între degete pandantivul care îi atârna la gât, întinzându-l în faţă. Nu
cumva şi istoria noastră ne-a însemnat ca morţi pentru această lume?

793
 Medalionul ţinut în palmă fusese sculptat din jad verde descoperit în
canioanele de la nord de Pădurea de Sud. Meşteşugarii introduseseră
intarsii de ardezie neagră ca să reprezinte atacul răului asupra pădurii
colorate. În cercul negru erau legate două barete care se încrucişau, făcute
din piele vopsită în roşu, reprezentând sacrificiul lui Justin în lacurile
sângerii. În sfârşit, ele fixau un cerc alb tăiat din marmură, pe care se
încrucişau baretele.
― În lacuri găsim viaţă, nu moarte, a spus Johan. Dar chiar şi acolo am
putea gândi o schimbare a strategiilor noastre.
Thomas s-a uitat la fratele fostei lui soţii. Nu mai era băiatul care alerga
nevinovat pe dealuri; ajunsese bărbat, alesese să fie cineva numit Martyn şi
devenise un mare conducător scabios, obişnuit să facă doar ce voia. Desigur,
acum nu mai era cel dinainte, dar rămăsese încăpăţânat, iar acum se
îndârjea.
― Gândeşte ce doreşti despre ceea ce Justin ar fi vrut sau nu, a continuat
Johan, dar ţine minte că şi eu am fost alături de el.
În ochii lui Ronin a sclipit o lumină şi, preţ de o clipă, Thomas s-a gândit
că acesta i-ar putea reaminti că nu fusese doar alături de Justin, îl şi trădase.
Supraveghease moartea lui. ÎI ucisese.
Dar Ronin a strâns din dinţi, ţinându-şi totodată şi limba.
― Da, am făcut multe greşeli, a recunoscut Johan, observând privirea
aruncată. Dar cred că m-a iertat. Şi nu cred că ceea ce sugerez acum este
greşit. Vă rog, măcar analizaţi ce v-am spus.
― Dar ce-ai zis? L-a întrebat Thomas. Redu la esenţă.
Johan s-a uitat drept în ochii lui.
― Spun că trebuie să uşurăm situaţia, pentru ca duşmanii să-l poată
descoperi pe Elyon.
― Da, dar ce înseamnă asta? A insistat Ronin. Sugerezi că înecarea este
prea grea? A fost calea aleasă de Justin!
― Am spus eu că înecul este prea greu? A replicat Johan şi l-a fulgerat pe
celălalt cu privirea, apoi a strâns din pleoape şi a ridicat mâna. Iartă-mă, a
zis şi a deschis apoi ochii. Spun că eu cunosc Hoarda mai bine decât oricine
de aici. Le ştiu aversiunile şi patimile.
S-a uitat spre Jeremiah după sprijin. Bătrânul şi-a ferit ochii.
― Dacă vrem să-i îmbrăţişăm – să-i iubim la fel ca Justin trebuie să le
îngăduim să se identifice cu noi. Trebuie să ne arătăm mai toleranţi faţă de
obiceiurile lor. Să folosim metode pe care să le accepte mai uşor.
794
 ― De exemplu? a întrebat Thomas.
― De exemplu, să deschidem Cercul pentru scabioşii care nu s-au înecat.
― Fără înec, nu vor fi niciodată ca noi. Nici măcar nu sunt în stare să
mănânce fructele noastre fără să le scuipe.
Thomas se referea la fructele care creşteau în pomii din jurul lacurilor
roşii. Deşi apa roşie era dulce la gust, nu deţinea nicio calitate vindecătoare.
Pe de altă parte, fructele care creşteau acolo aveau valoare tămăduitoare, iar
unele dintre ele nu se deosebeau aproape deloc de cele care existaseră în
pădurea colorată. Unele puteau lecui; altele ofereau o hrană deosebită doar
dintr-o muşcătură. Unele transmiteau un sentiment copleşitor de iubire şi
bucurie – acel fruct se numea woromo şi devenise cu rapiditate cel mai
valoros dintre toate. Pentru scabioşii care nu pătrunseseră în lacurile roşii,
acesta avea un gust amar.
― Într-adevăr, nu le plac fructele noastre. Şi nu pot fi ca noi – asta vreau
să spun. Dacă nu au cum să ne semene, atunci ar trebui să ne gândim să
semănăm noi mai mult cu ei.
Thomas a avut impresia că nu a auzit bine. Johan nu avea dreptul să
sugereze Cercului altceva decât poruncise Justin. Probabil existau nuanţe
delicate la ceea ce sugera.
― Ştiu că sună ciudat, dar gândiţi-vă la posibilităţi. Dacă ar fi să semănăm
mai mult cu ei, să mirosim la fel, să ne îmbrăcăm aidoma, să etalăm cu
reţinere ceea ce ne deosebeşte, poate că ar fi mai dispuşi să ne tolereze.
Poate că ar ajunge să trăiască printre noi. Încetul cu încetul, i-am putea iniţia
în învăţăturile lui Justin şi ni i-am apropia.
― Dar cum rămâne cu înecul? a întrebat Ronin.
Johan a şovăit, apoi i-a răspuns fără să se uite la el.
― Pesemne că dacă l-ar urma pe Justin în principiu, el nu le-ar cere să se
înece, a rostit, apoi a privit spre Ronin. La urma urmelor, iubirea este o
problemă a inimii, nu a cărnii. De ce n-ar putea cineva să-l urmeze pe Justin
fără să se schimbe cu totul, încetând să mai fie ce-a fost?
Thomas a simţit că îi îngheaţă sângele în vine. Nu pentru că sugestia era
atât de absurdă, ci pentru că avea un înţeles îngrozitor. Se părea că Johan,
lucru surprinzător, după ce fusese lecuit de înşelătorie fiind membru al
Hoardei, va rămâne un susţinător ferm al doctrinei înecului. Însă îi făcuse
deja o demonstraţie lui Thomas – sugestia lui era motivată de compasiune
faţă de scabioşi.

795
 Supravieţuirea celor o mie care îl urmaseră pe Justin depindea de
retragerea din calea Hoardei la primul semn de primejdie. Însă micile
comunităţi nomade obosiseră să tot fugă pentru a-şi salva vieţile. Această
idee venită din partea lui Johan avea să fie îmbrăţişată de unii dintre ei,
Thomas nu se îndoia câtuşi de puţin.
Ronin a scuipat într-o parte, şi-a ridicat săculeţul din piele şi a dat să se
îndepărteze.
― Nu vreau să mai aud aşa ceva. Justin pe care îl cunosc eu nu ar accepta
niciodată o asemenea blasfemie. El a zis că ne vor urî! Aţi surzit? Ne vor urî.
― Atunci du-te la Justin şi întreabă-l ce să facem, i-a răspuns Johan. Te
rog, nu vreau să te supăr. Încerc doar să înţeleg lucrurile mai bine.
William a făcut un pas în faţă şi a vorbit:
― Eu propun o altă cale.
S-au întors cu toţii spre el, inclusiv Ronin, care se oprise.
― Johan are dreptate. Ne confruntăm cu o problemă gravă. Dar, în loc să
acceptăm obiceiurile Hoardei, propun să urmăm sfaturile lui Justin,
separându-ne de scabioşi, aşa cum a zis el. Aş dori să duc tribul mai adânc.
Nu era prima oară că sugera fuga în deşert, dar nu lansase niciodată o
cerere în mod oficial.
― Şi, dacă eşti în adâncul deşertului, cum poţi urma sfaturile lui Justin de
a-i îndruma să se înece? L-a provocat Ronin.
― Îi pot îndruma alţii la înec. Dar gândeşte-te la femei şi copii. Trebuie să
le oferim protecţie!
― Justin îi va proteja dacă doreşte.
Thomas s-a uitat spre Johan, apoi la William. Începeau să apară primele
neînţelegeri în Cerc. Vreme de mai bine de un an, urmaseră ideile lui Ronin
privind doctrina, aşa cum îi sfătuise Justin, dar aceste noi provocări aveau
să-i pună la încercare calităţile de conducător.
Ce altceva le mai spusese Justin în ziua aceea, după ce trasase un cerc în
jurul lor pe nisip?
Să nu rupă niciodată Cercul.
Ronin s-a uitat pătrunzător la fiecare dintre ei.
― Ce se petrece aici? Am început deja să uităm de ce ne aflăm împreună?
De ce pielea noastră se deosebeşte? Uităm Marea Romanţă dintre Elyon şi
poporul lui? Că îi suntem mireasă?

796
 ― Mireasă? Asta e doar o metaforă, a intervenit William. Chiar şi aşa, îi
suntem mireasă, iar Hoarda nu. De aceea eu spun să ducem mireasa în
adâncul deşertului şi să o ascundem de duşman.
― Noi îi suntem mireasă, şi acela dintre oamenii Hoardei care ne urmează
va deveni tot mireasa lui, a rostit Ronin. Cum va auzi Hoarda chemarea lui
Elyon la iubire, dacă nu din glasurile noastre?
― Elyon nu are nevoie de glasurile noastre! L-a contrazis William. Ţi-l
închipui pe Creator atât de dependent de tine?
― Nu mai striga. O să trezeşti toată tabăra, i-a zis Thomas, ridicându-se.
A aruncat o privire spre Jeremiah şi Suzan, care încă nu vorbiseră deloc.
― Ne aflăm pe un drum primejdios.
Nu l-a contrazis nimeni.
― Ronin, citeşte-ne din nou acest pasaj. Cel despre felul în care ne urăsc
ei.
Bărbatul a băgat mâna în săculeţul lui şi a scos Cartea de Istorie pe care
Justin i-o dăduse înainte de plecare. O ştiau cu toţii prea bine, dar
învăţăturile pe care le conţinea erau uneori greu de înţeles.
A dat pânza la o parte cu grijă şi a deschis coperta. Istoriile consemnate
de Iubitul Său. A dat câteva pagini destul de îndoite la colţuri şi a găsit
pasajul.
― Uite-l. Ascultaţi.
Şi-a coborât apoi vocea şi a citit cu respectul obişnuit, aproape sumbru.
― „Când lumea vă urăşte, amintiţi-vă că m-a urât întâi pe mine. Dacă i-aţi
aparţine ei, v-ar iubi. Dar voi nu-i aparţineţi. V-am condus afară din lume şi
de aceea vă urăşte.”
― Lucrurile se mai schimbă cu timpul, a spus Johan.
― Nu s-a schimbat nimic! a protestat Ronin, închizând Cartea. O fi uşor să-
l urmăm pe Justin, dar luarea unei decizii nu e niciodată uşoară. Îi
răstălmăceşti calea?
― Calmaţi-vă, le-a cerut Thomas. Vă rog! Dezbinarea ne va distruge.
Trebuie să ne amintim ce ştim că e sigur.
S-a uitat din nou la Jeremiah.
― Reaminteşte-ne.
― Ceva sigur?
― De netăgăduit.
Bătrânul i-a adus aminte de Elijah. Şi-a mângâiat lunga barbă albă, apoi
şi-a dres glasul.
797
 ― Justin este Elyon. Potrivit Cărţii de Istorie, Elyon este tatăl, fiul şi
spiritul. Justin ne-a lăsat o cale de întoarcere spre pădurea colorată prin
lacurile roşii. Elyon îşi curtează mireasa. Iar Justin va reveni curând după
mireasa lui.
Apoi a vorbit şi Suzan.
― Mai tot ceea ce ştim despre cine este Justin cu adevărat provine din
Carte prin metaforă. El este lumina, vinul şi apa care dă viaţă.
A făcut un semn către Cartea de Istorie din mâna lui Ronin.
― Spiritul lui este vântul, el este pâinea vieţii, păstorul în stare să-i
părăsească pe toţi de dragul unuia.
― Adevărat, a întărit Thomas. Iar când Cartea ne spune să-i bem sângele,
asta înseamnă că trebuie să-i îmbrăţişăm moartea. Aşadar, cum ne putem
ascunde în adâncul deşertului ori punându-ne cenuşă şi pucioasă pe piele?
― Tot el ne-a spus să fugim spre Pădurea de Sud, a intervenit William.
Dacă ceea ce spuneţi e adevărat, atunci de ce nu ne-a cerut să fugim înapoi
spre Hoardă? Poate pentru că mireasa are răspunderea de a rămâne în viaţă.
Avea dreptate. Dihotomia amintea de religia despre care Thomas îşi
aducea aminte din visele lui.
― Vreau să plec chiar astăzi să conduc o sută de oameni în adâncul
deşertului, a continuat William. Johan are dreptate. E doar o chestiune de
timp până când Woref ne va lichida pe toţi. Cine se aşteaptă la îndurare din
partea lui se înşală. Ne-ar ucide pe toţi ca să scape de problema de a ne târî
până în oraş. Asta e o măsură de prevedere.
Thomas s-a uitat înspre canion, la intrarea într-o mică adâncitură, unde
tribul se trezea treptat. Un băieţel s-a aşezat pe vine în nisip, lângă intrare, şi
a desenat ceva cu degetul. Dintr-un foc aprins după zidul falezei se ridica
fum – oamenii se pregăteau să coacă turtele de dimineaţă. Pe măsură ce se
înălţa, fumul era purtat în lungul canionului de o briză permanentă, iar mai
tot se risipea înainte de a ajunge prea sus ca să fie observat din depărtare. O
dâră subţire zăbovea deasupra rugului funerar, aflat dincolo de bolovanii
impunători care se vedeau la o sută de metri de tabără.
A respirat adânc, a aruncat o privire spre mormanul de pietre mari din
dreapta lui şi tocmai se pregătea să-i spună lui William să plece în expediţie,
când un bărbat a apărut de după cel mai mare bolovan.
Primul lui gând a fost că suferea de halucinaţii. Ori că visa, aşa cum
obişnuia înainte ca visurile să fi dispărut. Omul care stătea dinaintea lui,
sfredelindu-l cu ochii verzi nu era unul de rând.
798
 Era…
Justin?
A clipit ca să-şi limpezească privirea.
Ce a văzut l-a făcut să împietrească. Justin se afla acolo, stând
tridimensional, la fel ca orice om pe care îl văzuse vreodată.
― Bună ziua, Thomas.
Ochii blânzi ai lui Justin au sclipit, dar nu fiindcă ar fi reflectat lumina, ci
radiind propria lor strălucire. Thomas a crezut că va cădea în genunchi. A
rămas surprins că ceilalţi nu îngenuncheaseră deja. Ca şi el, rămăseseră
îngheţaţi la vederea neaşteptatei apariţii.
― Te-am urmărit, prietene. Ceea ce am văzut m-a făcut să mă simt
mândru.
Thomas a deschis gura, dar nu a reuşit să articuleze nicio vorbă.
― Mi-am împărţit mintea cu tine. Mi-am dat trupul pentru tine.
Buzele i s-au întins într-un surâs, apoi a rostit foarte clar.
― Acum vă voi înfăţişa inima mea. Vă voi arăta iubirea mea.
Thomas a simţit fiecare cuvânt lovindu-l în piept, ca şi cum ar fi fost
obiecte moi zburând prin aer, lovindu-l unul câte unul. „Acum vă voi înfăţişa
inima mea. Iubirea mea.“
S-a întors către ceilalţi. Aceştia au rămas cu privirea aţintită la el,
incapabili să înţeleagă. Dar sigur vedeau! Sigur auzeau.
― Asta e pentru tine, Thomas. Doar pentru tine.
S-a uitat înapoi spre…
Justin dispăruse!
Aerul dimineţii părea apăsător.
― Thomas!
S-a întors către tabără, la vreme ca să o vadă pe Mikil ocolind în grabă
faleza. S-a oprit şi, cu chipul albit, l-a pironit cu privirea.
― Ce s-a întâmplat? A întrebat cu un aer absent, având gândurile
împrăştiate.
― Eu… cred că ştiu ceva despre Kara, a spus ea.
― Kara? Cine este Kara?
Şi-a amintit imediat. Sora lui. Cea din Istorii.

799
 3

Woref şi-a trecut piciorul peste greabănul armăsarului, apoi şi-a dat
drumul la pământ. În spatele lui, o sută dintre cei mai buni soldaţi aşteptau
în şeile cailor care băteau cu copitele în pământ şi nechezau când şi când în
aerul răcoros al dimineţii. În noaptea precedentă se apropiaseră de cerul
luminat de foc, îşi stabiliseră tabăra la marginea Pădurii de Sud şi se
treziseră cât încă domnea întunericul. Aceea putea fi ziua care însemna
începutul sfârşitului pentru albinoşi.
Locotenentul care descoperise primul acea tabără nu se înşelase
niciodată – nici de astă dată nu dezamăgise. Cu toate acestea, se mai aflaseră
în situaţii similare de cel puţin zece ori, avându-i pe albinoşi la degetul mic,
doar ca să se întoarcă fără nicio pradă. Cercul nu accepta lupta, însă dusese
la perfecţiune arta salvării prin fugă.
Woref s-a uitat spre canioanele din faţa lor. Fumul albăstrui, de la arderea
baligii de cal, era inconfundabil. Soren descoperise o mică oază la sud de
tabără – cam o sută de copaci aflaţi în jurul unuia dintre lacurile roşii
otrăvitoare însă albinoşii erau prea isteţi ca să folosească lemn dacă nu îl
obţineau din copaci deja căzuţi. În schimb, se slujeau de combustibili
reciclaţi, la fel ca scabioşii. Se adaptaseră bine la viaţa din deşert, mulţumită
ajutorului dat de Martyn. Johan, adică.
Şuviţele împletite ale lui Woref îi atârnau greu pe cap şi a simţit nevoia
să-şi rotească brusc gâtul ca să scape de una care îi căzuse peste faţă. Ca să
recunoască adevărul, niciodată nu-l înghiţise pe Martyn. Trădarea lui se
dovedise firească. Ba mai mult, deschisese drumul promovării pentru sine.
Acum el devenise vânătorul, iar Martyn, prada, împreună cu Thomas.
Recompensa pusă pe capetele lor reprezenta o sumă ameţitoare.
― Arată-mi căile lor de retragere, a cerut Woref.
Soren s-a lăsat pe un genunchi şi a desenat pe nisip.
― Canionul arată ca o cutie, dar există două ieşiri, aici şi dincoace. Una
duce spre lac, cea de aici; cealaltă, spre deşertul deschis.
― Câţi dintre ei sunt femei şi copii?
― Douăzeci sau treizeci. Cam jumătate.
― Şi eşti convins că Thomas se află printre bărbaţi?
― Da, domnule. Îmi pun viaţa zălog că e aşa.
Woref şi-a dres glasul.
― S-ar putea să-ţi regreţi vorbele. Qurong şi-a pierdut răbdarea.
800
 O mie de disidenţi care juraseră să nu recurgă la violenţă nu reprezentau
o ameninţare pentru Hoardă, însă numărul celor care o trădaseră în
favoarea Cercului avea un efect similar cu al apei pe pielea solzoasă a lui
Qurong. Care se arăta hotărât să evite orice scădere a puterii lui. Thomas de
Hunter îl învinsese de prea multe ori ca să mai rişte încă o dată.
― La fel ca noi, a spus Soren, după care şi-a plecat capul şi a adăugat:
domnule.
Woref a scuipat într-o parte. Întreaga armată ştia că nu doar capul lui
Thomas de Hunter era în joc. Oamenii lui nu ştiau că în joc era şi Chelise,
fiica lui Qurong.
Conducătorul suprem promisese de multă vreme că îi va îngădui să se
mărite după ce Hoarda avea să captureze pădurile, dar se răzgândise după
ce Thomas îi scăpase printre degete. Atâta vreme cât se găsea în libertate şi
capabil să conducă o revoltă, Chelise trebuia să rămână nemăritată. La
declanşarea acestei campanii, promisese în secret că îi va oferi lui mâna
fiicei sale, cu condiţia să-l prindă pe Thomas.
Câteodată, se întreba dacă nu cumva Qurong o proteja în acest fel, pentru
că ea declarase limpede că nu dorea să se mărite cu niciun general, inclusiv
Woref. Respingerea aceasta nu făcuse decât să stârnească şi mai mult
dorinţa lui. În cazul în care Qurong refuza şi de această dată, îl va ucide pe
comandantul suprem şi o va lua pe Chelise cu forţa.
― N-au aflat că suntem pe aproape?
― Nu pare. Nu-mi amintesc să fi avut vreodată o asemenea ocazie.
― Să trimiţi câte douăzeci de oameni de pază la căile de retragere.
Moartea va fi răsplata celui care îi alertează înainte să fim gata. Atacăm în
douăzeci de minute. Şi acum, du-te.
Soren s-a retras în fugă şi, cu discreţie, a transmis ordinele celorlalţi.
Woref şi-a strâns pumnii, după care şi-a destins degetele. Ducea dorul
vremurilor când Garda Pădurii lupta bărbăteşte. Cutezătorul său conducător
se transformase într-un şoricel speriat. Un cuvânt rostit mai tare şi ar da
fuga la adăpost printre stânci, de unde existau puţine şanse să-l scoată.
Albinoşii rămăseseră încă mult mai rapizi decât scabioşii.
Urmărise bătălia de la Trecătoarea Natalga, atunci când Thomas prăvălise
foc asupra lor cu tunetul pe care îl numise bombă. De atunci încoace, nu se
mai folosise aşa ceva, dar situaţia se va schimba după ce îl vor avea înlănţuit.
Bătălia care dusese la acea înfrângere răsunătoare fusese cea mai
interesantă. Mii de oameni muriseră de fiecare parte. Bineînţeles, mai multe
801
mii de partea Hoardei decât a Gărzii Pădurii, dar îl făcuseră pe Thomas să
fugă înainte ca pietrele falezei să fi strivit oamenii Hoardei.
În acea zi, ucisese opt pădureni. Încă ţinea minte fiecare lovitură cu care
retezase carne şi oase. Mirosul de sânge. Ţipetele de durere. Ochii albiţi de
groază. Uciderea în sine. Nu exista vreo experienţă care să se compare cât de
cât cu aceasta.
Primise ordin să îl aducă pe Thomas în viaţă, pe de o parte, având în
vedere informaţiile pe care le deţinea conducătorul vrăjmaş, iar pe de alta,
deoarece Qurong dorea să dea un exemplu prin felul în care îl va pedepsi.
Însă, dacă i se oferea vreun motiv cât de mic, Woref dorea să îl ucidă. Se
făcea vinovat de singurătatea de care suferise în ultimele treisprezece luni –
de fapt, în ultimii trei ani, de când Chelise devenise o femeie în toată firea,
ispitind orice bărbat cu sânge în vine cu bărbia ei semeaţă, cu părul lung,
fluturând în vânt, şi cu ochii cenuşii şi sclipitori. Ştiuse că va fi a lui. Dar nu
anticipase o perioadă de aşteptare atât de lungă.
Se opusese din răsputeri hotărârii lui Qurong de a-i amâna măritişul după
înecul lui Justin. Dacă Martyn ar mai fi fost alături de ei, nechibzuinţa de care
dăduse dovadă în acea noapte l-ar fi costat viaţa. Însă în deruta provocată
atunci de o schimbare totală, Qurong avusese nevoie de o mână forte pentru
a păstra pacea. Woref îi luase locul lui Martyn şi executase ordinele fără
nicio şovăire sau greşeală. Nu exista scabios care să nu tremure doar la
auzul numelui său.
― Domnule?!
Soren se apropiase, dar nu a dat de înţeles că-l auzise. Şi-a reprimat o
izbucnire de furie. Ţi-am spus cumva să te întorci? Nu, dar tu te-ai întors.
Într-o bună zi, nimeni nu va mai îndrăzni să se apropie de mine fără să ceară
întâi îngăduinţă.
― Au plecat, aşa cum ai poruncit.
Woref s-a întors la cal, a ridicat gheata să o vâre în scări, s-a oprit o
secundă, să îngăduie durerii de încheieturi să treacă, apoi a încălecat.
Albinoşii pretindeau că nu aveau deloc dureri. Minţeau.
― Spune-le oamenilor că vom executa câte unul dintre ei pentru fiecare
albinos care ne scapă.
― Şi câţi albinoşi trebuie să ucidem?
― Doar atâţia cât trebuie pentru a-l captura pe Thomas. Ne sunt mai
folositori dacă rămân în viaţă.

802
 4

― Sora ta, a spus Mikil. Kara.

Femeia simţea că i se înmoaie genunchii. Stăteau privindu-se fix, fără să-
şi plece ochii. Ceilalţi se uitau la amândoi de parcă ar fi avut în faţă nişte
nebuni.
― Păi… a reuşit să bâiguie Thomas. E posibil aşa ceva? N-am… n-am visat
de treisprezece luni.
Se trezise în cortul ei, oarecum conştientă că nu era în întregime ea însăşi.
Mintea îi era invadată de alte gânduri decât cele obişnuite. De fapt, analiza
strania posibilitate de a fi sora lui Thomas de Hunter. Kara.
În momentul când s-a gândit la acea posibilitate, mintea ei a lăsat
impresia că acceptă ideea. Cu cât o îmbrăţişa mai mult, cu atât mai multe îşi
amintea de visele lui Thomas şi de acelea ale Rachellei. Ca o femeie pe nume
Monique.
Apoi şi-a dat seama de adevăr. Kara de Hunter reuşise să stabilească o
legătură cu ea. Amănuntele i s-au strecurat în minte. Sora lui Thomas, care
adormise în laboratorul doctorului Bancroft, visa ca şi cum ar fi fost în acea
clipă Mikil. Soţul lui Mikil, Jamous, dormea alături de ea. Nu avea copii. Era
foarte agreată, cu toate că uneori se dovedea destul de încăpăţânată. Era
„omul de încredere” al lui Thomas.
Cunoştea însă îndeaproape şi situaţia Karei din istorii. Avea amintirile lui
Mikil şi deopotrivă pe cele ale Karei. Tehnic vorbind, era Mikil – acest lucru
se vedea cu claritate –, dar, brusc, se simţea aproape la fel de mult şi Kara.
Aşadar, se alăturase fratelui ei în vise – cel puţin aşa considera ceea ce se
întâmpla. Acum stătea cu ochii holbaţi la imaginea leită a fratelui ei, care
arăta cu cincisprezece ani mai vârstnic. Purta o tunică fără mâneci, care îi
accentua muşchii braţelor. Pe dedesubt, o fustă scurtă de piele, atârnând
până la jumătatea pulpei, pe deasupra unei alte tunici, puţin mai uzată, de
culoare bej. Cizmele erau trase până sus pe pulpele bine conturate. Bărbatul
din faţa ei părea de două ori mai puternic decât fratele ei.
― Vai, a exclamat. Eşti un adevărat armăsar.
Armăsar? De unde apăruse acel cuvânt? Kara.
― Un cal? S-a mirat William. Îl insulţi?
― Nu, se referă la altceva, a intervenit Thomas. Prieteni, vreau să v-o
prezint pe sora mea din lumea viselor. Iat-o, se numeşte Kara.
William şi-a arcuit serios sprânceana stângă.
803
 ― Pentru mine arată ca Mikil.
― Da, dar ea a adus-o pe Kara în vizită.
― Nu cred că vorbeşti serios, s-a strâmbat celălalt.
― Ba vorbeşte mai serios decât îţi imaginezi, a zis ea cu un surâs. Cum
altfel aş fi ştiut să mă adresez cu „armăsar”? În istorii, asta înseamnă
„puternic”, printre altele. Kara nu l-a văzut niciodată aşa şi e uimită de forţa
lui Thomas al nostru în comparaţie cu fratele ei, care arată la fel, dar are mai
puţin cu cincisprezece ani şi douăzeci de kilograme de muşchi.
Mikil aproape că a izbucnit în hohote de râs în faţa acestor răsuciri ale
minţii ei. Se simţea ca două femei în acelaşi timp – o experienţă cel puţin
ameţitoare.
I s-a adresat lui Thomas:
― Pot să-ţi vorbesc între patru ochi? Doar o clipă.
S-au tras deoparte, iar ea i-a vorbit în şoaptă.
― Spuneai că nu ai visat de treisprezece luni. Ştii de ce?
Judecând după încruntarea apărută pe faţa lui, bărbatul a părut să-şi
reconsidere concluzia iniţială potrivit căreia Kara visa prin mijlocirea lui
Mikil.
― Unde am crescut amândoi?
― În Manila, a răspuns ea.
― Unde trăieşte mama noastră?
― New York? Eşti mulţumit?
Pe faţa lui a apărut un zâmbet.
― Deci trăieşti. Nu te-a ucis virusul?
― Încă nu. Mai avem zece zile de trăit. Pe tine te-a ucis Carlos în Franţa, cu
două, poate trei zile în urmă. Iar acum a dispărut şi Monique.
A privit-o fix, analizând ceea ce tocmai aflase.
― Rachelle a fost ucisă acum treisprezece luni de Hoardă.
― Ştiu. Doar sunt Mikil. Iar Karei îi pare rău… cumplit de rău.
— Aşadar, spui că aici au trecut treisprezece luni, însă doar două zile
dincolo?
— Evident. Iar tu spui că în acest răstimp n-ai mai visat despre Thomas,
cel aflat în Franţa?
— Ultima oară când l-am visat, adormea liniştit alături de Monique.
— Acolo ai fost împuşcat de Carlos.
Thomas a făcut ochii mari.

804
 — Înseamnă că am avut dreptate. Aici am căzut de pe cal. Am fost ucis,
dar Justin m-a însănătoşit prin Rachelle.
— Dar în Franţa nu eşti viu? înainte, când ai mai fost înviat, ai revenit în
ambele realităţi.
— Nu. N-am murit niciodată. Am fost reînviat instantaneu, înainte de a
pieri cu adevărat. De data asta eram mort de două ore, abia după aceea m-a
găsit Rachelle.
Discuţia s-a împotmolit.
— Pe Hoardele care ne urmăresc, ce înseamnă absurditatea asta? a
intervenit Ronin.
Evident, ceilalţi trăseseră cu urechea.
— E lumea de vis a neînfricatului nostru conducător, i-a răspuns William,
surâzând. Se vede treaba că Mikil a intrat şi ea în joc.
Femeia i-a ignorat pe cei doi.
— Deci, eşti mort în Franţa, da?
— Sigur.
— Dar eşti mort doar de două zile. Poate trei.
— Aşa s-ar părea. Iar Monique a dispărut pentru că a murit odată cu
Rachelle. Era legată de Rachelle aşa cum tu eşti legată de Mikil. N-am visat
fiindcă nu aveam ce.
— Iar eu am venit aici ca să te duc înapoi.
Thomas a strâns din dinţi.
— Nu mă pot întoarce. Nu vreau să revin. Acolo sunt mort! Mă simt mai
bine gândind că istoriile au fost un vis.
— Dar eu nu sunt un vis. Faptul că ştiu despre copilăria noastră,
petrecută în Filipine, nu seamănă cu o nălucire. (A întins mâna în faţă şi i-a
arătat tăietura.) Crestătura asta e un vis? Germenul Raison îşi va arăta colţii
peste câteva zile, Franţa a lansat o rachetă nucleară împotriva Israelului,
lumea e pe cale să se prăpădească şi, din câte-mi dau seama, tu eşti singurul
om care poate pune stavilă acestor lucruri. Nu-mi spune că e vorba doar
despre un vis.
Thomas s-a uitat la ea cu scepticism.
— Au trecut treisprezece luni – nu mai eşti la fel, a zis ea. Dar, aşa cum
singur ai spus, ai murit aici când Thomas a fost ucis în Franţa. Prin urmare,
acum, când sunt legată de Mikil, o să moară şi ea când virusul mă va răpune
pe mine, peste vreo zece zile?
În mintea lui a început să se facă lumină. Ea a insistat.
805
 — Eu… adică Mikil, m-am înşelat îndoindu-mă de tine. Lumea depinde
de…
— Atunci lumea depinde de un mort, a rostit el.
— Asta e o prostie fără seamăn! a făcut William. Avem de rezolvat
probleme mai arzătoare decât acest joc. Mikil, ţi-ai pierdut minţile, la fel ca
el. Acum vreau aprobarea consiliului pentru a-mi duce tribul în adâncul
deşertului, să întemeiez facţiunea noastră a Cercului. De aceea am venit, nu
ca să depăn amintiri despre visele voastre.
Mikil şi Thomas s-au apropiat de restul grupului.
― William, ai uitat atât de repede? Cum crezi că am reuşit să fac bombele
care au distrus o parte a Hoardei? Prin magie? Nu, cu informaţii aflate din
istorii.
― Da, amintirile tale despre Cărţile de Istorii, de care îţi aduceai aminte în
transă sau vis. Înţeleg, indiferent cât de ciudat ar părea. Dar prostia asta cu
salvarea oamenilor din istorie… te rog! E de tot râsul!
― Întotdeauna te-ai îndoit de mine, William. Întotdeauna. Acum constat
că aşa se va întâmpla mereu. Chiar şi Justin a vorbit despre Cartea cu file
albe…
Thomas s-a oprit.
Mikil şi-a amintit cuvintele rostite de Justin către ei în deşert, în urmă cu
treisprezece luni. Aşa că a exprimat ceea ce gândea bărbatul.
― Justin a vorbit de o Carte de Istorie cu pagini albe care a creat istorie.
Dar nu în lumea aceasta. Ce o fi vrut să spună?
― Nu am ştiut niciodată, a adăugat Thomas. Nu ne-a mai păsat prea mult
de istorii de când… s-a oprit din nou şi s-a uitat cu ochi uimiţi la Mikil. Doar
de două zile, ziceai?
― Crede-mă, istoriile sunt reale. Iar dacă nu-ţi pasă de ele pentru că ai
murit în Franţa, ar trebui să te intereseze, deoarece Kara e încă în viaţă.
Thomas a privit-o cercetător. S-a întors către Ronin.
― Mai ai Cartea?
― Care?
― Cea cu file albe. Cea despre care se presupune că are valoare doar în
istorii.
Ronin a ezitat, apoi a scos a doua Carte învelită în pânză. A dezvelit
învelitoarea. Apoi şi-a plimbat palma peste copertă. Titlul era imprimat în
relief pe o foiţă aurie. Povestea Istoriei.

806
 ― Cum ar putea o carte de istorie să facă istoria? A întrebat Mikil, venind
alături de Thomas.
― Spui că are putere în altă dimensiune, numită „istorii”? A întrebat
Jeremiah. Cum este posibil?
Brusc emoţionat, Thomas s-a apropiat în grabă de Ronin.
― Îmi dai voie?
Celălalt i-a întins-o.
― Să fie posibil?
― N-are înţeles, a făcut Jeremiah.
― Ai nimerit, a exclamat Thomas. Analogiile şi metaforele. Poveştile, a
continuat el, plimbându-şi degetele peste titlu. Sunt reale. Cuvintele devin
carne şi trăiesc printre noi. Nu aşa începe Cartea Iubiţilor?
Thomas a deschis Cartea. Hârtie albă. Fără cuvinte. Ochii lui i-au întâlnit
pe ai lui Mikil, largi de uimire.
Tânăra s-a uitat din nou la pagini.
― Crezi că…?
Dar nu a reuşit să exprime ce gândea. Cum să fie posibil?
― E cel mai nefiresc lucru pe care l-am auzit vreodată, a spus William. Te
aştepţi să credem că scriind ceva în Cartea aceea chiar se va întâmpla aievea,
doar în baza acelor simple cuvinte?
― De ce nu?
― Pentru că toată ideea asta a cuvintelor care devin carne este o
metaforă, cum singur ai susţinut. Justin nu era o simplă mâzgălitură într-o
carte. Acum întreci măsura.
― Te înşeli, a protestat Thomas, apoi i s-a adresat lui Mikil. În locul de
unde venim eu şi Kara, nimeni nu trebuie să se afunde într-un lac şi să se
înece ca să-l urmeze pe Justin. Acolo li se cere pur şi simplu să moară
metaforic. Îşi poartă singuri crucea, ca să vorbim aşa. Spune-le, Kara.
Ea făcea legăturile la fel de iute ca el. Niciunul dintre ei nu fusese creştin
practicant, dar crescuseră cu un tată capelan. Cunoşteau destul de bine
preceptele de bază ale creştinismului.

807
 ― „Luaţi-vă crucea şi urmaţi-mă7”, a spus Iisus. A fost executat prin
crucificare, la fel cum s-a întâmplat şi cu alţi discipoli de-ai lui. Dar nu sunt
obligaţi să moară aşa.
― Exact, a confirmat Thomas. Totuşi, în lumea de aici nu-i vorba de
metaforă. Acelaşi lucru se poate afirma şi despre rău. Acolo, oamenii nu
suferă de o boală de piele – se spune că boala e în inimile lor. Dar uitaţi-vă la
scabioşi. Refuzul lor de a-l urma pe Justin, înecându-se, apare ca o boală
fizică.
William a părut cutremurat de această revelaţie. A aruncat o privire spre
ceilalţi, apoi şi-a întors ochii din nou spre Thomas.
― Aşadar, acum crezi că această carte, care este de aici, unde metaforele
se exprimă literal, ar putea face acelaşi lucru în lumea aceea de vis a ta?
― Cine are o pană? A întrebat Thomas. Ceva de scris. Chiar şi cărbune…
― Poftim, a zis Ronin, întinzându-i un băţ de scris care avea un capăt
negru de cărbune.
A luat instrumentul grosolan şi s-a uitat lung la el.
― Justin a spus limpede că ar fi bine s-o ascundem, a amintit William. E
periculoasă. Trebuie să cădem la învoială ce să facem.
Având Cartea într-o mână şi instrumentul de scris în cealaltă, Thomas a
păşit agitat încoace şi încolo.
― A mai spus că are noimă doar în istorii – lumea de vis, de unde venim
eu şi Kara. Asta confirmă că istoriile sunt reale şi pot fi afectate. Mai
înseamnă că este neputincioasă aici.
Dacă afirmaţiile lui Thomas erau adevărate, puterea Cărţii putea fi
incredibil de mare.
― Ce vrei să scrii? L-a întrebat Mikil. Cu alte cuvinte, care ar fi limitele? Cu
siguranţă că nu putem distruge virusul doar din câteva mânuiri ale
condeiului.
Bărbatul a aşezat Cartea pe o piatră.
― Ai dreptate. Asta… asta ar părea prea simplu.
Ceilalţi s-au strâns împrejur, reduşi la tăcere de gânduri imposibile.

7 Parafrazare după „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia
crucea şi să-Mi urmeze Mie“ (Evanghelia după Marcu, 8:34, versiunea Bartolomeu Anania)
(n.tr.).

808
 S-a uitat iarăşi la copertă.
― Povestea Istoriei. Asta înseamnă că trebuie să fie o poveste, nu-i aşa?
― Ca în „A fost odată ca niciodată”? a făcut Ronin. Vrei să spui că dacă
scrii „A fost odată ca niciodată un iepure”, atunci în visele tale va apărea un
iepure?
― E prea simplist, a zis Mikil. Şi ce fel de litere să folosim?
Între alfabetul folosit într-o realitate şi cel din cealaltă existau anumite
diferenţe – cel de acolo era mai simplu.
― Cele din istorii, a propus Thomas.
― Ce vrei să realizezi în cealaltă realitate? S-a interesat Ronin. Scopul
principal… care este el?
― A apărut un virus care va distruge aproape toată omenirea… înţelegi?
Germenul Raison. Cel care a adus Marea Tribulaţie, aşa cum este ea
consemnată în Cărţile de Istorii. Cunoaşterea acestora a devenit oarecum
confuză în cei cincisprezece ani scurşi de la Traversarea lui Tanis, dar cu
toţii am cunoscut-o cândva din vorbe.
― Da, sigur. Germenul Raison. Acestea erau istoriile care îl fascinau pe
Tanis, a spus Ronin, apoi s-a uitat la Mikil. Spui că aceste istorii sunt… acum?
Reale acum?
― Nu m-ai ascultat mai devreme? a intervenit William. Astea sunt vorbele
mele. Adică, doar îşi redeşteaptă amintiri, dar pare să creadă că aceste vise
ale lui sunt reale.
― De fapt, nu ştiu sigur cum funcţionează, a recunoscut Mikil.
Cum putea ea să explice realitatea dublă a acestui moment?
― Thomas este expert în problema asta, dar eu susţin că, indiferent dacă
sunt în trecut sau în prezent, istoriile nu sunt doar reale, dar trebuie să şi
avem putinţa de a le modifica.
― Doar nu-ţi închipui că poţi schimba ceea ce este socotit deja istorie?!
― Nici asta nu ştim, a spus Thomas. Fără Cărţile de Istorii, nu cunoaştem
ce s-a consemnat. Putem bănui însă că se consemnează faptul că am
descoperit această Carte şi că scriem azi în ea.
Asta i-a făcut să amuţească un moment.
― Atunci, scrie o poveste, l-a invitat Ronin în cele din urmă.
― Ce mă interesează pe mine aşa ceva? a mormăit William dezgustat. Pe
mine mă doare doar ce e real, aici. Lucruri precum Hoarda, care ne
urmăreşte zi de zi. Mă duc să-mi strâng oamenii ca să-i duc în adâncul
deşertului, a zis el şi s-a îndepărtat.
809
 Thomas i-a întins lui Mikil condeiul.
― Tu sigur îţi aminteşti mai bine decât mine cum se scrie. Poftim.
O scuză ieftină, a gândit ea, dar a întins mâna. Degetele au început să-i
tremure uşor.
― Ce să scriu?
― Ceva simplu, uşor de verificat. Care e grija noastră imediată.
― Tu. Eşti mort în Franţa. Şi Monique la fel.
― Sugerezi să scriem ceva pentru a-i readuce la viaţă?
― De ce nu?
― Nu e prea complicat? Mi se pare cam mult. Chiar absurd.
― Absurd? a făcut Ronin. În comparaţie cu restul, care ar trebui să fie
logic?
― Hai, scrie odată, a îndemnat-o Thomas.
Mâna lui Mikil a şovăit deasupra filei albe.
― „A fost odată ca niciodată, şi atunci Thomas a reînviat?”
― Mai amănunţit.
― Nu cred că pot. Ce fel de amănunte? Nici măcar nu ştiu cum erai
îmbrăcat.
― Scrie, atunci, a îmboldit-o Thomas, uitându-se la mâna ei, care încă nu
se mişcase. Gata?
― Da, a zis ea şi a coborât instrumentul de scris pe hârtie.
― Thomas Hunter, omul care a aflat de ameninţarea Germenului Raison,
acelaşi care a fost împuşcat în cap…
― Stai puţin.
Mikil a atins băţul de foaie. Dacă nu se înşelase, percepuse o uşoară
căldură alergându-i spre degete. Apoi, iarăşi, nervii parcă îi ardeau. A scris
cuvintele aşa cum îi fuseseră dictate.
― Bun.
Thomas a continuat:
― Aceiaşi om care a fost împuşcat în cap a fost ucis în Franţa cu un glonţ
în cap. Punct. Dar în a treia zi, el a înviat… Ba nu, lasă asta. Scrie altceva: Dar
într-un moment când cadavrul lui nu era supravegheat, el a înviat. Sfârşit.
Mikil a ridicat condeiul de pe hârtie.
― Sfârşit? Cu Monique ce se întâmplă?
― Alt paragraf. Aproape în acelaşi timp în care Thomas Hunter a înviat,
Monique de Raison s-a trezit sănătoasă şi perfect capabilă să-şi continue

810
cercetările pentru descoperirea unui antivirus în Statele Unite ale Americii.
Sfârşit.
― Serios, astea nu-mi sună deloc a poveste, a oftat Johan. S-a uitat în
direcţia în care dispăruse William. Totul mi se pare ridicol în comparaţie cu
situaţia noastră jalnică. Eu vă sugerez să ajungem la…
S-a oprit. Faţa i s-a luminat o idee. Mikil s-a uitat la ceilalţi, care detectau
orice schimbare în atitudinea lui. Trăgea cu urechea.
Apoi a auzit şi ea. Duduitul slab al unor copite care loveau pământul. Pe
faleză.
Hoarda!
― Fugiţi! a strigat Thomas. În tunel!

Thomas a înşfăcat Cartea şi a vârât-o sub centură în timp ce fugea spre

corturi. Justin îşi arătase faţa către el. Apoi Kara, prin Mikil. Iar acum Hoarda
îi ataca.
Acum vă voi înfăţişa inima mea.
În cateva momente l-a prins din urmă pe William.
― Mikil, Johan, luaţi-i pe Samuel şi pe Marie în tunel împreună cu ceilalţi!
William, în canionul din est, împreună cu mine. Cinci oameni.
Alesese acel loc anume pentru tabără cu cinci zile în urmă nu doar fiindcă
se găsea aproape de un lac roşu, ci şi datorită unui pasaj ascuns pe sub doi
bolovani uriaşi care dădea spre canionul de est. Drumul era aproape
imposibil de observat dacă privitorul nu stătea exact în faţa trecerii. Cu
puţin noroc, oamenii Hoardei puteau anticipa ca tribul să urmeze căile de
scăpare mai evidente.
Cum de reuşiseră scabioşii să treacă neobservaţi de santinelele plasate pe
faleză?
Prima săgeată a ciupit faţa rocii în stânga lui, înainte ca el să poată ajunge
la corturi. A privit peste umăr. Arcaşi călări. Cel puţin cincizeci.
― Înainte, a strigat Mikil. Ne-au tăiat calea spre canionul de est!
Din tabără răsunau strigăte de spaimă. Femeile alergau după copii.
Bărbaţii fugeau deja spre îngrăditura unde-şi ţineau caii. Nu mai aveau
vreme să-şi strângă blidele, mâncarea sau îmbrăcămintea. Era suficient să
scape cu viaţă.
― William?
811
 ― Vrei doar cinci oameni? L-a întrebat locotenenta lui. S-ar putea ca
scabioşii să nu ne urmărească.
Ei trebuiau să creeze diversiunea. În alte condiţii, ar fi luat cu sine cel
puţin zece, ca să ridice suficient praf încât să atragă atenţia atacatorilor şi să
fie urmăriţi, în vreme ce restul tribului se strecura pe ruta ascunsă de
scăpare. Thomas ştia însă că în acea zi exista posibilitatea ca oamenii care
făceau parte din echipa de diversiune să nu mai scape cu viaţă.
― Doar cinci. Am la mine focul.
A alergat către centrul taberei, unde era sigur că va fi văzut limpede. Cu
puţin noroc, le va atrage atenţia. Preţul pus pe capul lui îl întrecea de o sută
de ori pe cel al oricărui altul. Şi auzise zvonuri cum că fiica lui Qurong,
Chelise, pe care o cunoscuse cândva în adâncul deşertului, era promisă lui
Woref, după ce acesta îl va captura.
Strigătele s-au potolit repede. Membrii Cercului aveau experienţă. Nu se
salvau prima dată. Ştiau cu toţii că nu scăpai dacă ţipai. Existau suficienţi cai
pentru toţi oamenii, câte un adult şi un copil de fiecare cal, alţi zece fiind
folosiţi la căratul proviziilor.
Thomas a ridicat de la pământ torţa fumegândă aflată în preajma focului
de tabără. Ţipetele ascuţite au atras atacul de sus. O săgeată a străbătut
văzduhul şi s-a înfipt în carnea cuiva, undeva în dreapta lui. S-a răsucit să
vadă.
Alisha, mama lui Lucy, trăgea de coada săgeţii care îi pătrunsese între
coaste. A dat să pornească spre ea, dar a văzut că fata fugea deja spre mama
ei strângând în mâini unul dintre fructele cărnoase, de culoare portocalie,
care vindecau. A ajuns la mama ei, a lăsat fructul la pământ, a prins săgeata
cu ambele mâini şi a tras cu putere. Femeia a gemut. Săgeata a ieşit.
Apoi Lucy a stors fructul deasupra rănii deschise.
Thomas a gonit ca să ajungă alături de William, care îi conducea pe Suzan
şi pe alţi doi membri ai tribului. A sărit în şa din alergare şi a dat pinteni
calului, care a pornit la galop, ajungând în fruntea celorlalţi.
Un icnet gutural venind din spatele lui l-a făcut să întoarcă imediat capul.
Era bătrânul Jeremiah. Mai toţi membrii tribului se adăpostiseră sub o
cornişă din apropierea grajdurilor, dar membrii consiliului se aflaseră mult
mai departe de cai atunci când se declanşase atacul. Iar bătrânul se mişcase
mai încet. O suliţă îl nimerise în spate.
În deruta ce domnea în tabără, nimeni nu-i sărise în ajutor. Dacă murea,
fructul nu mai avea cum să-l învie.
812
 ― William, ia torţa!
I-a aruncat torţa fumegândă celuilalt, care a prins-o cu o mână şi s-a uitat
în urmă, să vadă ce se întâmplase.
― Grăbeşte-te, Thomas! Va fi greu să scăpăm!
― Aprinde focurile! Du-te! I-a poruncit, după care şi-a răsucit calul şi a
ţâşnit spre bătrânul care zăcea cu faţa în jos. A sărit alături de el, cu fructul
în mână. Şi-a dat seama însă chiar înainte să atingă nisipul cu genunchiul că
ajunsese prea târziu.
― Jeremiah!
A prins suliţa, a pus un picior pe spinarea bătrânului şi a smuls-o. Măduva
spinării fusese secţionată.
Gemând de furie, Thomas a strivit fructul între mâini, iar sucul s-a scurs
în rana căscată în spinarea omului.
Nimic. Dacă ar mai fi fost viu, zeama ar fi declanşat imediat procesul de
regenerare.
O săgeată l-a izbit în umăr. Arcaşii de pe faleza cea mai apropiată s-au
holbat la el, luaţi momentan prin surprindere.
― A fost unul de-al vostru! a răcnit el.
Fără să-şi dezlipească ochii de la ei, a apucat săgeata din umăr, a scos-o şi
a azvârlit-o la pământ. Apoi a îndesat fructul în rană.
― Acum e mort, la fel ca voi. Mă auziţi? Morţi! Voi toţi. Trăiţi în moarte!
Unul dintre ei a slobozit o săgeată. Thomas a văzut că nu avea cum să-l
atingă, şi a lăsat-o să treacă fără să se clintească. Săgeata s-a înfipt în nisip.
Apoi s-a mişcat. Mai iute decât se aşteptaseră duşmanii. Drept pe cal,
pornind spre canionul din est.
Primul foc răspândea deja fum gros şi vălătucit spre cer. William îl
aprinsese şi pe cel de-al doilea, pe partea opusă a canionului, şi galopa spre
cel de-l treilea morman de stuf, pregătit special pentru o asemenea situaţie.
Ignorând săgeţile ce zburau pe lângă el, Thomas s-a aplecat pe coama
calului şi s-a aruncat prin fumul dens.
* *
*
Soren a ridicat braţul să dea semnalul.
― Aşteaptă, a zis Woref.
― Restul vor goni spre canion, a răspuns locotenentul lui. Trebuie să
pornim în urmărire chiar acum.
― Am spus să aştepţi.
813
 Soren şi-a plecat capul.
Plănuiseră să îi încercuiască, rănind cât mai mulţi atacându-i de sus, iar
apoi să se arunce asupra lor ca să-i lichideze. Fructele lor blestemate erau
neputincioase în faţa unei lovituri clare de seceră la gât. O strategie pe care
şi Martyn ar fi aprobat-o cândva.
Acum el se afla printre albinoşi, prins în cleşte alături de ceilalţi. Dar,
brusc, Woref nu mai era chiar atât de sigur de acea strategie; nu se aşteptase
la focuri.
― Îşi închipuie că fumul îi va ascunde? a intervenit Soren. Sărmanii
neghiobi, nu ştiu că avem deja oameni la capătul celălalt al căii de salvare.
Dar se confruntau cu Thomas. Şi cu Martyn. Niciunul nu ar fi crezut că
puţin fum i-ar ajuta să scape de un duşman care le cunoscuse bine poziţia
înainte de a ataca.
Atunci, la ce bun focurile?
― Eşti convins că nu există alte căi de ieşire din acest canion?
― Iscoadele noastre nu au descoperit altele.
Cu toate acestea, trebuiau să existe. Dacă ar fi condus el acel grup de
disidenţi, în ce direcţie i-ar fi îndrumat? Spre deşert, fireşte. Departe de
Hoardă. Spre întinderile unde puteau scăpa pur şi simplu de orice
urmăritori.
― Jumătate dintre cei care aşteaptă să taie retragerea spre sud, a poruncit
Woref.
― Sud?
― Nu mă sili să repet ordinul.
Soren s-a ridicat în scări şi a transmis ordinul prin semne făcute cu
mâinile. Două iscoade călare, fiecare confirmând recepţionarea mesajului,
şi-au rotit caii şi au dispărut.
― Pe moment, întregul trib se va repezi spre fum. Vreau ca toţi arcaşii să
sloboadă o ploaie de săgeţi împotriva albinoşilor.
― Am transmis deja ordinul.
― Dar de ce? a mormăit Woref în barbă. Fumul îi va sufoca dacă nu ies
repede de acolo.
Prin canion a răsunat şuieratul unui fluier şi, exact aşa cum prevăzuse,
aproape cincizeci de cai au apărut de sub cornişa existentă în peretele vestic
al canionului. Asupra lor a pornit o ploaie de săgeţi. Femeile îşi ţineau copiii
la piept şi îndemnau bidivii spre fum, dându-le pinteni pentru ca animalele
să alerge cât mai repede.
814
 Mulţi fugari au fost loviţi. Cei de jos erau ţinte sigure. Aveau însă de
parcurs doar cincizeci de metri până să fie înghiţiţi de fum.
Cu toate acestea, doi au căzut la pământ. Un cal s-a împleticit, iar călăreţul
a trebuit să gonească pe jos. Un al treilea strângea între degete o săgeată
care îl lovise în piept. Cel aflat pe jos s-a împiedicat, iar alte trei săgeţi i-au
pătruns în spate.
Apoi, albinoşii au traversat zona periculoasă şi au pătruns în cea
cotropită de fum. Oamenii lui Woref au ucis doar cinci. Şase, socotindu-l pe
cel doborât mai devreme cu suliţa. Mulţi alţii fuseseră loviţi, dar aveau să
supravieţuiască datorită vrăjilor deţinute de trib. Acel fruct amar al lor.
Arcaşii au slobozit vreo zece săgeţi în cei căzuţi, apoi canionul s-a
cufundat într-o tăcere ciudată.
Woref a tras de frâul calului şi a mers de-a lungul falezei, spre est,
căutând din ochi cel mai mic semn de viaţă dincolo de valul gros de fum.
Tăcerea aceea îl înfuria. Imposibil ca oamenii aceia să se întoarcă, pentru a
înfrunta o nouă ploaie de săgeţi. Trebuie că exista o altă ieşire!
În spatele lui, oştenii au pătruns în vale, practic tăind orice încercare de
retragere.
Thomas fusese împreună cu cei care aprinseseră focurile. Woref se
înţelesese cu Qurong în privinţa lui. Dacă acel grup se dispersase…
Dinspre est s-a auzit un ţipăt. Cineva zărise grupul condus de Thomas.
Woref a dat pinteni calului, care a pornit la galop prin canion. Apoi i-a
văzut, cinci cai ridicând praful dincolo de perdeaua de fum, gonind direct
spre capcana care îi aştepta.
* *
*
Thomas şi-a condus grupul dincolo de norul gros de fum, rugându-se în
sinea lui ca toţi scabioşii să fie cu ochii pe el. Verificase fiecare centimetru
din canion şi ştia precis unde ar organiza capcana dacă ar fi comandant al
Hoardei. Şansele de a străpunge barajul stabilit acolo erau minime acum.
Dacă ar fi fost avertizaţi din vreme, ar fi reuşit probabil să ţâşnească prin
gura canionului înainte de apariţia duşmanilor acolo.
Doi fraţi, Cain şi Stephen, goneau alături de Suzan, în dreapta lui. William
venea în urma lor.
― Luptăm? a întrebat acesta.
― Nu.
― Am ajuns prea târziu. Sigur ne aşteaptă.
815
 Da, bineînţeles.
― Ne-am putea întoarce.
― Nu! Nu-i putem pune în primejdie pe ceilalţi. Pregătiţi-vă fructele.
Imediat ce a rostit aceste vorbe, a auzit strigătele din faţă. Treizeci de
soldaţi călări ieşiseră la vedere, tăindu-le drumul de ieşire din canion.
Au continuat să galopeze direct spre Hoarda care îi aştepta.
― Justin, dă-ne tărie, a glăsuit Thomas dintr-o suflare. Scabioşii nu atacau.
Nu trăgeau cu arcurile, nu strigau, ci stăteau, aşteptând doar să pună mâna
pe ei. Nu se putea trece de ei.
Thomas a tras de hăţuri şi a ridicat mâna.
― Staţi.
S-au oprit la o sută de metri.
― Ne lăsăm prinşi? a întrebat William. Ştii bine că ne vor ucide.
― Şi ce alternativă avem?
― Mikil şi Johan au avut timp suficient să treacă prin deschizătură cu
restul tribului. Cred că şi noi vom reuşi!
― Deja au adus oameni în canion, a vorbit Suzan. Se alăturase mai târziu
Cercului, iar Thomas se arătase extrem de încântat de prezenţa ei în grup.
Fostă conducătoare a cercetaşilor Gărzii Pădurii, studiase Hoarda mai bine
decât alţii şi îi cunoştea strategia aproape la fel de amănunţit ca Johan.
― Dacă avem noroc, nu vor descoperi tunelul, a spus Thomas.
― Atunci vom lupta! îi putem învinge…
― Noi nu ucidem! a rostit Thomas, apoi s-a întors spre Cain şi Stephen.
Sunteţi pregătiţi pentru ce ar putea însemna asta?
― Dacă vorbeşti de moarte, atunci sunt gata, a răspuns Cain.
― Prefer să mor decât să ajung în temniţele lor, a continuat Stephen. Nu
vreau să fiu prins viu.
― Şi cum îţi propui să îi obligi? Dacă ne vor vii, atunci vom merge cu ei
fără să ridicăm arma. Nu luptăm, aţi înţeles?
― I-am ajutat să construiască temniţe. Ştiu…
― Înseamnă că ne poţi ajuta să evadăm de acolo.
― Nu-i posibil.
Şi fraţii se alăturaseră târziu tribului, iar felul în care se trăia dincolo de
calea aleasă prin înec le era încă proaspăt în minte. Amândoi erau bruneţi şi
se răseseră în cap ca urmare a unui jurământ. Erau hotărâţi să-şi arate cât
mai mult posibil din pielea scăpată de boală, fără a fi indecenţi.
― Fără luptă, a repetat Thomas.
816
 S-au pironit cu privirea. Stephen a încuviinţat din cap.
― Bine, fără luptă.
Au rămas alături, toţi cinci, cu faţa la Hoardă. Au auzit tropot de copite
apropiindu-se din spate, iar Thomas s-a întors şi a văzut că grupul anticipat
de Suzan apărea din fumul care se mai liniştise.
― Am dat de un mare bucluc, a spus William.
― Ba nu, am reuşit să asigurăm libertatea lui Mikil. Libertatea pentru
Cerc.
― Mikil? Să nu-mi spui că are vreo legătură cu acele vise ale tale.
Ideea îi venise şi lui. Nu era sigur ce făcuseră scriind în Cartea albă aflată
acum la brâul lui, dar dintre el şi Kara careva trebuia să se întoarcă. Viaţa a
şase miliarde de oameni stătea în cumpănă. Fără a mai vorbi de viaţa surorii
lui. Dacă Mikil murea, atunci pierea şi Kara.
― Dacă m-ar interesa doar istoriile, atunci m-aş salva. Acum procedăm
exact aşa cum, fără îndoială, ar proceda şi Justin.
Nu mai era nimic de spus. Thomas a scos Cartea de la brâu şi a băgat-o
sub tunică.
* *
*
Woref a trecut călare prin dreptul ostaşilor lui şi a contemplat
confruntarea mută din canion.
Cinci.
Ceilalţi cincizeci dispăruseră.
Dar între cei cinci se afla Thomas. Dacă apreciase corect, ceilalţi aveau să
iasă din canion în sud, unde oamenii lui îi vor întâmpina cum se cuvenea.
Acum îl interesau aceştia cinci.
De fapt, doar unul.
― Trimiteţi vorbă. Dacă îi descoperă pe ceilalţi, să-i omoare pe toţi. Îl am
pe Thomas de Hunter.
Şi-a îmboldit calul şi a înaintat împreună cu garda lui de corp să dea ochii
cu bărbatul care se făcea răspunzător pentru nenorocirile suferite de el în
ultimele treisprezece luni. Noaptea târziu, în jurul miilor de focuri de tabără,
numele lui Thomas de Hunter era încă şoptit cu respect şi teamă. Devenise o
legendă care sfida orice putere de înţelegere. Cum nu reuşise să înfrângă
Hoarda cu sabia, acum ridicase arma păcii spre a lupta. Qurong ar prefera să
înfrunte oricând o sabie decât să se confrunte cu acest vicleşug eroic numit
Cerc. Într-adevăr, doar o mie de oameni îl urmaseră pe Thomas în această
817
demenţă a lui, dar se puteau transforma uşor în zece mii. Iar apoi într-o sută
de mii.
Astăzi, le va reduce numărul la unu.
Şi tot astăzi, Woref îşi va căpăta mireasa.
S-a oprit la zece metri de albinoşi. Cu pielea expusă şi având un aspect
bolnăvicios, arătau ca nişte salamandre. Briza aducea mirosul lor spre el şi a
făcut toate eforturile posibile să nu inspire prea adânc. Miroseau a fructe.
Aceleaşi fructe amare pe care le foloseau la vrăjitoriile lor – varietatea care
creştea în jurul lacurilor roşii. Se spunea că beau sângele lui Justin şi că îşi
sileau copiii să procedeze la fel. Ce boală ciudată a minţii putea împinge un
om la asemenea absurdităţi?
Doi dintre prizonieri erau cheli. Arătau oarecum familiar. Al treilea
prizonier era o femeie. Simplul gând că un bărbat se împreuna cu o
asemenea salamandră greţoasă era îndeajuns să-i dea o stare cumplită de
rău.
Şi-a îndemnat calul să ajungă în faţa lui Thomas de Hunter, căpetenia lor.
Medalioane având o lucrătură similară atârnau de gâtul tuturor. S-a aplecat
din şa, a prins pandantivul lui Thomas, l-a smuls şi l-a ţinut în palmă. Apoi a
scuipat pe el.
― Acum sunteţi prizonierii lui Qurong, căpetenia supremă a Hoardei, a
rostit el, apoi şi-a întors calul, simţindu-se doborât de mirosul degajat de ei.
― Aşa s-ar părea, a răspuns Thomas.
― Spălaţi-i!
Doi dintre oamenii lui au dat roată prinşilor şi au aruncat cenuşă asupra
lor. Aceasta conţinea sulf şi făcea ca mirosul lor să devină tolerabil.
― Unde sunt ceilalţi?
Thomas l-a privit cu ochi inexpresivi.
― Ucideţi-o pe femeie, a poruncit Woref.
Unul dintre soldaţi a scos sabia şi s-a apropiat de femeia cu piele
negricioasă.
― Ai face o greşeală dacă l-ai ucide pe vreunul dintre noi. Nu-ţi putem
spune unde sunt ceilalţi. Vă asigurăm doar că v-au păcălit, lucru care ne face
plăcere. Dar deja au fugit cu toţii într-o direcţie pe care doar ei o ştiu.
Scabiosul s-a simţit traversat în adâncul fiinţei de o nouă undă de
adversitate faţă de acest om. S-a întrebat cât de bine ar fi arătat acest rebel
dacă i s-ar fi tăiat buzele. Însă Qurong nu ar mai căpăta informaţiile de care
avea nevoie.
818
 ― Ştiu cum au scăpat. Iscoadele mele nu au observat o spărtură în stânci,
pe unde se făcea un drum spre sud, către deşert. Banda ta de rebeli se
îndreaptă spre oamenii noştri chiar în aceste clipe.
― Şi atunci de ce mai întrebi?
Se aşteptase la o tresărire, la o pauză, ceva care să indice surpriza omului
că fusese dovedit cu atâta uşurinţă. În schimb, Thomas îi răspunse fără să
şovăie.
― Vei plăti pentru această lipsă de respect. Îţi jur că aşa va fi. Puneţi-i în
lanţuri.
Woref şi-a întors calul, apoi a pornit spre ieşirea din canion.
* *
*
Mikil a plimbat binoclul de-a latul deşertului care înconjura zona
canioanelor.
― Alţii? a întrebat-o Johan.
― Nu. Doar grupul acela.
În spatele lor, cincizeci de perechi de ochi străluceau din peştera
întunecoasă în care îşi găsiseră ascunzătoare. Îşi croiseră drum prin
spărtură şi ajunseseră într-un canion alăturat care îi adusese aici, la
marginea deşertului de sud. Însă nu aveau să iasă în câmp deschis decât
atunci când vor fi siguri că oamenii Hoardei vor fi plecat de acolo.
― Or fi ajuns deja la peşteră, a spus Johan. Trebuie să ne urnim şi noi
foarte curând.
― Doar dacă nu cumva l-au urmărit pe Thomas până la ieşirea din canion.
― Presupunând că a reuşit să iasă din canion, a zis Johan încruntat.
― Şi de ce să nu reuşească? a întrebat Mikil, după ce a lăsat binoclul jos.
Bărbatul a aruncat o privire în urmă şi i-a vorbit cu glas scăzut.
― Aş putea jura că l-am văzut pe Woref pe buza falezei. Au venit peste noi
fără să-i simţim, ceea ce înseamnă că ne-au urmărit de mult. Cred că au
blocat ambele rute de salvare. Nu cred că cineva, fie el şi Thomas, ar reuşi să
scape fără luptă de acolo. Şi noi ştim că el nu doreşte să lupte.
Acea revelaţie a uimit-o peste măsură. Nu doar pe Mikil, îngrijorată de
viitorul Cercului fără Thomas, care să îi conducă, dar şi pe Kara, temătoare
dintr-odată pentru viaţa fratelui ei.
― Înseamnă că trebuie să ne întoarcem!

819
 ― Noi trebuie să ne gândim la binele tribului, a spus el, după care a tras
adânc aer în piept. Întâi tribul, după aceea Thomas. Presupunând că mai este
în viaţă.
A fost cât pe ce să îl dojenească pentru că sugerase aşa ceva, însă apoi şi-a
dat seama că era de acord, dar ca Mikil. S-a întors cu faţa spre deşert.
― Atunci vom rămâne aici.
― Ne vor descoperi urmele şi vor porni după ele.
― Nu, dacă blocăm tunelul. Ia gândeşte-te. Nu vor crede că rămânem în
aceste canioane. Oriunde, dar nu aici, am dreptate? Şi nu vor descoperi
niciodată peştera. În apropiere avem un lac roşu, apă, hrană… Nu vreau să
pătrund prea adânc în deşert dacă au pus mâna pe fratele meu.
Suficiente emoţii se învălmăşeau în sufletul ei ca să o facă să ţipe
dezlănţuit. Era Mikil, dar era de fapt Kara, iar în postura aceasta din urmă se
trezise în miezul unei furtuni de foc. Lucru surprinzător, se temuse foarte
puţin, chiar şi atunci când săgeţile slobozite de Hoardă fuseseră cât pe ce să
o nimerească în cap. Mikil se confruntase cu scabioşii de o mie de ori, cel mai
des în luptă corp la corp.
Pe de altă parte, o afecta pierderea de vieţi omeneşti. În atac muriseră
şase oameni, între care se număra şi Jeremiah. Îşi simţea inima grea din
această cauză.
Dar se simţea sfârtecată şi de altă emoţie. Dorinţa de a se trezi în
laboratorul doctorului Myles Bancroft. Thomas luase Cartea – acum regreta
că nu o luase ea. Imposibil de spus câte ocazii s-ar mai fi ivit să scrie.
Gândindu-se la cele câteva cuvinte pe care le aşternuse şi care ar fi avut
putere pe Pământ, a ajuns să simtă un fior pe şira spinării. Trebuia să se
întoarcă pentru a constata dacă avuseseră vreun efect. Îşi imagina doar că…
Johan s-a scărpinat sub bărbie şi a privit în jur.
― Dacă blocăm tunelul, îşi vor da seama.
― Şi ce dacă? Nu ne vor găsi, deci vor presupune că ne-am îndreptat spre
adâncul deşertului.
― Dar tot ne vor căuta urmele.
― Atunci o să le oferim una care pleacă de aici, mergând spre apus, apoi
pătrunzând în deşert. Şi cum vânturile care bat noaptea o vor şterge, până
dimineaţa se vor rătăci.
Bărbatul a rămas tăcut, analizând sugestia ei.
― Refuz să merg în adâncul deşertului câtă vreme soarta lui Thomas este
nesigură.
820
 ― S-ar putea să meargă, a zis, dând aprobator din cap. Dar nu blocăm
tunelul la intrare, oricum e prea târziu, a adăugat, apoi a alergat spre cal şi s-
a aruncat în şa. Trebuie să ne grăbim.

― Kara, trezeşte-te.
A simţit că cineva o scutura de umăr.
― Gata, dragă. Trezeşte-te. Dormi de cel puţin două ore.
S-a uitat lung la bărbatul cu aspect vetust care stătea lângă ea. Cu un
zâmbet atotştiutor, doctorul Myles Bancroft şi-a şters fruntea cu o batistă.
― Două ore de somn şi niciun vis.
Luminile rămăseseră scăzute. Aparatura zumzăia discret – ventilatorul
computerului, aerul condiţionat. Mirosul slab al transpiraţiei se împletea cu
acela de deodorant.
― Ai visat?
― Da, a răspuns ea şi s-a ridicat puţin.
Doctorul îi ştersese sângele de pe braţ şi îi pusese un mic bandaj alb.
― Da, am visat.
― Potrivit instrumentelor mele, nu ai visat. Iar asta nu creează doar un
caz fascinant, ci unul care se repetă, întâi Thomas, acum tu. Cu voi se
întâmplă ceva.
― E vorba de sângele lui. Nu mă întreba cum a început totul, dar fratele
meu constituie poarta dintre aceste două realităţi.
― Mă îndoiesc foarte mult că există două realităţi. În mintea voastră se
întâmplă ceva situat cu certitudine dincolo de visele obişnuite, dar te asigur
că trupul ţi-a rămas aici tot timpul. Nu ai trecut prin niciun dulap spre
Narnia, nici nu ai făcut vreo călătorie spre altă galaxie.
― Chestiune de semantică, profesore, a zis Kara şi s-a dat jos din pat. Nu
avem timp de aşa ceva. Trebuie să o găsim pe Monique.
Bancroft a privit-o cu un zâmbet sfios, ca şi cum şi-ar fi făcut curaj să îi
adreseze întrebarea:
― Aşadar, ce s-a petrecut?
― M-am trezit în persoana lui Mikil, locotenenta lui Thomas de Hunter. Eu
şi ea am scris într-o carte care are puterea de a aduce viaţă din cuvinte, am
supravieţuit cu greu unui atac al Hoardei şi ne-am găsit un adăpost într-o

821
peşteră după ce am blocat drumul pe care scăpasem din încercuire. În cele
din urmă, am adormit de epuizare şi m-am deşteptat aici.
Ascultându-se cum rezuma situaţia, a simţit o furnicătură pe gât. În cursul
ultimelor două săptămâni petrecute alături de Thomas crezuse şi pusese la
îndoială totul, iar acum nu mai ştia sigur ce era mai uşor.
― Nicio rană.
― Poftim?
― Nu ai nicio rană sau vreun alt semn ca să dovedeşti prin ce-ai trecut,
aşa cum a făcut Thomas.
Adevărat.
― Ai ceva noutăţi?
― Nimic deosebit, nu, a răspuns el clipind şi evitând să o privească direct.
Lumea se duce de râpă, serios. Şi-a făcut deja apariţia marele element
nivelator pe care îl simţeam mai toţi. Nici nu-ţi poţi închipui cu ce
repeziciune se întâmplă totul.
― Virusul? Nivelator prin faptul că nu face nicio deosebire între oameni.
Preşedintele este la fel de vulnerabil ca vagabondul care doarme pe unde
apucă. Dar de ce te interesează atât de mult visele, doctore? Ai spus că eşti
infectat, corect? Mai ai de trăit zece zile, la fel ca noi ceilalţi. Nu s-ar cuveni
să te afli alături de familie?
― Familia mea este munca, dragă. Am reuşit să bag în mine cantităţi
primejdioase de alcool, începând de săptămâna trecută, când am priceput
cum stau lucrurile. Dar am decis după aceea să-mi petrec ultimele zile
revenind la prima mea iubire.
― Psihologia.
― Vreau să mor în braţele ei.
― Atunci acceptă o sugestie din partea cuiva care a văzut dincolo de
mintea sa, doctore. Vorbeşte cu preotul. Ceea ce se petrece reprezintă mai
mult decât poţi vedea cu ochii sau înregistra pe instrumentele tale.
― Eşti o persoană religioasă?
― Nu. Dar Mikil este.
― Atunci ar trebui să discut cu această Mikil de care tot pomeneşti.
Kara a furişat privirea spre măsuţa pe care îşi amintea că văzuse ultima
oară mostra de sânge prelevată de la Thomas. Dispăruse.
― Nu-ţi face griji, am pus-o la păstrare în loc sigur.
― Am… am nevoie de ea.

822
 ― O primeşti doar cu ordin judecătoresc. Rămâne la mine. Poţi veni aici
oricând. A, să nu uit, secretarul Merton Gains a telefonat acum o oră.
― Gains? A tăcut şi şi-a amintit de criza nucleară. Ce-a spus?
― Dorea să ştie dacă am ajuns la vreo concluzie.
― Şi ce i-ai răspuns. De ce nu m-ai trezit?
― Voiam să fiu sigur. Unii subiecţi au nevoie de foarte mult timp ca să
între în starea REM. Te-am trezit imediat ce m-am convins.
Brusc agitată, Kara a dat să pornească spre uşă. Trebuia să-i găsească pe
Thomas şi pe Monique, morţi sau în viaţă. Dar cum? Şi sângele… S-a răsucit.
― Doctore, te rog, dă-mi proba de sânge. E fratele meu! Lumea
traversează o criză, iar eu…
― Gains a vorbit fără echivoc. Nu ne putem permite să pierdem controlul.
A dat de înţeles că există o posibilitate, o ameninţare din interior.
O cârtiţă?
― La Casa Albă?
― N-a precizat. Sunt psiholog, nu ofiţer de informaţii.
― Adevărat. Şi ce i-ai povestit despre mine?
― Că nu visai. Ceea ce înseamnă că treci prin aceleaşi stări ca fratele tău.
Doreşte să-l suni imediat.
Kara s-a uitat la doctor, apoi a păşit hotărâtă spre biroul pe care se afla
telefonul.
― Abia acum îmi spui?
Bancroft a ridicat din umeri.
― Hei, am o mulţime de lucruri pe cap. Şi o să mor peste zece zile, ţi-am
zis?
* *
*
Şi-a simţit ochii săgetaţi dureros de o lumină puternică. Raze de soare. Ori
altceva? Poate era sclipirea de dincolo. Poate murise din cauza Germenului
Raison, iar acum plutea pe deasupra propriului corp, alunecând spre uriaşa
lucire albă din cer.
A bătut din pleoape. A simţit o apăsare pe piept, ceva îi intra în claviculă.
Respira cu greutate. Însă nicio durere.
Şi-a dat seama de toate acestea imediat ce a deschis ochii.
Apoi şi-a dat seama că se găsea într-un automobil înclinat la un unghi
periculos, atârnată doar în centura de siguranţă. S-a prins de volan să se
sprijine şi a aspirat cu nesaţ o gură de aer.
823
 Ce se întâmplase? Unde se afla? Panica i-a înmugurit în suflet. Dacă se
mişca, maşina putea să cadă în gol.
Geamurile erau acoperite de frunziş. O rază de soare pătrundea printr -o
mică deschizătură de formă triunghiulară apărută între frunze. Se găsea
într-un copac?
Monique a clipit din nou, impunându-şi să nu se alarmeze. Şi-a adus
aminte unele lucruri. Lucra la antivirusul pentru anihilarea Germenului
Raison. Soluţia găsită dăduse greş. Şansele de a descoperi alt antivirus decât
acela deţinut de Svensson erau nule. Se îndrepta spre Washington – o
călătorie neplanificată, în care pornise din disperare. Kara o convinsese că
probabil Thomas rămăsese singura lor speranţă şi, afectată de eşecul ei
monumental, dorise să-i vorbească personal preşedintelui despre situaţia
apărută. Apoi voia să meargă la Johns Hopkins, unde Kara dorea să între în
legătură cu cealaltă realitate folosind sângele fratelui ei.
Condusese pe un drum secundar, urmând un semn care anunţa o
benzinărie la trei kilometri distanţă, când, pe neaşteptate, privirea i se
înnegurase. Altceva nu-şi mai amintea.
S-a aplecat spre dreapta. Maşina nu s-a mişcat. S-a aplecat şi mai mult şi a
privit pe geamul portierei. Automobilul se afla pe sol, nu într-un copac.
Tufişurile erau dese de o parte şi de alta. Iar capota intrase sub nişte crengi
mărunte. Pesemne că adormise şi ieşise de pe şosea. Nu a văzut urme de
sânge.
Şi-a mişcat picioarele şi gâtul. Nu avea dureri. Nici măcar o migrenă.
Vehiculul stătea înclinat la un unghi de treizeci de grade – doar cu
macaraua mai putea fi clintit de acolo. A încercat portiera, a descoperit că nu
era blocată şi a deschis-o. Apoi şi-a desfăcut centura.
Trebuia să-şi ia poşeta. Avea în ea cartea de vizită a lui Merton Gains şi
actele ei de identitate. Va avea nevoie de bani. Poşeta de piele neagră
ajunsese pe podea, sub scaunul din dreapta. Ţinându-se cu stânga de volan,
s-a aplecat, a prins-o şi s-a ridicat.
A coborât din maşină şi a început să se cațere pe pantă, slujindu-se de
tufişurile din jur drept sprijin. Şoseaua era deasupra, la cel mult douăzeci şi
cinci de metri, însă câţiva copaci mari blocau vederea de sus.
Cât timp trecuse de când stătea acolo?
Urcuşul anevoios pe panta presărată cu pietre i-a provocat mai multe
vânătăi decât prăbuşirea cu automobilul. Şi-a sfâşiat pantalonii negri şi,
după câteva căzături, şi-a pătat pieptul bluzei bej de mătase. Avea pantofi
824
fără toc, dar tălpile erau alunecoase. La jumătatea drumului, i-a scos din
picioare, a dat să-i recupereze şi a scăpat o înjurătură când unul a alunecat
vreo trei metri la vale, după care s-a oprit. A socotit că se simţea mai bine
aşa. Tălpile ei preferaseră cândva să fie desculţe decât încălţate.
Când, într-un târziu, a ajuns pe creastă, a descoperit o şosea cu două
benzi, despărţite de o linie continuă de culoare galbenă. Soarele se înălţa
chiar deasupra capului – însemna că stătuse fără cunoştinţă toată noaptea şi
jumătate din zi?
Spre dreapta a zărit autostrada. Încă dezorientată, a privit în jur. Apoi s -a
întors spre stânga şi a mers spre un semn Conoco, mic şi roşu, aflat la un
kilometru şi jumătate depărtare. Ori era vorba de trei kilometri? Nu, semnul
anunţa aşa, dar din câte îşi dădea seama se găsea la jumătatea drumului
dintre autostradă şi benzinărie. Aşadar, un kilometru şi jumătate. Va trebui
să găsească un telefon şi să facă apoi autostopul.
De cum a făcut primii paşi, a şi regretat că-şi abandonase pantofii. După
cincizeci de metri, a hotărât să facă semn oricărui vehicul pentru a o lua
până la benzinărie. Cu condiţia să apară vreunul. Şoseaua era pustie. Tot
astfel putea să fie şi benzinăria Conoco. Noaptea trecută văzuse luminile ei
de pe autostradă - un semn de speranţă că putea fi deschisă. Majoritatea
celor întâlnite fuseseră închise.
Uruitul unui camion greu s-a auzit din spatele ei. A aruncat o privire peste
umăr. O cisternă mare, cu însemnele Shell pe laterală gonea pe autostradă.
Văzând-o, s-a oprit ca fulgerată. Ce căuta o asemenea cisternă încărcată cu
benzină pe şosea când şoferul acela sigur ştia că peste zece zile avea să fie
mort dacă guvernul nu reuşea să descopere o cale de a împiedica Germenul
Raison să facă victime? Oare camionagiul înţelegea cu adevărat ce se
petrecea? Ştirile pe care le auzise sugerau că majoritatea americanilor
preferau să stea acasă, cu ochii lipiţi de ecranele televizoarelor. Guvernul
plătea bonusuri uriaşe anumitor companii extrem de importante pentru a
funcţiona în continuare. Mai toate erau din domeniul utilităţilor,
comunicaţiilor, transportului – lucruri esenţiale.
A presupus că traficul se redusese la cei care se duceau acasă să stea
alături de familiile lor. Dar un camionagiu? Poate că şi el mergea acasă.
S-a tras de pe drum, mergând pe iarba de pe margine. Nicio maşină nu a
apărut în cele douăzeci de minute cât i-a luat să ajungă la benzinărie.
Aceasta era închisă.
― Alo!
825
 Glasul ei a căpătat ecou sub copertina de deasupra pompelor de
alimentare. S-a îndreptat spre geam.
― Alo!
Tăcere. Nu-i reproşa nimic benzinarului – dacă ar fi ştiut că mai are zece
zile de trăit, nici ea nu şi le-ar fi petrecut lucrând acolo.
Uşa era încuiată. Niciun semn de pătrundere forţată. Ce rost mai avea
jaful dacă şi jefuitorii înşişi erau infectaţi. Căutătorii de senzaţii tari vor fi
mai dispuşi să-şi exteriorizeze frica prin violenţe faţă de alţii, instigând la
răzvrătire, decât să prade şi să distrugă. Revolte vor izbucni curând.
De fapt, momentul era potrivit pentru manifestări de acest gen.
A ridicat recipientul mic de oţel pe care scria „gunoi” şi l-a azvârlit cu
toată puterea în geam. Zgomotul înfiorător făcut de spargerea sticlei şi
căderea cioburilor pe asfalt ar fi fost în stare să scoale şi morţii. Prea bine.
Chiar avea nevoie să-i ridice din morminte.
A aşteptat un minut întreg, permiţând oricui s-ar fi aflat în preajmă să
constate că nu intenţiona să jefuiască. Apoi şi-a croit drum printre cioburi,
ajungând la telefonul negru de pe tejghea.
Avea ton.
A scos cartea de vizită pe care i-o dăduse Gains şi a privit numărul. Nu
cumva cârtiţa despre care ea îl avertizase era chiar el? Poate ar fi fost mai
bine să-i telefoneze direct preşedintelui. Nu, acesta se găsea la Washington,
pentru a ţine o cuvântare în faţa plenului Naţiunilor Unite.
A format numărul, a lăsat telefonul să sune şi s-a rugat ca Gains, cârtiţă
sau nu, să-i răspundă.

Thomas s-a trezit stând pe spate. Avea cearşaful tras peste faţă. Ciudat.
Deşi nopţile în deşert erau câteodată răcoroase, lui nu-i plăcea să-şi înăbuşe
răsuflarea îngropându-şi capul sub velinţe, aşa cum procedau alţii.
Ţesăturile te împiedicau să auzi bine. În acel moment, nu desluşea respiraţia
tovarăşilor luaţi prizonieri, despre care ştia că dormeau în dreapta lui, legaţi
cu lanţuri de glezne împreună cu el. Nu reuşea să audă nici măcar zgomotul
făcut de caii aflaţi în apropierea taberei. Şi nici pe acela al scabioşilor care
stăteau de vorbă în jurul focurilor de tabără. Sau sunetele scoase chiar de
focuri.

826
 Şi-a smuls cearşaful de pe faţă. Era încă noapte. Întuneric. Încă nu auzea
nimic, doar bătaia propriei inimi, ticăind slab. Fără stele pe cer, foc de tabără
şi dune de nisip. Doar o saltea subţire de cauciuc sub el şi cearşaful rece
între degete.
Inima i s-a oprit o clipă. Nu se afla în deşert! Stătea pe o saltea într-o
cameră întunecoasă şi se trezise cu cearşaful pe faţă.
Şi-a mişcat picioarele. Nu avea lanţuri. Adormise ca prizonier în deşert şi
se trezise în istorii. Viu.
A pipăit marginea patului. A atins doar ţevi reci de metal. O targă. Carlos îl
împuşcase, dar când? Cu trei zile în urmă, aşa spusese Kara. Nu visase vreme
de treisprezece luni în deşert, pentru că nu mai exista un Thomas care să
trăiască visul. Cadavrul îi fusese adus aici, dar de ce? Pentru a fi examinat?
Ca să-i nedumerească pe americani? Şi unde anume se afla?
Franţa.
Şi-a scos picioarele de sub cearşaf şi le-a aşezat pe podeaua rece de beton.
În încăpere s-a auzit un plescăit puternic şi de aceea a tresărit. Nu s-a
întâmplat nimic. Căzuse ceva pe podea.
Ochii i s-au adaptat la întuneric. Prin golul de sub tăblia uşii pătrundea o
dâră de lumină. A reuşit să vadă forma rectangulară a unui obiect aflat la
picioarele lui. L-a ridicat. O carte. A pipăit coperta şi a îngheţat.
Cartea cu file albe, intitulată Povestea Istoriei. Mâinile au început să-i
tremure. Trecuse graniţa împreună cu el!
A simţit un fior rece în tot corpul. Ea – povestea, cuvintele ei – îl
readusese la viaţă. Stătea acolo îmbrăcat într-o salopetă ruptă, desculţ pe o
podea de beton, undeva în Franţa, ţinând în mâini o Carte care putea crea
istorie doar cu câteva cuvinte scrise.
Justin spusese că era primejdioasă şi puternică. Acum ştia de ce.
Imediat i-a fost cât se poate de clar ce urma să facă. Trebuia să găsească
un pix, un creion, ceva de scris, ceva cu care să poată face notaţii în carte,
înjghebând o nouă poveste. Una care să schimbe situaţia în privinţa
Germenului Raison. Şi, dacă tot se apuca de asta, una care să cuprindă şi
supravieţuirea lui.
A rămas o clipă descumpănit, gândindu-se pe neaşteptate că acea Carte
nu se deosebea prea mult de artefactele din istoria iudeo-creştină. Arca
făgăduinţei avea puterea de a înfrânge armate. Şarpele din deşert, puterea
de a vindeca. Şi muntelui acestuia de-i veţi zice: Ridică-te şi aruncă-te în

827
mare!, aşa va fi. 8 Iisus Hristos, anul 30. Cuvintele care devin carne, zisese
Ronin.
Acum existau în mod oficial patru lucruri care treceau graniţa dintre
realităţi. Cunoaşterea, aptitudinile, sângele şi această Carte, aceste cuvinte
care deveneau carne.
Abia dacă întrezărea conturul unei uşi aflate la trei metri depărtare. S-a
apropiat de ea, a încercat clanţa, a descoperit că nu era încuiată şi a
întredeschis-o foarte puţin. Încăperea de dincolo de prag era tot
întunecoasă, dar nu la fel de mult. A văzut o masă, o canapea. O altă uşă
mărginită de o dungă de lumină. Un şemineu.
Cunoştea acea cameră! Acolo el şi Monique îl întâlniseră pe Armand
Fortier! Îl aduseseră înapoi la fermă.
S-a strecurat afară, continuând să ţină Cartea strâns în mâna dreaptă. A
examinat rapid încăperea, nu a descoperit nimic folositor şi s-a deplasat
spre uşa din partea cealaltă. Era tot neîncuiată. Apăsase pe clanţă şi o
deschisese puţin când a perceput sunet de paşi pe holul dinainte.
A rămas nemişcat. Cu niciun chip nu putea lăsa Cartea să cadă în mâinile
lor. Evadarea lui nu era deloc la fel de importantă ca salvarea ei.
A închis uşa fără să facă niciun zgomot şi a alergat pe vârfuri spre celulă.
Apoi s-a strecurat în beznă, a închis uşa în urmă, s-a apropiat de targa cu
rotile şi a vârât Cartea sub salteaua subţire. După care s-a întins şi a tras
cearşaful peste cap.
Relaxează-te. Respiră rar. Încetineşte-ţi bătăile inimii.
Treizeci de secunde mai târziu, uşa s-a deschis. Lumina a inundat
încăperea. Thomas a auzit paşi traversând camera, oprindu-se o secundă,
apoi retrăgându-se. O tuse, pe care a recunoscut-o imediat ca fiind a lui
Carlos. Venise după ceva. Cu siguranţă, nu să verifice cadavrul.
Apoi s-a făcut din nou întuneric.
Thomas a aşteptat un minut întreg, după care s-a ridicat din nou. S-a dus
la uşă, a aprins lumina şi a verificat camera. Doar pereţi de beton. Cu
excepţia tărgii şi a unui corp de bibliotecă, era goală. După toate
probabilităţile, slujise drept cămară. Pesemne că îi depuseseră cadavrul
acolo fiind răcoare şi doreau să-l păstreze pentru cine ştie ce teste.

8 Evanghelia după Matei, 21:21, versiunea Bartolomeu Anania (n.tr.).

828
 A socotit că riscul de a fi prins cu Cartea asupra lui era prea mare. Trebuia
să găsească ceva de scris şi să revină.
A verificat încăperea alăturată, a constatat că nu se afla nimic şi a ieşit. De
astă dată, holul rămăsese pustiu. A trecut în grabă prin dreptul ferestrei pe
care el şi Monique o escaladaseră în urmă cu doar câteva nopţi. O inunda
lumina soarelui. Era pe punctul de a urca scările care duceau spre etajul
superior când o uşă i-a atras atenţia. O uşă blindată de oţel, nepotrivită în
acea casă veche.
A traversat holul şi a deschis-o.
Nici un sunet.
A aruncat o privire înăuntru. Un alt hol lung. Pereţi de oţel. Acolo se afla o
adevărată fortăreaţă. Holul acela continua până dincolo de peretele exterior
şi se oprea înaintea altei uşi.
Acum se simţea nehotărât. Dacă urca scara, aceasta putea duce spre un
post de pază; pe de altă parte, simţea dorinţa de a examina uşa din capăt. Şi
acolo exista posibilitatea de a da peste vreun paznic.
A pătruns discret în hol şi s-a deplasat cu repeziciune. Când a ajuns la
jumătatea coridorului a auzit glasuri, de aceea s-a oprit. Însă nu erau vocile
unor oameni alarmaţi. A alergat ultimii douăzeci de paşi, până în apropierea
uşii. Vorbele răzbăteau de dincolo de ea.
― Cu aceste două explozii au ucis jumătate dintre peştii aflaţi în largul
ţărmurilor noastre, dar nu vor ţinti oraşele.
Vorbeau despre explozii nucleare? Cineva lansase rachete de croazieră!
― Înseamnă că nu-i cunoaşteţi pe israelieni. Şi-au dat seama că nu avem
de gând să le oferim antivirusul, astfel că nu au nimic de pierdut.
― Sunt încă oameni cu principii. Nu vor să piară oameni nevinovaţi odată
cu ei. Vă rog, vă implor, ne ajunge deşertul Negev. Nu putem ţinti spre Tel
Aviv. A lovi cu putere ca să refaci harta marilor puteri este una. Însă
detonarea unor arme nucleare în zone dens populate este altceva. Au jucat
la cacealma. Ştiu că lumea se va îndrepta împotriva lor dacă ar ucide civili.
Aşa cum s-ar întoarce împotriva noastră dacă am proceda la fel.
― Crezi că părerea lumii mai are vreo importanţă în ecuaţia asta?
Înseamnă că eşti mai naiv decât mi-am imaginat, Henri. Israelienii nu înţeleg
decât limbajul forţei brute.
Aşadar, bărbatul care protestase era Paul Henri Gaetan, preşedintele
Franţei.
A intervenit un al treilea bărbat:
829
 ― Dă-le antivirusul.
Era Armând Fortier.
― Scuzaţi-mă, domnule, dar credeam…
― Planul trebuie să dovedească flexibilitate, a spus Fortier. Am
demonstrat lumii hotărârea noastră de a folosi forţa dacă este nevoie să ne
impunem condiţiile. Am creat două cratere uriaşe în deşertul lor, iar ei au
făcut două găuri în oceanul din largul coastelor noastre. Şi ce dacă?
Israelienii sunt nişte şerpi. Cu totul imprevizibili, mai puţin în ce priveşte
apărarea ţării lor. Dacă noi tragem, ei vor riposta. Două treimi din arsenalul
nuclear al lumii este în prezent încărcat pe nave, îndreptându-se spre
porturile noastre. Acum nu este momentul să înteţim conflictul.
― Vrei să lași Israelul intact?
― Le vom da antivirusul, a repetat Fortier. În schimbul armelor nucleare
pe care le deţin.
― Dar ce dovadă le vei oferi? a întrebat imediat preşedintele Gaetan.
― Un schimb în largul mării, peste cinci zile.
Vreme de câteva momente, în încăpere s-a lăsat liniştea. Thomas a
recunoscut vocea următorului vorbitor încă de la primul cuvânt.
― Dar vei distruge Israelul, a rostit încet Carlos.
― Da.
― Şi America?
― Americanii nu au încăpăţânarea israelienilor. Nu au altă soluţie decât
să-şi predea armele, indiferent de toată gălăgia lor de-acum. Noi tragem cu
urechea la tot ce spun. În prezent, acolo domneşte deruta, însă omul nostru
de încredere ne asigură că nu vor avea încotro şi, în cele din urmă, se vor
conforma.
― Ar putea cere şi ei un schimb deschis, a vorbit preşedintele Franţei.
― Atunci o să le dejucăm stratagema. Îmi pot permite să fac Israelul să
aştepte până în momentul când vrem noi. Statele Unite nu vor mai juca un
rol important în politica mondială.
A simţit cum îi bate inima. Şi-a dezlipit urechea de la uşă. Auzise de ajuns.
― Iar dacă israelienii lansează o rachetă de croazieră peste zece minute,
aşa cum au ameninţat?
Thomas a îngheţat. A urmat o pauză lungă.
― Atunci, Tel Aviv-ul va fi următoarea ţintă, a anunţat Fortier.
* *
*
830
 A ţâşnit înapoi pe coridor, îndreptându-se spre celula lui. Planul se
schimbase. Trebuia să transmită informaţia către Statele Unite înainte ca
Israelul să poată lansa racheta. Avea nevoie de un telefon. Dar, cât îl căuta,
poate găsea şi ceva de scris.
Primejdios, aşa spusese Justin. Acum totul putea fi considerat primejdios.
A fugit până la uşa celulei şi a apăsat pe clanţă. Uşa era încuiată.
Încuiată? Doar o deschisese în urmă cu câteva minute, şi tot de pe acea
parte. A apăsat şi mai tare pe clanţă. A simţit o arsură pe ceafă. Cuprins de
panică, s-a retras câţiva paşi. Probabil că încuietoarea fusese deblocată de
Carlos la plecare.
Un telefon!
Şedinţa se afla în plină desfăşurare. Thomas a ţâşnit pe scară în sus,
sărind câte două trepte, şi a năvălit pe uşa de la etaj. În faţă i-a apărut un
singur paznic, şi acela luat prin surprindere. Era limpede că nu mai văzuse
până atunci un mort umblând nestingherit.
L-a doborât cu un picior în tâmplă, o lovitură rapidă prin întoarcere,
încheiată cu un bufnet neplăcut. A urmat un zăngănit metalic în momentul
când omul s-a prăbuşit peste scaunul pe care stătuse până atunci.
Nu s-a mai deranjat să-şi şteargă urmele. Nu avea vreme. A smuls, totuşi,
pistolul din mâna omului căzut. Dacă nu reuşea să găsească o cheie să
deschidă celula, va scoate uşa din balamale cu pistolul. Cam zgomotos, dar
eficient.
Dar întâi telefonul.
A trecut prin dreptul unei ferestre şi a văzut vreo şase gărzi care se
plimbau fără ţintă pe alee, fumând. Mai toţi erau ofiţeri francezi, a observat.
Nu caftangii din lumea interlopă. Dar acei oameni aveau să-l preocupe peste
câteva minute. Un telefon – unde era de găsit?
Fixat pe un perete, fireşte. Negru şi demodat, ca mai toate lucrurile din
satele franţuzeşti. A vârât mâna în buzunar şi, cu un sentiment de uşurare, a
descoperit cartea de vizită pe care Grant i-o dăduse la Washington. Pe
spatele acesteia, mâzgălit cu creionul, un număr direct pentru Casa Albă.
A ridicat repede receptorul şi a format numărul care părea să nu se mai
sfârşească.
Tăcere.
Preţ de un moment, s-a temut că toate legăturile telefonice fuseseră
întrerupte. Fireşte, francezii supravegheau cu siguranţă convorbirile.
Probabil că nu va reuşi să ia legătura cu numărul format.
831
 Brusc, a auzit un declic. Apoi, un zgomot de fond. S-a rugat ca legătura să
se realizeze.
― Aţi telefonat la Casa Albă. Vă rugăm să ascultaţi cu atenţie, deoarece
opţiunile din meniul nostru s-au modificat. Apăsaţi în orice moment tasta
zero pentru a vorbi cu o operatoare…
Cu mâna tremurând, a tastat zero.
― O operatoare i-a răspuns după patru apeluri.
― Casa Albă.
― Sunt Thomas Hunter. Mă aflu în Franţa şi vreau să vorbesc imediat cu
preşedintele.

― Înseamnă că te-ai înşelat, a spus Woref. Ce-ţi închipui că ai văzut nici n-

a existat vreodată.
Soren a clătinat din cap.
― Sunt gata să jur că albinosul a vârât ceva sub tunică cu puţin înainte de
a adormi. A reuşit să ascundă ceva faţă de noi la prima percheziţie.
― Dar nu e nimic acolo, chiar tu ai zis. Fă bine şi prinde câteva ore de
somn. Peste patru ore ridicăm tabăra. Acum poţi pleca.
Celălalt a făcut o plecăciune.
― Am înţeles, domnule.
A ieşit, lăsându-şi comandantul singur în cort.
Reuşiseră să înainteze cu spor şi se opriseră să doarmă câteva ceasuri la
miez de noapte. A doua zi vor pătrunde în oraş şi vor primi recompensa
pentru capturarea lui Thomas de Hunter.
Îi siliseră pe albinoşi să meargă pe jos mai tot drumul, târându-şi
lanţurile, astfel că adormiseră imediat, aşa afirmase Soren. Chiar dacă
Hunter reuşise să ascundă o armă în faldurile tunicii, aveau prea puţine
motive să se teamă acum de el. Războinicul cândva temut devenise o umbră
a ceea ce fusese. Nu numai că se despuiase de carnea sănătoasă
scufundându-se în lacurile roşii, dar îşi pierduse şi bărbăţia totodată. Nu
rămăsese decât o rozătoare bolnavă, iar singura ameninţare pe care o
reprezenta pentru Hoardă era molima pe care o putea transmite.
Woref şi-a scos platoşa tare de piele şi a aşezat-o pe podea, alături de pat.
Singura lampă din cort răspândea un fum negru. Şi-a trecut palma peste
pieptul păros, a îndepărtat solzii uscaţi de piele care îi căzuseră pe şorţ, apoi
832
şi-a tras o cămaşă de noapte. Venise în sfârşit ziua în care avea să o ia acasă
pe Chelise, ca soţie. Acest gând l-a făcut să-şi simtă pântecul ceva mai uşor.
A dat deoparte faldul care slujea drept uşă a cortului şi a ieşit în noaptea
răcoroasă. Îşi stabiliseră tabăra într-o pajişte ce cobora dinspre pădure. Din
punctul acela, care domina mai toată zona, şi-a văzut întreaga armată,
aşezată pentru înnoptat, unii oameni adăpostindu-se în corturile înălţate în
grabă, dar mai toţi stând în jurul focurilor ce scoteau fum. Sărbătoriseră
victoria cu bere şi carne, ambele fiind trufandale faţă de raţiile obişnuite,
alcătuite din apă fermentată şi terci.
Prizonierii stăteau întinşi la douăzeci de metri spre dreapta lui, sub paza
a şase războinici. Şi-a dres glasul şi s-a îndreptat spre liziera pădurii să se
uşureze.
După ce a trecut de primul şir de copaci, deasupra lui s-a aşternut un
întuneric mai adânc. Hoarda prefera ziua faţă de noapte, mai ales din cauza
poveştilor neîntemeiate potrivit cărora Shataikii ademeneau oameni spre
copaci ca să-i mănânce de vii. Până în acel moment, Woref nu dăduse nicio
importanţă unor asemenea credinţe.
Acum însă, când bezna părea să-l apese, toate acele poveşti i-au răsărit în
minte cu o putere de nedescris. S-a oprit şi a privit lung la trunchiurile
copacilor. S-a întors şi a văzut că tabăra era la fel de liniştită ca în urmă cu
câteva clipe.
A scuipat în frunziş şi a pătruns mai adânc în pădure, lăsând în urmă
siguranţa relativă a luminişului. Dar nu s-a îndepărtat cât să-i piardă cu totul
din ochi pe oamenii lui.
― Worrrreefff.
S-a oprit. Speriat de sunetul propriului nume şoptit în noapte. Copacii se
înălţau ca nişte semne trasate cu cărbune pe fundalul întunecat al pădurii,
îşi închipuise că…
― Woreeeffff.
A prins între degete mânerul sabiei scurte şi s-a răsucit brusc.
Nimic. Doar copaci. Hăţiş de copaci. Însă nu a mai zărit tabăra. Pătrunsese
prea adânc.
― Te uiţi în direcţie greşită, bestie de om ce eşti.
Vorbele fuseseră rostite din spatele lui. Nu-şi amintea când se simţise
ultima oară cuprins de groază. Nu era vorba doar de întuneric şi nici de
rostirea în şoaptă a numelui ori de dispariţia taberei. Groaza lui era stârnită
în primul rând de acea voce.
833
 Cunoştea glasul acela.
Ca scrâşnitul pietrişului la frecarea cu fundul unei găleţi cu apă.
Până în acea clipă nu mai auzise glasul unui Shataiki, dar acum şi-a dat
seama, fără să se uite în urmă, că vocea aceea aparţinea unei creaturi din
mituri.
― Nu trebuie să te temi. Întoarce-te şi stai cu faţa la mine. O să-ţi placă
ceea ce vei vedea. Te asigur.
Woref a rămas cu mâna pe mânerul sabiei, dar din mintea lui se risipise
orice gând de a o scoate. S-a trezit răsucindu-se pe călcâie.
Creatura înaltă, amintind de un liliac, stând cu faţa spre el între doi copaci
la nici trei metri depărtare, semăna izbitor cu imaginea şarpelui înaripat
care apărea pe blazoanele Hoardei. Acesta, însă, era mai impunător decât
susţineau poveştile auzite.
Acesta era Teeleh.
Liliacul l-a sfredelit cu ochii rotunzi şi roşii, lipsiţi de pupile. Ca nişte
cireşe mari. Avea blana neagră, iar botul lung se termina cu buze moi, care
atârnau peste colţii îngălbeniţi şi acoperiţi de piatră.
Căpetenia Shataikilor rânjea, ţinând un fruct roşu între degetele agile şi
subţiri.
― Exact. În carne şi oase.
Şi-a înfipt colţii în carnea fructului. Zeama, amestecată cu saliva, s-a scurs
spre solul pădurii. Şi-a rostit numele, articulându-l printre buzele care
plescăiau.
― Teeleh.
Woref a închis ochii o clipă, convins că, dacă îi ţinea astfel suficient de
mult, vedenia va dispărea.
― Deschide ochii! a răcnit Teeleh.
Respiraţia fierbinte, cu miros dulceag, l-a izbit în faţă, iar el s-a grăbit să
deschidă ochii. A întins mâna spre un copac din dreapta, să-şi recapete
echilibrul.
― Toţi oamenii au ajuns atât de nevolnici? a întrebat liliacul.
Să fi auzit Soren sau ceilalţi strigătul? Ar fi venit deja…
― Nu. Nu cred că se va repezi cineva să-ţi sară în ajutor. Iar dacă-ţi
închipui că ai nevoie de sprijinul lor, atunci îmi vei demonstra că am greşit
amarnic, înseamnă că am crescut pe cine nu trebuia.
Groaza a început să se mai risipească din sufletul scabiosului. Liliacul nu-l
atacase. Nu-l muşcase. Nu-l vătămase în niciun fel.
834
 ― Woref, ştii ce e iubirea?
De-abia auzise întrebarea.
― Deci eşti real, a zis el.
― Iubirea, a repetat liliacul şi apoi a mai luat o îmbucătură.
De această dată a ridicat botul, deschizând gura mare, lăsând fructul să îi
cadă în gâtlej şi înghiţindu-l cu multă salivă. Când şi-a plecat capul, avea
ochii închişi. Apoi i-a deschis încet.
― Vrei şi tu?
Woref nu i-a răspuns.
― Sper că nu te deranjează dacă-ţi spun că voi, oamenii, îmi produceţi
greaţă, înţelegi? Până şi tu, cel pe care l-am ales.
Frunzişul din spatele lui Teeleh a foşnit, iar bărbatul a ridicat capul şi a
văzut o mare de ochi roşii sticlind în beznă. Foşnetele s-au amplificat spre
stânga, apoi spre dreapta şi în spate, părând să-l înghită cu totul.
Un liliac de mărimea unui câine s-a lăsat la pământ înapoia lui Teeleh. Cu
ochii licărind şi cu blana tremurând. Apoi altul, alături de el. Şi încă unul.
Cădeau ca nişte fructe pârguite.
― Slujitorii mei, i-a explicat căpetenia Shataikilor. A trecut ceva vreme de
când nu le-am mai îngăduit să se arate. Sunt cam agitaţi. Nu-i lua în seamă.
Liliecii se ţineau la distanţă de el, dar îl pironeau fără să clipească.
― O iubeşti?
― Pe Chelise?
― Uite la el, vorbeşte. Da, mă refeream la fiica lui Qurong, primul născut
între oamenii care au băut din apa mea. O iubeşti?
― Va fi soţia mea, a răspuns Woref, simţindu-şi gâtlejul uscat şi limba ca
nişte morst în gură.
― Tocmai aici e problema, că ştiu. Dar o iubeşti? Nu la fel ca mine – nu mă
aştept să o iubeşti atât de înălţător –, dar aşa, ca un om obişnuit. Simţi vreo
emoţie copleşitoare faţă de ea?
― Da.
Să fi venit Shataikii să binecuvânteze o asemenea unire? Putea fi un semn
bun.
― Şi iubirea pe care crezi că o ai faţă de ea, cum poţi fi convins că ea ţi-o
va întoarce?
― Aşa se va întâmpla. De ce ar fi altfel?
― Pentru că e o fiinţă umană. Oamenii îi aleg singuri pe cei cărora le vor
arăta credinţă. Asta îi face să fie ceea ce sunt.
835
 ― Mă va iubi, a spus Woref, plin de sine.
― Altfel?
Nu se gândise la alternativă.
― Sunt un om puternic, într-o bună zi voi cârmui asupra Hoardei. Rolul
femeilor este să-i slujească pe bărbaţii ca mine. Am impresia că nu prea ştii
cu cine vorbeşti.
― Vorbesc omului care-mi datorează viaţa.
Teeleh a azvârlit la pământ ce mai rămăsese din fruct, apoi şi-a înfăşurat
aripile largi, subţiri ca hârtia, în jurul torsului. Îşi asuma vreun merit în
ridicarea lui la putere?
― Da, va fi ademenită de puterea şi forţa ta, dar nu te amăgi că îţi va dărui
dragostea. E înşelată la fel ca voi ceilalţi, dar pare să fie mai încăpăţânată
decât multe alte femei.
Încă nu făcuseră nicio mişcare împotriva lui. Evident, indiferent de
reputaţia lor cumplită, Shataikii nu voiau să-i facă niciun rău. Teeleh părea
mai preocupat de căsătoria lui cu Chelise decât să-l distrugă.
― Nu prea înţeleg de ce te interesează, a spus Woref, după ce căpătase
ceva mai mult curaj.
― Mă interesează pentru că o iubesc mai mult decât îţi închipui. I-am
înfrânt mintea lui Tanis, iar acum voi avea inima fiicei lui.
Scabiosul s-a simţit din nou cuprins de spaimă.
― Auzi ce spun? O voi poseda. O voi strivi, apoi mă voi hrăni cu ea, şi va fi
a mea.
― Eu… Dar cum…?
― Prin tine.
― Îmi ceri să o ucid? Nu se poate! Am aşteptat ani în şir să devină a mea.
Noaptea a devenit cât se poate de tăcută. Ochii roşii ai liliacului l-au fixat
îndelung pe Woref. Shataikii îşi pierduseră răbdarea şi începuseră deja să
ţopăie de pe o ramură pe alta, şuierând şi pufnind nervoşi.
― Se vede de departe că nu ştii ce înseamnă iubirea. Îi vreau inima, nu
viaţa. Dacă voiam să o ucid, m-aş fi folosit de tatăl ei, a rostit Teeleh, după
care şi-a rotit capul, închizând o clipă ochii. Eşti la fel de nenorocit ca ea.
Sunteţi cu toţii orbi ca liliecii, a continuat, desfăcându-şi aripile şi păşind
înainte. Dar tu îi poţi câştiga iubirea. Nu-mi pasă dacă va trebui să o obţii
prin bătaie.

836
 Căpetenia s-a apropiat încet, târându-şi aripile prin frunzele moarte.
Bărbatului au început să-i tremure braţele şi picioarele. A constatat că nu se
mai putea mişca.
― Nu-mi pasă dacă va trebui să obţii iubirea cu bâta, îi vei câştiga credinţa
şi iubirea. Nu vreau să o pierd în faţa albinosului. Iar pe urmă mi-o vei oferi
mie.
Woref nu şi-a dat seama de unde a găsit puterea de a se opune, dar a
simţit că îl cuprinde furia.
― Nu ţi-o pot da. Nu te va iubi niciodată!
― Dacă te va iubi pe tine, atunci mă va iubi şi pe mine, a zis Teeleh, şi a
continuat cu glas mai puternic. El va încerca să îi câştige iubirea, dar ea va
veni la mine. La mine!
Apoi s-a aplecat în faţă, astfel încât botul i-a ajuns la doar câţiva
centimetri de faţa scabiosului. A căscat fălcile larg, astfel că acesta nu a avut
în ochi decât limba lungă şi rozalie, care se zbătea ca un bici în hăul
întunecat care era gâtlejul. S-a simţit împresurat de o duhoare cumplită,
încinsă.
Teeleh s-a retras, închizându-şi fălcile cu un pocnet puternic.
― Ţi-am arătat puterea mea; acum îţi voi înfăţişa inima mea. Îţi voi
înfăţişa iubirea mea.
Şi-a înfăşurat aripile în jurul corpului şi a rânjit răutăcios. Aruncându-i o
privire tăioasă de bun-rămas, s-a năpustit în văzduh, zburând spre copaci,
apoi a dispărut. Crengile s-au cutremurat când slujitorii lui s-au răspândit în
beznă.
Bărbatul a simţit cum lacrimi fierbinţi i se scurgeau pe obraji. Incapabil să
se mişte, nu putea înţelege.
Îţi voi înfăţişa inima mea. Iubirea mea.
După aceea, Woref a vomitat.

― Vino după mine, a zis Merton Gains.

Monique l-a urmat pe un coridor scurt până într-o sală de conferinţe
aproape de Aripa de Vest.
― Kara e înăuntru. Preşedintele este foarte preocupat de criza din
Orientul Mijlociu şi are cu el o mulţime de consilieri, dar a insistat să intri
după ce discută cu ea. Să nu întreci măsura. Toţi sunt încordaţi la maximum.
837
 Sala de conferinţe în care a intrat era suficient de spaţioasă să găzduiască
douăzeci de oameni în jurul unei mese ovale. Vreo doisprezece consilieri şi
oameni din armată stăteau jos sau în picioare. Retraşi într-o parte, câţiva
discutau în şoaptă. Ceilalţi priveau atent la trei ecrane mari, pe care se
prezentau situaţiile din Orientul Mijlociu şi Franţa.
― Domnule, îl am pe Benjamin la telefon.
― Fă-mi legătura, a spus preşedintele.
Receptorul a scos un bâzâit, iar el l-a dus la ureche.
― Bună ziua, domnule prim-ministru. Sper să-mi dai veşti bune.
Monique şi-a plimbat privirea prin cameră, căutând-o pe Kara. Ochii li s-
au întâlnit, iar sora lui Thomas s-a îndreptat spre ea.
― De acord, Isaac, şi sigur nu te învinuiesc pentru că s-a ajuns în această
situaţie, tocmai rostea preşedintele. Dar chiar şi în cel mai îndepărtat şir de
munţi vei înregistra pierderi. Nu cred că escaladarea conflictului îţi va fi
benefică.
A urmat o pauză.
― Fireşte. Înţeleg principiul, a zis preşedintele şi a oftat. Sunt de acord că
s-a ajuns la o situaţie imposibilă. Dar mai avem timp. Să nu ştergem oraşele
noastre de pe faţa pământului înainte de a încerca totul.
Kara s-a oprit la un metru de Monique şi a privit-o cu ochi mari.
― Ai dispărut, a spus ea încet.
― Am pierdut controlul maşinii.
― Şi ai păţit ceva?
― Nu. Doar am leşinat.
― Da?
De ce i se părea acest lucru atât de ciudat?
Preşedintele încheiase convorbirea.
― Ai fost moartă.
― La modul figurat, vrei să zici. Maşina mea s-a izbit de un copac, iar eu
mi-am pierdut cunoştinţa.
― Îţi aduci minte? Ori ai leşinat înainte de a ieşi cu maşina de pe şosea?
Avea dreptate. Nu-şi amintea cum zburase de pe drum.
― Întâi mi-am pierdut cunoştinţa.
― Monique, am fost acolo. Cu Mikil. M-am visat Mikil. Rachelle a fost ucisă
de Hoardă acum treisprezece luni. Datorită legăturii unice pe care o ai cu ea,
cred că ai murit în acelaşi timp. Doar ai crezut că erai ea, adevărat?
― Rachelle a murit?
838
 ― Da, acum treisprezece luni.
― Dar eu trăiesc. Nu prea înţeleg.
― O să-ţi explic mai târziu, dar sunt sigură că ai murit.
― Şi Thomas?
― El trăieşte. În deşert, cel puţin, e în viaţă. Rachelle l-a descoperit mort
în tabăra Hoardei şi l-a înviat folosind puterea lui Justin. Ştii despre puterea
asta, da?
― Da. Iar Thomas trăieşte şi aici?
Kara s-a uitat lung în ochii ei.
― Tu eşti vie, aşa-i?
― Scuzaţi-mă, a intervenit preşedintele. Spuneai că Monique a murit
noaptea trecută?
― Poftim?
El a ridicat mâna, cerând şefului de personal să se facă linişte.
― Monique?
― Da, cred că are dreptate. Ştiu că sună absurd, dar dacă Rachelle a fost
ucisă în cealaltă realitate, eu aş fi murit aici. Eram… legate.
― Legate cum?
― Prin credinţă. Cunoaştere.
Monique s-a uitat la Kara. Din scurta perioadă cât trăise ca Rachelle, şi-a
adus vag aminte de primul locotenent al lui Thomas, Mikil.
― Domnule, vă rog să răspundeţi la telefon, a insistat Ron Kreet.
― Cine e? a întrebat preşedintele, fără să-şi dezlipească ochii de la
Monique.
― Spune că e Thomas Hunter.
― Thomas Hunter? a repetat uimit preşedintele, răsucindu-se brusc.
― Ştiam eu! a şoptit Kara. Hoarda nu l-a ucis.
― Susţine că deţine informaţii extrem de importante privind situaţia în
care se află Israelul.
― Pune-l pe sistem conferinţă.
Şeful de personal a apăsat un buton şi a aşezat receptorul în furcă.
― Domnule Hunter, îl am pe preşedinte la telefon. Suntem în regim de
teleconferinţă. De faţă se află şi sora dumneavoastră, şi Monique de Raison.
A urmat o pauză.
― Thomas? a întrebat preşedintele.
― Bună ziua, domnule preşedinte. Aşadar, Monique este în viaţă?
― Stă alături de Kara.
839
 ― Deci Cartea dă roade.
― Ce carte?
― Să lăsăm asta acum. Kara o să vă explice mai târziu. Ceilalţi au scăpat?
― Da, sunt în siguranţă, a răspuns Kara.
― Despre ce vorbiţi? S-a mirat Blair.
― Regret, domnule. Îmi dau seama că totul pare absurd, dar vă rog să
ascultaţi cu atenţie. Francezii intenţionează să ofere Israelului antivirusul în
cadrul unui schimb pe mare, peste cinci zile. Oferta este sinceră. Dacă
Israelul nu respectă înţelegerea şi mai lansează o rachetă, atunci Fortier va
răspunde distrugând Tel Aviv-ul.
Preşedintele s-a lăsat încet în scaun.
― Eşti sigur?
― Da, domnule. Vreau să vă mai spun că ei nu vor tolera existenţa Statelor
Unite după ce virusul îşi face efectul. Mă puteţi scoate de aici?
Blair a aruncat o privire spre un general, care a dat afirmativ din cap.
― Ţi-l dau pe generalul Peters ca să stabiliţi amănuntele. Eşti sigur că poţi
pleca de acolo?
― Nu.
Preşedintele a rămas o clipă tăcut, apoi a continuat:
― Vorbeşte cu Peters. Mult noroc, Thomas. Te aşteptăm înapoi.
― Mulţumesc, domnule.
Generalul a ridicat receptorul şi a discutat precipitat cu Thomas, căruia i-
a dat instrucţiunile esenţiale şi locul de unde putea fi preluat, la optzeci de
kilometri sud de Paris.
― Acum dă-mi-l la telefon pe prim-ministrul israelian, i-a cerut Blair lui
Kreet, apoi a vorbit către Monique şi Kara: Cred că merit o explicaţie.
Kara a rămas cu privirea în podea. A ridicat mâna şi, cu un aer absent, s-a
tras uşor de păr.
― Trebuie să mă întorc să-i spun lui Mikil că el se află cu Hoarda.
― Ştii cum să te întorci? a întrebat Monique.
― Da.
* *
*
Thomas a pus receptorul în furcă şi a făcut doi paşi spre scară, după care
s-a oprit brusc. Dinspre subsol răzbăteau glasuri.
Ceilalţi erau pe scară!

840
 Vor găsi gardianul prăbuşit. Apoi vor verifica celula şi vor descoperi
dispariţia lui.
A pornit în fugă spre partea din spate a casei, printr-o bucătărie veche,
peste o canapea din camera de zi, până la o fereastră mare. Pe peluza din
spatele casei nu a văzut pe nimeni de pază. A dat deoparte ivărul ferestrei.
Aceasta a glisat în sus fără să opună rezistenţă. S-a rostogolit imediat ce a
atins solul şi a tras fereastra pe jumătate în jos, când s-a dat alarma. Un
claxon asurzitor, care l-a făcut să tresară.
― Un intrus!
A pornit în fugă spre pădure.
* *
*
Auzind alarma, Carlos a îngheţat pe prima treaptă de jos. Un intrus?
Imposibil. Evacuaseră casa nu mai departe de ieri, când americanii îşi
infiltraseră forţele speciale în încercarea de a-l localiza pe Thomas. Aflaseră
de acea misiune, fireşte, şi rămăseseră departe până când oamenii echipei se
convinseseră că informaţiile furnizate de Monique de Raison erau eronate.
În acel moment, apariţia cuiva acolo nu putea fi decât o parte a efortului
făcut de americani. Nu fusese anunţat. Exista în orice clipă posibilitatea ca
omul lor de legătură să fie descoperit, dar Monique nu ar fi putut să le spună
cine era acesta, ci doar că el exista. Iar greşeala îi aparţinea lui Fortier, nu
lui.
Aparatul de radiorecepţie a scos un ţiuit:
― Domnule?
Şi-a scos aparatul de la centură.
― Închideţi perimetrul. Supravegheaţi ieşirile. Trageţi imediat.
A urcat două trepte, apoi s-a oprit. În minte i-a apărut un gând. Tăietura
de pe gât. Rana imposibilă căpătată din realitatea de unde Thomas susţinea
că vine. Acum un mic bandaj acoperea acea tăietură.
S-a întors în subsol şi a fugit spre camera izolată unde depozitase
cadavrul. Cadavrul lui Thomas Hunter. A trecut de prima uşă şi a vârât cheia
în broasca uşii de la celulă. A deschis-o şi a aprins lumina.
De furie, a scos un muget şi a azvârlit cheile de perete. Luaseră cadavrul.
Dar cum de reuşiseră să treacă de sistemul lui de securitate, să ajungă în
această încăpere şi să ia cadavrul în numai zece minute? Ba chiar mai puţin!
Doar dacă nu cumva omul acela mai scăpase de moarte în alte ocazii.
Doar dacă…
841
 A refuzat să ia în calcul acea posibilitate. Unele lucruri solicitau oamenii
prea mult, iar gândul că un mort ar putea învia după trei zile în care
rămăsese neclintit sub cearşaf era unul dintre acestea.
A ieşit în goană din cameră şi a scos aparatul de radio ca să dea noi
ordine.
― Verificaţi ferestrele şi urmele lăsate. Percheziţionaţi casa. Lipseşte
cadavrul lui Hunter. Să fie găsit!
* *
*
Acum Thomas se confrunta cu o dilemă gravă. În anumite privinţe, mai
serioasă decât oricare alta de până atunci. S-a ghemuit în pădure, urmărind
operaţiunile frenetice de căutare care se desfăşurau în casă şi împrejurimi.
Descoperiseră fereastra deschisă şi îşi concentraseră eforturile de căutare în
acea porţiune. Din perspectiva lui, aflat de cealaltă latură a proprietăţii, totul
era cât se putea de bine. Scăpase fără să lase urme. Adversarii nu aveau
habar în ce direcţie se îndreptase. Acum nu mai avea decât să ajungă la locul
de întâlnire stabilit undeva în sudul Franţei.
Dar se mai punea problema Cărţii. Nu putea cu niciun chip să părăsească
Franţa fără ea. Nu fiindcă ea s-ar fi dovedit utilă dacă o deţinea, ci pentru că
ar fi putut deveni devastatoare în mâinile unui răuvoitor. Presupunând că ea
încă mai avea efect. Încă nu o pusese la încercare aici, dar bineînţeles că…
Sub comanda lui Carlos, gărzile percheziţionau casa de aproape o
jumătate de oră. Care erau şansele ca ei să nu o descopere? Foarte firave.
Dacă aştepta până când activitatea din casă se sfârşea, încerca să o
recupereze, iar apoi se îndrepta spre sud peste câteva ore, încă reuşea să
ajungă la locul de întâlnire.
― Aţi găsit ceva? a strigat unul dintre gardieni.
― Nimic, i-a răspuns un bărbat purtând uniformă de ofiţer superior, apoi
a urcat într-un automobil Bentley vechi şi a trântit portiera. Dacă nu luăm în
seamă un jurnal vechi, în care am văzut o consemnare sau două. Cred că a
fost uitat aici de vreun pacient. A fost găsit sub saltea, a adăugat şi a scos
Cartea pe fereastră. Are totuşi o copertă frumoasă.
Cartea? Era chiar acolo, în mâna acelui om. Cartea albă a Istoriei.
Motorul maşinii a prins viaţă. Thomas s-a ridicat în picioare şi aproape a
urlat, dar şi-a dat seama la vreme. S-a abţinut şi s-a lăsat la loc. Nu conta
dacă el ar fi fost prins, dar ar fi fost o mare greşeală să atragă atenţia asupra
ei.
842
 Automobilul a prins viteză, iar el l-a urmărit deznădăjduit cu privirea.
Cartea dispăruse.
A rămas nemişcat, mut de uimire. Singura lui consolare era că ofiţerul
acela habar nu avea peste ce dăduse.
Şi-a petrecut următoarele zece minute analizând situaţia tragică, după
care a conchis că nu exista nicio posibilitate prin care să pornească acum în
urmărirea ei. Deocamdată, putea fi socotită pierdută.
Doar dacă nu cumva Carlos… El sigur îl cunoştea pe ofiţer.
Carlos. Dar cine putea ajunge la el?
Johan. Carlos avusese cândva legături cu el, pe vremea când Thomas îi
tăiase gâtul în amfiteatru. Poate reuşea să-l determine pe Johan să se viseze
Carlos.
S-a răsucit pe călcâie şi a pornit în fugă spre sud. Trebuia să doarmă şi să
viseze. Nu era mare lucru, dar mai avea doar douăzeci şi patru de ore la
dispoziţie ca să ajungă la elicopterul care îl va transporta până pe un
portavion din Atlantic. Îl aşteptau la Washington.

10

Chelise de Qurong stătea pe un balcon din palatul tatălui ei şi contempla

procesiunea care şerpuia în susul străzii noroioase. Capturaseră alţi
disidenţi albinoşi. Nu înţelegea de ce oamenii găseau în asta un prilej de
sărbătoare, dar ei năvăliseră pe străzi şi stăteau aliniaţi în rânduri groase,
zgâindu-se şi hohotind de parcă ar fi asistat la un spectacol de circ, nu la
preludiul unei execuţii. Le înţelegea fascinaţia firească faţă de albinoşi –
arătau mai curând ca nişte animale, cu părul lor lucios şi pielea netedă. Ca
nişte şacali care îşi pierduseră toată blana. Se zvonea că s-ar putea să nici nu
mai fie umani.
Fiara numită Woref îi prinsese pe acei şacali. Acum îi punea să defileze ca
să-şi arate roadele vânătorii, să vadă toate femeile. Chelise nu ştia cum să
definească sentimentele pe care le trăia în acele momente. Omul era
necioplit, dar nu neapărat într-un mod care să fie intolerabil. Îşi repetase
asta de nenumărate ori, de când simţise că ochii lui o urmăreau neîncetat.
Nu se vor căsători niciodată, bineînţeles. Qurong nu va îngădui ca singura
lui fiică să cadă în mâinile unuia ca el.
Cu toate acestea, măritişul cu un bărbat atât de puternic, care exemplifica
tot ce era cu adevărat onorabil la o fiinţă umană, poate că nu însemna ceva
843
rău. Orice bărbat are o latură plăcută. Iar ea sigur o putea descoperi.
Bineînţeles că ar fi reuşit să îmblânzească acel monstru. O asemenea sarcină
se putea vădi chiar plăcută.
Şi-a ridicat ochii spre oraş. Acum, în acea pădure aglomerată trăia
aproape un milion de oameni, deşi cuvântul „pădure“ nu mai descria cu
exactitate marele premiu pe care şi-l făcuse Hoarda în urmă cu treisprezece
luni. Cel puţin nu aici, în apropierea lacului. Douăzeci de mii de colibe
pătrate, făcute din piatră şi lut, se întindeau pe câţiva kilometri de la malul
lacului. Castelul avea cinci caturi şi trebuia să fie cea mai înaltă clădire din
regatul lui Qurong.
Vaietul de dimineaţă încă răsuna dinspre templu, unde preoţii
bolboroseau absurdităţile lor despre Marea Romanţă, în vreme ce
credincioşii se îmbăiau cuprinşi de dureri.
Nu rostea niciodată cu voce tare asemenea gânduri, bineînţeles. Dar ştia
că Ciphus şi Qurong creaseră acea religie în urma unor înţelegeri motivate
mai curând de interese politice decât de credinţă. Păstrau numele şi multe
dintre practicile Marii Romanţe pe care le respectaseră pădurenii, dar
încorporaseră în ea şi multe obiceiuri ale Hoardei. În acea religie exista câte
ceva pentru fiecare.
Deşi nu avea nicio importanţă. În primul rând, Chelise se îndoia că
existase vreodată o fiinţă care să se numească Elyon.
Apele mâloase ale lacului erau socotite sfinte. Credincioşilor li se cerea să
se îmbăieze în el cel puţin o dată pe săptămână, o perspectivă care iniţial îi
îngrozise pe mai toţi oamenii Hoardei. Îmbăiatul era o experienţă dureroasă,
asociată de obicei cu pedeapsa, nu cu purificarea.
Faptul că Ciphus golise apa roşie din lac la o săptămână după ce acolo se
înecase Justin şi apoi redirecţionase izvoarele în bazinul rămas gol nu prea
ajuta mult – durerea tot durere rămăsese şi nici unui scabios nu-i făcea
plăcere acel ritual. Dar aşa cum spune Ciphus, religia trebuie să stârnească
puţină durere ca să dea naştere credinţei. Iar îmbăierea în acele ape mâloase
nu avea niciunul dintre efectele neplăcute ale apelor roşii. De fapt, ritualul
îmbăierii devenise ceva la modă pentru cei din clasele superioare. Curăţenia
merita îmbrăţişată, nu respinsă, susţinea Ciphus, iar aceasta era o învăţătură
pe care Chelise începuse să o accepte.
Ea se îmbăia o dată pe zi.
― Iertare, stăpână, dar Qurong te cheamă la el.

844
 S-a întors cu faţa spre servitoarea ei, Elison, o femeie scundă, cu părul
lung şi negru împletit cu flori galbene. Narcise. Împodobirea cu flori era unul
dintre obiceiurile pădurenilor, obicei pe care Chelise îl adoptase cu mai
multă încântare decât pe altele. În deşert nu avuseseră parte de un
asemenea lux. În ultima vreme, în apropierea oraşului florile se găseau din
ce în ce mai greu.
― A spus de ce vrea să stea de vorbă cu mine?
― Doar că are să-ţi ofere un dar.
― A amintit ce fel de dar?
― Nu, stăpână, i-a răspuns Elison zâmbind. Dar nu cred că e vorba despre
fructe sau flori.
Chelise a simţit că-i creşte pulsul.
― Vila?
Ştiau cu toţii că tatăl ei construia o vilă pentru ea în incinta înconjurată de
zid cunoscută sub numele de grădină regală, aflată la cinci kilometri
depărtare de oraş. Încă nu o văzuse, Qurong ţinea izolată secţiunea în care
se construia. Însă fusese în incintă de multe ori, de obicei la bibliotecă, să
citească sau să scrie în Cărţile adunate acolo în ultimii cincisprezece ani.
Grădinile întinse şi livezile erau întreţinute şi îngrijite de douăzeci de
servitori. Niciun fir de iarbă nu stătea strâmb. Locul era atât de frumos încât
până şi Elyon ar locui acolo, aşa se spunea.
Şi ea avea să locuiască, alături de biblioteca în care se va izola ca să scrie
până noaptea târziu. Poate că într-o bună zi va descoperi cheia care să o
ajute la lectura Cărţilor de Istorii.
― Poate, i-a răspuns servitoarea şi i-a făcut cu ochiul.
Chelise a dat fuga în camera ei.
― Repede, ajută-mă să mă îmbrac. Ce s-ar cuveni să port?
― Eu aş zice o rochie albă…
― Cu flori roşii! Mă aşteaptă?
― Te aşteaptă în curte peste câteva minute.
― Câteva minute? Atunci trebuie să ne grăbim.
Palatul fusese construit din lemn, cu pereţi de stuf şi cu scoarţă de copac
drept podele – un lux de care se puteau bucura doar cei din clasa de sus.
Pădurenii îşi ridicaseră casele în acelaşi mod, iar Qurong promisese că nu
peste multă vreme vor sta cu toţii în asemenea locuinţe minunate. Cele
simple, de lut, erau doar temporare, o necesitate impusă de nevoia de a
construi atât de mult într-un răstimp foarte scurt.
845
 Chelise şi-a lepădat straiele simple de dormit şi a luat tunica lungă şi
scrobită pe care Elison o scosese dintr-un dulap. Rochia era ţesută din fire
pe care le perfecţionaseră pădurenii – netede şi mătăsoase, se deosebeau
mult de cele obţinute de Hoardă din tulpinile ţesute ale grâuşorului de
deşert. Costurile campaniilor împotriva pădurilor fuseseră enorme, dar
Qurong avusese dreptate când spusese că abia după cucerire vor avea parte
de beneficii.
― Florile…
Elison a râs.
― Vila nu pleacă de acolo. Nu te grăbi. Uneori e mai bine să-l faci pe un
bărbat să te aştepte, chiar dacă e căpetenia supremă.
― Vrei să zici că îi cunoşti atât de bine pe bărbaţi?
Elison nu i-a răspuns, iar Chelise şi-a dat seama că vorbele ei o
înţepaseră. Slujnicelor li se interzicea să se căsătorească.
S-a aşezat în faţa oglinzii confecţionate din răşină şi a ridicat o perie de
cap.
― Eu te voi lăsa să te căsătoreşti, Elison. Ţi-am spus doar, în ziua în care
mă voi mărita, vei fi liberă să-ţi găseşti omul potrivit.
Elison a plecat capul şi a ieşit din cameră să aducă florile.
Răşina oglinzii fusese turnată peste o piatră neagră şi plată care îi reflecta
trăsăturile la fel ca luciul unui lac cu ape întunecate. A muiat peria într-un
vas mic plin cu ulei şi s-a apucat să îndepărteze cojile presărate în păr – o
corvoadă neîncetată, pe care mai toate femeie o evitau purtând glugă pe cap.
Şi când îţi va îngădui Qurong să te căsătoreşti?
Când va găsi bărbatul potrivit pentru tine. Aceasta este povara regalităţii.
Nu te poţi căsători cu primul bărbat atrăgător care trece pe sub zidurile
castelului.
Chelise a decis să lase deoparte periatul şi a ales în cele din urmă să
poarte gluga. Şi-a muiat degetele într-un vas mare cu pudră albă de morst şi
s-a dat cu ea pe faţă şi pe gât, unde aplicase deja nişte pastă fixatoare. Felul
obişnuit de pastă pudrată alina usturimile de piele, uscând orice umiditate
precum sudoarea, însă manifesta tendinţa de a se descuama odată cu pielea.
Acea varietate nouă, elaborată de alchimistul tatălui ei, se aplica în două
straturi: o pastă subţire şi străvezie, apoi o pudră albă cu ierburi măcinate,
care reduceau în mod eficient apariţia de solzi. Chiar dacă pentru o femeie
de rând nu constituia o problemă să apară în public având coji căzute pe
tunică, pentru o femeie de neam regal nu era acelaşi lucru.
846
 Elison s-a întors cu trandafiri roşii.
― Trandafiri?
― Am şi flori de tuhan.
Chelise a luat trandafirii şi a zâmbit.
Zece minute mai târziu au coborât treptele şi s-au grăbit spre curtea
interioară. Au traversat un atrium înalt cât clădirea, în mijlocul căruia se afla
un pom fructifer mare. Fructele dulci – nu amare, aşa cum preferau triburile
nomade din deşert – erau singurele prăzi luate din pădure cu care se
îndestulau oamenii. Chelise s-a oprit înaintea intrării arcuite care dădea în
curte, s-a întors cu faţa spre Elison şi a îndepărtat mâinile cu palmele în sus.
― E bine?
― Eşti încântătoare.
― Mulţumesc.
S-a întors şi a sărutat postamentul unei statui mari de bronz înfăţişându-l
pe Elyon – un şarpe înaripat aflat pe un stâlp.
― Azi mă simt religioasă, a rostit ea încet, pătrunzând în curte.
Purtând o tunică neagră, Qurong stătea alături de Woref, îmbrăcat în
costumaţie completă de luptă. În spatele lor se găseau albinoşii păziţi de
soldaţi.
Imaginea aceea a alungat orice gând despre vilă. Derutată, Chelise s-a
oprit. Qurong voia cumva să-i ofere vreun albinos drept dar? Nu, imposibil
aşa ceva. Darul lui era să-i închine acea mică victorie.
Qurong a văzut-o, şi-a desfăcut braţele larg şi i-a zâmbit fericit.
― Soseşte fiica mea. O întruchipare a frumuseţii care-l umple de mândrie
pe tatăl ei.
Ce tot vorbea acolo? Rareori se exprima în asemenea cuvinte
pretenţioase.
― Bună dimineaţa, tată. Mi s-a spus că mi-ai pregătit un dar.
― Sigur, a răspuns el râzând. Dar mai întâi vreau să-ţi arăt ceva, a adăugat
şi s-a uitat la Woref, care o privea drept în ochi. Arată-i, Woref.
Generalul a plecat din cap, s-a retras într-o parte, semeţ ca un păun. În
ciuda reputaţiei de temut, se umilea acum prin acea demonstraţie de
mândrie. Îşi închipuia că ea va tremura de respect pentru că el capturase
câţiva albinoşi? Trebuia să fi şters de pe faţa pământului toată liota de şacali.
S-a uitat la sărmanele victime. Aceşti câţiva oameni reprezentau o
batjocură de-a lui…

847
 Ceva din înfăţişarea albinosului din stânga a făcut-o să se oprească. I se
părea oarecum cunoscut. Imposibil, desigur – singurii pe care îi văzuse până
atunci erau cei târâţi spre temniţă, în ultimele luni. Vreo douăzeci, nu mai
mult. Dar acest bărbat nu se afla printre ei. Şi atunci? Ochii lui verzi păreau
să o străpungă. Supărător sentiment. Şi-a ferit privirea.
Prizonierii aveau mâinile legate la spate, iar la glezne li se puseseră
lanţuri. În afara unor fustanele simple în dreptul şalelor, erau despuiaţi, cu
excepţia unuia – o femeie. Fuseseră acoperiţi cu cenuşă, dar sudoarea
spălase mai tot acel strat, lăsând la vedere dâre verticale de piele de culoare
roz, asemănătoare cărnii.
― Nu ştii la cine te uiţi, draga mea?
― Ce este asta? S-a auzit o voce din spate; apăruse şi mama ei. Cum de
îndrăzniţi să aduceţi creaturile astea mizere în casa mea?
― Păzeşte-ţi limba, soţie, s-a răstit Qurong.
Nu constituia niciun secret că Patricia domnea în castel, dar el nu
îngăduia o asemenea obrăznicie în faţa oamenilor lui.
Femeia s-a oprit alături de Chelise şi l-a măsurat cu privirea pe soţul ei.
― Te rog să duci aceşti albinoşi departe de casa mea.
― Îţi mulţumesc pentru că ai venit, draga mea. Casa ta va fi scutită curând
de boala asta. Dar mai întâi vă rog pe amândouă să vă uitaţi mai atent şi să-
mi spuneţi ce vedeţi.
Tânăra s-a uitat scurt la mama ei, care îl fixa pe Qurong cu o privire
distantă. Avea ochii albi ca luna, dar azi luna era în flăcări.
― Pentru numele lui Elyon, femeie! N-o să mori! Uită-te la ei!
În cele din urmă, mama ei s-a supus.
Se întâmpla ceva ciudat cu acea prezentare ceremonioasă, dar Chelise nu
reuşea să înţeleagă. Pur şi simplu, cinci albinoşi în lanţuri, în drum spre
temniţă, urmând să fie înecaţi. De ce se mândrea tatăl ei atât de mult.
A bănuit în momentul în care Qurong a vorbit.
― Vedeţi? Până şi marele Thomas de Hunter nu este decât un albinos în
lanţuri.
Thomas de Hunter!
― Care dintre ei? a întrebat Patricia.
Dar Chelise ştia deja. Cel care fusese cândva măreaţa căpetenie a temutei
Gărzi a Pădurii se uita drept la ea. A clipit, mutându-şi ochii de la el. O privea
ca şi cum ar fi recunoscut-o.
― Duceţi-i de aici, a cerut tânăra.
848
 ― Deci le-ai capturat căpetenia, a spus mama ei. Asta e o veste bună, dar
prezenţa lor în casa noastră e supărătoare. Sunt convinsă că se vor găsi
nenumăraţi oameni de rând care să-ţi aclame victoria.
Marea căpetenie a strâns din dinţi. Soţia lui împingea lucrurile prea
departe.
― Asta nu este o victorie a unor oameni de rând, a sărit el. E a ta. Şi a fiicei
tale.
A ei? Pe faţa tatălui ei a revenit un zâmbet.
― A fiicei noastre? a întrebat Patricia.
Qurong şi-a îndreptat privirea spre fata lui.
― Da, a ei. Astăzi voi anunţa căsătoria singurei mele fiice.
Mama ei a rămas fără grai.
Lui Chelise i-au trebuit câteva momente până să înţeleagă despre ce era
vorba. A simţit cum Elison o prinde de cot. Dar ce legătură avea măritişul ei
cu aceşti albinoşi?
― Urmează să mă căsătoresc?
― Da, draga mea.
― Ei, asta e într-adevăr o veste bună, a zis mama ei.
Tânăra a fost cuprinsă de un val de panică.
― Cu cine?
― Cu omul care l-a capturat, desigur, a răspuns Qurong şi a păşit spre
stânga, punând mâna pe umărul generalului. Cu Woref, comandantul
armatelor mele.
Woref!
Chelsie a simţit că rămâne fără suflare. Mâinile generalului atârnau moi
pe lângă corp – mari, groase, cu degete noduroase. Era de două ori mai
masiv decât ea. Omul a ridicat mâna, trăgându-şi pe spate gluga, dezvelindu-
şi capul. Codiţele lungi îi cădeau până pe umeri. Nu se înşela deloc: bărbatul
acela arăta a fiară.
Pe de altă parte, însă, era Woref, cel mai puternic om al Hoardei, după
tatăl ei. Şi acum ochii lui o priveau hămesiţi. Cu dorinţă. Acel om puternic o
voia de soţie.
Rezervele cu care lupta Chelise au fost mai mult decât compensate de
comportarea mamei ei, care s-a repezit spre general şi s-a lăsat într-un
genunchi în faţa lui. Apoi i-a luat mâna şi a sărutat-o.
― Fiica mea e a ta, stăpâne.
S-a ridicat apoi la fel de repede şi l-a sărutat pe obraz pe soţul ei.
849
 ― M-ai făcut o femeie foarte fericită.
Qurong a chicotit.
― Hai, a făcut mama ei, întorcându-se către Chelise, nu ai de gând să spui
ceva?
Era prea năucită de veste şi nu-şi mai putea găsi cuvintele.
Slujitoarea a strâns-o de cot.
― Este alegerea cea mai potrivită, i-a şoptit Elison.
Glasul ei înţelegător i-a dat curaj. Şi-a plecat capul şi a pus un genunchi în
pământ.
― Sunt onorată să accept acest dar, mare Qurong al Hoardei. M-ai făcut o
femeie foarte fericită.
După ce a rostit aceste vorbe, orice teamă a dispărut. S-a simţit invadată
de o emoţie pe care nu o mai cunoscuse până atunci. Se va căsători cu cel
mai puternic om din lume. Va fi pizmuită de toate femeile care mai aveau
dorinţa de a iubi. Va descoperi o nouă viaţă.
L-a auzit venind spre ea. A deschis ochii, dar nu a cutezat să ridice capul.
Cu cizmele de luptă pline de noroi, s-a oprit la un metru. Apoi a pus un
genunchi în pământ. Îngenunchea!
Woref i-a atins faţa cu degetele şi i-a ridicat capul. L-a privit în ochii
cenuşii. A simţit un tremur prin toată fiinţa. Era groază, ori dorinţă?
Bărbatul s-a aplecat şi a sărutat-o pe frunte. I-a vorbit delicat, dar ea a
perceput emoţia uriaşă care răzbătea în glasul lui.
― Eşti a mea. Pe veci vei fi a mea, a spus, apoi s-a ridicat.
Cei din curtea interioară rămăseseră muţi. Mama ei, emoţionată, a fornăit
pe nas. Nu o mai auzise scoţând un asemenea sunet.
― Când se vor căsători? A întrebat ea.
― Peste trei zile, i-a răspuns Qurong. În aceeaşi zi în care îl înecăm pe
Thomas de Hunter.

11

Thomas o recunoscuse din momentul când păşise în curtea interioară.

Era Chelise, fiica lui Qurong, pe care o întâlnise în deşert după ce fusese
cuprins de boală. O convinsese că era un asasin, iar ea se purtase amabil cu
el, trimiţându-l în drumul lui, după ce îi dăduse un cal. Iar el abia reuşise să
ajungă la un lac pentru a se îmbăia. Nu avea să uite niciodată durerile
provocate de acea baie.
850
 Şi nu va uita nicicând bunătatea acestei femei care s-a uitat lung la el, cu
ochi cenuşii, lipsiţi de expresie. Nu-l recunoscuse.
Acum aflase că îi era dată de soţie celui mai abject scabios pe care îl
cunoscuse. Woref. Nu putea fi sigur dacă îl dorea sau dacă îl detesta, dar
reacţionase cu destulă patimă cât să simtă un nod în gât.
Atât Chelise, cât şi mama ei folosiseră cantităţi generoase de morst să-şi
acopere feţele şi să-şi ascundă crăpăturile pielii. Acest lucru nu se făcea doar
pentru alinarea durerilor, a gândit el. Întrecuseră de departe cât ar fi fost
necesar. Pudra pe care o foloseau acoperea de fapt pielea. În felul ei, clasa
conducătoare a Hoardei părea să se distanţeze de boală. Cel puţin aşa
procedau femeile din familia regală.
Dacă Woref nu ar fi purtat armură, iar Qurong mantie, ambele fiind
împodobite din plin cu nasturi de bronz lustruit, fireturi şi fiecare având
platoşă cu şarpele înaripat gravat pe piept, cei doi s-ar fi confundat uşor cu
oricare scabios de rând. Amândoi aveau părul lung, împletit în codiţe, iar
pielea crăpată le atârna în solzi mici pe obraji şi pe nas. Şi ei foloseau morst,
însă din varietatea uşor pudrată, care slujea scopului practic de a păstra
pielea uscată, chiar dacă nu o netezea.
Văzându-i pe mai-marii Hoardei atât de aproape, Thomas şi-a amintit fără
să vrea de ce lumea manifesta o asemenea aversiune faţă de scabioşi. Boala
pentru care Justin se înecase ca să se vindece era cel puţin tulburătoare.
Unele triburi respingeau chiar şi contemplarea prea îndelungată a bolii.
Cu toate acestea, nu-şi putea dezlipi ochii de la Chelise, iar la început nu
şi-a dat seama de ce. Apoi a priceput – i se făcuse milă de ea. Această femeie,
care îi arătase cândva atâta bunătate, voia să scape de boală, era convins. Ori
îi atribuia propriile lui gânduri?
Când Qurong a anunţat căsătoria ei, s-a trezit rugându-se în gând ca ea să
strige şi să se opună. Vreme de o clipă, a crezut că aşa se va întâmpla. Apoi
se lăsase într-un genunchi şi-şi exprimase plăcerea, iar el avusese senzaţia
că îi împietreşte inima.
Oare era atât de oarbă? A simţit că este înăbuşit de compătimire.
Qurong tocmai spusese ceva, dar nu fusese atent. Se lăsase apoi tăcere.
Chelise se uita din nou la el. Ochii li s-au întâlnit.
Mă recunoşti? Voia ca ea să-l vadă. Elyon te-a trimis cândva să-mi salvezi
viaţa. Sunt omul care s-a dat drept asasin în faţa cortului tău.
Ce vorbise marea căpetenie de se lăsase o linişte atât de adâncă?

851
 ― Bine, înseamnă că avem trei zile pentru pregătiri. Nu este timp suficient
pentru a pregăti o nuntă, dar, ţinând seama de ocazie, cu cât mai curând, cu
atât mai bine, aşa cred, a zis soţia lui Qurong, apoi a luat-o de braţ pe fiica ei
şi a făcut o plecăciune către soţ şi Woref. Domnilor…
După aceea a condus-o pe Chelise afară din curte.
Trei zile.
― Du-i în temniţă, i s-a adresat Qurong generalului. În afară de tine, doar
Ciphus şi eu vom avea voie să vorbim cu ei.
― Am înţeles, a încuviinţat celălalt, plecându-şi capul.
Qurong s-a apropiat de Thomas şi l-a măsurat cu atenţie. A ridicat mâna
şi l-a strâns de obraz.
― Trei zile. Mă simt ispitit să te ucid chiar acum, dar mai întâi vreau să te
fac să vorbeşti.
I-a eliberat obrazul, după care, cu un aer absent, şi-a şters degetele de
tunică.
― Voi vorbi acum, a spus Thomas.
Căpetenia s-a uitat la Woref, apoi înapoi la el, şi a rânjit.
― Atât de uşor? Mă aşteptam ca marele războinic să fie mai reţinut.
― Ce vrei să ştii?
Candoarea lui a părut să-l uimească pe celălalt.
― Unde sunt triburile tale?
― S-au mutat. Nu ştiu unde se află.
Qurong s-a uitat la general.
― Regret, dar e adevărat. Triburile se deplasează în momentul când sunt
descoperite.
― Fugiţi de colo-colo, ca o haită de câini, a zis Qurong. Marii războinici s-
au transformat în nişte căţei fricoşi.
― Curajul neamului meu e mai mare decât al celor care mânuiesc spada, i-
a răspuns Thomas. I-am putea ucide cu uşurinţă pe luptătorii voştri, dar nu
aceasta e calea aleasă de Justin.
― Justin a murit, neghiobule.
― Chiar aşa? Hoarda e moartă.
― Arăt eu a mort? a făcut Qurong şi l-a plesnit peste obraz. Te-a lovit un
mort?
Nu i-a răspuns. Acel om îl va îneca peste trei zile – nu era timp suficient ca
Mikil să organizeze o acţiune de salvare, mai ales că avea îndatorirea de a

852
apăra în primul rând tribul. Îi mai rămâneau visele. Dacă exista posibilitatea
de a răsturna situaţia de aici, soluţia îi va veni în vis.
― Ciphus spune că ţi-ai pierdut minţile. Acum văd că are dreptate. Du-i în
temniţă.
S-a întors cu spatele la prizonieri şi a plecat. Un luptător din gardă l-a
prins pe Thomas de braţ şi l-a răsucit.
― Woref, mai e ceva, a spus Qurong, întorcându-se. Dă-i să mănânce
rambutan.
Ştia?
― Nu vrem ca visele despre care vorbea Martyn să ne strice planurile.
Dacă refuză să mănânce, ucide un alt prizonier.
* *
*
Generalul i-a scos din curtea castelului înapoi în stradă. Thomas s-a uitat
în jur şi a rămas surprins de schimbările apărute.
Se obişnuise cu mirosul de sulf în cursul îndelungii călătorii prin deşert,
dar duhoarea de aici aproape că l-a doborât încă de când se aflau la trei
kilometri depărtare de oraşul Hoardei. Mii de copaci fuseseră doborâţi
pentru a se face loc unui oraş care semăna mai curând cu un uriaş morman
de gunoaie decât un loc în care trebuiau să trăiască fiinţe umane. Priveliştea
i-a evocat imagini din istorii, cartierele de cocioabe din India, făcute mai
mult din lut decât din tablă ruginită. Atrase de mizerie şi miros, muştele
infestaseră locul.
Mii de scabioşi se aliniaseră de-a lungul drumului, făcând o potecă largă
grupului de războinici. Unii îi batjocoreau pe prizonieri cu glasuri ascuţite,
alţii stăteau cu braţele încrucişate, dar toţi se uitau cu ochi morţi. Era
imposibil să descoperi care dintre ei fuseseră pădureni. Thomas nu a reuşit
să recunoască nici un chip.
Dacă nu se înşela, Qurong îşi ridicase castelul exact în locul unde se aflase
casa lui. Structurile de lemn care fuseseră locuinţele pădurenilor
rămăseseră încă în picioare, dar acum stăteau părăginite, iar curţile se
prăpădiseră.
― Mişcaţi-vă!
Au mărşăluit către lac. Casele ocupate cândva de Ciphus şi consiliul lui
erau mărginite acum de statuile gemene ale şarpelui înaripat. Teeleh.
― Lacul…
Un soldat l-a izbit pe William în cap, reducându-l la tăcere.
853
 Scobiseră malul. Apa roşie dispăruse, fiind înlocuită de un lichid mâlos.
Sute de scabioşi se îmbăiau cu bureţi de-a lungul ţărmului. Deci aceasta era
Marea Romanţă a lui Ciphus.
Thomas a continuat să meargă însoţit de zăngănit de lanţuri, mut de
uimire. Auzise zvonuri, bineînţeles, dar acum, când vedea distrugerea
căminului lor cândva sacru, se simţea şocat. Chioşcurile care înconjuraseră
lacul fuseseră transformate în gherete pentru gărzi. Iar pe malul celălalt, o
nouă clădire impunătoare.
Un Templu!
Arăta aproape identic cu cel care se înălţase cândva în satul din pădurea
colorată. Tavanul boltit nu licărea luminos, iar noroiul adus de mişcarea
neîntreruptă pe acolo acoperea treptele, dar era limpede o reconstituire a
Templului care stătuse semeţ în centrul satului înainte ca Tanis să
traverseze fluviul.
― Du-i în celulele cele mai adânci, a poruncit Woref, apoi a scuipat într-o
parte. Nu au dreptul să vorbească nimănui, doar mie sau marelui preot. Dacă
evadează, mă voi ocupa personal de înecarea tuturor gărzilor de la templu.
S-a întors şi a plecat fără să-i mai învrednicească cu o altă privire.
Au fost duşi către amfiteatru, unde îl judecaseră şi-l condamnaseră pe
Justin. Doar că nu mai exista unul. Fusese umplut cu pământ. Ba nu, nu
fusese umplut, şi-a dat seama Thomas. Acoperit. Au ajuns la intrarea ce
ducea spre temniţe, în locul unde se aflase cândva amfiteatrul.
A aruncat o privire spre Cain şi Stephen, care lucraseră la acea
construcţie, înainte de a se îneca în apele roşii. Cu ochi sticloşi, amândoi
priveau drept înainte.
― Tăria lui Elyon, a spus el încet.
Gărzile nu l-au auzit, ori nu s-au arătat nemulţumite de faptul că el rostise
un salut tradiţional. Chiar şi ei îl numeau pe Teeleh drept Elyon, deşi nu
păreau să bage în seamă nepotrivirea.
Temniţele erau întunecoase şi miroseau a mucegai. Albinoşii au fost
îndemnaţi să coboare un lung şir de trepte de piatră, apoi de-a lungul unui
coridor umed şi îmbrânciţi într-o celulă de şase metri pe şase cu gratii de
bronz. O sigură rază de soare pătrundea până la ei, prin aerisirea minusculă
din tavan.
Uşa s-a trântit cu zgomot, închizându-se. Gărzile au tras repede un zăvor
gros, a cărui limbă pătrundea în perete, l-au încuiat cu o cheie şi au plecat.

854
 Ceva picura în apropiere – un singur strop la fiecare patru sau cinci
secunde. Apa, mâloasă sau pură, va avea acum un gust minunat. Zăngănitul
îndepărtat al unei uşi exterioare a răsunat în josul treptelor.
Thomas s-a ghemuit pe vine de-a lungul unui zid, iar ceilalţi i-au urmat
imediat exemplul. Stătuseră doar în picioare încă de când fuseseră treziţi în
deşert, pentru ultima etapă a marşului.
Vreme de un minut, o perioadă interminabilă, nimeni nu a scos nicio
vorbă. William a rupt tăcerea.
― Ei, acum va fi vai de noi. Se pare că ne-am găsit mormântul.
În glasul lui nu a răzbătut nicio nuanţă de neseriozitate. Nimeni nu s-a
deranjat să-i răspundă.
Uşa exterioară a zăngănit din nou. A urmat zgomot de cizme; cineva
cobora scara. Chiar dacă puteau auzi apropierea oricui, asta nu reprezenta o
consolare, pentru că omul care se apropia putea fi chiar călăul.
În faţa lor a apărut un gardian care le-a întins un urcior printre gratii.
― Apă, a spus el, apoi i-a făcut semn lui Thomas. Bea.
A aruncat o privire către ceilalţi, apoi s-a apropiat şi a luat vasul. Şi-a dat
seama după miros că apa era amestecată cu zeamă de rambutan, dar nu
avea de ales. A băut lichidul răcoros şi dulce.
Mulţumit, omul s-a retras fără să aştepte ca şi ceilalţi să bea. Au golit
urciorul înainte ca poarta exterioară să se închidă.
Apoi au rămas din nou în linişte.
― Aveţi vreo idee? a întrebat Thomas.
― Acum nu vom visa, a zis William.
― Adevărat.
― Ceea ce înseamnă că nu vei putea pleca în cealaltă lume a ta ca să obţii
informaţii care să ne ajute să scăpăm de aici. Aşa cum ai făcut când am
obţinut praful de puşcă.
― Ai dreptate. Suntem blocaţi aici. Aş putea petrece o lună în celula asta,
în vreme ce dincolo se scurg minute sau ore.
― Şi ce se întâmplă acolo? L-a întrebat William, care începuse să creadă,
din câte îşi dădea seama Thomas.
― Acolo dorm într-un avion, după ce de-abia am reuşit să ajung la sud de
Paris, ca să fiu preluat de un elicopter.
Explicaţia i-a făcut pe ceilalţi să se uite nedumeriţi la el.
― O cunoşti pe fiica lui Qurong, a spus Suzan. Ea ţi-a dat cândva calul.

855
 Asta l-a făcut să se ducă cu gândul la Chelise. Şi ea se confrunta cu propria
execuţie, dar nu ştia. De ce o interesa acest lucru pe Suzan?
― Te-ai gândit la ceva?
― Nu. Doar că mi s-a părut atrasă de tine.
― De moartea lui, poate, a intervenit William, strâmbându-se. E o
scabioasă.
― Dar e femeie, a replicat Suzan.
― La fel e şi mama ei. Bătrâna scorpie e mai rea decât Qurong.
― Las-o să vorbească, a cerut Thomas, apoi a vorbit către Suzan: E femeie,
şi ce-i cu asta?
― S-ar putea să gândească altfel decât tatăl ei. Nu în ce ne priveşte pe noi,
atenţie. Dar poate e mai raţională decât el.
― Raţională, în legătură cu ce? a întrebat William. Ar prefera să ne vadă
morţi la fel de repede ca el.
― Raţională în privinţa Cărţilor de Istorii.
Thomas a clipit, deşi în celulă era întuneric.
― Cărţile de Istorii?
― Se află în posesia Hoardei, nu?
― Din câte ştim.
― Iar tu deţii cunoştinţe privind istoriile.
― Nu înţeleg ce…
― Nu spuneai că atunci când ai întâlnit-o în deşert era fascinată de istorii?
Thomas şi-a dat seama brusc încotro bătea Suzan. S-a ridicat încet.
― Dacă ai reuşi să obţii o audienţă la ea şi ai convinge-o că îi poţi arăta
cum să citească istoriile, s-ar putea ca ea să contribuie la amânarea execuţiei
noastre. Sau cel puţin a ta.
― Dar cum să cer o audienţă la ea?
― Asta e o demenţă, a intervenit William. Hoarda nici măcar nu poate citi
Cărţile!
― Dar cine ştie, poate învaţă cineva dintre ei. S-ar părea că Suzan a intuit
ceva.
― Şi ce importanţă ar avea dacă ni s-ar amâna execuţia? Nu s-a lăsat
tânărul.
― Ai de gând să te cerţi pentru orice? Nu prea avem multe soluţii. Dă-i şi
ei o şansă, a ripostat Thomas, apoi s-a întors din nou spre Suzan. Pe de altă
parte, şi el are dreptate. Am îndoieli că scabioşii pot fi învăţaţi să citească
din Cărţile de Istorii. N-ar fi în stare să descifreze adevărul din ele.
856
 ― Cartea cu file albe te-a ajutat?
Cartea traversase până în cealaltă realitate. După dispariţia ei, Thomas nu
le oferise nicio explicaţie camarazilor lui.
― Da. Da, de fapt, m-a ajutat.
― Există mai multe Cărţi cu file albe?
Nu se gândise la această posibilitate.
― Nu ştiu.
― S-ar putea să nu obţii o audienţă la Chelise, dar Ciphus va veni să te
vadă. Fă-i promisiuni în ce priveşte puterea Cărţilor cu pagini nescrise.
― Nu au putere în realitatea asta.
― De promisiuni vorbesc. Doar promisiuni.
În acea clipă, Thomas a întrevăzut cu limpezime întregul plan. S-a răsucit
spre Cain.
― Cum să atrag atenţia unei gărzi?

12

Cinci scabioşi înarmaţi până în dinţi l-au condus în Templu pe o intrare

secundară. Întreaga structură fusese construită parcă păstrând în memorie
clădirea iniţială. Fără să aibă posibilitatea de a procura lemn colorat, Ciphus
folosise lut, iar apoi îl acoperise cu împletitură de nuiele vopsită – aşa cum
se pricepuseră oamenii Hoardei. Podeaua spaţioasă, de formă circulară, din
auditoriul cu dom era verde, făcută tot din împletituri de nuiele vopsite, în
locul răşinii sclipitoare ce fusese cândva modelată de degetele oamenilor
nevinovaţi. Sute de credincioşi stăteau întinşi de jur împrejur, ţinându-şi
doar capetele şi mâinile în cercul verde.
Ca şi cum ar fi adus un omagiu acestui lac verde.
Principala deosebire faţă de Templul originar consta în statuia mare a
şarpelui înaripat, care se afla în partea superioară a domului. O replică de
mai mici dimensiuni atârna în interior.
Acesta era deci Templul lui Teeleh.
Thomas a fost împins dincolo de auditoriu, ajungând într-un coridor, apoi
într-un birou lateral, unde un singur bărbat cu gluga pe cap stătea cu spatele
la uşă şi privea fix pe o ferestruică. Uşa s-a închis în urma lui.
A rămas înlănţuit dinaintea unei scânduri groase de lemn, un soi de birou,
mărginit de fiecare parte de statui de bronz reprezentând şarpele înaripat.

857
În două sfeşnice ardeau lumânări mari, din care fumul parcă uleios se ridica
spre tavan.
Bărbatul s-a întors încet. La început, Thomas s-a gândit că Ciphus
devenise o fantomă. Pudra de pe faţă era la fel de albă ca roba pe care o
purta, iar ochii păreau să fie de o nuanţă doar ceva mai închisă.
Marele preot s-a uitat la el ca o pisică, fără niciun sentiment vizibil, stând
cu braţele încrucişate şi cu mâinile ascunse de faldurile largi ale mânecilor.
― Bună ziua, Thomas.
Thomas şi-a plecat puţin capul.
― Ciphus. Mă bucur să te revăd, prietene vechi.
Marele preot l-a privit îndelung, iar el a refuzat să mai spună ceva.
Trebuia să joace şi să câştige, astfel încât să-şi atingă scopul.
Celălalt s-a apropiat de o carafă înaltă aflată pe pupitrul său şi a prins-o
de gâtul subţire cu degetele lungi şi albe. Se dăduse cu aceeaşi pudră folosită
de Chelise şi mama ei, a bănuit. Pielea crăpată era încă vizibilă sub stratul de
pudră, dar nu în felul solzos, caracteristic scabioşilor de rând.
Preotul a turnat lichidul verde într-un pocal.
― Bei?
― Nu, mulţumesc.
― Sigur? E suc de fructe.
― Avem şi noi fructe, Ciphus. Le-ai gustat?
― Poamele acelea amare? Faptul că le preferaţi constituie primul semn că
v-aţi pierdut simţurile. Păsările şi animalele înghit cu poftă aşa ceva. La fel şi
voi, a zis, apoi a luat o sorbitură din suc.
― Dar fructele mâncate de animale au puteri vindecătoare? a întrebat
Thomas.
― Nu. Dar animalele nu practică vrăjitoria. Iar acesta este o semn că voi
nu sunteţi nici animale. Aşadar, ce eşti? Evident, nu mai eşti om; o simplă
privire la pielea ta constituie o dovadă suficientă. Şi nu eşti deloc o dihanie,
aşa cum se vorbeşte. Atunci, ce eşti? Ia spune. În afară de duşman al lui
Elyon?
― Suntem discipoli ai lui Justin, care este Elyon.
― Te rog, nu afirma asta chiar aici, a rostit Ciphus printre buze. Ne aflăm
în templul lui, nu vreau să rosteşti asemenea blasfemie chiar aici, a adăugat,
după care a pus pocalul jos cu atenţie. Ai cerut o audienţă. Presupun că vrei
să ceri îndurare. Mă sfidezi pe mine şi consiliul pe care îl conduc atunci când

858
ai sabia în mână, iar când te trezeşti în lanţuri, te ploconeşti la picioarele
mele, adevărat?
― Nu tu m-ai pus în lanţuri, ci Qurong.
― Şi unde este Justin acum? Credeam că va sosi călare pe un cal alb ca să
traseze în nisip o linie care să te apere.
― Nu poţi continua să afirmi că nu s-a întâmplat nimic atunci când l-ai
ucis.
― Martyn l-a ucis! S-a răstit Ciphus. Scumpul tău Johan l-a omorât!
― Iar tu i-ai îngăduit. Johan a aflat o viaţă nouă. Tu încă trăieşti în
propria-ţi moarte.
― Greşeşti. Moartea lui Justin dovedeşte că te înşeli. Doar un nătărău
oarecare putea fi convins că Elyon va muri. Ori ar putea muri, fiindcă veni
vorba. Tu trăieşti în starea asta jalnică de acum din cauza propriei neghiobii
care te îndeamnă să urmezi şarada lui Justin. Este vorba de judecata lui
Teeleh contra judecăţii tale.
― Judecata lui Teeleh?
― Nu încerca să mă duci de nas, a izbucnit Ciphus. Elyon te-a judecat deja.
― Ai spus că e vorba de judecata lui Teeleh.
― Eu nu aş îndrăzni să-i rostesc numele în acest loc sfânt. Nu-mi atribui
ce n-am rostit.
Nu-şi auzise propriile cuvinte. Nu era doar orb în faţa adevărului, ci şi
surd. Un om demn de milă, nu de a fi urât.
― Ciphus, Justin trăieşte. Mai devreme ori mai târziu, într-o zi o să
înţelegi. Nu se va odihni decât atunci când mireasa îi va fi înapoiată.
― Ce absurdităţi spui tu acolo? Ce mireasă?
― Aşa ne numeşte pe noi. Pe voi. Pe oricine îmbrăţişează invitaţia lui la
Marea Romanţă.
― Prin înec? Ce absurd!
― Murind faţă de boala asta care se agaţă de pielea voastră şi vă orbeşte.
Descoperind o viaţă nouă alături de el.
Preotul s-a încruntat şi a început să se plimbe prin dreptul pupitrului său,
ţinându-şi mâinile la spate.
― Cum de-aţi făcut apele lacului cenuşii?
― Am golit apa pângărită şi am umplut lacul de la izvoare. A trebuit să
revenim la Marea Romanţă, sunt convins că înţelegi. Oamenii au stat două
săptămâni fără să se îmbăieze şi doar prin voia lui Elyon nu am fost

859
pedepsiţi pentru necuviinţa noastră. O necuviinţă care a fost a voastră, dacă-
mi dai voie să-ţi reamintesc.
― Prin urmare, aici totul a revenit la normal. Încercaţi să scăpaţi de o
boală îmbăindu-vă, dar degeaba.
― Boala este în minte, nu în piele, neghiobule. Se manifestă în acel cult al
vostru. Cum l-aţi denumit? Cercul?
― Reprezintă cercul căsătoriei.
― Deci sunteţi căsătoriţi cu Elyon?
― Într-un anume fel, da.
― Şi care este acel fel?
― În acelaşi fel în care el este leu, miel, băiat şi Justin.
Ciphus a închis ochii şi a respirat adânc.
― Elyon, dă-mi putere. Văd că ţii neapărat să mori. Sperasem că te-aş
putea ajuta să-ţi vii în fire, Thomas. Chiar credeam. Căpetenia supremă îmi
dă ascultare, să ştii. Poate aş fi reuşit să întorc decizia.
― Şi încă mai poţi.
― Acum, nu. Nu, ţinând seama de îndărătnicia inimii tale.
― Nu ţi-am sugerat să-l convingi de dragul meu. Ci de al tău.
― Ei, chiar aşa? Eu, probabil cel mai puternic om în viaţă, să am nevoie de
ajutorul tău? Ce binevoitor te arăţi faţă de mine…
― Da. În ciuda acestei clădiri făcute din lut şi nuiele şi a îmbăierii în noul
tău lac, cred că ţi-a scăpat ceva.
Ciphus s-a uitat lung la Thomas.
― Continuă.
― Nu eşti cel mai puternic om din lume, deşi, practic, aşa s-ar cuveni. Din
nefericire, eşti un simplu pion în mâna lui Qurong.
― Prostii!
― Îţi tolerează prezenţa ca pe o chestiune trecătoare. Motivele lui sunt
pur politice.
― Vorbele astea îţi vor asigura execuţia!
― Mi-am câştigat deja acest drept. Sunt convins că mă înţelegi. Tocmai vin
din castelul lui. Nu-l interesează câtuşi de puţin Marea Romanţă. Ştie că dacă
îi face pe oameni să se supună unei puteri superioare nu va face decât să
întărească puterea pe care o are asupra lor. Se slujeşte de tine ca să-şi
strunească mai bine poporul.
― Întotdeauna a existat o anumită încordare între politică şi religie, nu-i
aşa? Când erai în toate minţile, oamenii te urmau pe tine, ori pe mine?
860
 ― Amândoi îl urmam pe Elyon. Marea Romanţă se afla întotdeauna pe
primul loc! Iar acum ai permis acelui monstru din castel să te transforme
într-un bufon, plasându-te în subordinea lui.
Ciphus a înlemnit cam la jumătatea frazei, temându-se probabil de vreo
ureche indiscretă la fel de mult ca de faptul că vorbele făcuseră să rezoneze
o anumită coardă sensibilă. Thomas trebuia să procedeze cu mare precauţie.
― Nu? a insistat el. Atunci, gândeşte-te la asta: când ai decis să îngădui
executarea lui Justin, eu nu am avut nicio putere să te împiedic. Cuvântul tău
a avut mai multă greutate decât al meu. Dar acum, dacă i-ai spune lui
Qurong că oamenii din consiliu au hotărât să i se dărâme castelul, crezi că ar
accepta? Cred că mai curând ţi-ar face praf Templul.
― Astea sunt vorbe de oameni fără minte. Este un mare privilegiu pentru
mine să slujesc oamenii…
― Te referi la Qurong. Eşti sclavul lui, Ciphus. Până şi ochii tăi orbi pot
vedea asta.
Preotul a lovit cu pumnul în tăblia mesei.
― Şi crezi că toate acestea se pot schimba? a strigat el.
― Bine, a zis Thomas, respirând uşurat. Aşadar, înţelegi. Elyon nu trebuie
să fie jucăria nimănui, nici măcar a lui Qurong. Cum de îndrăzneşti să faci o
unealtă a lui din Marea Romanţă? Ţi-a redus marea religie la nişte cătuşe şi
lanţuri, să ţină în frâu voinţa oamenilor. L-a transformat pe Elyon într-un
obiect de batjocură. Şi pe tine, la fel.
― Ajunge! a strigat Ciphus, care reuşise între timp să recapete controlul
asupra lui însuşi.
A strâns din dinţi şi apoi şi-a încrucişat braţele la piept.
― E inutil. Discuţia dintre noi s-a încheiat.
― Exact.
Vreme de o clipă, a părut luat pe nepregătite de acceptul primit imediat. A
plecat capul.
― Înseamnă că tu…
― Întocmai, ştiu o cale de a schimba dezechilibrul de forţe dintre tine şi
Qurong.
Preotul şi-a aruncat ochii spre uşă. A clipit, părând aproape speriat.
― Ai face bine să pleci înainte de a reuşi să-mi câştigi şi mie moartea prin
înec.

861
 ― Exact. Qurong ar fi în stare să-şi înece marele preot pentru câteva biete
cuvinte rostite împotriva lui. El acţionează pe dos. Tu ar trebui să ai puterea
de a-l îneca pentru cuvintele rostite împotriva Marii Romanţe.
Ciphus nu părea dispus să capituleze. Ştia cât de primejdioasă era acea
discuţie, deoarece îşi dădea seama că i se arăta adevărul. ÎI slujea pe Qurong.
Trebuia ca el să vadă calea înainte de a i se sugera vreo înţelegere.
― Cărţile de Istorie au o putere ce o depăşeşte pe aceea a lui Qurong, a
rostit Thomas cu glas scăzut. Pot face ca Marea Romanţă să-şi dobândească
locul meritat. Din punct de vedere politic. Şi, prin asta, locul meritat de tine.
Pe buzele lui Ciphus a apărut un surâs strâmb.
― Înseamnă că nu ştii, aşa-i? Cărţile de Istorie, pe care doreai cu atâta
disperare să le găseşti, nu pot fi citite. Stratagema ta dă greş de data asta.
― Te înşeli. Sunt descifrabile, eu le pot citi.
― Serios? Ai văzut vreodată o asemenea carte?
― Da. Şi o pot citi ca şi cum aş fi scris-o chiar eu.
Zâmbetul a dispărut de pe faţa preotului.
― Mai ştiu că există şi Cărţi cu file albe. Ele posedă o putere ce poate
schimba totul. Şi ştiu cum să le folosesc.
― De unde ştii de Cărţile cu file nescrise?
Thomas bănuise că nu era doar una, iar se lămurise.
― Ştiu mai multe decât poţi bănui. Interesul meu faţă de Cărţile de Istorii
nu e chiar atât de uşuratic precum crezi. Acum ele ne pot salva viaţa
amândurora.
Ciphus a ridicat pocalul şi a băut.
― Nu-ţi dai seama cât de necugetate sunt vorbele tale.
― Nu am nimic de pierdut. Şi, prin ceea ce voi propune, nici tu nu vei avea
de pierdut.
Celălalt a golit pocalul şi l-a lăsat jos, refuzând să-l privească în ochi.
― Adică?
― Să mă duci la Cărţile de Istorii ca să-mi pot dovedi puterea.
― Qurong nu va îngădui niciodată. Şi chiar dacă ar face-o, cum voi şti că
nu vei folosi acea putere împotriva mea?
― Cărţile reprezintă adevărul. Nu pot folosi adevărul împotriva unui alt
adevăr. Tu reprezinţi adevărul, da? Am făcut eu vreun rău cuiva după
moartea lui Justin? Sunt demn de încredere, chiar de-ţi par nebun.
Ciphus l-a măsurat cu fereală.
― Qurong nu va permite.
862
 ― Eu cred că da, dacă cererea va fi exprimată în mod potrivit. Este o
chestiune ce ţine de Marea Romanţă. Dar ai nevoie de permisiunea lui?
În ochii preotului a apărut o luminiţă. A făcut câţiva paşi agitaţi,
scărpinându-şi bărbia.
― Eşti sigur că poţi citi Cărţile?
― Sigur. Şi sunt convins că nu ai nimic de pierdut dacă mă pui la
încercare. Dacă mint, mă vei aduce pur şi simplu în temniţă. Dacă nu-mi pot
demonstra puterea, vei proceda la fel. Dar, dacă am dreptate, împreună vom
schimba istoria.
― Dar de ce ai dori să schimbi istoria împreună cu mine?
― Nu ţin cu orice chip. Eu vreau să trăiesc. Acesta mi-e preţul. Dacă am
dreptate, vei asigura supravieţuirea mea şi a prietenilor mei.
Thomas ştia că Ciphus nu putea ori nu voia să îi dea asemenea asigurări.
Mai ştia că se putea să nu-şi poată dovedi puterea faţă de el. Folosirea uneia
dintre Cărţile cu file albe putea schimba lucrurile în cealaltă realitate – un
motiv întemeiat pentru acest plan în sine dar Cărţile se vor dovedi
neputincioase aici.
Nu avea importanţă. Nu acestea îi erau obiectivele principale. Urma o altă
idee. Una foarte firavă, de acord, dar o idee.
― Chiar dacă m-aş înşela în privinţa puterii, capacitatea de a citi Cărţile
de Istorie va oferi o nouă putere în sine.
― Aşadar, îmi poţi arăta cum să le citesc?
Thomas a zâmbit.
― Nu ai fost atent la ce am spus. Nu ai habar ce se află în mâinile tale,
corect? Eu reprezint calea spre puterea ce este de drept a ta.
Ciphus a ridicat pocalul şi a golit ce mai era în el, l-a aşezat pe pupitru cu
un gest ferm, după care s-a îndreptat spre uşă.
― Atunci, să mergem.
― Chiar acum?
― E cel mai potrivit moment. Ai dreptate, nu-mi trebuie permisiunea lui
Qurong. Am acces la bibliotecă. Voi spune că te duc acolo ca să-ţi smulg o
mărturisire completă în scris şi să te interoghez în privinţa unor scrieri
găsite, care aparţin Cercului tău.
― Îţi voi arăta ce ştiu cu o singură condiţie.
― Da, ştiu. Viaţa ta. Dar întâi Cărţile.
― Nu, alta este condiţia. Insist să fie prezentă încă o persoană.
― De ce, mă rog?
863
 ― Să fiu protejat. Vreau ca la înţelegerea dintre noi să avem un martor.
Cineva care să nu fie sub autoritatea ta, dar să deţină o autoritate suficientă
ca să depună mărturie.
― Imposibil! Asta ar fi acelaşi lucru cu a-i declara lui Qurong că acţionez
împotriva lui!
― Atunci alege pe cineva care vrea la fel de mult ca tine să vadă descifrate
Cărţile de Istorii. Sigur există o persoană pe care Qurong să o respecte
îndeajuns ca să o asculte în eventualitatea că te întorci împotriva mea, însă
care nu te poate ameninţa în mod direct.
― Nu înţeleg. Dacă îi mai arăţi şi altcuiva această putere, ce valoare mai
are ea pentru mine?
― Nu îi voi arăta puterea. Voi demonstra doar că mă pricep să citesc din
Cărţi. Va fi de ajuns. Ce zici de soţia lui?
― Patricia. Ea ar prefera să-mi înfigă un cuţit în burtă decât să se
îmbăieze în lac.
― Atunci, cine manifestă interes faţă de istorii?
― Bibliotecarul, Christoph. Dar nici el nu e mai breaz. Nu văd rostul
acestei cereri absurde. Dacă vrei să am încredere în tine, atunci va trebui ca
şi tu să ai încredere în mine.
― Tu ai motive să te încrezi în mine. Acţiunile mele nu ţi-au subminat
niciodată autoritatea. Pe de altă parte, eu am suficiente motive să-ţi pun la
îndoială buna-credinţă.
Ciphus s-a îndreptat hotărât spre pupitrul lui.
― Atunci nu mai încheiem nicio înţelegere.
― Sigur există cineva la curte care să manifeste interes faţă de istorii ca să
încalce puţin regulile.
― Curtea regală e o comunitate foarte mică. Vorbim aici despre soţia lui
Qurong şi despre fiica lui şi… marele preot s-a oprit şi s-a întors spre
Thomas. Da, fiica lui e atrasă mult de istorii.
― Cea care urmează să se mărite cu Woref? Chelise. Bine, nu-mi pasă cine
este, atâta vreme cât rămâne imparţială şi iubeşte Cărţile. Nu rişti nimic. Nu-
i vom spune că doreşti să-l răstorni pe tatăl ei, ci doar că ai fost de acord să
mă susţii în faţa lui dacă pot dezvălui cunoştinţele cuprinse în Cărţi. Din
respect pentru Qurong, tu vei refuza să îl deranjezi în legătură cu această
chestiune până nu verifici că am ceva de oferit.
― Nu mai vorbi de răsturnarea lui! I-a şoptit Ciphus furios. Eu nu am
rostit un asemenea cuvânt. E strict cum ai spus – eu mă ocup de treaba asta
864
cu intenţia de a-l informa pe Qurong în legătură cu ceea ce merită
menţionat.
― Desigur. Şi o poţi trimite pe Chelise afară din încăpere când va veni
momentul să-ţi demonstrez puterea Cărţilor.
Ciphus s-a încruntat.
― Gărzi! a strigat el.
― De acord? L-a întrebat Thomas.
― Voi vorbi cu ea.
Uşa s-a deschis câteva momente mai târziu, iar în birou au intrat două
gărzi.
― Duceţi prizonierul înapoi în temniţă.

13

Înţelegerea era simplă, deşi i s-a părut puţin dubioasă. Chelise fusese de
acord să îi aştepte în bibliotecă în amurg, după ce bibliotecarul se retrăgea la
odihnă. De ce atât de târziu? Voia să ştie Thomas, întrucât ea rămânea
deseori acolo şi după plecarea lui Christoph, răspunsese Ciphus.
Preotul s-a folosit de propria gardă călare pentru a-l duce înlănţuit, cale
de câţiva kilometri prin pădure, până la un adăpost întins, înconjurat de
ziduri, un loc surprinzător de frumos. Ameţitor, de fapt. În momentul în care
au trecut de poarta principală, s-a întrebat dacă nu cumva ajunsese în vise,
în vreo grădină botanică din sudul Franţei.
Însă nu, dormea într-un avion ce zbura pe deasupra Atlanticului. Această
grădină regală era reală.
Întregul complex stătea cuibărit într-o pajişte mare, pe care Thomas şi-o
amintea bine. Grădina botanică cuprinsă între garduri vii bine întreţinute
era nouă, dar livada se afla acolo de multă vreme. Potecile pietruite descriau
cercuri perfecte în jurul celor şase peluze, având câte un pom fructifer în
mijlocul fiecăreia. Iar livada era tot circulară, la fel ca grădina botanică.
Iată şi cercul lui Qurong. În mijloc se găsea o structură cu etaj, construită
din lemn de calitate. Alte trei clădiri – case, după aspect – fuseseră înălţate în
fiecare colţ al acelui loc de odihnă. Cea de-a patra era aşezată în spatele
grădinii.
― Vila pe care Qurong le-o va da lui Woref şi fiicei lui drept cadou de
nuntă, a spus Ciphus. Ea încă nu ştie.

865
 ― Iar aceasta este biblioteca? a întrebat Thomas, făcând un semn din cap
către clădirea mare de care se apropiau.
― Da.
Arăta prea mare pentru o bibliotecă, cu atât mai puţin una care să
păstreze Cărţile Hoardei. Evident că ea găzduia ceva ce era mai preţios
pentru Qurong decât Marea Romanţă. Ciphus îşi dădea seama de acest lucru
abia acum. Poate întâia oară.
Au pătruns pe uşile mari şi duble în atrium, pustiu, cu excepţia unui
pupitru negru, sculptat, şi a unei statui de bronz reprezentându-l pe Teeleh.
― Aşteaptă aici, i-a ordonat Ciphus gărzii.
― Şi cu astea ce facem? a zis Thomas întinzând în faţă braţele încătuşate.
Preotul a şovăit.
― Eliberează-i mâinile. Lasă-i lanţurile de la picioare.
― Mulţumesc, a rostit Thomas, frecându-şi încheieturile mâinilor.
― Încă nu-mi mulţumi. După tine.
A intrat într-o încăpere înaltă, de două caturi, care părea veche, în ciuda
construcţiei relativ noi. Zece mese mari ocupau mai tot spaţiul, fiecare cu
propria lampă. De-a lungul pereţilor se întindeau rafturi, toate încărcate cu
rulouri şi cărţi legate. Două scări duceau la etaj, unde a văzut rafturi
asemănătoare aflate înapoia unei balustrade de lemn.
Impresionat puternic de lucrătura în lemn, s-a uitat în jur. Aceasta era
opera pădurenilor. Până şi cărţile…
― Îmi dai voie? a întrebat, apropiindu-se de un raft.
Celălalt nu i-a răspuns.
A extras o carte dintr-un raft. Semăna cu cele pe care îi învăţase pe scribii
Cercului să le folosească la însemnarea istoriei lor. Scoarţă de copaci bătută,
legată în jurul maldărelor de foi de hârtie brută. A deschis-o. Scrisul era
elementar şi cursiv.
― Acestea sunt istoriile noastre, create de scribi, a precizat Ciphus.
Qurong este atras de istorie. Totul se consemnează cu grijă, până şi cele mai
banale amănunte. În timpul zilei, toate pupitrele sunt ocupate de istorici.
Avem şi scribi ai templului, pentru a consemna istoria lui Elyon începând cu
A Doua Epocă.
― A Doua Epocă?
― Marea Romanţă de când suntem împreună.
― Înseamnă că recunoaşteţi schimbarea.
― Totul se schimbă.
866
 Thomas s-a uitat în jur.
― Clădirea este mai mare decât încăperea asta. Ce găzduieşte în rest?
Ciphus a indicat către o uşă aflată la capătul celălalt.
― Ne aşteaptă Chelise.
Thomas a ocolit pupitrele, şi-a lăsat mâna pe clanţa mare de alamă şi a
deschis uşa. A văzut câteva torţe ce iluminau încăperea spaţioasă, plină de
rafturi cu cărţi de la pământ până la tavan. Mii de cărţi.
A pătruns în sală. Rafturile erau înalte de şase metri şi la cele de sus se
ajungea folosind o scară. Acolo nu se vedeau pupitre elegant sculptate şi nici
sfeşnice, ci doar cărţi, mult mai numeroase decât îşi imaginase el.
Cărţi legate în piele.
Cărţile de Istorii?
― Astea… ce sunt?
― Cărţile de Istorii, bineînţeles.
― Atât de multe? Nu… nu aveam idee că sunt atâtea. Aici sunt toate?
― Nu-i o recunoaştere prea încurajatoare din partea celui care pretinde
că ştie totul despre cărţi, s-a auzit o voce din dreapta lui.
S-a întors. Chelise stătea la un pupitru mare, pe care ţinea deschisă o
Carte. A ocolit pupitrul şi s-a îndreptat spre ei, îmbrăcată într-o robă lungă,
neagră, care îi flutura în jurul gleznelor. Îşi lăsase gluga pe spate, lăsând la
vedere părul negru, lung şi lucios. Contrastul dintre faţa ei albă şi atâta
negru era surprinzător.
― Credeai că tatăl meu duce toate cărţile cu el, oriunde ar merge?
Ochii ei i-au căutat pe ai lui şi, preţ de o clipă, a crezut că l-a recunoscut
drept asasinul din deşert. Apoi s-a întors spre preot.
― Nu am toată noaptea la dispoziţie. Să ne lămurim dacă albinosul acesta
ştie ceva ori nu. Ne ia doar câteva minute.
― Chestiunile de istorie nu se rezolvă în goană, a spus Ciphus. Am stabilit
că va dura o oră.
― Lasă elocinţa, Mare preot. Poate citi din ele ori nu? a întrebat, după care
s-a adresat direct lui Thomas: Arată-ne.
Era prea uimit ca să poată gândi logic. Ştia că era poate singura lui şansă
de a sta în preajma Cărţilor. Ce posibilitate avea de a le găsi pe cele care
vorbeau despre Marea înşelătorie şi Germenul Raison?
― Câte există?
― Multe, i-a răspuns Chelise. Multe mii.

867
 Thomas a înaintat şi mai mult în încăpere. Flăcările torţelor aruncau o
lumină gălbuie şi nesigură asupra cotoarelor de piele.
― Sunt aşezate pe categorii?
― Cum să le aşezăm în vreun fel dacă nu le putem citi? L-a pus la punct
preotul.
― Nu ştiţi să citiţi nici titlurile?
― Cum asta? Nu sunt scrise în limba noastră.
Însă ele erau în limba comună. S-a uitat la una de pe cel mai apropiat raft.
Istoriile potrivit celui de-al doilea din cinci. Nu avea habar ce însemna, dar
înţelesese cuvintele destul de uşor. Auziseră cu toţii că oamenii Hoardei nu
puteau citi Cărţile de Istorii, dar acest lucru i se păruse ridicol. Le erau
minţile atât de înşelate? Iar acum lui Ciphus i se întâmpla acelaşi lucru.
― Credeai că însemnările ce descriu tot ce s-a întâmplat vreodată ar
încăpea în două sau trei Cărţi? L-a întrebat Chelise.
― Nu. Doar că nu mă aşteptam să fie atât de multe.
Trebuia să afle tot ce se putea în legătură cu Germenul Raison.
― Ştiţi cumva dacă sunt într-o anumită ordine? Aş dori să citesc dintr-una
care se ocupă de Marea înşelătorie.
― Nu, nu există nicio ordine, a spus Ciphus. Au fost aşezate de oameni
care nu ştiau să citească. Credeam că ai priceput.
― Şi unde le-a găsit Qurong?
Niciunul dintre cei doi nu i-a răspuns. S-a uitat la Chelise.
― Nu ştii? Cum de-a intrat în posesia atâtor Cărţi fără să aibă o evidenţă
privind locul unde le-a găsit?
― El spune că Elyon i le-a arătat.
― Elyon? Sau Teeleh?
― Când eram mică, el îi spunea Teeleh. Acum, Elyon. Nu ştiu care dintre ei
şi, sinceră să fiu, nici nu-mi pasă. Mă interesează doar ce scriu, nu
provenienţa lor.
― Ceea ce scrie în ele se poate înţelege în primul rând ştiind de unde vin.
Şi cine a făcut consemnările.
― Acesta ţi-e marele secret? a făcut Ciphus. Mai rămâne să ne spui că
singura cale de a le citi este să-l înţelegem în felul tău pe Elyon. Dacă-i aşa,
atunci să nu mai pierdem timpul.
― Am susţinut cumva că le-a scris Elyon?
― Dar ştii cine le-a scris? L-a întrebat Chelise.

868
 Reuşise să-i stârnească interesul. Ai grijă ce spui, Thomas. Nu trebuie să
ţi-l faci duşman pe Ciphus.
― Unde sunt Cărţile cu file albe?
― Cu file albe? S-a mirat Chelise şi a aruncat o privire spre preot. Nu mă
interesează Cărţile nescrise. Pe acelea le pot citi la fel de bine ca tine.
Ciphus şi-a ferit ochii.
― Atunci arată-mi Cartea pe care ai deschis-o.
Tânăra l-a privit îndelung, apoi a păşit graţios către pupitru. Avându-l pe
preot alături, a urmat-o.
Doar el ştia că soarta lui depindea de această femeie. Trebuia să
descopere o cale să-i câştige încrederea. Dar în timp ce a urmărit-o păşind
uşor pe podeaua de lemn, a perceput o rază de speranţă. Suzan văzuse ceva
anume în ochii ei şi era convins că şi el reuşise să depisteze ceva. O dorinţă
de a cunoaşte adevărul, poate.
Chelise a ocolit pupitrul şi a lăsat mâna spre pagina deschisă. A examinat-
o vreme de o clipă, apoi a ridicat ochii şi l-a privit direct. De câte ori se uitase
la fel de dornică spre acele Cărţi, întrebându-se ce mistere cuprindeau?
― Am lăsat-o deschisă pe aceasta?
― De ce tocmai aceasta?
― E prima Carte pe care mi-au căzut ochii când eram mică.
Thomas a aruncat o privire la pagină. Putea citi perfect cuvintele. Ei nu
aveau cum să ştie că, în afara Istoriilor consemnate de Iubitul Său şi de aceea
pe care o deschisese în cortul lui Qurong, aceasta era tot prima Carte de
Istorie pe care o citise.
― Şi dacă pot citi din ea – dacă-ţi relatez despre ce vorbeşte ce îmi oferi în
schimb?
― Nimic.
― Moartea mea va fi darul pe care ţi-l face Woref. Nu crezi că viaţa omului
care îţi poate citi Cărţile acestea ar reprezenta un dar mai de preţ decât
moartea lui?
A clipit nedumerită.
― Eu nu mă amestec! S-a grăbit preotul să protesteze. Nu ai spus nimic
de…
― Lasă, Ciphus, a intervenit Chelise. Cred că pot vorbi şi singură. Viaţa ta
nu are nicio valoare pentru mine. Chiar dacă ai putea citi această Carte, lucru
pe care încă nu mi l-ai demonstrat, nu-mi eşti de niciun folos. N-aş suporta
să stau în aceeaşi cameră îndeajuns de mult ca să te ascult citind sau
869
învăţându-mă să citesc. M-au îndemnat încoace anii de curiozitate, dar asta
se va întâmpla doar în seara asta.
Atmosfera din cameră părea să fi îngheţat brusc. Thomas nu şi-a dat
seama de ce vorbele rostite de ea l-au strivit, dar aşa s-a întâmplat. Se mai
aflase faţă în faţă cu moartea. Deşi cuvintele ei constituiau o condamnare la
moarte pentru acel plan nebunesc al lui, durerea resimţită nu era cauzată de
propria moarte. Ci provocată de faptul că se văzuse respins.
― Ciphus mi-a promis viaţa.
― Am zis că-ţi voi susţine cauza. Qurong va decide soarta ce te aşteaptă,
nu Chelise. Eşti un neghiob dacă gândeşti altfel.
Era măcar o speranţă, însă cuvintele nu-l încurajau deloc.
A dat din cap şi a ocolit pupitrul.
* *
*
Chelise şi-a dat seama că vorbele ei îl răniseră, şi acest lucru i s-a părut
surprinzător. Dar la ce se aşteptase acest om? Ştia că era un albinos. Ştia că
sfidarea manifestată faţă de tatăl ei îi va aduce condamnarea la moarte şi
totuşi persistase în acea atitudine.
Dacă Ciphus nu ar fi fost de faţă, probabil că i-ar fi adresat aceleaşi
cuvinte, dar pe un ton mai puţin muşcător. Deşi adevărat, gândul de a
rămâne singură cu un albinos mai multă vreme o speria. Ba chiar îi dădea o
stare de rău.
L-a urmărit cum, abătut, a dat ocol pupitrului. I se părea greu de crezut că
acest om îi sfidase cândva pe marele Martyn şi chiar pe Woref. Acum arăta
ca orice altceva, dar nicidecum ca un războinic. Braţele îi erau puternice şi
pieptul musculos, dar ochii îi erau verzi şi pielea…
Cum ar fi să atingă o piele atât de netedă?
A alungat acel gând şi s-a tras deoparte ca să-i facă loc. El ar fi putut lua
Cartea şi din cealaltă parte a pupitrului. Însă preferase să se apropie de ea.
Devenise prea sensibilă. Fără îndoială că o ura mai mult decât îl detesta
ea. Iar dacă nu, era un prost pentru că înţelegea greşit repulsia manifestată
de ea faţă de boală.
Thomas a întins mâna spre pagină şi a urmărit cuvintele din partea de
sus. Scrisul îi era necunoscut lui Chelise, însă el a citit cu voce tare de parcă
ar fi citit toată viaţa în acea limbă.

870
 ― „Kevin mergea încet pe trotuar, parcă atras de stejarul impunător de la
capătul străzii. Era convins că inima îi va plesni, iar faptul că mama lui nu va
mai trebui să muncească nu îl ajuta nicidecum să-şi lecuiască suferinţa.”
A ridicat mâna, dar ochii i-ar alunecat mai departe pe text.
― Ce înseamnă asta? a întrebat tânăra.
― Este o povestire despre un băiat pe nume Kevin.
― Nu avem istorii?
― Ba da. E istoria vieţii lui Kevin, scrisă sub forma unei povestiri.
― În formă de povestire? S-a mirat Ciphus. Noi nu scriem istoriile într-o
asemenea formă. Asta e o copilărie.
― Înseamnă că trebuie să gândeşti ca un copil ca să înţelegi. Băiatul
tocmai şi-a pierdut tatăl, iar asigurarea de viaţă încasată de mamă nu
reprezintă nimic pentru el.
Chelise nu înţelegea ce era aceea asigurare de viaţă, însă povestea îi
spunea ceva. Ceva despre simplitatea vieţii, probabil, despre emoţii, chiar
despre modul în care albinosul citise şi o impresionase.
― Cum sună în rest?
― În rest? a zis el, şi a început să răsfoiască paginile. Mi-ar lua ore întregi
ca să-ţi citesc restul.
― De unde ştim noi că nu ai inventat toată povestea asta? a întrebat
Ciphus.
― Va trebui să înveţi să le citeşti singur. Chiar şi tu, Chelise. Nu crezi că te-
aş putea învăţa?
― Cum?
― Devenind slujitorul tău. Te-aş ajuta să le citeşti. Pe toate. Cum şi-ar
putea umili Qurong mai cumplit duşmanul cel mai mare decât să mă ţină
legat de un pupitru, silindu-mă să traduc aceste Cărţi? Ar fi prea simplu doar
să mă ucidă.
― De ajuns! S-a răstit preotul. Ai spus ce ai avut de spus şi nu are niciun
rost. Te rog, dacă nu te superi, ţin foarte mult să pleci. Nu-l mai las să te
ademenească cu minciuni. Qurong nu va fi niciodată de acord.
Chelise şi-a controlat tremurul mâinilor şi a plecat capul.
― Atunci voi pleca.
Ciphus a vorbit apoi cu glas calm.
― Dar înainte te rog să-mi arăţi unde se află acum Cărţile cu file albe. Nu
sunt pe raftul pe care le-am văzut ultima oară.

871
 ― Sigur, a zis ea şi s-a îndreptat spre raftul unde se înşirau volumele; le
văzuse cu trei zile înainte.
― Pe aici. Nu înţeleg ce anume vrei cu aceste Cărţi care au…
Ajunsă la jumătatea încăperii, s-a oprit. Rafturile erau goale. De la podea
până la tavan, unde se aflau cândva sute de Cărţi, adunând praful, acum
rămăseseră doar rafturi goale.
― Nu… a făcut şi s-a uitat precipitată în jur. Nu mai sunt.
― Cum adică, nu mai sunt? Nu pot să dispară pur şi simplu.
― Atunci înseamnă că au fost mutate. Dar le-am văzut acum trei zile. Nu
cred că a mai intrat cineva aici de atunci încoace.
Thomas a rămas ca trăsnit.
― Câte erau?
― Sute. Poate chiar o mie.
― Şi au dispărut… pur şi simplu?
― Unde se puteau ascunde atâtea Cărţi? a întrebat Ciphus.
Amândoi reacţionau bizar. Ce era cu acele Cărţi cu pagini albe?
― Ce înseamnă asta? l-a întrebat preotul pe Thomas.
― Fără Cărţi, nu înseamnă nimic.
Ciphus s-a uitat ameninţător la el.
― Atunci vei muri peste trei zile.

14

― Nu-mi pasă nici dacă mai avem doar patru ore, doamnă Sumner. Dacă
am ajuns până aici, nu ne vom lăsa.
I se adresa telefonic, în sistem teleconferinţă.
― Am înţeles, domnule preşedinte.
Acesta îi îngăduise Karei să stea la Casa Albă, unde observase haosul de
cât de aproape îndrăznise, adică mai mult de pe coridoare şi din curte.
Vreme de câteva ore, până la sosirea avionului care îl aducea pe Thomas, nu
avea altceva mai bun de făcut.
Preşedintele o rugase să vină cu Monique mai devreme cu o oră, după
care au analizat a suta oară problema antivirusului. Timp de zece minute,
discutaseră la telefon cu Theresa Sumner. Nu existau veşti bune. Lucru de
aşteptat, de la apelul lui Thomas nicio ştire pe care o auzise în ultimele
douăzeci şi patru de ore nu fusese bună. Oamenii din domeniul apărării, al

872
informaţiilor, al securităţii interne şi aşa mai departe – cu toţii se suiau pe
pereţi.
Parcă pentru a înrăutăţi situaţia, se părea că liderul majorităţii din Senat,
Dwight Olsen, organizase o demonstraţie de protest în faţa Casei Albe.
Potrivit ultimelor informaţii, cincizeci de mii de oameni cu echipament de
camping juraseră să stea în faţa Casei Albe ca să vegheze în tăcere. Totul se
transformase într-o adunare spirituală de cel mai ciudat fel. O mare de
chipuri sumbre, capete rase şi robe, cărora li se adăugaseră alţii, care voiau
să aibă capetele rase şi robe.
Aprinseseră lumânări şi cântaseră încet toată noaptea ce trecuse.
Mulţimea ce crescuse mereu era flancată de câteva sute de reporteri care
reuşiseră să înfrângă pretenţiile de aşteptare mută ale demonstranţilor.
Daţi-ne o veste, domnule preşedinte. Spuneţi-ne adevărul.
În faţă şi în centru se afla marele maestru de ceremonii, prezentatorul
CNN care făcuse ştirea publică. Mike Orear. Acum, la mai puţin de zece zile
până la deznodământ, aproape jumătate dintre locuitorii americani îl
considerau un profet. Vocea lui calmă şi chipul hotărât ajunseseră modele
ale speranţei pentru toţi cei a căror religie era ştirea de presă, dar şi pentru
mulţi alţii care nu voiau să recunoască aşa ceva.
Reporterii dăduseră acelei demonstraţii numele de veghe, astfel încât
bărbaţii şi femeile de toate rasele şi religiile să se roage Dumnezeului lor şi
să facă apel la preşedintele Statelor Unite, dar cel care urmărea totul nu doar
o oră îşi dădea seama că era pur şi simplu o demonstraţie de protest. Se
anticipa că până la căderea nopţii mulţimea va ajunge să numere peste două
sute de mii de persoane. Iar a doua zi, la un milion. Se transforma în ceva ce
aducea cu un pelerinaj final, disperat. Spre sursa rezolvării tuturor
necazurilor şi speranţelor pe care le aveau oamenii.
Spre Casa Albă, unde preşedintele şi guvernul lui lucrau cu febrilitate,
străduindu-se să potolească toate situaţiile incendiare şi să răstoarne cerul
şi pământul, în încercarea disperată de a pune capăt dezastrului, aflând
soluţia salvatoare.
Cel puţin aşa vedea Kara lucrurile.
Se uita la oamenii istoviţi în mâinile cărora lumea fusese silită să-şi
investească încrederea. Ministrul apărării, Grant Myers, era încă afectat de
schimbul de lovituri nucleare dintre Israel şi Franţa. Convinseseră Israelul
să nu riposteze şi să accepte oferta Franţei privind un schimb în largul mării,
însă prim-ministrul israelian suferea atacurile propriului cabinet pentru o
873
astfel de decizie. Niciunul dintre ei nu-l cunoşteau pe Thomas, s-a gândit
Kara. Recomandarea de a accepta propunerile franceze fusese făcută în
urma informaţiilor furnizate de Thomas de Hunter.
Phil Grant, director al CIA, asculta atent, masându-şi pielea ridată de pe
frunte. Probabil că iar îl durea capul. După zece minute, se va ridica să mai ia
o aspirină. Kara nu reuşea să-l înţeleagă.
Şeful de personal se ocupa de majoritatea informărilor care soseau şi
plecau de la cabinetul preşedintelui, acestea creând întreruperi permanente,
pe care Blair le trata având gândurile în altă parte. Ceilalţi din jurul lui erau
consilieri.
Kara nu-şi putea imagina pe cineva mai potrivit decât Robert Blair pentru
a rezolva o criză de asemenea anvergură. Câţi oameni erau în stare să
jongleze cu atâtea probleme, să-şi păstreze în general calmul şi să rămână în
acelaşi timp umani? Nu mulţi. Nu-l credea pe vreun preşedinte în stare să se
lepede de apartenenţa politică, aceea care îl propulsase în funcţie, dar se
părea că Blair reuşise. Era cât se poate de sincer dăruit misiunii lui.
Blair s-a ridicat să discute cu Kara.
― Am nevoie de Monique şi de Thomas, cel puţin cât putem analiza
lucrurile mai amănunţit. Ea va fi cu totul la dispoziţia ta imediat ce termină
aici. Jacques de Raison soseşte de la Bangkok şi aduce câteva sute de mostre
promiţătoare, după cum ştii şi tu. Trebuie ca ele să ajungă în mâinile
potrivite. După câte constat, nu există vreo persoană mai pricepută decât
tine pentru a coordona această activitate. Ai ceva împotrivă?
― Nu, domnule preşedinte. Dar sunt epuizată, răspunse, iar vocea ei suna
de parcă ar fi vorbit dintr-un butoi. Şi, ca să fiu cât se poate de sinceră, nu vă
împărtăşesc optimismul. Am vorbit cu domnul de Raison despre mostre, dar
analizarea lor ar putea dura şi o lună…
― Nu mă interesează că vreţi un an ca să le analizaţi! Să se facă în cinci
zile!
Izbucnirea preşedintelui nu era caracteristică, dar nici nu venea ca o
surpriză. Nici măcar nu trebuia să mire.
Blair a închis ochii şi a respirat adânc, să se calmeze.
― Îmi pare rău. Dacă socoteşti că există cineva mai bine pregătit care să
se ocupe de problemă, să-mi spui chiar acum.
― Nu, domnule. Iertaţi-mă. Ar fi de folos să o avem pe Monique aici.
Preşedintele s-a uitat la Monique.
― Am înţeles.
874
 Monique fusese dusă până la Laboratoarele Genetrix din Baltimore cu o zi
în urmă şi adusă înapoi în acea dimineaţă ca să continue lucrul împreună cu
Theresa Sumner prin intermediul unei legături permanente de comunicare.
Aproape toate laboratoarele ce aveau o secţie de genetică sau de cercetare a
medicamentelor fuseseră conectate cu Laboratoarele Genetrix după ce
facilităţile Centrului de Prevenire a Epidemiilor şi ale Organizaţiei Mondiale
a Sănătăţii se dovediseră insuficient echipate. Un grup alcătuit din douăzeci
şi cinci de specialişti cu titluri de doctori în domenii înrudite verifica miile
de mostre care soseau şi le aproba pe acelea care se asemănau cu modelul
primar pe care Raison Pharmaceutical îl stabilise pentru a crea un antivirus.
Deşi antivirusul ei de rezervă se dovedise insuficient, Monique revenise
cu o informaţie extrem de importantă: manipulările de gene pe care le
concepuse când crease Vaccinul Raison constituiau cel puţin o parte din
antivirus. Cu câteva minute în urmă, îi explicase preşedintelui întregul
scenariu. Valborg Svensson nu ar fi lăsat-o în viaţă atâta vreme dacă n-ar fi
avut nevoie de informaţiile deţinute de ea – mai precis, manipulările
genetice care au contribuit la realizarea antivirusului de către el.
Blair şi-a mişcat gâtul înţepenit în timp ce se plimba agitat.
― Deci, din afirmaţiile tale de mai devreme trebuie înţeles că şi dacă
descoperim un antivirus în ultimele cinci zile, producerea lui în cantităţi
suficiente şi distribuirea lui ar constitui probleme?
― Monique? a întrebat-o şi Theresa.
― Depinde de natura antivirusului, dar cu siguranţă că vor muri oameni.
Chiar dacă am avea răspunsul astăzi, unii tot vor muri. Persoanele izolate, de
exemplu, care au plecat în zone nepopulate ca să-şi găsească pacea.
― Înţeleg. Dar să alcătuim un scenariu mai cuprinzător. După estimările
noastre cele mai optimiste, primele simptome catastrofale ale Germenului
Raison ar putea să se manifeste peste cinci zile, corect?
― Da, domnule.
― Dar e posibil să avem chiar zece zile. Iar instalarea deplină a bolii va
dura câteva zile – nu toată lumea s-a infectat din primele momente.
― O săptămână pentru instalarea totală – da, corect.
― Deci s-ar putea să treacă şi mai bine de două săptămâni până când unii
vor avea simptome.
― Probabil. Dar e posibil ca perioada de incubaţie să fie mai scurtă. S-ar
putea să depistăm simptomele în trei zile la Bangkok şi în alte oraşe de
pătrundere iniţială a virusului.
875
 ― Şi cât timp va trece până se vor înregistra primele decese?
― În cel mai fericit caz, în patruzeci şi opt de ore de la declanşarea
simptomelor. Dar este o prognoză…
Preşedintele a ridicat mâna.
― Sigur. Tot ce discutăm acum, a zis el, şi s-a întors cu faţa la Monique,
dacă ar fi să primim antivirusul de la Armand Fortier peste cinci zile,
presupunând că atunci apar primele simptome, l-am putea produce şi
distribui suficient de repede ca să salvăm mai toată populaţia?
― Depinde…
― Nu, Monique, nu vreau asemenea răspunsuri. Vreau o estimare cât mai
aproape de adevăr.
Femeia şi-a aşezat coatele pe masă, împletindu-şi degetele.
― Şase miliarde de seringi…
― Avem douăzeci şi opt de uzine în şapte ţări, care produc seringi în flux
continuu. Organizaţia Mondială a Sănătăţii va furniza seringile necesare, în
eventualitatea că tu reuşeşti antivirusul.
― Milioane de oameni din ţările Lumii a Treia nu vor avea acces imediat
la ele.
― Dar aceştia au fost şi ultimii infectaţi. Vom pune la dispoziţie toate
avioanele existente pentru a transporta antivirusul la o oră după ce iese de
pe linia de producţie. Am alcătuit un plan minuţios de distribuţie, prin care
se va livra antivirusul în seringă majorităţii populaţiei lumii în decurs de o
săptămână. Va fi o cursă contra-cronometru – sunt conştient –, dar vreau să
ştiu cine o va câştiga.
Monique a respirat adânc.
E posibil ca un antivirus cu acţiune rapidă să anihileze virusul dacă se
administrează în termen de patruzeci şi opt de ore de la apariţia primelor
simptome.
― Deci, dacă începem cu oraşele de lansare a virusului, precum New York
şi Bangkok, şi inundăm piaţa cu un antivirus peste cinci zile, ar exista
posibilitatea de a salva cât mai mulţi oameni.
― Presupunând că virusul mai aşteaptă cinci zile, da. Vor fi salvaţi cât mai
mulţi oameni.
― Nouăzeci la sută?
― Asta ar însemna majoritate, da.
― Doamnă Sumner?
― De acord cu estimarea, a spus ea prin telefon.
876
 Preşedintele s-a deplasat către capătul celălalt al camerei, mergând cu
mâinile prinse la spate. S-a uitat la ecranul unui televizor care difuza o
demonstraţie violentă ce se desfăşura la Jakarta, declanşată de ştirea că
epidemia din insula Java, despre care se afirmase că fusese ţinută sub
control, se răspândise pretutindeni.
― Ţinem lumea laolaltă cu fire de păianjen, a rostit preşedintele Blair.
Navele noastre urmează să predea mai tot arsenalul nostru nuclear peste
trei zile. Singura noastră speranţă de a primi antivirusul de la Noua Credinţă
este de a renunţa la arme şi de a ne lăsa pradă unui holocaust nuclear. Chiar
şi aşa, nu cred că Franţa intenţionează să trateze cinstit cu noi sau cu
israelienii. Vor da ceea ce au ruşilor, chinezilor, dar nu nouă.
S-a întors cu faţa spre ele.
― Nu ne permitem să tratăm cu Fortier. Singura noastră speranţă sunteţi
voi.
Kara şi-a dat seama că preşedintele era într-o situaţie extrem de dificilă,
dar nu mai putea preciza ce însemna situaţie extremă. Din câte ştia, ultima
speranţă urma să vină de la Thomas, nu de la Monique sau Theresa, ori de la
cineva din comunitatea ştiinţifică. Trebuia să existe o raţiune potrivit căreia
se petreceau toate acestea.
― Să reveniţi la sosirea lui Thomas, le-a spus preşedintele. Acum puteţi
pleca.
Au ieşit fără o vorbă. Ron Kreet tocmai îl anunţa pe Blair că avea o
discuţie cu premierul rus peste două minute.
― Nu sună deloc promiţător, i-a zis Kara lui Monique în timp ce mergeau
pe coridor.
― Nici n-a fost vreo clipă. Nu-mi imaginez cum se poate rezolva problema
de aici.
De aici?
― Thomas?
Monique a dat aprobator din cap.
― Nu spun că mi se pare normal, dar aşa e. Ai fost acolo, Kara. E real, da?
Cum să zic, mi s-a părut foarte real când am visat acel loc.
― La fel de real cum este acesta. De parcă Thomas ar reprezenta o
fereastră spre o altă dimensiune. El trăieşte în ambele realităţi, iar ochii
noştri se deschid prin sângele lui.
― Dar când am fost acolo, m-am simţit mai curând ca Rachelle. Pentru
mine, Monique era doar un vis.
877
 ― Acesta nu poate fi un vis, a spus Kara, privind în jur. Se poate?
Nu a primit răspuns. Nici nu era nevoie – amândouă ştiau că nu aveau
cum să-l găsească în acele momente.
― Te gândeşti la el?
― Tot timpul.
― Probabil că încă doarme, a zis Kara, uitându-se la ceas. Asta înseamnă
că este în mâinile Hoardei. Dacă nu visează acolo, greu de ghicit câte zile vor
trece până să se trezească.
― În realitatea aceea.
― Da.
― Şi există posibilitatea să nu viseze?
― S-ar putea ca oamenii Hoardei să ştie despre fructul de rambutan.
Monique a clipit mirată.
― Atunci trebuie să-l trezim imediat! Dacă se întâmplă ca ei să-l execute?
― Nu are importanţă dacă îl trezim. Timpul care se scurge acolo depinde
de visele lui de aici, nu de perioadele de veghe de aici. Crede-mă, am avut
nevoie de două săptămâni să înţeleg. O săptămână petrecută cu Hoarda se
derula în câteva minute de somn în avion.
Au intrat într-o cafenea.
― Va sosi destul de repede, a spus Kara. Să sperăm că ne aduce şi nişte
răspunsuri.

15

În sala de consiliu, Woref stătea în faţa bătrânului Qurong şi-l asculta cum
spumegă de mânie în legătură cu dispariţia Cărţilor de Istorii. Bibliotecarul
Christoph anunţase lipsa lor în acea dimineaţă. Scribii întorseseră locul pe
dos căutându-le, dar nici urmă de ele.
― Cum se poate ca o mie de volume să piară ca fumul în aer? răcnea
Qurong. Să mi le găsiţi. Nu mă interesează dacă va trebui să scotociţi fiecare
casă din oraş.
― Aşa vom face, înălţimea voastră. Dar am alte treburi de discutat acum.
― Ce alte treburi? Problemele tale sunt mai arzătoare decât ale mele?
Bătrânul bufon nu reuşea să analizeze o idee mai mult de câteva minute.
Obsesia lui în privinţa Cărţilor influenţa în rău probleme mult mai
importante; sigur înţelegea şi el.

878
 Prin mintea lui Woref a fulgerat imaginea lui Teeleh, de aceea a strâns din
dinţi. Hotărâse să înfrângă fiara. O va avea pe Chelise, bineînţeles. Şi o va
iubi doar aşa cum ştia el. Va deveni a lui, iar dacă se va opune avansurilor, va
folosi orice formă de convingere ce i se va părea potrivită. Dar Teeleh
vorbea de iubire ca şi cum aceasta ar fi fost o forţă zdrobitoare. Gândul îi
dădea o stare de rău de la stomac.
― Mâine e căsătoria noastră.
― Şi căsătoria ta este mai importantă decât Cărţile mele? Te aştepţi să
particip la nunta fiicei mele în starea asta?
― Nu, nici gând.
Înţelegând că bătrânul putea amâna nunta dintr-un motiv atât de ridicol
ca acela l-a făcut să se înfurie.
Destul de agitat, Qurong a făcut câţiva paşi, apoi şi-a dres glasul:
― Acest lucru are prioritate. Nu se va întâmpla nimic până nu găsim
Cărţile.
― Înălţimea voastră, cred că soţia ta nu va primi cu bucurie această
amânare.
― Soţia mea va face aşa cum spun. Tu eşti de vină, Woref. Patima ta
dezlănţuită compromite credinţa pe care o datorezi regelui tău. Eşti cu ochii
după fiica mea de ani de zile, iar când, în sfârşit, ţi-o dau de soţie, imediat ai
început să-mi pui la îndoială autoritatea! Ar trebui să anulez tot ce am
promis.
Generalul şi-a ţinut furia în frâu. Îţi voi lua fiica. Iar apoi o să-ţi iau şi
regatul.
În memorie a auzit cuvintele şoptite de Teeleh. O voi face a mea.
― Rege al meu, ţie îţi închin întreaga mea credinţă. Voi amâna căutarea
celorlalţi albinoşi şi mă voi ocupa personal de găsirea Cărţilor tale.
În loc să-şi exprime îngrijorarea cuvenită, produsă de sugestia de a opri
campania împotriva albinoşilor, Qurong a fost de acord.
― Bun. Să nu laşi nimic la voia întâmplării. Eşti liber.
Apoi şi-a ridicat pocalul şi s-a îndepărtat, lăsându-l pe Woref într-o
uşoară stare de şoc. S-a oprit brusc la uşă, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva.
― Vrei să te însori cu fiica mea? Atunci începe cu ea. Nimeni nu cunoaşte
biblioteca mai bine decât ea.
Întorcându-se, l-a măsurat atent şi a adăugat:
― Vei vedea dacă ai priceperea necesară de a îmblânzi o femeie. Acum e
în dormitor.
879
 Woref a tresărit de furie. Cum putea un tată să vorbească astfel despre
femeia care va fi a lui? O mireasă atât de scumpă, de curată, care în acele
momente se odihnea în dormitorul ei, în vreme ce tatăl ei o vorbea de rău.
Teeleh, da. Dar tatăl ei!
Şi-a lăsat palma pe masă ca să se calmeze. Ziua în care va înfige pumnalul
în pântecul bătrânului avea să vină mai curând decât s-ar bănui.
Eşti furios deoarece Qurong este slujitorul lui Teeleh, iar acum ştii că şi tu
ai acelaşi statut.
A strâns din dinţi şi a gemut. Da, era adevărat, şi se dispreţuia pentru
asta.
A traversat încăperea, a intrat în atrium şi a privit lung la treptele ce
duceau la etaj, până la al patrulea, unde, cufundată în linişte, se afla camera
lui Chelise. A aruncat o privire în jur, a constatat că era singur, şi s-a grăbit
spre scară.
A simţit cum creşte dorinţa în el. Fireşte, nu avea să se atingă de ea. Prin
asta, nu-i semăna defel marii căpetenii. Şi nici nu-i va face vreun rău. Nici
măcar Qurong nu-şi bătea soaţa. Nu se potrivea cu o persoană de viţă regală,
aşa spusese el odată. În orice caz, Woref nu-i putea face vreun rău miresei
lui.
Şi totuşi…
Ba nu. Voia doar să o vadă. Să îi admire chipul, ştiind că mâine avea să fie
a lui. Nu urcase niciodată până la acel etaj, cu atât mai puţin în camera ei.
Dar acum tatăl ei îi dăduse încuviinţare. Cărţile. Să nu uite să o întrebe de
Cărţi.
A urcat repede, temându-se că se putea întâmpla să apară mama ei,
cerându-i să plece de acolo. Ar fi fost o purtare normală pentru una ca
Patricia. Şi ea trebuia redusă la tăcere într-o bună zi. Poate că o va lua drept
a doua soţie. Aceea era o femeie pe care ar bate-o cu plăcere.
Dar nu pe fiica ei. Pe Chelise, nu.
A rămas dinaintea uşii şi a bătut discret.
― Intră.
A deschis. Ea stătea pe pat, având-o alături pe servitoarea personală.
Ochii amândurora au sclipit plini de mirare.
― Scuze, a spus el, făcând o plecăciune. Regret, dar Qurong a insistat să-ţi
vorbesc de îndată.
― Atunci, trebuia să trimiţi o servitoare să mă cheme.

880
 ― El a insistat să vin. E o chestiune de mare gravitate, a zis şi s-a uitat la
servitoare. Lasă-ne singuri.
Femeia s-a uitat la Chelise, apoi, văzând că aceasta nu protestează, a
plecat.
Woref a închis uşa şi s-a uitat fix la mireasa lui, care acum stătea aproape
de pat. Avea pielea albă şi frumoasă. Nu la fel de albă ca atunci când o
acoperea praful de morst, dar el o prefera astfel. Mirosul de piele netratată îl
stârnea într-un mod pe care doar un adevărat războinic l-ar fi înţeles. Ochii
ei erau albi, ca două luni gemene. Gura, rotundă, iar trupul, zvelt, în roba
lungă şi largă.
Niciodată nu văzuse o creatură atât de frumoasă ca ea.
― Ce s-a întâmplat? a vrut ea să ştie.
S-a apropiat încercând să nu pară prea pofticios.
― Qurong este îngrijorat de dispariţia unor Cărţi din bibliotecă. S-a gândit
că tu ne-ai putea ajuta să le descoperim.
― Ce cărţi?
― Cărţile de Istorii cu pagini albe.
― Au dispărut?
― Până la ultima.
― Cum e posibil? Erau foarte multe.
Woref a înaintat un pas. Acum putea să-i simtă mirosul răsuflării, aroma
dulce a iubirii.
― Te rog să nu te apropii mai mult.
Surprins de o asemenea cerere, el s-a oprit.
― Nu am avut intenţia să fiu nepoliticos.
― Nici nu am interpretat astfel gestul. Dar încă nu suntem căsătoriţi.
― Dar eşti a mea prin promisiunea făcută de tatăl tău. Vom fi soţi.
― Mâine.
Tonul vocii l-a făcut să se supere. Era ca şi cum ea ar fi insistat pentru
mâine, în loc de azi. Ca şi cum ar fi aşteptat să se bucure de o ultimă zi fără
el. Nu-l dorea la fel cum o dorea el?
Şi-a mutat greutatea de pe un picior pe celălalt.
― Da, sigur.
― Şi ce legătură am eu?
El s-a simţit tot mai iritat. A vorbit repezit, ca să-şi ascundă starea de jenă.
― Am impresia că tatăl tău crede că ştii foarte multe despre Cărţi. Ai
petrecut mai mult timp în bibliotecă decât el.
881
 ― Nu am idee ce s-a întâmplat cu ele. Nu înţeleg de ce te-a trimis să mă iei
la întrebări în legătură cu treaba asta. Bărbaţilor nu li se permite accesul la
acest etaj. Mama nu ar fi de acord cu aşa ceva.
― Nu cred că înţelegi ce însemnătate are această problemă pentru
căpetenia noastră supremă. Şi nu văd ce legătură există între venirea mea
aici şi purtarea ta. Mi-ai fost promisă mie, nu ei.
― Spune-i tatei că nu ştiu nimic despre Cărţi, iar mamei îi voi comunica că
dezaprobi regulile stabilite de ea.
― Regulile ei nu vor mai însemna nimic mâine. Vom trăi după regulile
mele. Ale noastre.
― Poate mi-ai câştigat mâna, Woref, a zis ea cu un zâmbet. Nu mă pot
opune. Dar va trebui să-mi câştigi şi inima. Ai putea începe învăţând că sunt
fiica mamei mele. Acum poţi pleca.
A avut impresia că nu a auzit bine. ÎI provoca. ÎI ispitea? Dorea să fie
supusă cu forţa?
― Situaţia e mai serioasă decât îţi dai seama, a spus şi s-a apropiat mai
mult, căutând să o pună la încercare. Qurong va amâna căsătoria noastră
până la găsirea Cărţilor.
Ea a zâmbit din nou. De data aceasta era un zâmbet ispititor, cu siguranţă.
A simţit că ameţeşte de dorinţă. A mai făcut un pas, îndeajuns ca să o atingă.
― Probabil că amânarea nunţii noastre este o măsură înţeleaptă. Asta ţi-
ar oferi timp suficient ca să înveţi ce înseamnă respectul faţă de dorinţele
unei femei.
Woref a simţit că vede negru dinaintea ochilor. Cum îndrăznea să
conspire alături de Qurong pentru a-l lipsi de ceea ce era al lui? Stătea
luându-l în râs cu zâmbetul acela, foarte calmă, deşi îl respingea.
A rotit palma fără să se gândească. A izbit-o pe obraz cu un pocnet
puternic. Chelise a scos un ţipăt scurt şi a căzut ca secerată pe pat.
― Niciodată! a răcnit el.
* *
*
Şocul de a fi lovită fusese mai mare decât durerea. Ştia că se jucase cu
emoţiile lui, dar nu mai mult decât o făcuse de o sută de ori înainte cu alţi
bărbaţi. De fapt, prezenţa lui în camera ei i se păruse incitantă. Fireşte, nu
trebuia să se lase ca o jucărie în mâinile lui – ce semnal ar fi transmis o
asemenea atitudine? Ar socoti-o doar o păpuşă, pe care o putea arunca de

882
colo-colo, după dorinţă, până se va plictisi cu totul de ea. Mama îi spusese
acelaşi lucru nu mai departe de seara trecută.
Îngrozită, s-a răsucit spre el. Woref tremura ca varga.
― Niciodată! a urlat el.
Era prea şocată pentru a gândi logic. O lovise!
Brusc, pe faţa lui a apărut curând o expresie care arăta că abia acum îşi
înţelesese gestul. A aruncat o privire peste umăr, către uşă, iar când s-a uitat
din nou la ea, în ochi i s-a citit spaima.
― Ce-am făcut? a zis, şi a întins mâinile spre ea. Draga mea…
― Nu te apropia! a strigat, lovindu-l peste mâinile întinse, după care a
traversat patul şi a coborât pe latura cealaltă. Să nu vii spre mine!
Cuprins de panică, el a ocolit patul în mare grabă.
― Nu. Nu am vrut să-ţi fac vreun rău.
― Înapoi!
S-a lăsat să cadă într-un genunchi.
― Te implor, iartă-mă!
― Nu te mai milogi! Ridică-te!
I-a dat ascultare.
― Cum de-ai îndrăznit să mă loveşti! Crezi că voi accepta să mă mărit cu
un taur? Glumeam!
Woref începea să-şi înţeleagă îngrozitoarea greşeală. S-a prins cu mâinile
de cap şi s-a dus spre capătul patului. Chelise a înţeles imediat ce putere
avea asupra lui. Încă o durea falca. Nu se puteau căsători decât după ce
stabileau clar o serie de lucruri între ei, dar în acele momente el îi oferise cel
mai mare dar. Îşi dăduse în vileag cea mai mare slăbiciune.
― Cum să mă mărit cu un bărbat ca tine?
― Fac orice, a spus el, răsucindu-se. Jur că-ţi voi oferi orice.
― Azi eşti dispus să-mi oferi orice, iar mâine, într-un acces de furie, îmi
vei lua viaţa? Arăt cumva ca o proastă?
― Nu, draga mea. Jur, jur să nu mai fac asta niciodată. Onoarea mea, în
calitate de cel mai mare general al regatului, se află în mâinile tale.
― Doar un cuvânt faţă de mama şi vei pierde totul.
― Şi voi petrece o eternitate suferind pentru spaima de o clipă de a te
pierde. Nu suport ideea de a amâna nunta noastră, nici măcar o zi.
S-a întors cu spatele la el şi a privit pe fereastră, uimită de satisfacţia pe
care o simţea văzându-l gudurându-se pe lângă ea. Lipsit de gradul militar,
era un bărbat ca oricare altul, mânat de patimi şi spaime. Poate că mai
883
josnice decât ale multor altora. Însă strâns legate de dorinţa lui faţă de o
anumită femeie.
Trebuia să se slujească de toate acestea spre propriul avantaj. În realitate,
avea mai multe lucruri în minte decât căsătoria ei de a doua zi. Gândurile
referitoare la Cărţile de Istorii îi populaseră visele şi o treziseră devreme.
Dorinţa ei de a înţelege misterele ascunse între paginile lor era mai mare
decât orice alta pe care o cunoscuse până atunci.
S-a întors cu faţa spre Woref, care îşi revenise după milogeală şi o privea
cu o expresie care aducea mai mult a dispreţ decât a căinţă.
― Spui că-mi vei oferi orice doresc?
― Orice îmi stă în putere. Am nevoie de iubirea ta. Fac orice.
― Atunci îi vei spune tatei că nunta va fi amânată până când sunt găsite
Cărţile – vom insista amândoi asupra acestui subiect.
Bărbatul s-a întunecat la faţă.
― Acesta va fi preţul pe care-l plăteşti pentru ieşirea ta necontrolată. Dacă
vrei să-mi câştigi iubirea, poţi începe prin a-mi demonstra că eşti un om care
poate primi pedepse, nu doar să le administreze.
― Cum doreşti, a încuviinţat el, cu capul plecat.
― Şi-ţi voi cere încă un dar.
― Da, bineînţeles. Orice.
― Vreau încă un servitor.
― Îţi ofer şi zece.
― Nu vreau orice servitor. Îl vreau pe albinos. Pe Thomas de Hunter.
Ar fi putut la fel de bine să-i arunce în faţă o găleată cu apă rece.
― Imposibil.
― De ce? O cerere neobişnuită, desigur. Dezagreabilă, bineînţeles. Dar am
aflat că acest om ştie să citească din Cărţile de Istorii. Vrei să-l execuţi pe
singurul om care-mi poate îndeplini un vis, acela de a-mi dezvălui conţinutul
Cărţilor? Moartea lui nu ar fi doar un afront ce mi s-ar aduce, dar ar fi prea
onorabilă în cazul lui. Mai bine să-l ţinem înlănţuit de un pupitru ca pe un
sclav. Oamenii te vor ovaţiona pentru o asemenea hotărâre.
Luase acea decizie chiar atunci, sub impulsul momentului, motivată de
dispreţ ca şi de ceea ce îi putea oferi Thomas. După părerea ei, el doar se
prefăcea a citi din Cărţi, iar asta ca să-şi prelungească viaţa.
― Qurong nu va îngădui ca un albinos să trăiască în castelul lui, a rostit el,
ceva mai puţin convins decât s-ar fi cuvenit.

884
 ― Nu va locui în castel. Va sta în grădina regală. În subsolul bibliotecii,
sub supravegherea mea. Dacă ştie să citească din Cărţi, tata se va declara de
acord.
Generalul nu agrea ideea, dar ea practic îi retezase orice avânt. Iar
propunerea avea o anumită logică.
― Ciphus nu va fi de acord.
― Ciphus nu e deloc prost. Va înţelege modul meu de gândire.
Dar ce e cu tine? Şi tu eşti prost?
Înainte ca el să poată lua drept punct de pornire al discuţiei insinuarea ei,
a continuat:
― Socoteşte asta drept un cadou făcut înainte de nuntă. Vreau ca Thomas
de Hunter să fie ţinut în lanţuri, o prezenţă mult mai plăcută mie decât capul
lui prezentat pe tavă.
Woref a rămas cu privirea aţintită asupra ei.
― Ai spus „orice“. Te sperie cumva acest Thomas de Hunter?
Pe faţa lui a apărut o expresie de dispreţ suprem. Chelise mersese prea
departe. S-a răsucit pe călcâie şi a ieşit din încăpere.

16

Temniţa părea cea mai curată parte a întregului oraş. Discutaseră pe

îndelete şi ajunseseră la concluzia că, din pricina mirosului emanat de
fiecare scabios, acea bortă din adâncul pământului era unul dintre cele mai
plăcute locuri în care s-ar fi putut afla. Preferau mirosul sănătos de pământ
şi piatră celui de la suprafaţă. De fapt, un tărâm de-a dreptul ceresc, a zis
Cain.
― Ştiam eu, a aprobat Suzan, păşind încet de-a lungul zidului.
― Problema este dacă ne vor executa, a intervenit William.
Thomas s-a uitat la camarazii lui, simţind un gol în stomac la gândul că
soarta lor încă nu se hotărâse.
― Voi face tot ce-mi stă în putere să scăpăm de aici.
― Şi ce putere ar reuşi asta? a făcut William.
În urmă cu cinci minute, un paznic al templului le spusese rânjind:
― S-ar părea că moartea e prea onorabilă pentru voi. Atotputernicul
războinic a ajuns acum un sclav, adevărat? Mai bine să lingi piciorul
cuceritorului decât să pieri de sabie, adăugase chicotind. Vor veni să te ia
peste zece minute. Ia-ţi adio de la prieteni.
885
 ― Unde mă duc?
― Unde va voi Qurong. Astăzi, la bibliotecă. Se pare că au nevoie de un
traducător.
― Şi noi? a întrebat William.
― Voi sunteţi cadoul de nuntă, le zâmbise el şi se întorsese, gata să plece.
Din păcate, nunta s-a amânat, a mormăit şi i-a lăsat singuri.
Iar acum aşteptau.
― Aceeaşi putere pe care a folosit-o să-i câştige încrederea, i-a răspuns
Suzan lui William.
― Nu fi atât de sigură. Chelise e ca un şarpe înşelător, iar noi suntem doar
nişte salamandre în ochii ei, a replicat el şi a scuipat într-o parte. Prefer să
mor decât să slujesc la masa lui Qurong.
― Nu cred că e vorba de masa lui. Ci de a fiicei lui. Stratagema lui Thomas
a dat roade. Cărţile de Istorii ne-ar putea salva.
― Ba cred că e mai rău să slujeşti la masa fiicei lui! Nimic nu-mi stârneşte
mai multă repulsie decât o scabioasă.
― Trebuie să mă declar de acord cu William, a spus Cain. Mai degrabă
slujesc la masa lui Qurong decât la a nevestei sau a fiicei lui. Mai bine să
înfrunt sabia unui războinic decât limba mincinoasă a unor asemenea femei.
― Vrei să spui limba puturoasă, nu? Le simţi încă de departe…
― Încetaţi! Le-a cerut Thomas. Mă scârbiţi. Nu e vina lor că duhnesc aşa.
― Dacă ar alege înecul, nu ar mirosi aşa, cum poţi spune că nu e vina lor?
― Bine, e vina lor. Dar altceva nu ştiu. Aceştia sunt oamenii pe care Justin
îi atrage la el.
― Noi suntem mireasa lui, a susţinut William. Nu târfele astea.
Thomas a rămas neplăcut surprins la auzul acelui cuvânt. Cândva fusese
unul obişnuit pentru el, dar de la înec încoace nu-l mai folosise.
― Ţi-am fi foarte recunoscători dacă ai reuşi s-o convingi pe târfa asta – şi
Suzan s-a uitat scurt la William când a pronunţat – să ne cruţe vieţile. Ai
vreun plan?
Thomas s-a dus până într-un colţ al celulei şi s-a întors cu faţa la ei.
― Cred că aşa s-ar putea numi. Dacă pot evita sucul de rambutan, voi visa.
Iar dacă visez, mă voi trezi în istorii şi-i voi spune surorii mele să ne salveze.
― Sora ta, Kara, care a fost şi Mikil la adunarea consiliului, a zis William,
ridicând din sprâncene. Ne încredinţezi viaţa unui personaj din visele tale?
― Nu, în mâinile lui Mikil. Dacă nu cumva ai tu un plan mai bun.
L-au privit tăcuţi. Asta era situaţia, alte planuri nu existau.
886
 ― Bine, Thomas de Hunter, eu, unul, mă încred în tine, a rostit Cain în cele
din urmă, apoi s-a apropiat de el şi l-a prins de antebraţe, formând un cerc
între ei doi, salutul lor obişnuit. Mi se pare lipsit de logică, dar ne-ai dus
mereu pe drumul cel bun. Tăria lui Elyon.
― Tăria lui Elyon.
Thomas a repetat salutul cu fiecare.
― Ai grijă, prietene, a spus William. Nu permite bolii să îţi sucească
minţile. Dacă aş fi Teeleh, aş considera victoria cea mai mare să îl
ademenesc pe Thomas de Hunter pe calea lui Tanis.
Thomas l-a prins de braţe. Încă nu văzuseră pe cineva din Cerc
îmbolnăvindu-se din nou după ce se înecase – nici nu erau convinşi că aşa
ceva se putea. Însă unele dintre cuvintele cuprinse în Istoriile consemnate
de Iubitul Său sugerau că exista posibilitatea. Dacă rămâneţi în mine, eu voi
rămâne în voi, scria în Carte. Încă nu ştiau precis ce însemna asta, dar
credeau că şi opusul era adevărat. Avertismentul lui William părea util.
― Tăria lui Elyon.
― Tăria lui Elyon.
* *
*
― Unde e acum? a întrebat Woref.
― Zace încuiat în beci, a răspuns Ciphus. Aşa cum ne-am înţeles.
Qurong stătea în capul scării ce ducea la baia regală. O construiseră la
baza Templului, ferită de ochii curioşi ai oamenilor de rând. Doar familia
regală, generalii şi soţiile lor, precum şi preoţii aveau dreptul să se îmbăieze
în casa de piatră.
― Şi Chelise?
― Doar a fost recomandarea ta, a spus Qurong, întorcându-se către
general. Acum te frămânţi ca o muiere?
Woref a plecat capul.
― Ţin doar să protejez ce-mi aparţine.
― Fiica mea îţi aparţine? Nu ţin minte să fi făcut nunta. Eu îmi amintesc
doar că nu va exista nicio nuntă până la găsirea Cărţilor.
― Desigur. Dar acest om nu este ca oricare altul. Nu am încredere în el.
― Nici eu. De aceea îl şi vreau mort. Deşi, trebuie să recunosc, ideea asta a
ta m-a prins, a zis, apoi a surâs strâmb.
Qurong şi-a desfăcut roba şi a lăsat-o să cadă la pământ. Aburul ridicat
din pietrele fierbinţi pe care slujitorii le puseseră în micul iaz se ridica spre
887
tavan. Detesta îmbăiatul, nu numai din cauza durerii înţepătoare, ci şi
fiindcă îi aducea aminte de pedeapsa capitală. Înecul. Marea Romanţă era o
modalitate sclipitoare de a-i ţine pe oameni la locul lor, însă trebuia să existe
o excepţie pentru capetele încoronate.
― Mă interesează doar siguranţa fiicei tale, stăpâne.
― Are cine să o păzească. Iar albinosul e ţinut sub cheie. Dacă nu te-aş
cunoaşte bine, aş spune că eşti gelos, Woref.
― Te rog să nu mă insulţi, stăpâne.
Qurong a coborât treptele, ajungând pe platforma de îmbăiere. Şi-a
înmuiat un picior în apă, apoi şi l-a retras. Acea practică detestabilă avea să
însemne moartea lui.
― Dar tu, Ciphus. Tu ce părere ai?
― Repet ce am spus mai devreme. Ai nevoie de o mână mai puternică să-l
ţii pe acest prizonier în lesă decât să-l ucizi.
― Atunci, eşti de acord că e nevoie de o mână mai fermă.
Marele preot şi-a dres glasul.
― Albinoşii nu cred în sabie, dacă la asta te referi. Thomas de Hunter nu i-
ar face vreun rău fiicei tale. Dar ar putea încerca să evadeze.
― Există cale de scăpare din bibliotecă?
― Trebuie să-l întrebi pe Woref.
― Ia spune, generale.
― Întotdeauna există o cale de evadare.
― Fără folosirea violenţei?
Omul a şovăit.
― Te ascult.
― Nu ştiu, deocamdată nu m-am gândit.
― Atunci de ce te îngrijorezi? Încă nu ai găsit Cărţile. Eu m-aş preocupa
doar de asta.
― În acest caz, cer onoarea ca imediat după ce mă însor cu fiica ta să îmi
îngădui să-l ucid chiar eu pe Thomas de Hunter.
― Cred că asta ne era înţelegerea.
Woref a aruncat o privire spre Ciphus, care a rostit:
― De fapt, cred că Thomas va sluji la nesfârşit, atâta vreme cât se
dovedeşte util la traducerea Cărţilor de Istorii. Este o sarcină de mare folos
pentru Marea Romanţă.

888
 ― Nu mă interesează o traducere făcută de un duşman. Nu ar fi demnă de
încredere. Dacă o poate învăţa pe Chelise să citească, îl voi lăsa să-şi încheie
sarcina, apoi îl ucid. Altfel, va muri mai repede.
― Chelise crede că… a continuat preotul, încruntat.
― Nu mă interesează ce crede fiica mea! Eu iau hotărârea. Woref are
dreptate. Nu trebuie să avem încredere în acest albinos. Nu e treaba mea,
indiferent ce înţelegere au încheiat când el a lovit-o.
Da, ştiu mai multe decât îţi închipui, Woref.
― Thomas de Hunter va rămâne sclavul meu până când nu-mi va mai fi de
folos. Atunci îl voi ucide cu mâna mea. Acum, dacă nu vă supăraţi, vă rog să
plecaţi, pentru că-mi revine îngrozitoarea îndatorire de a mă îmbăia în
groapa asta puturoasă.
Cei doi s-au înclinat şi au făcut un pas înapoi, pregătindu-se de plecare.
― Ciphus.
― Da, stăpâne.
― Aş dori să organizezi o expunere publică a sclavului meu. O paradă sau
ceremonie, la care oamenii să-l vadă cum stă sub puterea mea.
― Excelentă idee, a spus Woref.
― De cât timp ai nevoie? a întrebat Qurong.
― Probabil că de două zile, a răspuns rar preotul.
― Nu poţi mâine?
― Da, mâine, dacă vrei să grăbeşti lucrurile.
― Atunci, ai două zile, a zis căpetenia întorcându-se către bazin.

17

Thomas şi-a petrecut prima noapte singur în celula rece şi întunecoasă de

sub bibliotecă, rugându-se lui Elyon să i se înfăţişeze. Un semn, un mesager
al speranţei, o bucată de fruct care să îi deschidă ochii. Un vis.
Dar nu visase. Nici pe Kara, nici altceva.
Nu mai văzuse pe nimeni de când fusese azvârlit în subsolul bibliotecii şi
încuiat în celula fără fereastră. Sigur că dacă ar fi fost atât de dornică să
descifreze misterele cuprinse între paginile Cărţilor, Chelise ar fi venit chiar
în acea seară, cerându-i să citească din ele.
Poate cititul era o abstracţie oarecare pentru ea. Ori poate Qurong era
acela care voia să-l audă citind. Sau Ciphus aranjase totul, dorind să
cunoască puterea promisă.
889
 Se aflau în oraşul Hoardei de trei zile. Reuşise Mikil să organizeze o
acţiune de salvare? Nu, dacă respectase înţelegerea. Nu, atâta vreme cât
Garda Pădurii ar fi atacat cu săbiile scoase, ucigând câteva sute de scabioşi şi
i-ar fi eliberat ori ar fi pierit în acea încercare. Dar fără folosirea armelor,
misiunea era mult prea primejdioasă. Ştiau cu toţii.
Şi-a rezemat capul de zidul de piatră şi a ridicat mâna, aducând-o în
dreptul feţei. Dacă se slujea de imaginaţie, reuşea să o vadă. Sigur? La fel ca
visele, exista acolo, dar imposibil de perceput de vederea normală. Ca liliecii
Shataiki care trăiau în copaci. Fără a fi luminaţi, rămâneau invizibili. Asta nu
însemna că nu se aflau acolo.
Uşa s-a deschis încet. Thomas s-a ridicat în picioare.
Două gărzi ale templului, îmbrăcate în robe negre cu glugă, stăteau în uşă,
cu săbiile late la vedere.
― Ieşi. Păşeşte cu grijă.
A înaintat în lumina difuză din subsol. L-au dus pe scări şi apoi pe un
coridor care mergea paralel cu biblioteca principală, unde lucrau scribii.
Printr-un şir de ferestre, a văzut grădina regală. În afara păsărilor care
ciripeau afară, singurul sunet era cel scos de tălpile lor pe podeaua de lemn.
Slujindu-se de o cheie mare, una dintre gărzi a descuiat uşa.
― Aşteaptă înăuntru.
A intrat în depozitul spaţios unde se păstrau Cărţile de Istorii. Uşa s-a
închis. Apoi a fost încuiată.
Flăcările a patru torţe lungi îşi adăugau lumina la cea furişată înăuntru
prin două luminatoare. Îl lăsaseră singur cu Cărţile. Nu ştia cât timp avea la
dispoziţie, dar era o şansă. Ar fi fost grozav să găsească o Carte care
consemna cele petrecute în vremea Marii înşelătorii. Ori una care să
vorbească despre Germenul Raison.
S-a grăbit spre cel mai apropiat raft şi a scos o Carte. Istoriile consemnate
de Iezechiel.
Prorocul Iezechiel?
Cu inima bătându-i nebuneşte, a deschis-o. Dacă nu se înşela, era chiar
vorba despre prorocul Iezechiel. Propoziţiile sunau ca extrase din Biblie, cel
puţin după cum şi le amintea el din vise.
A pus Cartea la loc şi a scos alta. Aceasta vorbea de cineva pe nume
Artimus – nume ce nu-i sugera nimic. Iar dacă nu se înşela, nu avea nicio
legătură cu Cartea lui Iezechiel, aflată alături. Nu stăteau în ordine.

890
 Şi erau mii! A dat fuga după scară, a dus-o spre capătul îndepărtat al
încăperii şi a urcat spre raftul cel mai de sus. Exista o singură modalitate de
a descoperi ce dorea – să caute metodic, de sus până jos, Carte cu Carte. Şi
trebuia să se ghideze doar după titluri, fiind prea multe ca să le verifice una
câte una.
A tras-o pe cea mai îndepărtată din dreapta. Cirus. Nu.
Următoarea.
Alexandru. Nici asta.
Următoarea. Nu.
A grăbit ritmul căutării, trăgându-le, examinând copertele, îndesându-le
la loc atunci când numele nu-i sugera nimic. Fiecare Carte împinsă scotea un
sunet surd, cu un uşor ecou. Nu. Nu. Nu.
― Eşti cam disperat, nu crezi?
Aflat încă pe scară, Thomas s-a răsucit. A scăpat dintre degete o Carte
care, plutind prin aer fâlfâind din pagini, a căzut la podea. A aterizat lângă
piciorul lui Chelise, scoţând un zgomot puternic.
Tânăra nu s-a mişcat. Cu ochi rotunzi, l-a examinat ca şi cum nu ar fi putut
hotărî dacă ceea ce vedea reprezenta ceva amuzant sau ceva care o făcea să
piardă timpul. Pe buze i-a apărut un zâmbet discret.
― Nu am vrut să-l întrerup pe marele războinic.
Thomas a început să coboare.
― Îmi pare rău. Căutam o Carte anume.
― Serios? Care?
― Nu ştiu. Una despre care speram că va suna cumva cunoscut.
― N-am auzit de o Carte care să sune.
A coborât de pe scară şi a rămas faţă în faţă cu ea.
― Asta e o expresie pe care o folosim în istorii.
― Te referi la Cărţile de Istorii? Ai spus în istorii.
― Da.
Ea a ridicat-o pe cea căzută.
― Şi ai găsit-o?
― Ce anume?
― Cartea.
― Nu, a răspuns el trecând în revistă rafturile. Nu cred că aş putea.
― Ei, regret, dar nu te pot ajuta. Abia dacă deosebesc una de alta.
Aşadar, apăruse stăpâna lui. S-a simţit uşurat că era ea şi nu Ciphus ori
Qurong. Femeia asta subţirică avea o limbă ascuţită – măcar atâta lucru îi
891
dovedise. Dar o şi interesau sincer Cărţile, pentru ceea ce putea învăţa din
ele, nu fiindcă i-ar fi oferit putere. Motivele ce o animau păreau curate. Cel
puţin mai curate decât ale altora. Într-un fel, îi aducea aminte de Rachelle.
Purta o rochie verde cu glugă. De mătase. Înainte de a cuceri pădurile,
oamenii Hoardei se mulţumiseră cu ţesăturile grosolane, făcute din fibre
extrase din tulpinile grâuşorului de deşert.
― Îţi place?
― Poftim?
― Rochia mea. Te uitai la ea.
― E frumoasă.
S-a plimbat încet în jurul lui.
― Şi eu?
Vreme de o clipă, Thomas a crezut că-i stă inima în loc. Nu îndrăznea să-i
spună ceea ce gândea cu adevărat, că respiraţia îi mirosea urât, că avea o
piele cu aspect bolnăvicios şi ochii morţi. Pentru a-şi pune planul în aplicare,
trebuia să câştige graţiile acestei femei. Trebuia să viseze. Era singura cale
de salvare pe care o vedea.
― Eu sunt un albinos. Ce importanţă are părerea mea?
― Adevărat. Dar chiar şi un albinos are inimă. Eşti trup şi suflet faţă de
acele credinţe ciudate şi acel cult al tău, dar cu siguranţă că marele războinic
al cărui nume stârnea groază în toţi oamenii Hoardei poate încă reacţiona
faţă de o femeie.
Dacă nu ar fi ştiut cum stăteau lucrurile, ar fi zis că depistase în glasul ei o
încercare de seducţie.
Cum ar vedea-o Elyon?
A răspuns cât de convingător a fost în stare.
― Eşti frumoasă.
― Chiar aşa? Gândeam că mă consideri respingătoare. Un peşte socoteşte
că păsările sunt frumoase? Cred că minţi.
― Frumuseţea rămâne frumuseţe, fie că e vorba de peşti ori de păsări.
S-a oprit din mers la aproape trei metri de el.
― Nu întreb dacă sunt frumoasă. Te întreb dacă mă găseşti frumoasă.
Thomas nu mai îndura să joace acel joc al înşelătoriei.
― Atunci, ca să fiu cât se poate de sincer, văd frumuseţe în tine, dar şi
unele lucruri care nu sunt chiar aşa.
― Cum ar fi?
― Cum ar fi pielea. Sau ochii. Şi mirosul.
892
 S-a uitat la el preţ de câteva momente, fără să-şi trădeze sentimentele. O
jignise. A simţit o împunsătură de milă în suflet.
― Îmi pare rău. Doream doar să…
― Întrebam pentru că voiam să fiu sigură că nu găseşti nimic atrăgător la
mine. Dacă ai fi găsit, aş fi păstrat distanţa, a vorbit, apoi s-a răsucit şi s-a
îndreptat spre pupitru. Fireşte, tu trebuie să păstrezi distanţa faţă de mine.
Te socotesc la fel de respingător precum îţi par eu ţie.
― N-am zis că eşti respingătoare. Totul e din cauza bolii.
Nu era un început fericit.
― Câtă vreme vom sta împreună aici?
― Depinde cât te voi putea suporta.
― Atunci îţi cer iertare. Nu am vrut să te jignesc.
― Crezi că un albinos mă poate jigni atât de uşor?
― N-ai înţeles. Sunt convins că în absenţa bolii ai fi o femeie răpitoare.
Frumuseţea întruchipată. Dacă te-aş putea vedea aşa cum te vede Elyon…
S-a întors spre el.
― Mă îmbăiez în lacul lui Elyon aproape în fiecare zi. El nu are nimic de a
face cu asta. Cred că ar fi mai bine dacă am schimba subiectul. Te afli aici ca
să mă înveţi cum să citesc din aceste Cărţi. Eşti sclavul meu, nu uita.
― Sunt umilul tău servitor, a spus el, plecând capul.
Chelise a păşit cu graţie către raft, apoi şi-a plimbat degetele de-a lungul
cotoarelor câtorva Cărţi. A scos una, s-a uitat la ea, după care a pus-o la loc şi
a mers mai departe. Ce importanţă avea alegerea dacă nu ştia să citească?
― Când eram mică, îmi petreceam ore în şir uitându-mă prin aceste Cărţi,
a vorbit ea încet. Speram mereu că voi găsi până la urmă una din care să pot
citi. Măcar câteva cuvinte. Când am mai crescut, un bărbat mi-a zis că unele
sunt scrise în engleză. Dacă le-aş găsi pe acelea, aş fi fericită.
― Un bărbat pe nume Roland?
Chelise s-a întors.
― De unde ştii?
― L-am cunoscut. Te-a întâlnit în deşert, iar tu i-ai dat un cal. I-ai salvat
viaţa, aşa mi-a zis.
― Roland, asasinul. Acum e şi el albinos?
― Da. Da, este.
A urmat-o de-a lungul rafturilor, trecându-şi degetele peste Cărţi.
― Şi ar mai fi ceva. Toate sunt scrise în engleză.

893
 ― Înseamnă că ştii mai puţin decât îţi închipui, a spus ea râzând. Câte
dintre aceste cărţi ai citit de fapt?
― Cred că a sosit vremea primei lecţii. Alege una.
S-a uitat la el, apoi la Cărţi.
― Oricare. Nu are importanţă.
A extras o carte masivă, cu coperte negre şi a mângâiat coperta cu palma.
― Pot s-o văd? a întrebat el, întinzând mâna.
S-a apropiat de el şi i-a întins-o. Thomas ar fi putut merge spre pupitru;
ar fi fost firesc să citească o Carte atât de mare aşezând-o pe pupitru. Însă
acum avea motive să procedeze altfel.
A deschis-o cu ambele mâini, trecându-şi apoi privirea peste o pagină. Era
o Carte despre o istorie petrecută undeva în Africa. Ea a dat să revină la
pupitru.
― Hai să-ţi arăt ceva, a spus Thomas.
Ea s-a uitat la Carte.
― Vino aici. Să-ţi arăt.
A lăsat jumătate din carte să atârne, apoi şi-a plimbat degetul de-a lungul
cuvintelor de pe jumătatea din mâna lui. Ea s-a apropiat de el, ajungând la
câţiva centimetri.
― Vezi cuvântul ăsta?
― Da.
A prins mai bine între degete jumătatea de Carte din partea lui.
― Mă ajuţi puţin?
Tânăra a întins mâna şi a înălţat jumătatea care atârna. Acum stăteau
alături, fiecare ţinând de câte o copertă a cărţii. Umărul ei îl atingea uşor pe
al lui. O adiere puternică a parfumului ei – miros de trandafiri – i-a umplut
nările. Nu reuşea să-i acopere complet mirosul pielii, însă parfumul era
surprinzător de suportabil.
― Pune degetul pe cuvânt, aşa cum fac eu.
Ea a ezitat.
― Te rog. Asta este modul de citire al Cărţilor.
Chelise a pus degetul sub primul cuvânt de pe jumătatea ei.
Brusc, lumina din încăpere a scăzut. Thomas a ridicat ochii şi a văzut că
un nor acoperise soarele. Şi-a coborât ochii. Lumina tremurătoare a torţelor
cădea asupra paginii. Femeia ţinea degetul pe pagină, aşteptându-l.

894
 În acea lumină, mâna ei avea o culoare apropiată de cea firească. Zona
bolnavă era în mare parte acoperită de morst, iar ceea ce a văzut în licărirea
torţelor l-a prins complet nepregătit.
Mâna unei femei. Delicată şi blândă, odihnindu-se uşor pe pagină, cu un
deget întins, aşa cum îi sugerase. Unghiile ei erau colorate în roşu, tăiate
îngrijit.
Imaginea l-a făcut să încremenească. Timpul împietrise. A simţit brusc o
cumplită empatie. Aşa o vedea Justin, neatinsă de boală.
Ea şi-a retras mâna.
― Ce faci?
― Nimic. Eu…
S-a uitat în ochii ei. Niciodată nu se aflase atât de aproape de cineva din
Hoardă. Faţa ei se găsea la mai puţin de o palmă. Iar Chelise era chiar
frumoasă. Ochii păreau migdalaţi, iar obrajii căpătaseră o culoare roz, foarte
plăcută. Un joc înşelător creat de lumină, dar vreme de o clipă boala
dispăruse din ochii lui.
― Tocmai voiam să observ ce elevă bună vei deveni.
― Cum asta?
― Mă refeream la instrumentele meseriei. Degete agile. Ochi limpezi.
Acum, dacă reuşim să acţionăm asupra minţii tale, vei putea citi din această
Carte.
Norii au trecut, iar lumina din încăpere a sporit. Thomas şi-a îndreptat
din nou ochii spre pagină.
― Vezi cuvântul ăsta?
― Da.
― Să ştii că… a început el, după care şi-a aruncat ochii spre pupitru. Cred
că ar fi mai bine să trecem acolo.
L-a urmat la pupitru, unde a reluat lecţia, de astă dată aplecându-se spre
ea.
― Cuvântul acesta este „un“. Îl vezi?
― Nu. Mie nu mi se pare că înseamnă „un“.
― Dar ce-ţi sugerează?
― Nişte linii încârligate.
― Dar pentru mine este „un“. Te asigur că literele sunt u şi n. Mi-e cât se
poate de limpede.
― Imposibil, a zis ea, şi s-a uitat la el cu ochi mari. Spui că liniile astea
sinuoase reprezintă litere şi cuvinte? Atunci de ce nu le văd eu?
895
 Thomas s-a îndreptat de spate. Îi era clar că boala o priva de capacitatea
de a înţelege adevărurile simple, iar Cărţile de Istorii conţineau doar
adevărul. Atâta vreme cât avea ochii cenuşii, mintea ei era înşelată. Dar dacă
îi spunea asta acum fără înconjur, se putea ca ea să nu mai vrea să-l vadă în
veci.
― Nu am convingerea că eşti pregătită pentru lămurire. Trebuie să
începem de aici, cu înţelegere şi încredere.
― Înseamnă că e vorba de vrăjitorie? Citeşti folosind magia?
― Nu. Dar e o putere ce ne depăşeşte pe amândoi.
Thomas s-a ridicat şi a dat ocol pupitrului.
― Cred că azi ar fi nimerit să începem cu o lectură. Îţi vei obişnui mintea
cu aceste cuvinte, astfel încât atunci când sunt gata să ţi le dezvălui, o să fii
familiarizată cu felul în care se citesc.
― Îmi vei citi?
― Dacă vrei.
― Da, a spus ea şi s-a ridicat emoţionată. Dacă mi le citeşti tu, de ce
trebuie să le mai citesc şi eu?
― Pentru că nu voi sta alături de tine mereu. Însă mâine vom începe
lecţiile cu seriozitate. Acum, te-aş ruga să mă ajuţi să descopăr Cartea pe
care o căutam.
― Nu, te rog, citeşte din asta, a insistat ea şi a ridicat Cartea din care
tocmai citiseră.
― Mă gândeam la alta.
― La care?
― Nu ştiu unde se află.
― Atunci, din asta. Te rog.
Îmbufnat, Thomas a ridicat Cartea şi s-a aşezat la pupitru.
* *
*
În timp ce el citea stând la pupitru, ea s-a plimbat. Era un cititor excelent.
Avea un glas plin şi calm, însă puternic atunci când povestea o impunea.
Chelise s-a uitat la rafturile impunătoare şi s-a pierdut pe sine în povestea
pe care o citea el. Apoi în următoarea şi aşa mai departe.
― Să mă opresc?
― Nu. Te rog. Mai poţi citi?
― Da.
Şi a continuat.
896
 Curând, glasul lui a sunat aproape fermecat. S-a gândit că Thomas era
felul de om în care se putea încrede. Un om bun, dar din păcate albinos.
De câte ori nu dorise să citească ceea ce auzea chiar în acele momente?
Avea o zi deosebită. S-a rezemat din nou de raft, apoi şi-a ridicat capul.
Soarele stătea exact deasupra. Miezul zilei. Dacă acele cuvinte ar fi fost
trepte, cu siguranţă că ar fi putut urca pe ele până la cer.
A râs tăcut şi s-a aşezat pe podea. Lectura s-a oprit pentru câteva
momente, apoi a reînceput. Citeşte, servitorule. Citeşte.
Iar el a citit.
Cum de reuşeau cuvinte atât de simple să cântărească atât de greu? De
parcă şi-ar fi exercitat magia chiar în acel moment. Pătrunzându-i în minte şi
trimiţând-o într-o călătorie pe care puţini oameni o făcuseră vreodată. Spre
tărâmuri îndepărtate, încărcate de mister. Spre lacuri şi nori, înotând,
plonjând sau zburând.
S-a întins pe un pervaz lat de fereastră şi s-a rostogolit pe o parte,
pierdută în alte lumi. Se părea că nu conta ce citea Thomas, toate aveau o
putere neasemuită.
Cea de acum povestea despre o trădare. Lacrimi îi curgeau din ochi, iar
inima îi bătea poticnit, însă era convinsă că totul se va termina cu bine,
deoarece ştia că, în cele din urmă, puterea conţinută de aceste Cărţi nu o va
părăsi ori înşela.
Cu toate acestea, i se dezvăluia ceva îngrozitor. Un prinţ îşi pierduse
singura lui iubire şi căuta prin regat ca să o descopere, doar că ea fusese
silită să se mărite cu un bărbat crud.
S-a întors cu faţa la tavan şi a început să suspine. Cititorul s-a poticnit, iar
când a reînceput, Chelise şi-a dat seama că şi el plângea. Noul ei servitor
plângea în timp ce citea.
Ori auzea toate astea doar în minte?
Povestea s-a schimbat. Cu ajutorul prinţului, mireasa a găsit o cale de
scăpare de fiara plină de cruzime.
Chelise a început să râdă. Şi-a ridicat picioarele în sus, dându-şi braţele în
lături, şi a râs spre tavan.
A trecut ceva timp până să-şi dea seama că în sala de lectură răsuna doar
vocea ei. Dezorientată, a amuţit şi s-a ridicat în capul oaselor. Stând la
pupitru, Thomas se uita la ea. Pe obraji avea urme de lacrimi.
Iar Chelise era pe podea.
S-a ridicat în picioare şi a îndepărtat praful de pe rochie cu dosul palmei.
897
 ― Ce-a fost asta? Eu am… ce se întâmplă?
― Nu văd pagina, a răspuns el.
Amândoi plânseseră. Aşadar, nu-şi imaginase totul. A aruncat o privire
spre uşă – tot închisă. Dacă apucase cineva să între cât se aflase în acea stare
îngrozitoare? Nu va reuşi niciodată să explice. Nici măcar nu era sigură de
ceea ce se întâmplase.
S-a întors cu faţa spre el.
― Povestea a reuşit toate astea?
― Se pare că puterea adevărului e foarte şocantă pentru mintea ta.
Dar şi el părea la fel de surprins.
― Mintea mea? Nu a ta?
― Am trăit nenumărate şocuri. Încearcă să te îneci şi vei şti ce înseamnă
unul adevărat.
Brusc stânjenită, şi-a îndreptat mânecile. Dar puterea! Bucuria, misterul.
Nu putea decât să surâdă. Să povestească despre cele întâmplate cuiva? Nu.
Ar fi fost primejdios.
Şi-a dres glasul şi a respirat adânc.
― Asta ar fi cam totul deocamdată.
― Ne revedem mâine? a întrebat el, ridicându-se în picioare.
Ea nu şi-a dat seama cum să răspundă. Trăise o experienţă
înspăimântătoare. Ameţitoare.
― Vom vedea. Cred că da, în caz că-mi găsesc vreme.
― Poate mai citim ceva în seara asta, a spus el, ocolind pupitrul.
― Nu, nu se face. Eşti doar servitorul meu, nu bibliotecar.
― Atunci aş putea avea o torţă în celulă? Nu am deloc lumină acolo.
― Deloc? Am insistat să ai lumină.
Woref.
― Şi sunt silit să beau zeamă de rambutan sub ameninţarea că prietenii
mei vor fi ucişi. Dacă beau zeama aceea, nu pot visa, şi trebuie să visez.
― Acum împingi lucrurile prea departe. O să-ţi asigur lumină şi hrană
bună, dar partea asta, cu visele, nu mă priveşte.
S-a îndreptat spre uşă, cu o parte din gânduri încă prinse în capcana
cerului.
― Şi prietenii mei vor trăi?
― Asta se poate rezolva, a încuviinţat Chelise, întorcându-se spre el din
faţa uşii. Da, sigur. Altceva? Poate vrei şi cheia de la celulă.
El a surâs.
898
 18

Thomas nu ştia sigur ce se întâmplase cu el în acea primă zi petrecută cu

Chelise în bibliotecă, dar a descoperit că nu reuşea să o alunge din minte,
indiferent cât de mult s-ar fi străduit.
Îşi dăduse seama că inima ei se deschisese faţă de o licărire de adevăr.
Ascultase povestea din istorii – adevărul nealterat – şi se lăsase fascinată de
el. În locul ei, orice altă persoană ar fi ascultat totul cu mintea în altă parte.
Aşa vedea el situaţia. Cu toate acestea, nu şi-a prea înţeles propria reacţie
faţă de tânără.
În mod straniu, reuşise să o vadă cu alţi ochi. Ea auzise adevărul, probabil
pentru prima oară, însă şi el percepuse un adevăr faţă de care rămăsese orb
până atunci. Adevărul acesta era Chelise. Aşa cum o vedea Elyon.
A doua zi dimineaţă au petrecut o oră, dar i s-a părut ceva mai retrasă.
Chiar temătoare. Cât a citit, ea s-a plimbat la fel ca în ziua precedentă, însă
acum s-a oprit la fiecare câteva minute pentru a-l întreba la ce se referea
povestea. În ce perioadă fusese scrisă. Şi cine fusese autorul.
În cele din urmă, el a închis Cartea şi a traversat încăperea către locul de
unde ea extrăsese un al doilea volum.
― Ce s-a întâmplat?
― Nu eşti atentă.
― Woref spumegă şi se poartă ca un dement, a zis ea, închizând Cartea. A
întors oraşul cu susul în jos căutând Cărţile cu pagini albe. Este cumplit.
Thomas era aproape sigur că nu vor fi găsite, dar nu a scos o vorbă.
― Nu la asta mă refeream. Ce am citit ieri?
― O poveste.
― Care? Povesteşte-mi ce citeam când ai plâns.
Chelise a întors ochii într-o parte, privind în gol.
― A însemnat prea mult pentru tine?
― Ai citit despre o prinţesă care a fost luată în captivitate de un bărbat
rău.
Povestea pe care o citise fusese o simplă relatare istorică, fără a
reprezenta neapărat drama pe care şi-o amintea ea. Cu toate acestea, aşa o
percepuse?
Cu ochii parcă aburiţi, Chelise şi-a muşcat buza de jos. Thomas a simţit că
doreşte să o liniştească. În lumina soarelui care pătrundea pe fereastra de

899
deasupra lor avea faţa albă de morst şi ochii cenuşii, parcă morţi. Cândva o
imagine revoltătoare, dar acum…
― Acela a fost adevărul descris de cuvintele pe care le-am citit. Nu ceea ce
am citit. Ţi-ai deschis mintea faţă de adevăr.
― Înseamnă că nu ar trebui să-mi mai citeşti.
― De ce nu? Asta ai vrut mereu.
― Dar nu adevărul tău! N-am căutat niciodată să deprind obiceiurile unui
albinos! Ştii cine sunt?
― Chelise, fiica lui Qurong. Iar eu cine sunt?
― Slujitorul meu. Un sclav. Un albinos!
― Şi crezi că există vreun adevăr în acest albinos?
A refuzat să se uite la el. Au rămas într-o tăcere stânjenitoare. Într-un
târziu, i-a pus Cartea în mâini şi s-a îndreptat spre uşă.
― În după-amiaza asta va avea loc o paradă. Tatăl meu vrea să-şi arate
prizonierii în faţa supuşilor. Vei merge în lanţuri înapoia noastră. Iar
oamenii te vor batjocori. Acesta e adevărul meu.
A plecat fără să se mai uite în urmă.
* *
*
Aşa cum îşi propusese, în acea după-amiază, Qurong şi-a târât prizonierii
prin oraş. Membrii familiei regale călăreau alături, în rânduri de câte trei, pe
armăsari negri, urmaţi de Woref şi Ciphus. Apoi Thomas, pe jos şi înlănţuit –
având de o parte şi de alta câte un războinic scabios. William, Suzan, Cain şi
Stephen veneau apoi, fiecare cu un paznic alături. O armată alcătuită din o
mie de soldaţi îmbrăcaţi complet de luptă, înarmaţi cu seceri, încheiau
cortegiul.
Sunetele de corn le anunţau sosirea, astfel că străzile erau populate de
sute de mii de scabioşi marcaţi de boală.
Thomas a văzut pretutindeni decăderea Hoardei. Un bebeluş târându-se
pe pământul noroios dintre picioarele mamei lui, urlând să fie auzit în
hărmălaia de insulte, care devenise un muget general. Era convins că acei
copii plângeau de durerea provocată de boală, dar şi pentru că se simţeau
neglijaţi.
Gărzile se dădeau când şi când la o parte ca să le permită tinerilor să
azvârle cu fructe stricate în prizonieri. Iarba firavă ce crescuse pe marginea
drumului pe care se organizase acea defilare s-a transformat curând în
noroi. Câteva colibe s-au năruit sub presiunea exercitată de spectatori.
900
 O mare parte din populaţie părea să fi fost cuprinsă de o neobişnuită
boală molipsitoare. Oamenii prezentau iritaţii roşiatice pe gât, sângerânde şi
dureroase. Thomas a continuat să meargă înainte, temându-se să îi
privească pe aceia, incapabil să simtă ceva faţă de ei.
Parada a ţinut aproape o oră şi Chelise nu i-a aruncat nici măcar o privire
amabilă, nici nu a arătat vreo undă de părere de rău. Călărea stând semeaţă
în şa, fără să dezvăluie nicio emoţie. Avea dreptate: acela era adevărul ei.
În celula de sub bibliotecă, şi-a petrecut o noapte chinuită, simţindu-se
prea îngreţoşat ca să poată mânca. Cu toate acestea, nu a reuşit să-şi şteargă
din minte imaginea ei. S-a rugat lui Elyon pentru înţelegerea, inima, mintea
şi sufletul ei. În cele din urmă, plângând, a adormit.
Nu a avut niciun vis.
* *
*
A doua zi dimineaţă, imediat ce a simţit că putea să se îndepărteze fără să
fie privită de ochi curioşi, Chelise a plecat călare spre grădina regală. Făcea
un joc primejdios. Până şi cel mai neînsemnat gest de bunătate arătat lui
Thomas putea produce o neînţelegere între ea şi Qurong. Tatăl ei o iubea,
era convinsă. Dar îl ţineau în frâu obiceiurile poporului său. Sute de mii de
oameni muriseră în bătălii ca să-l înfrângă pe Thomas de Hunter. De aceea,
orice ajutor acordat lui ar fi fost interpretat drept un act de trădare. Marele
conducător nu ar fi acceptat trădarea, îndeosebi la propria curte.
Iar Woref… s-a cutremurat gândindu-se cum ar fi reacţionat dacă măcar
ar fi bănuit vreo intenţie de bunătate din partea ei faţă de Thomas de
Hunter. În noaptea dinainte, lămurise o altă problemă cu Elison, slujitoarea
ei personală.
― De ce eşti chiar atât de iritată de toate acestea? o întrebase Elison. Îmi
închipuiam că perindarea noului tău sclav în lanţuri te va înveseli. Mai ales
că era vorba de nimeni altul decât de Thomas de Hunter! Qurong îl socoteşte
sclavul lui, dar prin oraş s-a răspândit vestea că a fost ideea ta.
― Cum de s-a zvonit aşa ceva? Sau pereţii au căpătat urechi?
― Cred că Ciphus a dezvăluit ceva. Adevărul e că lumea a apreciat foarte
mult o astfel de iniţiativă. Prinţesa, târând un mare războinic legat în lanţuri.
― Niciun bărbat nu ar trebui insultat în asemenea măsură. Mai ales un
mare războinic. Oamenii sunt ca nişte câini hămesiţi! Nu le-ai văzut
privirile?

901
 ― Te rog, doamna mea. Nu interpreta greşit situaţia de faţă. Thomas de
Hunter se face vinovat de văduvirea unei femei din patru din acest oraş.
― O fi el mare luptător, dar nici chiar aşa.
― Mă refeream la Garda Pădurii. Era sub comanda lui.
― Garda Pădurii nu mai există. Nici măcar nu mai poartă săbii – ce fel de
duşman mai este şi acesta?
Rămasă mută, Elison a rămas cu privirea aţintită la stăpâna ei.
― Nu te preface că nu ştii. Dacă nici în tine nu mai pot avea încredere,
atunci pe cine mă mai pot bizui?
― Da, sigur.
S-a întors spre servitoare, a luat-o de mână şi a condus-o spre bancheta
din dreptul ferestrei.
― Spune-mi că ai prefera să mori decât să mă trădezi. Jură-mi.
― Bine, doamna mea, dar îmi cunoşti credinţa.
― Atunci, jură!
― Jur! De ce vorbeşti despre trădare?
― Mi-e milă de el. S-ar putea ca unii să socotească asta drept trădare.
― Nu pricep. Dacă mi-ai spune ceva mai demn de scandal, despre vreun
serviciu pe care i l-ai fi cerut ca venind din partea unui sclav, poate că aş fi
înţeles. Dar milă şi înţelegere? Doar e un albinos.
― Are cunoştinţe peste Ciphus şi Qurong luaţi laolaltă! a rostit Chelise, la
care Elison a făcut ochii mari de mirare. Acum înţelegi de ce ţi-am cerut să
juri? Uciderea lui Thomas de Hunter ar însemna distrugerea celei mai
luminate minţi. S-ar putea ca el să fie singurul în stare să citească din Cărţile
de Istorii.
Servitoarea s-a uitat la ea cu o căutătură de înţelegere în ochi.
― Înseamnă că… că îl placi?
― Probabil. Dar e un albinos şi îi consider respingători pe albinoşi, a zis
ea şi s-a uitat pe fereastră la luna care tocmai răsărea. Ciudat că îi numim
aşa când, de fapt, noi suntem mai albi la piele decât ei. Ba chiar ne acoperim
pielea pentru a o face curată şi netedă ca a lor.
Şocată, Elison s-a ridicat în picioare.
― Şezi.
I-a dat ascultare.
― Văd că uiţi de tine însăţi. Aş crede că s-ar cuveni să fii alături de
Thomas. Amândoi sunteţi în situaţia de sclavi. Iar el e un om foarte bun. Cel
mai blând pe care l-am cunoscut vreodată, aşa am impresia. Pur şi simplu
902
îmi face milă ca un miel condamnat la moarte. Sunt convinsă că poţi găsi în
tine tăria să înţelegi şi să recunoşti asta.
― Da. Da, cred că pot, a spus ea, rămasă cu ochii mari. I-ai… I-ai atins
pielea?
Chelise a izbucnit în râs.
― Ia spune-mi, cine gândeşte acum scandalos? Vrei să mi se facă rău?
Slavă lui Elyon, nu mă simt deloc atrasă de el ca bărbat, altfel m-aş simţi
într-o situaţie de-a dreptul neplăcută. Îţi imaginezi cum ar reacţiona Woref
dacă ar afla?
― Iubirea faţă de un albinos ar însemna trădare. Iar asta se pedepseşte cu
moartea.
― Da, aşa e.
În acel moment, s-a ridicat în picioare, perfect încredinţată de rezultatul
analizei pe care o făcuse. Era prima oară când îşi dădea seama că folosise
morstul ca modalitate de a arăta mai mult ca un albinos. Fusese vorba doar
de o coincidenţă, desigur. Moda se tot schimba, iar în acea perioadă, praful
cel nou întrebuinţat la acoperirea pielii solzoase le deosebea pe femeile de
sânge ales de cele simple. În anii ce urmau se putea ca moda să impună un
colorant albăstrui.
Chelise a trecut de poarta principală a grădinii regale şi s-a întors spre
Claudus, şeful paznicilor, care era fiul bucătarului.
― Bună dimineaţa.
― Bună dimineaţa, stăpână. Frumoasă dimineaţă.
― A trecut cineva pe aici până acum?
― Doar scribii. Nimeni altcineva.
― Sclavul meu s-a îmbăiat, aşa cum am poruncit?
― Da, deşi nu era murdar! I-am dat şi o robă curată. Aşteaptă înăuntru, cu
Cărţile.
― Prea bine. Trebuia să-ţi cer să-l şi pudrezi, a zis, apoi a dat pinteni
calului, dar a înţeles că s-ar fi cuvenit să-şi limpezească afirmaţia, astfel că a
tras de hăţuri. Abia de pot suporta să stau în apropierea lui.
― Să-l dăm cu pudră?
― Nu. Nu, încă nu-s chiar atât de slabă de înger. Îţi mulţumesc, Claudus.
― Cum doriţi, doamna mea.
S-a îndreptat spre bibliotecă, abia aşteptând să se afle din nou printre
Cărţi. Cu Thomas. În toată sinceritatea ei, s-a gândit că s-ar fi simţit cu totul

903
lipsită de respect dacă ar fi cerut să fie dat cu pudră. Nu dorea să fie la fel ca
ea. Aşa ceva ar fi dat naştere cu siguranţă unui scandal.
Şi-a legat calul la intrarea din spate şi s-a strecurat în bibliotecă,
mustrându-se pentru faptul că se furişa ca o şcolăriţă. Toată lumea ştia că
sosise, de aceea trebuia să se poarte potrivit obişnuinţelor ei. Qurong ţinuse
foarte mult să i se citească din Cărţi după prima ei lecţie, dar ea îl domolise.
Susţinuse că voia să-l uimească citindu-i chiar ea. Era sclavul ei – i se va
îngădui să stea câteva zile până învăţa să citească, după care o puteau lipsi
de acel dar.
Tot ea îl convinsese pe Qurong că se putea întâmpla ca şi ceilalţi
prizonieri să poată citi din Cărţi. De aceea, şi ei trebuiau ţinuţi deocamdată
în viaţă.
A descuiat uşa, şi-a lăsat mâna pe clanţă, a respirat adânc şi a păşit în sala
spaţioasă.
La început, a crezut că încă nu fusese adus acolo. Apoi l-a văzut, urcat pe
scară, căutând cu înfrigurare printre Cărţi. Arăta ca un copil surprins în timp
ce şterpeleşte o prăjiturică dintr-un dulap.
― Tot mai cauţi Cartea secretă care te interesează? El a coborât imediat şi
a rămas cu braţele lipite de trup, la vreo şase metri depărtare. Roba lungă de
culoare neagră îi dădea o nobleţe neaşteptată. Cu gluga ridicată şi cu puţin
morst aplicat cumsecade, ar arăta ca unul din neamul ei.
― Bună dimineaţa, doamna mea.
― Bună dimineaţa.
― Trebuie să fac o mărturisire.
Ţinându-şi mâinile la spate, a păşit spre dreapta lui.
― Da?
― Parada de ieri mi s-a părut îngrozitoare.
Şi-a dat seama că el încerca terenul, dar nici nu s-a sinchisit.
― Îmi pare rău. Mărturisesc şi eu acelaşi lucru. Afirmaţia ei l-a făcut să
amuţească, aşa a socotit Chelise.
― Niciun om de treabă nu ar trebui să treacă prin aşa ceva.
― De acord.
― Bine. Înseamnă că ne înţelegem asupra acestui lucru. Astăzi aş dori să
învăţ a citi.
― Mai am de făcut o mărturisire.
― Aşadar, două. Nu sunt sigură că te pot egala.
― Nu reuşesc să mi te scot din minte.
904
 Această afirmaţie o făcea pe ea să rămână fără replică. A simţit o arşiţă
răspândindu-se pe ceafă. Thomas spunea prea multe. Sigur îşi dăduse seama
că ea nu putea face nu ştiu ce pentru el. Lumină, hrană, o baie,
îmbrăcăminte. Nu era în stare să-i ofere nimic altceva.
― Nu voi deveni salvatoarea ta. Sper că înţelegi.
― Nu te socotesc astfel. Te consider femeie, iubită şi respectată de Elyon.
― Vorbeşti prea mult. Ar trebui să începem lecţia.
Jenat, şi-a mutat privirea.
― Desigur. Nu am vrut să dau de înţeles că aş încerca vreun sentiment
faţă de tine. În niciun caz ca femeie. Eu doar…
― Tu, doar ce? Ai o soţie albinoasă?
― A fost ucisă de oamenii voştri când am fugit prima oară de la lacul roşu.
Copiii noştri sunt acum la tribul meu. Samuel şi Marie.
Nu a ştiut cum să reacţioneze. Nu aflase că îşi pierduse soţia. Ori că avea
copii.
― Ce vârstă au?
― Samuel se crede de douăzeci de ani, deşi nu are decât treisprezece.
Marie are aproape cincisprezece.
Thomas s-a dus la raft şi a extras o Carte.
― Cred că ar fi important să înţelegi că învăţătorul te respectă. Ca elevă.
Ca femeie care are urechi de auzit. Începem?
Au petrecut o oră cu Cartea, studiind cu grijă literele, despre care el
insista că sunt în engleză. Nu erau, bineînţeles, dar ea a început să asocieze
anumite semne cu litere cunoscute ei. Se simţea ca şi cum ar fi deprins un
nou alfabet.
La început, Thomas a instruit-o într-un ritm stăpânit, explicându-i cu
blândeţe şi repetând atent fiecare literă. Însă pe măsură ce ora se scurgea,
patima lui faţă de misiunea pe care şi-o luase a crescut, devenind
molipsitoare. A început să explice cu un entuziasm sporit, astfel că mişcarea
braţelor a devenit exagerată.
Lucrau aproape unul de celălalt, ea stând pe scaun la masă, iar el
aplecându-se din când în când peste umărul ei, asta când nu se plimba prin
faţa ei. Thomas căpătase obiceiul de a-şi apăsa vârfurile degetelor laolaltă în
timp ce păşea de colo-colo, iar Chelise s-a trezit întrebându-se câte săbii
ţinuseră acele degete de-a lungul anilor. Câte gâtlejuri străpunseseră. Câte
femei mângâiaseră.
Bănuia că era vorba de numai o femeie. De fosta lui soţie.
905
 Au râs şi s-au ciorovăit în legătură cu chestiuni de fineţe şi, treptat, s-a
obişnuit cu prezenţa lui în preajmă. Cu prezenţa ei alături de el, izbindu-se
uşor de umărul ei când se grăbea să-i arate o literă care îi scăpase, cu
degetul lui atingându-l accidental pe al ei, cu palma lui bătând-o uşor pe
spate când dădea răspunsul corect.
Cu respiraţia lui izbind-o în obraz, atunci când devenea prea pătimaş în
privinţa vreunei explicaţii pentru a-şi da seama că vorbea prea tare, prea de
aproape.
Nu se lăsa păcălită, desigur. Iar el nu era un nătâng. În felul lui stăpânit,
încerca să o atragă de partea lui. Să o dezarmeze. Să îi câştige încrederea.
Poate chiar admiraţia.
Iar ea îi îngăduia. Era chiar atât de rău să atingă spinarea unui albinos?
Dar gărzile nu-i atinseseră pielea când îl legaseră în lanţuri?
Au trecut trei ore, după care Thomas a decis că trebuia, în cele din urmă,
să o supună la o încercare.
― Bine, a spus el, bătând din palme. Citeşte tot alineatul, de la început
până la sfârşit.
― Chiar totul? a întrebat Chelise, simţindu-se de-a dreptul ameţită.
― Sigur! Citeşte ce-ai scris.
Ea s-a concentrat asupra cuvintelor şi a început să citească.
― „Femeia a fost dat sabie bărbat dacă alergat…”
S-a oprit, fiindcă acele cuvinte nu aveau nicio noimă.
― Nu asta ai scris acolo. Te rog, citeşte în ordine, aşa cum este.
― Dar citesc exact cum am scris!
― Atunci mai încearcă o dată, s-a încruntat el.
― Ce-am greşit? De ce sună atât de încurcat?
― Te rog, mai încearcă o dată. De la început. Urmăreşte cu degetul, aşa
cum ţi-am arătat.
A reînceput, urmărind cu degetul fiecare cuvânt, în timp ce pronunţa.
― Femeia alergând dacă armăsarul…
Îngrozită, a ridicat privirea spre el.
― Ce prostii îmi ies pe gură? Nu sunt în stare să citesc!
Faţa lui s-a luminat cu o idee. A făcut un pas în faţă şi a luat hârtia pe care
scrisese Chelise. Şi-a trecut privirea peste ea.
― Nu citeşti ceea ce ai scris. Amesteci cuvintele.
A simţit că speranţa o părăseşte la fel cum s-ar scurge şi făina dintr-o oală
de lut crăpată.
906
 ― Înseamnă că nu voi reuşi niciodată să învăţ. Ce rost are dacă pot folosi
alfabetul şi alcătui cuvinte, dacă ele nu au niciun înţeles?
El a lăsat foaia de hârtie jos şi a început să păşească agitat de colo-colo.
Chelise se simţea zdrobită. Nu va reuşi nicicând să citească acele mistere.
Să fie chiar atât de proastă? Pe negândite, a avut o senzaţie de sufocare.
Thomas s-a oprit în faţa ei.
― Îmi pare rău. Nu e vorba de felul în care scrii ori citeşti. Totul e din
inimă. Ţine de boală. Atâta timp cât suferi de molimă, nu vei putea citi din
Cărţile de Istorii.
Brusc, ea s-a înfuriat:
― Şi ai ştiut de la început? Cum îndrăzneşti să te joci cu mine?
― Nu! Ba da, am bănuit că boala te-ar putea împiedica să auzi corect, dar
zilele trecute ai auzit adevărul ascuns îndărătul cuvintelor. Mi-am închipuit
că vei reuşi să înveţi.
― Nu sunt bolnavă! Tu eşti albinosul, nu eu! a exclamat ea, iar în ochi i s-
au ivit lacrimi.
Bărbatul a părut doborât de această constatare. S-a grăbit să dea roată
mesei şi a îngenuncheat alături de ea.
― Îmi pare rău. Te rog, am putea rezolva situaţia asta!
Chelise şi-a lăsat fruntea în palmă. A respirat adânc şi s-a calmat. Nu
înţelegea vrăjitoria la care apelase, dar se îndoia că neştiinţa ei era
pricinuită de vreo greşeală a lui.
Thomas şi-a lăsat mâna pe umărul ei.
― Te pot ajuta. O să te învăţ să citeşti Cărţile de Istorii, îţi jur. Aşa va fi. Mă
auzi? O să te ajut.
― Ce înseamnă toate acestea?
Vorbele rostite de Woref au căpătat ecou, răsunând ca un pocnet de bici.
Fără să-şi dea seama, Chelise a scos un icnet şi şi-a ridicat capul. Aflat în
pragul încăperii, generalul se holba la ei. Să fi lăsat ea uşa descuiată?
Woref a pătruns în sală. Thomas şi-a retras mâna şi s-a dat un pas înapoi.
― Cum de îndrăzneşti să o atingi? a răcnit scabiosul.
Tânăra s-a ridicat în picioare.
― Stăpâne, doar îmi dădea instrucţiuni cum să citesc un pasaj. Nu a făcut
decât ceea ce i-am cerut eu. Cum de îndrăzneşti să sugerezi altceva?
― Nu are importanţă ce i-ai cerut. Niciun bărbat, mai ales un albinos, nu
are dreptul să atingă ce-mi aparţine! Îndepărtează-te de ea.
Thomas s-a dat deoparte.
907
 ― Regulile acestor Cărţi sfinte sunt mai presus de orice reguli făcute de
om, a vorbit el. Vrei să spui cumva că autoritatea ta o depăşeşte pe aceea a
Marii Romanţe?
― Ar trebui să-ţi tai limba şi să i-o ofer ca ofrandă lui Elyon.
Woref îşi pierduse orice logică, aşa a simţit Chelise.
― Atunci, îl vom lăsa pe Qurong să decidă cine ne îngăduie să trăim, a
intervenit ea. Autoritatea ta sau cea a lui Elyon.
Generalul s-a strâmbat la ea, apoi la Thomas.
― Nu înţeleg de ce învăţătura ar avea nevoie de mângâierile lui.
― Mângâieri? a spus ea, surâzând strâmb. Îţi închipui că aş permite
acestui albinos demn de milă să-mi ofere mângâiere? Nu făceam decât să
jucăm nişte roluri. Doar aşa am putea descâlci codul pentru a înţelege că
ceea ce văd acum sigur depăşeşte priceperea ta.
Uşurel, Chelise.
A făcut un pas spre el şi a clipit secretoasă.
― Dar nu mă las fascinată de mintea unui bărbat. Mi se par înălţătoare
puterea şi curajul tău. Dacă ai fi fost un scrib oarecare, nu aş fi consimţit să
mă căsătoresc cu tine.
S-a apropiat şi mai mult de el, plimbându-şi apoi un deget peste umărul
lui, ajungând în spatele lui.
― Exact la tirada asta mă aşteptam. Mă flatează. Numai că ai înţeles greşit,
stăpâne. Iar acum spune-mi de ce ai venit aici.
Woref nu s-a lăsat păcălit total de acea diversiune, însă ea reuşise să-l
reducă la tăcere.
― M-am răzgândit în privinţa Cărţilor cu file albe, a spus el, cu glas încă
ferm. Au dispărut. Oamenii mei au căutat în toate locurile posibile unde
puteau fi ascunse atât de multe, dar nu au descoperit nimic. Cred că de acest
lucru se face vinovat acest albinos şi puterea lui vrăjitorească. Cărţile acelea
au dispărut imediat după sosirea lui.
― Nu am puteri vrăjitoreşti, a zis Thomas.
Celălalt s-a făcut că nu-l aude.
― Îţi cer să-l convingi pe tatăl tău să renunţe la pretenţia ca eu să
descopăr Cărţile înainte de a ne căsători.
― Ai discutat cu el?
― Da. E obsedat de Cărţile cu file nescrise.
― Iar eu înţeleg de ce. Ele completează colecţia. Sunt convinsă că le vei
găsi.
908
 ― Dar ţi-am spus, nu mai există. Nu vreau să amân căsătoria noastră doar
din acest motiv absurd!
― Atunci fă-l pe tatăl meu să înţeleagă.
― Va accepta o concesie în privinţa albinoşilor. Te-aş ruga să-l faci să
înţeleagă situaţia legată de Cărţi. Te asigur că îţi voi fi recunoscător.
― A făcut o concesie în privinţa albinoşilor?
― A fost de acord să îi ucidă mâine pe ceilalţi patru. A zis că tu ai dori ca ei
să rămână în viaţă, dar eu l-am convins de contrar. Oricum, e destul de rău
că rămâne unul viu.
Chelise s-a uitat la Thomas şi i-a văzut expresia de teamă apărută pe faţă.
Însă ea trebuia să-şi aleagă singură bătăliile pe care să le poarte.
― Bine. O să mă gândesc la o cale de a-l convinge să facă uitate Cărţile
nescrise. Acum te rog să ne scuzi, dar aş vrea să continuu lecţia.
Vreme de câteva secunde, Woref s-a uitat duşmănos la bărbat, a scuipat
pe podea şi a ieşit din încăpere fără să închidă uşa.
― Te implor, Chelise, nu îngădui ca ei să moară! I-a şoptit Thomas.
Femeia s-a apropiat grăbită de uşă şi a închis-o.
― Nu am această putere. Cum aş apărea dacă aş cerşi îndurare pentru ei?
Agitat, el a început să păşească de colo-colo.
― Ne aflăm pe un teren primejdios. Nu doar tu, dar acum am ajuns şi eu în
această situaţie. Îi cunosc pe cei de teapa lui Woref şi sunt convinsă că într-o
bună zi voi plăti pentru ceea ce a văzut. Trebuie să fii mai precaut. Te rog să
păstrezi distanţa.
Brusc, Thomas s-a oprit, întorcându-se cu faţa la ea.
― Acum pot visa!
― Ce tot spui?
― Am băut suc de rambutan fiindcă Woref m-a silit, ameninţându-mă că
va lua viaţa prietenilor mei. Acum nu mai există o asemenea ameninţare. În
seara asta o să refuz fructul şi voi visa. S-ar putea însă ca ei să-mi dea sucul
cu forţa. Îi poţi împiedica?
Nu i-a răspuns. Nu înţelegea de ce era atât de important pentru el să
viseze. Însă avea dreptate, generalul îndepărtase astfel ameninţarea.
Thomas s-a repezit spre Chelise şi a apucat-o de mână.
― Te rog, te implor. Să nu spui nicio vorbă! a zis şi i-a sărutat mâna. Te
rog, nicio vorbă!
― Eu… a făcut ea, dar el continua să o ţină de mână. Asta nu înseamnă că
stai departe de mine.
909
 I-a eliberat mâna şi s-a retras.
― Iartă-mă. N-am vrut. Cred că mi-am pierdut minţile.
― Mi-e limpede acest lucru.
― Dar o să mă ajuţi?
― Nu pot. Dar nu văd ce rău ar face câteva vise. Apoi a adăugat ceva ce a
uimit-o până şi pe ea.
― Atâta vreme cât promiţi că o să mă visezi pe mine.

19

Elicopterul s-a aşezat pe peluza de la Casa Albă cu un bufnet surd, care a

părut să reverbereze în mintea Karei. Sosise Thomas, care trăise experienţe
extreme în doar trei săptămâni. Ori trecuseră patru de la începutul
evenimentelor?
Rotoarele şi-au încetinit mişcarea. Uşa s-a deschis, iar el a apărut în
soarele după-amiezii. A sărit pe gazon, şi-a plecat capul şi s-a grăbit spre ei.
― Bună, Thomas.
Kara a redus distanţa dintre ei, întâmpinându-l în dreptul şirului de
agenţi ai serviciului secret, al căror număr se dublase de când se
transmisese ştirea privind criza prin care trecea lumea.
Thomas a luat-o în braţe şi a strâns-o.
― Bună, surioară.
― Deci eşti viu.
― Cât se poate de viu.
S-a întors către Monique. Zâmbind cu modestie, aceasta aştepta.
― Monique.
Ea l-a luat de mână şi l-a sărutat pe obraz.
― Bună, Thomas.
― Cum te simţi?
O întreba despre trezirea din morţi, aşa a socotit Kara.
― Mai bine-mi spui tu, i-a zis ea drept răspuns.
― Ca trezindu-mă dintr-un vis.
― Din câte-am înţeles, ai făcut o mulţime de lucruri în ultima vreme.
― Mai multe decât mi-aş fi dorit. Deşi trebuie să spun că de data asta am
descoperit ceva.
Merton Gains s-a apropiat cu mâna întinsă.
― Mă bucur că te-ai întors. Preşedintele te aşteaptă.
910
 * *
*
Atmosfera era încordată când Thomas a intrat, urmat de Kara şi Monique.
Preşedintele Blair l-a văzut şi, cerându-şi scuze, a întrerupt discuţia cu
secretarul de stat. Cu un surâs obosit pe faţă, s-a apropiat şi a întins mâna.
― Aşadar, pisica are nouă vieţi.
― De fapt, doar două, a zis Thomas, aruncând o privire prin încăpere şi
coborând glasul. Domnule, vreau să vă vorbesc între patru ochi. Nu ştiu
sigur în cine putem avea încredere.
― Iar eu nu pot lucra în vid. Mai ales în stadiul în care au ajuns lucrurile.
― Vă rog să mă ascultaţi cu atenţie. După aceea se va putea hotărî cine
trebuie să afle şi cine nu. Vi s-a transmis că există o persoană infiltrată în
preajma dumneavoastră?
― Da. Bine, aşteaptă-mă în biroul meu. Vin şi eu în câteva clipe. Merton, te
rog să-i conduci până în Biroul Oval şi să-i laşi acolo.
― Imediat, domnule.
Blair şi-a chemat şeful de personal deoparte şi i-a spus ceva încet.
― Pe aici, a zis Gains.
Ceilalţi l-au urmat în tăcere pe câteva coridoare foarte animate. Au ajuns
la Biroul Oval. Au rămas în picioare, tăcuţi, impresionaţi de atmosfera
dinăuntru.
― Cartea a trecut cu mine, Kara.
― Cartea cu file albe? Cum adică, „a trecut”?
― Când m-am trezit pe brancardă în subsolul din complexul lui Fortier,
era la mine. Singurul obiect care a trecut vreodată între realităţi. Abilităţi,
sânge şi cunoştinţe – iar acum, Cartea. Dacă nu mă înşel, s-ar putea să fi
traversat şi celelalte Cărţi albe.
― Cărţile înseamnă cunoaştere. Cunoaşterea poate trece. De necrezut!
― Nu, nu este de necrezut. Am pierdut Cartea. A fost luată de unul dintre
paznici, care nu are habar de puterile ei. Cât timp ne mai acordă virusul?
― Cinci zile. Poate mai puţin, poate mai mult. Zece zile, după care totul s-a
terminat.
― Atunci Cartea va trebui să mai aştepte.
Brusc, uşa s-a deschis şi preşedintele a intrat neînsoţit de altcineva.
― Scuze, am fost reţinut puţin.
S-a apropiat de birou şi a ridicat de pe el o cutie cu Pepsi care se încălzise,
apoi le-a făcut semn să se aşeze pe canapea.
911
 ― Aşa, Thomas. Sunt doar urechi.
― Biroul acesta e „curat”?
― Azi-dimineaţă a fost verificat în privinţa mijloacelor de interceptare.
― Cine a făcut-o? Scuze, mi-e greu să stabilesc în ce lume mă aflu.
Blair a dat aprobator din cap.
― Te ascult.
― Bine, a făcut Thomas, apoi a respirat adânc şi s-a aşezat pe marginea
canapelei. Urmăriţi-mă cu atenţie. Am înţeles că s-a reuşit dezamorsarea
crizei dintre Israel şi Franţa.
― Deocamdată. Dar situaţia s-ar putea înrăutăţi în orice moment. Peste
trei zile ne vom pierde arsenalul nuclear.
― Vom avea nevoie de israelieni.
― Cum asta? S-a mirat preşedintele.
A hotărât să se abţină.
― Ce-aţi spune dacă aş avea posibilitatea de a strecura pe cineva în cercul
lor secret?
― Adică în apropierea lui Fortier?
― Îndeajuns de aproape să-i simtă răsuflarea.
― Trebuia să fi făcut asta în urmă cu două săptămâni. Pe cine ai în
vedere?
― Carlos Missirian.
― Dar e de partea lor. Nu înţeleg.
― Cred că aş putea pătrunde în mintea lui Carlos. Pentru asta, voi avea
nevoie de Johan. Cei doi au mai avut o legătură cândva şi cred că el va reuşi
încă o dată. Dar va trebui să viseze cât e în contact cu sângele meu.
― Nu cred că-l cunosc pe acest Johan.
― Johan este… are vreo legătură cu Carlos? a întrebat Kara.
― Spui că dacă Johan ar visa folosindu-se de tine ca de o poartă de trecere
şi s-ar trezi drept Carlos! a spus Monique.
― Da.
― Poate merge!
Preşedintele a ridicat mâna.
― Iertaţi-mă. Poate ar fi cazul să explicaţi oarecum lucrurile.
― Este vorba de felul în care funcţionează visele, a zis Thomas. Noi trei
am visat. Ştim pe cineva din lumea cealaltă care s-ar putea apropia de
Carlos.
― Asta e tot? Sunt surprins că nu m-am gândit.
912
 ― Vă rog, domnule preşedinte, nu mai avem vreme.
Blair a ridicat ambele mâini.
― Bine. În situaţia de faţă, sunt dispus să încerc orice. Cum ajungem la
acest Johan?
― Ca să fiu sincer, ne confruntăm cu o problemă. În aceste momente, eu
sunt prizonier. Trebuie să-l facem pe Johan să ajungă la mine, iar aici
intervine Kara, a explicat, după care s-a uitat la sora lui. Te întorci cu mine.
Drept Mikil. Tu şi Johan ne veţi scoate din oraş – ceilalţi urmează a fi
executaţi mâine.
Gândindu-se la acea sugestie, femeia a rămas cu privirea pierdută.
― Să te scot de acolo fără luptă?
― Am o idee. Va fi riscant, dar cu ajutorul lui Johan ai beneficia de o şansă
bună.
― Tu nu poţi lupta? L-a întrebat Monique. Ar trebui să mergi acolo şi să
faci tot ce este nevoie. Să-i ucizi pe toţi, dacă aşa se impune!
― Ba nu. Nu aşa funcţionează acum Cercul.
Preşedintele s-a aşezat pe canapea, încrucişându-şi nerăbdător
picioarele.
― Dacă nu aş avea în faţă spectrul dispariţiei totale, cred că în aceste
momente aş fi chemat securitatea să vă scoată de aici.
Toţi trei s-au uitat la el. Thomas s-a întors din nou spre Kara.
― Trebuie să mă scoţi de acolo. Dacă Mikil este încă în preajma Pădurii de
Sud, la o zi de mers călare spre sud, s-ar putea să fie prea târziu. Dar nu
reuşesc să gândesc alte soluţii.
La capătul mesei din apropierea lui se găsea o carte groasă, îmbrăcată în
piele neagră. O Biblie. Visul despre Cerc i se învârtea ameţitor prin minte.
― Dar tu nu urmează să fii executat, adevărat? L-a întrebat Kara.
― Da. Expresia „pâinea vieţii“ vă sugerează ceva?
Au rămas cu toţii muţi, pentru că nu se aşteptaseră la o asemenea
întrebare ciudată. Thomas şi-a privit sora.
― Pâinea vieţii. Lumina lumii. Două dintre numeroasele metafore pe care
le folosim în cadrul Cercului când vorbim despre Justin.
― Pâinea vieţii, a zis Kara. Sună ca o expresie folosită de tata pe vremea
când era capelan.
― Din Evanghelii, a spus preşedintele.
Thomas a întins mâna după Biblie şi a ridicat-o încet. Evanghelii. Să fie
posibil? Aerul parcă devenise vâscos. Cuvintele rostite de tatăl lui în urmă cu
913
ani şi ani i se învârtejeau prin minte. Nu le acordase niciodată atenţie, dar
ele răsunau delicat din amintire, precum şoaptele venite de dincolo de
moarte.
Ori şoapte ale celor vii?
A deschis Biblia şi a frunzărit cea de-a doua jumătate. A găsit Evangheliile.
Evanghelia după Ioan.
A citit primul verset şi a simţit cum puterea i se scurge din braţe. Ţinea în
mâini un exemplar al singurei cărţi pe care le-o lăsase Justin.
Istoriile consemnate de Iubitul Său.
Kara se apropiase şi privea la carte.
― Cartea de Istorii?
Thomas a închis Biblia şi a lăsat-o jos.
― Una dintre ele.
― Asta e una dintre Cărţi? a întrebat Monique. Cum se poate?
― Tot ce se întâmplă aici este consemnat în Cărţile de Istorii, a zis
Thomas. Totul.
Însă era vorba de ceva mai mult, nu? Aceasta era singura carte pe care le-
o lăsase Justin. Dogma Cercului se baza în principal pe ea.
Preşedintele Blair şi-a dres glasul.
― Presupunând că ajungi până la Carlos, care este planul tău?
Adevărat, ce plan avea?

20

Rândurile mulţimii se îngroşau vizibil, dar nu îndeajuns de repede ca să-l

satisfacă pe Phil Grant. Planul fusese destul de simplu, iar liderul majorităţii
din Senat se alăturase lui, dar nu mai aveau timp, astfel că acum Thomas de
Hunter apelase din nou la stratagema aceea a lui cu visul.
A traversat peluza cu aparatul de emisie-recepţie în mână, ştergându-şi în
acelaşi timp sudoarea de pe frunte cu o batistă. Transportoare blindate, de
culoare nisipie, fuseseră dispuse la cincizeci de metri unul de altul, alcătuind
un şir ce înconjura terenurile Casei Albe. O adevărată armată. La
Washington fusese trimisă o divizie întreagă. Câteva tancuri se găseau pe
alee, cu chepengurile ridicate, iar servanţii stăteau pe turele. Prezenţa lor
acolo era tolerată doar pentru că naţiunea era preocupată de chestiuni mai
grave. Garda Naţională ieşise pe străzile din cele mai mari cincizeci de oraşe,

914
de la New York la Los Angeles. Încă nu se produseseră incidente fatale.
Deocamdată.
În timp ce traversa peluza, Phil s-a simţit urmărit de mii de ochi.
Protestatarii stăteau dincolo de gard, la mai bine de o sută de paşi, dar
privirile păreau să-l sfredelească şi de la acea distanţă. În mulţimea aceea se
găseau oameni care credeau în sfârşitul lumii şi păreau să afişeze expresii de
genul „v-am spus eu că aşa va fi“, activişti antiguvernamentali şi un număr
surprinzător de mare de cetăţeni care rezonau cu Mike Orear şi socotiseră
că adoptarea unei cauze – indiferent cât de practică – era mai bună decât să
stea acasă, aşteptând să moară.
Dwight Olsen a mers alături de el, menţinând ritmul acestuia. S-a uitat la
liderul opoziţiei. Omul nu lua în seamă adevăratul joc din acele momente,
însă ura lui faţă de preşedinte îl transformase într-un pion uşor de
manipulat.
― Suntem într-o cumplită criză de timp, a zis Phil. Cel târziu mâine. Dacă
nu ne reuşeşte planul, preşedintele va încerca o soluţie stupidă. Înţelegi, da?
― Ai mai spus-o şi cu altă ocazie, dar ştii că nu pot forţa lucrurile. Chiar
dacă nu ne potrivim în privinţa opiniilor, preşedintele nu e prost.
― Tocmai asta e problema, nu-l putem lăsa să declanşeze un război. E
prea târziu pentru aşa ceva. Scopul nostru e să împiedicăm izbucnirea unei
conflagraţii.
S-au apropiat de primele rânduri ale demonstranţilor. Părând abătut,
Mike Orear a pornit spre ei. Zeci de politicieni cunoscuţi participaseră la
organizarea acelei demonstraţii de protest, însă ochii lumii se îndreptau cu
precădere spre el.
Phil îi strecurase Theresei sugestia pe drumul de întoarcere de la
Bangkok, iar ea îl ascultase cu atenţie. Trebuiau să-i avertizeze pe oameni,
iar singura modalitate de a reuşi fără să fie afectată încrederea preşedintelui
era aducerea cuiva care să poată face publică hotărârea pe cont propriu. Un
om precum prietenul ei, cu acces la lumea ştirilor. Dacă ea nu ar fi înghiţit
nada atât de repede, Phil ar fi folosit una dintre numeroasele alte soluţii pe
care le gândise. Problema era să nu se difuzeze ştirea atât cât să se permită
lui Fortier să îşi asigure controlul asupra Franţei. Când avea să fie anunţată,
ştirea trebuia să facă senzaţie.
Orear i-a zâmbit, trecându-şi apoi mâna prin părul şi aşa încâlcit.
― Eşti impresionat?

915
 ― Mike, aş vrea să faci cunoştinţă cu Phil Grant, directorul CIA, a spus
Dwight Olsen.
Şi-au strâns mâinile.
― Ai reuşit să strângi o mulţime impresionantă.
― E meritul oamenilor, nu al meu. Sunt convins că reprezintă un lucru
neplăcut pentru voi, politicienii, dar lumea nu mai ţine seama de
convenienţe, adevărat?
Phil a aruncat o privire spre Olsen.
― Mda, tocmai asta e problema, a zis senatorul. Nu suntem siguri că
spiritul tău treaz e chiar atât de supărător.
Mike l-a privit nedumerit.
― De fapt, după o analiză mai atentă, am ajuns la concluzia că ar putea fi
singurul lucru care are putinţa de a modifica echilibrul în cadrul acestui joc.
― Vrei ca preşedintele să declare adevărul.
Phil a zâmbit. L-a luat pe Mike de braţ şi l-a îndepărtat de şirurile de
oameni care asigurau paza.
― Nu tocmai. Pot avea încredere în tine?
Olsen mergea alături de el.
― Depinde.
― Asta nu mă satisface. Situaţia nu mai poate fi controlată de un singur
om, sunt convins că înţelegi. Deciziile ce se vor lua în următoarele zile vor
hotărî soarta a sute de milioane de oameni.
― Atunci te referi la faptul că preşedintele trebuie să se răzgândească.
Bravo.
― Nu mai avem mult timp la dispoziţie.
― Iar publicul nu ştie ce se petrece în realitate. Acesta e rolul acestui
priveghi, am dreptate? Dreptul publicului de a şti. Şi cum sugerezi să
schimbăm ceea ce nu ştim?
― Îţi voi spune ce planuri are preşedintele. Dar e nevoie să păstrezi
secretul, cred că înţelegi.
― De acord. Dacă voi considera că joci cinstit cu mine, voi păstra secretul.
Dar să nu-ţi închipui că nu le voi spune oamenilor ceea ce merită să ştie. Nu
le voi trăda încrederea.
― Eu nu vorbesc de înşelarea oamenilor, ci de slujirea lor. S-ar putea ca
acum să ai mai multă putere decât oricine altul din ţara asta. Foloseşte-o!
Mike s-a oprit.
― Scuteşte-mă de aiureli politice.
916
 ― Atunci cred că va trebui să mă încred în tine. Sper să nu greşesc.
Reporterul de la CNN s-a mulţumit să-l privească. Era omul cel mai
potrivit, a gândit Phil. Omul chiar credea în acea absurditate.
― Preşedintele are intenţia de a declanşa un război nuclear. E convins că
Franţa nu ne va pune la dispoziţie antivirusul, aşa cum a promis, şi a decis,
drept chestiune de principiu, să pierim frumos. Dacă nu respectă cererile pe
care le-am primit, ţara aceasta va înceta să mai existe.
― Dar voi nu consideraţi că e bine aşa.
― Exact. Cei mai mulţi oameni din anturajul lui se pronunţă împotriva
unei asemenea decizii. Deţinem informaţii care ne fac să credem că francezii
ne vor da antivirusul la vreme. Să nu-i permitem preşedintelui în niciun caz
să declanşeze războiul atomic.
Mike Orear s-a uitat spre Casa Albă.
― Deci preşedintele nu are încredere în francezi. Iar tu ai.
― În esenţă, da.
― Dar dacă te înşeli?
― Dacă preşedintele porneşte războiul, nu vom avea nicio şansă de a crea
antivirusul, asta este cât se poate de limpede, a intervenit Dwight Olsen în
discuţie. Dacă se abţine, există posibilitatea de a-l realiza.
― Din câte am înţeles, oamenii noştri de ştiinţă nu sunt chiar atât de
aproape de reuşită pe cât am fost făcuţi să credem.
― Nu.
― Ce nebunie… a izbucnit Mike, strângând din dinţi de frustrare. În
concluzie, veghea noastră nu reprezintă decât o procesiune funerară.
― Nu neapărat, a spus Phil, ştergându-şi o broboană de sudoare de la
tâmplă. Până mâine vei strânge peste un milion de oameni. O adevărată
armată. Încurajată cum trebuie, această armată ar putea face ca preşedintele
să se răzgândească.
― Veghea este lăudabilă, a zis Olsen. Dar suntem presaţi de timp. Dă de
înţeles că războiul nuclear ar putea fi iminent. Să-l facem pe preşedinte să
priceapă că poporul nu vrea război. Şi să-i convingem pe francezi de buna
noastră credinţă. E un efort pentru a ne mai păstra o şansă, altă soluţie nu
există.
― Deci, vrei ca eu să declanşez tulburări.
― Nu în mod necesar. O tulburare de proporţii sugerează haos.
― Dar la ce te aştepţi din partea populaţiei? Să pornească în marş
împotriva Casei Albe?
917
 Phil a surprins privirea lui Olsen.
― Accept orice sugestie. Dar vom muri, a rostit şi o frustrarea sinceră i-a
răzbătut în glas. Nu e vorba doar de un spectacol de proporţii pe care îl dai
pentru oameni! Ori faci ceea ce dorim noi, ori nu. Dar vreau să ştiu ce alegi.
Pe loc.
Mike s-a încruntat. Phil a privit în spate, către forţele de securitate şi la
demonstraţia paşnică a armatei de oameni, înarmaţi doar cu lumânări. Un
bărbat purtând o robă albă dansa destul de dizgraţios, dar nu şi-a dat seama
dacă omul era animat de credinţă religioasă ori de consumul de droguri.
Un copil fără cămaşă stătea rezemat de gardul împrejmuitor, privind de
dincolo de peluză către ei. Peste două zile, urma să lase în urmă toate aceste
neplăceri, aşa suna înţelegerea. Exact la vreme ca să ajungă în Franţa şi să ia
antivirusul, înainte de a fi prea târziu.
― Bine, a zis Mike. De acord.
* *
*
Stăteau întinşi alături în laboratorul iluminat difuz, pus la dispoziţie de
Bancroft, pregătiţi să doarmă şi să viseze. Deasupra lor, treizeci de gărzi
înarmate, pe care preşedintele le convocase de la forţele speciale,
instalaseră un perimetru în jurul clădirii de piatră de pe campusul de la
Johns Hopkins, altfel pustiu. Doctorul se afla acasă când îl căutaseră, însă
revenise la laborator ca să-şi supună subiecţii benevoli la un experiment şi
mai greu de crezut decât precedentul. Scopul lui real era de a-i face să
adoarmă împreună, însă a insistat să le ataşeze electrozi la cap şi să-i aşeze
ca pe doi Frankensteini în hruba pe care o destinase descoperirilor.
În cursul călătoriei cu elicopterul, Thomas vorbise vreme de
cincisprezece minute pe o linie protejată cu preşedintele, expunându-şi
planul referitor la israelieni. Blair convenise imediat privind paşii îndrăzneţi
pe care îi descrisese. Cele mai mari probleme erau planificarea şi executarea
operaţiunii fără ca francezii să prindă de veste. Din nefericire, nu-l ştiau pe
omul francezilor. Şi probabil că nu aveau să afle vreodată. Preşedintele se
arăta rezervat faţă de ideea de a nu informa şefii forţelor reunite, dar nici
instituţii precum FBI sau CIA, cât şi organismele militare.
Comunicarea cu israelienii va fi realizată de Merton Gains personal.
Singurul în care Thomas era convins că se putea avea încredere.
― Ei bine, a spus doctorul Bancroft, apropiindu-se cu o seringă în mână.
Suntem pregătiţi să visăm?
918
 Thomas a aruncat o privire spre Kara. Mâna ei era legată de a lui cu tifon
şi bandă adezivă. Doctorul făcuse mici incizii în vârful degetelor mari şi le
unise sângele.
― Cinci kilometri spre est, exact cum ţi-am arătat. Trebuie să ajungi acolo
în seara asta, dacă se poate.
― O să încerc, Thomas, a oftat ea. Crede-mă, o să încerc.

21

Cu o tresărire, Mikil s-a trezit şi a privit în gol. Era abia a doua oară când
Kara făcea trecerea, dar datorită experienţelor ei din trecut privind visele lui
Thomas, şi-a dat imediat seama ce se petrecea.
Era Mikil. Practic, era şi Kara. În orice caz, Johan şi Jamous dormeau
alături.
A sărit în picioare.
― Treziţi-vă!
Cei doi au sărit. Amândoi s-au prins de coapse, s-au rostogolit, ajungând
apoi în poziţia ghemuit, Johan strângând un cuţit într-o mână, iar Jamous, o
piatră. Cele treisprezece luni de practicare a nonviolenţei nu le tociseră
instinctele ce se activau în momentele când trebuiau să se apere.
― Ce s-a întâmplat? a întrebat Johan, clipind des ca să-şi alunge senzaţia
de somn.
― Visez, a spus Mikil. Ridicăm tabăra. Plecăm.
Jamous a examinat din ochi pădurea din jur.
― Scabioşi? a zis el în şoaptă.
― Nu visezi, a replicat Johan. Eşti trează. Culcă-te la loc şi mai visează. Era
cât pe ce să mă sperii de moarte.
― Ba nu, Kara visează!
Iar Mikil şi-a ridicat salteaua şi a rulat-o grăbită.
Găsiseră o nouă tabără pentru trib şi, după discuţii mai îndelungate decât
ar fi socotit că era normal, dată fiind urgenţa pe care o impunea situaţia
gravă în care se găsea Thomas, conveniseră în cadrul unui sfat să trimită trei
dintre cei mai buni luptători într-o misiune de supraveghere care se putea
transforma într-o încercare de salvare, dacă circumstanţele o îngăduiau.
Trecuseră cinci nopţi de când Hoarda le luase camarazii. Cinci nopţi! Şi cu
fiecare zi care trecea, era tot mai convinsă că fratele ei murise. Astfel de
împrejurări o îndemnau să se gândească serios să îmbrăţişeze doctrina lui
919
William: fie să pornească la luptă cu sabia în mână, fie să se afunde în deşert.
Până şi Justin scosese sabia şi luptase cândva împotriva Hoardei. Şi atunci
fusese Elyon, nu? Aşadar, însuşi Elyon scosese sabia o dată. De ce să nu
procedeze la fel şi acum, pentru a-l elibera pe acela care-i conducea Cercul?
Şi-a aruncat pătura înfăşurată pe spinarea calului şi s-a răsucit în spate,
spre cei doi bărbaţi care se uitau la ea într-o tăcere amestecată cu
nedumerirea.
― Imediat. Trebuie să plecăm chiar acum! Mă auziţi? Thomas trăieşte şi
tocmai i-a spus Karei cum putem ajunge la el. E în subsolul bibliotecii, la
cinci kilometri est de oraşul Hoardei. Ceilalţi urmează să fie executaţi mâine.
― Thomas ţi-a dezvăluit toate astea? a întrebat Jamous.
― Nu avem vreme de discuţii! a zis ea şi a urcat pe cal. O să-ţi explic pe
drum.
A dat pinteni calului şi s-a îndreptat spre nord, printr-un câmp întins,
neluând în seamă strigătul prin care Jamous o ruga să-l aştepte.
Aveau să o prindă din urmă destul de curând. Venind călare pe armăsarul
lui negru, Johan a fost primul care a ajuns-o.
― Mikil! mai încet! Măcar cât să putem participa şi noi la acţiunea asta.
Au ajuns la marginea pădurii, iar Johan a început să meargă la trap alături
de ea.
― Biblioteca aceea unde este ţinută, a întrebat Johan. Ţi-a zis cum să-l
scoţi de acolo?
Ea a plecat capul brusc, pentru a şi-l feri de o creangă mai joasă. Copacii
erau rari în acea porţiune, dar spre est desimea pădurii avea să le împiedice
înaintarea. Şi-a îndemnat calul înainte.
― Mi-a dat câteva idei şi mi-a zis că voi vreţi să le folosiţi. Aţi trăit alături
de Hoardă îndeajuns de multă vreme ca să-i înţelegeţi pe oamenii ei mai
bine decât alţii.
Bărbatul nu i-a răspuns.
― Şi mi-a mai spus şi câteva lucruri despre tine, Johan, a continuat Mikil,
uitându-se scurt spre el în lumina scăzută. E nevoie să visezi şi tu. Este
evident că ai legătură cu un bărbat pe nume Carlos, care trebuie să înţeleagă
realitatea.
― Să vorbim acum doar despre eliberarea lui Thomas pornind de la un
vis. Câte fructe de leac mai avem?
― Câte două de fiecare, i-a răspuns celălalt. Te aştepţi la o luptă?

920
 ― Crezi că Thomas ne va ierta dacă i-am vindeca pe câţiva după ce-i
doborâm?
Mikil s-a uitat la Johan.
― Să rănim un scabios, apoi să-l vindecăm? Nu ştiu, a făcut ea, gândindu-
se că atâta vreme cât nu ucideau… De ce nu? Asta ţi-este recomandarea?
― Cum pot face aşa ceva fără să ştiu ce ţi-a transmis Thomas în visul acela
al tău?
― Mi-a zis unde este ţinut. Mi-a dat amănunte privind dispunerea
terenului, precizând că există o femeie care are acces neîngrădit la el. A
sugerat ca eu să mă dau drept acea femeie.
― Şi despre cine este vorba?
― De Chelise, fiica lui Qurong.
Amândoi s-au uitat la ea ca la o persoană care o luase razna.
* *
*
― Cât timp avem la dispoziţie? a întrebat Mikil.
― Întoarce-te, vreau să te văd în lumina lunii, a cerut Johan.
I-a făcut pe plac.
― Cât?
― Mai puţin de o oră, a răspuns Jamous.
― Atunci asta ar trebui să ne ajungă! a zis ea şi s-a uitat la zidul
complexului, aflat la cincizeci de metri spre dreapta lor.
― Nu vom reuşi, a spus bărbatul şi a scuipat într-o parte.
― Atunci, dă-ne o idee mai bună. Cum arăt?
Îmbrăcarea robei purtate în mod tradiţional de scabioşi nu era un lucru
ieşit din comun – deseori luau pe ei mantiile acelea când se aventurau în
adâncul pădurii. Numai că ea nu-şi aplicase niciodată acea substanţă albă, cu
consistenţă lutoasă, pe faţă şi pe mâini. Thomas îi sugerase să devină
prinţesa Hoardei vreme de o noapte, iar Johan insistase să folosească un
strat cât mai gros, care să înlocuiască morstul. Aşadar, lut de culoare albă.
― La fel ca prinţesa, a zis Johan.
― Mai puţin ochii şi glasul.
― Orice deghizare are nişte limite. Fă exact cum ţi-am spus.
Jamous avea dreptate, planul era nebunesc. Mai rău ar fi fost doar dacă l-
ar fi pus în aplicare la lumina zilei.
― Ţineţi minte, biblioteca se află în mijlocul grădinii. Thomas a precizat
că ar fi vorba de patru paznici, doi afară şi doi în subsol.
921
 ― Am înţeles, a asigurat-o Johan. Lasă-ne la dispoziţie cinci minute, după
care îi atragi afară. Şi ridică-ţi tonul o idee. Chelise e la fel de… directă ca
tine. Să nu faci încercarea de a-ţi înmuia vocea. Mergi drept şi…
― Să-mi ţin capul drept, am înţeles. Aveţi impresia că eu nu ştiu cum
trebuie să arate o mucoasă care-şi dă aere.
― N-aş spune că e o mucoasă. Mai curând, îndrăzneaţă. Rafinată.
― Ia te rog. Cuvintele „scabios“ şi „rafinat“ nu fac deloc casă bună.
― Păstrează-ţi calmul, a sfătuit-o Jamous. S-ar putea ca scabioşii să nu fie
rafinaţi, dar se pricep destul de bine să mânuiască săbiile.
Dacă ea murea, atunci şi Kara murea în laboratorul doctorului Bancroft,
aşa spusese Thomas. Ciudat lucru. Dar se obişnuise cu primejdiile.
― Porniţi.
Jamous a şovăit puţin, apoi a prins-o de braţe, să alcătuiască obişnuitul
cerc.
― Tăria lui Elyon.
Bărbaţii s-au mistuit în beznă. Mikil a alergat spre gardul înalt de pari şi a
urcat în copacul pe care îl ochiseră împreună. Grădina regală, aşa o numise
Thomas. Luna era pe jumătate plină – a văzut conturul arbuştilor şi
tufişurilor aranjate grijuliu în jurul pomilor fructiferi. Clădirea mare, cu o
turlă, aflată la o sută de metri în interiorul complexului, se vedea mai
limpede. Biblioteca.
Nici urmă de vreun paznic în acea parte a grădinii. Mikil s-a prins de doi
stâlpi alăturaţi, şi-a trecut picioarele peste gard şi s-a lăsat să cadă pe sol,
aflat la aproape trei metri. Purta o robă neagră – dacă mergea ţinându-şi
capul plecat rămânea aproape invizibilă. A traversat grăbită grădina,
surprinsă de grija cu care oamenii Hoardei tunseseră gardurile vii şi
tufişurile. Florile stăteau deschise oriunde ar fi privit. Până şi pomii
fructiferi fuseseră tăiaţi cum se cuvenea.
S-a oprit înapoia unui copac nanka mare, aflat la treizeci de metri de uşa
principală a bibliotecii, unde doi paznici stăteau ghemuiţi lângă zid. Ciudat
că nu era deloc furioasă pe ei de când se înecase. Nu putea afirma că simţea
vreo compasiune faţă de ei, aşa cum susţineau unii, dar considera absenţa
furiei faţă de ei o binecuvântare. Faptul că se dovedise complice în
condamnarea lui Justin o făcea mai aprigă în furia ei faţă de înşelătoria care
îi orbise pe toţi.
Nu rămăsese surprinsă când îşi dăduse seama că mânia i se îndrepta
împotriva bolii, nu a Hoardei. Nu manifesta compasiune faţă de boală.
922
Diferenţa dintre ea şi alţii – William, de pildă – era că în momentul când a
văzut două gărzi bolnave, a văzut mai curând boala; el ar fi văzut doar
oamenii.
Şi-a alungat asemenea gânduri din minte. Sosise momentul să apeleze la
puţină înşelătorie. Trebuia să presupună că Johan şi Jamous îşi ocupaseră
locurile, conform planului.
Şi-a lăsat capul în jos şi a păşit drept spre poteca lată ce ducea spre
bibliotecă. Douăzeci şi cinci de metri. A simţit curând pietriş sub tălpi – cu
siguranţă că fusese văzută deja. A inspirat adânc, s-a îndreptat de spate şi a
mers cât a putut de graţios, ridicându-şi bărbia în aer ca o adevărată
prinţesă, îndreptându-se spre cele două gărzi.
Omul din stânga s-a ridicat brusc şi a tuşit. Celălalt l-a auzit, a văzut-o şi a
luat imediat poziţia de drepţi. Amândoi au rămas fără grai. Nu primiţi prea
mulţi vizitatori la ora asta din noapte, aşa e, solzoşilor.
S-a oprit aproape de baza scărilor.
― Deschide uşa, a poruncit ea cu glas stăpânit.
― Cine eşti? a întrebat cel din dreapta scării.
― Nu face pe prostul. N-o recunoşti pe fiica lui Qurong noaptea?
Omul a şovăit şi a aruncat o căutătură spre tovarăşul lui.
― De ce porţi acea…
― Ia vino aici! a poruncit şi a împuns cu degetul spre pământ. Veniţi
imediat la mine, amândoi! Cum de îndrăzneşti să mă întrebi ce haine am
ales? Vreau să-mi vedeţi faţa de aproape ca să nu mai puneţi vreodată la
îndoială cine vă este stăpână! Mişcaţi-vă!
Nu era convinsă că vocea ei suna ca a unei prinţese, însă gărzile au
coborât treptele cu precauţie.
― Voi face uitată această lipsă de politeţe, dar s-ar putea să mă
răzgândesc dacă vă mişcaţi cu atâta încetineală.
Cei doi s-au grăbit să se apropie.
Dinspre fiecare colţ al clădirii a zburat câte o umbră, iar Mikil a ridicat
glasul ca să acopere orice zgomot pe care l-ar fi putut face acestea.
― Sincer vorbind, în esenţă nu sunt fiica lui Qurong, dar aflaţi că mă aflu
aici în locul ei. Mi-a zis să îl găsesc pe albinos, ca să-l pot salva. E îndrăgostită
de dragul nostru Thomas, înţelegeţi?
Gărzile s-au oprit pe treapta cea mai de jos, iar Jamous a apărut imediat
pe treapta de deasupra şi i-a izbit pe fiecare cu o bâtă în ceafă. Cei doi au
scos câte un icnet şi s-au prăbuşit aproape în acelaşi timp.
923
 Au târât gărzile de pe trepte şi le-au aşezat pe iarbă.
― Sunt loviţi rău? a întrebat ea.
― Vor supravieţui.
Thomas va protesta, dar în cele din urmă va înţelege motivele. Deşi ar
putea primejdui operaţiunea de salvare, cei doi vor supravieţui. Şi această
atitudine în sine putea fi socotită nonviolenţă. Partea referitoare la iubirea
prinţesei faţă de Thomas era absurdă – ceva care să le stârnească hohote de
râs mai târziu. Dacă Mikil avea noroc, era posibil să-i provoace adevăratei
prinţese destule necazuri.
― Să mergem.
Johan şi Jamous au pătruns în bibliotecă fără să facă zgomot, cu ea
imediat în spatele lor. Uşa care dădea spre casa scărilor se afla exact unde îi
indicase Thomas.
― Aici e. Îi trezesc eu.
Mikil a aşteptat ca, profitând de întuneric, Jamous şi Johan să se aşeze de
o parte şi de alta a uşii, după care a întredeschis-o. Din adânc s-a văzut
licărirea unei torţe.
I-a făcut un semn din cap lui Jamous, a deschis uşa, şi a coborât o treaptă.
― E cineva treaz aici? Am nevoie de ajutorul gărzilor, dar imediat!
Glasul ei a căpătat ecou, care a părut că o izbeşte în faţă. Se putea să fi fost
şi alt sunet, dar nu era sigură.
― Dormiţi? Nu am toată noaptea la dispoziţie! Au fost găsite Cărţile şi
Woref are nevoie de ajutorul vostru imediat!
De astă dată s-a auzit zgomot de încălţări răsunând pe pietrele plate de
dedesubt. S-a răsucit exact în clipa când doi soldaţi au apărut în faţa ei,
ambii ducând torţe în mână.
― Grăbiţi-vă! Le-a zis şi a intrat în foaier în timp ce ei bocăneau urcând
treptele.
Cei doi au fost eliminaţi de Jamous şi Johan chiar mai lesne decât cei de
afară. Totul decursese cu o uşurinţă suspectă. Dar nu trebuia să uite că
informaţiile corecte reprezentau de multe ori cheia victoriei în multe lupte.
Mikil a scotocit la centura unuia dintre paznici în căutarea cheilor şi,
găsindu-le, a smuls torţa din mâna lui Jamous şi a coborât treptele cât de
repede i-a permis roba lungă. Un coridor săpat în stâncă ducea spre o uşă
aflată în partea stângă.
― Thomas?
― Aici sunt. Deschide uşa, repede!
924
 A introdus cheia şi a descuiat. Uşa s-a rotit spre interior şi fasciculul torţei
l-a luminat pe Thomas, care stătea în picioare, purtând o robă aproape la fel
ca a ei. El i-a văzut chipul şi a îngheţat. Se aşteptase ca el să ţâşnească pe
lângă ea şi să îşi preia rolul de conducător. Cu toate acestea, a părut ciudat
de şocat de prezenţa ei.
― Calmează-te. În ciuda înfăţişării mele, nu sunt o fantomă.
― Mikil, tu eşti?
― Nu la asta te aşteptai? Nu vreau să aflu, dar frumuseţea mea te-a lăsat
fără grai? a întrebat şi a zâmbit.
Cutremurându-se, bărbatul a părut să se elibereze. A alergat spre ea şi i-a
prins braţele între ale lui.
― Slavă lui Elyon. Şi ceilalţi?
― Îi am cu mine pe Jamous şi pe Johan. Nu ne-am dus încă după ceilalţi.
― Atunci trebuie să ne grăbim! a zis el, ţâşnind spre trepte.
S-a năpustit în holul de intrare şi s-a oprit brusc. Două trupuri zăceau la
pământ. Şi-a mutat privirea de la ele spre Johan, apoi spre Mikil, care a
înaintat, ocolindu-le.
― Au doar nişte cucuie. Dacă vrei, le putem da nişte zeamă de fructe, a
spus ea.
Thomas a fugit spre uşă şi a aruncat o privire spre cer. O vagă strălucire
roşiatică sclipea la orizont.
― Nu mai avem vreme.

22

Thomas a alergat în urma lor, torturat de gândul că vor ajunge prea

târziu. I se părea imposibil ca patru albinoşi să treacă neobservaţi imediat ce
oraşul avea să se trezească la viaţă.
― Trebuie să alergăm, nu să ne furişăm, a zis el, trecând pe lângă Mikil.
Nu avem vreme să ne strecurăm. Să gonim şi să-i luăm pe nepregătite.
― Ca să spânzure opt oameni, în loc de patru? a întrebat Johan. Se cuvine
să ne gândim serios la ceea ce facem.
― Doar asta am făcut în ultima vreme. În răstimpul pe care îl avem la
dispoziţie, nu avem altă şansă.
― Şi chiar vrei să realizezi totul fără folosirea forţei?
― Vom face ceea ce trebuie.

925
 Au sărit peste gard şi au încălecat. Thomas a călărit alături de Johan, însă
au socotit că ar mai fi avut nevoie de alţi cinci cai pentru a-i lăsa în urmă pe
oamenii Hoardei.
I-a condus spre grajduri, de unde şi-au ales caii.
― Fără şei? a întrebat Mikil în şoaptă.
― Avem doar frâie. Putem călări şi pe deşelate.
Toate acestea le răpiseră un sfert de ceas, iar cerul devenise deja cenuşiu.
Întârziaseră! Intrarea călare în oraş ar fi însemnat sinucidere curată.
Pe de altă parte, fuga de acolo ar fi fost totuna cu condamnarea la moarte
a celorlalţi.
Thomas s-a aruncat pe spinarea unuia dintre cai şi a scos un geamăt de
frustrare. Fusese cât pe ce. Palatul se înălţa în stânga lor. Acolo dormea
Chelise. Într-un fel, evadarea părea să semene cu o execuţie. Nimic nu
mergea cum trebuia. Ori erau prinşi toţi şi executaţi, aşa cum sugerase
Johan, ori scăpau de acolo, doar pentru a avea parte de o soartă îngrozitoare.
― Ce s-a întâmplat? a întrebat Johan.
― Nimic.
― Pe faţa ta citesc altceva! Ştii ceva ce nouă nu ne-ai spus.
― Nimic. Ştiu că probabil aveţi dreptate să vă temeţi că vom fi prinşi. Am
nevoie doar de unul dintre voi. Mikil şi Jamous, ne revedem peste jumătate
de oră la cascadă.
― Dar nu vreau să mă ascund, a zis femeia. Oricum, sunt deghizată.
― Eşti căsătorită, a replicat Thomas şi a dat pinteni calului.
― La cascadă, a făcut Johan. Să ne grăbim.
Mikil şi-a scos roba şi i-a aruncat-o lui.
Cu câte doi cai suplimentari fiecare, au plecat în trap iute direct spre lacul
aflat acum la doar un kilometru în faţa lor. În timpul acesta, Johan a îmbrăcat
roba.
― Mikil are dreptate. Doar văzându-ne feţele, oricine şi-ar da seama că
suntem albinoşi.
― Atunci singura noastră speranţă este să-i lovim înainte de a apuca să
creadă că un albinos ar fi atât de ţicnit să se plimbe prin oraşul lor. Ai un
cuţit?
― Plănuieşti să-l foloseşti?
Chiar avea de gând?
― Nu plănuiesc. Nu am niciun plan.
― Nu te recunosc.
926
 Au continuat să înainteze către închisoare. Pământul moale, noroios,
înăbuşea zgomotul copitelor. Fum de lemn se ridica în aerul dimineţii de la
un foc dintr-o colibă aflată în stânga lor. S-a auzit un cântat de cocoş. Rămas
în urmă, castelul se înălţa tăcut.
― Mikil mi-a zis că trebuie să visez împreună cu tine, a vorbit încet Johan.
Ceva în legătură cu un anume Carlos.
Cât pe ce să uite.
― Este un motiv ca să trăieşti?
― Poate.
Sigur că era. Însă în acele momente nu avea răbdarea să se gândească la
vis. Acolo, în oraşul Hoardei, îl frământa ceva, făcându-l să fie neliniştit, şi nu
putea pricepe ce anume.
Thomas, nu vrei să fii eliberat.
Nu, nu era vorba de asta. Ar face orice ca să se elibereze de acele animale.
Chiar dacă însemna să le facă rău câtorva.
S-a simţit cuprins de un val de ură şi s-a cutremurat. Ce fel de fiară ar
ameninţa să ucidă ceea ce salvase Elyon prin propria moarte?
Unde e iubirea ta faţă de ei?
― Nu pot afirma că-mi dau seama ce s-a întâmplat cu tine, Thomas, dar nu
eşti acelaşi om pe care îl ştiam.
― Nu? Poate că traiul aici, printre vechii tăi prieteni, m-a făcut să
înnebunesc.
Celălalt nu a luat în seamă împunsătura.
― Iartă-mă, a spus Thomas. Te iubesc ca pe un frate.
― Pot să-mi folosesc arma?
― Foloseşte-ţi conştiinţa.
Johan a făcut un semn cu capul către un grup de războinici care se
dezmorţeau în apropierea unei clădiri ce arăta ca o cazarmă.
― Nu cred că împotriva lor m-ar putea ajuta doar conştiinţa.
Thomas nu-i văzuse pe acei soldaţi. Câţiva îi urmăreau cu ochi curioşi.
Chiar dacă nu le zăreau feţele ascunse de glugi, scabioşii se vor lămuri destul
de curând. Îi trădau chipurile, ochii, mirosul. Erau albinoşi, nu aveau cum să
ascundă asta.
― Mai ai fructe?
― Două.
― Când pornesc în goană, să mă urmezi.
― Asta ţi-e planul?
927
 ― Exact.
Unul dintre scabioşi a pornit brusc spre drum, părând că intenţionează
să-i oprească.
― Acum, frate. Goneşte!
A dat pinteni calului.
― Dii!
Armăsarul a ţâşnit înainte. Cei doi cai legaţi de şa au fornăit când frâiele
le-au fost smucite. Au pornit în galop spre scabiosul speriat, care s-a ferit din
calea lor.
Au trecut de cazarmă în mare viteză şi abia după aceea s-a auzit un ţipăt:
― Hoţii! Hoţii de cai!
Era mai bine decât dacă ar fi strigat „Albinoşii“. Thomas a silit calul să
iasă de pe stradă, ajungând pe malul lacului şi l-a îndrumat drept spre
închisoare.
La poarta acesteia stăteau doi gardieni. Judecând după expresiile lor, şi-a
dat seama că niciunul nu avusese vreodată prilejul de a se împotrivi unei
evadări. Soldatul din stânga a apucat să scoată sabia doar pe jumătate din
teacă, dar Thomas a sărit de pe cal şi i-a împins-o înapoi. L-a lovit apoi cu
cotul în tâmplă, atât cât să-l doboare.
Celălalt a avut vreme să-şi scoată sabia şi să o ridice, moment în care l-a
izbit cu o lovitură iute de călcâi drept în bărbie. Procedase ca pe vremuri,
brutal şi fulgerător.
A smuls cheile de la centura primului.
― Am nevoie de treizeci de secunde.
― Nu sunt sigur că avem la dispoziţie atâta timp.
Câţiva războinici înaintau pe jos pe drum. Îşi dăduseră seama că cei doi
călăreţi care trecuseră ca vântul prin dreptul lor aveau alte intenţii decât
aceea de a fura cai.
― Descurcă-te cum ştii mai bine, i-a spus Thomas, apoi a pornit în josul
scării, sărind câte trei trepte odată.
Încă îl frământa ceva, dar acum a simţit că întrevede cauza cu ceva mai
multă claritate. Trebuiau să dea foc acelui oraş.
― William! a strigat, gonind pe coridorul îngust.
Uitase să ia una dintre torţele prinse pe zid, iar acum plătea pentru graba
lui. Circulau zvonuri potrivit cărora în acea temniţă erau ţinuţi în viaţă unii
dintre primii prizonieri luaţi de Hoardă, însă nu va avea vreme să îi caute.
A strigat încă o dată în întuneric.
928
 ― William! În care celulă eşti?
― Thomas?
Glasul venea de mai departe. A trecut în fugă prin dreptul câtorva celule
şi s-a izbit de gratiile celei de-a şasea. William şi Suzan stăteau în picioare,
parcă ameţiţi. Cain şi Stephen s-au ridicat şi ei, apărând alături de ceilalţi.
― Suntem atacaţi de peste douăzeci de scabioşi, le-a zis Thomas printre
gâfâieli.
A vârât cheia în broască şi a răsucit-o cu forţă. Broasca a cedat cu un
zăngănit puternic.
― Mai sunt şi alţii?
― Probabil.
― Fugiţi! Vă aşteaptă caii.
A rupt-o la goană fără să se mai uite înapoi. Aveau să se ajute unii pe alţii.
A simţit o dorinţă surprinzătoare de a lupta cu scabioşii care îl asaltau în
acele momente pe Johan. În urmă cu un an, doi dintre ei ar fi fost capabili să
ucidă sau să ţină piept la cel puţin douăzeci de războinici. Dorinţa de a-i
ataca i-a adus pe limbă un gust ca de aramă. Pofta de sânge.
A urcat scările cu paşi mari, simţind cum îi ard plămânii după efortul
făcut într-un răstimp atât de scurt. A auzit vocile răcnite ale scabioşilor când
era doar la jumătatea scării.
A auzit şi un geamăt de durere. Al lui Johan?
A ţâşnit din temniţă, ajungând la lumină, şi s-a oprit brusc. Scena i-a făcut
inima să stea în loc. Douăzeci de scabioşi înarmaţi cu săbii alcătuiseră un
semicerc în faţa intrării. Johan stătea cu gluga dată pe spate, având la braţul
drept o rană gravă care sângera masiv. Oamenii Hoardei rămăseseră un
moment ca împietriţi văzându-l pe fostul lor general Martyn privindu-i fix.
Situaţia i-a readus în memorie lucruri petrecute cu treisprezece luni
înainte. Atunci se strânseseră în jurul lui Justin, însă în ochii lui această
scenă nu se deosebea mai deloc. Oamenii aceia doreau să ucidă.
La orizont a licărit ceva. Roşu. A cules de jos sabia scăpată de primul
paznic pe care îl doborâse mai devreme şi a rotit-o pe deasupra capului.
― Înapoi! a strigat, dându-şi gluga pe spate. Nu-l recunoaşteţi pe Thomas
de Hunter? Înapoi!
Ferocitatea ce-i răzbătuse în glas l-a speriat până şi pe el. A strâns
mânerul sabiei cu mâini tremurătoare, dorind cu disperare să se
năpustească asupra scabioşilor. Johan îl privea uimit. Oamenii Hoardei se

929
holbau la el. Avea la îndemână o putere cunoscută şi, brusc, şi-a dat seama
că o va folosi.
Acolo, pe loc, furios, va mânui sabia pentru prima oară după treisprezece
luni. Ce mai conta? Oricum erau morţi cu toţii.
Scabioşii au ţinut săbiile îndreptate cu vârful înainte. Însă nu s-au retras,
aşa cum le poruncise.
Din temniţă au apărut buluc William şi ceilalţi.
― Aţi surzit? a strigat Thomas. Johan, ia cealaltă sabie.
Celălalt nu s-a clintit.
― Thomas…
― Ridică sabia!
Te-ai pierdut de tine, Thomas.
Răcnind, s-a repezit spre scabioşi. Lama sabiei a fulgerat. A lovit în carne.
A despicat.
Apoi a eliberat lama şi a lovit a doua oară. Sabia a tăiat adânc braţul unuia
dintre atacatori. Sângele i-a năpădit mâneca hainei.
Atacul se desfăşurase cu atâta rapiditate şi forţă încât niciunul dintre
potrivnici nu a avut vreme să reacţioneze. Erau gărzi, nu războinici. Ştiau de
el doar din nenumăratele poveşti referitoare la tăria şi curajul lui
inegalabile.
Gâfâind, a rămas cu sabia pregătită să reteze capul primului care ar fi
mişcat. Acele animale care se bălăceau în propria boală nu meritau altceva
decât moartea. Acei Shataiki ruinaţi de boală refuzaseră să-l iubească pe
Justin.
Ei erau vinovaţi de înşelătoria lui Chelise.
A simţit cum pieptul i se strânge de o durere cumplită. A strâns din
pleoape şi a urlat gutural către cer. Un vaier i s-a alăturat – cel de-al doilea
om pe care îl rănise stătea în genunchi, strângându-şi braţul cu degetele.
Thomas s-a răsucit spre Johan.
― Fructul.
Johan a băgat mâna în buzunar şi a scos un fruct care semăna cu o pară.
― Foloseşte-l, i-a spus el scabiosului, aruncându-i-l.
Înspăimântaţi, ceilalţi s-au retras imediat, abandonându-l pe omul rănit,
alături de care se afla fructul.
Thomas şi-a lăsat sabia şi s-a repezit înainte.

930
 ― Pentru numele lui Elyon, nu e nicio vrăjitorie, omule! a strigat şi a
ridicat fructul, storcându-l şi făcând zeama să-i curgă printre degete. E darul
lui!
A prins mâneca hainei omului şi a smucit cu putere. Cusătura a plesnit la
umăr, iar mâneca s-a desprins, dezgolind braţul acoperit de solzi, atins sub
cot. Lovitura de sabie tăiase osul şi muşchii.
Omul a început să scâncească de spaimă.
Thomas a întins mâna să-l prindă de braţ, dar omul l-a plesnit cu cealaltă
mână.
Furia de mai devreme a renăscut în el. L-a plesnit pe om peste obraz.
― Nu fi prost!
Ştia că proceda greşit, că evadarea mersese prost. Însă acum nu mai
putea da înapoi.
A strâns braţul omului cu o mână, iar cu cealaltă a stors fructul deasupra
rănii. Zeama a pătruns în tăietură.
A sfârâit.
Un firicel de fum s-a ridicat din carnea despicată. Zeama fructului îşi făcea
efectul vindecător.
S-a ridicat şi a aruncat fructul spre primul om pe care îl rănise.
― Foloseşte-l!
Le-a întors spatele oamenilor Hoardei. Ceilalţi se uitau la el cu expresii de
şoc sau uimire; nu reuşea să le citească feţele. S-a dus spre cal şi a urcat în
şa.
― Să plecăm.
Era sigur că soldaţii se vor năpusti asupra lor, dar aceştia au rămas
locului. Se uitau îngroziţi la omul căruia îi dăduse fructul. Braţul se
vindecase pe jumătate şi încă sfârâia. William s-a îndreptat spre un cal.
Suzan, Cain şi Stephen au încălecat fiecare.
― Dacă vă închipuiţi că puterea lui Qurong este ceva de iubit sau de
temut, atunci aduceţi-vă aminte ce aţi văzut astăzi, a spus Thomas. De data
aceasta vă dau fructul pentru a vă vindeca rănile. Dacă ne veţi urmări, nu
veţi mai avea acelaşi noroc.
După aceea, şi-a rotit calul în loc şi, ameţit şi îngreţoşat, a pornit la galop
către pădure.
Ce făcuse?

931
 23

― Nimic? a întrebat Qurong.

― Sunt mult mai pricepuţi la fugă decât la luptă, a zis Woref.
Alături de conducătorul suprem, se găsea pe acoperişul plat al castelului
şi privea spre sud, pe deasupra copacilor. Doar că el nu vedea copacii. Nici
măcar nu se uita spre sud. Ochii îi erau întorşi spre interior şi vedea fiara
întunecată care, în ultimele zile, îşi croise drum în pântecul lui.
Cunoscuse această fiară numită ură, dar niciodată atât de intim. Bănuia că
asta avea legătură cu întâlnirea cu Teeleh, dar renunţase la încercarea de a
înţelege semnificaţia ei. De fapt, era pe jumătate convins că totul se
petrecuse în visele lui. Nu exista un monstru real care se târa prin
măruntaiele lui, iar nodul din piept şi arşiţa care îi fulgera prin vine nu erau
nici ele reale. Acum o dorea cu disperare pe Chelise din motive doar de el
ştiute, fără vreo legătură cu vreun coşmar în care îi apăruse Teeleh.
O va avea pe Chelise cu orice preţ, indiferent dacă acest preţ va fi plătit de
el sau de ea. Dacă nu putea căpăta iubirea fiicei lui Qurong, cum putea obţine
regatul?
― Nu acesta e răspunsul la întrebarea mea. Au fost văzuţi undeva ori nu?
― Nu.
Comandantul suprem şi-a lăsat palma pe balustrada care se întindea de-a
lungul acoperişului. Stătea nemişcat, îmbrăcat cu o robă neagră, iar gluga
lăsată pe spate îi lăsa la vedere codiţele groase.
― Ai executat gărzile aşa cum am dat ordin?
― Da.
― Şi pe cel care a fost vindecat prin vrăjile lor?
― A murit destul de repede. Un alt paznic a încercat să folosească fructul,
dar fără rezultat.
― De ce m-ar interesa? a făcut Qurong, apoi s-a întors şi l-a privit pe
Woref drept în ochi. Mă interesează albinoşii, nu cele câteva gărzi pe care nu
le-ai organizat cum trebuia.
Discutaseră deja despre răspunderea pe care o avea generalul pentru
producerea acelei catastrofe. Faptul că acum, două ore mai târziu, aducea
din nou în discuţie acest lucru demonstra slăbiciunea conducătorului.
― Am recunoscut că mă fac răspunzător. Şi în timp ce tu spumegi, ei sunt
departe.

932
 Qurong a mormăit şi s-a uitat înapoi spre pădure, probabil surprins de
îndrăzneală. Woref a rămas cu ochii spre sud. Când îşi va ocupa locul de
conducător suprem, va arde până la pământ acea pădure şi o va lua de la
început. Nimic de acolo nu-l mai atrăgea.
Şi-a înghiţit amărăciunea. Doar Chelise îl mai atrăgea. Şi, într-un fel, o
dorea pe mamă la fel de mult ca pe fiica ei. Dacă nu se va întâmpla ca într-o
zi să o ucidă, se va căsători şi cu Patricia. Însă perspectiva de a le poseda pe
ele, nu aceea de a se bucura de chipurile lor, îl făcea să simtă un nod în
pântece.
S-a cutremurat.
― Am impresia că nu înţelegi ce s-a întâmplat. Acum două zile l-am
plimbat pe Thomas pe străzi ca să-mi sărbătoresc victoria asupra răzvrătirii
lui. Iar astăzi, evadând, mă face să arăt ca un nătâng. Te înşeli dacă-ţi
închipui că vei supravieţui întâlnirii cu el.
― Îl crezi prea bun.
― Ţi-au trebuit treisprezece luni ca să-l prinzi, iar acum ţi-a scăpat din
nou printre gheare!
― Chiar aşa? Cunoaşte-ţi duşmanul, aşa se spune. Cred că am început să-l
înţeleg pe acest inamic.
― Da. Înţeleg că te păcăleşte de fiecare dată.
― Şi ce părere ai avea dacă ţi-aş spune că sigur îi cunosc slăbiciunea?
Qurong şi-a încrucişat braţele la piept şi a întors spatele pădurii.
― E un albinos. Îi ştim slăbiciunea. Şi asta nu ne-a ajutat deloc.
― Ce preţ eşti dispus să plăteşti ca să ţi-l aduc înapoi?
― O să-ţi las viaţa!
― Şi ce consecinţe va suporta persoana care a ajutat la evadarea
albinosului?
― Altă pedeapsă decât înecul ar fi o batjocură la adresa mea.
― Nicio îngăduinţă faţă de ea?
― Niciuna?
― Şi nu ai fi îndurător nici cu fiica ta?
― Ce legătură are ea cu asta? a întrebat Qurong pe un ton poruncitor.
― Are mare legătură! a strigat Woref, cu faţa arzându-i de înfierbântare.
Ea reprezintă totul pentru mine, iar tu ai pus-o în braţele acelui lup!
― Măsoară-ţi cuvintele! a ripostat conducătorul, cu furia sticlindu-i în
ochi. Îndatoririle tale de general al meu nu cuprind şi dorinţa ta carnală faţă
de fiica mea. Cum îndrăzneşti să vorbeşti în acest fel despre ea?
933
 ― Thomas a evadat cu ajutorul ei.
Vorbele au fost ca o palmă.
― Nu fi ridicol.
― Ea a dat poruncă gărzilor să nu primească fructe de rambutan cu forţa,
aşa cum am ordonat eu.
― Şi asta l-a ajutat? Eşti orbit de gelozie faţă de un războinic înlănţuit.
― Acum nu mai e în lanţuri. Asta e situaţia, nu? E liber fiindcă a visat şi a
găsit o cale de a-şi folosi vrăjile ca să îl îndrume pe Martyn până aici, exact
cum a spus cândva acesta că va proceda Thomas de Hunter. A visat pentru
că nu a mai mâncat fructul. Iar Chelise este complice, te asigur!
― Ascultă, Woref, dacă până şi o gardă sugerează că acest lucru e
neadevărat, te înec chiar eu!
― Am executat gărzile acum o oră.
Qurong s-a apropiat de uşa care ducea spre scară şi a deschis-o furios.
― Aduceţi-o imediat pe Chelise la mine! a poruncit, apoi a trântit uşa la
loc. După aceea te voi lăsa să o învinovăţeşti tu însuţi. Cum îndrăzneşti să
îmi acuzi fiica de favorizarea albinosului?
― Crezi că eu nu sunt îndurerat? Nu mai dorm de când i-am văzut…
― Nu vreau să mai aud nicio vorbă!
― Pot face dovada.
Conducătorul suprem reacţiona de parcă nici nu l-ar fi văzut pe general.
Gândul că cineva, cu atât mai mult o persoană de sânge regal, ar unelti cu
duşmanul era greu de suportat.
Uşa s-a deschis şi Chelise a apărut în prag.
― Am auzit că ai permis ca educatorul meu să evadeze! S-a răstit ea,
uitându-se aprig la Woref. Spune-mi, este adevărat?
― Eu? a făcut el.
Simţea că nu se mai poate stăpâni. Îl insulta socotind că el nu ştia ce se
petrece sub comanda lui.
― Ori tu?
Chelise s-a uitat la Qurong.
― Îi îngădui acestui om să insinueze că l-am ajutat pe albinos să evadeze?
― Nu are importanţă dacă voi permite. A vorbit deja.
― Şi îi dai crezare? Albinosul voia să viseze ca să poată citi mai bine din
Cărţi, care depind în parte de vise. Fireşte, l-am lăsat să viseze. E o crimă?
Deci ştia! Doar aşa se explica de ce mărturisea atât de repede! Încerca să
treacă drept nevinovată, însă târfa din ea ieşea la suprafaţă destul de vădit.
934
 ― Tu ai dat ordin gărzilor să nu-l mai silească să mănânce fructul?
― Da. Era servitorul meu şi m-am gândit să-l ajut să-şi facă datoria mai
bine.
― Şi îndatoririle tale însemnau să-l ţii de mână şi să-i şopteşti tandru ceva
la ureche? a întrebat-o Woref.
Tânăra a părut că păleşte, chiar dacă machiajul îi ascundea tenul.
― Cum îndrăzneşti?
― Negi? a întrebat tatăl ei.
― Sigur că va nega! Dar ştiu ce am văzut cu ochii mei când i-am găsit
singuri în bibliotecă. Dacă ar fi fost vorba de altcineva decât de femeia mea,
i-aş fi ucis pe amândoi.
Qurong nu-şi putea crede urechilor.
― Chelise, e adevărat?
― Că m-am îndrăgostit de un albinos? Ce absurd! Thomas e un educator
priceput, care ştie să citească din Cărţile de Istorii, dar acesta nu e un motiv
să fiu numită târfă! A replicat, după care s-a uitat spre conducătorul suprem.
Tată, îţi cer să-ţi retragi promisiunea de a mă da în căsătorie acestui om. Nu
vreau să am deloc de a face cu el decât după ce-şi retrage acuzaţiile
mincinoase şi îşi va cere iertare.
Woref a simţit că orbeşte de furie. Nu mai fusese tratat vreodată cu atâta
dispreţ. Probabil că o judecase greşit pe această femeie. Se dovedea mai greu
de stăpânit decât îşi imaginase.
De aceea eşti atât de disperat după ea.
― Înseamnă că negi orice favoare pe care i-ai făcut-o lui Thomas de
Hunter, a spus Qurong.
― Faptul că tatăl meu îmi pune o asemenea întrebare mă face să înţeleg
de cine ascultă.
― Un da sau nu va fi de ajuns, copila mea!
― Sigur că nu i-am făcut favoruri albinosului.
S-a lăsat o tăcere lungă.
― Lasă-ne singuri.
Chelise s-a uitat acuzator spre Woref şi a plecat.
― Ai spus că poţi dovedi legătura dintre ei?
― Da, stăpâne. Pot.
― Te-ai pus într-o poziţie primejdioasă, înţelegi?
― Periculoasă dacă nu am dreptate. Dar am.
― Atunci spune-mi cum, a oftat Qurong.
935
 ― Dacă am dreptate vreau să-mi dai cuvântul că fiica ta va fi a mea fără
nicio oprelişte.
Comandantul a ridicat o sprânceană.
― Va fi a ta când vă căsătoriţi. Ce altceva doreşti?
Vreau s-o învăţ cine îi este stăpân, a vrut Woref să spună. Vreau să-i frâng
oasele, să nu uite cine sunt.
În loc de acestea, a plecat capul şi a rostit:
― Vreau mâna ei fără alte restricţii.
Qurong s-a întors cu faţa spre balustradă şi a privit din nou spre sud.
― De acord. Care ţi-e planul?
― În adâncul temniţei încă îl avem pe albinosul pe care l-am prins acum
două luni. Eliberează-l să ducă mesajul că dacă Thomas nu se predă în
decurs de trei zile, Qurong, conducătorul suprem al Hoardei, o va îneca pe
fiica lui, Chelise, pentru acte de trădare împotriva tronului.
Qurong i-a aruncat o privire, dar numai un moment.
― Thomas de Hunter nu se va lăsa prostit de aşa ceva. Chiar dacă s-ar lăsa
păcălit, nu mi-aş putea îneca fiica.
― Nu va trebui. Dacă am dreptate, va reveni. Asta va fi dovada mea.
― Nu mai gândeşti normal. Nu şi-ar risca niciodată viaţa pentru o femeie
pe care nu o cunoaşte.
― Decât dacă l-a sedus.
Conducătorul suprem s-a înfuriat.
― Pune-mă la încercare.
― Şi dacă nu vine?
― Atunci îmi vei ceda mie condamnarea ei la moarte. O voi lua de soţie şi
o voi ierta în felul meu. Dacă nu mă voi ţine de cuvânt, mă poţi ucide.
Qurong a rămas pe gânduri. Era prima oară că i se întâmpla asta de când
Woref făcuse aluzia.
― Aşadar, chiar dacă nu ai dreptate, tot vei avea mâna fiicei mele. Ce pui
în joc?
― Onoarea mea! Dacă greşesc, îmi voi recâştiga onoarea prin căsătoria cu
Chelise. Dacă am dreptate, îmi voi recâştiga onoarea prin moartea lui
Thomas.
― Dar dacă el nu primeşte mesajul?
― Vom trimite un războinic împreună cu albinosul pentru a reveni cu
răspunsul. În acelaşi timp, voi porni cea mai mare vânătoare în căutarea

936
tribului care ne-a scăpat în Pădurea de Sud. Tribul a rămas fără Thomas,
Martyn şi alţi conducători şi va fi vulnerabil.
― Dacă Thomas nu se întoarce acolo.
― Nu va face asta. Şi cred că nu mă înşel.
Conducătorul s-a gândit în tăcere la acest plan, însă în ochi i-au apărut
deja sclipiri.
― I-ai văzut atingându-se în bibliotecă?
― I-am văzut, a răspuns Woref, scuipând peste balustradă.
Qurong a gemut.
― A fost întotdeauna foarte hotărâtă. Să păstrăm tăcere asupra acestui
lucru. Ţi-am promis ceea ce ai dorit. Nu ştiu dacă s-ar cuveni să mă rog să ai
dreptate sau să te înşeli. Se pare că, indiferent de situaţie, câştigi oricum.
― Ba am pierdut deja. Am văzut ceea ce nu trebuia să vadă nimeni.
* *
*
Drumul pe care au fost siliţi să călătorească i-a făcut să încetinească
ritmul. Nu cu multă vreme în urmă, priveliştea deşertului îl umplea pe
Thomas de nelinişte. Acolo se purtau bătăliile şi mureau oameni. Acolo trăia
duşmanul. Înecarea lui Justin inversase rolurile, iar deşertul devenise
căminul lor.
Dar în timp ce îi conducea pe cei opt afară din pădure, de-a lungul
aceluiaşi canion unde cândva încolţiseră şi uciseseră patruzeci de mii de
oameni ai Hoardei, a simţit aceeaşi spaimă adâncă pe care o trăise când
ieşise dintre copaci.
Şi-a oprit calul alături de o catapultă arsă de duşmani. Era prima oară că
vizita locul marii bătălii de la Trecătoarea Natalga. Acum creşteau smocuri
de iarbă pe terasa unde praful de puşcă azvârlise bucăţi uriaşe de stâncă
asupra canionului de dedesubt, strivindu-i pe scabioşi ca pe nişte furnici.
Johan şi-a îndemnat armăsarul până la buza terasei şi a privit visător spre
fundul canionului. Nu el condusese Hoarda în acea zi, dar atacul întreprins
de aceasta fusese plănuit de el.
Thomas s-a oprit alături. Mormanele de stâncă prăvălită erau încă înalte.
Păsările şi animalele lăsaseră demult doar oasele acolo unde reuşiseră să
disloce armurile de corp. Din acel punct înalt, rămăşiţele armatei arătau ca o
groapă de gunoi pentru armuri şi arme, împrăştiate de vânturi puternice şi
decolorate de soare.

937
 ― Slavă cerului că oamenii Hoardei nu au aflat cum să producă praf de
puşcă, a spus Johan.
― Au încercat. Ştiu care sunt componentele, dar în afară de mine, doar
William şi Mikil cunosc proporţiile. Dar dacă vor mai avea câteva luni la
dispoziţie, vor reuşi combinaţia potrivită.
Ceilalţi se apropiaseră de margine şi se uitau în jos. Thomas a privit
înapoi spre pădurea aflată la aproape doi kilometri. Părea întunecată din
cauza soarelui care apunea, intrând în contrast cu solul roşiatic al canionului
cu care se învecina. Hoarda întunecată se stabilise în închisoarea ei, pe când
oamenii Cercului rătăceau liberi prin marea de culoare roşiatică.
Ceva din adâncul pădurii negre îl chema. O imagine a lui Chelise i s-a
derulat prin minte. Faţa albă şi ochii cenuşii, privind visători la Cărţile de
Istorii. S-a mulţumit să ridice din umeri când ceilalţi l-au întrebat de ce
rămăsese tăcut atâta timp în cursul fugii din oraş – nici el nu ştia sigur de ce
se simţea atât de mohorât. Au crezut că îl frământa faptul că apelase la forţă,
iar el aproape că se convinsese că aveau dreptate.
Cu toate acestea, şi-a dat seama că era vorba despre ceva mai mult. A
înţeles că se gândea la Chelise.
Şi-a întors calul dinspre canion şi l-a îndreptat la pas de-a lungul platoului
stâncos. Ceilalţi au vorbit încet, depănând amintiri, însă un alt cal l-a urmat
pe al lui – probabil Mikil. Kara. Aveau de făcut multe.
― Acum nu mai ai îndoieli, Kara. Ce ţi se pare mai real? Locul de aici sau
de dincolo?
― Nu ştiu.
S-a întors. Suzan îl urma. Privea spre pădure.
― Credeam că e Mikil.
― Eşti cam absent. Nu e vorba doar de evadare, nu-i aşa?
― De ce spui asta?
― Pentru că eu am sugerat asta. Şi planul a izbutit.
― A fost bine gândit. Poate ar trebui să-ţi încredinţez comanda uneia
dintre diviziile noastre, a zis el şi a zâmbit.
Şi-a dat seama că ea nu vorbea de plan.
― Nu mă refer la supravieţuirea noastră. Vorbesc despre felul în care
putem câştiga încrederea lui Chelise.
― Mda, şi asta a reuşit.
― Cred că şi ea ţi-a câştigat încrederea.

938
 Thomas s-a uitat la Suzan în lumina scăzută a apusului. Pielea ei, ceva mai
întunecată, era netedă şi frumoasă. Cunoştea câţiva bărbaţi care o curtaseră,
dar fără succes. Era precaută, dar şi înţeleaptă. Se lăsa greu păcălită. Suzan
avea să devină o soţie extraordinară.
― Probabil.
― Aş vrea să ştii că nu mi se pare o idee proastă.
― Încrederea e una, Suzan, a rostit el încet, fără să fie sigur de ce îi spunea
asta. Orice altceva ar aduce a sacrilegiu. Nu aş ajunge până acolo. Înţelegi,
nu?
Ea a aşteptat un moment până să răspundă.
― Desigur.
― Justin o numeşte Hoardă, iar noi facem la fel. Ai putea s-o numeşti
iubire. Dar un albinos ca mine şi o femeie a Hoardei…
― Imposibil.
― Dezgustător.
― Nu ştiu cum ai suportat mirosul din bibliotecă vreme de trei zile.
― A fost oribil.
― Oribil.
― Unde înnoptăm? a întrebat Mikil, care apăruse în spatele lor.
― În canion, i-a răspuns Thomas. Într-un loc ferit, la distanţă de cadavre.
Oamenii Hoardei nu se apropie de morţii lor.
― Atunci să mergem. Va trebui să-l zorim pe Johan şi să plecăm.
* *
*
Fără foc de tabără. Fără haine călduroase. Fără alte pături decât cele trei
aduse de Mikil, Jamous şi Johan. Doar nisip.
Tremurând, Thomas a încercat să se concentreze asupra următoarei
acţiuni. Johan.
Au stat toţi opt în cerc, dar discuţia s-a purtat între cei trei care au vorbit
de vise. Ceilalţi au ascultat fascinaţi şi, a bănuit el, oarecum neîncrezători.
Faptul că Mikil ştiuse exact unde era ţinut Thomas i-a făcut pe toţi să nu-şi
exprime rezervele ce încă persistau.
Situaţia semăna cu înecul – doar experienţa în sine putea, în cele din
urmă, să facă un credincios din oricine.
Johan s-a ridicat şi a început să se plimbe.

939
 ― Mikil, dă-mi voie să fac un rezumat al situaţiei, ca să auzi cât de… cât de
unic este. Zici că dacă eu mă tai, iar Thomas procedează la fel, şi dacă
adormim cu sângele amestecându-se, atunci voi avea visele lui.
― Nu visele lui. Lumea lui din vis.
― Cum spui. Atunci lumea lui din vis. Sper să mă trezesc drept un bărbat
pe nume Carlos, fiindcă a stabilit o legătură cu mine mai demult şi crede că
ar putea fi persoana mea.
― Ceva de genul ăsta, a confirmat Thomas. Nu afirmăm că ştim precis
cum funcţionează lucrurile. Dar aţi aflat că atât Kara, cât şi Mikil au trăit
aceeaşi experienţă. Din câte ştiu, toţi putem avea aceleaşi experienţe. Din
anumite motive, eu reprezint legătura cu o altă realitate. O altă dimensiune.
Sunt singura poartă pe care o cunoaştem. Dacă nu visez eu, nimeni nu
visează. Doar viaţa, aptitudinile şi cunoaşterea sunt transferabile. Aşa s-a
întâmplat cu Cartea cu file albe.
― A dispărut în lumea ta din vis pentru că Mikil a scris în ea, a spus Johan.
― Da. Şi dacă am dreptate, restul Cărţilor albe au dispărut odată cu ea.
― Le-ai văzut acolo?
― Nu, doar pe aceea de care sunt sigur. E o bănuială.
Johan a oftat.
― Te rog, a zis Mikil. Viitorul nostru poate depinde de tine. Trebuie să faci
asta.
― Nu-i vorba că n-o voi face. Dacă insişti, te las să foloseşti şi o cană din
sângele meu. Asta nu înseamnă însă că voi şi crede.
― Vei crede, te asigur, a vorbit Thomas. Acum aşază-te. Mai am multe de
explicat.
Johan s-a uitat în jur, către ceilalţi, apoi s-a lăsat jos.
Trebuiau să fie atenţi ce îi spuneau lui Johan despre situaţia din
Washington. Exista riscul să introducă accidental unele cunoştinţe în mintea
lui Carlos. Şi, în eventualitatea în care acesta ar fi refuzat să le facă jocul, nu
puteau risca să-şi divulge planul.
Thomas s-a aplecat în faţă.
― Când te vei trezi drept Carlos, te vei simţi derutat. Ameţit. Nedumerit în
legătură cu ce ţi se întâmplă. Dar să fii atent şi să te întorci cu cât mai multe
informaţii despre virus, Svensson, Fortier – orice are legătură cu planurile
lor. Mai presus de toate, e vorba de antivirus. Nu uita.
― Cine sunt aceşti oameni?
Thomas a făcut un semn cu mâna.
940
 ― Lasă asta. În momentul cand vei fi Carlos, vei afla cine sunt. Dar când te
vei trezi din nou aici, s-ar putea să uiţi detalii pe care le-ai ştiut atunci. Să te
concentrezi asupra virusului. Ai înţeles?
― Antivirusul.
― Şi, cât te afli acolo, vezi dacă el ştie cine este în posesia Cărţii de Istorie
cu filele albe. A luat-o unul dintre paznici. Clar?
― Cartea de Istorie cu file albe.
― Bine. În plus, există două informaţii pe care trebuie să le plasezi în
mintea lui. Scopul nostru este să-l determinăm să se răzgândească, dar, dacă
nu reuşim, trebuie să creadă în două lucruri.
― Am înţeles. Cred că o să ţin minte două lucruri.

24

Vreme de câteva clipe de tăcere, care s-au prelungit, Carlos a rămas întins
pe jos în pod. Mult dedesubt se găsea subsolul din care Thomas (şi Monique)
evadaseră cu câteva zile în urmă, după ce îi spuseseră că era legat de un
bărbat din altă lume – cel care sângera la gât. Acela era el, Johan.
A dus palma la gât. A simţit ceva umed. Şi-a retras degetele. Sudoare, nu
sânge.
Bineînţeles că nu e sânge, a gândit Johan. Asta s-a întâmplat acum
treisprezece luni. Însă în lumea asta, totul a avut loc doar în urmă cu o
săptămână. Sunt în visul despre care mi-a vorbit Thomas. Carlos îşi dă
seama că sunt aici?
Şi Johan s-a ridicat.
* *
*
Carlos şi-a dat imediat seama că se schimbase ceva, dar nu ar fi putut
defini acea schimbare. Se simţea agitat. Transpira. Un glas îndepărtat îl
avertiza în legătură cu un pericol, dar nu auzea clar. Intuiţia.
Ori era vorba de ceva mai mult? Şoaptele mistice ale mamei lui îi
reînviaseră în minte în ultimele săptămâni. Thomas de Hunter descoperise o
cale prin care prospecta nevăzutul. Zăcuse mort pe pat timp de două zile,
după care azvârlise cearşaful şi urmase scara până la nivelul principal al
clădirii. Existau şi exemple mai ciudate de moarte aparentă. Însă a respins
analiza agnostică a francezului. Hunter fusese mort.
S-a uitat prin cameră. Iar acum se afla aici?
941
 * *
*
Nu, a gândit Johan. Nu este Carlos, sunt eu. Şi, deşi îi cunosc gândurile, el
nu le cunoaşte în mod obligatoriu pe ale mele, cel puţin deocamdată. Nu el
visează, ci eu. Exact aşa cum a spus Thomas.
De ce Carlos? Deoarece el credea că exista o legătură unică între ei, deşi
nu credea suficient de mult încât să simtă prezenţa lui Johan, aşa cum se
întâmpla cu Mikil şi Kara.
Iar omul avea pe gât o tăietură veche de o săptămână drept dovadă.
Aceeaşi tăietură pe care Johan o căpătase de la Thomas în urmă cu
treisprezece luni, în amfiteatru, când Justin îl dăduse în vileag. Uimitor. Dar
real. La fel de real cum promiseseră Thomas şi Mikil.
În acel moment se afla în istorii. Cum? Nu-şi putea imagina. Vreo cută a
timpului ori vreo distorsiune spaţială – orice o fi vrut să spună Mikil cu asta.
Potrivit părerii lui Thomas conta doar că el era în stare să modifice istoria
instalând anumite gânduri în mintea lui Carlos şi aflându-i intenţiile. Două
lucruri, după cum insistase el. Să-l convingă de aceste două lucruri, să afle ce
se putea şi să se retragă.
* *
*
Carlos a avut o senzaţie de deja-vu. Ceva cunoscut stăruia în mintea lui,
dar nu putea detaşa acel ceva ca să-l examineze mai îndeaproape. S-a ridicat
şi s-a dus până la toaletă. Şi-a tamponat faţa cu o batistă. Respira greoi, iar
faţa îi ardea.
Aşa o să te simţi când Fortier îţi va strecura otravă în băutură, după ce te-
a folosit ca pe un animal – mai curând decât îţi închipui.
Gândul l-a luat prin surprindere. Fireşte, avea destule motive să nu se
încreadă în Fortier. Hopkins îi sugerase acelaşi lucru. În momentul când va
primi antivirusul, va lua toate măsurile necesare pentru a se proteja. Îi
spusese deja lui Fortier că Hunter pretinsese că în urma virusului va apărea
o lovitură. Nu va afla că va fi pusă la cale chiar de el. Însă până nu primea
antivirusul era neputincios.
Acum se gândea că aşteptarea prea îndelungată ar crea probleme.
De ce ar lăsa Fortier pe cineva capabil de o lovitură de palat să trăiască
îndeajuns de mult ca să o şi pună în practică? Mai ai de trăit o zi, poate două;
după aceea, te va lichida.

942
 A simţit un fior rece pe spinare când gândul i-a trecut prin minte, nu
fiindcă această idee simplă era nouă ori surprinzătoare, ci pentru că, brusc, a
înţeles că era adevărată. Fortier putea să se debaraseze chiar de Svensson.
Noua lui putere va ţine atâta vreme cât prilejul de a reacţiona le lipsea
numeroşilor lui duşmani apăruţi recent. Se va izola ca să se protejeze. Va
distruge orice legătură în urma lui.
Doar o teorie, desigur, dar Carlos a fost dintr-odată convins că
descoperise ceva ce nu mai putea ignora.
Pe faţă avea umbra bărbii nerase. A turnat puţină colonie pe palme şi s-a
masat pe obraji. Un duş ar fi făcut parte din programul obişnuit al dimineţii.
Doar nu era în vreo tabără siriană din deşert.
Apoi i-a venit alt gând: să-l întâlnească pe Fortier. Acum. Imediat.
Nu ştia precis de ce.
Da, era sigur. Trebuia să vadă în ce ape se scălda omul. Să-l descoasă fără
să lase impresia. În acea dimineaţă, Fortier urma să plece în oraş.
Carlos s-a apropiat de dulapul de haine, a scos o cămaşă bej de mătase de
pe umeraş şi a îmbrăcat-o. A ridicat apoi aparatul de radiorecepţie de pe
toaletă.
― Verificare perimetru.
A urmat o scurtă pauză. Paraziţi.
Apoi gărzile din jurul clădirii au început să prezinte raportul: „Unu,
nimic.“, „Doi, nimic.“, „Trei, nimic.“, „Patru, nimic.“… Verificarea se termina
cu postul unsprezece.
Mulţumit, şi-a verificat pentru ultima oară ţinuta în oglindă şi a ieşit din
pod. Trei etaje până la subsol. Pe holul lung. A introdus codul de securitate, a
auzit decuplarea încuietorilor şi a păşit în încăperea spaţioasă.
O masă de conferinţe, înconjurată de zece scaune albe, stătea aşezată pe o
mochetă groasă, de culoare verde. Monitoarele ordonate de-a lungul
peretelui dinspre sud primeau semnal de la numeroase antene, dintre care
doar una era plasată pe această clădire. Majoritatea erau dispuse la mulţi
kilometri depărtare. Fortier nu precupeţise niciun efort financiar pentru
camuflarea locului. Nu mai avea importanţă – poziţia era deja compromisă
de Monique, iar acum, de Thomas. Aceasta era ultima vizită pe care Fortier o
făcea acolo.
Nici urmă de franţuz.
În spatele lui, un difuzor a prins viaţă:
― Carlos, te rog să vii în camera hărţilor.
943
 Ştia. Întotdeauna ştia.
Şi s-ar putea să se ocupe de tine acum.
A alungat gândul şi s-a dus către cea de-a treia uşă din stânga lui. De ce
reuşea acest francez să-l sperie cu atâta uşurinţă? Era doar un om şi nu
poseda nici măcar jumătate din cunoştinţele lui de ucigaş.
Care paznic a luat Cartea?
Ce însemna asta? Ce carte? Pesemne că una dintre gărzi luase un registru
– dacă aşa se întâmplase, nu-şi amintea să-i fi raportat cineva.
A clătinat din cap şi a păşit în cameră, închizând uşa în urmă. Înăuntru se
aflau alte trei persoane, nu doar Fortier. Strategi militari. Din câte înţelesese,
aceştia aveau să plece în cursul zilei.
Fortier s-a întors din faţa peretelui pe care se găseau o serie de hărţi ce
indicau poziţia exactă a arsenalului nuclear al fiecărei mari puteri,
îndreptându-se către Franţa. Câteva fuseseră deja descărcate – cele ale
Chinei şi Rusiei se aflau aproape în întregime pe solul francez. Britanicii şi
israelienii urmaseră exemplul Statelor Unite, oferindu-şi arsenalele în
schimbul antivirusului. Avea să urmeze o mare demonstraţie pe coasta
dinspre Atlantic a Franţei. Însă condiţiile schimbului prevedeau că va căpăta
ceea ce dorea.
Armele.
― Vă rog să ne lăsaţi singuri acum, le-a cerut Fortier celorlalţi.
Aceştia au aruncat o privire spre nou-venit şi au părăsit încăperea fără să
comenteze.
― Carlos, a zis Fortier, rânjind vag, după care şi-a prins mâinile la spate şi
s-a întors către hărţi. Ne aflăm atât de aproape şi totuşi atât de departe.
― Eu aş spune că i-ai încolţit perfect, domnule.
― Tot ce se poate. S-au lăsat israelienii vreodată încolţiţi fără scăpare?
Distrugerea Israelului fusese încă de la început grija de căpetenie a lui
Carlos. Fortier s-a uitat spre el.
― Nu cred că se lasă, domnule. S-au văzut siliţi acum. Iar peste o
săptămână nici nu va mai avea vreo importanţă.
― Pentru că atunci îi vom şterge de pe faţa pământului, indiferent ce se
întâmplă în cadrul acestui schimb. La asta te referi?
― Presupunând că le luăm armele, da.
― Şi ce se întâmplă dacă nu le luăm? Dacă ne trag pe sfoară?
― Atunci îi dăm de gol şi oricum îi distrugem. Avem la dispoziţie armele
necesare.
944
 ― Adevărat. De fapt, chiar în aceste momente deţinem cel mai mare
arsenal terestru din lume. Mai tot arsenalul american se află în largul
oceanului. Dar, dintr-o perspectivă pur militară, poziţia noastră e slabă.
― Să nu uităm de antivirus.
― Las deoparte antivirusul şi spun că fără el poziţia noastră este
puternică, dar nu îndeajuns. Flota de submarine a Statelor Unite ar fi în stare
să provoace distrugeri uriaşe. Deocamdată instalăm proiectilele tactice luate
de la China. Rusia are 160 de rachete intercontinentale sub comanda mea,
îndreptate spre America de Nord şi aliaţii acesteia. În concluzie, ne aflăm în
poziţia de a sfârşi confruntarea exact aşa cum ne-am propus.
― Dar ai unele rezerve.
Fortier a făcut câţiva paşi şi a inspirat adânc.
― Ieri mi-am petrecut nouă ore la discuţii cu delegaţiile la vârf venite din
Rusia, China, India şi Pakistan. Acestea au acceptat planurile noastre,
arătându-se dispuse să-şi joace rolul într-o altă lume. Au apărut şi
disensiuni, fireşte, dar în cele din urmă reacţia lor a fost mai bună decât
speram.
Ceva din tonul omului îi deranja pe Carlos. Pe frunte îi apăruseră
broboane sclipitoare de sudoare şi părea mai circumspect decât în mod
obişnuit. Poate chiar agitat.
― Dar nu am încredere în americani. Nu am încredere în israelieni. Nu am
încredere în ruşi, nici în chinezi. De fapt, nu am încredere în nimeni. Tu ai?
― Nu sunt sigur că e nevoie de încredere în ei.
― Întotdeauna este. O armă ascunsă ar putea şterge Parisul de pe hartă.
― Atunci, nu. Nu am încredere în ei.
― Prea bine.
Fortier a ridicat o carte mare şi neagră de pe un fişier şi a pus-o pe masă,
în faţa lui Carlos, care nu o văzuse niciodată.
― Ce-i asta?
― Noul plan, a răspuns Fortier încruntat.
Putea fi bine, dar şi rău – nu avea cum să-şi dea seama. A întins mâna
după ea.
― Doar prima pagină, a precizat francezul.
Carlos a luat cartea de pe masă, a deschis-o şi a dat prima pagină. De-a
lungul acesteia se înşiruia o listă de nume. Al lui era al patrulea. Missirian,
Carlos. Urmau cel puţin o sută de alte nume, scrise la fel ca al lui, cu numele
de familie în prima poziţie.
945
 ― Nu prea înţeleg, a făcut el, ridicând privirea.
― Este lista supravieţuitorilor. O sută de milioane cu totul, pe familii. Nu
ne îndoim de fidelitatea lor, în baza legăturilor de familie şi a trecutului lor,
şi avem planuri precise privind modul de distribuire a antivirusului către ei.
Alcătuirea listei a luat trei ani. S-ar putea să fie şi unii care nu merită,
desigur, dar vom remedia situaţia destul de lesne după ce dispar toţi ceilalţi.
Celălalt a simţit că devine livid. Fortier nu intenţiona să dea antivirusul
nici unei naţiuni. Doar oamenii aleşi de el vor supravieţui.
― Depinde doar de tine dacă numele tău va rămâne pe listă, desigur, a
spus franţuzul. Dar decizia mea este definitivă.
Nu ştia ce să răspundă. De ce îi destăinuia Fortier toate astea? Doar dacă
intenţiona să se încreadă în el. Sau pentru a-i câştiga fidelitatea, astfel încât
să-l poată elimina cu uşurinţă?
― Asta nu este…
Carlos a amuţit. Dacă scotea în evidenţă ceea ce sărea oricum în ochi nu
îşi făcea niciun serviciu. Fortier avea de gând să şteargă de pe faţa
pământului mai toate ţările islamice – ceea ce nu prea era voinţa lui Allah.
― Te interesează Islamul. Te asigur că în cartea aceea există numele celor
mai respectaţi imami.
― Iar ei sunt de acord cu acest plan?
― Li se va oferi această şansă.
― Da, bineînţeles. Aşa e prudent. Şi îndrăzneţ. Asta rezolvă totul.
Fortier l-a privit cu luare-aminte, apoi a zâmbit.
― Speram că aşa vei vedea lucrurile.
― Iar schimbul?
― Deocamdată e important. Încă nu am rezolvat problema. Există
posibilitatea ca ei să descopere antivirusul la vreme. După ce le luăm armele,
distrugerea lor este sigură.
Carlos s-a deplasat spre capătul mesei.
― Cred că-ţi dai seama ce periculoasă este această listă. Câţi ştiu de ea?
― Zece, între care te numeri şi tu. Niciunul dintre aceştia nu a primit
antivirusul.
Un gând răzleţ s-a născut brusc în mintea lui Carlos. Svensson reprezenta
cheia spre antivirus – nu încăpea nicio îndoială că îşi asigurase
supravieţuirea prin manipularea antivirusului într-un mod ştiut doar de el.
Cel puţin aşa susţinuse în urmă cu două săptămâni, şi nu avea motive să se
îndoiască de el. Dacă murea, antivirusul dispărea odată cu el. Deşi existau
946
rezerve mari din remediu, cu siguranţă că elaborase un plan şi pentru o
astfel de posibilitate.
Să ţin seama de Svensson.
Iată ideea.
Până în momentul când antivirusul se distribuia pe scară largă, Svensson
era cel mai puternic dintre cei doi. Ţinerea lui sub control însemna
stăpânirea mai multor lucruri decât reuşea să-şi imagineze.
― Vei rămâne aici până se termină schimbul, a continuat Fortier. Prin
aceste demonstraţii, trebuie să exercităm cât mai multă presiune asupra
preşedintelui american. Acum, asta reprezintă cea mai mare prioritate
pentru tine. După efectuarea schimbului, vreau ca această clădire să fie
făcută una cu pământul.
― Iar asasinatele?
― Conform planului, depinde de felul în care se comportă cei vizaţi.
* *
*
Armând Fortier a urmărit cum s-a închis uşa în urma omului din Cipru şi
s-a întrebat dacă făcuse o greşeală arătându-i lista. Însă avea nevoie de
ajutorul lui în aceste ultime zile, iar altă cale de a-şi asigura încrederea lui
deplină nu găsise. Era prea riscant să-l ucidă acum, înainte de a deţine
controlul asupra arsenalelor nucleare. Cine ştie ce măsuri de protecţie
pregătise deja Carlos?
Telefonul mobil i-a vibrat în buzunar. L-a scos şi a aruncat o privire la
număr. Un cod de paging.
S-a dus la un telefon roşu, fixat pe perete, şi a început plicticosul proces
de a efectua o convorbire telefonică internaţională pe canale sigure. Mai
vorbise cu acel om o dată, iar discuţia ţinuse mai puţin de zece secunde.
Directorul CIA se dovedise de nepreţuit şi merita să trăiască. Deşi nu ştia
multe…
Apelul s-a realizat în cele din urmă.
― Grant.
― Vorbeşte repede.
Pauză.
― Am anumite motive să cred că legătura mea a fost compromisă.
Legătură? Carlos.
― Omul din Cipru.
― Da, a zis americanul.
947
 ― Eşti sigur?
― Nu. Dar încearcă să dea de el.
― Cum?
― Prin visele lui Hunter.
Visele. Singurul element neprevăzut din toată operaţiunea. Fortier încă
nu era dispus să dea crezare acelor baliverne. Existau explicaţii alternative
care, indiferent cât de improbabil sunau, aveau mai multă logică decât
gogoriţele astea mistice.
― Operaţiunile decurg normal, da? S-a interesat el.
― Da, domnule.
― Nu trebuie să afle că îl suspectaţi.
― Am înţeles.
* *
*
― Ce oră e?
― Aproape şase, a spus doctorul Bancroft. Seara.
Dormiseră vreo trei ore.
Kara s-a ridicat în capul oaselor şi a aruncat o privire la braţele
amândurora, încă legate cu bandă adezivă. S-a uitat la Thomas.
― Am reuşit.
― Deocamdată, totul e bine. Suntem vii şi liberi.
― Iar Johan visează.
― Aşa sper.
Bancroft s-a aplecat peste trupul lui Thomas şi a desfăcut cu grijă banda
adezivă de pe braţele lor.
― Johan visează, a zis el. Spuneţi-mi că asta e o veste bună pentru noi.
Lumea asta, mai precis.
― Deocamdată, vestea e bună. Doar Carlos poate decide ce va întreprinde
în continuare.
Thomas şi-a lăsat picioarele pe podea şi a luat de la doctor un şerveţel
antiseptic umed.
― Incredibil, a exclamat Kara. Serios, a fost absolut incredibil.
― Şi totul devine mai real de fiecare dată. După trei sau patru ori, nu mai
ştii care realitate este adevărată.
― Cinstit vorbind, dacă nu mi-aş da seama, aş zice că acesta este visul.
― S-ar putea.

948
 ― Mereu m-am întrebat cum ar fi să trăim în vis, a intervenit doctorul
Bancroft, cu un zâmbet abia schiţat.
― Până nu înţelegi că există alte realităţi dincolo de aceasta şi până nu
trăieşti experienţa uneia dintre ele, mai real nu se poate, doctore. Tatăl meu
susţinea că nu luptăm împotriva lucrurilor din această lume, ci împotriva…
Nu mai ţin minte precis ce spunea, dar era ceva foarte spiritual. Crede-mă,
doctore, nu trăieşti în vis.
S-a scărpinat, pentru că avea o mâncărime sub braţ. Bancroft i-a urmărit
degetele, apoi s-a uitat în ochii lui.
― O simplă iritaţie. Probabil e ceva luat din Indonezia, a zis Thomas, după
care s-a ridicat şi s-a îndreptat spre telefonul de pe masă.
― Te superi dacă aş vrea să rămân singur câteva momente, doctore? Aş
vrea să dau un telefon.
Doctorul Miles Bancroft s-a arătat rezervat, însă a ieşit. Thomas a
telefonat la Casa Albă şi a aşteptat cât i s-a făcut legătura. Preşedintele
dormea, dar lăsase instrucţiuni să fie trezit dacă îi telefona el.
― Thomas. Aţi visat? a întrebat cu o voce obosită.
― Da, domnule.
― Şi Johan?
― Dacă nu vă deranjează, vorbim faţă-n faţă. O fi legătura curată, dar…
― Sigur. Elicopterul aşteaptă ordin de decolare.
― Lucrurile progresează? a rostit, ceea ce însemna: „Gains e în drum spre
Israel?”
― Da. Dar mai avem două zile…
― Iertaţi-mă, domnule, dar nu la telefon.
― S-ar părea că mai avem o problemă. Demonstraţiile au început să
capete o turnură urâtă.
― Aduceţi armata.
― Am făcut-o deja. Nu propria mea siguranţă mă preocupă. E vorba de
sentimentele publicului. Dacă se întâmplă ceva, mi se poate forţa mâna.
― Mai am nevoie de ceva timp.
― Şi trebuie să aflu ce se petrece…
― Imediat ce visez din nou, voi şti.
Preşedintele a rămas tăcut. Se lăsa la mâna lui Thomas. Dacă intenţia lui
de a face jocurile aşa cum sugerase acesta dădea greş, însemna că mai multe
miliarde de oameni îşi vor pierde viaţa.
Dar avea de ales?
949
 ― Vino aici cât de repede poţi, a spus şi a închis.

25

Thomas s-a învârtit încet în jurul lui Johan, străduindu-se să obţină de la

el informaţii despre Carlos. Însă prima lui experienţă de acest fel fusese atât
de şocantă, încât mai totul rămăsese dat la o parte de experienţa dură de a
trăi prin substituţie în mintea altcuiva.
Încercau de jumătate de oră. În afara insistenţei cu care Johan susţinea că
Missirian Carlos nu ştia nimic despre Cartea cu file nescrise şi a repetatelor
lui exclamaţii referitoare la incredibilul vis pe care îl avusese, nu au reuşit să
ajungă la vreo concluzie. Amintirile i se ştergeau odată cu scurgerea
timpului.
― Da, ştiu, a zis Thomas. De nedescris. Dar eu vreau să aflu dacă Fortier
intenţionează să realizeze schimbul antivirus contra arme aşa cum s-a
convenit.
― Nu.
― Nu? Dar ai spus…
― De fapt, da, a făcut Johan. Schimbul se va face, desigur, dar antivirusul
pe care-l veţi primi va fi ineficient. Aşa e mai logic?
― Da. Eşti sigur?
― Da, a confirmat Johan şi a clipit. Deci, în acest moment, tu, celălalt
Thomas, dormi în acel palat numit Casa Albă? Visezi despre tine. Dar Carlos
nu visează despre mine. Eu sunt real.
― Şi eu, a adăugat Thomas şi i-a făcut semn să tacă. Nu încerca să înţelegi.
Povesteşte-mi ce planuri are Carlos. Crezi că se va răzgândi?
― Probabil. A reacţionat la sugestiile mele. Imediat, îndeosebi dacă ar fi să
vină aici în persoana mea, după cum propui tu. Se lasă deja sedus de idei
mistice. Şi a mai apărut ceva legat de o carte de nume. Francezul pune la cale
ceva la care nimeni nu se aşteaptă.
― Serios? Şi a trebuit să aştepţi atât până să-mi spui? Ce anume?
― Acum mi-am adus aminte. Şi nu sunt sigur ce anume. Ceva despre
oamenii cărora plănuieşte să le dea antivirusul. Nimeni nu anticipează aşa
ceva. Sunt mai puţini oameni care-l vor primi.
― Ştiam eu! a exclamat Thomas. Minte! Aşa e, nu?
― Aşa cred. Svensson este cheia. Nu mă întreba de ce, dar Carlos s-a
gândit la el.
950
 ― Nu ţin minte ca Rachelle să fi fost atât de uitucă atunci când revenea
din vis.
― Eu mă pricep la luptă, nu la vise.
― Eşti la fel de inteligent ca ea. Te laşi purtat de entuziasm. Ca un copil
care îşi pierde minţile când goneşte cu viteză.
― A fost o goană nebunească! a încuviinţat el zâmbind. Nu aş fi crezut
dacă nu aş fi trăit eu însumi experienţa. Vreau să mă întorc.
― Ţine minte, acum, când nu mai ai îndoieli privind legătura cu Carlos, s-
ar putea să împărtăşeşti soarta lui. Trebuie să fim foarte precauţi. În cazul în
care face vreo greşeală şi se dă de gol, îl vor…
Zgomotul de copite răsunând pe piatră i-a atras atenţia. Patru cai au
apărut de după colţ. Cain, Stephen, un albinos pe care nu l-a recunoscut şi un
scabios.
Un scabios?
― I-am găsit pe faleză, a precizat Cain, oprindu-şi calul. Qurong i-a trimis
cu un mesaj.
A făcut uitate orice gânduri despre Johan şi Carlos. Scabiosul purta haine
de piele, de luptător, dar nu era înarmat.
― El este Simion, a spus Cain, referindu-se la albinos, şi a coborât de pe
cal. A fost luat prizonier acum câteva luni şi închis în temniţa
subpământeană.
Thomas s-a grăbit să ajungă la el şi l-a ajutat să descalece. I-a prins mâna
în semn de salut.
― Slavă lui Elyon. Nu am ştiut unde să te căutăm. Mai sunt şi alţii acolo? A
întrebat, apoi s-a întors spre Johan. Nişte fructe şi apă, te rog.
Celălalt i-a surâs. Avea un dinte lipsă, iar Thomas şi-a dat seama că îl
pierduse după o lovitură de pumn sau picior.
― Şezi, şezi, a zis, ajutându-l. Mai sunt şi alţii?
― Doar eu, a glăsuit Simion încet.
Thomas l-a măsurat pe scabios, care a privit pe furiş în jur.
― Ajutaţi-l pe oaspetele nostru să coboare de pe cal şi daţi-i nişte fructe.
― Descalecă, i-a ordonat William.
Scabiosul a coborât temător.
― Nu sunt înarmat. Am venit doar ca să duc răspunsul vostru către
comandantul meu, Woref.
― Şi ce doreşte Woref? a făcut Thomas.
Scabiosul s-a uitat la Simion, care stătea nesigur pe picioare.
951
 ― Qurong a emis un decret.
Mikil s-a apropiat de el şi i-a întins mâna. Omul a refuzat-o cu un gest.
― Qurong a spus că dacă Thomas de Hunter nu se întoarce în captivitate
în trei zile, îşi va îneca fiica, pe Chelise, pentru trădare.
Nimeni nu a scos o vorbă. Thomas a simţit că i se învârte mintea. Ea nu
era vinovată de trădare nici cât…
Dar îi îngăduise să viseze.
S-a întors către Johan.
― Ar fi în stare să-şi înece fiica?
― Eu vă asigur că aşa va face, a insistat scabiosul.
― Despre ce fel de trădare este vorba? L-a descusut Johan încruntat.
― N-a vrut să ne dezvăluie, a precizat Simion. Doar că Thomas de Hunter
va şti.
Toţi au privit spre el.
― Mi-a permis să visez, a explicat el cu un glas absent. Sunt convins că
niciun om, nici măcar Qurong, nu şi-ar ucide fiica fiindcă a lăsat un prizonier
să viseze.
― Adevărat, a zis Johan. De acord, trebuie să fie şi altceva. Asta e o
uneltire de-a lui Woref.
― Dar de ce ar crede că am da curs unei cereri atât de absurde? a întrebat
William.
Thomas a înţeles imediat.
― Cain. Stephen. Ţineţi-i de urât oaspetelui nostru, a cerut el şi a surprins
privirea lui Suzan. Convocăm sfatul.
― De ce? a insistat William. Avem de-a face cu o treabă simplă.
― Atunci întrunirea noastră va fi scurtă. E în joc viaţa unei femei. Nu vom
respinge chestiunea fără o analiză atentă.
Le-a întors spatele şi a înaintat prin canion, trecând de un colţ şi ajungând
pe o porţiune nisipoasă, umbrită de stânci copleşitoare. În sufletul lui se
zbăteau emoţii contradictorii.
Şi-a trecut degetele prin păr şi a mai făcut câţiva paşi. Nu se cuvenea să fie
atât de îngrijorat de soarta acelei femei. Chelise. Abia dacă o cunoştea. O
femeie care îşi bătea joc de triburi şi se făcea complice la vânătoarea lor. Şi
era fiica lui Qurong! Ceilalţi nu vor înţelege.
― Dacă nu l-aş cunoaşte mai bine, a zis William, aş spune că nutreşte
unele sentimente faţă de această femeie.

952
 Thomas s-a întors spre ei. Johan, William, Mikil, Jamous şi Suzan stăteau
în cerc în jurul lui.
― Sentimentele mele faţă de ea nu se deosebesc de acelea nutrite de
Justin faţă de tine, William, a rostit Thomas. Ea este creaţia lui la fel ca tine.
Bărbatul arăta descumpănit.
― Chiar te gândeşti să răspunzi cererii lui Qurong?
― Ce rost ar mai avea sfatul dacă nu analizăm alegerile pe care le facem? a
strigat Thomas. Tu ai luat deja o hotărâre – nu aşa procedăm noi.
Au rămas uimiţi de ecoul vocii lui.
― Are dreptate, a intervenit Suzan. E în joc viaţa unei femei.
― Viaţa unei scabioase.
― Suzan are dreptate, a zis Mikil. Deşi mă simt înclinată să fiu de acord cu
William referitor la viaţa unui scabios, se cuvine să ascultăm explicaţia lui
Thomas. Cândva, am fost cu toţii scabioşi.
S-a aşezat. Ceilalţi i-au urmat exemplul. Stabiliseră de multă vreme că
şederea era poziţia de preferat dacă exista posibilitatea izbucnirii vreunei
neînţelegeri.
― Elyon, îţi cerem părerea, a spus Mikil, conform procedurii tradiţionale.
Îngăduie-ne să vedem ce vezi tu.
― Aşa să fie, au rostit ceilalţi în cor.
William a respirat adânc să se liniştească.
― Cer iertare pentru reacţia mea impulsivă. Sunt nerăbdător să mă întorc
mai curând la trib. Oamenii de acolo sunt vulnerabili fără noi, a zis şi a tras
aer în piept cu putere. Ai dreptate, Mikil. Şi noi am fost cândva scabioşi. Dar
ideea de a risca viaţa lui Thomas pentru fiica lui Qurong, care va continua să
trăiască sfidându-l pe Elyon, nu e doar lipsită de înţelepciune, ci şi imorală.
― Poate că ar trebui ca mai întâi să ne explice Thomas ce crede, a rostit
Suzan.
S-au uitat la el plini de speranţă. Dar ce să le spună? Cred că m-am
îndrăgostit de o prinţesă scabioasă? Gândul, apărut brusc, l-a şocat. Nu.
Nimic despre iubire.
― Vreau să vă fie limpede că nu m-am îndrăgostit, a zis el, apoi şi-a dres
glasul. Recunosc totuşi că mi-a câştigat încrederea cât am stat cu ea în
bibliotecă.
― Încrederea? S-a mirat Johan. Eu nu aş avea încredere în fiica lui Qurong.
― Atunci să o numim înţelegere, i-a răspuns scurt Thomas. Nu pot explica
sentimentul, dar aşa a fost. Nu-şi merită propria înşelătorie.
953
 ― Dar aşa stau lucrurile, a precizat Mikil. Suntem toţi liberi să alegem, iar
ea a ales.
― Asta nu înseamnă că nu poate alege altfel. E o persoană, la fel ca oricare
dintre noi!
Afirmaţia lui a răsunat prea tare pentru canionul acela îngust.
― Ba nu, Thomas, nu este ca oricare dintre noi, a spus William. N-aş fi
crezut posibil să aud asemenea vorbe rostite de tine. Sentimentele îţi
întunecă judecata. Controlează-te, omule.
― Dar cum socotim sentimentele lui Justin? a întrebat Suzan. Nu iubirea a
dus la înecul lui?
Câţiva dintre ei au vorbit în acelaşi timp, iar cuvintele lor s-au încălecat,
ameţindu-l pe Thomas. Tot astfel şi simţămintele proprii. Nu putea fi sigur
de ele. Sentimentele nu erau demne de încredere; cu toţii ştiau asta. Pe de
altă parte, Suzan pusese o întrebare bine cumpănită. Cum ar vedea Justin
acest lucru?
A ridicat mâna, cerând linişte. Ceilalţi au tăcut.
― Dacă Ronin ar fi aici, i-am asculta părerea. Recunosc, gândul că această
femeie ar putea muri mă întristează, dar mă voi supune judecăţii sfatului. Nu
am alte argumente decât propriile sentimente, pe care le-am exprimat deja.
William, explică-ţi părerea.
― Mulţumesc, a zis acesta şi şi-a plecat capul. Am trei idei care ne vor
oferi îndrumare. Prima: în ce priveşte întrebarea lui Suzan privind
sentimentele lui Justin, se spune că lui Elyon îi este dor de mireasa lui. Asta
ştim toţi. Mai ştim că noi, Cercul, suntem mireasa lui. Aşa ne-a explicat în
deşert. Hoarda nu este mireasa lui.
A aruncat o privire spre ceilalţi, nu a constatat nicio obiecţie şi a
continuat:
― A doua idee: boala, care poate fi îndepărtată prin înec, reprezintă o
jignire la adresa lui Elyon. Unii susţin că tot ce atinge un scabios este
pângărit, deşi eu nu aş merge chiar atât de departe. Însă unul din neamul lor
este cu siguranţă pângărit. A îmbrăţişa o creatură atât de nenorocită, care
acceptă murdăria, este totuna cu a îmbrăţişa murdăria în sine.
― Dar Justin m-a îmbrăţişat când eram scabios, a intervenit Johan.
― Asta s-a întâmplat înainte de curăţarea prin înec. De fapt, de aceea a
creat înecul, să ne curăţăm de boală. Spui că nu are importanţă dacă suntem
curaţi ori nu? El nu ar fi mers atât de departe dacă nu ar fi contat.

954
 Argumentaţia lui William avea o oarecare logică, dar lui Thomas nu-i pria.
Cu toate acestea, nu îndrăznea să vorbească.
― El urăşte boala, dar nu şi bărbatul sau femeia din spatele bolii, a
subliniat Suzan.
― De aceea spune Cartea că el va arde orice mlădiţă care nu rămâne în El
ca să poarte fruct? a întrebat William. Eu sunt viţa, voi, mlădiţele 9, dar uitaţi-
vă ce se întâmplă cu mlădiţele care rămân sterpe.
Asta i-a făcut să tacă.
― Şi, în cele din urmă, dacă n-a fost îndeajuns, analizaţi mânia lui Elyon
faţă de aceia care îl resping. Te-ai da în schimbul lui Teeleh, Thomas? Ori al
unui Shataiki? Sunt scabioşii mai puţin înşelaţi decât ei? Eu aş zice că a te da
unei femei scabioase sau a te da în schimbul ei nu e mai puţin supărător
decât îmbrăţişarea unui Shataiki, iar procedând astfel vei stârni mânia lui
Elyon.
Argumentul era atât de jignitor, încât niciunul dintre ei nu a părut în stare
să îl analizeze cum se cuvenea. În loc să descopere vreo încurajare pentru a
face ceea ce acum ştia că trebuia făcut, Thomas a simţit cum disperarea lui
se adânceşte. Îşi simţea sângele bubuindu-i în urechi.
― Ştiţi toţi că nu sunt de acord cu William, a vorbit Johan. La ultimul sfat,
am susţinut că ar fi nevoie să îmbrăţişăm Hoarda devenind mai asemănători
lor. Dar situaţia de acum este diferită. Thomas, Cercul are nevoie de tine.
Tribul tău, la fel. Conducându-ne, din Hoardă vor veni în Cercul nostru mai
mulţi oameni decât această femeie.
Thomas s-a uitat la ceilalţi. Mikil a rămas mută, Jamous de asemenea. Nici
măcar Suzan nu a contrazis afirmaţia dinainte.
― Aceasta este decizia sfatului?
Nimeni nu a scos un cuvânt.
S-a ridicat.
― Fie, a zis şi s-a îndepărtat de ei, a trecut de colţ şi s-a îndreptat spre
scabiosul care aştepta.
― Thomas! a strigat Mikil, care a alergat să-l prindă din urmă. Te rog, e o
scabioasă, pentru numele cerului, i-a şoptit ea. Renunţă.
― Asta şi fac! S-a răstit el.

9 Evanghelia după loan, 15.4-5, versiunea Bartolomeu Anania (n.tr.).

955
 S-a oprit în faţa soldatului.
― Du-te şi spune-i generalului tău că, aşa cum nu şi-ar bea propriul sânge,
Thomas de Hunter nu acceptă condiţiile lui ridicole.
Tot ce putea face pentru Chelise era să-i transmită lui Qurong mesajul
clar că îi dispreţuia fiica.
― Iar lui Qurong transmite-i că e treaba lui ce face cu propria fiică. Iar
acum, du-te.
Scabiosul a şovăit, apoi a urcat grăbit pe cal, pe care l-a întors şi a urcat,
ieşind din canion.

26

Au pornit din canion în şir indian şi au traversat deşertul către Pădurea

de Sud. Dispoziţia sumbră a lui Thomas i-a potolit pe membrii grupului.
Mikil şi Johan au încercat să aducă puţină bună dispoziţie discutând despre
vise, dar el le-a reamintit imediat că existau puţine speranţe să
supravieţuiască în vis mai mult de o săptămână. Ar fi preferat să mănânce
rambutan în fiecare seară tot restul vieţii, ca să uite până şi de existenţa
istoriilor. În cele din urmă l-au lăsat cu gândurile lui.
William mergea în frunte, iar Thomas încheia grupul, în urma lui Suzan,
care îl consolase cu un zâmbet înţelegător. Caii urcau dunele de nisip în
tăcere, fornăind când şi când ca să-şi cureţe nările de praf.
Cu fiecare pas, Thomas simţea cum inima i se strânge tot mai mult. Oricât
ar fi încercat, nu reuşea să alunge starea de proastă dispoziţie. Sentimentele
împotriva cărora ducea o luptă erau absurde. Cu totul absurde. Şi-a spus
asta mereu, mereu.
Chelise e o scabioasă cuprinsă de boală. Răsuflarea îi miroase a pucioasă,
iar mintea îi este înnegurată de înşelătorie. Mai curând ar porunci moartea
ta decât să se înece într-un lac roşu.
Atunci de ce simţea acea atracţie nestăpânită faţă de ea? Era limpede că
nu o iubea aşa cum un bărbat iubea o femeie. Cum să iubească o femeie după
ce o pierduse pe Rachelle în urmă cu treisprezece luni? Cum putea o femeie,
cu atât mai mult o târfă bolnavă, să o înlocuiască pe Rachelle?
Şirul înainta mai repede decât el, însă în loc să-şi îndemne calul să-i
ajungă din urmă pe ceilalţi, îl lăsa să păşească şi mai încet. Hotărârea lor de a
o condamna pe Chelise la moarte îl izolase de ei.
Doar ruşinea te reţine. Ori protestul?
956
 În orice caz, i se părea firesc să rămână în urmă. Ceilalţi s-au uitat spre el,
dar l-au lăsat să aibă loc mai mult în jur. Curând a rămas cu cel puţin o dună
în urmă.
Abia atunci, când i-a pierdut cu totul din ochi, a început să se simtă în
largul lui. Fără niciun regret, a lăsat imagini ale ei să îi umple mintea.
Chelise privindu-l când se afla pe scară, stând cu braţele încrucişate în
timp ce el căuta cu disperare printre Cărţile de Istorii.
Chelise repetând cuvintele scrise de ea, cu ochii mari de emoţie.
Chelise, zdrobită de incapacitatea ei de a alcătui o propoziţie întreagă.
Dacă i s-ar elimina boala din piele şi înşelătoria din minte, ce femeie ar
deveni? Ce prinţ ar mai fi demn de o asemenea prinţesă?
― Bună, Thomas.
A tresărit, cât pe ce să cadă din şa. Însă nu a văzut pe nimeni. Se afla
aproape de o formaţiune stâncoasă, între două dune, singur. Nu-i mai vedea
pe ceilalţi. Soarele îi luase minţile.
― Aici, prietene.
S-a răsucit către sursa acelui sunet. Şi acolo, pe o piatră din spatele lui, a
văzut un liliac.
Un liliac alb. Un Roush.
― Michal?
Animalul îmblănit i-a zâmbit.
― Unul şi acelaşi.
― Chiar tu eşti? Nu te-am văzut de… a zis, şi glasul i s-a stins.
― Da, nu ai văzut de multă vreme un Roush, ştiu. Asta nu înseamnă că nu
suntem pe aici. Te-am urmărit. Şi, recunosc, te-ai descurcat bine. Mult mai
bine decât am declarat public faţă de ceilalţi, deşi nu-mi face plăcere să
recunosc.
A coborât imediat de pe cal şi a dat fuga spre liliac. Voia să îşi arunce
braţele pe după gâtul creaturii şi să-i spună cât de mult se bucura să o vadă.
Cu toate acestea, s-a oprit la trei paşi de Michal şi a rămas cu ochii holbaţi ca
un şcolar.
― Da… Eşti chiar tu… s-a bâlbâit el.
― În carne şi oase. Deşi aş prefera să păstrezi doar pentru tine ştirea
privind această întâlnire.
Thomas a căzut în genunchi, pe de o parte din cauza slăbiciunii, pe de
alta, ca să fie la fel de scund ca liliacul.
― Îmi pare rău. Nu-mi dau seama ce se petrece cu mine.
957
 ― Eu, da.
Bărbatul a respirat adânc.
― Atunci lămureşte-mă.
― S-a apropiat de tine.
Thomas s-a ridicat. Cât de mult ştia Michal?
― Cine?
― Chelise. Prinţesa.
― Mă simt apropiat de ea, dacă la asta te referi. Nu merită să moară. Am
petrecut câtva timp împreună în bibliotecă şi, chiar scabioasă, nu e aşa cum
mă aşteptam. Sunt convins că Elyon poate arăta îndurare chiar şi…
― Numeşti asta apropiere? Eu aş numi-o iubire.
― Ba nu. Nu e chiar aşa.
― Atunci aşa ar trebui să fie.
Rămas fără grai, s-a uitat lung la Roush.
― Ce vrei să spui? Doar e scabioasă.
― Şi tu ai fost. Dar ea nu vede lucrurile în acest fel.
― Justin?
― Justin.
Thomas a ridicat privirea spre duna pe care rămăseseră urmele lăsate de
ceilalţi.
― Dar doctrina…
― Înseamnă că aţi stabilit-o greşit. Vreau să ştiu ce a spus William.
De ce alesese Michal tocmai acel moment pentru a se arăta? A simţit cum
speranţele lui cresc, umplându-i pieptul.
― Cercul este mireasa lui. Îi este dor de Cerc.
― Destul de adevărat, dar în aceste momente el îşi curtează mireasa.
Crede-mă, dacă ar fi să-l vezi în aceste clipe, Justin s-ar afla acolo pe stâncile
acelea, păşind agitat cu mâinile prinse în păr, dorind să câştige iubirea
oamenilor Hoardei. Aceştia ar fi mireasa lui, la fel ca voi.
Thomas s-a uitat spre stânci, imaginându-şi-l pe Justin păşind agitat.
Inima a început să-i bată cu putere.
― Ce altceva a mai spus William? a vrut să afle Roushul.
― Că mânia lui Elyon faţă de cei care îl resping trebuie să fie domolită
prin înec înainte ca noi să-i putem îmbrăţişa.
Michal s-a încruntat.
― Aş fi crezut că după moarte îl veţi înţelege mai bine pe Justin. Mânia lui
Elyon se îndreaptă împotriva lucrurilor care îi îngrădesc iubirea. Împotriva
958
lui Teeleh şi a Shataikilor care sunt pregătiţi să înşele şi să fure acea iubire.
El urăşte tot ce zădărniceşte iubirea miresei lui.
― Aşadar, nu scabioşii.
― Eu nu afirm că înţeleg totul – Elyon depăşeşte puterea mea de
înţelegere. Însă iubirea lui este fără de margini. Ştiai că atunci când vă
înecaţi, el a făcut legământ să uite de bolile voastre? El ţine minte doar
iubirea voastră. Chiar când voi bâjbâiţi, aşa cum face William în aceste
momente, Justin jură să uite şi îşi aduce aminte doar de iubirea acestuia,
indiferent cât de imperfectă ar fi ea. Ar fi cât se poate de adevărat să se
spună că voi, oamenii, aţi reuşit totul. Bineînţeles, m-aş asigura că William
înţelege bine. Elyon este încântat. Desigur, trebuie plătit un anumit preţ. Da,
trebuie să existe un înec, dar el este încântat de mireasa lui şi foarte dornic
să îi atragă pe alţii în Cerc.
Normal, Thomas ştia toate acestea. Dar nu chiar în acele condiţii fără
echivoc.
― Dacă ai vedea iubirea lui Justin faţă de Chelise, te-ai veşteji pe loc, a
rostit Michal cu un zâmbet abia schiţat. Este vorba de Marea Romanţă.
Thomas a început să păşească agitat de colo-colo. Ce însemna asta? Că
avea dreptate afirmând despre Chelise că era ca orice altă femeie, fie ea
scabioasă ori nu? Că avea dreptate dorind să o salveze? Că iubirea pe care o
nutrea faţă de ea nu se deosebea de aceea pe care o avusese faţă de
Rachelle?
Dar cum se putea să iubească o scabioasă în acelaşi fel cum o iubise pe
Rachelle? Nu, imposibil ca Michal să se refere la aşa ceva.
― Urmează-ţi inima, Thomas. Justin ţi-o arată pe a lui.
Cuvintele lui Justin i-au revenit în memorie. A înălţat capul şi a privit lung
spre deşert, apoi a lăsat adevărul să îi invadeze mintea. Era depăşit de toate.
O iubea pe Chelise. Poate că ea nu-l iubea, dar el nu putea nega simplul fapt
că o iubea mai mult decât îşi amintea că iubise pe cineva, cu excepţia
Rachellei.
― Thomas!
S-a întors către dună. Suzan stătea pe creastă şi se uita la el de sus. Mai
demult, ea nu-l văzuse pe Justin; oare acum îl vedea pe Michal?
S-a răsucit pe călcâie. Roushul dispăruse!
― Te aşteaptă ceilalţi.
Nesigur vreme de câteva momente, a rămas încremenit. Apoi a înţeles ce
urma să facă. Ce trebuia să facă.
959
 A fugit spre cal şi a sărit în şa. Aruncându-i o privire de rămas-bun lui
Suzan, şi-a întors calul şi s-a îndepărtat în galop de ea, pornind spre pădure.
― Thomas! Aşteaptă!
A trecut de creasta primei dune şi a plonjat pe pantă, îndreptându-se
către următoarea dună.
― Aşteaptă! Vin cu tine!
Suzan pornise după el. Şi-a oprit calul. Ea a venit în galop, ajungând în
spatele lui.
― Mă întorc la ea.
― Atunci ne întoarcem amândoi.
― Nu-ţi pot cere să faci asta.
― M-ai învăţat să trăiesc pentru a înfrunta pericole. Şi, deşi nimeni
altcineva nu ştie, mă dau în vânt după romanţă.
Dunele din spatele ei erau pustii. Ceilalţi vor vedea urmele lăsate de
copitele cailor şi îşi vor da seama ce s-a petrecut. Din fericire, îşi vor păstra
cumpătul şi îşi vor continua drumul spre trib, unde va fi nevoie de prezenţa
lor.
― Atunci să ne grăbim, a zis el şi a dat pinteni calului. Trebuie să ajungem
la ea înaintea mesagerului.
― Nu ai de gând să te predai?
― Vreau să o scot de acolo.
Au gonit peste încă o dună.
― Dar dacă ea va refuza să plece?
― O voi convinge, nu? a spus el cu un zâmbet.
* *
*
Urmele lăsate pe nisip erau cât se poate de clare.
― Neghiobul s-a întors acolo, a vorbit William.
― Iar Suzan e cu el, a adăugat Mikil.
Johan s-a întors şi el către dună.
― Nu şi-a propus să se predea, altfel nu i-ar fi permis lui Suzan să îl
urmeze. Se duce după Chelise.
Această obsesie pe care Thomas o avea faţă de fiica lui Qurong îi rămânea
de neînţeles lui William. O ştia drept o femeie de spirit, frumoasă printre
scabioşi, însă o scabioasă, la urma urmelor, la fel de bolnavă ca toţi ceilalţi.
Propusese ca membrii Cercului să mai îndulcească standardele pentru a-i
convinge pe membrii Hoardei să se predea, dar se gândise la înec, nu la
960
iubire. Acum se întreba dacă nu cumva acţionase împotriva intereselor
Cercului. Poate ar fi mai bine să rămână fermi în privinţa angajamentelor
cerute pentru a pătrunde în Cerc, dar iubirea faţă de Hoardă să rămână.
Ceea ce făcea acum Thomas punea argumentele lui la încercare în diverse
moduri. Ce avea să se întâmple: se va transforma el într-un scabios ori
Chelise va deveni o albinoasă?
Sau poziţiile lor erau ireconciliabile?
― Trebuie să-i oprim! a zis Mikil.
― Şi cum vei reuşi? Îi urmărim tot drumul până la temniţă?
― Îi aşteptăm, a propus Johan. Aici.
― Nu-i putem lăsa pe membrii tribului singuri atâta vreme.
― Atunci îi voi aştepta eu.
Mikil s-a uitat spre soţul ei.
― Jamous, vorbeşti serios?
― Vom aştepta împreună cu Johan, a spus şi s-a întors către William. Ia-i
pe Cain şi pe Stephen cu tine.
― Nu-mi place, a suspinat celălalt. Cercul e la vreme de încercare, iar
conducătorii îşi riscă viaţa pentru o târfă.
― Ai avea nevoie de câteva lămuriri, s-a răstit Johan la el. Acum e vorba
de Thomas, cel care ţi-a salvat viaţa în câteva rânduri.
William s-a încruntat şi şi-a răsucit calul.
― Atunci ne vedem la trib. Tăria lui Elyon.
Johan a dat aprobator din cap.
― Tăria lui Elyon.

27

― Mai mult. Vreau să trec de orice verificare făcută de la cinci paşi.

― Atunci va trebui să ai pielea solzoasă.
După căderea întunericului, furaseră pastă de morst şi câteva haine dintr-
o casă de la marginea oraşului. Thomas îşi scosese cămaşa şi se dădea cu
pudră. Suzan i-o întindea pe spate.
― Va fi întuneric, iar tu vei purta o glugă peste faţă. Nu-ţi înţeleg deloc
entuziasmul că te mânjeşti cu substanţa asta.
― E vorba de miros!

961
 S-a întors spre ea, făcând ochii mari ca un copil. Ardoarea pe care o
manifesta faţă de acea misiune era foarte molipsitor. Văzându-l cum se
comportase în cursul zilei, alţii ar fi socotit că o luase razna.
Nu o luase razna. Inima lui se dăruia cuiva. Probabil că el nu ar fi
recunoscut, dar Suzan era în stare să vadă situaţia chiar şi cu ochii închişi.
Thomas de Hunter pornise pe un drum pe care îl ocolise după moartea lui
Rachelle. Se afla în etapele premergătoare celei în care se va îndrăgosti
nebuneşte. Urmărindu-l îndeaproape, femeia simţea că dorea să traverseze
aceeaşi stare.
Încă depunea toate eforturile ca să-şi ascundă sentimentele, ori poate nu
era chiar sigur cum să le interpreteze, dar nu se putea abţine. Îi spusese lui
Suzan ce se petrecuse între el şi Chelise în bibliotecă, dându-i mai multe
detalii decât i-ar fi fost trebuincioase. A vorbit în mod expresiv, slujindu-se
de mişcări largi din braţe, trăgând concluzii absurde despre cele mai simple
lucruri.
― Îşi ţinea braţele încrucişate. Îţi poţi închipui?
― Da. Dar nu pricep legătura.
― Încrucişate! Ştie foarte bine că în postura asta arată seducătoare.
― Cu braţele încrucişate? Nu sunt convinsă…
― Nu braţele sunt totul. Dar să lăsăm asta. E vorba de imaginea de
ansamblu. O să te convingi.
În timp ce se dădea cu morst pe faţă, a vorbit de miros:
― Vreau să miros ca Hoarda. Am mai făcut-o o dată, chiar în dormitorul
lui Qurong, când el sforăia ca un balaur.
A mai luat morst în căuşul palmei şi l-a aplicat pe obraz. Praful albicios i
s-a ridicat ca un nor în jurul capului.
― De data asta va fi în dormitorul ei şi am senzaţia că va fi mai sensibilă
decât tatăl ei. Morstul nu-mi va acoperi mirosul de albinos dacă va fi întins
doar pe faţă, adevărat?
― Dacă nu te-aş cunoaşte, aş zice că vrei să devii scabios din alt motiv
decât acela de a te strecura în castel. Vrei să fii ca ea!
― Da? Poate că exista un grăunte de adevăr în spusele lui Johan. Ajung
scabios ca să salvez o scabioasă de condiţia ei.
Suzan a râs.
― O singură privire îi va fi de ajuns ca să-şi dea seama că nu eşti unul. Nu
ai cum să-ţi ascunzi adevărata identitate – aici greşeşte Johan.
Thomas s-a ridicat, întorcându-se.
962
 ― De acord. Cum arăt?
― Ca un scabios.
Puţini îl văzuseră vreodată astfel. Pentru majoritatea, era războinicul
temut, devenit un filosof introvertit. Aici în deşert, se transforma în Thomas
iubitorul. Suzan a surâs. Îi plăcea destul de mult acea latură ascunsă a lui.
A înşfăcat roba, trăgând-o peste cap.
― E bine?
― Da. Poţi fi confundat cu un scabios.
― Atunci e bine. Cred că sunt gata. O să am nevoie de o oră ca să ajung la
castel, plus una să mă întorc. Să mă aştepţi aici la crăpatul zorilor. Dacă nu
apar, procedezi cum crezi că e mai bine, a zis şi a încălecat.
Pleca într-o expediţie nebunească, să caute o femeie care, în ciuda
bănuielilor lui greşite, nu-l iubea. Iar Suzan îl susţinea deoarece ştia că
Thomas de Hunter reuşea să realizeze întotdeauna ce-şi punea în minte.
Acest lucru şi romanţa din propriul ei spirit îl încurajau să continue.
Toate bune şi frumoase, dar dacă nu se mai întorcea? O atrăsese acolo
prin ardoarea lui molipsitoare, dar ce se întâmpla dacă lucrurile se sfârşeau
prost? Dacă ar muri până dimineaţă, ar trebui ca şi ea să-şi asume o parte
din vină.
― Să fii atent. Dacă te prind, vei ajunge în lac, nu în bibliotecă.
― Ştiu, a zis şi a privit lung spre nord, unde se afla oraşul. Oare fac lucrul
cel mai potrivit?
― O iubeşti?
― Da.
― Atunci du-te la ea, Thomas de Hunter. Ne-am spus ce era de spus.
El a zâmbit şi a dat din cap.
― Tăria lui Elyon.
― Tăria lui Elyon.
S-a apropiat de oraş dinspre est, ocolind grădina regală şi urmând drumul
mai puţin circulat care ducea direct la castel. Luna se ridicase pe cer.
Hotărâse că dacă i se adresa cineva, îi va răspunde ţinându-şi capul plecat.
Cu puţin noroc, poate nu trebuia să-şi pună la încercare talentul de a trece
drept scabios.
Scăldat în lumina lunii, castelul se înălţa în dreapta lui. A lăsat calul să
meargă de voie – animalul se afla pe teren familiar. Pe sub robă a simţit
sudoarea amestecându-se cu morstul.
Thomas, ce faci dacă ea nu vrea să te însoţească?
963
 Suzan îi pusese aceeaşi întrebare şi, în entuziasmul lui, o asigurase că ea îl
va urma. Acum, însă, nu mai părea chiar atât de convins. De fapt, gândindu-
se mai bine la sarcina pe care şi-o luase, şi-a dat seama că partea cea mai
uşoară va fi să ajungă în camera ei. Mult mai greu îi va fi să o convingă să
plece de acolo.
Drumul era încă pustiu. Deocamdată, totul mergea bine. S-a gândit că cel
mai mare avantaj consta în politica nonviolenţei, promovată de membrii
Cercului. Practic, Hoarda nu avea duşmani reali care să îi ameninţe
securitatea. Măsurile de protecţie nu presupuneau respingerea unui atac, iar
pedeapsa pentru infracţiuni minore, precum furtul, era atât de drastică,
încât niciun scabios nu încerca aşa ceva. Auzise că orice infracţiune comisă
împotriva casei regale se pedepsea cu moartea întregii familii a făptaşului.
Cu siguranţă că paza în jurul castelului fusese întărită după evadarea lui,
însă scabioşii nu erau obişnuiţi cu şiretenia cu care se puteau furişa oamenii
Cercului. Dacă modul în care reacţionaseră gărzile cu o zi în urmă
reprezenta un etalon, atunci avea motive serioase să spere.
A intrat în pădure ca să evite orice întâlnire cu vreun paznic pe drum. S-a
aşezat mai bine în şa şi a mânat calul printre copaci, către grajdurile din
spatele castelului. Simţind mirosul familiar al grajdului, iapa a fornăit.
― Uşurel, fetiţo.
S-a lăsat uşor la pământ şi a legat animalul de o creangă. Lumina de la
camerele din partea din spate a castelului se strecura printre copaci, în
ciuda orei foarte târzii. Din fericire, acelea erau torţe care ardeau toată
noaptea.
Uscăturile de pe sol au scrâşnit sub tălpile lui, dar niciun paznic nu a
perceput zgomotul. S-a grăbit să dea ocol grajdului. Chelise îi spusese că
dormitorul ei dădea spre oraş, fiind situat la ultimul etaj al castelului. În
cursul evadării, văzuse treptele ce duceau spre acoperiş. S-a deplasat cu
repeziciune spre gardul care înconjura incinta şi s-a uitat pe furiş prin el.
Nu a văzut pe nimeni.
Deci, asta era. Odată trecut de gard, nu va mai bate în retragere. S-a prins
de capătul de sus al unui stâlp şi, după ce a respirat adânc, a sărit.
― Cine e acolo?
Se afla încă în aer, coborând spre pământ ca o paraşută, când glasul a
răsunat cât se poate de clar în noapte. Şi foarte aproape.
A aterizat pe ambele picioare şi a văzut un paznic la trei metri în dreapta.
Războinicul fusese plasat în preajma gardului.
964
 Thomas a coborât capul şi s-a îndreptat spre castel ca şi cum era un lucru
obişnuit ca un scabios să pice din cer.
― Stai! Ce înseamnă asta?
S-a oprit şi s-a întors cu faţa spre războinic, analizând soluţiile la
îndemână. Mai precis, nu prea avea de ales. Îi rămânea o singură soluţie.
Omul trebuia să dispară. De asta depindea viaţa lui Chelise.
Rămânând cu capul în pământ, s-a îndreptat spre războinic. Mai avea
cinci paşi până la el.
― Opreşte-te acolo!
Thomas i-a răspuns cu glas piţigăiat.
― Generalul Woref mi-a cerut să-l întâlnesc aici.
― Generalul?
― Sunt concubina lui.
― Con…
A acţionat înainte ca omul să poată analiza acea afirmaţie şocantă. S-a
aruncat spre dreapta, s-a rostogolit o dată şi a ajuns la un metru. Soldatul s-a
răsucit, iar lama sabiei a sclipit.
Thomas a lăsat ca inerţia să-l propulseze într-o lovitură de picior din
rotaţie. Piciorul a atins cu putere tâmpla omului.
S-a auzit doar un geamăt scurt, după care celălalt a căzut ca un sac.
― Îmi pare rău, a şoptit el.
S-a lăsat într-un genunchi, a sfâşiat mâneca hainei omului până la umăr şi
i-a legat mâinile şi picioarele la spate. Apoi a sfâşiat şi cealaltă mânecă şi cu
bucata de material i-a aplicat un căluş foarte strâns.
A alergat spre clădire şi a urcat scara în zbor. A ajuns pe acoperiş şi s-a
ghemuit înapoia balustradei, îşi rupsese cumva hainele? Reţinându-şi
respiraţia, s-a verificat. Din câte şi-a dat seama, totul era intact.
Acum trebuia să se grăbească. Soldatul se va dezmetici destul de curând
şi, chiar legat, putea să facă suficient zgomot ca să atragă atenţia.
Thomas a fugit spre singura scară pe care a văzut-o. A dat să deschidă
uşa. Era încuiată. A examinat încuietoarea. Avea în faţă un model de
tehnologie pădureană. Gândită chiar de el.
Concepuse acea încuietoare pentru a asigura o uşă contra vântului
puternic, nu a hoţilor. Un simplu bolţ de bronz ţinea laolaltă tot ansamblul. A
scos cuiul. Încuietoarea i-a căzut în palmă. A aşezat-o pe podea şi a deschis
uşa cu fereală.

965
 Casa scărilor era cufundată într-o lumină scăzută. S-a strecurat înăuntru,
a închis uşa şi a rămas nemişcat şi tăcut.
Niciun sunet. Toată lumea din castel dormea.
A coborât atent treptele, oprindu-se de fiecare dată când se auzea vreun
scârţâit. Chiar dacă folosiseră tehnologie pădureană, se lucrase în pripă.
Jos, un balcon se întindea cât toată lungimea etajului superior. În faţa lui
se găsea o torţă ce ardea, plasată între două uşi. Dacă nu se înşela, una era
de la dormitorul lui Chelise. Nu avea decât o soluţie ca să afle.
A scos capul peste balustradă, a văzut curtea de jos goală, şi s-a grăbit
spre prima uşă.
Încuiată şi aceasta.
Acelaşi model.
A desfăcut din nou bolţul.
A păşit în cameră şi a închis uşa. O lampă cu gaz lumina slab un pat mare.
Chelise dormea. A examinat întreaga încăpere dintr-o privire. Uşi care
dădeau spre alt balcon. O comodă masivă, pe care stătea o lampă. O oglindă
de masă. Draperii lungi şi moi. Ambianţă regală.
Sosise momentul adevărului. Dacă persoana din pat nu era Chelise, se
vedea silit să mai lege pe cineva cu mâinile la spate.
S-a furişat spre pat şi s-a aplecat peste silueta de sub velinţe. Persoana
aceea dormea cu cearşaful tras peste cap. Trebuia să-i vadă faţa pentru a fi
sigur că intrase unde voise, dar gândul de a o dezveli în somn…
A auzit podeaua scârţâind în spatele lui. A simţit lovitură în cap. A căzut
în faţă, peste forma adormită, şi a făcut un efort să se ridice.
Obiectul l-a izbit din nou, drept în spate. De această dată a icnit. În timp ce
gemea, şi-a dat seama că forma de sub velinţe nu era vie. Perne.
Cea de-a treia lovitură l-a atins în cap şi, vreme de o clipă, a crezut că va
leşina. A reuşit să rostească.
― Eu sunt! Thomas!
Persoana care îl atacase s-a oprit o clipă, cât să-i permită să se
rostogolească. Acolo, în lumina oranj a lămpii, stătea o femeie îmbrăcată
complet.
― Thomas?
― Chelise! a zis şi s-a ridicat în capul oaselor. Ce faci?
― Cum adică? a şoptit ea. Mă apăr.
― Am venit să te ajut, nu să te atac.
Chelise ţinea în mâini o torţă neaprinsă. S-a uitat spre uşă şi a rostit:
966
 ― Cum ai ajuns aici? Ai venit să te predai?
― Nu. Nu pot face asta.
― De ce nu? Evadarea ta m-a pus într-o lumină foarte proastă. Toată
noaptea m-am temut că fiara aceea va da buzna peste mine. Mi s-a spus că ai
respins cererea lui Qurong.
Aşadar, totul era adevărat. Ea înţelesese că viaţa i se găsea în primejdie.
― Dacă mă predau, mă vor ucide. Asta vrei?
A coborât torța.
Thomas s-a ridicat şi a rămas cu faţa la ea. S-au privit pentru prima oară
de când ea îl lăsase ultima dată în bibliotecă. În lumina lămpii, faţa ei părea
frumoasă.
A păşit spre ea şi a dat să ridice mâna spre obrazul ei, dar s-a răzgândit.
― Am venit să te salvez.
― Nu e nevoie. Vreau să te predai lui Qurong ca să facem uitată toată
această nebunie. O să chem gărzile imediat.
Respingerea l-a făcut să simtă o durere în piept. Faţa i s-a înfierbântat.
― Atunci, cheamă-le.
― Vorbeşte mai încet. Arăţi ridicol cu stratul acela de morst pe faţă.
― Mă preferi fără el?
Ea s-a apropiat de toaletă, a pus torţa jos şi s-a privit în oglindă, în care nu
se vedea nimic din cauza luminii slabe.
Încă nu chemase paznicii.
― Chelise, ascultă-mă. Ştii la fel de bine ca mine că s-a terminat cu viaţa
pe care îţi închipuiai că o vei duce în acest castel. Woref te va distruge. Dacă
vei supravieţui predându-mă pe mine, fiara aceea, cum îi ziceai, îţi va oferi o
moarte lentă. Iar dacă vei refuza să te pleci în faţa pumnului său, te va ucide.
― Nimic nu s-ar fi întâmplat dacă nu erai tu, i-a răspuns ea iritată. Fără
tine, Woref nu s-ar comporta ca un porc şi nici nu aş fi pusă în această
groaznică situaţie de a alege.
― Atunci, măcar vezi că ai de unde alege.
― Între ce şi ce? Între un animal şi un albinos? Ce fel de alegere este asta?
I-a ignorat tonul muşcător al cuvintelor.
― Atunci nu ne alege pe niciunul. Părăseşte acest loc şi negociază cu tatăl
tău dintr-o poziţie dominantă.
Ideea a făcut-o să şovăie. Când a vorbit din nou, tonul vocii ei se mai
înmuiase.
― Dacă voi merge cu tine, Woref nu mă va ierta în veci.
967
 ― Nu vei pleca de bunăvoie cu mine. Te voi lua cu forţa.
― Cu forţa? a pufnit ea în râs. Ca prizonieră a ta. Cum să negociez dacă o
să-ţi fiu prizonieră?
― Găsim noi o soluţie. Îl voi cere pe Woref în schimbul tău. Ceva de genul
acesta. Şi ce va face el ca să te aibă?
― Orice.
― Exact. Orice. Vezi, plecând de aici, le forţezi mâna. Dacă rămâi, viaţa ta
va fi un coşmar, chiar dacă mă dai pe mâna lor.
Pe faţa ei a apărut un zâmbet vag.
― Dar trebuie să înţelegi că eu…
Cum să-i spună? Brusc, şi-a dorit să nu fi deschis gura.
― Poftim? L-a întrebat pe un ton poruncitor.
― Cred că nutresc anumite simţăminte faţă de tine. Constat că ai alte
sentimente, dar nu m-aş simţi bine dacă te-aş lua de aici fără să-ţi declar
cinstit intenţiile mele.
De această dată, tânăra n-a mai râs.
― Ce intenţii? Să-mi câştigi iubirea? Atunci, dă-mi voie să fiu sinceră. Ştiu
cum ne priviţi voi, albinoşii. Ne socotiţi respingători. Răsuflarea ne miroase
rău, iar pielea noastră vă provoacă greaţă. Nu ştiu ce idei juvenile s-au
născut în mintea ta, dar noi doi nu vom putea fi niciodată iubiţi.
― Am putea, dacă te-ai îneca.
― Nici gând.
Thomas s-a întrebat dacă nu cumva făcuse o greşeală cumplită. Însă
Michal îi spusese să-şi asculte inima, iar inima lui bătea pentru acea femeie.
Gândul de a o părăsi îl îngrozea, de aceea şi-a zis da. Inima lui era dăruită ei.
― Nu am vrut să te jignesc, a zis ea, după ce-l văzuse cum suferea. Îmi cer
iertare. Dar tu ai viaţa ta, iar eu, pe a mea. Mă simt atrasă de bărbaţi care îmi
seamănă. De aceeaşi carne.
― Prea bine.
― Înseamnă că ai înţeles?
― Da. Dar nu accept. Cred că am văzut ceva mai mult în ochii tăi.
― Chiar dacă ar fi adevărat, nu mă bizui pe aşa ceva, a spus ea şi, după ce
l-a privit câteva momente, s-a apropiat spre dulap.
― Ce faci?
― Îmi iau cele trebuincioase pentru o călătorie în deşert.
― Înseamnă că vii?

968
 ― Atâta vreme cât eşti de acord să mă aduci înapoi în schimbul unei
cereri pe care o voi face eu.
― Da. S-a făcut, a încuviinţat şi, brusc, a simţit o mie de furnicături prin
corp.
― Nu ai nevoie de nimic. Trebuie să ne grăbim.
― O femeie are nevoie de tot soiul de lucruri, a zis ea, şi a aşezat câteva
obiecte în geanta de piele. Vezi că e un vas cu morst şi nişte pastă pe
servantă.
― Chiar…?
― E cel aromat, pe care îl foloseam când veneam în bibliotecă. Crede-mă,
o să te bucuri că-l iau.
A apucat vasul micuţ. Ea s-a apropiat şi a desfăcut geanta. Au schimbat o
privire lungă, iar Thomas a fost în stare să jure că avea dreptate. Chelise ştia
mai multe decât recunoştea.
Ori poate nu.
― Hai, arată-mi drumul.
* *
*
Fusese convocat la castel în miez de noapte, ceea ce constituia motiv de
îngrijorare şi pe vreme de pace. Ţinând seama de evenimentele petrec ute în
ultimele zile, Woref se temea de ce era mai rău.
Ceva legat de Chelise, simţea asta. Şi-a condus calul pe stradă la pas
măsurat, dar sângele îi fierbea deja în vine. Pe lume nu exista vreo sursă de
necazuri mai serioasă decât femeile. Ele iubeau şi ucideau, ba chiar ucideau
şi când iubeau. Bărbaţii ar fi făcut bine să îndepărteze acea ispită de pe faţa
pământului. La ce slujea iubirea dacă preţul plătit era atât de îngrozitor?
A descălecat, a pătruns în hol, unde şi-a dat jos gluga.
― Woref, a făcut Qurong, care îl aştepta în curte. Mă bucur că generalul
cel mai preţuit de mine a reuşit să sosească.
Şi-a plecat capul în semn de respect.
― La trezire am primit veşti proaste, a început conducătorul, mult prea
afectat, aşadar veştile erau cel puţin groaznice. Una dintre gărzile tale a fost
găsită legată în apropiere de gardul din spatele castelului.
Furt?
― A povestit că un bărbat prefăcându-şi vocea pentru a semăna cu a unei
femei a susţinut că ar fi concubina lui Woref, apoi l-a doborât. Ceva mai
târziu, s-a întors însoţit de o femeie şi l-a făcut să leşine din nou.
969
 ― Te asigur că minte. Nu am nicio concubină.
― Nu mă interesează minciunile tale! Cea de-a doua femeie era fiica mea.
Chelise a dispărut!
A vorbit cu glas tremurător.
― Cum…?
― Prima „femeie“ era Thomas, dobitocule!
― Thomas de Hunter. Deci, el a luat-o.
Ori Chelise a plecat de bunăvoie?
― Paznicul a afirmat că o silea să meargă. I-a cerut omului să ne transmită
că în curând va formula şi o cerere. Şi o va elibera când ne vom conforma.
A plecat de bunăvoie, s-a gândit Woref. Faţa i s-a aprins, dar nu şi-a
exteriorizat furia..
― Acum viaţa ta e în joc. Te voi face răspunzător chiar şi dacă un fir de
păr va fi clintit de pe capul lui Chelise. I-ai spus că va fi înecată, ştiind prea
bine că nu voi face nicicând aşa ceva. Tot tu ai spus că îi voi da o lecţie şi ai
lăsat de înţeles că Thomas poate veni. Iar acum a dispărut.
― Stăpâne, avem răspuns la cele întâmplate. Am primit ştire că oamenii
mei se apropie de tribul lui. Nu va fi singurul care să aibă ceva de negociat.
Conducătorul suprem l-a măsurat sceptic.
― Nu au conducători. Am trimis întăriri. Nu au cum să scape de o divizie
întreagă.
― Eu o vreau înapoi pe Chelise, nu mă interesează o turmă de albinoşi!
― O vei avea şi pe Chelise. Dar numai dacă va fi a mea!
― Găseşte-o! S-a răstit la el Qurong, strâmbându-se.

28

S-a străduit, dar nu a reuşit să doarmă. Şi nici nu putea visa, a socotit el,
decât după ce îi câştiga iubirea. Era posibil ca virusul să îl ucidă în decurs de
câteva zile în cealaltă realitate, şi nu trebuia să îngăduie acelei realităţi să
influenţeze în vreun fel drama care se desfăşura aici. Şi-a promis că va
mânca rambutan în fiecare seară, doar ca să uite. Vreme de o săptămână, o
lună, indiferent cât de mult. Iar când va visa, în cele din urmă, la Casa Albă,
unde dormea în prezent, se vor scurge doar câteva ore.
S-a aplecat peste stânca din dreptul lui Suzan, privind spre Chelise, care
dormea la vreo trei metri de ei.

970
 ― Pentru numele Cerului, Thomas, te rog să te odihneşti, i-a şoptit Suzan.
Curând se luminează de zi.
― Nu mă simt obosit.
― Dar te vei simţi curând. Şi mă deranjezi şi pe mine dacă stai aşa.
― Eşti geloasă?
― Pe ea? Dacă ai fi alt bărbat, poate că da – să nu iei asta drept lipsă de
respect, dar mi-am dăruit deja inima.
Oarecum surprins, şi-a îndreptat toată atenţia spre ea.
― Serios? N-ai scos nicio vorbă până acum.
― Uneori e mai bine să ţii unele lucruri în secret.
― Cine e fericitul?
― Nu vreau să-ţi spun. Dar îl cunoşti, a zis şi s-a ridicat într-un cot.
Trebuie să mărturisesc, totuşi, că acest nou Thomas m-a impresionat.
― Nu am ce oferi ca noutate.
― Nu-mi aduc aminte să te fi văzut stând treaz şi privind lung la o femeie
care doarme şi care nu te iubeşte. Sau să arăţi atâta interes ca să afli de cine
m-am îndrăgostit eu. Mi-am închipuit mereu că te interesa mai mult cum să
mânuieşti sabia decât să cucereşti o femeie.
― Se vede că nu mă cunoşti deloc. I-am făcut curte Rachellei în pădurea
colorată, a rostit el şi a privit spre stele. Pe vremea aceea, romanţa era la fel
de normală ca aerul pe care îl respiram.
― Eram prea mică să-mi amintesc, a şoptit ea.
― Acum nu mai eşti.
― Înţeleg deci că te laşi pradă acestui impuls. Fără niciun fel de rezerve.
Thomas a evitat un răspuns direct.
― Am fost născuţi pentru Marea Romanţă.
― Sigur.
― Nu fac decât să-mi urmez dorinţele inimii.
― Aş putea să-ţi dezvălui câte ceva, domnule poet.
― Atunci prezintă-ni-l pe omul tău şi vom vedea cum vă faceţi curte.
― Dacă te-ai auzi… Chiar că ai început să vorbeşti ca un poet.
― Să lăsăm asta, a făcut el cu un surâs. Elocvent am fost mereu. Cuvântul
mi-a fost cândva sabie, însă acum e acest cântec de iubire faţă de fecioara
care se află acolo. Ori aici?
― Eu văd că va trebui să te învăţ câte ceva despre subtilităţile poeziei.
Şi-a aruncat ochii spre femeia care dormea şi a coborât glasul.

971
 ― Vrei poezie adevărată? Atunci ascultă: mi-am pierdut inima. E în
posesia lui Chelise, această creatură răpitoare care doarme în pace. Când se
încruntă, văd un zâmbet pe faţa ei; când se strâmbă, aud un hohot de râs. Am
mers călare alături vreme de două ore, croindu-ne drum prin pădurea
întunecată fără să scoatem o vorbă, dar i-am auzit inima şoptind cuvinte de
iubire către mine de fiecare dată când calul ei punea copita pe pământ.
Acum nu pot dormi deoarece iubirea mi-e somn şi m-am îndestulat cât să
rezist o săptămână. Ea se preface că nu mă iubeşte, fiind că boala a umplut-o
de ruşine, dar eu văd dincolo de ochii ei, drept în inimă, unde ea îşi trădează
adevăratele dorinţe.
Suzan a chicotit.
― Dacă măcar jumătate din vorbele astea ar fi adevărate, înseamnă că eşti
robul iubirii, Thomas de Hunter.
În timp ce zâmbetul i-a pierit de pe faţă, el şi-a mutat privirea.
― Aşa este.
Chelise s-a mişcat pe neaşteptate. A întors capul spre ei.
― Aveţi de gând să vorbiţi toată noaptea? Vreau să dorm.
Thomas a clipit nedumerit.
― A, te-ai trezit?
― Vorbiţi prea mult. Nu ştiu cum îşi curtează albinoşii femeile, dar n-ar fi
rău să vă gândiţi la unele subtilităţi.
S-a lăsat linişte.
― Are dreptate, a consimţit Suzan în cele din urmă.
― N-am ştiut că tragi cu urechea, a zis Thomas şi, deşi era întuneric, a
observat zâmbetul de pe faţa ei. Bine, cred că e momentul să dormim.
S-a întins, neştiind sigur dacă trebuia să fie ruşinat ori încântat că ea îi
auzise vorbele.
Au rămas tăcuţi mult timp.
― Îţi mulţumesc, Thomas, a rostit apoi încet Chelise. Ai spus vorbe
frumoase.
― Nu ai de ce, a răspuns el, înghiţindu-şi nodul din gât.
― Să nu uiţi înţelegerea noastră, i-a amintit, răsucindu-se spre el.
Da, bineînţeles. Înţelegerea. Era cât pe ce să-i iasă din minte.
* *
*
Chelise şi Suzan l-au lăsat să doarmă până la răsăritul soarelui. Se
treziseră amândouă cu o oră mai devreme şi hotărâseră să mai aştepte o oră
972
până să pornească spre deşert. Posibilitatea ca vreun scabios să îi descopere
întâmplător în micul canion unde îşi stabiliseră tabăra era destul de redusă.
Suzan se îmbăiase într-un pârâu din apropiere, iar Chelise a decis să facă
şi ea acelaşi lucru. A aşteptat până când a terminat Suzan, după care s-a
furişat şi ea în apă. Deşi se obişnuise cu ritualul îmbăierii în lac, apa rece i-a
dat furnicături.
Dacă nu ar fi vorba de Thomas, nu s-ar fi îmbăiat în acel pârâu, dar se
simţea obligată să se prezinte într-un mod care să nu le provoace repulsie
albinoşilor. A îndurat durerea, dar şi-a spălat bine pielea. Apoi, cu atenţie, şi-
a aplicat morst parfumat, folosind o băltoacă drept oglindă. A ales câteva
flori mai mici de tuhan şi le-a prins în păr. Toate astea de dragul lui.
Dar de ce, Chelise? De ce te preocupă atât de mult să-l încânţi pe Thomas?
Nu putea răspunde. Probabil pentru că el se purta foarte frumos cu ea.
Albinos sau nu, era bărbat, iar ea nu avea cum să ignore afecţiunea
nebunească pe care o dovedise salvând-o.
Chelise s-a întors cu faţa spre Suzan, străduindu-se să nu-i privească fix
pielea întunecată. Tenul ei era diferit. S-a uitat la pandantivul de la gât, pe
care îl purtau toţi albinoşii.
― De ce porţi medalionul acela?
Suzan l-a ridicat între degete şi l-a privit.
― Acestea sunt culorile Cercului. Verde, de la pădurea colorată, negru, de
la răul care ne-a distrus pe toţi. Apoi roşu, vezi? A făcut semn către cele două
barete încrucişate, de piele roşie. Sângele lui Justin. Şi, la urmă, cercul alb.
― Dar de ce alb?
Suzan s-a uitat în ochii ei.
― Alb. Suntem mireasa lui Justin.
Ciudat mod de a vedea lucrurile. Chiar ridicol. Cine a mai auzit ca cineva
să fie mireasa unui războinic mort? Sigur, ei credeau că el continua să
trăiască. Absurd.
Chelise s-a uitat la Thomas.
― Să-l trezim?
― Nu pot crede că încă doarme, a zis Suzan zâmbind. Probabil că l-ai făcut
să obosească seara trecută.
― Mi se pare că mă oboseşte el cu entuziasmul lui. Suzan a fixat şaua
suplimentară pe care Thomas o adusese din oraş.
― Simţi ceva faţă de el?
Chelise nu se aştepta la o întrebare atât de directă. Nu ştia ce să răspundă.
973
 ― Uite-l pe Thomas de Hunter, o legendă a Gărzii Pădurii, care se
îndrăgosteşte de tine, fiica celui care îl vrea mort, Qurong. Asistăm la
crearea unui basm.
― E un albinos.
Suzan şi-a lăsat palma pe şa şi s-a întors către tânără.
― Asta nu înseamnă că e prea bun pentru tine.
― Nu la asta mă refeream.
― Nu, dar aşa simţi. De aceea te-ai îmbăiat şi ţi-ai dat pielea cu substanţa
aceea. Te asigur că sunt de acord cu el. Cred că eşti foarte frumoasă. Şi nu
cred că ai idee cât de norocoasă trebuie să te socoteşti că acest bărbat te
iubeşte.
Brusc, Chelise a simţit că se îneacă. S-a uitat la Thomas. Iată-l dormind pe
regele albinoşilor. Ori rege le era Justin? În ciuda încercării lui de a şterge
morstul aplicat în seara precedentă, încă mai avea pe faţă urme groase.
― Îţi dă un sentiment plăcut, nu?
― Ce anume?
― Să fii îndrăgostită.
― Da, a răspuns după o clipă de ezitare.
Nu-şi dădea seama de ce se simţea atât de stânjenită. Să aibă Thomas
dreptate când afirma că ea încerca să-şi acopere ruşinea? Acum Suzan
spusese acelaşi lucru. Nu analizase problema în aceşti termeni.
― Cred că meriţi.
Nodul din gâtlej a crescut, astfel că a fost nevoită să înghită în sec pentru
a-şi reţine plânsul. Nu înţelegea de unde izvorâse acea emoţie neaşteptată,
dar era prima oară că un albinos o impresiona cu atâta uşurinţă. Lecţiile din
bibliotecă, alături de Thomas, o făcuseră să se simtă la fel.
Privind spre pădure, astfel încât Suzan să nu-i vadă lacrimile ce dădeau să
izbucnească, a socotit că-l plăcea pe albinos.
― De ce nu-l trezeşti? Trebuie să plecăm.
Chelise s-a apropiat de el, bucurându-se că i se oferise o diversiune.
― Trezeşte-te.
A mormăit ceva, apoi şi-a răsucit capul, încă adormit. Chelise a aruncat o
privire spre Suzan, dar ea se ocupa de înşeuarea altui cal.
S-a aplecat şi l-a împuns.
― Thomas, trezeşte-te.
A sărit în sus, a privit în jur, apoi, văzând-o, şi-a dat seama unde se afla. S-
a ridicat în picioare şi şi-a şters mantia.
974
 ― Ce oră e? M-aţi lăsat să dorm prea mult.
― Păreai obosit.
S-a uitat înspre Suzan, apoi a măsurat-o pe Chelise.
― Mă întorc imediat, a zis el şi a pornit grăbit în direcţia pârâului.
Obsesia aceea pe care o aveau albinoşii pentru curăţenie era interesantă.
Thomas s-a întors zece minute mai târziu, având faţa sclipitoare, fără
urmă de morst.
― Mă simt renăscut. Nu te supăra, dar substanţa aceea îmi dă mâncărimi.
― Serios? Eu o găsesc liniştitoare.
― Ţie ţi se potriveşte cu adevărat. Iar florile albe se asortează perfect.
― Mulţumesc, i-a zis ea zâmbind.
Chiar o considera frumoasă, ori dorea doar să o domine?
Au încălecat şi au pornit spre sud, îndepărtându-se de oraş şi pătrunzând
în deşert. Thomas a pornit în frunte, urmând un drum de vânătoare, departe
de orice rute bătute de oameni.
* *
*
Au călărit vreme de o oră fără să vorbească, Suzan încheind coloana. În
cele din urmă, Chelise a rupt tăcerea.
― Thomas, ai visat bine?
― N-am visat deloc. Am mâncat rambutan.
― Aveam impresia că voiai să visezi. Era cât pe ce să-mi pierd viaţa din
cauza viselor tale.
― Am făcut un jurământ: fără vise cât sunt cu tine.
Nu a înţeles ce-şi pusese el în gând, dar nu a insistat să primească
explicaţii.
Thomas şi-a apropiat calul de al ei.
― Ai hotărât ce trebuie să cerem pentru a te preda?
― Eu în schimbul lui Woref, aşa cum ai sugerat. L-ai putea transforma
într-un albinos. Asta nu i-ar prinde deloc rău fiarei.
Thomas a chicotit.
― Din păcate, înecul dă roade doar dacă se face din proprie voinţă. Altfel
am prinde grupuri de scabioşi şi i-am vârî cu capul sub apă, nu-i aşa, Suzan?
― S-a sugerat şi aşa ceva, a recunoscut ea.
― Ar fi o moarte cumplită, s-a cutremurat Chelise.

975
 ― Arăt ca un mort? Sunt mai viu decât îţi închipui, a zis şi a întins braţul.
Când îmi mişc mâna, nu simt deloc dureri de încheieturi. Şi nu doar fiindcă
m-am obişnuit.
Gândul înecului o îngrozea. Se învăţase atât de mult cu durerile de
încheieturi, încât le ignora mai tot timpul.
― Am putea cere protecţie pentru Cercul tău.
― Vrei să faci asta?
― De ce nu? a spus, ridicând din umeri.
― Suzan crede că începe să ne placă.
Cu o zi în urmă, ar fi răspuns printr-o remarcă tăioasă, ca să îl pună la
punct. Acum i se părea un comentariu prostesc. S-a prefăcut că nu aude.
― Poate că ar fi bine să-l lăsăm pe tata să sufere o zi, două. Nu mi se oferă
prea des ocazia să-l şantajez.
― Perfect. Atunci o să aşteptăm o săptămână.
― O săptămână? Nu ştiu ce voi face aici atâta vreme.
― Vei călări alături de noi.
― Şi încotro ne îndreptăm acum, dacă nu vă supăraţi?
― Încă nu am hotărât. Departe de Hoardă. De primejdie. Vrei să ne vizitezi
Cercul?
― Nu. N-aş putea. Membrii lui ar fi îngroziţi de mine! Şi eu, de ei. Oriunde,
numai la unul dintre triburile voastre nu.
― Atunci, vom merge spre sud, a surâs el. Atâta vreme cât sunt cu tine ca
să te protejez şi te simţi în largul tău, vom călări laolaltă.
De câte ori îl privea se simţea în largul ei.
― Prea bine.
Soarele începuse să coboare spre asfinţit. În câteva rânduri, Suzan a
pornit înainte să verifice drumul, iar din când în când Chelise s-a întrebat
dacă nu cumva Thomas şi locotenenta lui plănuiseră acele dispariţii de
durată doar pentru ca el să poată rămâne singur cu ea. Deşi nu ar fi deranjat-
o.
I-a spus poveşti despre vremurile când era comandant al Gărzii Pădurii,
iar la rândul ei, Chelise rememorase zilele petrecute în deşert: cum foloseau
grâuşorul, unde găseau apă, cum se simţea la joacă, alături de copiii fără
sânge regesc.
El a părut sincer interesat de poveştile ei despre copii şi i-a pus zeci de
întrebări despre felul în care învăţau să facă faţă bolii, aşa cum o numea.
Socotea starea pielii lor o anormalitate. Şi, desigur, la fel gândea şi ea despre
976
pielea albinoşilor. Însă, aşa cum susţinuse, luând lumea ca întreg şi
comparând milioanele de scabioşi cu cei doar o mie de albinoşi, cine era
anormal? Şi cine bolnav?
Politicos, el a trecut peste acest subiect. Nu reuşeau să-şi împace
suferinţele.
― Te-am întâlnit cândva în deşert, a zis el cu un zâmbet.
― Mai demult? Cum se poate?
― Roland.
― Roland? Dar el aparţinea Hoardei.
― Roland era Thomas, comandantul Gărzii Pădurii, care se rătăcise şi
luase boala. Bineînţeles că te-am minţit.
― Tu erai? Am avut în mâini soarta lui Thomas de Hunter? Trebuia să-ţi
spintec gâtul.
― Atunci ai fi pierdut ocazia de a merge călare alături de mine acum.
― Sinceră să fiu, chiar îmi plăcuse acel Roland. Ţin minte asta.
― Dacă ai mai avea prilejul, mi-ai tăia gâtul?
Ea s-a uitat la greabănul calului pe care stătea.
― Ştiind ce ştiu astăzi, ştiind că aş fi în situaţia de a-l şantaja pe tata, nu.
― Chiar ştiind că aş continua să ucid mulţi dintre războinicii voştri în
războaiele de după acea întâlnire?
Avea dreptate.
― Atunci, da, îmi pare rău să afirm, dar ţi-aş fi luat gâtul.
― Bravo. Îmi plac femeile sincere.
Au zâmbit amândoi.
Thomas se purta fără înconjur. Acest mare războinic, aflat alături de el,
dorea să-i câştige iubirea.
Până să pătrundă adânc în deşert, Chelise nu mai era sigură de
sentimentele ei faţă de el. Când s-a îndepărtat la un moment dat să o
găsească pe Suzan, ea s-a simţit uimitor de ignorată. Singură. Ba nu, mai
mult de atât, tânjind după compania lui. Iar când, cinci minute mai târziu, a
reapărut cu un zâmbet ridicol pe faţă, se simţise uşurată.
― Mi-ai dus dorul?
― A, îmi pare rău. Ai fost plecat?
Apoi a ţinut să retragă imediat acea replică supărătoare. Şi a făcut-o.
― M-am simţit singură.
Când se întâmplase totul? În bibliotecă?

977
 Suzan s-a apropiat în galop de ei, fluturând braţul. Thomas şi-a oprit
calul.
― A găsit ceva.
― Hoarda?
― Nu cred. Vino, a zis şi au pornit spre ea.
Cu ochi sclipitori, Suzan şi-a strunit calul.
― Johan aşteaptă împreună cu Mikil şi Jamous. Cred că l-au trimis pe
William înainte, cu ceilalţi.
― Unde sunt?
― Au o tabără în canion, a spus ea şi a făcut semn cu mâna. La vreo trei
kilometri depărtare.
― Excelent. E Martyn, i-a explicat el lui Chelise.
― Se află aici?
― În carne şi oase, a răspuns şi a dat pinteni calului. Să mergem!
Acel eveniment neaşteptat o înspăimânta – una era să fie alături de
Thomas şi Suzan, însă perspectiva de a întâlni şi alţi oameni ai Cercului nu-i
surâdea. Mai ales pe Martyn! În afară de Thomas, nu existase alt nume pe
care să-l deteste mai mult.
Însă a pornit alături de ei.

29

La insistenţele preşedintelui Blair, Thomas a dormit la Casa Albă, în timp

ce Kara şi-a urmat propriul plan. Nu dorea să doarmă, nu avea motive să
viseze. Voise un singur lucru, acela de a înţelege de ce îi apăruse o zonă de
iritaţie sub braţ.
Monique îşi instalase căminul la Laboratoarele Genetrix. Dormea pe un
pat de campanie pus în birou şi mânca ceea ce mai rămăsese în cantină, deşi
de trei zile nu mai primise niciun transport de hrană – compania de catering
îşi încetase activitatea. Dar nu conta. Existau alimente conservate care
asigurau vreme de încă două zile hrana celor cinci sute de tehnicieni şi
oameni de ştiinţă. Până atunci vor şti dacă era cazul să plece acasă ca să-şi ia
adio de la toţi şi toate ori să se încordeze pentru un ultim efort.
Tăcută, Monique i-a examinat braţul. Kara i-a urmărit ochii – mare păcat
că Thomas se îndrăgostise de cealaltă femeie din lumea lui Mikil. Chelise. Cu
cât petrecea mai mult timp împreună cu Monique, cu atât descoperea că

978
franţuzoaica rigidă era de fapt mai maleabilă decât presupusese. Ea şi
Thomas puteau alcătui o pereche potrivită. Presupunând că supravieţuiau.
Ochii ei nu au mai zăbovit asupra tăieturii care îi atrăsese curiozitatea.
Acum îi examina restul braţului.
― Ce este?
― Ai observat iritaţii şi în alte zone? Pe stomac sau pe spate, poate?
Kara a făcut un pas înapoi.
― Au apărut deja semnele?
― La unii, da. Deci, alte iritaţii?
― Nu. N-am observat.
Pe de altă parte, dacă se gândea mai bine, parcă simţea mâncărimi şi în
alte locuri.
― De cât timp ai aflat?
― De câteva ore, i-a răspuns Monique.
Kara s-a întors către ea.
― Tu?
― Nu.
― Credeam că mai avem o săptămână! Cine mai suferă?
― Au fost anunţate câteva cazuri la Bangkok. Theresa Sumner. Toată
echipa care a venit să-l întâlnească pe Thomas acum câteva săptămâni. Unii
din Orientul îndepărtat au raportat cazuri de mâncărimi încă de acum zece
zile. Noi bănuim că simptomele astea apar la cei ale căror sisteme imunitare
luptă împotriva virusului. Iritaţia constituie o dovadă a rezistenţei
organismului, deşi asta nu înseamnă prea mult.
Dezvăluirea nu era chiar atât de şocantă pe cât îşi închipuise. În realitate,
venea ca o uşurare după atâta mister. Ca şi cum ar fi ştiut că forma de cancer
de care suferea ar fi fost ucigătoare. Avea să moară peste exact treizeci de
zile. Trăieşte pregătindu-te să mori.
― Câte asemenea cazuri?
Monique a ridicat din umeri.
― Câteva mii. Estimările noastre iniţiale privind perioada de latenţă a
virusului s-au limitat la atât, doar predicţii. Ştiam că ar putea apărea mai
devreme. Acum se pare că exact aşa s-a întâmplat.
S-au privit îndelung în ochi. Ce mai era de spus?
― Aşadar, dacă nu facem acel schimb cu Franţa ca să primim antivirusul,
vom muri, a zis Kara.
― Aşa se pare.
979
 ― Preşedintele ştie?
― Încă nu. Efectuăm nişte teste. Vom afla în decurs de o oră.
Kara a suspinat, şi-a vârât mâna în poşetă şi a scos o eprubetă de sticlă cu
o probă mică de sânge. Aparţinând lui Thomas. Fratele ei insistase înainte de
a pleca de la Johns Hopkins. Făcuse un raţionament simplu: era foarte
convins că se va întoarce în Franţa, dar a refuzat să dezvăluie motivul. În
eventualitatea că i s-ar fi întâmplat ceva, voia ca ele să aibă câteva soluţii.
A aşezat eprubeta pe birou.
― Sângele lui Thomas? a întrebat Monique.
― Ideea lui. Ştii ce s-ar întâmpla dacă am visa cu sângele lui?
Monique a privit-o nedumerită.
― Rachelle a murit. Te-ai trezi ca Mikil. Nu ştiu drept cine m-aş trezi eu?
― Da, dar te-ai trezi. Şi ce s-ar întâmpla dacă ai mânca rambutan cât te-ai
afla acolo?
― Nu mai visezi.
― Dar dacă ai mânca rambutan în fiecare zi tot restul vieţii?
― Ce importanţă ar mai avea? Dacă mor aici, mor şi dincolo. Nu aşa merg
lucrurile?
― Nu şi dacă un vis de o noapte aici durează patruzeci de ani dincolo. Am
trăi o viaţă deplină în altă realitate în vreme ce aşteptăm ca moartea să ne
lovească aici.
Pe faţa lui Monique a apărut un zâmbet fugar. Apoi un hohot incredibil de
râs.
― Thomas a sugerat să facem asta?
― Nu. A spus că vom şti ce să facem cu el. Avem o idee mai bună?
― Nu. Dar asta tot nu face ca ideea să fie normală.
― Deci, nu vrei s-o accepţi? El a vorbit de tine, nu de altcineva.
― Ba o voi face, a zis Monique, luând eprubeta. De ce nu?
Zâmbetul de pe faţa ei s-a îndulcit. S-a uitat atentă la proba de sânge.
― Thomas are vreo iritaţie?
Kara şi-a adus aminte ce-i vorbise el despre iritaţia cu care se întorsese
din Indonezia.
― Acum, fiindcă ai adus vorba, cred că da. Ceea ce înseamnă că ar fi
printre primii.
Au rămas tăcute.
* *
*
980
 Mike Orear a măsurat cu privirea oamenii adunaţi, deja prea mulţi ca să
fie număraţi – unele estimări afirmau că ar fi vorba de aproape un milion de
persoane. Nu era nevoie de un efort prea mare să transformi starea de
introspecţie a oamenilor într-una de furie şi de revoltă. Frustrarea ce li se
citea în ochi nu putea fi ignorată. Cuvintele pe care se pregătea să le
rostească nu vor face decât să deschidă porţile mâniei, îndreptată împotriva
simbolului cel mai cunoscut al lumii: Casa Albă.
O sunase ceva mai devreme pe Theresa şi încercase să afle mai multe
despre posibilitatea existenţei antivirusului, dar de când adoptase acea
postură de portavoce a poporului, se purta rece cu el. Era un miracol până şi
faptul că reuşise să ia legătura cu ea. Când a acuzat-o în mod direct că
administraţia îi înşela pe oameni dându-le speranţe, fără să fie vorba de fapt
de aşa ceva, ea s-a mulţumit să suspine şi i-a zis că nu lucra în schimburi de
douăzeci şi patru de ore ca să facă plăcere administraţiei.
Apoi îi închisese.
Aşa-zisa speranţă nutrită de ea era probabil subţire ca pânza de păianjen.
Singura lor şansă putea veni din partea singurului om care deţinea
antivirusul: Svensson. Dacă preşedintele nu îndeplinea cererile francezilor,
şansele se reduceau la zero.
S-a scărpinat sub braţ. Iritaţia aceea, care îi apăruse în urmă cu o
săptămână, mai cedase, dar acum revenise în mod supărător. Ciudat cât de
puţini oameni sufereau de aşa ceva. Presupunând că prezenţa ei era legată
de virus, se gândise că ar fi trebuit să fie foarte răspândită. Mama lui suferea
de ea. Poate era vorba de ceva genetic. Poate că unii prezentau simptome
mai devreme decât anticipase lumea medicală.
A alungat acele gânduri şi s-a apropiat de cortul unde camerele CNN
aşteptau anunţurile pe care le făcea din oră în oră. Cortul se afla pe un
podium ridicat la un metru şi jumătate de la sol, suficient ca să-i ofere o
privire cuprinzătoare asupra mulţimii. Marcy Rawlins purta o discuţie
aprinsă cu un cameraman în legătură cu dezordinea creată de aparatură, iar
omul tocmai spunea că în acele momente curăţenia nu mai era asociată cu
dumnezeirea.
Un bărbat înalt şi chel, cu o mustaţă pe oală, se plimba pe baricada de
lemn, uitându-se insistent la Mike. Purta o robă bej, cu mânecile evazate la
manşete. Acela, de exemplu. Părea capabil să atace baricada la cel mai
neînsemnat îndemn. Soldaţii înarmaţi vor fi obligaţi să apeleze la gaze
lacrimogene. Se aflau la mai puţin de opt sute de metri de Casa Albă, care se
981
înălţa semeaţă în spatele lor, dar singura modalitate prin care gărzile ar opri
marşul armatei de protestatari furioşi era de a ucide câţiva.
Iar moartea lor ar cădea în răspunderea lui Mike. Ştia acest lucru la fel de
bine cum ştia că avea nevoie de o pastilă de Valium. Însă moartea câtorva
putea aduce speranţă şi probabil viaţa pentru milioane de alţi oameni. Fără
a mai vorbi despre cele 543 de suflete din Finley, Dakota de Nord, unde
mama lui aştepta ca el să facă tot ce era omeneşte posibil ca să pună capăt
situaţiei cumplite.
― Două minute, Mike, i-a zis Nancy Rodriguez, aşezându-se pe scaun
alături de el.
― Am înţeles.
Renunţase de mult la cravată – acum aparţinea mulţimii, era unul dintre
membrii ei. Iar în acea seară îi va face pe oamenii de acolo să se urnească.
Sally i-a aplicat puţin fond de ten, să mai atenueze luciul obrajilor, i-a
aşezat o idee părul, după care s-a îndepărtat fără o vorbă. În acele zile, o
specialistă în machiaj nu prea avea ce să mai spună.
Asistenta lui s-a aplecat spre el.
― Mă gândeam că s-ar cuveni să ştii şi tu. Tocmai am discutat cu Marcy.
Asta e ultima transmisiune la care particip.
― Poftim?
― Mike, familia mea e în Montana.
― Şi a mea e în Dakota de Nord. Ceea ce facem aici nu e şi pentru ele?
― Nu ştiu ce anume facem noi aici. Doar că murim alături de toţi ceilalţi.
A înţeles. Şi el trăia uneori acelaşi sentiment. Dar nu avea de ales.
Oamenii aceia deveniseră familia lui, iar acum era obligat şi faţă de ei.
― Mai stai câteva minute şi-ţi promit că vei vedea ce facem aici.
― Haideţi, oameni buni, a strigat Marcy. Mike, eşti gata?
Şi-a început mesajul prezentând o actualizare a rapoartelor sosite din
întreaga lume, îndeosebi ştiri despre tulburări şi altele asemenea. Nimic
despre antivirus, aşa cum proceda de obicei. Doar problemele apărute.
Mulţimea număra peste un milion de oameni, le-a spus el. Traficul spre
Washington, D.C., fusese oprit, iar poliţia îi întorcea pe oameni din drum.
Cât se vedea cu ochii, organizatorii instalaseră difuzoare din cincizeci în
cincizeci de metri, mergând până şi după colţ, de-a lungul Constitution
Boulevard. Asurzitoare, vocea lui ajungea până la fiecare om. Le vorbea Mike
Orear, salvatorul. În acel moment, pe plan mondial, publicul lui ajungea la
aproape un miliard de oameni, aşa se aprecia. Vânduseră sponsorizarea
982
actualizărilor către Microsoft la preţul de o sută de milioane apariţia. Dacă
reuşeau să supravieţuiască virusului, cei de la Microsoft se vor îmbogăţi
peste măsură. Dacă nu, vor muri ca toţi ceilalţi. Bine gândit.
Mike a inspirat adânc.
― Acestea sunt ştirile, prieteni. Asta vor conducătorii noştri să ştim. Asta
ştie acum întreaga lume. Numai că eu am aflat şi altceva şi vreau să ascultaţi
fiecare cuvânt pe care îl voi rosti, deoarece viaţa voastră ar putea depinde
de ceea ce rostesc eu în continuare.
A aruncat o privire spre Marcy. Nu se mai arăta surprinsă, indiferent ce ar
fi făcut. Îl urmărea plină de speranţă – devenise mai curând membră a
publicului decât producătoare.
― În ciuda afirmaţiilor făcute de Casa Albă în cursul acestor ultime
săptămâni, speranţa de a descoperi antivirusul este acum aproape
inexistentă.
După ce a rostit cuvintele, peste Washington a coborât o tăcere profundă.
Toate posturile de televiziune, toate aparatele de radio şi fiecare difuzor
transmitea anunţul făcut de el. Şi-a închipuit camerele de zi ale Americii
încremenind, cu excepţia bătăilor de inimă, care se accelerau. Iată ştirea pe
care o aşteptau cu toţii. Sperând ca ea să nu vină.
― Peste câteva zile, fiecare bărbat, femeie şi copil de pe această planetă va
începe să prezinte simptomele produse de contractarea Germenului Raison.
În câteva zile, poate chiar ore, lumea, aşa cum o cunoaştem, va…
Din mulţime s-a înălţat un alt sunet, cumplit, iar la început Mike a crezut
că unul dintre difuzoare se defectase creând efect de microfonie. Însă nu se
întâmplase aşa ceva. Sunetul venea din mulţime.
Un ţipăt îngrozitor, probabil din direcţia vreunui grup care credea în
sfârşitul lumii, care se răspândea acum ca focul.
― Tăcere. Vă rog, mai am ceva de zis.
Oamenii nu s-au calmat.
― Vă rog! a strigat el, dintr-odată la fel de înfuriat pe ei ca pe Casa Albă.
Linişte! Vă rog!
Vaierul a încetat. Marcy rămăsese cu ochii căscaţi la el.
― Îmi pare rău, dar aici nu facem niciun joc. Trebuie să mă ascultaţi până
la capăt!
― Spune-le, Mike! a răcnit cineva.
A urmat un cor puternic de aprobare.
A ridicat mâna în aer.
983
 ― Ascultaţi-mă. Adevărul este că vom muri cu toţii.
A făcut o pauză. A lăsat ca zgomotele să se stingă.
― Doar dacă…
Acum îi făcuse pe oameni să tragă speranţe de la cuvântul următor. În
asemenea momente, era extrem de conştient de puterea pe care o avea. Aşa
cum spusese directorul CIA, fie că-i plăcea, fie că nu, în astfel de clipe
ajungea unul dintre cei mai puternici oameni din ţară. Asta nu îi făcea
plăcere, dar nici nu putea ignora un asemenea lucru.
― Doar dacă nu vom găsi o cale să punem mâna pe antivirusul care deja
există. Asta ne ucide: antivirusul deja existent ar pune capăt acestei situaţii
în două zile. Niciunul dintre noi nu va muri. Dar nu se va întâmpla aşa. Şi nu
se va întâmpla fiindcă Robert Blair a refuzat o înţelegere conform căreia ar
trebui să cedăm tot arsenalul nostru nuclear contra antivirusului.
A făcut o nouă pauză pentru mai mult efect dramatic. Oamenii ştiau deja
de ultimatumul teroriştilor, însă acest lucru nu le fusese prezentat în mod
explicit şi nici nu ştiau de eşecul comunităţii medicale de a găsi soluţia.
― Prieteni, eu spun să le dăm armele. Să ne dea antivirusul. Să ne ofere o
şansă de a trăi. Să le oferim copiilor noştri încă o zi, o săptămână, o lună, un
an, ca să aibă viaţă în ei ca să lupte!
Şi a lovit cu pumnul în aer.
Imediat, din mulţime s-a ridicat un muget.
― Regulile s-au schimbat! a strigat el, alimentând astfel ţipetele pornite
din puhoi. Luptăm pentru viaţa noastră! Nu putem permite unui singur om
să sacrifice supravieţuirea noastră din cauza unor principii ce nu mai sunt
valabile!
Mike a început să respire greu. A simţit cum adrenalina îi goneşte prin
vine.
A împuns cu degetul spre Casa Albă, aflată în spate.
― Acest travesti nu trebuie să dureze! Peste câteva zile vom pieri cu toţii
dacă politicienii noştri nu se răzgândesc! Vă spun, să luptăm pentru viaţa
voastră. Luaţi Casa Albă cu asalt! Vă spun, dacă e să murim, măcar să o
facem luptând pentru dreptul de a trăi!
Mâna îi tremura. Rămăsese fără cuvinte.
O tăcere ameninţătoare a coborât asupra mulţimii. Una era să strige
cuvinte de protest. Alta era însă să incite la revoltă. Cuvintele referitoare la
moarte începeau să pătrundă în conştiinţele oamenilor.
Urletul a pornit din spate, la depărtare de zece străzi, aşa au crezut mulţi.
984
 Mulţimea s-a urnit de parcă legăturile care o ţinuse în loc până atunci ar fi
fost tăiate. S-a tălăzuit înainte, cu răcnete pline de furie. Bărbatul chel cu
mustaţă se afla printre cei o mie care au străpuns baricada.
Apoi au început să alerge.
Cameramanul a răsucit aparatul să surprindă mişcarea. S-a retras un pas,
cât pe ce să cadă împiedicându-se de un cablu, dar s-a redresat imediat şi a
continuat să transmită imagini.
Mike nu ştia ce să facă. Din câte îşi dădea seama, mulţimea se deplasa.
Înainte. Spre el.
S-a auzit lătratul unei mitraliere – gloanţele trasoare au zburat pe
deasupra oamenilor.
Trupele erau deja în alertă. Au răsunat ordine din portavoce, dar ele s-au
pierdut în vacarmul stârnit de mulţime.
Primul rând de oameni a trecut în goană pe lângă scenă.
Marcy striga ceva, dar nu a reuşit să înţeleagă vorbele ei. Oamenii aveau
să pătrundă printre apărători, copleşind Casa Albă. Nimeni nu mai putea
opri acel tumult. Iar Mike nu ştia ce se mai putea face…
Poc!
Urlete de groază.
Poc! Poc!
― Retrageţi-vă, altfel suntem siliţi să deschidem focul!
Poc!
Un nor s-a ridicat dintr-un recipient ce a căzut la şase metri de podium.
― Gaze lacrimogene! a strigat cineva.
Imediat ce a auzit asta, Mike a şi simţit o usturime în ochi.
Poc! Poc! Poc! Poc!
S-au auzit mai multe motoare de elicoptere, suficient de aproape ca să
producă victime, aşa cum primiseră ordin.
Mulţimea a ţâşnit înainte prin norii de gaze lacrimogene. S-a pornit şi altă
mitralieră. A urmat un moment de tăcere.
Când răcnetele au reînceput, ceva suna diferit, iar Mike şi-a dat seama că
cineva fusese, doborât de glonţ.
― Hei, ridică-te! a strigat el, răsucindu-se.
Însă cameramanul fugea deja prin mulţime.
Războiul începuse. A simţit că i se face pielea de găină pe braţe.
Războiul lui Mike.
* *
985
 *
― Răspunsul meu este nu, a exclamat preşedintele Blair. Rămân aici şi nu
vreau să mai aud comentarii. Găsiţi-l pe Mike Orear şi echipa lui şi aduceţi-i
încoace. Vreau să transmit ceva naţiunii cât de curând posibil.
Phil Grant s-a încruntat.
― Domnule, vă recomand cu toată seriozitatea să ţineţi seama de
implicaţiile care…
― Implicaţiile sunt că, dacă nu acţionăm cu atenţie în următoarele două
zile, nimeni dintre noi nu va mai avea vreo şansă. Ştim asta de peste două
săptămâni; acum au înţeles şi oamenii. Chiar mă surprinde că le-a trebuit
atâta vreme ca să doboare baricadele.
Prin ezitarea lui, directorul CIA nu era sigur de reacţia nepărtinitoare faţă
de tulburările stârnite.
― Nu cred că oameni se înşală în privinţa asta, domnule, a spus el într-un
târziu.
În mintea lui Blair încolţea întâia oară ideea că se putea ca Phil Grant să
conlucreze cu Fortier. Cine altul ar fi fost mai potrivit? A derulat în gând
activitatea acestuia în ultimii ani, căutând neconcordanţe. Din câte îşi
amintea, nu constatase nimic ciudat. În ultima vreme începuse să vadă
numai fantome înapoia fiecărui om care îi intra în birou.
Grant a insistat să-şi facă ştiut punctul de vedere.
― Tulburările au început doar de o oră şi s-au înregistrat deja şase morţi
pe peluză, pentru numele Domnului. Perimetrul din jurul Casei Albe poate fi
restabilit, dar oamenii vor sfârteca oraşul. Toată naţiunea vrea un singur
lucru, domnule, iar acesta este supravieţuirea. Daţi-i lui Fortier armele. Luaţi
antivirusul. Şi vom riposta cu altă ocazie.
Blair s-a întors cu spatele în mod deliberat. Acelaşi argument, repetat
aproape cuvânt cu cuvânt, cu cel prezentat de Dwight Olsen în urmă cu
câteva minute. Politicianul avea o motivaţie transparentă, dar Phil Grant era
alt gen de om. Nu-i stătea în fire să susţină asemenea lucruri. Ştia că nu
exista nicio posibilitate ca Fortier să le predea virusul. Era pur şi simplu
inacceptabil ca mai întâi să le transmită francezilor ameninţarea cu riposta
militară, ca apoi să le cerşească antivirusul. Atâta vreme cât Statele Unite
mai aveau cât de cât un mijloc de constrângere, jocul mergea înainte.
Imediat ce ar fi renunţat la această forţă, jocul se termina.
Grant ştia toate acestea, aşa că Blair a decis să nu îi aducă aminte.
― Nu am încredere în francezi.
986
 ― Nu cred că mai există altă soluţie. Până mâine s-ar putea să ne
confruntăm cu un război civil de proporţii majore. Reprezentaţi poporul. Iar
el vrea acest târg.
Blair s-a răsucit cu scaunul.
― Poporul nu ştie ce ştiu eu.
Grant a făcut ochii mari de mirare.
― Ce anume?
Uşurel.
Şi-a amintit clar insistenţa cu care Thomas îi ceruse să nu se încreadă în
nimeni, fără nicio excepţie. Doar în Gains. Poate Gains, dar atât.
― Anume ce ştii şi tu. Fortier nu are niciun motiv să ne ofere antivirusul
când navele noastre le vor întâlni pe ale lui peste… şi a aruncat o privire la
ceas, peste treizeci şi şase de ore.
Grant l-a măsurat, apoi a aşezat pe măsuţa de cafea dosarul pe care îl
avea cu el.
― Vă înţeleg rezervele. Le accept, fireşte. Niciodată n-am avut încredere
în francezi în situaţii critice. S-a ridicat şi a vârât mâinile în buzunare. De
data asta însă nu cred că avem de ales. Mai ales din cauza tulburărilor ce se
extind. Ele au început deja la New York şi Los Angeles. Până mâine la
amiază, va lua foc întreaga ţară.
― E oricum mai bine aşa decât să moară peste patru zile.
Brusc, s-a auzit intercomul:
― Domnule, o convorbire personală.
Gains. Dăduse instrucţiuni stricte. Nici măcar operatoarea nu ştia că
apelul venea din partea lui.
― Mulţumesc, Miriam. Spune-i fetei că o să-i telefonez imediat. Reţine
orice alt apel vreme de câteva minute.
― Am înţeles, domnule.
― Nimic nu înlocuieşte dragostea de mamă, a zis Blair cu un oftat şi a
făcut semn către uşă. Nu-ţi face griji, Phil. N-o să las ţara să ia foc până mâine
la amiază. Du-te şi dormi puţin – după cum arăţi, asta-ţi lipseşte.
― Mulţumesc. Aşa voi face.
Directorul a plecat.
Fantome, Robert. Ai început să vezi fantome.
A extras dintr-un sertar al biroului micuţul telefon cu legătura prin
satelit, a încuiat uşa şi, cu mişcări grijulii, s-a vârât într-un dulap.
Răzmeriţele pe scară mare bântuiau în oraş, primele simptome ale virusului
987
Raison îşi făcuseră simţite prezenţa prin mâncărimi, grosul arsenalului
nuclear era pe cale să ajungă în mâinile unui om care probabil îl va folosi, iar
curajosul Robert Blair, preşedintele celei mai puternice ţări de pe Pământ,
se ghemuise în dulapul de haine şi forma numărul folosindu-se de
strălucirea tastelor telefonului prin satelit, singurul încă sigur.
A aşteptat aproape un minut să i se facă legătura.
― Domnule?
― Spune repede.
― Avem o şansă. Israelienii şi-au direcţionat flota aşa cum au cerut
francezii.
Lui Blair i-a scăpat o respiraţie lungă, lentă. În afară de Thomas, care
sugerase acel plan, doar patru oameni din America mai ştiau amănunte.
― Câţi oameni ştiu?
― Generalul Ben-Gurion. Prim-ministrul. Atât.
― Unde sunt navele lor acum?
― Se apropie de Strâmtoarea Gibraltar. Vor ocoli Portugalia şi vor ajunge
pe coordonatele stabilite peste treizeci de ore, aşa cum au cerut francezii.
― Bun. Vreau să ajungi pe USS Nimitz cât de curând posibil.
― O să aterizez în Spania peste trei ore, şi voi ajunge acolo mâine, cu un
elicopter.
Din difuzor s-au auzit paraziţi.
― Ce ştii de Thomas?
― Doarme. Depinde de ce se întâmplă în visul lui…
Blair s-a oprit, şocat de vorbele pe care le rostise.
Se bizuiau acum pe vise?
Da, visele aceluiaşi om care aflase primul de Germenul Raison.
― Dacă totul va merge conform planului, ţi se va alătura.
În afară de Kara şi Monique de Raison, doar Merton Gains îl înţelegea
bine pe Thomas. Gains a detectat stânjeneala lui Blair.
― E cel mai bun lucru, domnule. Chiar dacă nu ne-ar mai oferi nimic, ceea
ce ne-a pus la dispoziţie până acum s-a dovedit de nepreţuit.
― Nu ştiu dacă e cazul să fiu sau nu de acord. El ne-a adus asta pe cap, nu?
― Ba Svensson.
― Sigur. O să fac o declaraţie publică imediat ce mi-l aduc pe individul
ăsta de Orear şi o să spun poporului american că voi conlucra cu francezii.
― Am înţeles.
― Dumnezeu să ne ajute, Merton.
988
 ― Da, domnule. Să ne ajute.

30

Johan a urmărit cei trei cai gonind la galop prin camion şi apropiindu-se
de ei. Suzan îi observase de pe faleză şi le făcuse semn cu mâna. Acum
mergea în frunte, iar părul negru flutura în vânt. Părea născută să
călărească. Şi-a adus aminte de reputaţia pe care o avusese în calitate de
comandant al cercetaşilor, fiind capabilă să descopere până şi un bob de
grâuşor de deşert în orice canion. Când era Martyn, se temuse de ea la fel de
mult ca de Thomas. Informaţiile reprezentau cheia multor bătălii, iar Suzan
îi fusese un adversar pe măsură în orice situaţie.
Nu-şi închipuise că va avea plăcerea de a călări alături de ea. Văzând-o
apropiindu-se cu atâta graţie şi frumuseţe, a simţit cum pulsul i se
accelerează. Probabil că venise vremea să-şi exprime sentimentele faţă de
ea.
Thomas venea în spatele ei. Ciudat să se gândească la asta, dar dacă el era
treaz acolo însemna că dormea în cealaltă realitate.
Alături de el, o femeie. Fiica lui Qurong.
― A reuşit până la urmă, a spus Mikil, care a apărut lângă el. Ia te uită cum
călăreşte.
― Cred că a luat-o cu forţa. Chelise, aşa cum o ştiam eu, nu ar fi venit din
proprie voinţă.
― Iubirea o sileşte până şi pe cea mai tare femeie să facă anumite lucruri,
a intervenit Jamous şi a clipit şmechereşte faţă de Mikil.
― Iubirea? a chicotit Johan. Mă îndoiesc că iubirea o sileşte pe fiica lui
Qurong.
― În orice caz, tu obţii ceea ce ai vrut, a zis Mikil.
O să vedem cât de prietenoşi pot fi albinoşii şi scabioşii când sunt
împreună.
― Nu asta aveam în minte. Mă refeream la înec. Şi cu cât mă gândesc mai
mult, cu atât sunt mai convins că m-am înşelat.
― Ai grijă ce speranţe îţi pui.
Suzan a coborât de pe cal, a făcut doi paşi iuţi către ei şi apoi a mers mai
încet. Ori făcuse doi paşi iuţi către el? Oricum, nu-şi dezlipise ochii de la el. S-
a întrebat dacă şi ceilalţi observaseră.

989
 Thomas şi Chelise au încetinit, lăsând caii să meargă la trap. Suzan a cotit
către Mikil şi a prins-o de braţ.
― Tăria lui Elyon. Mă bucur să te văd. William?
― S-a dus la trib împreună cu Cain şi Stephen. Thomas s-a apropiat
surâzând cu gura până la urechi. Având faţa acoperită de morst, Chelise s-a
oprit alături de el şi a privit pe sub marginea glugii. Îşi prinsese flori de
tuhan în păr. Acest lucru, împreună cu textura netedă a morstului,
reprezenta ceva nou pentru Hoardă.
Thomas a făcut un gest larg spre ea.
― Aş dori să v-o prezint pe prinţesă. Prieteni, v-o prezint pe Chelise, fiica
lui Qurong şi încântarea mea.
Mikil a făcut ochi mari de haz. Încântare? Doar era o scabioasă. Era ea de
acord cu acel sentiment? Suzan şi-a lăsat mâna pe umărul lui Johan.
― Acesta este Johan, prinţesă Chelise, a anunţat ea.
I se vorbise despre el.
Bărbatul a făcut un pas înainte, plecându-şi capul în acelaşi timp.
― Mă bucur să te revăd.
Chelise a rămas mută. Nu-l văzuse ca albinos. Sărmanul copil arăta
înspăimântător.
Thomas s-a lăsat pe nisip şi i-a întins mâna. Ea i-a primit-o şi a descălecat
cu graţie. El a ţinut-o în continuare de mână, iar ea nu a făcut nicio încercare
de a-l descuraja. Văzuse vreunul dintre cei prezenţi aşa ceva până atunci? Un
bărbat albinos – Thomas, comandantul Gărzii – ţinând delicat de mână o
femeie bolnavă.
Chelise i-a eliberat mâna într-un târziu şi a păşit înainte. A făcut o
plecăciune.
― Johan. E o plăcere să-l revăd din nou pe general.
― De fapt, marele general e în spatele tău. Numele lui este Thomas, iar eu
sunt umilul lui servitor, a spus Johan, după care a făcut un semn către
ceilalţi. Ea e Mikil – cred că-ţi mai aminteşti de adjuncta la comandă a lui
Thomas – şi soţul ei, Jamous.
Jamous a dat din cap. Mikil a înaintat puţin.
― Văd că tu şi Thomas v-aţi împrietenit, a zis şi a făcut o pauză
semnificativă. Iar orice prietenă de-ai lui îmi este şi mie prietenă.
Apoi a zâmbit şi i-a întins mâna.

990
 Chelise i-a surâs sfioasă şi a luat mana. Întâmpinarea unui scabios aşa
cum proceda Mikil nu era o scenă chiar atât de neobişnuită – Cercul
condusese mulţi scabioşi până la lacurile roşii ca să se înece.
Mikil s-a întors şi a oftat. S-a apropiat de Jamous, i-a luat faţa între palme
şi l-a sărutat pătimaş pe gură.
― Iartă-mă, dar aerul geme de romanţă. Nu m-am putut înfrâna.
Thomas a roşit şi a încercat să îndrepte lucrurile pentru prinţesă, care era
şocată.
― Va trebui să ne ierţi, dar noi, cei din Cerc, nu suntem prea sfioşi când
vine vorba de romanţă. Credem că iubirea dintre noi nu se deosebeşte de
iubirea dintre Elyon şi mireasa lui. Noi o numim Marea Romanţă. Poate ţii
minte? Din pădurea colorată.
― Am auzit zvonuri, a zis ea, dar expresia de curiozitate de pe faţă i-a
trădat neştiinţa.
Au rămas tăcuţi.
― Ei bine! a făcut Thomas şi a pocnit din palme. Soarele dă să asfinţească
şi vom avea nevoie de nişte carne. Toată ziua nu am mâncat decât nişte
fructe. Johan, spune-mi că ai vânat ceva. Măcar atât să facă un mare general
pentru o prinţesă, a continuat şi ochii i-au sclipit. Tu vrei carne, Chelise, nu-i
aşa? Mi-ai mărturisit cât de mult îţi place o friptură cu vin. Johan, avem vin?
― De fapt, o prăjitură simplă de grâu ar fi de ajuns…
― Absurd! În seara aceasta trebuie să sărbătorim. Carne şi vin!
― Dar ce sărbătorim?
Părea să se simtă tot mai calmă, a gândit Johan.
― Salvarea ta, bineînţeles. Johan?
Pe faţa ei a apărut un surâs sfios.
― Avem trei iepuri, iar apa noastră e dulce ca vinul. Riscăm să facem un
foc?
― Nu se poate organiza o sărbătoare fără foc. Sigur că vom risca!
Noaptea era caldă şi luna plină, dar Thomas abia dacă a remarcat. Chiar
dacă ar fi fost ger, tot nu s-ar fi sinchisit. În pieptul lui ardea un foc şi cu
fiecare oră ce trecea căldura lăuntrică sporea.
Aşa şi-a spus el.
Însă era tot mai conştient de îndoiala care, în acelaşi timp, creştea în el.
Aşa cum de-abia dacă a luat în seamă noaptea rece fiind copleşit de derută.
Unde îi va duce sentimentul ciudat pe care îl nutrea faţă de Chelise?
Văzându-şi prietenii în tabără nu făcea decât să întărească unicitatea
991
ciudatei romanţe. O numise cu îndrăzneală încântarea lui, bineînţeles, dar se
simţea ca un bărbat care are emoţii chiar în ziua nunţii. Cu ce drept să facă
asemenea declaraţii cutezătoare atât de curând şi în circumstanţe atât de
potrivnice?
Iepurii vânaţi mai devreme de Johan umpleau tabăra de un miros ce făcea
pe toată lumea să saliveze. Membrii grupului au flecărit şi au urmărit cum
iepurii se prăjeau la proţap. Existau destule subiecte care i-ar fi putut face să
discute aprins, dar Mikil avea dreptate: în aer plutea şi altceva, iar prin
comparaţie, asta făcea chestiunile de doctrină şi strategie să pară
insignifiante. Atmosfera era încărcată de o încordare romantică. Aura unei
iubiri improbabile, dacă nu interzise.
Ţinându-şi picioarele încrucişate, Thomas stătea lângă Chelise, care şedea
graţioasă pe nisip. Mikil se lăsase în braţele lui Jamous, aflându-se în dreapta
lui Thomas. Asta îi lăsa în afară pe Johan şi Suzan, pereche neconfirmată.
Însă se părea că ei nu erau chiar nepotriviţi. Indiferent care ar fi fost
sentimentele pe care le ascunseseră până atunci, ele ieşiseră la iveală. Dacă
Thomas nu se înşela cumva, bărbatul despre care vorbise Suzan seara
trecută nu era altul decât Johan.
― A mai rămas un picior, a zis Johan, întinzând mâna către ţepuşă. Îl vrea
cineva?
Mikil a aruncat un os în foc şi s-a şters la gură cu dosul mâinii.
― A fost cel mai bun iepure pe care l-am mâncat vreodată, şi am mâncat
destui.
Johan a smuls piciorul.
― Suzan?
În ochi i-au jucat steluţe. A zâmbit.
― Nu, mulţumesc.
Rostise cuvântul cu o tandreţe deosebită – nu amintea de Suzan cea
adevărată, a gândit Thomas. De ce îi schimba iubirea în asemenea măsură pe
oameni? Johan a lăsat impresia că s-a lăsat răpit de vocea ei.
― Atunci cred că o să-l mănânc eu, a spus el, aşezându-se lângă ea. A luat
o gură, dar Thomas era convins că nu se gândea la friptură.
Chelise i-a urmărit, simţindu-se fără îndoială de prisos. A privit spre foc
cu ochi rătăciţi.
― Nu am crezut niciodată că între membrii Cercului există o asemenea
bunătate. Mă simt onorată de compania voastră.
O bucată de lemn a pocnit în foc.
992
 ― Şi eu n-aş fi crezut niciodată că fiica lui Qurong ar putea fi atât de…
delicată sau înţeleaptă, a vorbit Mikil. Noi suntem onoraţi.
Thomas a vrut să-şi exprime aprecierea pentru vorbele lor, care trădau
acceptarea, dar s-a abţinut.
Chelise a ridicat ochii din pământ.
― Cum de-i puteţi iubi pe cei care vă vânează?
― Nu- i iubim întotdeauna, a răspuns Mikil. Poate că dacă ar fi aşa
lucrurile ar sta altfel.
Flăcările lingeau aerul nopţii.
Chelise şi-a dat jos gluga de pe cap. Se dezgolea în faţa lor.
― Cred că ai ochi frumoşi, a spus Suzan.
Chelise s-a uitat într-o parte.
― Mulţumesc.
Thomas a observat că a înghiţit un nod din gât. Avea ochi frumoşi, dar
nicicare nu-i putea vedea boala în aceeaşi lumină ca el. Ei o vedeau prin
ochii iubirii, pentru că iubirea plutea în aer, dar în acelaşi timp le era milă de
ea. Cu pielea plină de solzi şi mintea sucită de înşelătorie.
Dacă ar reuşi să îndrepte lucrurile… A simţit şi el un nod în gât. Eşti
frumoasă, iubita mea. Te-aş săruta de o mie de ori dacă mi-ai îngădui.
A ridicat privirea şi a văzut-o pe Mikil privindu-l fix. Ea înţelegea.
Imposibil să nu înţeleagă.
Femeia şi-a mutat ochii spre Chelise.
― Cred că e minunat să fii o prinţesă atât de frumoasă.
Chelise a coborât capul şi apoi a trasat ceva cu degetele pe nisip. Thomas
s-a uitat în altă parte. Zgomotul focului a scăzut. Iubirea mea, îmi pare foarte
rău. Nu e ceea ce crezi.
― Eu şi Jamous o să facem o plimbare, a spus Mikil. Toată discuţia asta
despre iubire trebuie să-şi găsească răspuns.
Thomas i-a auzit ridicându-se şi plecând, dar nu a putut ridica privirea.
― La fel vom face şi eu cu Johan, a zis Suzan.
Au dispărut în noapte.
Chelise a continuat să deseneze în nisipul din apropierea genunchilor,
având degetul albit de morst, ca să-şi ascundă ruşinea. Briza molatecă a adus
mirosul bolii ei amestecat cu parfumul florilor.
― Ar fi bine…
― Nu. Nu e bine. N-o pot face, a rostit şi a privit în întunericul nopţii.
Vreau ca mâine-dimineaţă să mă duci înapoi.
993
 Vorbele ei l-au luat pe nepregătite. Ca şi cum ea ar fi zăgăzuit o apă ce îi
alimenta speranţele. Avea dreptate. Nimic nu era corect în privinţa ambiţiei
lui juvenile de a-i câştiga iubirea.
La ce se gândise? Brusc, a intrat în panică. O iubea, desigur. Nu se
compara cu un şcolar purtat de închipuiri. Iubirea lui trebuia să fie reală –
aşa spusese Michal.
Însă faptul că Chelise nu avea intenţia de a se schimba era la fel de real.
Contrastul dintre aceste două realităţi era suficient ca să-l oblige să între în
vrie.
― Nu cred că este o idee prea bună, a vorbit el fără convingere.
― Nu am ce căuta aici.
S-a ridicat. Stângaci. Îngrozit de derută. Ea avea dreptate. Asta îl bloca
mai mult decât orice. Femeia aceasta, de care simţea că se îndrăgostise, nu
făcea parte din aceeaşi lume şi nici nu putea intra în a lui.
― Iartă-mă. Mă întorc imediat.
A pornit în noapte, neştiind încotro se îndrepta. Trebuia să gândească.
Voia să se ascundă, se simţea ruşinat pentru că o părăsise. Însă exact asta
dorea ea.
A ocolit un bolovan şi a mers pe nisipul alb, pătrunzând mai adânc în
canion. Mâine dimineaţă o voi duce înapoi. Privirea i s-a înceţoşat de
umezeală. Nu am de ales. Aşa doreşte. Dacă nu este în stare să recunoască
un dar ce i se oferă, înseamnă că nu-l merită, nu? Ar trebui să fugă până la
lacul roşu, însă ea vorbeşte despre întoarcerea acasă.
O lacrimă i s-a scurs pe obraz.
― Încotro mergi?
Thomas s-a răsucit spre vocea care se auzise din partea stângă.
Justin!
Era posibil? Nedumerit, a bătut în retragere.
Da, Justin. De astă dată nu zâmbea, faţa îi era foarte serioasă.
― Justin?
Acesta a aruncat o privire înapoi, spre bolovanii ce ascundeau vederea
spre tabără.
― Ai lăsat-o singură.
― Păi…
Thomas nu ştia ce să spună. De ce îl văzuse pe Justin de două ori într-o
săptămână? Şi de ce manifesta atâta interes faţă de Chelise?
Justin s-a întors cu faţa spre el, iar ochii lui verzi l-au fulgerat mânioşi.
994
 ― Cum îndrăzneşti să o laşi singură? Ai habar cine e? Ţi-am încredinţat-o.
― E Chelise, fiica lui Qurong. Nu am ştiut că mi-ai încredinţat-o.
― Este aceea pe care tata a pregătit-o pentru mine! Mi-ai lăsat mireasa să
suspine!
A făcut câţiva paşi spre tabără, apoi s-a întors, ţinându-şi acum capul
între palme.
Thomas nu şi-a dat seama cum să interpreteze acea scenă.
Justin şi-a lăsat mâinile pe lângă trup.
― Chiar eu ţi-am zis că-ţi voi arăta inima. Ţi l-am trimis pe Michal când ai
început să ai îndoieli şi deja ai uitat. E nevoie să mă arăt ţie în fiecare zi?
A făcut un semn către tabără.
― Ar trebui să-i săruţi picioarele, nu să fugi.
― Nu înţeleg. E doar o femeie…
― Ba nu! Este cea pe care eu am ales-o ca să le arăt membrilor Cercului
iubirea mea. Prin tine.
Thomas s-a lăsat în genunchi, îngrozit de ceea ce auzea.
― Jur că nu am ştiut. Jur că o voi iubi. Iartă-mă. Te rog să mă ierţi. Eu…
― Te rog să te grăbeşti, i-a zis şi în lumina lunii s-au văzut lacrimi în ochii
lui. I se frânge inima. Ajut-o să înţeleagă. Să nu-ţi închipui că eu sunt
singurul care o doreşte. Duşmanul meu nu-şi va găsi odihna.
Duşmanul lui? Woref? Ori Teeleh? Thomas a rămas descumpănit,
picioarele lui fiind parcă împinse de dorinţa de a se întoarce la tabără.
― Aşa voi face! Jur că aşa voi face!
Justin s-a mulţumit să-l privească.
― Te aşteaptă, a grăit el în cele din urmă.
Privirea din ochii lui Justin şi, în aceeaşi măsură, adrenalina, l-au făcut pe
Thomas să o rupă la goană. După cinci paşi s-a oprit şi s-a răsucit.
― Ce să…
Dar Justin dispăruse.
Pe obrajii lui Thomas alunecau lacrimi. Era prea mult. Nu putea alunga
tristeţea cumplită care îl strivea. S-a întors şi a fugit prin canion, ocolind
bolovanul, ducându-se drept spre focul de tabără.
Surprinsă, Chelise a ridicat privirea. Însă renunţase la încercarea de a
descoperi o logică în ceea ce se petrecea între ei.
S-a lăsat în genunchi alături de ea.
― Îmi pare rău. Te rog să mă ierţi. Nu aveam dreptul să te las singură.

995
 S-a uitat la el fără să înţeleagă, fără să lase impresia că s-ar fi înmuiat.
Acum însă, când a privit-o în ochii albi, a perceput ceva nou.
A văzut mireasa lui Justin. Cea pe care Elyon o alesese lui Justin.
Durerea l-a copleşit complet, astfel că trupul a început să i se cutremure
de suspine. A închis ochii, şi-a ridicat bărbia şi a început să plângă.
Şi-a lăsat uşor palma pe genunchiul ei. Chelise nu s-a clintit.
Thomas nu a reuşit să-şi pună gândurile într-o ordine logică, dar şi-a dat
seama că plângea pentru ea. Pentru tragedia ce se abătuse asupra ei. Pentru
boala care îi despărţea.
Noaptea părea să reverbereze de suspine. Şi-a îndepărtat mâna de pe
genunchiul ei. La fiecare strigăt răsuna încă unul, ca şi cum Roushii s-ar fi
alăturat marelui său bocet.
Şi-a recăpătat suflul şi a ascultat. Nu ei, ci Chelise. Ea plângea. Îşi
strânsese genunchi la piept şi suspina încet.
Toate gândurile ce aveau ca obiect propria lui tristeţe au dispărut. Trupul
ei se cutremura. Îşi ţinea palma peste faţă, dar i-a văzut gura deschisă,
încordată în suspine. A rămas ca îngheţat. A început să plângă tăcut –
durerea la care asista era mai grea decât tristeţea lui de mai devreme.
― Ce am făcut? Nu înţelegi. Te iubesc!
― Ba nu! a gemut ea tare.
S-a ridicat în picioare şi a întins mâna spre ea. S-a temut însă să o atingă.
― Te iubesc! Nu am vrut să…
Chelise s-a ridicat şi l-a sfredelit cu privirea.
― Nu mă poţi iubi! a strigat ea. Uită-te la mine! a zis şi s-a plesnit peste
faţă. Uită-te la faţa mea! Nu mă vei putea iubi niciodată!
Thomas a prins-o de mână.
― Te înşeli.
I-a ridicat mâna şi i-a sărutat-o cu blândeţe.
* *
*
Era cât se poate de conştientă că el o ţinea strâns de mână. Respiraţia lui
o scăldase când îi declarase iubirea nesimţitoare.
Ruşinea legată de pielea ei albă o cuprinsese ca o umbră ce înaintează
treptat, asemenea celei lăsate de soarele la apus. Îşi dăduse seama de asta în
bibliotecă, dar numai ca de un gând îndepărtat şi neclar. Analizase
sentimentul mai atent după ce îl auzise pe Thomas descriindu-l faţă de
Suzan, noaptea trecută.
996
 Era bolnavă. Dar şi-a zis că prefera să trăiască bolnavă decât să moară
prin înec.
Apoi îi întâlnise pe albinoşi şi îi urmărise pregătind micul ospăţ. Îi
ascultase discutând în jurul focului şi nu reuşise să scape de dorinţa de a fi
ca ei. Viaţa la castel semăna cu traiul într-o închisoare în comparaţie cu
iubirea ce şi-o împărtăşeau aceşti oameni cu atâta naturaleţe.
Îşi dădea seama că, indiferent ce ar fi zis, pielea ei îi deranja. Când Suzan
îi spusese că avea ochi frumoşi, ştiind prea bine că toţi socoteau că ei sunt
bolnavi, până şi acel firav sentiment de siguranţă se năruise. Înţelesese în
acele clipe că nu va fi niciodată ca ei. Nu va fi vreodată ca Thomas.
Ba, mai grav, şi-a dat seama că el avea dreptate susţinând că ea dorea să
fie iubită de el. Ea voia să-l iubească.
Cu toate acestea, îi era imposibil să ia decizia de a se îneca. Iar fără înec
nu va fi nicicând iubită de el. Aşadar, nu exista nicio speranţă.
Mă ţii de mână, Thomas, dar m-ai săruta? M-ai iubi aşa cum doreşte o
femeie să fie iubită? Cum poţi iubi o femeie faţă de care simţi repulsie?
Rămăsese tăcut. Şi-a petrecut braţul pe după umerii ei şi a tras-o mai
aproape. Ea a suspinat în continuare, fără să mai verse lacrimi.
― Mie îmi pari frumoasă, a şoptit el.
Nu putea îndura acele cuvinte. Dar nu a avut puterea de a li se opune,
astfel că a lăsat tăcerea să vorbească în locul ei.
― Te rog… mor.
Îţi pare rău că femeia din braţele tale nu are pielea netedă? Că te
îngreţoşează?
Chelise a ridicat capul ca să-şi exprime gândurile. Faţa lui era la doar
câţiva centimetri de a ei, udă de lacrimi. Focul a licărit în ochii lui verzi. Ea
respira aproape de el, dar Thomas nu făcea niciun efort să se tragă înapoi.
Acel moment de înţelegere a fost atât de profund, de uimitor, încât ea şi-a
pierdut şirul gândurilor. El a privit-o plin de dor, parcă sorbind-o din ochi.
Cu ochii lui adânci, ameţitori. Acesta era Thomas, comandantul Gărzii,
bărbatul care se îndrăgostise nebuneşte de ea şi îşi riscase viaţa ca să o
salveze de fiara care şi-ar fi bătut joc de ea.
Cum de o iubea?
A închis ochii. Niciodată nu va reuşi să ofere satisfacţie unui bărbat atât
de frumos. Iubirea lui se născuse din milă, nu din adevărată atracţie.
Niciodată nu va putea…
Degetul lui s-a plimbat pe obrazul ei, ceea ce a făcut-o să îi îngheţe inima.
997
 ― Te iubesc încă din prima clipă pe care am petrecut-o în bibliotecă, a
rostit el şi i-a atins buzele cu degetele. Aş dori să-mi îngădui să te iubesc.
Cuvintele lui au scăldat-o ca o adiere caldă şi proaspătă. A deschis ochii şi
a înţeles pe dată că el spunea adevărul.
A ridicat mâna şi l-a atins pe tâmplă, unde pielea era foarte netedă. Nu a
mai suportat încordarea. Şi-a trecut braţul pe după gâtul lui şi i-a tras capul
în jos. Buzele lui le-au strivit pe ale ei într-un sărut fierbinte, pătimaş.
A simţit o înţepătură de spaimă, dar el a strâns-o mai tare. Apoi a cedat şi
l-a lăsat să o sărute mai lung. Gura lui era dulce şi i-a simţit lacrimile calde
pe obraji.
Mâna lui i-a dat părul peste cap şi a sărutat-o pe nas şi frunte.
― Spune-mi că mă iubeşti, a zis el. Te rog.
― Te iubesc.
― Şi eu te iubesc.
A sărutat-o din nou pe buze, iar Chelise a ştiut în acea clipă că îl iubea pe
acel bărbat.
Era îndrăgostită de Thomas de Hunter, comandantul Gărzii, conducătorul
Cercului care o iubise primul.

31

Thomas s-a trezit devreme, încărcat cu o energie cum nu mai avusese de

multă vreme. Soarele zâmbea la orizont, ciocârliile de canion cântau de pe
înaltul falezei, adierea dimineţii şoptea prin părul lui.
Avea mintea dominată de Marea Romanţă. Acum înţelegea. Această iubire
pe care o simţea pentru Chelise era totuna cu aceea pe care Justin o simţea
faţă de toţi cei pe care îi curta, fie ei bolnavi ori nu. O descoperire
ameţitoare.
Chelise continua să se odihnească în sacul de dormit aflat alături de el.
Trecuse peste boală şi sărutase femeia de dincolo de ea. Păşise dincolo de
pojghiţa acestei lumi şi pătrunsese în alta, care nu se deosebea de ceea ce
făcea atunci când visa.
Da, era la fel de afectată de boală ca şi până atunci. Da, încă simţea gustul
amar al răsuflării ei. Da, ar fi dat orice să o conducă până la lacul roşu şi să o
vadă schimbată pentru totdeauna. Însă o iubea oricum. Şi o iubea cu
disperare.
S-a aplecat spre ea şi a sărutat-o pe obraz.
998
 ― Trezeşte-te, iubita mea.
Ea a bătut din pleoape şi a deschis ochii. A sărutat-o din nou.
― M-ai visat?
― Sinceră să fiu, da, i-a răspuns cu un zâmbet. Dar tu?
― Nu mai visez, ori ai uitat?
S-a săltat în capul oaselor şi s-a uitat la ceilalţi. Johan se agita. Adormiseră
înainte ca ei să se întoarcă de la plimbare. Părea nesigură. Thomas avea să
rezolve asta destul de curând.
S-a ridicat şi a bătut din palme.
― Să mergem. Avem de străbătut drum lung azi.
Ceilalţi s-au trezit din vise şi s-au sculat.
― Unde mergem? a întrebat ea.
― La trib. Dacă vrei, desigur. Ori preferi să îi trimiţi un mesaj tatălui tău?
S-a înălţat în picioare şi a îndepărtat nisipul de pe mantie.
― Sper că nu-mi vor lua capul.
― Nu, dacă mai vor să apuce sfârşitul zilei.
― Atunci cred că mă voi descurca.
Doar ei purtau haine specifice Hoardei – restul le dăduseră în schimbul
tunicilor nisipii obişnuite ale celor care făceau parte din Cerc.
Au curăţat tabăra în grabă şi s-au pregătit să plece. Thomas şi-a înşeuat
calul şi s-a apropiat de Chelise, care se ocupa de calul ei. A vorbit suficient de
tare ca să poată auzi şi ceilalţi.
― Johan, nu ştiu unde ai găsit iepurii aceia, dar te rog să mai aduci şi alţii
pentru petrecerea de diseară. Carnea lor a avut ceva deosebit.
Mikil s-a uitat la el.
― Dar ce sărbătorim de data asta?
Thomas şi-a lăsat mâna pe gâtul lui Chelise şi a tras-o mai aproape.
― Iubirea, a spus el şi a sărutat-o delicat pe buze.
Ceilalţi au fost la fel de surprinşi ca tânăra prinţesă.
― Pentru iubire, atunci, a zis Johan, aruncând o privire spre Suzan.
Thomas i-a făcut cu ochiul lui Chelise, care a surâs sfios. Avea nevoie de
mai mult timp ca să se simtă în largul ei în tovărăşia lui, dar el o va ajuta să
înlăture orice obstacol.
Au călărit spre sud, pătrunzând mai adânc în deşert. În mod normal, o
călătorie prin dunele înfierbântate se desfăşura în tăcere, încet, dar nu şi
aceasta. Au alcătuit trei perechi, în faţă mergând Johan şi Suzan. Thomas şi
Chelise veneau în urma lui Mikil şi Jamous. Orele nu s-au scurs suficient de
999
încet pentru ei ca să sondeze profunzimile experienţelor şi teoriilor lor. Dar
cu fiecare kilometru străbătut, Thomas simţea cum creştea iubirea lui faţă
de femeia care călărea alături de el.
Îi era greu să-şi dezlipească ochii de la ea. Din fericire, nu existau faleze
de pe care să-şi ia zborul, altfel ar fi făcut-o. Ea călărea ca un războinic, stând
cu picioarele de fiecare parte a şeii. Avea obiceiul de a-şi odihni câte un
picior de-a latul greabănului. Când el a evidenţiat inteligenţa poziţiei pe care
o folosea, ceilalţi s-au uitat la el fără să priceapă. Lui Thomas, postura îi
părea sclipitoare, deşi a încercat-o şi el, dar fără mare succes.
De asemenea, în timp ce călărea, ea ţinea capul sus, cu bărbia înălţată, aşa
cum numai o prinţesă era în stare, a gândit el.
La miezul zilei au ajuns la Oaza Prunilor, după cum o numeau oamenii
Hoardei. Chelise şi-a cerut scuze şi s-a îmbăiat. Când a ieşit pe după pruni,
Thomas a trebuit să se uite mai atent ca să fie sigur că era ea. Îşi spălase
părul negru şi îl unsese cu un ulei care îi dădea strălucire. Avea din nou flori
în păr, dar şi morst parfumat, şi îşi dăduse cu o pudră albăstruie sub
sprâncene şi pe buze. Purta cercei de aur şi un colier asortat la gât. Parcă ar
fi descins din Egiptul istoriilor antice.
S-a grăbit să ajungă la ea, a luat-o de mâini şi i-a spus că arăta uimitor.
Ceilalţi l-au aprobat. Şi de această dată, a gândit el, ei vorbeau cu sinceritate.
În acea după-amiază au continuat drumul mergând alături toţi şase şi au
povestit amintiri despre pădurea colorată. Au vorbit despre Roushi, fructe,
lac, copacii înalţi şi coloraţi. Chelise a pus o sumedenie de întrebări, ca un
copil care află prima oară că Pământul e rotund.
Indiferent cât de mult s-au străduit, nu au găsit iepuri pentru petrecerea
din acea seară, dar Mikil a prins doi şerpi mari, pe care i-au făcut file şi i-au
prăjit pe cărbuni. Carnea a fost dulce şi îndestulătoare. Chelise şi Johan le-au
arătat cum să danseze în stilul Hoardei, apoi Suzan i-a prins pe toţi într-un
dans al Cercului. Au analizat calităţile fiecărui stil şi au râs până au fost gata
să plesnească.
Johan şi Mikil l-au îndemnat pe Thomas să viseze, dar el a susţinut că o
noapte fără să ştie ce s-a petrecut cu Carlos nu le va face niciun rău. Din câte
ştia, dormise doar câteva minute în cealaltă realitate şi nu dorea să-şi
întrerupă romanţa cu Chelise. Şi fiindcă venise vorba, se gândea să mănânce
rambutan mereu ca să nu mai viseze iarăşi despre virus.
* *
*
1000
 Au ridicat tabăra a doua zi dimineaţă, reluându-şi drumul spre sud. Tribul
îşi avea tabăra la patru ceasuri de mers – vor ajunge acolo înainte de amiază.
― Eşti sigur că vor înţelege? a întrebat Chelise.
― Sigur că da. Nu eşti prima.
― De data asta lucrurile stau altfel. Nu merg acolo să mă înec.
Thomas a aruncat o privire spre ceilalţi.
― Ei se vor obişnui cu ideea. Va veni şi o zi când vei accepta cu mai multă
plăcere înecul.
― Ba nu. Sunt fiica lui Qurong, prinţesa Hoardei. Există o limită. Una este
să mă îndrăgostesc de un albinos şi să mă împrietenesc cu oamenii Cercului
şi alta să devin eu însămi albinoasă.
Nu avea cum să-şi dea seama cât de dureros i-au sunat lui aceste vorbe.
Nu discutaseră despre ce se va alege de iubirea lor, dar ştiau amândoi că
unele lucruri rămâneau de neîmpăcat. Hoarda nu va accepta nicicând pacea
cu Cercul, mai ales câtă vreme Qurong rămânea căpetenie, iar Woref
conducea armata. Iar ea nu credea că va rămâne prinţesă a Hoardei cât timp
trăia alături de membrii Cercului.
S-a uitat la Thomas.
― Îmi pare rău. Nu am vrut ca lucrurile să se întâmple astfel. Să ştii că te
iubesc.
― Şi tu ştii că te iubesc, a zis el şi i-a făcut cu ochiul. Asta e tot ce contează.
― Un călăreţ! a strigat Suzan şi a oprit calul.
Thomas i-a urmărit privirea spre sud. Un firicel de praf se ridica în urma
unui călăreţ solitar care gonea întins spre ei.
― E din tribul nostru? a întrebat Mikil.
― Aşa cred. Următorul trib apropiat se află la aproape două sute de
kilometri de aici.
Thomas şi-a plesnit calul peste crupă.
― Să mergem!
Au pornit la galop în întâmpinarea călăreţului.
― E Cain! a exclamat Suzan, aplecându-se peste gâtul calului. Înseamnă că
sunt necazuri.
Cain a tras de hăţuri să-şi oprească bidiviul.
― Thomas…
A privit spre Chelise şi înapoi la Thomas. Calul lui a fornăit şi a făcut
câţiva paşi în lateral.

1001
 ― Satul nostru a fost atacat. Fratele meu şi alţi nouă sunt morţi. Până să
fugim de acolo, au luat jumătate din oamenii noştri.
― Mai rar! Cine v-a atacat? a întrebat Thomas, deşi cunoştea răspunsul.
Când?
― Hoarda… cel puţin o divizie, noaptea trecută. William m-a trimis să-l
chem înapoi pe Johan.
― William e la comandă? Şi cine a fost luat prizonier?
― Da, William. Hoarda a luat douăzeci şi patru dintre ai noştri, pe care i-
au încolţit într-un canion. Bărbaţi, femei, copii. Ne-au surprins fără cai la
miezul nopţii.
Prin sufletul lui Thomas a trecut o undă de spaimă.
― Fiul şi fiica mea?
― Sunt în siguranţă.
Inima i s-a liniştit.
― William e încă în tabără?
― La vreo doi kilometri spre est.
Thomas a dat pinteni calului.
― Cain, urmează-ne cât de repede poţi.
Caii lor erau odihniţi, astfel că aveau să-l lase în urmă pe Cain.
― Să mergem!
― Thomas!
S-a uitat în urmă şi a văzut-o pe Chelise stând pe cal, cu un aer
înspăimântat.
― Vă prindem din urmă, a strigat el spre Mikil. Ceilalţi au pornit în galop.
Şi-a întors calul şi a ajuns alături de femeie.
― Asta nu schimbă cu nimic lucrurile.
― Thomas, mai e ceva, a spus Cain.
― Eşti cu mine, iubirea mea, a zis Thomas, întinzând mâna şi mângâind-o
pe Chelise pe gât. Nu ţi se va întâmpla nimic, îţi jur.
Ea a şovăit. Hoarda va voi să se răzbune. Presupunea acelaşi lucru şi
despre trib, în ciuda lucrurilor pe care le văzuse.
― Ai încredere în mine.
― Bine.
Thomas a privit scurt spre Cain.
― Ce mai e?
Tânărul i-a privit cu ochi în care se citea uimirea.
― Ei, ce e? L-a întrebat pe un ton poruncitor şi întorcându-şi calul.
1002
 ― Îţi va spune William.
S-a uitat fix la Cain. Nu aveau timp pentru asta.
― Să mergem.

32

Au mers mai întâi la tabără. Au văzut ce mai rămăsese din ea. Corturile de
pânză fuseseră ferfeniţite cu lovituri de sabie. Oale şi alte vase zăceau
împrăştiate, paturi sfârtecate, păsări şi capre măcelărite şi lăsate să se
descompună.
Câteva pete mari de sânge rămăseseră în locurile unde fuseseră ucişi
câţiva dintre cei zece. Cadavrele fuseseră luate probabil de William,
aşteptând să fie arse, potrivit datinilor.
Îngreţoşat, Thomas i-a condus pe ceilalţi prin tabără. În asemenea
momente, se întreba dacă nu cumva politica lor nonviolentă era inutilă.
Justin nu participase cândva la lupte?
A strâns din dinţi şi a mers încet, străduindu-se să-şi ţină în frâu mânia.
Cu o singură lovitură de sabie ar fi putut ucide douăzeci de scabioşi, dar nu
voia să mai fie războinic de temut.
― Suzan, găseşte-i, a ordonat el.
Cain încă nu-i ajunsese din urmă.
Ea a urmat un drum ce ducea spre faleza de deasupra canionului şi a
gonit spre est. A mers la trap prin canionul de sub ea, aşteptând semnalul.
Nimeni nu vorbea. Cunoşteau fiecare membru al tribului ca şi cum ar fi
fost un membru de familie. Acum zece dintre ei muriseră şi douăzeci şi patru
deveniseră prizonieri.
S-a uitat la Chelise, care şi-a tras gluga peste faţă şi îl urmărea temătoare.
Ar fi vrut să-i zică să nu-şi facă griji, că vor trece de un colţ şi vor descoperi
că totul fusese o greşeală.
Un şuierat a sfâşiat aerul.
― I-a descoperit, a anunţat Mikil.
Restul oamenilor din trib stăteau ghemuiţi într-o adâncitură a terenului,
la aproape doi kilometri spre răsărit, aşa cum spusese Cain. Thomas i-a
văzut când mai avea două sute de metri până la ei. Şi-a strunit calul şi a
examinat peisajul.

1003
 Aveau patru rute de scăpare în eventualitatea unui al doilea atac, deşi era
puţin probabil să se întâmple aşa ceva. Din acea poziţie puteau vedea clar
toate falezele din jur. William făcuse o alegere bună.
― Thomas, a vorbit Chelise cu glas scăzut. Ce se va întâmpla?
A luat-o de mână în timp ce călăreau lângă ceilalţi.
― Nu se va întâmpla nimic. Vom plânge pierderile de vieţi şi vom găsi un
nou loc de tabără. Cei morţi sunt acum alături de Elyon.
― Dar eu?
― Tu eşti cu mine. Te vor îmbrăţişa. Duşmanul tău e Woref, nu Cercul.
William îi aştepta împreună cu Suzan şi câţiva bărbaţi. Supravieţuitorii,
aproape douăzeci, se strânseseră în spatele lor, unii prăbuşiţi şi jelind, alţii
şezând tăcuţi, câţiva urmărind stâncile din jur în căutarea vreunui semn de
primejdie.
Samuel şi Marie au apărut în fugă, iar Thomas a descălecat grăbit ca să-i
strângă în braţe. Erau obişnuiţi să fugă de Hoardă, dar ochii lor trădau o
nouă spaimă.
― Slavă lui Elyon.
― Mi-e teamă, tată, a spus Marie.
A ţinut-o strâns.
― Nu trebuie să-ţi fie teamă. Suntem în mâinile lui Justin, a zis, apoi l-a
prins de umăr pe fiul lui. Îţi mulţumesc că ai avut grijă de sora ta. Eşti
puternic, Samuel.
― Da, tată.
Thomas s-a urcat înapoi pe cal, îndemnându-şi bidiviul înainte. Oamenii
tribului păreau uşuraţi să-i vadă. Toţi, mai puţin William. A rămas pe loc de
parcă ar fi fost un părinte ce-şi primeşte fiul răzvrătit. Johan şi Mikil au
descălecat şi s-au grăbit să treacă pe lângă William ca să-i consoleze pe cei
care jeleau.
― Ai mers destul de departe, Thomas, s-a răstit William nervos.
Asta anunţa bucluc.
― Stai liniştită, Chelise, i-a şoptit, strângând-o de mână.
― Aici tot greşeşti tu. Dar văd că ţi-ai luat scabioasa. Frumos din partea ta
să ne aduci un asemenea necaz pe cap.
Thomas şi-a oprit calul la trei metri de el. În spatele lui stăteau alţi trei
bărbaţi. L-a măsurat pe William şi a preferat să rămână tăcut.
― Hoarda ne-a lăsat un mesaj, a continuat acesta.

1004
 S-a uitat la Chelise şi a făcut o strâmbătură. Thomas şi-a reprimat
impulsul de a-şi împinge calul înainte şi a-l doborî.
― Ia-ţi privirea de la ea! Ea e Chelise, fiica lui Qurong, şi-mi va fi soţie.
Nu era convins de adevărul ultimelor vorbe, dar se simţise silit să spună
asta. Să strige dacă trebuia.
― Ştim cine este! a ţipat William. Ea este cauza acestei mari tragedii.
― Învinovăţeşti o scabioasă care părăseşte Hoarda ca să găsească Cercul?
Ştiam că scopul nostru este de a-i salva pe cei care au nevoie.
― Ea arată destul de plină de solzi. Şi se pare că Woref îşi vrea târfa
solzoasă înapoi. Dacă nu îi va fi înapoiată în termen de trei zile, îi va executa
pe cei douăzeci şi patru de albinoşi pe care i-a luat prizonieri.
Mâna lui Chelise a tresărit între degetele lui Thomas, care a sporit
strânsoarea.
― Nici gând! Nu-l las să o atingă. Niciodată!
― Atunci îi vei trimite la moarte pe douăzeci şi patru de membri ai
familiei noastre.
― O să plec, a şoptit Chelise, eliberându-şi mâna. Dacă Suzan mă conduce
până la marginea oraşului, voi porni chiar acum.
Thomas a intrat în panică. S-a prins cu mâinile de cap.
― Nu!
Brusc, s-a simţit obligat să o coboare de pe cal. Azi nu va mai călări.
A sărit la pământ. A luat-o de mână şi a dat să o ajute să descalece. Ea a
şovăit o clipă, apoi a coborât singură. S-a întors spre el.
― Are dreptate. Woref îi va ucide. Ori îi va ucide pe jumătate dintre ei şi
va repeta cererea. Nu vreau ca sângele unor nevinovaţi să apese asupra mea.
A vorbit ca o prinţesă, ceea ce lui i-a sporit disperarea. Chiar dacă în glas
răzbătea puţină teamă, stătea semeaţă.
Thomas s-a răsucit spre William. Întregul trib se uita la el.
― Vezi? Vorbele acestea sună ca şi cum ar fi rostite de o scabioasă? Ea e
mai demnă decât tine.
― E doar de acord să revină la mizeria de acolo. Nu renunţă la viaţă sau la
ceva la fel de nobil precum îţi imaginezi.
Thomas s-a înfuriat.
― Sfatul! Cer să avem un sfat.
Ceilalţi s-au mulţumit să-l privească.
― Hei! Suzan…

1005
 ― Eu rămân cu Chelise, a spus ea, ocolindu-l pe William. Şi mie mi se pare
îngrozitor, a continuat şi a luat-o de mână. Rămân alături de Thomas, orice
ar zice.
Însă Chelise ţinea să-şi exprime părerea.
― Thomas, insist să…
― Nu! a făcut el, apoi şi-a domolit glasul. Nu, iubita mea, nu. Nu te las să
pleci. Niciodată. Şi nu astfel.
După care s-a întors şi a plecat fără a-i oferi prilejul să răspundă.
* *
*
Era cel de-al doilea sfat în decurs de o săptămână, în circumstanţe ciudat
de asemănătoare. Au trecut de faza discuţiei stând aşezaţi, trecând direct la
argumentarea din picioare, plimbându-se nervoşi şi gesticulând. Doar
tradiţionalul apel la Elyon a rămas singurul aspect care dovedea că are loc
un sfat.
― Dacă mă ascultai, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat, a făcut
William. O fi Suzan de acord cu tine, dar nu cred că vreun alt membru al
cercului te aprobă.
― Înseamnă că niciunul nu înţelege cu adevărat iubirea lui Elyon, l-a pus
Thomas la punct.
― Cine poate cunoaşte iubirea lui?
― Nu se poate să nu-ţi aminteşti, William. Şi voi ceilalţi! A trecut chiar atât
de multă vreme de când l-am văzut pe Justin înecându-se pentru noi?
― Atunci las-o pe Chelise să se predea aşa cum a procedat Justin! a strigat
William. S-ar putea ca Woref să o pedepsească, dar n-o va ucide. Altfel îi va
omorî pe prietenii noştri.
― Nu cred că Thomas greşeşte, a intervenit Johan.
― Nici eu, l-a aprobat Mikil.
― Înseamnă că sunteţi la fel de nesăbuiţi ca el, a zis William şi a arătat cu
degetul în direcţia taberei. Ce propui, să ne predăm cu toţii şi să murim
pentru această femeie?
Thomas a făcut câţiva paşi, trecându-şi mâinile prin păr.
― Nu. Propun să plec eu în locul ei.
― Dar el nu te vrea pe tine.
― Nu, dar avem la dispoziţie trei zile. În minte îşi formulase un plan
general, astfel că l-a prezentat rapid. Dacă mă grăbesc, ajung în oraş peste o
zi şi mă voi oferi în schimbul celor douăzeci şi patru.
1006
 ― Dacă Woref te-ar fi dorit pe tine, ar fi spus aşa, a vorbit William,
oarecum surprins.
― Lasă-l să protesteze. Avem timp destul! În situaţia în care Qurong
refuză oferta mea, vom fi de acord cu cererile lui. Dar va fi de acord,
deoarece gândeşte ca un conducător scabios. Mă va socoti mai preţios decât
cei douăzeci şi patru de oameni obişnuiţi.
― Şi te va ucide, a continuat Mikil.
― Nu, atâta vreme cât voi o aveţi pe Chelise. Gândiţi ce vreţi despre
Qurong, dar ţine la fiica lui la fel de mult cum ţine să pună mâna pe mine. Nu
înţelegeţi?
― Te-ai gândit cumva la posibilitatea ca asta să depăşească o negociere
oarecare cu Hoarda? a întrebat William încruntat.
― Adică?
― Înseamnă că acest bucluc a început din cauză că te-ai îndrăgostit de o
târfă Shataiki. Te porţi la fel ca Tanis, atunci când a traversat puntea.
Probabil că acesta este felul în care Elyon curăţă Cercul de absurdităţi.
Thomas a simţit că-i tremură mâinile. A făcut toate eforturile să şi le ţină
pe lângă trup.
― Dacă mai vorbeşti tot aşa despre Chelise te voi da pe tine în schimbul
celor douăzeci şi patru, a zis Johan. Thomas are dreptate. Ai pierdut înţelesul
iubirii lui Elyon. Poate că ar trebui să te îneci din nou.
William s-a strâmbat.
― Merg cu tine, a spus Mikil.
― Va fi…
― Nu-mi pasă cât de primejdios va fi. Ai nevoie de ajutor.
― Merg şi eu, a adăugat Johan. Se mai pune problema viselor.
― Lăsaţi visele! Nu cred că pot avea încredere în William dacă îl las cu
Chelise. E nevoie să rămâneţi aici ca să o feriţi de el.
Aruncându-i o privire la despărţire, Thomas s-a îndepărtat de William,
punând capăt sfatului. Nu era nici timp, şi nici nevoie să ia o hotărâre
oficială. Cu sau fără aprobarea sfatului, se decisese.
Imediat ce a apărut, Chelise s-a apropiat în grabă de el.
― Te rog, Thomas. Îngăduie-mi să mă întorc.
El a ridicat mâna, cerându-i astfel să tacă, apoi a luat-o de mână şi a
condus-o între bolovanii mari, care le puteau oferi o oarecare intimitate.
― Am luat o hotărâre.
― Şi cu a mea cum rămâne?
1007
 A prins-o de umeri şi a privit-o intens în ochi, temându-se că nu-l mai
iubea. Se dovedise nobilă prin acea insistenţă, desigur, dar pe de altă parte
era de acord să-l părăsească în favoarea lui Woref. Iar el nu suporta acest
gând.
― Ascultă, a rostit şi a respirat adânc. Ştii ce ţi se va întâmpla dacă te
întorci. Woref nu va crede că eu te-am obligat să pleci. Nu e în stare să
creadă nimic. Omul acela trăieşte doar din şi pentru înşelătorie şi se
aşteaptă la acelaşi lucru din partea tuturor. Dacă nu sfârşeşte ucigându-te, îţi
va face şi alte lucruri, mult mai rele. Ştii bine!
Chelise i-a căutat ochii. Dar nu a spus nimic, ceea ce era bine.
― Am un plan. Ascultă-mă cu atenţie – poate reuşi; ştiu că aşa va fi. Tatăl
tău mă va primi pe mine în schimbul celor douăzeci şi patru şi…
― Nu! Nu face asta! Asta e problema mea.
― Ba a mea! Nu vreau să te pierd!
― Te va ucide!
― Nu, dacă rămâi aici.
― Atunci te va schingiui.
― Sunt prea valoros pentru el. Aşa vom câştiga timp. Dacă te întorci, totul
s-a terminat. Te implor. E singura soluţie.
O lacrimă i-a izvorât în ochi, iar el i-a şters-o cu degetul mare.
― Făgăduieşte-mi că vei rămâne, de dragul meu. Îţi promit că vom găsi o
cale.
Chelise a rămas tăcută, luptându-se să-şi reţină lacrimile. El s-a aplecat în
faţă şi a sărutat-o pe frunte.
― Nu pot trăi fără tine, iubirea mea. Nu pot.
― Mă simt pierdută, Thomas.
El a ţinut-o în braţe, iar ea i-a plâns pe umăr.
― Te-am găsit.
― Eu nu sunt ca tine. Mă simt străină aici.
Avea dreptate, dar nu a găsit curajul de a rosti ceea ce era de la sine
înţeles, că dacă nu se îneca se va simţi mereu rătăcită. Dar va fi destul timp şi
pentru asta.
― Atunci voi fi un străin alături de tine.
Şi-a lăsat fruntea pe pieptul lui. Apoi l-a sărutat pe gât şi l-a strâns în
braţe, plângând.

1008
 Iar trăia un sentiment de ruşine, a gândit el. Încă nu înţelegea sau accepta
iubirea lui. Îl durea inima din această cauză, dar nu putea decât să o strângă
în braţe şi să spere că ea îl iubea la fel de mult.
― Rămâi?
― Promite-mi că o să te întorci după mine.
― Promit. Jur pe viaţa mea.

33

Mikil şi Thomas au ajuns la câţiva kilometri depărtare de oraşul Hoardei,

după care s-au prăbuşit într-o binemeritată odihnă. În momentul în care a
adormit, Thomas s-a şi trezit.
Washington, D.C.
Dormise peste noapte în Casa Albă, dar trăise… a numărat în gând, una,
două, trei, patru… patru zile petrecute în deşert, ca să o salveze pe Chelise.
În ce scop? Ca să revină singur în oraş.
Ca să sfârşească aici, în această lume dată peste cap. Se simţea ispitit să se
lovească la tâmplă pentru a-şi pierde cunoştinţa, revenind astfel la
chestiunea care îl frământa cel mai mult în acele momente. Chelise.
Şi-a silit mintea să se concentreze asupra problemelor acelei lumi. Aflase
câteva lucruri despre Carlos şi despre franţuz, nu? Da, de la Johan.
Realitatea virusului i-a răsărit în minte. Mai rămăseseră două zile. Iar
Carlos reprezenta cheia.
Şi-a lăsat picioarele pe podea, s-a dus spre uşă şi s-a oprit scurt, dându-şi
brusc seama că nu-şi îmbrăcase blugii. Nu făcea să umble prin Casa Albă
într-un şort cu dungi albe şi albastre.
S-a îmbrăcat, s-a spălat pe dinţi cu o periuţă de unică folosinţă pe care a
găsit-o în baie şi a ieşit.
I-au trebuit şapte minute până să obţină o audienţă la preşedinte. Şeful de
personal Ron Kreet l-a introdus într-o sufragerie mică, situată alături de
Biroul Oval.
― Nu ştiu ce crezi că se mai poate face şi n-aş spune că sunt încrezător în
vise, dar în aceste momente aş accepta orice, a explicat Kreet, ridicând din
sprâncene. Ai aflat de tulburările de stradă?
― Care tulburări?
― Seara trecută, Mike Orear de la CNN a dezvăluit câteva lucruri care au
declanşat furia mulţimii. Oamenii au luat cu asalt clădirea asta. Până când
1009
armata a preluat controlul asupra situaţiei, au murit zece persoane. Plus
şaptesprezece în cadrul unor tulburări din alte oraşe ale ţării.
― Glumeşti.
― Nu prea e momentul potrivit pentru glume. Preşedintele s-a adresat
naţiunii de două ori după dezlănţuirea violenţelor, de fiecare dată împreună
cu Orear. Acum lucrurile s-au mai liniştit, dar e o stare relativă. Incendiile
însă au scăpat de sub control în sudul Californiei.
― Şi ce le-a transmis preşedintele?
Kreet s-a dus la uşă şi a deschis-o.
― Că Statele Unite vor respecta întru totul cererile francezilor.
Şeful de personal nu apucase să închidă uşa când Robert Blair a apărut.
― Mulţumesc, Ron. De aici mă descurc şi singur. A intrat şi a închis uşa
după plecarea lui Kreet.
Purta o cravată galbenă cu un desen în relief în albastru, desfăcută la
guler. Avea părul încâlcit, iar sub ochi, cearcăne întunecate.
S-au privit îndelung.
― Ţi-a spus Ron de tulburări?
― Ăsta e abia începutul. Putem vorbi în siguranţă?
― Acum jumătate de oră am pus pe cineva să verifice încăperea.
― Şi?
― Au găsit un microfon în abajurul lămpii.
Thomas a dat din cap. Bine măcar că preşedintele lua totul în serios.
― Cum rezistă restul lumii?
Robert Blair a oftat şi s-a apropiat de un scaun cu spătar îmbrăcat în
material bleumarin.
― Trebuie să mă aşez. De unde să încep? De ajuns să spun că, dacă vom
găsi o cale de salvare din situaţia asta nenorocită, daunele produse
economiilor, oraşelor, infrastructurilor şi forţelor militare – şi tot ce vrei –
vor fi recuperate abia într-un deceniu, în cel mai bun caz. Pierderile de vieţi
omeneşti pricinuite de daunele colaterale se vor ridica la sute de mii dacă
izbucnesc răzmeriţe pe plan extins la răspândirea veştii. Iar virusul a
început să-şi facă simţite efectele – îţi dai seama.
Thomas a rămas împietrit de ultima informaţie.
― Adică au apărut simptomele? Credeam că mai avem la dispoziţie încă
cinci zile… ori o săptămână.

1010
 ― Ei bine, ne-am înşelat. Evident, primele simptome sunt o iritaţie. Cu
puţin noroc, ţin câteva zile, dar echipa care a mers la Bangkok suferă deja de
ele. A aruncat o privire spre cămaşa lui Thomas. Tu cum te simţi?
Thomas s-a pipăit într-o parte.
― Seara trecută… observase o uşoară iritaţie după ce se trezise în
laboratorul lui Bancroft, dar Kara prezenta o iritaţie mai serioasă. Sora mea
prezenta simptomele clare ale îmbolnăvirii.
― La fel şi Monique, Gains… toată echipa care s-a deplasat la Bangkok. În
Thailanda s-au înregistrat sute de cazuri, iar în acest moment în câteva
porturi importante. E o chestiune de ore până se vor raporta şi aici aceste
semne.
Concluzia i se părea inevitabilă lui Thomas. Până în acel moment, virusul
Raison fusese doar un punct pe ecranul unui monitor de computer. Acum
devenise un punct roşu. În câteva zile, va lichefia organele interne.
― Nu mai este vreme… a zis ridicându-se.
― Te rog să te aşezi, i-a cerut Blair cu glas obosit, dar ferm.
I-a dat ascultare.
― Ai reuşit ceva?
― Într-un fel, da. Johan l-a visat pe Carlos. Din păcate, nu şi-a adus aminte
atât de multe lucruri cum speram.
― Însă… a reţinut…
― Da.
― Şi? a insistat preşedintele.
― Şi sunt aproape convins că Fortier nu are intenţia să vă dea un
antivirus care să aibă rezultate.
― Deci am avut dreptate.
― Pe de altă parte, Johan a avut impresia că numărul oamenilor care vor
supravieţui virusului va fi mult mai mic decât îşi închipuie cineva. Cred că
Fortier plănuieşte să întoarcă spatele Rusiei şi Chinei, după cum şi altor ţări
care au capitulat până în acest moment.
― Mare tică… a răbufnit preşedintele, dar s-a oprit, a închis ochii şi a
inspirat adânc. Bineînţeles. La ce altceva să te aştepţi?
Thomas s-a ridicat din nou.
― Asta înseamnă că e nevoie să ajung în Franţa cât de curând posibil. Azi.
Imediat.
― Chiar crezi că ai vreo şansă?

1011
 ― Trebuie să-l găsesc pe Carlos. Ştiu unde se afla seara trecută, am mai
fost acolo o dată. Mă duceţi cu un avion la altitudine joasă cât este întuneric
şi o să încerc să ajung. Singura şansă de a procura antivirusul este să-l fac să
viseze împreună cu mine. În cazul în care se trezeşte în mintea lui Johan,
vom avea o şansă de a-l atrage de partea noastră.
Preşedintele şi-a trecut încet mâinile peste faţă, apoi s-a ridicat.
― Bine. Ai dreptate, dar acesta ar putea fi sfârşitul. Nu mai avem vreme.
― Presupun că nu le daţi armele nucleare, a vorbit Thomas cu glas scăzut.
― Nici gând.
― Şi israelienii..
― Ei au fost de acord.
― Atunci, plasaţi-mă în Franţa, a zis Thomas, îndreptându-se spre uşă.
* *
*
Atmosfera de la Laboratoarele Genetrix se schimbase vizibil în ultimele
douăzeci şi patru de ore. Sfârşitul era aproape şi toţi îşi dădeau seama de
asta.
Cercetătorii nu puteau ascunde apariţia bruscă a punctelor roşii. Efectele
Germenului Raison.
Purtau cămăşi cu mânecă lungă, bluze şi pantaloni, dar iritaţiile apărute
pe gât începuseră să se vadă peste gulere. Speranţa de a găsi un antivirus se
evapora pe măsură ce boala se răspândea. Monique încă nu prezenta nicio
urmă, dar simţea mâncărimi specifice pe piele, deci iritaţia urma să apară în
orice clipă.
Thomas o căutase pe sora lui, cu care îşi petrecuse doar câteva minute,
după care fusese dus undeva. Kara va reveni imediat ce se găsea un elicopter
disponibil. Nu avea unde altundeva să se ducă decât la New York, unde
locuia mama ei, dar nu voia să părăsească zona din două motive. În primul
rând, în caz că Thomas ar fi avut nevoie de ea – pentru ce, Monique nu-şi
închipuia, dar, oricum ar fi fost, ea se bucura de compania Karei.
Al doilea motiv era mai evident.
Monique s-a ridicat de la masa de lucru şi s-a dus la frigider. Mica
eprubetă cu sângele lui Thomas se afla pe raftul de sus, singură. A scos-o şi a
închis uşa.
Ele puteau descoperi viaţa cu ajutorul acelui sânge. Părea absurd, dar ea
mai trăise acel gen de absurditate o dată şi era dispusă să repete
întâmplarea de bunăvoie. Vor aştepta până în ultimul moment, desigur.
1012
După ce Thomas va termina ce punea la cale, aşa spusese Kara. Apoi vor
picura din acel sânge peste al lor, vor lua nişte Valium şi vor visa cât de mulţi
ani vor rezista.
S-a aşezat la masă şi a rotit eprubetă între degete. Ce făcea aşa deosebit
acel sânge? Doctorul Bancroft îl analizase la laboratoarele de la Johns
Hopkins, iar rezultatele fuseseră normale. Nici globule albe în exces, nici
niveluri neobişnuite de alte elemente… nimic.
Doar un sânge normal. Sânge care aducea o viaţă nouă.
A agitat eprubeta cu un aer absent. Şi i-a venit un gând.
Uşa s-a deschis şi Mark a băgat capul înăuntru.
― Ne-au sosit rapoartele aşteptate de la laboratorul din Bangkok.
― Şi?
― Şi nimic. Tatăl tău te roagă să-l suni după ce le verifici, dar eu n-am
observat nimic deosebit.
― Şi Anvers?
― Tocmai am stat de vorbă la telefon cu cei de acolo. Nimic nou. Cei de la
UCLA au izolat o a şaptea pereche din şirul pe care îl creează – reacţionează
într-un mod corespunzător celorlalte, dar mai au o săptămână de cercetări
până să ştie precis ce au descoperit.
Monique a dat din cap.
― Să încrucişeze din nou datele lor cu catena de la Anvers, să vadă ce
iese…
― S-a făcut deja, a zis şi a privit-o fără s-o vadă.
În ultima săptămână, purtaseră o sută de discuţii asemănătoare. Şi de
fiecare dată fără rezultat. Ori, dacă era vorba de ceva, nu le slujea în
termenul scurt avut la dispoziţie.
― Nu are rost să renunţăm tocmai acum.
Mark s-a străduit să zâmbească, dar a reuşit doar să se strâmbe. A închis
uşa în urma lui.
Monique şi-a îndreptat din nou gândurile spre eprubetă. Tu eşti salvarea
mea. S-a ridicat şi s-a dus spre frigider. Înainte de a se lăsa sub puterea
acelui sânge, va verifica tot ce se realizase până în acel moment.
Deocamdată trebuia să înfrângă virusul.
Ori să i se supună.

1013
 34

Mikil a apăsat lama sabiei pe gâtul scabiosului.

― Să nu scoţi un sunet dacă vrei să rămâi în viaţă.
Îl atacase din spate, iar Thomas ştia că ea nu avea deloc intenţia de a-l
doborî, însă arăta ca şi cum ar fi fost încântată să o facă.
― Răspunde din cap!
Omul a încuviinţat.
Thomas i-a dat roată şi l-a privit în ochi. Traversaseră deşertul în mai
puţin de o zi, apoi se odihniseră la aproape opt kilometri de oraş, după care
îl găsiseră pe mesager, o santinelă singuratică aflată pe drumul principal
care venea dinspre apus. Faţa lui albă strălucea în lumina lunii pe cale să
apună.
― N-o să-ţi facem niciun rău, i-a zis şi a ridicat mâinile în aer. Vezi, nu
sunt înarmat. Mikil are sabie, dar mai mult de faţadă. Avem nevoie de un
serviciu din partea ta. Eşti atent?
Soldatul nu a mişcat.
― Cum te cheamă?
― Albertus, a răspuns el în şoaptă.
― Bine. Dacă nu vei face ce-ţi cerem, voi şti ce să-i spun lui Qurong.
Numele meu este Thomas de Hunter. Ai auzit de mine?
― Da.
― Bun. Atunci te vei duce drept la castel, îl trezeşti pe conducător şi-i
transmiţi un mesaj. Îi zici că o să mă predau în schimbul celor douăzeci şi
patru de albinoşi pe care i-a prins. Să îi aducă în livada aflată la aproape
patru kilometri vest de Valea Tuhan, iar eu mă voi preda lui. Mikil îi va
prelua pe albinoşi, iar el mă va avea pe mine în locul lor. Ai înţeles?
Omul se mai liniştise.
― Tu, în schimbul celor pe care i-au adus din deşert.
― Da. Când au sosit?
― Noaptea trecută.
― Şi sunt în temniţă?
― Da. Iar paza a fost sporită.
Thomas a aruncat o privire spre Mikil. Se aşteptaseră. Orice încercare de
salvare ar fi mult mai grea de această dată.

1014
 ― Noi vom veghea. Să-i spui lui Qurong că nu are cum să ne păcălească.
Un schimb cinstit ori nimic. Vreau ca prizonierii să vină călare. A făcut un
semn spre Mikil. Eliberează-l.
Mikil i-a dat drumul imediat. Frecându-şi gâtul, el s-a tras deoparte.
― Du-te, omule.
― Dacă-mi părăsesc postul…
― Qurong te va răsplăti pentru asta, netotule! Doar îl dai pe tavă pe
duşmanul lui. Acum, du-te!
Santinela a fugit spre cal, a încălecat în grabă şi a pornit în noapte.
― Şi acum ce facem? a întrebat Mikil.
― Aşteptăm în livadă.
* *
*
Tribul căzuse atât de uşor în plasa întinsă, încât Woref îşi amânase atacul
vreme de câteva ore. Însă cei din tabără dormeau într-o pace deplină, fără să
bănuiască un atac atât de curând.
Ordinele date fuseseră foarte precise: îi ucideau doar pe câţiva, capturau
cât mai mulţi, iar ceilalţi aveau să rămână în viaţă pentru a transmite
mesajul. Nu trebuiau urmăriţi. Prinşii urmau să fie duşi în oraş, dar să-l
aştepte o divizie întreagă.
Aşa cum sperase, albinoşii presupuseseră că Hoarda luase ceea ce voise şi
plecase.
Se înşelaseră. Cumplit.
Woref a sosit la miezul zilei. Ştia că tribul îl va chema imediat pe Thomas
de Hunter. Ştia că Chelise era cu Thomas. Faptul că el plecase să-i salveze pe
cei douăzeci şi patru de albinoşi din oraş nu mai prezenta acum nicio
importanţă. Îşi va primi premiul dorit cât de curând.
Mişcându-şi gâtul, a închis ochii. Aproape că simţea pe limbă gustul pielii
ei. Un gust ca de aramă. Asemănător sângelui. Pofta de sânge. Teeleh va voi
să o vadă în această seară, a socotit Woref. Nu avea habar cum de ştia, dar
era convins că acea creatură va jubila. Generalul tremura în aşteptare.
Ciudat cum patima lui şi aceea a şarpelui înaripat se contopiseră. Era în
înţelegere cu Teeleh, acum accepta ideea. Însă îşi slujea doar propriile
interese.
La o adică, nu mai ştia sigur cine pe cine slujea. Când va deveni
conducătorul suprem al Hoardei, va avea nevoie de puterea pe care i-o va da
Teeleh.
1015
 Însă mai întâi…
A deschis ochii şi a privit fără ţintă în noapte. Întâi va poseda fata
primului născut. O va poseda şi o va zdrobi. Ea îl va iubi. Chiar dacă trebuia
să îi câştige iubirea cu lovituri de pumn, ea îl va iubi. Fireşte, la început urma
să fie subtil. Teeleh reprezenta atât subtilitatea, cât şi forţa brută. Răbdare.
Dar, în cele din urmă, va fi a lui şi numai a lui.
S-a întors către căpitanul lui.
― Voi îneca personal pe cel care ucide vreun albinos. Au înţeles? Scopul
nostru este să o eliberăm pe fiica lui Qurong. Nu putem risca să o ucidem cu
vreo săgeată prost ţintită.
― Iar după aceea?
― O să mă hotărăsc.
A privit din nou spre tabără. Chelise se afla în cel de-al treilea cort din
stânga. Asta dacă nu se mutase de acolo în cursul nopţii, lucru improbabil,
dar posibil. Ştia că oamenilor lui le scăpau mai multe lucruri decât erau
dispuşi să recunoască.
― Şi-au ocupat poziţiile?
― Am alcătuit un inel în jurul taberei. Nu există portiţă de scăpare.
― Am mai auzit asemenea vorbe.
― De data asta sunt sigur.
Woref şi-a dres glasul.
― După mine.
A coborât de pe cornişă şi s-a apropiat de şirul de oameni care stătea în
aşteptare pe fundul canionului, îşi vopsiseră feţele în negru, iar în
uniformele de luptă de culoare neagră arătau ca nişte creaturi ale
întunericului. Hoarda ataca rareori noaptea din cauză că soldaţii se temeau
de Shataiki. Ciudat, dacă ţinea seama de toate. Însă liliecii negri erau prea
ocupaţi să vâneze minţile celor din oraş ca să se aventureze în acele
canioane.
Woref s-a lăsat într-un genunchi în faţa şirului şi a privit cercetător spre
corturi. Nicio mişcare. Nu mai rămânea decât să strângă laţul pentru a
împiedica orice încercare de fugă.
― Încet.
S-a ridicat şi a pornit spre tabără. De undeva de sus, în dreapta lui,
căpitanul a dat semnalul către ceilalţi oameni care alcătuiau inelul. Precauţi,
astfel încât ghetele lor să nu facă zgomot pe nisip, şase sute de războinici s-
au apropiat de trib.
1016
 Woref s-a oprit la douăzeci de metri de primul cort şi a ridicat mâna.
Niciun sunet. Inima îi bătea cu tărie. Războinicii din partea îndepărtată a
taberei văzuseră semnalul şi se opriseră odată cu el. Chiar dacă albinoşii îi
vedeau acum, soarta lor era pecetluită.
Cel de-al treilea cort. Târfa lui albă stătea acolo, dormind într-un cort de
albinoşi. În acea seară va învăţa ce însemna respectul. Tot în acea seară i se
va deschide o lume cu totul nouă. Lumea lui.
A luat o seceră înaltă de la războinicul din spatele lui.
― Staţi pe loc, a ordonat cu glas scăzut.
A pornit singur spre tabără, lăsându-şi oamenii în urmă. Când a ajuns la
cel de-al treilea cort, s-a oprit cu picioarele depărtate, a ridicat secera şi a
rotit-o cu putere prin marginea pânzei. Lama a tăiat ţesătura, iar stâlpul
central s-a retezat de parcă ar fi fost de hârtie. A prins cu o mână peretele ce
se prăbuşea şi l-a smuls din loc.
Înăuntru stătea întinsă o femeie, cu ochii închişi. O scabioasă. Târfa lui.
S-a aplecat, a prins-o de păr şi a smucit-o de la pământ. Ea s-a trezit cu un
ţipăt, având o expresie de groază în ochi.
― Asta e situaţia, dragă soţie. Vreau ca lumea să-ţi cunoască plăcerea.
Chelise s-a prins de mâna lui, dar fără folos. Ţipetele ei au sfârtecat
noaptea. Uşile corturilor s-au dat în lături, iar albinoşii au năvălit afară ca
nişte şobolani scoşi din vizuini.
Armata Hoardei nu s-a clintit.
Woref a târât-o pe femeie spre marginea taberei, a tras-o de păr în sus,
astfel ca ea să se poată ridica în picioare, şi s-a răsucit. Albinoşii începuseră
deja să se mişte, căutându-şi cale de scăpare. Nu exista. După doar câţiva
paşi, aveau să se lovească de zidul de soldaţi.
― Nimeni nu ia ce-i al meu! a răcnit el. Nimeni!
― Johan, drumul spre est este blocat, s-a auzit o voce.
Martyn?
Războinicii lui încă aşteptau semnalul – să ucidă ori nu.
Woref a răsucit-o pe Chelise şi a lovit-o în tâmplă cu pumnul stâng.
Ţipetele au încetat, iar ea s-a lăsat moale. I-a dat drumul la păr şi a lăsat-o să
cadă grămadă.
― Martyn! a răsunat vocea lui prin canion. Martyn, apropie-te, altfel îi
ucid pe toţi cei din tabără.
― Nu e nevoie de ameninţări ca să fim motivaţi, a răspuns celălalt,
apropiindu-se din stânga generalului. Ne ameninţi deja de un an.
1017
 Arăta destul de straniu fără ochii albi şi pielea la fel. Mărunt. Bolnăvicios.
― Să fie marele general? Arăţi ridicol, prietene.
― Iar ţie nu ţi-ar strica să faci o baie.
Nu ştia sigur cum să-l înţeleagă pe acel om. Femeia brunetă pe care o
luaseră prizonieră la precedenta ocazie a apărut alături de el. Woref se
putea socoti mult mai norocos decât sperase. Într-o singură noapte îşi va lua
mireasa înapoi şi îl va ucide pe Johan, lăsându-l pe Thomas să jelească
singur.
― Am venit să iau ce este al meu, iar acum mă voi bucura văzând cum
mori, a zis şi a ridicat mâna.
― Stăpâne, solicit o audienţă.
Un albinos înalt a făcut câţiva paşi în faţă. Încă unul dintre aceia pe care îi
capturase cu câteva zile mai devreme. În ochi avea o expresie de spaimă.
― Nu ai dreptul să-mi ceri nimic.
― Atunci te implor. Şi îmi vei mulţumi.
― Cine eşti tu…? a întrebat, coborându-şi mâna.
― William. Membru al sfatului şi am autoritate în cadrul Cercului.
― Ce pui la cale?
Celălalt a ridicat mâna ca să-l reducă la tăcere. Interesant. Ce fel de om
era acela care ridica obiecţii şi în acelaşi timp îl respecta prin tăcerea sa?
― Vorbeşte.
― Doar între patru ochi. Nu suntem oameni violenţi, nu există niciun
pericol din partea mea.
Woref a prins-o pe Chelise de un braţ şi a târât-o spre şirul de soldaţi.
― Staţi cu ochii pe ea, le-a ordonat.
El şi albinosul înalt s-au tras deoparte.
― Vorbeşte.
― Generale, i-a vorbit William cu glas coborât, te asigur că eu m-am
pronunţat în cei mai hotărâţi termeni împotriva acestei nebunii. Thomas i-a
primejduit pe toţi membrii Cercului, iar acum vom plăti cu viaţa. Te rog să
mă crezi când îţi spun că nu toţi suntem opozanţi la fel de îndârjiţi ca el.
― Cerşeşti îndurare pentru viaţa ta? Nu am timp de aşa ceva.
― Îţi explic motivul pentru care ţi-l predau pe Thomas de Hunter.
― Cum mi-l poţi preda?
― Ştiu unde se află acum şi unde se va afla mâine. Lasă-ne viaţa şi voi
merge cu tine.
― Cuvântul tău faţă de viaţa lui Martyn. Ai impresia că sunt prost?
1018
 ― Ştii la fel de bine ca mine că suntem legaţi prin jurământ în Cerc.
Cercetează-mi motivele. De la moartea soţiei lui, Thomas ne-a fost o povară.
― Înseamnă că-ţi trădezi propriul conducător?
― El ne-a trădat pe noi! Dacă mă înşel, mă poţi ucide. Mi-aş da viaţa
pentru un om pe care îl dispreţuiesc?
Woref a analizat vorbele lui. Avea înfăţişarea unui om disperat, pregătit
să înşele, probabil. Dar pe cine trăda?
Membrii tribului se uitau tăcuţi la ei. Neputincioşi.
― Îl voi ucide pe Martyn şi te iau pe tine.
― Nu. Mai bine ucide-ne pe toţi. Johan este o umbră a generalului pe care
l-ai cunoscut cândva. Lasă-l să-şi trăiască viaţa măruntă. Ia-mă pe mine şi ţi-l
voi preda pe Thomas, care e singura ameninţare din partea Cercului.
― Unde se află?
― În apropiere de oraş, plănuind o altă salvare.
Woref s-a întors către căpitan.
― Puneţi-l în lanţuri pe acest om. Ceilalţi rămân în viaţă. Armata rămâne
aici până mâine-dimineaţă. Asigură-te că niciunul dintre ei nu părăseşte
canionul, nu vreau să fiu urmărit.
Venise după Chelise. Dacă îl putea prinde şi pe Thomas, atunci până şi
ultima dintre rezervele lui Qurong în privinţa generalului său va dispărea.
Şi-a îndreptat gândurile spre silueta rămasă fără cunoştinţă pe pământ.
Femeia care îi produsese atâta suferinţă, cea pe care o iubea.
Singurul lui regret era că deocamdată trebuia să apeleze la forţă. Nu se
cădea să îi aducă lui Qurong fiica având semne de maltratare. Însă existau şi
alte soluţii.
A aruncat privirea înapoi spre albinos şi a observat că îl privea fix pe
Johan. Nu pricepea dacă era vorba de o privire de trădare sau una de regret.
Va afla destul de curând.
* *
*
― Atât de curând! a exclamat Mikil, privind în jos din copacul în care se
cocoţase.
Soarele abia răsărise când şirul lung de albinoşi a apărut la marginea
câmpului, fiecare fiind însoţit de un gardian. Un al doilea şir de gărzi mergea
de partea cealaltă.

1019
 ― Ce ţi-am spus? Qurong nu e smintit. Presupune că fiica lui va suferi la
fel de mult ca membrii Cercului din pricina captivităţii mele. Îl vezi cumva pe
Woref?
― Nu. Văd un general, dar nu pare el.
― Era de bănuit că se va ocupa personal de o asemenea problemă, a zis
Thomas şi s-a uitat către copacii din spatele lor. Vezi şi altceva?
― Imposibil să fi organizat o capcană chiar atât de repede. Lasă-mă zece
minute cu ei, apoi vom fi liberi. Eşti sigur? a făcut ea, prinzându-l de umăr.
Sunt îngrijorată.
― Şi moartea lor nu te îngrijorează? a întrebat-o, făcând semn către
albinoşii care acum stăteau pe cai într-un şir lung, aşteptând următoarea
mişcare. Asigură-te că nu i se întâmplă nimic lui Chelise. Fără ea, viaţa mea
nu mai valorează nimic.
― Johan ar lega-o de mâini şi de picioare dacă ar bănui că ar pleca.
― Nu e chiar aşa. Dacă m-ar părăsi pentru Woref, cred că aş muri pe loc.
Încă suferă de boală, Mikil. Nu am încredere în mintea ei.
― Dar te încrezi în inima ei.
― Viaţa mea depinde de inima ei.
Concepuseră un plan să-l scoată din temniţă – o acţiune riscantă, ce
presupunea schimbul lui Chelise în deşert –, dar acest lucru impunea
cooperarea ei.
― Tăria lui Elyon, prietena mea, a zis el şi a prins-o de braţ.
― Să fii atent.
― Sigur.
― Dacă rezolvăm problema asta, aş vrea să visez împreună cu tine. Să
devin Kara.
― Dacă trăieşte, iar plăcea.
Thomas a coborât şi a luat unul dintre cai, a respirat adânc şi a ieşit pe
câmpul deschis din faţa merilor.
― Ne întâlnim la jumătatea drumului, a strigat.
Ceilalţi l-au văzut şi au ţinut un mic sfat. Generalul pe care îl văzuse Mikil
i-a strigat:
― Apropie-te încet. Fără trucuri. Avem oameni de fiecare parte.
Şi-a îndemnat calul înainte şi a păşit către şir. Albinoşii au început să se
deplaseze şi ei.
A trecut de ei pe partea dreaptă, la mai puţin de douăzeci de metri de trei
arcaşi cu arcurile încordate. Dacă fugea în acele momente, l-ar fi putut
1020
nimeri cu uşurinţă. A făcut semn din cap către albinoasa cea mai apropiată
de el, o femeie pe nume Martha. Ea s-a uitat la el cu teamă în ochi.
― Ne vom revedea curând, Martha. Fii tare.
― Tăria lui Elyon, a rostit ea încet.
Apoi a trecut de ei şi a ajuns în mâinile Hoardei. Membrii tribului au
traversat câmpul şi au dispărut între copaci.
― Coboară! I-a ordonat generalul.
A descălecat şi s-a lăsat legat de mâini la spate cu o fâşie lungă de pânză.
― Va trebui să merg tot drumul pe jos?
Generalul nu i-a răspuns. I-au legat calul alături de alţi doi, l-au ridicat în
şa şi au pornit la drum.
Thomas a ajuns în oraşul Hoardei a doua oară în decurs de două
săptămâni. A văzut iarăşi mizeria produsă de boală. A încercat din nou să nu
ia în seamă murdăria şi duhoarea scabioşilor care răcneau insulte către el.
Din nou s-a apropiat de temniţa întunecată care fusese cândva un mare
amfiteatru, construit pentru exprimarea ideilor şi libertăţii. De această dată,
au trecut prin dreptul castelului fără a fi dus în faţa lui Qurong. Urma să se
întâmple curând.
În jurul temniţei stăteau cel puţin o sută de gărzi înarmate cu arcuri şi
seceri. Nu erau soldaţi de rând. Purtau urme de răni căpătate în bătălii şi se
uitau urât la el, cu ură în ochi.
Gardienii închisorii l-au condus pe treptele umede, pe acelaşi coridor pe
care mai călcase. Dar au trecut de fosta lui celulă şi s-au îndreptat spre un
nou şir de trepte, care ducea la un nivel mai adânc, luminat doar de torţe. L-
au împins într-o celulă mică, au trântit uşa şi l-au lăsat într-o beznă totală.
Epuizat, s-a prăbuşit într-un colţ. Nu putea decât să aştepte.
Şi să viseze.

35

Singura săritură pe care o executase Thomas până atunci urmase unei

lovituri directe a unei rachete, nu câtorva paşi de avânt, iar asta se
întâmplase atunci când avionul de transport în care se afla fusese
înjumătăţit, în urmă cu două săptămâni. De această dată, avea să sară legat
de maiorul Scott MacTiernan, de la cavalerie.
Sistemele de apărare franceze nu obişnuiau să atace avioanele inamice
deasupra solului lor – brusca modificare a echilibrului de forţe dura doar de
1021
două săptămâni, iar militarii erau siliţi să reacţioneze. Toate acestea spre
avantajul americanilor. Avionul de transport C-2A Greyhound a decolat de
pe USS Nimitz, aflat la opt sute de kilometri în largul coastei Portugaliei, şi a
zburat spre sud, pe deasupra Spaniei, apoi peste vestul Franţei, navigând la
o înălţime la care nu putea fi detectat de radar. Imediat ce s-au apropiat de
punctul de lansare, pilotul a îndreptat aparatul cu botul în sus şi l-a înalţat
spre cerul întunecat.
Apărarea antiaeriană i-a detectat când au ajuns la şase sute de metri.
― Aveţi zece secunde, le-a comunicat căpitanul.
Apreciaseră intervalul în baza timpului necesar radarului francez să
confirme şi să reacţioneze la apariţia bruscă a acelui punct pe ecranele lor.
Paraşuta era confecţionată dintr-o ţesătură care nu apărea deloc pe radar şi,
chiar dacă ar fi fost reperaţi, nu aveau să stea suficient de mult în aer ca să
se dea alarma.
― Nu uita, stai calm, i-a zis MacTiernan, stând cu faţa spre vânt şi
verificând baretele care îl legau pe Thomas de pieptul lui. Număr până la trei
şi sărim.
Thomas a căzut în întuneric, ţinând ochii căscaţi înapoia ochelarilor de
protecţie. Urletul motoarelor de avion a fost imediat înlocuit de şuieratul
vântului care îi bătea în urechi. Pornise spre sol – avea puţin de coborât, aşa
îl avertizase maiorul.
MacTiernan a tras de coarda de deschidere. Paraşuta i-a tras scurt spre
cer. Ofiţerul i-a dirijat către locul potrivit de la sol pentru că purta ochelari
de vedere nocturnă. Solul era un amestec de dungi întunecate, despre care
Thomas a presupus că reprezentau şiruri de copaci şi câmpuri de culoare
mai deschisă. Au ajuns deasupra lor în planare, apoi au alunecat spre un
câmp.
― Atenţie la picioare! Peste cinci secunde atingi pământul. Să te ţii după
mine! Imediat ce atingi solul, să alergi!
Au venit la coborâre cu destulă viteză, au atins solul dur şi au alergat
împleticit. A urmat tăcere.
Paraşuta a fâlfâit o dată şi s-a pliat la întâmplare, aşezându-se pe sol.
Thomas s-a scuturat din ham, apoi şi-a verificat lucrurile pe care le avea
asupra lui. Pantaloni negri cu un cuţit legat de coapsă şi un pistol
semiautomat de nouă milimetri prins de celălalt picior. Bidon de apă, busolă,
aparat de radiorecepţie cu un dispozitiv de ghidare care putea fi recepţionat

1022
şi din Muntele Cheyenne. Cămaşă neagră, căciulă de schi, un pulover negru
înfăşurat în jurul taliei. Ochelari de vedere nocturnă.
Perspectiva de a folosi o armă îi crea sentimente amestecate, dar nu ştia
dacă trebuia să fie pacifist şi aici, în această realitate. Încă nu ştia clar cum să
reacţioneze în privinţa multor aspecte de aici, îndeosebi de natură
religioasă. Nu era un om al credinţei, ce Dumnezeu. Era un om afectat
profund de visele în care îi apărea altă realitate, dar în cele câteva săptămâni
în care pendulase între aceste două lumi nu avusese vreme să descâlcească
iţele religiei aici, aşa cum făcuse dincolo. Poate că nici de acum înainte nu-şi
va găsi timp.
― Ai scăpat întreg? L-a întrebat MacTiernan, care a îngenuncheat,
îndreptând fasciculul unei lanterne către o hartă şi ţinând busola în cealaltă
mână.
― Aşa se pare. Unde am ajuns?
Maiorul a făcut semn spre dreapta.
― Un kilometru şi jumătate în direcţia aceea. O să te văd pe GPS; dacă te
abaţi spre stânga, îţi transmit un semnal. Dacă spre dreapta, două semnale.
Ai înţeles?
― Stânga un clic, dreapta, două.
― Nu comunicăm decât dacă este absolut necesar. Trebuie să ieşim din
acest sector şi să ne întâlnim peste cinci ore. Dacă nu respectăm orarul,
pierdem elicopterul. E deja pe drum. Pierderea primului înseamnă o
întârziere de zece ore – nu avem curse regulate.
Pentru lansarea aceea veniseră cu un avion de transport foarte rapid, dar
nu vor beneficia de aceleaşi condiţii de lux la întoarcere. Cu puţin noroc, nici
nu vor avea nevoie de el.
― Două ore, a spus Thomas, verificându-şi ceasul.
― Dacă dai de bucluc, vin imediat după tine. Acesta e planul.
Nu s-a deranjat să-i răspundă. Era pregătit pentru mai mult de atât şi, în
acelaşi timp, pentru mai puţin, asta depinzând de realitatea în care se afla,
de duşman şi de zi.
A ajuns la marginea incintei după jumătate de oră de înaintare atentă.
MacTiernan i-a corectat parcursul doar de două ori. Drumul de întoarcere,
presupunând că va avea loc, va dura doar zece minute. Aşadar, dispunea de
o oră şi douăzeci de minute ca să-şi îndeplinească misiunea.

1023
 Ferma se găsea în mijlocul unui câmp, la o sută de metri depărtare. Cu
excepţia unei lumini slabe la ferestrele de la parter, era cufundată în
întuneric.
Şi-a pus ochelarii de vedere nocturnă, a clipit la apariţia luminii verzui,
apoi a verificat întregul perimetru. Un paznic pe latura de nord. Doi în
apropierea drumului care şerpuia prin pădurea de pe latura îndepărtată.
Mai uşor decât îşi închipuise. Plecaseră deja de acolo? Ştiau că secretul
acelui loc era compromis. Depinseseră de păstrarea secretului, nu de măsuri
speciale de securitate pentru a se apăra, dar nu putuseră anticipa că unul
dintre cadavre va reveni la viaţă şi va scăpa de acolo ca să povestească lumii
despre acel loc. Singura soluţie era abandonarea clădirii.
A alergat uşor aplecat, direct spre fereastra de la subsol pe unde
evadaseră el şi Monique. Eficacitatea misiunii lui de acum se baza pe iuţeală
şi surpriză.
S-a ghemuit pe vine cu spatele la peretele de piatră ca să-şi tragă sufletul.
Dinspre hol nu răzbătea nicio lumină. La etaj era întuneric. Pe acolo avea să
pătrundă.
În urmă cu trei săptămâni, o ascensiune ca aceea pe care o încerca acum
ar fi fost de neconceput. Urcarea pe pietrele care alcătuiau zidul înalt de
patru metri şi jumătate va fi dificilă, dar nu imposibilă. Trecerea pe
acoperişul care ieşea în afara clădirii cu cel puţin un metru şi ceva urma să
fie problema cea mai grea.
Cu ochelarii de vedere nocturnă la ochi, a verificat împrejurimile, iar apoi,
slujindu-se doar de picioare şi mâini, a escaladat peretele. Scafa se găsea
chiar deasupra capului. S-a lăsat pe spate şi a privit spre uluc, aflat la şaizeci
de centimetri mai sus şi un metru în spate. Ori la un metru şi jumătate? Dacă
rata acea săritură, misiunea lui se încheia la fel de repede ca şi cum ar fi
primit un glonţ în cap.
Şi-a aşezat picioarele, s-a gândit cum ar fi râs Rachelle de uşurinţa acelei
încercări şi a sărit înapoi, ca o broască.
Supraestimase acea săritură. Însă şi-a arcuit spatele şi a corectat zborul.
Cu burta în sus şi zburând cu destulă viteză, s-a prins de uluc, s-a îndoit din
talie în poziţie de târnăcop, apoi şi-a azvârlit picioarele înapoi pentru a-şi
continua arcul firesc. A tratat ulucul ca pe o bară fixă, iar inerţia l-a dus în
sus, peste el, ca pe un gimnast de mare clasă.

1024
 Ulucul a scos un scârţâit şi a început să cedeze, dar el transferase deja
greutatea trupului mai departe. A eliberat ulucul, a plutit peste marginea
acoperişului şi a aterizat pe mâini şi pe picioare, exact ca o pisică.
O ţiglă s-a desprins, a alunecat peste marginea acoperişului şi a căzut în
iarba de dedesubt. Niciun alt zgomot. S-a dus spre singura lucarnă de la acel
capăt al casei şi a tras cu urechea alături de fereastră. Nu a auzit nimic.
Încăperea de dincolo de fereastră stătea cufundată în întuneric, iar cu
ajutorul ochelarilor a văzut că era şi neocupată, doar dacă cineva ar fi stat
ascuns după nişte lăzi. O cameră de depozitare.
Thomas a scos din buzunar banda adezivă pe care o adusese şi a lipit trei
fâşii lungi peste sticla ferestrei. Apoi şi-a desfăcut puloverul prins în talie, a
acoperit fereastra pentru a amuţi orice zgomot şi a lovit în ea cu cotul. S-a
auzit un scrâşnet, dar nu sunet de sticlă spartă. Destul de bine.
A vârât banda adezivă şi puloverul la brâu şi a trecut cu precauţie prin
fereastră, atent să nu se înţepe în cioburi. Două minute mai târziu se găsea
în acea magazie, privind cele douăsprezece şiruri de cutii.
Şi-a scos arma şi a crăpat uşa. Un hol mic. Mai exista o uşă. Liber.
A ieşit cu atenţie. Avea doar o soluţie.
Prima uşă arăta ca şi cum ar fi dat spre un fel de debara. Nu se înşelase.
Cea de-a doua părea să dea spre o cameră mai spaţioasă. Un dormitor.
Thomas a întins arma în faţă şi a împins uşa.
Lumina orbitoare l-a izbit drept în ochi în clipa când avea un picior
înăuntru şi celălalt afară, iar uşa încă se mişca.
Ochelarii! A dus o mână la faţă şi i-a îndepărtat de la ochi.
― Salut, Thomas.
O voce din dreapta. Carlos.
― Văd că insişti să vii peste mine până o să te ucid pentru totdeauna.
Uşor, Thomas. Asta aşteptai. Acum intră în joc.
Şi-a lăsat arma la podea şi a ridicat braţele în aer.
― Trebuie să stăm de vorbă. Nu e ceea ce crezi.
Aflat la cinci paşi depărtare, Carlos aţintea pistolul spre el. Încă avea un
bandaj peste tăietura de la gât. Un rânjet i-a apărut în colţul gurii. Puncte
mici, roşiatice, îi apăruseră pe faţă. Aşadar, nu primise antivirusul. Ori
antivirusul nu dădea rezultatele aşteptate.
― Am urmărit un om înarmat urcând pe acoperiş, strecurându-se pe o
fereastră şi purtând ochelari pentru vedere nocturnă, şi ar trebui să

1025
consider greşit felul în care am apreciat intenţiile? Să nu-mi spui că ai venit
să mă salvezi.
― Am venit fiindcă ştiu de întâlnirea ta de ieri cu Armand Fortier. Ţi-a
arătat o listă a oamenilor care vor supravieţui virusului. Acum probabil că te
întrebi de unde Dumnezeu deţin această informaţie.
Rânjetul s-a şters de pe faţa lui Carlos.
― M-ai păcălit de prea multe ori. De data asta n-o să-ţi mai meargă.
― Iar dacă se va întâmpla aşa, tu vei muri. Amândoi ştim că numele tău se
află pe listă ca să te ademenească şi asta doar pe moment. Spune-mi, de
unde ştiu atâtea? Spune-mi cum am reuşit să mă ridic de pe brancardă şi să
ies din camera aceea după ce două zile nu am avut puls. Spune-mi cum sunt
posibile multe lucruri pe care le-am reuşit chiar sub ochii tăi.
Carlos s-a mulţumit să-l privească lung. Însă mintea lui ceda – Thomas i-a
văzut asta în ochi.
― Am venit aici din două motive. În primul rând, ţi-am adus dovada. Dacă
îmi dai voie, îţi demonstrez dincolo de orice îndoială posibilă că visele mele
sunt reale şi că tu joci un rol important în ele. Cel de-al doilea motiv pentru
care am venit este că vreau să-ţi salvez viaţa. Adevărul, simplu spus, este că
avem nevoie de tine, dar nu ne eşti de niciun folos dacă mori. Probabil că îi
urăşti pe americani şi israelieni şi aşa mai departe, dar dacă nu ştii ce se
petrece cu adevărat aici, nu poţi lua o decizie în cunoştinţă de cauză.
A vorbit precipitat, ştiind că trebuia să-i instileze aceste lucruri în minte
înainte ca el să apese pe trăgaci. Cuvintele păreau să-şi fi atins ţinta. Însă
omul nu era nervos, ci mai curând iritat.
― Nu înţeleg ce fel de vrăjitorie faci.
― Carlos, nu avem timp de asta. Am străbătut cincisprezece mii de
kilometri doar ca să iau legătura cu tine, şi ceea ce vreau să-ţi arăt ar putea
salva lumea arabă de la exterminare. Cum să-ţi reţin atenţia? Încă mai ai
tăietura pe care ţi-am făcut-o data trecută fără să te ating, ce Dumnezeu!
Lasă-mă să-ţi dovedesc.
Se petrecuseră prea multe pentru ca omul să respingă asta drept o
confruntare a spiritelor. Rana de la gât, evadările lui Thomas, faptul că ştia
de discuţia lui cu Fortier – toate erau lucruri inexplicabile.
― Cum?
― Permiţându-mi să visezi cu mine.
Carlos s-a înroşit la faţă.

1026
 ― Mă iei drept nebun? a zis el şi a strâns din pumni. Nu accept aşa ceva!
E…
Thomas a acţionat în clipa când celălalt era neatent, fiind preocupat să-şi
exprime frustrarea. A coborât umărul spre stânga, o răsucire, călcâiul a lovit
mâna în care ţinea pistolul. Chiar dacă ar fi apăsat pe trăgaci, ar fi tras în gol.
Din fericire, nici măcar acest lucru nu s-a petrecut.
Mâna lui întinsă a descris o rotaţie. Thomas l-a lovit cu palma drept în
plexul solar. Şocat, Carlos a făcut un pas înapoi. Incapabil să respire.
― Vise plăcute, a spus Thomas şi l-a izbit în tâmplă, făcându-l să se
prăbuşească la podea.
Acţionând cu repeziciune, a scos cuţitul şi s-a crestat la un deget. Apoi a
făcut o incizie îngustă pe antebraţul lui Carlos. A mânjit tăietura cu propriul
sânge.
― Johan, fă-l să înţeleagă. Te rog să-l faci să înţeleagă.
Thomas l-a lăsat să viseze zece minute, după care l-a trezit. Ar fi fost
probabil suficient şi un minut, dar nu voia să rişte. L-a scuturat brutal, l-a
pălmuit o dată pe obraz şi apoi s-a retras spre pat, cu arma pregătită.
Carlos a gemut, a amuţit, după care a sărit cu un suspin.
Şi-a dat seama imediat că omul visase cu Johan. Era prea călit de viaţă ca
să se trezească într-o asemenea stare de dezorientare din alt motiv.
― Unde ai fost? L-a întrebat Thomas.
Carlos s-a uitat la el, a văzut arma, a ignorat-o şi l-a privit drept în ochi.
― Cu Johan. Dar tu unde ai fost?
― În… în pădure.
― Mergeam spre oraşul Hoardei.
Asta suna absurd. Johan venea după el? Omul îşi părăsise postul ca să
plece să-l salveze? Dacă făcuse ceva ca să primejduiască viaţa lui Chelise,
avea să-i ia capul.
Carlos s-a holbat din nou la armă. Apoi Thomas a pus adevărata
întrebare.
― Acum mă crezi? Mai există o realitate dincolo de cea de aici, iar în aceea
eu şi cu tine suntem de aceeaşi parte a baricadei. Şi mai sunt şi alte lucruri.
― Dacă mor aici, şi Johan va muri acolo.
Semăna cu un copil care tocmai aflase un adevăr cutremurător.
― Iar eu depind de Johan. Nu l-aş lăsa să moară, înţelegi, aşadar, că am
venit aici să te salvez.

1027
 Atâta vreme cât Carlos credea că visul era mai mult decât un simplu vis,
Thomas avea convingerea că va izbândi.
S-au privit vreme de un minut întreg. Una era să crezi că exista o altă
realitate, şi cu totul altceva să-ţi schimbi planurile din cauza acelei realităţi.
― Dacă nu-l opreşti pe Fortier, vom muri amândoi. Împreună cu mai toată
populaţia pământului. Asta ai avut în minte?
Nu a primit răspuns. Însă în ochi nu i-a apărut expresia obişnuită de
sfidare. Încă se lăsa copleşit de uimirea celor petrecute.
― Există doar o modalitate de a-l opri pe Fortier, iar asta înseamnă să-i
răpeşti atuul.
― Adică antivirusul, a spus Carlos.
― Da. Statele Unite trebuie să primească antivirusul. E singura forţă care
are o şansă de a-l învinge pe Fortier.
Thomas a făcut o pauză.
― Poţi procura antivirusul?
― Nu.
Thomas şi-a plecat arma.
― Îţi închipui că n-o să trag?
― Da.
Carlos s-a ridicat încet.
― Nu ştiu cum…
S-a oprit şi a privit spre mâini.
― Şi s-ar putea să nu afli niciodată. Nu contează. Important este să îi
oprim. Tu ai singura şansă de a reuşi. Eşti sigur că nu poţi pune mâna pe
antivirus? Există? Spune-mi că da.
― Există, dar Svensson s-a protejat separându-l în două componente. Are
control asupra unuia, care va fi folosit numai în ultimul moment.
― Atunci trebuie să-l răpim pe Svensson. Dacă vom controla una dintre
componente, vom putea negocia cu el. Pentru moment, nu avem decât
armele. Cu puţin noroc, îi putem forţa mâna.
― O să le daţi armele la schimb?
Era momentul adevărului. Dacă îi spunea lui Carlos de planurile făcute, se
putea ca el să treacă de partea inamicului. Pe de altă parte, îi câştiga
încrederea, lucru necesar. Fără antivirus, nu mai conta nimic.
A trecut un moment fără să-şi vorbească. Carlos a înţeles ce făcuse
Thomas.
― Fortier are de gând să ne dea un antivirus care dă rezultate?
1028
 ― Nu.
Aşadar, se lămurise şi această chestiune. Acum erau în aceeaşi situaţie.
Carlos a respirat adânc, apoi şi-a lăsat capul pe spate.
― Ce trebuie să fac?
― Pune mâna pe Svensson. Să nu-l ucizi – e nevoie să protejăm
antivirusul. Cine şi l-a administrat?
― Doar Fortier şi Svensson.
― Foarte bine. Dacă noi murim, la fel se întâmplă cu toată lumea, mai
puţin cei doi. Nu cred că asta e ideea de paradis a lui Svensson. Va fi obligat
să trateze.
Carlos a aprobat din cap.
― Probabil. Dar nu-ţi imaginezi ce periculos este.
― Periculos? Am depăşit faza de pericol, prietene. Istoria asta a fost deja
scrisă o dată, iar în ea majoritatea populaţiei moare. Aş zice că e mai
degrabă imposibil. Dar nu înseamnă că nu merită să încercăm. Cu credinţa
poţi muta şi munţii din loc, aşa se spune. E tot ce-ţi cer. Mişcă un munte.
Vrei?
― Se pare că nu am de ales, a făcut bărbatul din Cipru, încruntat.
― S-ar putea ca soarta lumii să fie în mâinile tale.
― Nu ale tale?
― Nu, prezenţa mea nu ar face decât să te compromită. Înţelegi?
― Ce plan ai?
* *
*
― Ai auzit ce i-a spus Carlos? a întrebat Fortier la telefon.
― Nu.
― Cât timp? Cum de ai permis?
― Iartă-mă, domnule. S-a strecurat pe lângă pază. Nu ştiu cât timp au fost
împreună. Până să înţelegem ce se întâmplă, a dispărut.
― Eşti absolut sigur că era un american?
― Nu, dar era cineva pe care nu-l cunoaştem.
Telefonul a amuţit, iar Fortier a analizat situaţia.
― Să intervenim?
― Nu. Carlos rămâne acolo. Nu va pleca sub niciun motiv. Să socotiţi
perimetrul drept închisoare, dar fără ca el să afle. Activităţile să se
desfăşoare ca de obicei. Dacă încearcă să plece, îl ucideţi.

1029
 36

Thomas şi-a plecat capul pe sub lamele rotorului ce se roteau şi s-a

îndepărtat în fugă de elicopter. Turnul de control al USS Nimitz se înălţa
impunător în faţa lui. Văzuse din aer flota uriaşă. Peste două sute de nave
doar din Statele Unite. Puncte pe ocean, fiecare lăsând în urmă o linie lungă
şi albă de spumă.
Flota britanică se afla la nord, la o depărtare de opt kilometri. Israelienii
foloseau cu precădere cargouri – mai mult de treizeci la număr, fiecare
încărcat cu arme a căror existenţă o negaseră mereu. Pe o rază de opt
kilometri în jurul portavionului se găseau suficiente arme nucleare cât să
distrugă lumea de peste cincizeci de ori.
Primul semn că nu totul decurgea normal pe punte era absenţa
echipajelor de zbor. În realitate, Nimitz naviga având la bord mai puţin de
cincizeci de oameni care se ocupau de manevrele de traversare a
Atlanticului.
Thomas abia l-a recunoscut pe Merton Gains. Acesta purta un pulover pe
gât alb şi ochelari de soare cu lentile negre, dar dacă-şi închipuia că astfel
putea ascunde iritaţia roşiatică de pe faţă nu făcea decât să se amăgească. S-
a grăbit să se apropie de el. Secretarul i-a întins mâna. Vântul i-a răsfirat
părul.
― Slavă cerului că ai reuşit să ajungi. La fix.
Thomas i-a strâns mâna.
― Au început?
― Acum două ore. Ai un loc în primul rând pe puntea de observaţie, dacă
vrei.
― Bineînţeles.
Senatorul a tăcut o clipă.
― Nu arăţi chiar atât de rău pe cât am crezut.
Se referea la iritaţie.
― Nu. Eu o am la subsuoară, l-a lămurit, apoi n-a fost sigur cum să
continue. Te simţi bine?
Drept răspuns, Gains a scuipat într-o parte şi s-a întors către uşă.
Scăpând de vânt, Thomas l-a urmat într-o încăpere spaţioasă doldora de
instrumente electronice al căror rol nici nu-l putea bănui. Recunoștea
radarele. Ecrane mari cu sute de puncte. Între acele puncte se găseau şi cele
mai temute arme ale Americii – şase portavioane, sute de nave transportând
1030
de toate, de la cele mai sofisticate avioane de atac până la arme nucleare. Un
al doilea val uriaş de nave era pe drum, transportând alte arme, dar acel
prim val reprezenta premiul cel mare pe care şi-l dorise Fortier.
Gains l-a prezentat secundului.
― Ben Graver. O să ne explice amănunţit cum se desfăşoară operaţiunile.
Ben i-a strâns mâna fără nicio expresie pe faţă.
― N-aş putea afirma că-mi face plăcere.
― Nici mie, a zis Thomas.
Totul se va întâmpla peste o oră.
Planul era simplu. Conform cererilor franceze, fiecare vas trebuia să fie
ancorat în diferite coordonate, iar echipajele urmau să ajungă pe un singur
vas din fiecare ţară. La bordul vaselor aveau să urce echipaje franceze care
să verifice încărcăturile, abia după aceea se preda antivirusul.
Problema evidentă a acestei modalităţi de schimb era lipsa oricărei
garanţii că Fortier va livra antivirusul după ce confirma recepţia armelor.
Cea mai avantajoasă ofertă făcută de el, iar Thomas insistase să fie
acceptată, consta în ancorarea câte unui vas încărcat cu antivirus în dreptul
fiecărui grup de nave. Se putea examina vasul, dar nu se putea lua controlul
asupra lui decât după ce oamenii lui Fortier intrau în posesia armelor.
― Amiralul se află la bord? a întrebat Thomas.
― Da.
― Vreau să vorbesc cu el. Chiar acum.
Ben s-a uitat lung la el, apoi a ridicat un receptor. A spus ceva încet şi l-a
aşezat înapoi în furcă.
― Pe aici.
Amiralul Kaufman, Brent Kaufman, prieten apropiat al preşedintelui.
Bărbatul înalt, cu păr cărunt, umeri largi şi ochi albaştri i-a primit şi imediat
l-a trimis de acolo pe secund.
― Bun venit în iad, a zis amiralul.
― Ba nu, iadul vine peste două zile. Acum trecem mai curând prin
purgatoriu.
Amiralul s-a încruntat. S-a întors către doi bărbaţi impozanţi, unul în
uniformă britanică, celălalt, israeliană.
― Generalul Ben-Gurion din partea Forţelor de Apărare Israeliene şi
amiralul Roland Bright din partea flotei britanice.
Thomas le-a strâns mâinile pe rând.
― Secundul ştie ce se va întâmpla?
1031
 ― Da, i-a răspuns Kaufman.
― Eu rugasem ca nimeni în afară de…
― Fiule, nu ştiu pe câte nave ai mai pus piciorul, a spus amiralul, dar nu
pot realiza ceea ce mi-a ordonat preşedintele fără să am cât de cât un
echipaj. Cineva trebuie să apese pe trăgaci.
Avea dreptate. Thomas a regretat imediat că îl atacase pe amiral.
― Francezii nu ne vor da antivirusul.
― Poftim? a făcut Gains. Asta… Şi atunci ce facem?
― Le facem jocul. Sperăm să mai avem o şansă de a găsi o soluţie viabilă.
Pe faţa amiralului britanic a apărut o expresie ceva mai senină.
― Sub nicio formă nu voi risca flota şi încărcătura dacă nu primesc
asigurări că vom avea un schimb cinstit. Asta a fost…
― Scuze, domnule, dar exact acest lucru l-am convenit. Dacă nu predăm
armele conform înţelegerii, ne dăm de gol. În aceste momente, avem un om
infiltrat care va procura antivirusul.
― Sincer să fiu, eu aş fi de acord ca printr-o lovitură să readuc întreaga
ţară la nivelul Epocii de Piatră, a spus Ben-Gurion.
― Şi odată cu ea şi antivirusul? N-am zis că alternativa noastră ne va face
să ţopăim de fericire. Soarta noastră atârnă de un fir, dar măcar avem o
şansă.
― Te asigur că mâine voi plăti scump.
― Mâine, lumea va privi numărul crescând de morţi, nu doar câteva arme
nucleare care lipsesc. Strategia noastră se bazează pe speranţa că ei vor
preda antivirusul, adevărat. Acum, când ştim că ei nu au de gând să
procedeze astfel, planul nostru este bun. Dacă fugim, Israelul va fi lovit de
rachete în mai puţin de o oră.
― Şi atunci îi vom şterge de pe faţa pământului.
― Domnule general, observ că vă gândiţi doar la militari. Credeţi-mă,
totuşi, că virusul face din armata dumneavoastră jucării de plastic. Vă rog să
înţelegeţi: Sub niciun motiv nu trebuie lansat vreun proiectil împotriva
Parisului sau a împrejurimilor lui. Dacă, din greşeală, se distruge antivirusul,
peste zece zile lumea va rămâne cu o populaţie de două persoane.
― Două, cine, mai precis? a întrebat Gains.
― Cei doi care şi-au administrat deja antivirusul. Fortier şi Svensson.
Singura şansă de supravieţuire a celorlalţi este să-i dăm o şansă omului meu.
Asta înseamnă să respectăm planul cu o singură modificare.
Amiralul britanic a ridicat din sprânceana stângă.
1032
 ― O schimbare?
― Putem amâna exploziile?
― Le comandăm de aici, a spus Kaufman.
― Atunci mai aşteptăm şase ore.
― De ce?
― Omul meu are nevoie de timp.
― Vor riposta, a zis Ben-Gurion. Chiar tu ai afirmat.
― Nu, dacă ne jucăm corect şansele. Şi dacă omul meu reuşeşte. Şi dacă nu
ameninţăm să distrugem Parisul.
― Parcă ai spus că nu trebuie să riscăm distrugerea antivirusului.
― Adevărat. Dar putem să arătăm că le-am înţeles jocul. Dacă se ajunge
atât de departe, îşi vor da seama că nu mai avem nimic de pierdut. Nu vor
risca un atac distrugător din partea noastră. Aţi păstrat zece rachete de
croazieră?
― Da, a încuviinţat Ben-Gurion.
― Foarte bine lucrat. S-ar putea să aibă îndoieli cu privire la hotărârea
noastră, dar de hotărârea israeliană nu au motiv să se îndoiască.
S-a întors spre fereastră şi a privit spre nava de luptă de la babord.
Tunurile care îşi aţinteau ţevile spre cer deveniseră acum nişte jucării
inutile într-un joc cu o miză mult mai mare decât îşi imaginase vreodată
producătorul lor.
― Nu-mi dau seama unde ai deprins strategie, flăcăule, a vorbit amiralul
britanic, aflat în spatele lui. Dar îmi place. Din câte înţeleg, aceasta este
singura noastră opţiune.
― Amirale Kaufman, ce părere aveţi? a întrebat Thomas, fără să se
întoarcă.
― S-ar putea să meargă, a zis el şi a scăpat o înjurătură, apoi a adăugat:
Nu văd altă alternativă.
― Atunci să le oferim ceva care să le dea de gândit, a zis Ben-Gurion.
Suntem şi noi de acord.
Thomas s-a întors către ei.
― Vă mulţumesc.
Avea un sentiment de mulţumire dându-le comenzi unor oameni după
pauza de treisprezece luni din cealaltă realitate. Se putea ca acum să le dea
ordine lui Mikil şi William. Thomas nu ştia precis ce le spusese preşedintele
Blair acestor oameni ca să îi pregătească pentru a accepta sugestii din
partea unuia de douăzeci şi cinci de ani, însă reuşise.
1033
 * *
*
Schimbul a durat cu o oră mai mult decât se anticipase, dar la 16:00
arsenalele nucleare ale Statelor Unite, Marii Britanii şi Israelului se aflau în
mâinile francezilor, la bordul a peste trei sute de nave care îşi continuau
marşul spre coasta Franţei.
Drept plată, pe USS Nimitz se încărcaseră zece lăzi mari pline cu o
pulbere pe care o echipă de virusologi de la Organizaţia Mondială a Sănătăţii
au verificat-o, confirmând că era un antivirus, deşi nu exista nicio modalitate
de a verifica autenticitatea ei, acest lucru urmând a se face doar peste cel
puţin zece ore. Iar o testare completă va dura o zi întreagă.
În afara lăzilor, portavionul avea acum la bord trei mii de membri de
echipaj care coborâseră de pe navele americane.
Aşa cum plănuise, Thomas îi dăduse lui Carlos aparatul lui de
radiorecepţie. Înţelegerea nu putea fi mai clară de atât. Avea la dispoziţie un
răgaz de douăsprezece ore. Dacă reuşea, trebuia să activeze fasciculul de
direcţionare. Dacă nu, păstra tăcerea.
Încă nu se transmisese acel semnal.
Întârzierea de şase ore expirase. Thomas urmărea ceasul de pe puntea de
observaţie, şi la fiecare înaintare a minutarului speranţele lui scădeau în
mod corespunzător.
Hai, Carlos.
Poate că nu exista posibilitatea de a schimba cursul istoriei.
Kaufman a intrat în încăpere, după care şi-a scos cascheta. A aruncat o
privire la ceas.
― Ne vom afla cinci minute în zona stabilită, după care vom începe să
pierdem din tăria semnalului.
Thomas s-a ridicat în picioare.
― Atunci, ce mai aşteptăm, domnule amiral? Transmiteţi mesajul, lansaţi
rachetele şi distrugeţi vasele.
Pe faţa lui Kaufman a apărut un zâmbet strâmb.
― Măcar o să pierim într-un nor de foc.
― Tot ce se poate.
Thomas a urmărit desfăşurarea planului privind peste umărul
secundului, care stătea aşezat în faţa staţiei radar. Mesajul transmis lui
Fortier era clar: dacă se lansează vreo rachetă în semn de răspuns,

1034
următoarele zece proiectile vor cădea asupra Parisului. Nu formulat chiar
aşa, dar înţelesul rămânea acelaşi.
Au urmat rachetele. Douăzeci şi şase cu totul, optsprezece rachete de
croazieră pornind de la bateriile Bazei Aeriene Regale Lankershim din
Anglia şi opt lovituri tactice – din partea israelienilor. Ţintele erau cât se
poate de clare: fiecare comandament important şi fiecare facilitate de
comandă din nordul Franţei, în zona depozitelor unde se aflau arsenalele
nucleare ale Rusiei, Chinei, Pakistanului şi Indiei. Nu se puteau distruge
armele de acolo, deoarece exista riscul unor explozii uriaşe, care ar fi ucis un
număr enorm de civili, dar intenţia era de a anihila, fie şi temporar,
capacitatea Franţei de a folosi arsenalul în a cărui posesie intrase recent.
Cu glas calm, amiralul Kaufman a dat ordinul prin intercom. Parcă i-ar fi
comunicat soţiei că va ajunge curând acasă.
― Scufundaţi navele.
Pe puntea de observaţie s-a lăsat tăcerea. Aerul părea încins. Thomas a
rămas cu ochii lipiţi de punctele sclipitoare de pe ecranul radar. Fiecare
reprezenta un vas încărcat, inclusiv şase grupuri complete de portavioane,
pline de avioane de luptă. Computerul le prezenta ca semnale fixe, în
contrast cu semnăturile care apăreau la fiecare baleiere a radarului.
― Funcţionează.
― Să avem răbdare, a spus Ben-Gurion. Aceste lucruri nu cad ca pietrele,
oricum procedezi.
O vreme nu s-a întâmplat nimic.
― Detonaţii confirmate, s-a făcut auzită o voce prin intercom.
Au trecut încă cinci minute în care lucrurile au rămas neschimbate.
Apoi s-a stins prima luminiţă.
― Navă lovită. Cargou israelian, Majestic.
Spre fundul mării coborau arme nucleare în valoare de un miliard de
dolari.
Apoi s-a mai stins o luminiţă, urmată de alta. Au început să se stingă de
parcă ar fi fost lumânări arse până la capăt.
― Înapoi la Epoca de Piatră, a rostit Ben încet.
― Vor exista mult mai multe acolo de unde provin acestea, a zis Thomas.
Presupunând că rămâne cineva care să le construiască.
În tăcerea de pe puntea de observaţie a portavionului, distrugerea
arsenalului nuclear al lumii semăna cu un joc video, însă la o sută de mile
depărtare, oceanul fierbea la focul celor trei sute de nave ce se scufundau
1035
încet. Pentru a detona, armele aveau nevoie de alte condiţii decât loviturile
şi căldura degajată de exploziile convenţionale. Urmau să se scufunde
intacte până pe fundul oceanului, aşteptând să fie recuperate când aşa ceva
ar fi fost posibil.
Presupunând că ar mai fi existat cineva care să facă asta.
Thomas a privit ecranul vreme de aproape o oră, fascinat de dispariţia
tăcută a micilor lumini verzi.
Apoi ecranul a rămas alb.
Câteva momente, nimeni nu a vorbit.
Gains a vârât capul în încăpere.
― Thomas, tocmai am vorbit cu preşedintele. Va trimite un avion să te
recupereze.
― Pe mine? a făcut el, întorcându-se. De ce?
― N-a vrut să spună. Dar va sosi un F-16 cu realimentare în zbor. Vrea să
te întorci cât se poate de repede.
― Nicio aluzie măcar?
― Nimic. Dar s-a anunţat ştirea.
― Presa ştie ce am făcut aici?
― Nu. Ştirea despre virus. Simptomele s-au răspândit în toate oraşele
unde a fost lansat virusul. Şi-a ridicat ochelarii de soare mai sus pe nas. A
început.
― Cât timp mai avem?
― Vor sosi aici peste o oră.
Thomas s-a îndreptat spre el.
― Înseamnă că nu mai am mult timp la dispoziţie, nu-i aşa?
― Ce vrei să faci?
― Să dorm, domnule Gains. Să visez.

37

O uşă s-a trântit undeva deasupra lui Thomas, trezindu-l. Un ţipăt slab.
A deschis ochii şi a privit fix prin întunericul deplin. Vreme de un moment
a crezut că se afla pe navă şi auzea o nouă salvă de lovituri. Însă podeaua
rece şi umedă de sub el l-a readus la realitate.
Era în temniţă.
Cât dormise?

1036
 Ţipătul s-a auzit din nou, de data aceasta mai puternic. S-a ridicat brusc în
fund, ţinându-şi răsuflarea. Chelise?
Nu, imposibil. Chelise se afla în mâinile tribului, în siguranţă.
Sau nu? Acum se trezise complet. Carlos spusese că Johan va veni la el. De
ce?
Deasupra capului au răsunat paşi. O lumină difuză a apărut şovăitoare pe
coridor. Ghete care loveau treptele.
S-a ridicat, şi-a pierdut echilibrul, s-a prăbuşit spre un perete şi s-a
sprijinit de el, rămânând în picioare. S-a repezit la uşă, prinzând gratiile
între degete. Lumina de torţă a alunecat pe pereţii umezi de piatră. Veniseră
după el.
A văzut faţa familiară a lui Woref, strălucind în lumina torţei pe care o
ţinea în mâna stângă. În dreapta ţinea capătul unei funii. Aşadar, sosise
vremea. A respirat adânc şi s-a retras de lângă gratii.
Woref s-a uitat printre ele. Avea în spate pe cineva – un deţinut sau vreun
gardian.
― Măreţul Thomas de Hunter. Inteligent. Curajos. Să facă atâta drum
degeaba… William a murit.
― William?
― Îl mai ţii minte, nu? Înalt. Ochi verzi. Un nevolnic şi un neghiob care
vorbea prea mult. M-a convins să cruţ tribul în schimbul tău. Cred că ar
trebui să fii mândru de el.
Să cruţe tribul. Oare despre ce vorbea? A simţit că îngheaţă.
― Te surprinde? Imaginează-ţi uimirea mea să descopăr că tu te-ai predat
deja în schimbul celorlalţi albinoşi. Ai fost convins că vei fi în siguranţă atâta
vreme cât târfa ta era cu oamenii tribului.
Thomas a simţit cum mintea începe să i se învârtă în mod ameţitor.
― Se pare că neînfricatul comandant al Gărzii Pădurii s-a lăsat păcălit în
cele din urmă.
Woref a tras de frânghie. Împleticindu-se, legată de mâini, Chelise a făcut
câţiva paşi în faţă, cu buzele tremurând. Ceva ascuţit, unghii sau gheare,
trăseseră trei dâre, acum însângerate, pe obrazul ei drept. Avea ochii dilataţi
de groază, iar morstul de pe faţă îi era brăzdat de lacrimi.
Thomas s-a bălăbănit pe picioare. Nici nu putea gândi logic.
― M-am gândit că ai dori s-o vezi înainte de a o curăţa şi a o da tatălui ei.
Thomas s-a izbit de gratii.

1037
 ― Chelise… Vai, draga mea… a rostit, apoi i s-a adresat lui Woref. Cum ai
îndrăznit să o loveşti pe fiica lui Qurong?
Zâmbetul de pe faţa generalului s-a şters.
― Aşadar, mai ţii la ea. Chiar ţi-ai închipuit că fiica lui Qurong ţi-ar
răspunde la iubirea ta jalnică? Nu ţi-a spus nimeni că eşti un albinos? Ea îmi
aparţine mie, fiinţă mizeră! Şi te asigur că, indiferent ce sentimente a avut
faţă de tine, ele au dispărut.
Thomas a înţeles îngrozitorul adevăr al situaţiei cumplite în care se aflau
el şi Chelise. Ea abia reuşea să-şi ţină ochii deschişi. O simplă privire la faţa
ei îndurerată l-a făcut să tremure din toate încheieturile. Woref o maltratase
în mod de nedescris.
Furia lui împotriva lui s-a stins cât a privit-o. Prin suflet i-a trecut o undă
de tristeţe.
― Chelise, iartă-mă.
Lacrimile i-au înceţoşat privirea. S-a lăsat în genunchi.
― Iartă-mă, iubitule, iartă-mă, a strigat ea.
Plângea după el! A întins mâinile printre gratii.
A primit un pumn în braţ, făcându-l să-i amorţească până la umăr. Woref
s-a întors şi a lovit-o pe Chelise în falcă. Ea s-a prăbuşit spre zid şi a scos un
geamăt.
― Te rog, nu o mai lovi! a strigat Thomas, cu ochii plini de lacrimi.
Celălalt nu se aştepta la aşa ceva. Credea că Thomas o iubea pe Chelise,
dar ea să-l iubească depăşea orice închipuire. Generalul a început să
tremure din cap până în picioare.
Thomas s-a repezit spre el printre gratii. S-a lovit cu faţa de bronzul rece,
dar a reuşit să ajungă cu o mână până la platoşă.
Woref a mai lovit o dată cu pumnul – dar nu în Thomas. În Chelise. A
izbit-o în coaste, iar ea a icnit de durere.
Thomas s-a retras îngrozit.
― Pentru iubirea ta faţă de soţia mea vei suferi o moarte cu suferinţe de
neînchipuit.
A prins-o de păr pe Chelise şi a împins-o în faţa lui, pornind în lungul
coridorului.
Nu era soţia lui. Nu-l iubea. Chelise dispreţuia fiara care o voia ca sclavă.
Thomas ştia. Dar nu putea face nimic altceva decât să se prăbuşească pe
podeaua de piatră şi să plângă.
* *
1038
 *
Johan i-a urmărit pe cei douăzeci şi patru de membri ai tribului coborând
călare în şir indian trecătoarea stâncoasă. Suzan stătea pe un cal înspumat în
dreapta lui, iar Mikil stătea cu faţa la el, tot călare. Trecuseră aproape două
zile de la plecarea armatei Hoardei. Se gândiseră să pornească în urmărire,
dar ştiau că Thomas făcuse deja ceea ce îşi propusese. Iar acum avea dovada.
Se dăduse prizonier în schimbul celor douăzeci şi patru, fără să ştie că între
timp Chelise fusese luată de Hoardă.
Mikil tocmai aflase despre prinţesă şi era mânioasă.
― Ţi-a lăsat-o în grijă! I-ai semnat sentinţa la moarte lui Thomas!
― Dacă aveam dreptul să folosesc sabia am fi scăpat. Woref ne-a întins o
capcană, a zis şi s-a încruntat, scuipând într-o parte. Trebuia să-mi fi dat
seama.
― E greşeala mea, a spus Suzan. Ar fi trebuit să descopăr armata, dar ei
luaseră prizonierii. Noi am socotit că plecaseră.
― Nu mai putem îndrepta lucrurile, a rostit Johan. Problema este cum să-l
ajutăm pe Thomas.
Mikil a mormăit şi şi-a întors calul. Membrii tribului se grăbeau să-i
întâmpine pe cei din familiile lor reîntorşi. Nu aveau cum să ştie ce necazuri
existau.
― După cum constat, avem o singură soluţie, a continuat el.
― Te asigur că nu ne va fi uşor să-l salvăm, a zis Mikil. Oraşul ne este
inaccesibil. Dacă Thomas nu e deja mort, probabil că e ţinut într-un loc de
care ştie doar Woref.
― Atunci vom muri încercând să-l salvăm. N-aş putea trăi ştiind că din
cauza mea s-a întâmplat totul.
― De acord, a spus Suzan. Probabil că şi William e în temniţă. Ori a murit.
― William? a întrebat Mikil. Cu el ce s-a întâmplat?
Johan i-a povestit. Puteau doar să presupună că el fusese de acord să-l
trădeze pe Thomas ştiind că acesta nu mai putea fi trădat. Salvase astfel
tribul. Era un scandalagiu cu gura mare, dar sângele Cercului nu se schimba
cu una, cu două.
Mikil a strâns din dinţi.
― Să stau de vorbă cu Jamous. Trebuie să mă îmbăiez şi apoi o să pun
şaua pe un cal odihnit. După aceea plecăm.
* *
*
1039
 Qurong stătea puţin aplecat deasupra patului şi o privea pe Chelise, care
dormea netulburată. Avea câteva vânătăi pe faţă, urme de sânge pe cap şi
obraji, însă în rest era sănătoasă, afirmase doctorul. Woref se îngrijise ca ea
să fie îmbăiată şi dată cu morst atunci când o adusese la castel pe braţe.
Soţia lui a tras pătura peste umărul fetei.
― Să o lăsăm să doarmă.
A urmat-o în hol.
― A fost maltratată! a şoptit Patricia pe un ton furios. Orice neghiob poate
pricepe!
― A fost în captivitate la albinoşi. Dar se va însănătoşi. Vei vedea. Probabil
că se va ridica din pat în această după-amiază şi va da fuga la bibliotecă, cine
ştie? E o femeie puternică, la fel ca mama ei.
― Nu cred că aici e mâna albinoşilor. De când îşi brutalizează prizonierii?
― Nu avem de unde şti, dar poate a căzut de pe stânci. În deşert se
întâmplă tot felul de lucruri. Woref crede că a picat de pe cal, a zis Qurong,
dar a ajuns la scară şi s-a oprit. Acum e în siguranţă. Mi-am recăpătat fiica.
Să văd ce pot face pentru a rămâne în siguranţă.
― Ai fi în stare să crezi şi o capră dacă ţi-ar spune ce vrei să auzi. Fiica
mea nu s-ar mânji. Voi vorbi cu ei în prezenţa ta.
Qurong a dat să protesteze, dar apoi a socotit că se putea sluji de Patricia.
Nu-şi dădea seama ce doreau să dovedească Woref şi Ciphus, dar era mai
bine să fie doi la doi.
Marele preot şi comandantul armatelor îi aşteptau în sufragerie, aşa cum
se dăduseră instrucţiuni. Cei doi stăteau în picioare alături de masa lungă în
clipa când a deschis uşa. Amândoi şi-au plecat capetele în semn de respect.
Woref avea zgârieturi pe faţă. Trei dâre fine de sânge apăreau de sub
stratul de morst de pe obrazul lui. În cazul în care nu se înşela, Woref se
învineţise la un ochi. Iar asta de când o adusese mai devreme pe Chelise.
Fusese bătut comandantul?
― Bag de seamă că v-aţi permis să mâncaţi fructele mele.
― Ni s-a spus că…
I-a făcut semn lui Ciphus să tacă.
― Prea bine. Casa mea e şi a ta. Cel puţin când eşti invitat.
În cameră a intrat Patricia, iar cei doi s-au înclinat din nou, în semn de
respect faţă de Qurong, nu faţă de soţia lui. Nu ţinuse niciodată la acel obicei,
dar părerea ei nu dusese la schimbarea lui. Bărbaţii erau onoraţi în dauna
femeilor; aşa fusese mereu.
1040
 ― Despre ce este vorba? a întrebat ea.
Woref a aruncat o privire spre Ciphus, care a făcut un semn din cap.
Şarpele întotdeauna va arăta respect, a gândit Qurong. Spatele îi era singura
relicvă sfântă, şi de aceea şi-l ţinea bine ascuns.
― Stăpâne, s-ar cuveni să ştii câteva lucruri, a început Woref. Mi-am
îngăduit libertatea de a mă sfătui cu Ciphus înainte de a veni la tine.
― Da, sigur. Vorbeşte.
― E vorba de starea fiicei tale. După ce am adus-o în siguranţă, vreau să-ţi
spun că nu mai este ea însăşi. Mă tem că a fost vrăjită de oamenii Cercului.
Nu ştiu dacă au făcut-o prin tortură ori prin maltratări, dar s-a trezit
strigând nişte minciuni îngrozitoare. Mintea ei nu mai este ca înainte.
― Ce fel de minciuni? a intervenit fără menajamente Patricia.
― Minciuni de tot felul. M-a acuzat că am capturat-o când, de fapt,
albinoşii au prins-o. A afirmat că am lovit-o şi că am târât-o de păr, ceva ce
nu i-aş face miresei mele nici în ruptul capului. Consideră că albinoşii îi sunt
prieteni şi că noi îi suntem duşmani.
― Nu fi ridicol, a izbucnit femeia. Dacă a zis că ai plesnit-o, eu aş crede-o
pe ea! Câte femei ai mai lovit până acum, Woref?
Şocat de acea acuzaţie, generalul s-a uitat la Qurong.
― Nu despre asta e vorba, te asigur. A fost vrăjită! a făcut el şi a roşit la
faţă. Cum îndrăzneşti să mă acuzi că aş maltrata femeia pentru care aş fi gata
să mor?
S-au privit drept în ochi.
― Ciphus, tu ce crezi despre vrăjitoria asta? a intervenit Qurong. Este
posibil?
― Mintea este ceva delicat, predispus la înşelătorie. Nu m-ar surprinde
defel. Să o lăsăm în pace o vreme, îşi va reveni. Cu inima ei e cu totul altceva,
bineînţeles. Păcatele minţii pot fi iertate. Cele ale inimii, nu.
― Eu tot nu am încredere în tine, a spus Patricia, fulgerându-l cu privirea
pe Woref. Dacă vrei să ai parte de pace ca ginere al meu, ai face bine să
înveţi cum să repari lucrurile. Iar dacă îmi vei trata fiica la fel cum ai făcut cu
celelalte femei ale tale, mă voi îngriji să fii înecat.
Vreme de o clipă, Qurong s-a întrebat dacă nu cumva Woref îşi va pierde
cumpătul. Asta voia soţia lui, desigur. Era în stare de orice ca să-l vadă
îndatorat; după aceea, ar fi folosit avantajul cum socotea de cuviinţă.
― Bun venit în familie, a rostit marea căpetenie cu un surâs. Şi, ca să
punem lucrurile la punct, sunt de acord cu soţia mea. Dacă îi vei clinti un fir
1041
de păr, vei ajunge la înec, a declarat, după care a făcut o pauză. Dar sunt
sigur că nu ai venit doar pentru că te preocupă soarta ei. De ce ne aflăm aici?
Cred că sunteţi amândoi la fel de încântaţi ca şi mine. Îl avem pe Thomas, iar
acum, când ştim cum gândesc albinoşii, îl vom sili să pună în genunchi toţi
membrii Cercului. Chelise e în siguranţă. Totul e cum nu se poate mai bine.
Woref părea incapabil să vorbească. În locul lui a răspuns Ciphus.
― Stăpâne, există o chestiune pe care ar fi bine să o analizezi. Mintea fiicei
tale e un lucru, aşa cum am spus. Dar dacă ea a trădat…
― Nici nu vreau să aud aşa ceva! S-a răstit Patricia, plecând spre
bucătărie, apoi s-a întors. Dacă îndrăzneşti să insinuezi că fiica mea are
vreun sentiment faţă de bestia aceea nenorocită, o să-ţi tai limba. N-ar putea
iubi un albinos. Nici vorbă!
― Sigur că nu. Pentru că dacă ar fi aşa, ar trebui să plătească preţul cerut
de lege.
― Aţi auzit-o pe soţia mea! Chelise nu poate iubi un albinos. Dacă ar fi aşa,
cu mâna mea o înec. Aveţi de gând să continuaţi cu absurdităţile acestea?
Ciphus şi-a plecat capul.
― Eu nu-mi fac decât datoria de preot credincios ţie, stăpâne. Ca să nu uiţi
că nu există lege mai presus de cea a lui Elyon, aşa cum ştie toată Hoarda.
― Bine. Ai terminat?
Woref spumega, iar lui Qurong acest lucru i s-a părut straniu. Doar
vorbise fără înconjur. Niciunul nu i-a răspuns.
― Atunci plecaţi! Amândoi. Nu vreau să mai aud despre asta.
Cei doi s-au tras înapoi, au plecat capetele şi au părăsit încăperea.
― Cum de-au îndrăznit? Nu s-a putut abţine Patricia.
― Au îndrăznit fiindcă sunt mai puternici decât îţi închipui. S-ar putea ca
această religie şi acest Elyon al lui să fie nişte absurdităţi, dar noi ne-am
folosit de amândouă ca să ţinem poporul sub stăpânirea noastră.
Ameninţarea cu moartea pentru una, pentru alta… tot sistemul fiind
dominat de ameninţări şi recompense dictate de un zeu pe care nu-l putem
vedea. Ciphus e singurul pe care îl văd oamenii. Cuvântul lui are aproape
aceeaşi putere ca al meu.
― Atunci ar fi timpul să-l azvârli din poziţia asta!
― Astfel ca oamenii să mă azvârle şi pe mine din poziţia pe care o am?
― Doar ai o armată! Striveşte poporul.
― Dar armata este alcătuită din popor. L-am pus pe Elyon deasupra mea,
iar ei preferă ca lucrurile să rămână aşa. Ei slujesc un zeu, nu un om.
1042
 A luat o pară verde şi a muşcat din ea.
― Nevastă, puterea este întotdeauna în balanţă. Nu mai am puterea să
înclin balanţa într-o parte sau alta. Mai ales dacă ea acţionează împotriva
mea.

38

Gardianul a deschis uşa care dădea spre temniţă când Woref se afla încă
la zece metri de ea. La acel miez de noapte ardeau cincizeci de torţe care
luminau perimetrul închisorii şi drumul ce ducea spre singura intrare. Dacă
ar fi venit să-l salveze pe Thomas, albinoşii ar fi trebuit să îi doboare pe cei
trei sute dintre cei mai buni războinici ai lui pentru a putea pătrunde. Chiar
şi aşa, nu exista cale de acces spre celula lui. Woref avea la el singura cheie şi
doar pulberea neagră folosită cândva de Garda Pădurii ar fi doborât gratiile.
S-a aplecat să treacă pe sub masivul prag de sus al uşii şi a coborât şirul
parcă nesfârşit de trepte, având un gardian imediat în urmă.
― Aşteaptă aici, a spus el, luând torţa.
A coborât coridorul îngust, bocănind cu cizmele pe podeaua de piatră.
Planul pe care îl ticluise prezenta un risc îngrozitor, dar în momentul în
care Chelise rostise acele vorbe – Iartă-mă, iartă-mă – jurase să o
transforme. Ori să o ucidă.
Thomas nu-l mai preocupa. Îl vor folosi, îl vor distruge, îl vor îneca. Nimic
din toate astea nu va schimba ceva. Acum doar iubirea miresei lui mai
prezenta importanţă. Scopul vieţii lui se concentrase în această zi, şi-a dat el
seama. Viaţa lui se va reduce la câştigarea şi pierderea iubirii.
Cu vremea, o va convinge să i se supună. Dar atâta vreme cât ea îl iubea
pe Thomas, afecţiunea ei va fi compromisă. Iar dacă îl ucidea acum, el va
continua să trăiască în mintea ei, bântuindu-l în veci pe Woref.
Nu-l putea ucide. Deocamdată.
Dar se putea sluji de el pentru a-şi asigura iubirea lui Chelise.
A coborât cel de-al doilea şir de trepte grăbit, plin de speranţă. Ciphus
aprobase planul din motive doar de el ştiute, cu alte cuvinte, să salveze viaţa
lui Chelise. Dacă ea îl respingea în mod public pe Thomas şi îl îmbrăţişa în
mod deschis pe Woref, chestiunea privitoare la sentimentele ei va fi
rezolvată.
L-a auzit pe prizonier făcând zgomot, semn că se ridica în picioare. Se
aştepta să mai arunce o privire la iubirea lui, probabil. Tu şi neamul tău
1043
sunteţi cele mai rele lucruri pe care le poate oferi viaţa. Iar când voi isprăvi
şi te voi zdrobi sub picioare, îmi voi dedica viaţa ideii de a sfârşi cu celelalte.
Când s-a oprit în faţa gratiilor, Thomas stătea în mijlocul celulei, privind
plin de speranţă. Prizonierul a privit spre dreapta, a văzut coridorul pustiu,
apoi şi-a întors ochii spre Woref.
Generalul a făcut câţiva paşi, în primul rând pentru a-şi înfrâna dorinţa de
a deschide brusc uşa celulei şi de a-l ucide chiar în prag. A clipit ca să-şi
alunge picăturile de sudoare ce i se scurgeau de pe frunte în ochi.
― Tu şi măreţul tău Cerc sunteţi terminaţi. Sunt convins că deja ai înţeles.
Albinosul s-a uitat la el fără să spună nimic.
― Din păcate pentru tine, interpretezi anapoda sentimentele care au doar
rolul de a aduce automulţumirea. Afecţiunea, fidelitatea, iubirea. Îndemnaţi
de sentimentul onoarei, prietenii tăi vor veni după tine, însă astfel îşi vor
găsi moartea. Noi ne vom sluji de acest sentiment rău direcţionat al datoriei
în interesul nostru.
Nu a observat nicio reacţie.
― Nu-ţi poţi salva prietenii, dar măcar o poţi salva pe Chelise.
Ochii lui Thomas au jucat.
― O iubeşti. Îmi dau seama, a zis Woref, îngreţoşat de propriile cuvinte.
Iar dacă o iubeşti, cred că ţi-ai dori să-i salvezi viaţa.
― O iubesc. Mai mult decât ţin la viaţă.
― Viaţa ta nu mă interesează! a răcnit Woref, apoi s-a calmat. Ştii preţul
pe care îl va plăti pentru acest sentiment eretic pe care l-ai stârnit în sufletul
ei? Ai condamnat-o la moarte. Aşa e legea noastră.
― Qurong nu-şi va ucide fiica. Ea nu va recunoaşte în mod deschis că mă
iubeşte. Iar tatăl ei o va crede, indiferent ce vei susţine tu.
― Atunci o voi ucide eu!
Tremura, dar nu se sinchisea. Şacalul trebuia să afle adevărul.
― Doar Elyon ştie cât de mult am nevoie de femeia asta. Dacă nu vrea să
mă iubească, atunci nu va iubi pe nimeni. Îi voi smulge limba şi o voi arunca
la câini.
Pe faţa albinosului a apărut o expresie de teamă.
― Nu vei face asta. Eşti prea preocupat de propria-ţi viaţă ca să rişti.
― Ba da. Există moduri de a ucide ce nu pot fi depistate. Te asigur,
moartea lui Chelise va fi cumplită.
Lui Thomas au început să-i tremure buzele. Respiraţia i-a devenit
chinuită.
1044
 ― Ştii că sunt capabil, a răspuns Woref, surâzând. De fapt ştii că mi-ar face
chiar plăcere.
A auzit respiraţiile amândurora, una răsunătoare, cealaltă chinuită,
răsunând în coridorul îngust. Sugestiile conţinute în vorbele lui prinseseră
mintea albinosului ca într-o menghină. Nu se aşteptase să se simtă atât de
încântat.
― Dacă te va iubi şi peste trei zile, Chelise va muri. Doar tu îi poţi salva
viaţa. Am stabilit să te întâlneşti cu ea mâine-dimineaţă. Nimeni nu va afla.
Îţi ofer această şansă ca s-o faci să se răzgândească şi să-şi schimbe
sentimentele.
Vorbele lui au părut că rămân în aer. Iar înţelesul lor a avut efectul dorit.
În ochii albinosului au apărut lacrimi care au început să i se scurgă pe obraji.
Trăsăturile i s-au schimonosit. Încet, şi-a ridicat mâinile, s-a prins de păr şi a
plâns tăcut.
Woref a zâmbit.
Nu mai era nimic de zis, dar a rămas fascinat de acea tristeţe îngrozitoare.
Albinosul o iubea pe femeie aproape la fel de mult ca el. Şi ce putea spune
albinosul? Nimic. Era înfrânt. Prins în capcană.
Va trebui să descopere o modalitate de a o convinge pe Chelise că el nu o
mai iubea.
― Voi asculta şi voi urmări întâlnirea dintre voi. Să nu-ţi închipui că mă
poţi păcăli.
S-a răsucit şi s-a îndepărtat de celulă.
Albinosul a început să bocească după ce Woref se afla la jumătatea celui
de-al doilea coridor.

39

Fusese atras în cel mai întunecat şi rece colţ al realităţii şi lăsat acolo să
putrezească. Nu se auzea niciun sunet, doar suspinele lui şi vaietele lungi pe
care încerca în zadar să le amuţească. Nu vedea nici ziduri, nici podeaua rece
de piatră, nici degetele, chiar dacă le ţinea aproape de ochi. Trupul îi
tremura, iar mintea refuza să găsească somnul.
Însă toate erau un adevărat paradis în comparaţie cu iadul ce îi
cuprinsese inima.
A pierdut sentimentul timpului. Stătea în întuneric, frig şi în durere. Cum
să facă ceea ce îi ceruse Woref? S-a gândit la o sută de căi în care să o salveze
1045
pe Chelise fără să-i zdrobească iubirea. Iubirea pentru el. Dar nicio cale nu
prezenta încredere.
Cum generalul sau vreun om de-ai lui va asculta şi va urmări orice gest,
cel mai neînsemnat avans făcut ar condamna-o la moarte. Ei nu i se va
spune, bineînţeles. Îl va vedea şi va alerga spre el ca să-l îmbrăţişeze, iar el
va trebui să o îndepărteze. Woref voia să vadă cum inima ei va fi strivită de
Thomas astfel încât să primească iubirea lui.
Se vedea silit să-şi atragă dispreţul ei. Era singura modalitate de a-i salva
viaţa.
Dar cum să procedeze ca ea să-l dispreţuiască? Răspunsul l-a făcut să
rămână fără lacrimi.
Acum nu voia decât să doarmă. Să viseze. Orice, numai să se smulgă din
acea suferinţă sfâşietoare. În furia lui dezlănţuită, Woref uitase să-i dea
fructul. Mai bine murea din cauza virusului, fără să se mai trezească. Dacă ar
fi găsit un fruct de rambutan în cealaltă realitate astfel încât să nu se mai
întoarcă aici pentru a-i frânge inima lui Chelise.
Însă cu cât încerca mai mult să-şi alunge orice gând din minte, cu atât ea
se revolta, disperată să descopere o licărire de lumină. O rază de speranţă.
Era însă în van.
În cele din urmă, s-a întins pe spate, rămânând cu ochii deschişi în beznă.
Multă vreme nu s-a întâmplat nimic.
Apoi a auzit un zgomot. Sunet de paşi.
* *
*
― De ce ieşim pe uşa din dos? S-a interesat Chelise.
― Am înţeles că tatăl tău nu vrea să fii deranjată, i-a răspuns Ciphus,
deschizând uşa spre bibliotecă. Probabil ştie că anumiţi oameni ar avea de
obiectat.
― Nu înţeleg, a făcut ea, păşind în hol. Da, s-ar putea să-mi limpezesc
mintea dacă petrec puţin timp printre Cărţile de Istorii, dar nu văd de ce s-ar
opune cineva.
― Am zis cumva „singură“, draga mea?
Thomas? Preotul avea un surâs şiret pe faţă. Tatăl ei aranjase să îl
întâlnească pe Thomas? Nu, era absurd.
― Ce se întâmplă? a întrebat şi s-a oprit. Vreau să ştiu.

1046
 ― Nu-ţi pot spune clar. Mi s-a cerut să te aduc aici şi să-ţi cer să aştepţi
printre Cărţi. Tatăl tău înţelege că vei petrece ziua odihnindu-te în
bibliotecă. Nu te simţi destul de bine pentru a face asta?
― Mă simt bine. Dar asta nu explică de ce eşti atât de secretos.
― Te rog, ideea nu-mi aparţine.
Ciphus a deschis uşa ce dădea spre sala spaţioasă şi a intrat. L-a urmat.
Ultima oară fusese aici împreună cu Thomas. Amintirea acelor scene a
liniştit-o ca un balsam.
Preotul s-a întors, cu gând să plece.
― Woref ştie că sunt aici?
― Woref? Cred că e cu tatăl tău. Nunta presupune o sumedenie de planuri.
― Mama mi-a spus astăzi de dimineaţă că nu e nevoie să mă căsătoresc
dacă nu vreau. Şi nu-l accept pe Woref.
― Înseamnă că de aceea a fost de acord tatăl tău să vii aici. Probabil e cel
mai sigur loc pentru tine. Woref nu va accepta cu uşurinţă un refuz. Fie ca
liniştea din această încăpere să te calmeze. Te poţi simţi la fel de liniştită aici
ca în castel.
Ciphus a plecat. Fusese de acord să vină fiindcă mama ei îi transmitea o
stare de agitaţie, iar servitoarele se holbau la ea de parcă tocmai se sculase
din morţi. Avea mintea la Thomas, astfel că nu suporta să se plimbe prin
castel gândindu-se la el.
Acum se întreba dacă nu cumva făcuse o greşeală. Acolo nu era niciun
curios care să o urmărească, dar încăperea, cu toate Cărţile acelea, o făcea să
se simtă pustiită. Singuratică.
A traversat camera spre masa de lucru şi a privit lung Cartea din care
Thomas încercase să o înveţe să citească. Nu putuse atunci pentru că era
destinată celor cu ochii deschişi. A rămas surprinsă că accepta cu atâta
uşurinţă această idee.
Trebuia să fie precaută. Thomas se găsea în temniţă – iar gândul o făcea
să aibă o stare de rău. Nu putea să-şi primejduiască viaţa încercând
eliberarea lui. Woref ştia. A simţit un fior rece de-a lungul şirei spinării şi a
închis ochii. Soarta lor era lipsită de orice speranţă. Singurul bărbat care o
iubea stătea închis într-un mormânt, iar ea nu avea voinţa de a trăi fără el.
Dacă n-ar fi fost întemniţat, ea ar fi fugit din acel loc. Ar fi găsit Cercul şi s-ar
fi scufundat în lacul roşu ca să găsească o viaţă nouă.
Dar dacă fugea acum, ar fi fost ucisă. Iar dacă ei i-ar fi cunoscut
sentimentele faţă de el, i-ar fi ucis pe amândoi.
1047
 O durea capul. Îşi acoperise vânătăile cu morst, însă durerea loviturilor îi
va trece abia peste câteva zile. Mama părea convinsă că fusese maltratată de
albinoşi. Cum Thomas era în închisoare, nu ştia ce să-i spună.
A tras un scaun şi a dat să se aşeze când uşa s-a deschis brusc.
Thomas a intrat în încăpere.
Uşa s-a închis în urma lui. Cineva a încuiat-o.
A pălit. Îl aduseseră aici? Avea faţa cenuşie şi ochii înroşiţi, dar nu şi urme
de lovituri sau vânătăi.
A aruncat o privire în jur. Camera era pustie, bineînţeles. Iar uşa, încuiată.
Cu lacrimi în ochi, s-a repezit spre el.
― Thomas!
Nu s-a uitat la ea. Se întâmpla ceva ciudat.
― Ce ţi-au făcut? Îmi pare atât de rău…
― Nu te apropia, i-a cerut el, ridicând mâna.
― Ce…? a făcut ea oprindu-se. Ce vrei să spui?
A aruncat o privire spre uşă. Oare trăgea cineva cu urechea?
― Ne ascultă?
― De unde să ştiu? Nu are importanţă. Am fost descoperit.
Chelise s-a apropiat de el, l-a luat de un braţ şi i-a şoptit precipitată:
― Trag cu urechea, aşa e? Woref a pus ceva la cale!
Thomas arăta foarte trist, extenuat. Ea a simţit că inima îi îngheaţă.
― Woref m-a luat din tabără. Nu am avut nimic de a face cu asta. Cum
adică ai fost descoperit?
Ochii lui Thomas s-au umezit. Din colţul celui stâng i s-a scurs o singură
lacrimă, care i-a alunecat pe obraz. Ea a dus o mână spre obraz să i-o
şteargă.
― Te rog, dacă nu te superi, nu atât de aproape, a zis el, ferindu-şi capul.
Respiraţia ta.
Vorbele i-au străpuns inima ca o sabie. Nu vorbea serios. Aşa îl obligau să
se poarte.
S-a îndepărtat de ea şi a mers către unul dintre rafturi. Păşea nesigur şi
lăsa impresia că ar cădea dintr-o clipă în alta.
― Îmi pare rău, Chelise. Mi-au cerut să vin aici pentru a transcrie Cărţile.
N-am ştiut că vei fi aici, dar nu-ţi mai pot ascunde adevărul.
― Care adevăr? Ciphus m-a adus ştiind că tu vei fi aici. Ne silesc să…
― Încetează! S-a răstit el. Sigur că ştiau. Te-au adus socotind că e firesc să-
ţi spun chiar eu adevărul. Nu le găsesc nicio vină.
1048
 Apoi s-a întors către ea cu o expresie de răceală pe faţă. În glas i-a apărut
un tremur.
― Ai idee că femeile scabioase ne miros a putreziciune? Te-ai întrebat
vreodată cum de te-am putut suporta în tabără atâta vreme? N-ai observat
că ceilalţi dispăreau mereu, plecând să respire aer curat? Ne-am folosit de
tine! A zis şi a avut un moment de şovăială. Aveam nevoie de tine.
― Minţi! Stai acolo, tremurând ca o frunză, şi încerci să mă convingi că nu
mă iubeşti. Dar ţi-am văzut ochii şi ţi-am simţit inima, şi nimic din ceea ce
spui nu este adevărat!
Câteva momente au stat privindu-se, iar ea a fost convinsă că va ceda şi se
va repezi să o strângă în braţe.
― Crezi ce vrei. Dar stai la distanţă. Nu vreau să te jignesc mai mult decât
este cazul. Până şi o femeie scabioasă merită puţin respect. S-a întors spre
raft şi a extras o Carte.
Chelise şi-a adus aminte momentele petrecute în acea bibliotecă doar cu
o săptămână în urmă. De poezia pe care el o recitase când crezuse că
dormea. De zilele lungi în care merseseră alături călare. De momentul când
el o sărutase prima oară.
Ştia că minte. Dar de ce?
Dacă nu cumva… Vorbele lui aveau o oarecare noimă. Dar nu voia să
creadă! Niciun bărbat nu ar fi fost în stare să mimeze o asemenea afecţiune.
Plânsese din cauza ei.
Nu-şi dădea seama ce joc făcea, nici motivul pentru care era obligat să
procedeze astfel, dar a decis să între în joc.
― Bine. Nu mă iubeşti, înţeleg. Put până la cer şi mă consideri
respingătoare. Spui sincer ce gândeşti şi eşti direct. Asta nu schimbă simplul
adevăr că te iubesc, Thomas de Hunter.
I-a întors spatele, s-a dus la masa de lucru şi s-a aşezat. Până şi de acolo a
putut să-i vadă lacrimile de pe obraz.
― Poate ar trebui să o luăm de la început. Mi-ai câştigat iubirea. Ce să fac
să-ţi câştig şi eu iubirea?
Cu chipul îmbujorat, s-a întors către ea.
― Nimic! Nu mă interesează iubirea ta. Dă-mi pace. Găseşte-ţi un scabios
şi iubeşte-l.
― Ba nu. Nu plec. Nu te cred, a zis ea, încrucişându-şi braţele la piept.

1049
 ― Atunci te înşeli. Iubeşti un albinos despre care crezi că te iubeşte, dar
nu e adevărat. Ai tăi te vor îneca pentru că te-ai îndrăgostit ca o adolescentă
de un bărbat care nu te-ar putea iubi nicicum.
Vorbele lui era atât de tăioase, atât de îngrozitoare, încât s-a întrebat dacă
nu cumva rostea până la urmă adevărul. Chiar dacă nu ar fi rostit adevărul,
poate că totuşi aşa stăteau lucrurile. Iubirea, atâta cât fusese între ei, se
terminase.
― Tot nu te cred.
În clipa când a spus asta, pe faţă au început să-i curgă lacrimi. L-a privit,
copleşită brusc de cuvintele lui.
Dar dacă e adevărat, Chelise? Dacă singura iubire pe care ai cunoscut-o
până acum se dovedeşte a fi fost falsă, iar iubirea pe care o vei cunoaşte va fi
una brutală, care te va distruge? Înseamnă că iubirea adevărată nu există.
Thomas a continuat să citească din Cartea pe care o ţinea în mâini. Fie că
era atât de strivit de propriile cuvinte, încât nu putea continua acea şaradă,
fie că nu se sinchisea de ea iar acum manifesta interes pentru altceva.
Treptat lacrimile ei au secat. Însă nu voia să părăsească acea încăpere
fără să afle adevărul. El citea din Carte, refuzând să o privească.
I-a venit o idee.
― Dacă m-aş fi înecat într-unul dintre lacurile voastre roşii şi aş fi devenit
o albinoasă ca tine, atunci m-ai fi iubit?
El i-a întors spatele şi s-a rezemat de raftul de cărţi.
― Dacă nu aş mirosi astfel şi nu aş fi atât de palidă la piele, ai suporta să
mă atingi?
Nicio reacţie.
― Vorbeşte cu mine! a strigat, lovind cu palma în tăblia mesei. Încetează
cu prefăcătoria! La nord de lacul mare este un iaz roşu, ştiai? Aş putea da
fuga până acolo să mă arunc în el. Te-ar face să te răzgândeşti?
Apoi Thomas s-a întors cu faţa spre ea şi a clipit nedumerit.
― Există aşa ceva?
― Da, sigur. E tot ce a rămas din lacul originar. L-au acoperit cu pietre, să
nu se vadă, dar am auzit că apa curge pe dedesubt. Am da pietrele la o parte.
Asta te-ar mulţumi?
Vreme de o clipă, el a părut să fie luat prin surprindere. Apoi a strâns din
dinţi. Însă lacrimile i-au apărut din nou în ochi.
S-a ridicat şi s-a apropiat de el.
― Te rog! Te implor! Nu pot crede că…
1050
 ― Încetează! S-a răstit el. Poartă-te ca o femeie în toată firea! Nu te
iubesc! Privirea lui era atât de feroce, încât nu l-a mai recunoscut. Nu te-aş
putea iubi după ce m-am folosit de tine. Eşti ca o cârpă aruncată.
Chelise a simţit că i se înmoaie picioarele. Ar fi preferat ca el să o fi
doborât cu o săgeată. Nu a reuşit să se clintească din loc.
Thomas a trântit Cartea înapoi pe raft, s-a dus la uşă şi a răsucit clanţa.
Uşa era încuiată. A lovit în tăblia ei cu palma.
― Deschideţi! Vreau să ies!
Nu s-a întâmplat nimic. A lovit din nou, apoi s-a răsucit. Chelise se simţea
ca amorţită. Încă nu ştia dacă trebuia să-l creadă, dar nu mai avea în ce
crede.
El s-a retras într-un colţ, unde s-a aşezat pe podea, lăsându-şi capul în
palme. Umerii i s-au cutremurat uşor.
Femeia a revenit la masă şi s-a aşezat. Ar trebui să pleci, şi-a zis ea.
Unde să se ducă? La Woref? În castelul unde Qurong făcea planuri pentru
nunta ei? În deşert, ca să moară? Şi-a lăsat capul pe masă şi, închizând ochii,
a început să plângă.
Au stat astfel multă vreme. Imposibil de spus dacă el se gândea la
nereuşita lui în cadrul acelui plan despre care vorbise ori dacă se gândea la
ea. Nici nu mai avea importanţă. Oricum ar fi stat lucrurile, era ca şi moartă.
O bufnitură într-un perete a scos-o din prăpastia disperării. A deschis
ochii.
Încă un bufnet. Apoi altele.
A ridicat capul. Thomas stătea în colţ, şi se izbea cu fruntea de perete.
Buf, Buf, Buf.
Apoi şi mai tare. Şi, brusc, foarte tare.
Întregul zid se cutremura sub forţa loviturilor cu care izbea în lemn.
Alarmată, şi-a împins scaunul înapoi, ridicându-se. Thomas avea dinţii
încleştaţi şi faţa îi era udă de lacrimi.
Voia să se sinucidă?
Pe neaşteptate, a deschis gura într-un urlet, şi-a dat capul pe spate şi l-a
izbit din nou de perete cu toată forţa.
Peretele s-a cutremurat. Iar el s-a prăbuşit, pierzându-şi cunoştinţa.
Abia în acea clipă şi-a adus şi Chelise aminte de visele lui.

1051
 40

Carlos a intrat în celula întunecoasă şi a încuiat uşa. Apoi a aprins lumina.

Brancarda pe care zăcuse Thomas era goală. Încă nu reuşea să înţeleagă
situaţia, dar a socotit că Thomas avea dreptate: Fortier nu intenţiona
nicidecum să lase întreagă vreo părticică din lumea musulmană.
S-a apropiat de un dulap şi a descuiat uşa. Nu înţelegea de ce Fortier îi
ceruse să monitorizeze schimbul de la aparatele de supraveghere la distanţă
instalate la fermă, dar cu fiecare oră care se scurgea, era tot mai agitat.
Francezul îi spusese insistent să stea liniştit. Sunase ca un ordin. Schimbul se
desfăşura în acele momente. Iar el ajunsese la concluzia că nu trebuia să mai
aştepte. Dacă voia să acţioneze împotriva lui Fortier, trebuia să o facă acum.
A scos arma Uzi şi trei încărcătoare. Două grenade.
Şi-a desfăcut câţiva nasturi de la cămaşă şi a vârât două încărcătoare la
centură. Iritaţia declanşată pe pântec se întinsese acum până la gât şi de-a
lungul braţelor. Simptomele infectării se extindeau dincolo de oraşele unde
fusese propagat virusul. Peste patru zile, nicio persoană nu va scăpa de
apariţia acelor puncte roşiatice. Iar peste o săptămână, jumătate din
populaţia lumii va muri.
Şi-a încheiat nasturii, a luat o încărcătură explozivă cu tot cu detonator,
le-a băgat în buzunar şi a închis dulapul.
Dacă Fortier nu i-ar fi ordonat să rămână acolo, ar fi putut să-l atace pe
Svensson, aşa cum îi sugerase Thomas. Dar dacă îşi forţa norocul şi pleca,
încălcând astfel ordinele, nu ar mai fi de folos nimănui. Nu mai avea şansa de
a-l prinde pe Svensson, pentru că omul s-ar fi ascuns.
S-a dus la uşă şi a eliberat siguranţa.
Imediat ce ar încerca să părăsească ferma, franţuzul ar avea grijă să
protejeze antivirusul, dar putea întreprinde totuşi ceva. Un ultim act pornit
din disperare pentru a îndrepta oarecum răul pe care îl făcuse împotriva
neamului său.
Şi-a atârnat arma pe umăr, apoi a scos pistolul. Acţionând din rutină, a
înşurubat amortizorul pe ţeavă şi a verificat camera cartuşului.
Holul era pustiu.
A pornit cu paşi iuţi, dornic să facă tot ce se putea. M-ai angajat dintr-un
anumit motiv, domnule Fortier. Acum o să-ţi arăt eu care e acel motiv.
A urcat treptele. Primul gardian pe care l-a văzut era un francez scund şi
masiv, care nu ştia să zâmbească. Omul l-a văzut şi imediat a dus aparatul de
1052
radiorecepţie la gură. Carlos a tras în aparat – glonţul trecând şi prin ceafa
individului.
A păşit peste el şi s-a apropiat de uşa din spate.
Celălalt paznic stătea lângă uşă, cu faţa spre alee. Glonţul l-a nimerit în
tâmplă, în clipa când s-a răsucit spre el. A căzut în lateral. Nu s-a auzit niciun
zgomot, în afara foşnetului scos de armă şi de pocnetul slab făcut de glonţ
când a lovit osul.
Însă acele sunete păreau să fi răsunat ca nişte sirene pentru cei trei
oameni antrenaţi care stăteau în apropierea Jeepului. S-au răsucit în acelaşi
timp, având armele gata de tragere.
Carlos prefera să părăsească ferma fără să le dea vreo şansă de a anunţa
plecarea lui. Cei de la Paris îşi vor da seama că se petrecuse ceva când, peste
un sfert de oră, nu vor mai primi raportul de la fermă, însă acest interval
reprezenta o viaţă întreagă în situaţii de acest fel.
A ţinut pistolul drept, privind prin cătare. O mişcare. A împuşcat două
gărzi în timp ce a ieşit pe uşă în fugă. Apoi s-a rostogolit.
Cel de-al treilea om a scos un strigăt şi a reuşit să apese pe trăgaciul
armei automate în clipa când el nu apucase să ridice arma pentru a trage.
O ploaie de gloanţe a izbit zidul, puţin deasupra lui. Clănţănitul armei a
răsunat prin incinta fermei îndeajuns de tare ca să se audă şi de la Paris.
A vârât două gloanţe în pieptul gărzii. Degetul i-a rămas înţepenit pe
trăgaci în timp ce s-a prăbuşit pe spate, împroşcând gloanţe spre cer. Apoi a
tăcut şi arma lui.
Exista posibilitatea ca operatorul de comunicaţii, aflat la subsol, să nu fi
auzit nimic, însă gărzile de pe perimetru sigur erau alertate.
S-a strecurat în maşină, a pornit motorul şi a pornit aparatul lui de
radiorecepţie.
― Avem un incident pe latura sudică. Americanii au trimis o mică forţă de
intervenţie.
A aruncat aparatul pe scaunul din dreapta şi a accelerat la maximum.
― Sunt Horst, de pe latura sudică, s-a auzit o voce. Nu-i văd. Ai spus latura
sudică.
A ignorat întrebarea. Trebuia să creeze suficientă confuzie pentru a-i
încetini pe cei doi oameni de la poartă. A cotit şi s-a îndreptat spre ei. Unul
se uita prin binoclu spre sud.
A oprit la douăzeci de metri, a deschis portiera şi a pus un picior jos,
răsucindu-se spre ei.
1053
 ― Vreun semn, ceva?
― Împuşcături…
L-a împuşcat întâi pe cel cu binoclul. Celălalt a auzit sunetul făcut de
amortizor, dar nu a reacţionat suficient de repede să-şi salveze viaţa.
Uite de ce sunt în stare, domnule Fortier. Şi asta e doar o parte din ce pot
face.
A alergat până la poartă, a apăsat butonul roşu care comanda deschiderea
şi a revenit la Jeep.
Când s-a uitat din nou la ceas a constatat că trecuseră exact două minute
de când trăsese primul foc şi până la ieşirea pe drumul lung ce ducea spre
şosea.
Pe şoselele principale ar fi ajuns la Paris în două ore. Folosind drumuri
lăturalnice, îi vor trebui cinci ore. Dar pentru a merge la Marsilia?
Marea problemă va fi să ajungă nevătămat la destinaţie. Dacă reuşea să
scape cu viaţă, avea şanse mari de a-şi îndeplini misiunea.
* *
*
Armând Fortier s-a uitat la cei treisprezece oameni aşezaţi în jurul mesei
de conferinţe. Le promisese întreaga lume. Demnitari din Rusia, Franţa,
China şi şapte alte naţiuni. Niciunul dintre ei nu va apuca sfârşitul
săptămânii.
― Vă asigur că asta nu are nicio importanţă. Ştiam că americanii şi
israelienii nu vor ceda armele sub nicio formă. Încă de la început, scopul
nostru a fost de a-i îmblânzi, nu să le luăm arsenalele. I-am pus în situaţia de
a se simţi în siguranţă dacă procedează astfel.
― Iar acum susţii că de fapt ai anticipat intenţia lor de a distruge…
― Te rog, a spus el, cu exasperare în glas, întrerupându-l pe rus. Nu, nu
am prevăzut această reacţie. Sincer să fiu, mă aşteptam la mai multe. Dar nu
mai contează. Sunt încolţiţi. Singura armă care prezintă importanţă acum
este virusul, iar noi deţinem controlul în această privinţă. Am făcut jocul în
mod perfect. S-a ridicat. Sunt convins că doriţi să încheiem înţelegerea
privind antivirusul. Foarte curând, dar acum sunt aşteptat undeva. Dacă veţi
avea nevoie de ceva în următoarele câteva ore, nu ezitaţi să cereţi.
I-a lăsat în sală fără să arunce nicio privire în urmă. Era ultima oară că îi
vedea.
A mers pe coridor fără să se grăbească. Repetase ani şi ani ceea ce urma
să facă în acea zi. Studiase propriile grafice şi analizase toate posibilităţile.
1054
Rezultatul final era întotdeauna sigur. Ştia că, dacă putea pune mâna pe
virusul potrivit, lumea va fi a lui, să facă ce voia din ea.
Însă niciodată nu jucase pe o miză atât de mare. Uitându-se la rapoartele
prezentate permanent de posturile de televiziune, se mira de ceea ce fusese
în stare.
Făcuse tot ce-şi propusese, desigur.
Dar ce făcuse de fapt? Peste şase miliarde de oameni erau infectaţi cu un
virus ucigător care îi va răpune în mai puţin de o săptămână dacă
antivirusul nu se distribuia în următoarele patruzeci şi opt de ore.
Abia reuşea să-şi stăpânească emoţia.
Citise cândva că Hitler trăise deseori reacţii fizice extraordinare când îşi
exercita puterea. El exterminase şase milioane de evrei. Cine şi-ar fi putut
imagina puterea pe care Armand o deţinea acum?
Dumnezeu.
Dar nu exista niciun Dumnezeu. Practic, el era Dumnezeu.
A intrat într-o cameră mică de la capătul coridorului şi a ridicat
receptorul unui telefon de culoare neagră.
Trăia exuberanţa unui zeu. Dar puterea aducea cu sine şi o răspundere
imensă, iar asta îl determina să se întrebe ce făcuse. La fel cum şi Dumnezeu
se întrebase de ce crease oamenii, după care trimise potopul peste ei să-i
distrugă.
Puterea aceasta era ceva frumos.
Svensson a ridicat receptorul după primul apel.
― Da.
― Dă ordinul şi ne întâlnim la Marsilia.
Distribuirea antivirusului era unul dintre elementele cele mai complexe
ale întregului plan. În majoritatea cazurilor, cei care trebuiau să beneficieze
de antivirus aveau să-l primească fără a fi conştienţi. Le fusese deja
administrat unor indivizi-cheie în băuturi sau pâine. De cele mai multe ori,
cei aleşi erau chemaţi sub diferite pretexte până la vreun punct de
distribuţie îndepărtat, unde inhalau o tulpină care se răspândea pe calea
aerului. Aceştia puteau pleca din acel loc pentru a supravieţui. Riscul ca
antivirusul să între pe mâna cui nu trebuia urma să dispară în mai puţin de
douăzeci şi patru de ore. Până atunci, chiar dacă cineva ar fi intrat în posesia
lui, nu mai exista posibilitatea producerii sau distribuirii lui.
― Nicio problemă în rest? a întrebat Svensson.
― Carlos s-a răzvrătit. Se îndreaptă încoace.
1055
 A urmat un moment de tăcere. Pregătiseră două instalaţii pentru acea
fază finală, una în Paris, cealaltă în Marsilia, pe coasta de sud a Franţei. Doar
ei doi ştiau de Marsilia. Acum nu mai aveau decât să aştepte.
― Nu e deloc prost.
― Dar nici eu. Nu uita, fără dovezi. Să laşi antivirusul în seif.

41

Revoltele se destrămaseră din două motive. Vestea că Statele Unite

dăduseră arsenalul lor nuclear în schimbul antivirusului, după care
trimiseseră la fundul oceanului toate navele care îl transportau declanşase
un val de stupefacţie în întreaga naţiune. Prezentatorii de ştiri şi
comentatorii politici erau gata să vorbească ore în şir ca să analizeze
implicaţiile, însă alte lucruri, mult mai urgente, eclipsaseră uimitoarea veste.
Virusul lovise.
Cu o forţă de neînchipuit.
Milioane de oameni din centrele urbane urmăreau neajutoraţi cum
punctele roşiatice le apăreau pe mai tot corpul. Iar furia şi revolta
dezlănţuite, oricât de mari ar fi fost, nu făceau să dispară simptomele. Doar
antivirusul.
Însă acesta era pe drum, aşa susţinea Mike Orear. Preşedintele apăruse
pe treptele Capitoliului şi declarase în faţa lumii victoria repurtată. Speranţa
rămăsese vie. Antivirusul se livra în acele momente, gata să fie distribuit
marilor oraşe, unde va fi dat băncilor de sânge. În decurs de câteva zile, toţi
locuitorii din America de Nord vor fi vaccinaţi.
Thomas urmărise ştirile la un receptor sigur cu microunde, pe când se
găsea la şase mii de metri deasupra Atlanticului. America îşi ţinea răsuflarea,
aşteptând un antivirus care nu avea niciun efect.
L-au recuperat de pe Nimitz şi au pornit în zbor fără să-i dea niciun
răspuns la întrebări. Ba, mai rău, i-au refuzat cererea de a vorbi cu
preşedintele. Nu mai conta – oricum se zbăteau neputincioşi cu toţii în
chinurile morţii. A rămas cu mâinile prinse între genunchi, ascultând
speculaţiile, calculele, prognozele, posibilităţile şi neconcordanţele până
când a fost convins că l-a părăsit tot curajul.
Jocul se terminase. În ambele realităţi.
Avionul de luptă a aterizat pe Aeroportul Internaţional Baltimore.
În Maryland? Era dus la Johns Hopkins?
1056
 L-au transferat într-un elicopter. Nici de astă dată nu a fost informat în
legătură cu această rechemare neaşteptată în ţară. Cei care îl însoţeau nu-i
ascundeau nimic – pur şi simplu nu ştiau ce să-i spună.
Însă bănuiala că se îndrepta spre Johns Hopkins s-a dovedit exactă.
Douăzeci de minute mai târziu, a aterizat pe peluza din apropierea
Laboratoarelor Genetrix.
L-au întâmpinat trei tehnicieni de laborator. Doi l-au luat de braţe şi l-au
zorit spre intrare.
― Sunteţi aşteptat înăuntru, domnule.
Nu s-a deranjat să întrebe cine îl aştepta.
În momentul când a păşit în clădire toţi stăteau cu ochii pe el, începând
din foaier, prin sala spaţioasă unde se găseau cel puţin doisprezece oameni
la posturi de lucru, apoi până la lift, cu care au coborât. Toţi auziseră de el.
Era cel care le adusese virusul.
Le-a ignorat privirile şi a coborât trei etaje, după care a ieşit din lift direct
într-o cameră de control de dimensiuni uriaşe.
― Thomas.
S-a întors spre stânga. L-a văzut pe preşedintele Statelor Unite, Robert
Blair. Alături de el, Monique de Raison, Theresa Sumner de la CPE şi Barbara
Kingsley, ministrul sănătăţii.
― Bună, Thomas.
S-a întors. Kara s-a apropiat de el. Avea broboane de sudoare pe faţă, dar
surâdea plină de curaj.
― Mă bucur că te văd.
― Kara…
A aruncat o privire spre Monique şi Theresa. Iritaţia acoperise toată faţa
Theresei. Faţa lui Monique rămăsese curată. Preşedintele şi ministrul
sănătăţii se infectaseră la douăsprezece ore după ele, iar iritaţia nu le
apăruse încă pe feţe, ci ajunsese doar până la gât.
În acea clipă şi-a dat seama de ce fusese convocat. Voiau vise. Asta era,
sigur. Cei patru voiau să folosească sugestia pe care el o făcuse către Kara şi
Monique de a avea un vis foarte lung folosindu-se de sângele lui.
― Îmi cer scuze pentru discreţia cu care am fost nevoiţi să acţionăm, a
spus Robert Blair, dar nu puteam risca să ni se afle intenţiile.
Thomas abia suporta să se uite la faţa Karei.
― Cum te simţi?
― Bine.
1057
 ― Bravo, a zis el, apoi s-a uitat la ceilalţi. Iritaţia e tot mai răspândită.
Gains e afectat destul de rău, dar eu… Trebuie să te grăbeşti.
― Ai dreptate, a intervenit Monique. Timpul e mai important decât îţi poţi
imagina.
― Dar nu aveţi nevoie de mine aici. V-am lăsat sânge ca să visaţi.
Niciunul dintre ei nu s-a mişcat. S-au mulţumit să-l privească.
― Ce s-a întâmplat?
Monique s-a apropiat de el cu ochi sclipitori.
― Am descoperit ceva. Ar putea fi foarte bun, a rostit şi s-a uitat spre Kara
şi înapoi la el. Dar şi foarte rău.
― Aţi… aţi creat antivirusul?
― Nu tocmai, nu.
― Thomas, ai observat că nici eu, nici Monique nu prezentăm iritaţii? L-a
întrebat sora lui.
― Asta e bine, nu?
― Cum evoluează iritaţia pe care o ai subsuoară? L-a întrebat Monique.
Instinctiv, a dus o mână la subsuoară.
― O am…
Dacă se gândea mai bine, de câtva timp nu mai simţise mâncărimea. Şi-a
ridicat cămaşa şi şi-a plimbat palma pe piele. Nici urmă de iritaţii.
― Nu a fost cumva o iritaţie provocată de caniculă? Eu aşa cred.
Ce să însemne? El, Monique şi Kara nu cedaseră bolii.
― Thomas, tu nu ai contractat virusul.
Monique s-a răsucit şi a apăsat un buton pe o telecomandă pe care o avea
în mâna dreaptă. Peretele s-a deschis, lăsând la vedere un şir de monitoare
ce înconjurau un ecran plat de mari dimensiuni. Pe cele mici se vedeau
diagrame şi date care nu-i sugerau nimic. Însă pe ecranul mare din centru
apărea o hartă a lumii. Cele douăzeci şi patru de mari oraşe de răspândire a
virusului fuseseră iniţial marcate cu puncte roşii. Cercurile verzi indicau
sutele de laboratoare şi facilităţi medicale din lume care participau la
cercetarea pentru crearea antivirusului. Crucile albe marcau eforturile
uriaşe de colectare a sângelui ce se desfăşuraseră încă de când ştirea privind
virusul devenise publică. Săgeţi porneau dinspre oraşele mari, indicând
centrele mai mici de colectare a sângelui. Aveau suficient sânge, din câte ştia
Thomas.
Dar în absenţa antivirusului care să fie distribuit prin sânge, efortul era
inutil.
1058
 ― În ultimele douăzeci şi patru de ore am supus sângele tău la o
sumedenie de teste. Nu am constatat nimic neobişnuit, a zis şi s-a întors spre
el. Sinceră să fiu, n-aş putea să-ţi spun de ce am supus sângele la atacul
virusului, dar am făcut-o, a adăugat, apoi a tăcut.
― Şi?
― Şi a ucis virusul. În câteva minute.
Thomas a clipit nedumerit.
― Înseamnă că sunt imun, a rostit el absent.
A simţit braţul Karei strecurându-se pe după al lui.
― Nu numai tu. Eu şi Monique am fost în contact cu sângele tău. Asta a
ucis virusul şi în organismele noastre.
Thomas s-a uitat la ceilalţi. De ce aveau acele expresii pe faţă? Doar era o
veste grozavă.
I-a venit o idee, dar a alungat-o din minte. Cu toate acestea, gândul l-a
făcut să roşească.
― De ajuns cu melodrama asta. Vreau o explicaţie. De ce sunt imun?
― Cred că e vorba de lac, a vorbit Kara. Te-ai lecuit în apa lui Elyon. Ţi-a
schimbat sângele.
― Şi tu ai intrat în lacul acela. Ca Mikil.
― Nu eram Kara în acele momente. Nu ca persoana ce sunt, şi nu în lacul
de smarald înainte de a fi secat. Tu ai fost acolo în persoană. Şi dacă nu a fost
lacul, atunci s-a întâmplat mai târziu, când te-a lecuit Justin, după ce ai
contractat virusul. E singura explicaţie logică.
Da, aşa era.
― Indiferent cum s-ar fi petrecut acest lucru, nu încape nicio îndoială că
sângele tău conţine elementele necesare pentru a ucide virusul, a zis
Monique.
― Şi al tău?
Ea a tăcut o clipă.
― Nu. Nu are acelaşi efect ca al tău.
Nu-şi dădea seama încotro mergea discuţia.
― Ştii cumva ce anume are sângele meu de ucide virusul ăsta?
― Nu foarte precis, dar îndeajuns ca să îl multiplic, a spus şi s-a dus la
unul dintre ecranele mici. Am izolat diferite componente ale sângelui tău,
celule albe, plasmă, trombocite, eritrocite – virusul reacţionează la acestea
din urmă. Apoi am izolat…
― Nu mă interesează amănuntele ştiinţifice.
1059
 Sugestia care îi apăruse în minte renăscuse şi, dintr-odată, nu mai avea
răbdare să asculte prezentarea făcută de ceilalţi.
― Treci la ideea de bază. Aveţi nevoie de sângele meu.
Ea s-a întors spre el.
― Da. De eritrocite.
― Aşadar, ele acţionează ca un antivirus.
― Mai curând ca un virus, dar cam aşa e. Când intră în contact cu sângele
normal, se răspândeşte cu o rapiditate uimitoare, ucigând Germenul Raison.
L-am numit Germenul Thomas.
El a ezitat doar o clipă.
― Atunci luaţi-mi sânge. Aveţi vreme să reproduceţi suficient de mult ca
să distribuiţi aşa cum v-aţi planificat?
― Depinde.
― Depinde de ce?
Monique s-a uitat la Barbara Kingsley, care s-a apropiat.
― Planul nostru, întocmit împreună cu Organizaţia Mondială a Sănătăţii,
era de a colecta sânge de la milioane de donatori din apropierea marilor
oraşe, să-l clasificăm şi să-l stocăm folosind orice formă posibilă de
refrigerare, apoi să-l preparăm pentru infuzia antivirusului, dacă şi când va
fi realizat acesta. Avem sângele, în jur de 75.000 de litri în fiecare oraş iniţial
de răspândire şi în jurul lui.
― Ştiu toate astea. Dar de ce depinde?
― Iartă-mă. De cantitatea de sânge donată de tine depinde dacă vom avea
suficient timp să infectăm tot sângele colectat.
― Să infectaţi, a repetat el, încercând să nu ia în seamă consecinţele. Vreţi
să transformaţi sângele colectat într-un antivirus.
― Da. Unul dintre oamenii noştri a conceput simularea, a spus şi a
îndreptat telecomanda spre perete, apăsând un buton. Efectele antivirusului
din sângele tău au fost colorate în alb, să le putem vedea. Simularea se
derulează cu o viteză exagerată.
Thomas a urmărit cum sângele roşu, scurgându-se ca un fluviu de-a
curmezişul ecranului, a fost brusc copleşit de o armată albă, sosită din spate.
Acela era sângele lui „infectând” sângele roşu.
Ceea ce vedea l-a făcut să clipească de uimire. În minte i-a apărut o
imagine din visele lui. O sută de mii de oameni ai Hoardei pătrunzând ca un
fluviu în canioanele de sub Trecătoarea Natalga. Atunci fuseseră bolnavi.
Acum sângele lui va fi leacul.
1060
 ― De cât sânge aveţi nevoie?
― Depinde de cantitatea de sânge colectat, ce trebuie infuzată…
― De cât sânge din acela colectat aveţi nevoie să salvaţi oamenii care l-au
donat? a întrebat Thomas cu glas apăsat.
― Tot, a zis Barbara.
― Atunci nu mai ocoliţi subiectul şi spuneţi-mi clar de cât sânge de-al
meu aveţi nevoie ca să transformaţi toată cantitatea colectată.
Monique a făcut o pauză.
― De doisprezece litri, a rostit ea în cele din urmă. De tot sângele.
― Atunci, ce mai aşteptăm? Pregătiţi-mă pentru donare. Luaţi
doisprezece litri. Puteţi face o transfuzie, da?
Monique a ezitat, iar Thomas şi-a dat seama că avea să moară.
― Timpul a devenit o problemă.
Kara i-a sărit în ajutor.
― Vrea să spună că orice oră care trece va costa multe vieţi. Au făcut şi
calcule. Modelul arată că fiecare oră de întârziere înseamnă moartea a zece
mii de oameni, cifră care creşte exponenţial cu fiecare oră.
Trebuie să-ţi ia cât de mult sânge într-o perioadă foarte scurtă de timp.
― Timp în care mi se face transfuzie.
De data aceasta, ea a fost cea care a ezitat.
― Problema este că prin transfuzie se va produce un amestec între noul
sânge şi sângele tău, ceea ce îi slăbeşte eficacitatea.
Doar un idiot nu ar fi înţeles, iar Thomas avea resentimente faţă de ei
fiindcă nu ziceau lucrurilor pe nume. A simţit o fierbinţeală răspândindu-i-
se prin cap. S-a întors cu spatele la ei, ajungând cu faţa la o fereastră mare
care dădea spre o încăpere echipată cu un pat de spital şi cu un stand pentru
transfuzii. Îşi privea propriul pat de moarte.
― Cum voi supravieţui acestei donări de sânge?
― Dacă încetinim procesul şi luăm doar o parte din sânge, avem şansa de
a…
― Aţi susţinut că timpul ne presează. Asta ar însemna mii, zeci de mii de
vieţi.
― Da. Dar am putea să-ţi salvăm viaţa.
― Thomas.
S-a uitat la preşedinte.
― Ţin să ştii că nu mă aştept să-ţi donezi tot sângele. Specialiştii afirmă că
vor salva cinci miliarde de oameni şi totuşi să existe şanse reale de a te salva
1061
şi pe tine dacă procesul este încetinit şi se iau patru litri şi jumătate. Poate
reuşesc să reproducă eritrocitele într-un ritm accelerat. Iar numărul celor
salvaţi ar ajunge la şase miliarde.
― Deci, dacă întârziem câteva ore sau o zi, ca să rămân eu în viaţă,
pierdem doar un miliard de oameni. Asta în cel mai fericit caz. Despre asta e
vorba?
Toţi s-au uitat la el. Aşa stăteau lucrurile.
― Vreau să ştii că tu singur alegi. Putem asigura salvarea Americii de
Nord şi…
― Nu. El mi-a dat viaţa pentru asta.
Acum totul căpăta sens. A privit-o pe Kara. Avea ochii înceţoşaţi de
lacrimi.
― Istoria se bazează pe acest sacrificiu. Înţelegeţi? Mi s-a dat viaţă în lac
să v-o transmit. Faptul că astfel voi renunţa la viaţă nu mai prezintă nicio
importanţă.
Mergea pe urmele lui Justin. Evident. Aşa era. Nu ştia cum funcţionau
lucrurile în acele două realităţi, dar înţelegea că viaţa lui însemna ceva în
acel moment. Iar alegerea îi aparţinea.
― Să trecem la treabă. Luaţi-mi tot sângele.
A pornit spre camera unde se găsea patul de spital, dar, văzând că ceilalţi
nu-l urmează, a revenit.
― O să dorm, bine? Trebuie să visez. E tot ce vă cer. Lăsaţi-mă să visez. Şi
pe Kara. Să viseze şi ea.
L-a privit cu ochi rotunzi de uimire.
― Thomas…
Nu a reuşit să continue.
― Asta e singura condiţie pe care o pun.
S-au uitat la el în tăcere.
Thomas a tras-o deoparte pe Kara şi a coborât glasul.
― Kara, trebuie să visezi. Eu sunt…
― Thomas…
― Nu, ascultă-mă, i-a cerut şi a vorbit repede. Am revenit în bibliotecă,
împreună cu Chelise. Woref încearcă să mă oblige să îmi reneg iubirea faţă
de ea. A ameninţat că o va ucide dacă nu fac asta.
Şi-a trecut o mână prin păr, amintindu-şi acum totul.
― Vreau ca tu să te trezeşti în pielea lui Mikil şi să-l găseşti pe Qurong.
Trebuie să visezi înaintea mea – vei avea nevoie de timp să ajungi în oraşul
1062
Hoardei, să-l găseşti pe tatăl ei şi să-l convingi să-şi salveze fiica de Woref.
Va fi primejdios, nu vreau să te mint. Iar dacă Mikil e ucisă acolo, s-ar putea
să mori şi aici. Dar e singurul lucru…
Cum să-i ceară să facă aşa ceva?
― Te rog.
Kara a strâns din dinţi, apoi a păşit înainte.
― Sigur că da, a zis şi l-a sărutat pe frunte. Măcar atâta lucru să fac pentru
fratele meu. Pentru comandantul Gărzii Pădurii.
Pe neaşteptate, el a fost convins că va plânge. Ea a simţit asta privindu-l în
ochi şi i-a şoptit cu blândeţe:
― Thomas, te iubesc. Nu e sfârşitul. Justin mai are putere. Ştiu că aşa e.
A încercat să dea un răspuns, dar nu găsea cuvintele potrivite. Şi-a dres
glasul.
― Atunci să ne apucăm de treabă.
― Thomas…
Pe obrazul lui Monique s-a rostogolit o lacrimă. Îl iubea, şi-a dat seama.
Poate că nu aşa cum o femeie iubeşte un bărbat, dar împărtăşise destul din
iubirea lui Rachelle, astfel că ţinea profund la el.
― O să fie bine. Vei vedea. Va fi bine.
― Nu e nevoie să faci asta, a spus Robert Blair. Vorbesc serios.
― Să nu fim absurzi. Nu m-aţi fi chemat aici dacă aţi fi avut altă părere.
Cum puteţi sugera măcar că aş gândi altfel?
Toţi au rămas ca îngheţaţi.
S-a întors pe călcâie şi a pornit spre camera care îl aştepta.
* *
*
L-au pregătit trei chirurgi. Kara insistase să viseze în aceeaşi cameră. Au
sedat-o şi au lipit pe braţul ei un pansament cu puţin sânge al lui în aceeaşi
incizie făcută de doctorul Bancroft. A întors capul şi s-a uitat lung la el, cum
stătea întins pe spate, şi s-a întrebat dacă simţea efectul heparinei ce i se
injectase intravenos. Agentul trombolitic va împiedica sângele să se
coaguleze când pătrundea în aparatul de circulaţie artificială.
― Ne vedem dincolo, Thomas, a rostit Kara.
S-a întors cu faţa la ea. Cu braţele încrucişate la piept, Monique stătea
lângă patul ei, luptând cu emoţii pe care el abia dacă le ghicea. Preşedintele
era în afara camerei şi vorbea la telefonul mobil. Evident, Phil Grant lipsea.
Firesc.
1063
 ― Tăria lui Elyon, a spus sora lui.
I-a zâmbit vag. Simţea deja efetul medicamentului.
― E o trecere, Kara. Doar o trecere, a zis şi a dat din cap către fereastră. S-
ar putea ca ei să nu înţeleagă ce se petrece, dar tu pricepi. Ştii la fel ca Mikil.
Asta e calea urmată de Justin.
― Aici nu e perceput la fel.
― Asta pentru că Cercul nu pare întotdeauna real aici. Dar asta îl face
cumva mai puţin real? Avem Istoriile consemnate de Iubitul Său. Legătura
este evidentă. Aici e la fel ca dincolo, înţelegi?
― Da, înţeleg, a vorbit ea privind în tavan. Dar chiar şi în cadrul Cercului
această trecere îi întristează pe cei care rămân.
Avea dreptate.
― Dacă nu supravieţuiesc, să le povesteşti. Să le spui ce am văzut
amândoi.
― Aşa voi face.
― Ţi-am amintit de iazul roşu pe care l-au ascuns în spatele lacului?
― Nu, a făcut ea, întorcându-se spre el. Chiar aşa?
― Exact. Chelise a dezvăluit că au secat lacul, dar nu au putut scăpa de
toată apa, de aceea l-au acoperit în partea de nord.
― Lacurile roşii. Ca sângele.
A închis ochii scurtă vreme, apoi i-a deschis. Somniferul îşi făcea efectul.
― Te iubesc, Thomas.
Apoi a rămas cu ochii închişi.
― Te iubesc, Kara.
El a privit drept în lumina sclipitoare de deasupra. Timpul părea să
încetinească.
― Vei începe să te simţi moleşit, l-a prevenit unul dintre doctori. Am
administrat anestezicul prin intermediul aparatului de circulaţie artificială.
Doctorii explicaseră că foloseau o procedură de circulaţie artificială
simplă prin care sângele lui va fi pompat într-un aparat de culoare albastră,
aflat în dreapta lui. Voia să viseze, astfel că l-au adormit imediat. Nu avea să
simtă nicio durere, nici măcar o furnicătură. Odată începută, întreaga
procedura va dura mai puţin de zece minute.
S-au tras deoparte, iar Robert Blair a venit alături de patul lui. Şi-a lăsat
mâna pe umărul lui.
― Ţin să ştii că nimeni nu va uita numele celui care a salvat viaţa atâtor
oameni. Vei schimba istoria.
1064
 ― Aşa crezi? a zis Thomas, căruia îi venea greu să se concentreze.
Probabil că aşa e. Salvez nişte vieţi. Când a murit, Justin a făcut mult mai
mult. Dacă vrei să mulţumeşti cuiva, atunci mulţumeşte-i lui.
― Justin. Dar cine e Justin?
― Elyon. Dumnezeu.
Blair a ridicat ochii şi a privit pe fereastră.
― Crede-mă, nu voi mai gândi niciodată la fel despre Dumnezeu.
― Thomas.
A simţit o atingere pe celălalt umăr. A văzut-o pe Monique. Încerca să nu
plângă, dar nu reuşea.
― Nu ai nicio vină, i-a spus el. Nu vaccinul tău a provocat toată situaţia. E
vorba de ceea ce a făcut un om cu vaccinul tău. Să nu uiţi.
― O să ţin minte, a murmurat ea.
Thomas abia a auzit ultimele vorbe. Aluneca din lumea aceasta.
― Adevăratul virus este răul, s-a auzit spunând. Boala… boala Hoardei.
Apoi a adormit.
Visa.
* *
*
Monique nu a suportat să asiste la întreaga procedură. Totul părea
frumos şi curat când privea halatele albe, instrumentele argintii şi aparatele
complicate, dar, în esenţă, era vorba doar de a-l goli pe Thomas de sânge
până va muri.
Aşa sacrificau şi vitele.
Totuşi, fusese alegerea lui. Acest om, care îi sărise în ajutor de multe ori şi
îi salvase viaţa în două rânduri făcea acum sacrificiul suprem. Nu cunoştea
un bărbat mai curajos.
Singura consolare era visul. Dacă mânca rambutan în fiecare seară, câtă
vreme trăia, probabil că avea să ducă o viaţă completă în cealaltă realitate
înainte de a fi murit aici, în următoarele cinci minute. Era posibil.
Pe de altă parte, se putea întâmpla să moară în ambele realităţi. Acest
lucru era hotărât doar de Justin.
Monique le spusese doctorilor să fie chemată când totul se va termina,
după care se retrăsese în biroul ei. A încuiat uşa, s-a aşezat la masa de lucru,
îngropându-şi faţa între palme.
Apoi a plâns, fără putinţă de a se opri.
Douăzeci de minute mai târziu a primit un apel.
1065
 A ridicat receptorul.
― Da.
― Am terminat.
A lăsat să se scurgă o clipă.
― A murit?
― Da. Îmi pare rău.
― Cât a ţinut visul lui?
― Cam douăzeci de minute.
A inspirat adânc.
― Ştiţi ce aveţi de făcut.
Sacrificiul lui nu ar fi însemnat nimic dacă fiecare dintre oraşele de
răspândire a virusului nu ar fi primit câte o ceaşcă din sângele lui în cel mai
scurt timp.
― A ajuns deja în elicopter, care va zbura spre aeroport, unde avioanele
aşteaptă cu motoarele pornite.
Monique a închis. A aruncat o privire spre răcitor. O mostră din sângele
lui se afla încă acolo, într-o cantitate suficientă să-i îngăduie să viseze pentru
ultima oară. Însă Thomas era mort. Nu avea dreptul de a încerca ceva atât de
speculativ fără a înţelege implicaţiile.
Ori putea face o încercare?

42

Mikil a tresărit pe ruloul ce îi slujea drept pat şi a căscat ochii mari în

soarele orbitor al dimineţii.
Kara!
Preţ de o clipă, foarte concentrată, a analizat în gând informaţiile pe care i
le dăduse Thomas. Se găsea în bibliotecă, ameninţat că altfel Chelise va fi
ucisă. Tocmai se lovise la cap să-şi piardă cunoştinţa. Dar cât timp avea la
dispoziţie?
A sărit în picioare şi a fugit spre cai, strigând la Johan, care se ridicase
într-un cot. Călătoriseră toată noaptea şi, când se crăpase de zi, se
prăbuşiseră la pământ în acea peşteră aflată în afara oraşului.
― Nu mişca! Aşteaptă aici. Mă întorc.
― Unde te duci? a întrebat Suzan.
― În oraş.
― Atunci mergem cu tine! a zis ea, sărind în picioare.
1066
 ― Ba nu!
Mikil a prins frâul în mâini, sărind în şa. A rotit calul.
― Trebuie să mă ocup personal. Nu putem risca să mai pierdem pe
altcineva.
― Mikil, te rog! a spus Jamous, alergând spre ea. Nu te duce singură. Vin
cu tine.
S-a aplecat şi l-a sărutat pe creştet, apoi pe faţă.
― Mă întorc. Îţi promit, iubitul meu. Aşteaptă aici, te implor. Aşteaptă-mă.
A dat pinteni calului şi acesta a pornit în goană spre copaci.
― Mikil!
― Aşteaptă-mă acolo!
* *
*
Thomas a deschis ochii. Era pe podeaua bibliotecii. Îl durea capul. A simţit
o mână pe umăr. Chelise se afla pe podea alături de el, plângând tăcută. Cât
timp rămăsese fără cunoştinţă? Nu avea cum să afle.
Suficient de mult.
Ori poate nu îndeajuns, totul depinzând de Mikil.
A închis ochii şi s-a străduit să-şi limpezească mintea. Stătuseră împreună
o oră, poate două, şi totul mersese mai prost decât îşi imaginase cât zăcuse
în temniţă şi se temuse de ceea ce era mai rău. Până şi vederea ei, când i se
scosese legătura de la ochi şi fusese împins în bibliotecă, îl făcuse să-şi simtă
genunchii moi.
Chelise. Iubirea lui. Singura femeie pentru care şi-ar da viaţa fără să
crâcnească. O fiinţă răpitoare, albită de boală doar fiindcă nu cunoştea încă
adevărul. Însă el nu-i vedea boala. Lui, faţa dată cu morst şi ochii cenuşii i se
păreau soarele şi stelele.
Vreme de o oră, făcuse tot ce-i stătuse în puteri. Cuvintele rostite de gura
lui îl arseseră ca un acid. Ştia însă că Woref ar fi omorât-o dacă acţiona altfel.
Dacă murea acum, moartea ei avea să fie eternă, iar el nu putea suporta o
asemenea idee. Singura lui speranţă fusese să-i ofere darul vieţii, astfel încât,
într-o bună zi, altcineva să o poată duce la înec, unde îşi va găsi Creatorul.
Acum mai avea o speranţă. O rază firavă de lumină. Mikil. Trebuia să îi
acorde timp.
Dar mai apăruse ceva. Va muri. După ce îi vor extrage şi ultima picătură
de sânge ca să salveze lumea de virus, va muri, şi acolo, şi aici. Deşi o oră

1067
petrecută în vis putea însemna o lună aici, se putea întâmpla ca intervalul să
fie doar de câteva minute.
Nu va muri fără să-şi exprime ultima oară iubirea adevărată.
A rămas nemişcat şi a lăsat-o pe Chelise să plângă încet, temându-se să
mai deschidă ochii. Totul începuse cu o lovitură în cap. Trăise o lună într-o
realitate, declanşând, fără să ştie, o molimă, iar apoi probabil că oferise şi
leacul pentru acea boală. Şi trăise şaisprezece ani în această realitate, unde
se dezlănţuise un alt fel de boală, care apoi fusese eradicată.
Ambele vor sfârşi prin moartea lui.
Nimic din toate acestea nu mai conta. Doar Chelise prezenta importanţă.
Încă de la început, totul se petrecuse datorită ei. Această femeie căreia
trebuia să i se ofere şansa de a se afunda într-un iaz roşu pentru a ceda
pielea albă în schimbul rochiei albe de mireasă. Mireasă a lui Justin.
Trebuia să-i ofere mai mult timp lui Mikil.
* *
*
Biblioteca principală fusese golită de scribi de Christoph printr-o simplă
înţelegere care avea să-i ofere într-o bună zi mai multă autoritate.
Bibliotecarul-şef nu era nătâng. Ştia că Woref putea ajunge să deţină mai
multă putere decât în prezent. Cu Ciphus era altă poveste. Preotul fusese de
acord să îl aducă pe Thomas, dar refuzase să se amestece în vreun fel. Era în
stare să facă un joc dublu, ca un şarpe veninos.
Soren, cel mai credincios locotenent al generalului, stătea lângă zidul care
se îmbina cu depozitul unde se găseau Cărţile de Istorii. Când şi când, se uita
printr-o mică fantă ce fusese tăiată în zid, pentru a vedea toată încăperea din
spate, pe deasupra celui de-al patrulea raft de Cărţi.
Woref stătea la fereastra cealaltă, privind spre o livadă de formă
circulară, aflată în mijlocul grădinii regale. Nu avea niciun interes să-l
urmărească pe albinos – prefera ca anumite lucruri să rămână nevăzute. Îl
interesa doar modul în care se încheia totul.
Furia care îi bântuise prin minte după ce văzuse reacţia lui Chelise la
vorbele lui Thomas îl surprinsese chiar şi pe el. Visase că Teeleh îi va striga
în faţă, cu colţii rânjiţi, cu gâtlejul adânc şi întunecat. Fiara îl zgâriase
cumplit cu ghearele puternice.
S-a trezit din coşmar plângând, şi cu un obraz sângerând.
Amintindu-şi întâmplarea, şi-a simţit gâtul cuprins de flăcări, iar degetele
au început să-i tremure. A închis ochii şi s-a calmat. Mintea i-a fost invadată
1068
de întuneric. Woref, o să te sinucizi. În cele din urmă, chiar dacă ea te-ar iubi,
o vei lovi prea tare ori o vei sugruma prea mult, iar ea îţi va muri în braţe. De
ce nu faci asta chiar azi, ca să termini cu toate?
Fiindcă noi vrem iubirea ei.
― Stăpâne, se trezeşte.
A deschis ochii. Trebuia să recunoască meritele albinosului. După părerea
lui Soren, acesta se purtase bine, apoi îşi pierduse cunoştinţa, scutindu-se de
durere. Locotenentul o socotise drept o acţiune necugetată, dar el înţelesese.
Cunoştea sufletul lui şi îl dispreţuia pentru el.
Lucrurile stăteau cu totul altfel în privinţa femeii. Iubirea ei faţă de
Thomas era mai profundă decât îşi închipuise. O târfă încăpăţânată. Dar ştia
că ea plângea pentru sine, nu pentru Thomas.
Acum totul devenise o chestiune de timp. Teeleh se va bucura de iubirea
alesei lui.
* *
*
Nu mai suporta să rămână treaz cât ea plângea. A respirat adânc şi s-a
rostogolit, îndepărtându-se de Chelise. Tânăra a sărit în picioare şi s-a retras
un pas.
― Thomas?
Woref ori vreunul din oamenii lui credincioşi stătea la pândă, trăgând cu
urechea. Îngăduiseră ca lucrurile să continue doar datorită purtării lui
convingătoare. S-a uitat în jur, debusolat.
― Cât timp a trecut? a întrebat el în şoaptă.
― Poftim?
S-a uitat la ea. Avea faţa brăzdată de lacrimi. Ochii larg deschişi.
Întrebarea ei a zăbovit pe buzele întredeschise. Brusc, nu a mai avut curaj să
vorbească. Se va prăbuşi, acum şi aici, şi se va agăţa de gleznele ei ca să
ceară iertare pentru felul în care o săgetase cu cuvinte urâte. Şi-a înghiţit
nodul din gât şi a privit în altă parte.
― Cât timp am rămas fără cunoştinţă?
Ea nu i-a răspuns imediat, ceea ce însemna că nici ea nu-şi dăduse seama.
Nu putea face asta! Nu mai suporta!
― Nu ştiu, probabil jumătate de oră. Ori poate zece minute.
― Doar zece minute?
Mikil va avea nevoie de mai mult timp! Pe de altă parte, dacă adormise şi
visase doar cinci minute înaintea lui, însemna că ea îşi petrecuse deja o zi
1069
întreagă în acea realitate. În orice caz, nimeni nu venise încă după ei, ceea ce
însemna că nu reuşise. La o adică, se putea să fi murit.
― Să fi trecut o oră, a zis cu glas mai aspru.
A privit-o scurt şi a văzut-o încruntându-se. Încă se uita la el, dar părea
ceva mai hotărâtă. Curând îi va crede minciunile.
― Te rog, a rostit ea în şoaptă.
Thomas şi-a prins mâinile la spate şi s-a plimbat de-a lungul şirului de
Cărţi. Te rog! Aşa spusese. Putea la fel de bine să-l sărute şi pe buze.
A încercat să se gândească la Cărţile cu pagini albe care dispăruseră şi la
consecinţele foarte grave dacă apăreau în cealaltă realitate. Dar acum, în
inima lui nu mai încăpeau întrebări care începeau cu ce şi dacă. Nu reuşea
să-şi smulgă mintea de la femeia care îl urmărea mergând ca şi cum nu l-ar fi
interesat deloc soarta ei.
Mă interesează soarta ta, iubito. Uită-te la faţa mea, la mâinile mele, la
felul cum păşesc şi cum respir. Nu vezi dincolo de această şaradă ca să-ţi dai
seama că te voi iubi mereu?
Ar zădărnici scopul acestui joc, nu?
Dar dacă jocul ar fi reuşit? Dacă se întorcea împotriva lui de furie şi nu l-
ar mai iubi?
Inima a început să i se strângă în piept. A ajuns într-un colţ al încăperii şi
s-a oprit. Lacrimile îi năpădiseră în ochi din nou şi a încercat să le alunge,
clipind. A închis ochii şi a implorat-o să-l ierte. Trăia un sentiment mai
cumplit decât moartea.
Mikil, unde eşti? Trebuia să-l facă pe Woref să creadă că îi făcea acel joc
diabolic. Trebuia să rămână tare de dragul ei. Tăcerea părea să sufoce
biblioteca. Un vid adânc, de moarte. Un mormânt închis, plin de…
Thomas a deschis ochii. A perceput un sunet în spatele lui. Un scâncet
foarte slab. Nu semăna cu altele. În geamătul ei se strecurase un sunet
inconfundabil de final.
Îngrozit, s-a uitat peste umăr.
Chelise zăcea pe podea cu faţa în jos, ţinându-şi braţele deasupra capului,
şi plângea.
A pornit împleticit spre ea înainte de a apuca să dea comandă picioarelor
lui să se mişte. Nu mai suporta. Ce făcuse?
S-a prăbuşit în genunchi şi i-a cuprinsul capul cu braţele, îngropându-şi
faţa în părul ei. A încercat să vorbească, dar îl lăsase glasul.

1070
 S-a străduit să se poarte cu blândeţe – să se retragă şi să-i spună ceea ce
dorea să îi comunice cu disperare, să o mângâie pe faţă şi să-i şteargă
lacrimile, dar nu a reuşit decât să se agaţe de ea şi să plângă în părul ei.
Woref urma să apară. Se putea ca el să între ca o furtună pe uşă şi să-l
smulgă de lângă ea. Însă trebuia să îi vorbească!
Numai că nu reuşea decât să tremure ca o frunză.
Încetează, Thomas! O sperii!
În acea clipă a ridicat capul, a rămas ferm pe picioare şi a plâns ţinându-şi
faţa ridicată spre tavan.
― Te… te iubesc.
Cuvintele s-au auzit ceva mai tare decât un murmur.
A tras aer în piept şi, printre lacrimi, a privit spre ceafa ei. I-a mângâiat
părul cu vârfurile degetelor.
― Te iubesc, Chelise, mireasa mea, mai mult decât aş iubi orice altceva.
Plânsul ei încetase.
― Îmi pare foarte rău. Am minţit, te-am minţit ca să mă uiţi.
A rostit cuvintele cu mare uşurare.
― Trebuia să te alung ca ei să nu te ucidă, dar eu nu sunt în stare de aşa
ceva. Nu pot, nu am tăria de a te vedea suferind. Iartă-mă, iartă-mă, iubirea
mea.
Chelise a respirat adânc. Oare îl credea? În minte s-a născut gândul că ea
nu ar dori să-l creadă. S-a apropiat încă o dată, s-a agăţat de umerii ei şi a
continuat să plângă.
― Te implor, iartă-mă. Nu am vorbit serios, jur.
O strângea prea tare, sugrumând-o.
S-a retras.
Chelise s-a ridicat în genunchi, cu faţa întoarsă de la el. Thomas a început
să tremure, îngrozit de gândul că s-ar putea ca ea să nu-l creadă.
Tânăra s-a răsucit încet şi a văzut că îşi ţinea gura închisă, într-un ţipăt
mut. S-a uitat la el printre lacrimi. Regreta? Ea era…
Şi-a petrecut brusc braţele pe după umerii lui, şi-a îngropat faţa în
scobitura gâtului.
― Ştiam că mă iubeşti! a spus ea printre suspine.
L-a sărutat sub ureche şi apoi şi-a trecut degetele pe ceafa lui şi l-a strâns
ca şi cum s-ar fi agăţat de un colac de salvare.
― Te iubesc, dragul meu! Te voi iubi mereu.

1071
 Se simţea copleşit de emoţie. Şi-a petrecut braţele în jurul trupului ei,
abia lăsând-o să respire.
― Căsătoreşte-te cu mine! a strigat el. Suna absurd, dar nu se sinchisea.
Voia ca ea să audă asta. Căsătoreşte-te cu mine!
Ea nu a ezitat decât o clipă.
― Da, a zis ea, plângând pe umărul lui. Mă voi mărita cu tine.
Uşa s-a deschis brusc, trântindu-se de perete în spatele lui Thomas. Pe
podea a răsunat zgomot de cizme grele. Cineva l-a prins de păr şi l-a tras
înapoi cu o asemenea forţă, încât a crezut că şi-a rupt gâtul.
A căzut pe spate, iar Chelise s-a prăbuşit peste el.
― Lăsaţi-o! a strigat Thomas, încercând să se ridice. Dă-i pace!
Woref l-a lovit cu piciorul în cap, făcându-l să cadă lat.
Trebuia să se ridice. Să-l oprească pe general. Şi să-l ucidă. Oricum erau
morţi amândoi. S-a împins cu braţele de la podea. Încăperea părea să se
învârtă nebuneşte. A clipit, încordându-şi puterile. Şi-a dat seama că nu mai
pătrunsese altcineva. Woref putea să-l învinuiască pe Thomas pentru ceea
ce pusese la cale.
― Qurong… a spus Thomas printre gâfâieli. Nu-ţi va îngădui să…
Scabiosul a împins-o pe Chelise spre perete, ţinând-o de gât şi
pregătindu-se să o lovească cu cealaltă mână.
― Acum te voi ucide, a zis el, ridicând glasul. Mă auzi, târfă mizeră? O să te
lovesc până o să mori, a răcnit el plin de furie. Nimeni nu mă va sfida! Nici
fiica lui Qurong, nici chiar el!
A dat să o lovească.
― Opreşte-te!
Uşa s-a deschis brusc.
Woref nu s-a mai putut opri – cu palma desfăcută a lovit-o pe Chelise
peste obraz, cu un plesnet ca de bici. Capul ei a zburat în lateral. Însă nu se
slujise de toată forţa, abţinându-se în ultima clipă. Femeia s-a uitat cu ochi
dilataţi spre uşă.
Thomas i-a urmat privirea. L-a văzut pe Qurong. Şi pe Ciphus. Iar în
spatele lor, Mikil, cu mâinile legate.
* *
*
Conducătorul suprem stătea cu pumnii strânşi şi capul descoperit. Pe sub
codiţa lungă şi groasă de la tâmplă se vedea o venă care pulsa.
― Dă-i drumul!
1072
 Woref şi-a retras mâna de la gâtul ei. Şi-a dat peste cap o codiţă care îi
căzuse peste faţă.
― Femeia asta a comis un act de trădare iubind un albinos. Pentru asta
trebuie să moară.
Qurong a pătruns în încăpere. Thomas s-a ridicat şi a privit-o pe Mikil,
care îl fixa.
― Ce caută aici?
― Am adus-o ca să-i salvez viaţa. Ştie şi Ciphus.
― Eu ştiu doar că ai poruncit să fie adusă aici. Altceva nimic!
― Minţi!
― Eu voi hotărî cine minte, a spus căpetenia, apoi, cu buzele subţiri lipite,
s-a uitat la fiica lui. Cum adică, ai adus-o aici ca să-i salvezi viaţa? Dar nu a
fost condamnată!
― S-a condamnat singură, iubind un albinos, a zis Woref, scuipând pe
podea. Ştiam şi am cerut ca albinosul să-şi renege iubirea, astfel încât ea să-
şi vină în fire. Mai mult nu puteam face.
― Înseamnă că eşti un idiot, a făcut el cu amărăciune. Vezi lucruri care nu
există. Cine eşti tu să judeci sentimentele fiicei mele? Soţia mea avea
dreptate, vrei să o ucizi.
― Te asigur că…
― Tăcere! a strigat, păşind furios. Nu mă interesează ce spui, nu mai am
încredere în cuvântul tău.
― Poate că ar fi bine ca fiica ta să vorbească pentru sine, a intervenit
Ciphus.
S-au uitat cu toţii la Chelise. Ea şi-a rotit ochii. S-a uitat fix la Thomas.
Apoi a rămas cu privirea asupra tatălui ei.
― Vorbeşte, te rog. Dar, te previn, avem o lege care va fi respectată.
Thomas a simţit un gol în suflet. Trebuia să-şi renege iubirea faţă de el!
Doar dacă proceda astfel avea să primească prezumţia de nevinovăţie din
partea tatălui ei, salvându-şi viaţa. Iar planul mârşav al lui Woref va fi dat în
vileag, iar ea va scăpa.
Chelise a rămas cu privirea aţintită îndelung spre tatăl ei. S-a uitat apoi la
Thomas, iar el a clătinat discret din cap, astfel că nimeni altcineva în afara ei
nu şi-a dat seama de gest. Te rog, iubirea mea. Eu ştiu adevărul. Salvează-te.
A rămas cu privirea aţintită asupra ochilor lui şi s-a îndepărtat de zid.
― Tată, vrei să cunoşti adevărul? Vrei să ştii de ce această fiară, căreia i-ai
încredinţat armatele tale este atât de revoltată? a exclamat şi a păşit spre
1073
Thomas, oprindu-se în faţa lui. Vrei să ştii de ce acest albinos m-a legat şi m-
a răpit din castel? De ce ar traversa deşertul desculţ dacă ar fi nevoie? De ce
şi-ar da viaţa ca să o salveze pe a mea?
A făcut o pauză de o clipă.
― Fiindcă mă iubeşte mai mult decât îşi iubeşte propria răsuflare.
Thomas a simţit că se încruntă din teamă pentru ea.
Chelise l-a prins de braţ, s-a aşezat alături de el şi s-a întors cu faţa spre
tatăl ei.
― Cu toate astea, îl iubesc.
Toţi şase au rămas încremeniţi ca nişte statui.
― Îmi pare rău, tată. Nu pot minţi în privinţa asta.
Thomas a observat în ochii lui Qurong aceeaşi teamă pe care o simţise şi
el pentru viaţa ei.
― Eşti silită să…
― Nu.
― Imposibil să afirmi aşa ceva! Ştii ce înseamnă?
― Înseamnă că îl iubesc. Şi că sunt gata să plătesc orice preţ pentru
această iubire.
Faţa conducătorului suprem s-a înroşit de furie. S-a uitat urât la Ciphus.
Preotul şi-a lăsat capul în pământ.
― Atunci, soarta ei este pecetluită, stăpâne.
Treptat, ca soarele ce se stinge, expresia de pe faţa lui Qurong s-a
schimbat. Hotărârea care îi fusese de mare ajutor în sute de bătălii se
stingea. A aruncat o privire fugară spre Chelise, apoi şi-a mutat ochii spre
Thomas.
― Iartă-mă. Aş fi în stare de orice…
― Taci! La perete! Amândoi.
S-au dus spre perete, lipindu-şi spatele de raftul de cărţi.
― Eliberează-l! S-a răstit la ea. Îndepărtează-te!
Tânăra i-a dat ascultare.
― Prea bine, deci. Preţul pentru capul duşmanului meu cel mai mare este
moartea fiicei mele. Fie.
Le-a întors spatele şi a rămas cu privirea aţintită spre zid.
― Woref, te rog să li te alături.
Generalul a lăsat impresia că nu a auzit.
― Îmi pare rău, stăpâne, dar…
― Treci la perete, alături de ei.
1074
 ― Nu înţeleg…
― Imediat!
Woref s-a aşezat lângă Thomas.
― Ciphus.
Acesta s-a apropiat şi i-a smuls sabia înainte să-şi dea seama ce se
întâmpla.
Qurong s-a răsucit spre el.
― Te condamn la moarte pentru trădare împotriva familiei regale. Vei
muri împreună cu ei.
Generalul a rămas împietrit.
― Am impresia că nu ai înţeles, stăpâne. Nu am comis niciun act de
trădare!
― M-ai denunţat. De asemenea, ai avut intenţia să-mi ucizi fiica. Ţi-am
spus deja că dacă îi faci vreun rău te voi îneca eu însumi, iar acum chiar voi
face asta.
― E scandalos!
― Nu. E doar drept, a spus Ciphus. Asta înseamnă dreptate.
― Vino! a poruncit Qurong.
Un gardian s-a apropiat, urmat de un şir de alte gărzi, toţi acţionând cu
repeziciune. Douăzeci de oameni înarmaţi i-au înconjurat.
Conducătorul suprem s-a apropiat de Woref, a prins între degete banda
care îi definea rangul şi a smuls-o.
― Legaţi-i! a ordonat cu glas poruncitor. Vor fi înecaţi în această noapte.
Apoi a azvârlit eşarfa pe podea şi a păşit spre uşă.
― Ce se întâmplă cu albinoasa? a întrebat Ciphus. Ea a venit de bunăvoie.
În numele tău.
Qurong avea o expresie de tristeţe în ochi, iar furia i se domolise. S-a uitat
spre Mikil.
― Eliberaţi-o.

43

Având lanţuri grele în jurul gleznelor, Thomas stătea pe o platformă de

lemn care înainta spre apele nămoloase ale lacului. În spatele acelui podeţ se
aflau aproape cincizeci de războinici, fiecare înarmat cu sabie şi seceră,
alcătuind un semicerc. Tot al treilea om ţinea câte o torţă aprinsă, care părea
să despice noaptea cu lumina ei licărind oranj. Ciphus aştepta într-o parte,
1075
alături de câţiva membri ai consiliului, evitând să îl privească direct în ochi
pe Thomas. Se părea că în acele momente Qurong era pe drum.
Nimic din toate acestea nu îl interesa pe Thomas. Pentru el conta doar
Chelise. A privit cercetător bezna din spatele gărzilor, sperând să o zărească.
Nu ajunsese acolo nici ea, nici Woref.
Sentimente contradictorii începuseră să îl chinuiască încă de când zăcea
în celula lui cufundată în întuneric. Voise să moară, dar şi să trăiască.
Se putea întâmpla să moară dintr-o clipă în alta, cât stătea întins în pat şi i
se colecta sângele. Pe de o parte, l-a implorat pe Elyon să îl cruţe de durerea
cumplită de a o vedea pe Chelise înecată, îngăduindu-i să moară în acele
momente, înaintea ei.
Într-un fel, îi venea să îl implore pe Elyon să-l lase să mai trăiască o oră,
îndeajuns ca să o vadă încă o dată pe iubita lui. Vor muri amândoi, dar vor fi
împreună în moarte. Nu suporta gândul să nu o mai privească în ochi măcar
o dată.
Nu ştia ce se întâmplase cu ea după ce fuseseră despărţiţi la bibliotecă,
însă mintea lui nu-şi găsise odihna, astfel că-şi imaginase tot felul de situaţii.
Se afla în castel, plângând în patul ei, în vreme ce mama plângea pentru viaţa
ei în curte? Era în temniţă, azvârlită la pământ, ca o păpuşă devenită inutilă?
Îi cerea tatălui ei să îşi regândească sentinţa, ori ţipa la el că o abandonase în
favoarea religiei demente pe care o îmbrăţişase?
S-a întors cu faţa spre lac şi a scrutat malul celălalt, abia vizibil. Cine
urmărea totul dintre copaci? Probabil că Mikil şi Johan. Însă ei nu aveau
nicio putere fără săbii. A rămas uimit dându-şi seama că nu se temea deloc
de înecul care îl aştepta. Justin suferise mult mai mult.
Însă Chelise… scumpa lui Chelise, cum de se condamnase singură la
moarte, declarând nebuneşte că îl iubea? Nu îl interesa onoarea pe care ea i-
o făcuse. Nu se sinchisea că se ridicase în favoarea unui principiu ori că
procedase corect. Îi păsa doar de soarta ei.
Chelise va muri. Nu doar în această viaţă, dar, dacă îl înţelegea bine pe
Justin, în orice altă viaţă îi aştepta.
A ridicat ochii spre stele. De ce? Cum de i-ai putut face rău unui suflet atât
de blând? Ea nu e frumoasă pentru tine? Te supără pielea ei? Atunci de ce ai
pus în inima mea această dorinţă faţă de ea? Aşa îţi vei lăsa mireasa?
A simţit o oarecare agitaţie în spatele lui şi s-a întors să vadă dacă…
A rămas fără suflare. Chelise ajunsese acolo. A mers de-a lungul malului
între patru gărzi călare care o înconjurau. Era îmbrăcată într-o rochie albă şi
1076
îşi ţinea capul drept, fără să dea de înţeles că era mai curând victima decât
cea care conducea acea înecare.
A căutat pe chipul ei un semn care să-i spună că îl văzuse, însă gluga îi
stătea ridicată, cu ochii umbriţi. Gărzile s-au despărţit, lăsând-o să treacă.
În aceeaşi clipă, l-a văzut pe Qurong călărind cu nobleţe pe calul lui, cu
numeroase gărzi în jur. Au coborât malul dinspre dreapta lui Thomas. Nu a
zărit-o nicăieri pe Patricia.
Conducătorul suprem s-a oprit la douăzeci de metri de mal. Trebuia să
vadă cum se pun în aplicare pedepsele stabilite de el fără să arate niciun
semn de slăbiciune. Însă, chiar de la depărtare, Thomas i-a desluşit chipul
supt. Nu ar fi fost surprins dacă ceea ce văzuse nu erau cumva urmele lăsate
de unghiile Patriciei.
Woref a fost adus în josul malului în spatele lui Chelise. Însă lui nu-i păsa
nicidecum de general.
Chelise a trecut de războinici. Flăcările i-au luminat faţa.
Se uita drept la el.
Thomas a simţit că-l părăsesc până şi ultimele puteri. Pe faţă i-a apărut o
expresie de tristeţe cumplită. Ea a urcat pe platformă şi s-a oprit la trei metri
de el. Fără să-şi dea seama, s-a apropiat.
― Înapoi!
Un pumn l-a izbit în cap cu puterea unei bâte. Noaptea a devenit
ameţitoare, dar nu a scăpat-o din ochi pe Chelise.
― Murim pentru iubirea noastră! A spus ea cu glas tare, ca să audă toţi cei
aflaţi în preajmă. Veţi nega până şi asta? Dacă tot aveţi de gând să ne înecaţi,
lăsaţi-ne măcar un moment din iubirea pentru care murim.
Soldatul de gardă s-a uitat la căpetenie.
― Las-o să se apropie, a zis Qurong.
Chelise a păşit spre el încet, ca un înger. Lanţurile de la picioare, ascunse
de rochia albă şi largă, au zăngănit pe podeţul din scânduri. Când a ajuns cât
de cât aproape, în ochi i-au izvorât lacrimi proaspete. S-a îndreptat spre ea şi
s-au prăbuşit unul în braţele celuilalt.
Nu avea niciun rost să vorbească. Lacrimile, atingerea, răsuflarea
fierbinte pe care o simţea fiecare pe gât vorbeau mult mai elocvent decât
cuvintele.
Să le fie ruşine celorlalţi! Stăteau şi priveau o iubire adevărată, care
fusese condamnată de religia pe care o numeau cu neobrăzare Marea
Romanţă.
1077
 Aceasta era romanţa!
Woref a păşit pe platformă.
― Ajunge, a spus Qurong. Duceţi pedeapsa la îndeplinire până nu vă
treziţi şi voi înecaţi.
― Aşezaţi-i alături! a poruncit Ciphus.
― Ti-ai dat viaţa pentru mine. Acum voi muri pentru tine, a şoptit Chelise
în urechea lui Thomas, după care a scâncit.
― Nu e nevoie. Încă nu e prea târziu… tatăl tău ţi-ar accepta renegarea. Te
rog, îţi cunosc iubirea, dar trebuie să găseşti un lac roşu…
Soldaţii au smuls-o. L-a privit în ochi.
― Tu eşti lacul meu roşu, a rostit ea.
* *
*
― Nu vom reuşi să ajungem la vreme! a zis Mikil. Sunt deja pe platformă.
Grăbiţi-vă!
Se întorsese în goană la ceilalţi, ştiind că, dacă exista vreo şansă de a-l
salva pe Thomas, va avea nevoie de ajutorul lor. Însă timpul se scurgea în
mod implacabil.
― Nu ştim dacă vom reuşi, a spus Suzan. Mai avem timp să împiedicăm
execuţia. Înarmaţi cu săbii, patru dintre noi am reuşi să-i împrăştiem.
― Nu e chiar aşa de uşor cum crezi, a intervenit Johan. Dacă au eşarfe de
asasini, nu o vor rupe la goană precum cei peste care am dat zilele trecute.
― Nu-l putem salva ucigând scabioşi, s-a răstit Mikil. Mai bine am deveni
noi înşine ca ei. Săpaţi mai cu spor!
Jamous s-a opintit în băţul ascuţit pe care îl ţinea în mâini. Canalul era
acum adânc de peste un metru şi îl săpau de la ambele capete. Mai puţin. Cu
efort, în scurtă vreme pământul rămas va fi străpuns. Îndepărtaseră peste o
sută de bolovani destul de mari, iar acum se chinuiau înfierbântaţi şi cu
mâinile zdrelite să dea deoparte ceea ce mai separa cele două lacuri.
Mikil împingea ţărâna deoparte cât de repede putea, atentă să nu fie
lovită de vreunul dintre beţele pe care ceilalţi le foloseau să sape. Soţul ei s-a
oprit o clipă şi a rostit gâfâind:
― Suzan are dreptate. Nu ştim dacă asta va…
― Săpaţi! Cred că ar ajunge şi o singură picătură! Un ocean de sânge e mai
bun decât o găleată? O picătură din sângele lui Thomas e de ajuns să
pătrundă în lumea lui de vis. Vă spun că doar o picătură va avea acelaşi efect.
Acum…
1078
 ― Am terminat! a exclamat Johan.
Au îngheţat. Nu cumva glasul lui se auzise până pe malul celălalt? Nu mai
avea nicio importanţă. Iar timpul le era potrivnic.
― Curge! a zis Johan şi s-a lăsat în genunchi, îndepărtând bulgări de
pământ.
Apa roşie i s-a strecurat printre degete şi a curs în fundul şanţului.
― Cealaltă parte! a strigat Mikil. Dă la o parte stăvilarul!
* *
*
― Luaţi mâinile de pe mine! a strigat Woref spumegând de furie.
Gărzile i-au împins pe poziţii, toţi trei în linie pe platforma lată. În partea
stângă a docului se înălţau trei turnuri înalte, asemănătoare cu acela pe care
îl folosiseră pentru a-l îneca pe Justin. Qurong ordonase să se găsească o
metodă prin care să fie scutit de a-şi vedea fiica zbătându-se în timp ce
atârna legată de picioare, pe jumătate scufundată în apă. Lanţurile groase de
bronz legate de picioarele lor îi vor trage la fund, unde se vor îneca nevăzuţi.
Acum se aflau la zece metri de marginea platformei. Strângând cu
hotărâre din dinţi, Chelise s-a uitat drept înainte. Însă tăria demonstrată de
ea nu era suficientă să pună stavilă râului de lacrimi care îi curgea pe obrajii
albi.
Thomas şi-a smuls ochii de la ea. Te implor, Elyon. Salvează-ţi mireasa.
Fie-ţi milă.
― Înaintaţi, le-a poruncit Ciphus. Opriţi-vă la marginea platformei.
S-a simţit împins din spate. S-a deplasat înainte fără să fie nevoie de
niciun îndemn.
― Te rog, Chelise. Apa asta nu înseamnă nimic pentru mine, dar nu îndur
gândul morţii tale.
― N-aş putea trăi singură, a spus ea încet. Şi te înşeli. Tatăl meu nu şi-ar
retrage nicicând cuvântul. Şi nici nu vreau să facă asta.
El a ajuns la margine şi s-a oprit.
― Te-ai salva. M-ai salva pe mine. Să nu-mi plesnească inima de durere.
Woref s-a uitat înainte, spre pădure, căutând din ochi foarte agitat.
― Te rog, te rog, a făcut el în şoaptă.
Curajul lui ostentativ făcuse loc acestei milogeli ciudate adresate pădurii.
Thomas i-a urmărit privirea. Avea în faţă aceeaşi pădure în care zărise
Shataiki imediat după moartea lui Justin. Ce anume vedea Woref?
― Te implor, stăpâne, a bolborosit generalul.
1079
 Striga spre Teeleh, a gândit Thomas. Nu avea decât.
A urmărit privirea lui Chelise şi a văzut apa întunecată aflată la trei metri
dedesubt. Stâlpii lungi dispăreau în adâncul sumbru. Câte trupuri îşi
găsiseră mormântul acolo, cu oasele înlănţuite de ancorele lor?
Soldaţii din gardă s-au apucat să le lege mâinile la spate.
― Te rog, iubita mea…
― Te-ai mai înecat.
― Dar nu în apa asta.
― Ştiai asta când te-ai scufundat, ori te-ai afundat de disperare?
Şi una, şi alta. Şi teamă, şi un grăunte de credinţă. Însă aici nu avea ce
spera. S-a uitat spre celălalt mal al lacului. Dincolo de raza de acţiune a
luminii aruncate de torţe, apa era neagră-tăciune. Mai întunecată decât
noaptea. Mai neagră decât îşi amintea el să o fi văzut vreodată.
― Acum înfruntaţi mânia lui Elyon, a spus Ciphus, care se găsea în spatele
lor.
Scândurile au scârţâit sub paşii lui. Glasul lui a căpătat forţă:
― Asta să fie o lecţie pentru toţi cei care sfidează Marea Romanţă
denunţându-i pe cei pe care însuşi Elyon i-a pus pe acest pământ.
Chelise s-a uitat la Thomas. Flăcările au jucat în ochii ei înceţoşaţi.
― Tu-mi eşti soţul.
― Iar tu, soţia, a şoptit el.
― Pregătiţi-i! a zis Ciphus.
Soldatul din spatele fiecăruia i-a prins de păr cu o mână.
― Trageţi!
Gărzile i-au tras de păr, astfel încât condamnaţii au fost siliţi să-şi lase
capetele pe spate şi să privească cerul. Stând alături, cu mâinile legate cu
fâşii de pânză, cu picioarele împovărate de lanţuri grele, neputincioşi şi
pregătiţi să moară.
* *
*
Mikil s-a lăsat într-un genunchi în partea dreaptă a şanţului şi a scrutat
apele întunecate până spre malul celălalt. Jamous a îngenuncheat lângă ea;
Johan şi Suzan le-au urmat exemplul de pe cealaltă parte a şanţului.
― Te rog, Elyon, a murmurat ea. Îndură-te. Salvează-l.
A aruncat o privire spre stânga. Şanţul avea jumătate de metru lăţime şi
un metru şi jumătate lungime, iar prin el curgea acum un curent puternic de
apă roşiatică din iazul roşu pe care îl găsiseră în spatele lor. Thomas îi
1080
spusese Karei despre el, însă în momentul în care Qurong îi condamnase la
moarte împreună cu Chelise, îşi dăduse seama că era singura lor speranţă.
Să descopere iazul cu apa lui Elyon şi să îndepărteze bariera dintre el şi lacul
Hoardei.
* *
*
― Thomas!
Chelise avea glasul slab, chinuit. Îşi simţea gâtul îngheţat. Văzuse ambele
modalităţi de înec – de pe platformă şi din turn –, iar dacă sentinţa la moarte
oferea vreo alinare, aceasta era că, din fericire, Qurong alesese platforma.
Într-un acces de revoltă, mama ei ceruse măcar atâta lucru, iar tatăl ei se
grăbise să fie de acord.
― Tăria lui Elyon, i-a şoptit Thomas.
― Aşa cum a poruncit Elyon, aşa veţi muri, a strigat Ciphus. Muriţi!
O mână a împins-o pe Chelise din spate şi, brusc, nu a mai avut nimic
solid sub tălpi.
În cădere, niciunul dintre ei nu a scos vreun sunet. Woref a atins primul
apa. Chelise a văzut cu colţul ochiului jerba de stropi, asta înainte ca apa rece
să îi ajungă dincolo de picioare, până la piept. Thomas a căzut în stânga.
Apoi a ajuns sub luciul apei.
S-a dus drept în jos, trasă de lanţurile prinse de glezne. S-a zbătut
instinctiv să-şi elibereze mâinile legate la încheieturi – potrivit obiceiului,
acestea erau legături făcute în grabă, doar să împiedice vreun episod
neplăcut în ultimul moment petrecut pe platformă. Uimitor, s-a eliberat
imediat, ceea ce a făcut-o să întrevadă o speranţă de salvare. A deschis ochii.
Negru. Întuneric.
A strâns ochii şi, făcând asta, a alungat orice urmă de speranţă.
Elyon! Ia-mă la tine. Ia-mă ca mireasă, aşa cum l-ai luat şi pe Thomas.
Gândurile ei porneau din panică, nu din raţiune. Curând picioarele ei se vor
aşeza pe un morman de oase.
Elyon! Justin, te implor!
Apa din jurul tălpilor, apoi al picioarelor, a devenit din rece caldă. A
deschis ochii şi a privit uimită în jur. Se aşteptase ca apa de la fund să fie
tulbure – unde să mişune demoni negri care, în dorinţa lor de moarte, să o
revendice.

1081
 A văzut însă o pată de lumină roşiatică, neclară şi înceţoşată, dar sigur
lumină! A privit spre stânga, apoi spre dreapta, dar nu a văzut nici urmă de
Thomas sau Woref.
Apoi Chelise a căzut în apa roşie şi caldă. Plutea. Senină. Tăcută.
Nepământească şi ciudată. Şi-a auzit susurul propriului puls. Deasupra ei,
Qurong şi Ciphus urmăreau apa, căutând semne ale morţii ei – bule de aer –,
dar acolo, în acel fluid, ea se simţea pe moment în siguranţă.
Apoi acel moment a trecut, iar realitatea situaţiei cumplite în care se
găsea i-a invadat mintea. Apa era mai caldă şi mult mai adâncă decât
crezuse, şi era roşie, dar tot se va îneca în ea.
Ochii au început să o usture şi a clipit în apa caldă, dar fără a percepe vreo
uşurare. Îşi simţea pieptul strivit şi vreme de o clipă s-a gândit să bată din
picioare să se ridice la suprafaţă pentru a lua o gură de aer.
A deschis gura şi a simţit apa caldă pe limbă. A închis gura. Să fie apa lui
Justin?
Dar cine ar aspira de bunăvoie apa în plămâni? Pătrunsese acolo cu
intenţia de a muri. Ştia că Thomas avea dreptate – boala îi distrusese mintea.
Dar moartea de bunăvoie i se păruse o nelegiuire.
A atârnat moale, străduindu-se să-şi ignore plămânii, care începuseră să-i
dea o senzaţie de arsură. Dar asta era – nu i se oferea luxul de a-şi analiza
prea multă vreme hotărârea.
Prin trup i-a trecut un val de panică, făcând-o să tremure sub lovitura lui
cu o disperare pe care nu o mai trăise până atunci.
A deschis gura, apoi a închis ochii. A început să suspine. Un ţipăt suprem
i-a umplut mintea, interzicându-i să mai accepte apa aceea. Thomas se
înecase o dată, dar asta doar lui i se putea întâmpla.
Apoi a rămas fără aer. A deschis gura larg şi a aspirat puternic, la fel ca un
peşte care încearcă să respire pe uscat.
Durerea a izbit-o în plămâni cu forţa unui berbec.
A încercat să expire. Să inspire. Plămânii ei păreau împietriţi. Va muri.
Corpul ei îngreunat de apă a început să se scufunde tot mai adânc.
Nu s-a opus înecului. Thomas voise ca ea să îl urmeze în moarte, şi exact
asta făcea. Oricum, nu exista viaţă dincolo de luciul apei.
Lipsa de oxigen i-a răvăşit corpul secunde în şir, şi nu a încercat să
împiedice moartea.
Apoi a încercat. Cu toate forţele, s-a străduit să întoarcă în sens invers
acel proces.
1082
 Elyon, te implor. Ia-mă. Tu m-ai făcut; acum ia-mă la tine.
Bezna i-a înconjurat mintea. A început să strige.
Apoi totul a devenit întunecat.
Nimic.
Murise. Ştia. Dar mai era ceva acolo, dincolo de viaţă. Din întuneric, un
geamăt a început să-i umple urechile, înlocuind propriile strigăte ascuţite.
Geamătul a căpătat volum şi a crescut, devenind o jelanie, apoi un ţipăt.
Cunoştea acea voce! Nu ştia de unde o cunoştea, dar acela era Elyon.
Justin? Justin, care striga de durere.
Şi-a apăsat palmele peste urechi şi a început să ţipe şi ea, socotind acum
că acest lucru era mai rău decât moartea. Corpul îi ea cutreierat de un foc, de
parcă până şi ultima celulă s-ar fi revoltat la auzul acelui sunet. Şi aşa
trebuia, i-a şoptit un glas în minte. Creatorul ţipa de durere!
O voce moale, ademenitoare, a înlocuit acel strigăt.
― Să nu mă uiţi, Chelise.
Aşa spunea Elyon. Aşa spunea Justin.
Lumina a atins periferia minţii ei. Una roşiatică. Ameţită de acea
răsturnare neaşteptată, Chelise a deschis ochii. Arsura din piept dispăruse.
Apa era mai caldă, iar lumina ce venea de dedesubt părea mai sclipitoare.
Era în viaţă?
A aspirat apa roşiatică şi a dat-o afară. Respira în ea! Trăia!
A scos un ţipăt de mirare. S-a uitat în jos, spre picioare şi braţe. Lanţurile
dispăruseră. Şi-a mişcat picioarele. Libere. Reale. Se afla aici, plutea în lac, nu
în vreo realitate lipsită de consistenţă.
Iar pielea ei… Şi-a atins-o cu degetul mare. Boala dispăruse! Thomas
avusese dreptate. Era albinoasă. Aici, în pântecele acestui lac roşiatic, ea
devenise o rasă uimitoare, şi gândul a făcut-o să fie copleşită de o emoţie pe
care cu greu o putea identifica.
S-a răsucit, căutându-l pe Thomas, dar acesta nu era acolo.
S-a învârtit o dată în apă, aruncându-şi pumnii deasupra (ori
dedesubtul?) capului. S-a afundat, apoi a descris o buclă şi s-a propulsat spre
suprafaţă. Ce vor spune cei de acolo?
Trebuia să-l găsească pe Thomas! Justin schimbase apa.
În momentul în care mâna ei a atins apa rece de deasupra celei calde,
plămânii ei au luat foc. A încercat să respire, dar a constatat că nu reuşea.
Apoi a trecut mai departe, ieşind.

1083
 În mintea ei au izbucnit trei gânduri, în timp ce apa continua să i se
scurgă de pe faţă. Primul era că ieşea la suprafaţă exact în acelaşi timp cu
Thomas, aflat în stânga ei. Ca doi delfini care străpung suprafaţa, făcând un
salt coordonat, cu capetele arcuite pe spate, cu apa scurgându-se de pe părul
lor, surâzând cât se poate de generos.
Cel de-al doilea gând a fost că acum simţea fundul lacului sub picioare.
Stătea în picioare în apropierea malului.
Cel de-al treilea că nu putea respira.
A ieşit din apă până la talie, s-a aplecat în faţă şi, tuşind, a lăsat apa să se
scurgă din plămâni. Durerea i-a trecut. A scos un icnet, a descoperit că
respira cu uşurinţă şi s-a răsucit încet.
Din gura lui Thomas curgeau apă şi fire de salivă. Nu era sigură ce se
petrecuse cu el, dar îl vedea viu.
A ridicat braţul şi a privit atent. Pielea i se transformase. O nuanţă
brunetă. Bronzată bine. Şi netedă ca a unui copil. Ştia fără nicio îndoială că
avea ochii ca de smarald, la fel ca Thomas.
Devenise ca orice alt albinos.
Abia atunci şi-a dat seama că în acele momente Qurong încă stătea pe cal,
la mai puţin de treizeci de metri depărtare de ea. Avea o expresie de şoc pe
faţă. În stânga ei, un soldat o privea cu o muţenie năucă. Nici urmă de Woref.
Fără îndoială că se înecase.
― Prindeţi-i! a strigat Ciphus, aflat pe platformă.
― Lăsaţi-i! a poruncit Qurong.
Chelise a ieşit din lac, despicând apa zgomotos cu şoldurile. Thomas
păşea alături – nici nu era nevoie de cuvinte.
Într-un anumit fel, se simţea ca şi cum ar fi avut în ochi o lume cu totul
nouă. Nu numai că devenise o altă persoană, înecată în magie, însă scabioşii
aflaţi acum în faţa ei îi deveniseră străini. Boala atârna de ei ca o murdărie
uscată. Dar când vor înţelege ce făcuse Elyon pentru ei în acel lac, ei vor da
năvală în masă să pătrundă în apele roşiatice. Va fi călcată în picioare, s-a
gândit ea cu un surâs strâmb.
Apoi şi-a adus aminte de propria opoziţie faţă de înec. S-a uitat fix la tatăl
ei, care încă lăsa impresia că vedea ceva dintr-un coşmar ce devenise
realitate.
― Legea spune că trebuie să se înece! a zis Ciphus, apropiindu-se de
marginea platformei şi arătând cu degetul.
― Dar s-au înecat.
1084
 ― Dar nu sunt morţi!
― Fiica mea arată cumva ca o scabioasă? L-a întrebat Qurong cu glas
apăsat. Dacă nu avem în faţă o scabioasă moartă, atunci nu ştiu ce altceva ar
putea fi. S-a înecat şi a plătit preţul! Să nu o atingi!
Chelise a simţit dorinţa de a fugi să-l îmbrăţişeze.
― Tată, e adevărat! Apa e roşiatică. Acesta este un iaz roşu.
El şi-a mutat ochii spre apa din spatele ei. Fiica lui i-a urmărit privirea.
Lacul părea întunecat, dar avea o nuanţă roşiatică.
Ciphus se holba şi acum vedea şi el.
― Izolaţi lacul! a strigat, răsucindu-se către gărzi. Nimeni să nu pătrundă.
― Ba nu! a zis ea. Oamenilor trebuie să li se îngăduie să se înece. Tată,
spune-i asta.
Qurong şi-a mutat din nou privirea spre lac. A măsurat suprafaţa lui.
― Şi Woref?
― El nu a crezut, i-a răspuns Thomas.
― Şi cum de a devenit apa roşie? a întrebat, măsurându-l din ochi.
― Nu ştiu sigur, dar cred că Mikil şi Johan au găsit iazul roşu pe care l-ai
astupat.
― Izolaţi lacul, a ordonat, încruntat.
― Alcătuiţi un perimetru pe marginea lui, a continuat Ciphus. Nimeni să
nu calce pe plajă decât după ce reparăm stricăciunile.
Chelise a făcut un pas către Qurong.
― Tată, nu permite aşa ceva!
― Opreşte-te acolo, i-a cerut cu mâna ridicată.
― Îneacă-te! a strigat ea. Trebuie să vă înecaţi, tu şi mama! Cu toţii!
Şi-a întors calul, astfel că a rămas cu faţa spre ea.
― Sunt liberi să plece. Ei şi prietenii lor vor primi drept de trecere prin
pădurea noastră. Niciun albinos să nu fie vătămat decât după ce aflăm
adevărul despre cele petrecute aici.
― Tată… te rog, te implor… doar ştii adevărul.
― Eşti fiica mea, şi pentru asta te voi lăsa să trăieşti în pace. Dar aici se
opreşte bunătatea mea. Pleacă imediat, până nu mă răzgândesc.
Şi-a întors calul şi s-a îndepărtat de-a lungul malului.
Chelise s-a uitat lung după el, sfâşiată între dorinţa de a-l târî în lac şi
gândul că nici ea nu era altfel în urmă cu o zi. Însă exista speranţa, adevărat?
El se va mai gândi.
― Îmi pare rău, a spus Thomas, lăsându-şi mâna pe umărul ei.
1085
 L-a privit în ochi şi tristeţea ei s-a risipit. Pielea lui, o enigmă încântătoare
în acea dimineaţă, avea acum o culoare cafenie plăcută şi era netedă. Iar
ochii lui verzi străluceau ca nişte stele. Era de-a dreptul frumos.
― Şi ochii mei sunt…?
― Verzi, a sfârşit el întrebarea, apoi şi-a trecut degetul mare peste faţă. Iar
pielea ta e cafenie, cea mai frumoasă pe care am văzut-o.
― Acum îi sunt soţie?
― Da. Şi a mea?
― Da.
Ea s-a simţit gata să explodeze.
El i-a făcut cu ochiul şi a luat-o de mână.
― Trebuie să luăm în serios vorbele tatălui tău şi să plecăm cât se mai
poate. Ne aşteaptă Cercul.
Cercul. Chelise s-a uitat peste umăr. Ciphus îi privea încruntat. Douăzeci
de gărzi alcătuiseră un şir în apropierea platformei, împiedicându-i să-l
urmeze pe Qurong, care acum îşi îndruma calul dincolo de soldaţii strânşi în
grabă pentru a închide perimetrul.
Cercul îi aştepta. Chelise a surâs, brusc dornică să plece de acolo şi să
ajungă în sânul noii familii. Să fie cu soţul ei.
Thomas de Hunter.
― Atunci să nu-i facem să ne aştepte, a zis ea, şi a păşit spre pădure.

44

Marsilia, Franţa.
Carlos aştepta deja de trei zile, şi niciun vehicul nu ieşise din adăpostul
subteran. Însă oamenii se aflau acolo, putea pune rămăşag pe viaţa lui.
Pe deal ciripeau păsări, neştiind cât de aproape fuseseră de a mai urca o
treaptă în lanţul trofic în urmă cu trei zile. Aici, la ţară, în apropierea
portului, dimineaţa se arăta paşnică şi răcoroasă. În oraş, lumea se agita să
procure una din mult doritele seringi care soseau de la Paris. Ştirile nu se
refereau decât la virus. Mai precis, la antivirus. Germenul Thomas, aşa i se
spunea. Se afirma că acel om îşi dăduse viaţa. Carlos nu era dispus să creadă.
Existau cantităţi suficiente de vaccin pentru a fi distribuite, aşa se
anunţase, dar asta nu împiedicase răspândirea stării de panică. Planul de
distribuţie era în realitate opus celui de colectare a sângelui. Seringile
conţinând Germenul Thomas inundaseră deja oraşul. Fiecare vehicul
1086
frigorific din Franţa transporta acum antivirusul spre punctele de distribuţie
din întreaga ţară, unde sute de mii de oameni îşi aşteptau rândul, alcătuind
cozi lungi.
Între timp, Carlos stătea la pândă cu arma în mână.
A aruncat o privire spre antebraţ. Punctele roşii dispăruseră. Încă nu
înţelegea nimic, dar exista o singură explicaţie. Intrase în contact cu sângele
lui Hunter.
Funeraliile lui urmau să se ţină peste douăzeci şi patru de ore. Voia să
facă tot ce-i stătea în putinţă ca să ajungă acolo. Trebuia să vadă cu ochii lui.
Iar dacă Hunter era mort în cele din urmă…
Gândul l-a făcut să simtă un nod în stomac, de aceea a vrut să uite.
Dacă Fortier nu ieşea curând de acolo, era hotărât să ia legătura cu
autorităţile – şefii militari francezi ar fi fost extrem de încântaţi să lanseze
câteva bombe perforante asupra acelui buncăr, ca să scape lumea de
oamenii care le pătaseră reputaţia. Preşedintele francez, care respectase cu
prea multă uşurinţă cererile lui Fortier, ar fi fost probabil bucuros să dea
personal acel ordin, doar ca să-şi mai îmbunătăţească imaginea în faţa
poporului. În acele momente, lumea era prea preocupată de virus, dar într-o
bună zi Carlos va îndrepta lucrurile.
Contactarea autorităţilor ridica o problemă: însemna să-şi părăsească
postul, existând posibilitatea ca în lipsa lui oamenii aceia să evadeze de
acolo. Puţin probabil, dar Fortier era în stare de orice.
De aceea, aştepta în ascunzişul acela de pe deal.
Când se afla la jumătatea drumului spre Paris, socotise că buncărul de
acolo nu conta. Fortier şi Svensson se vor ascunde la Marsilia, unde puteau fi
în siguranţă, indiferent ce s-ar fi întâmplat în următoarele câteva zile. Din
cauza noului lor plan de a-i trăda pe atât de mulţi care îşi predaseră armele,
Parisul colcăia de duşmani.
Avea confirmarea că două vehicule circulaseră recent pe terenul moale
care ducea către buncărul ascuns sub pământ. Nu puteau fi decât cele în care
sosiseră Fortier şi Svensson – nimeni altcineva nu ştia de existenţa lui.
Carlos ştia de el pentru că întotdeauna avusese grijă să afle mai multe decât
doreau stăpânii lui.
Totul se lega în modul cel mai cumplit. Declanşaseră arma şi intenţionau
să rămână acolo până când îşi va face efectul, după care vor ieşi în lumea cea
nouă.
Însă nu ţinuseră seama de intervenţia lui Thomas. Şi nici de visele lui.
1087
 A vârât mâna în buzunar şi a mai scos o tabletă. Dormise doar o dată de
când îşi ocupase postul de pândă, dar asta se întâmplase la început, înainte
de a se anunţa ştirea referitoare la Germenul Thomas. A pus tableta în gură
şi a înghiţit-o.
Şi-a închipuit că Fortier şi Svensson stăteau în borta aceea şi se certau
furioşi, încercând să descopere ce nu mersese. Ei…
Solul de pe panta dealului s-a mişcat brusc. Carlos a îngheţat. Atât de
curând?
Încet, ca şi cum o balenă gigantică ar fi deschis fălcile, dealul s-a desfăcut.
Carlos a înşfăcat arma antitanc şi s-a ridicat. Aşadar, cei doi hotărâseră să
părăsească Franţa cât lumea era încă derutată de criza declanşată. Se mai
desfăşuraseră şi alte acţiuni pentru vânarea de oameni, dar niciuna care să
se compare cu aceea ce se va declanşa după o asemenea catastrofă.
A amorsat proiectilul, a pus arma la umăr şi a ţintit spre intrare. Mâinile îi
tremurau din cauza stării de epuizare şi a nervilor zdruncinaţi.
Uşa garajului s-a oprit. Era deschisă. Apoi, nimic.
Şi-a dorit să vadă maşina ieşind mai curând. Trebuia să fie Mercedesul alb
cu blindaj. Cei doi se vor despărţi ceva mai târziu, dar nu ar risca să plece cu
două automobile ştiind că au unul blindat, despre care avea cunoştinţă doar
Carlos.
Haideţi. Ieşiţi.
Practic, a simţit pe limbă gustul corditei eliberate în explozia ce urma să
se producă. Proiectilul va sfârteca automobilul într-o mie de bucăţi.
Botul Mercedesului alb a ieşit brusc din garaj.
Încet…
Apoi restul vehiculului.
A aşteptat până când uşa garajului a început să se închidă. O singură
maşină. Cu geamurile fumurii, astfel că nu vedea precis dacă erau amândoi
în ea.
Brusc, a simţit că nu mai poate aştepta nicio clipă. A apăsat pe trăgaci. S-a
auzit un fâsâit puternic. O apăsare scurtă pe umăr. Apoi o dâră de fum şi un
curent de aer fierbinte care l-a izbit în faţă.
A însoţit proiectilul cu gândul tot drumul până la Mercedes. Acesta a lovit
geamul portierei din dreapta faţă. Vreme de o fracţiune de secundă, Carlos a
văzut picioarele de pe scaunul din dreapta.
Asta însemna că în maşină erau doi oameni.

1088
 Explozia a cutremurat aerul dimineţii. O minge de foc a spintecat
vehiculul de la încheieturi. I-a aruncat acoperişul în aer. Fumul s-a vălătucit.
Apoi a izbucnit incendiul mistuitor.
Carlos a dus binoclul la ochi, l-a reglat şi a examinat flăcările. Văzuse
destule în viaţa lui ca să poată trage concluzia că tocmai ucisese doi oameni.
Unul dintre ei era Armand Fortier. Celălalt, Valborg Svensson.
A coborât binoclul. Spre deosebire de Thomas cei doi nu vor mai reveni la
viaţă.
* *
*
Kara a urmărit coşciugul coborând sub iarba verde de la Cimitirul
Naţional Arlington. Lui Thomas i se organizase o înhumare cu toate
onorurile militare, iar sute de oameni pe care ea nu-i văzuse niciodată erau
mişcaţi până la lacrimi de acel eveniment, dar pentru ea, întreaga
înmormântare i se părea ciudat de lipsită de însemnătate.
Fratele ei era viu.
Nu aici, şi nu într-un mod în care aceşti oameni ar înţelege la fel ca ea.
Însă el era mai viu decât oricare dintre cei care plângeau.
Preşedintele stătea în dreapta ei. Monique, în stânga. Trecuseră cinci zile
de la moartea lui Thomas. Organizatorii voiseră ca sicriul să fie purtat pe
Bulevardul Constituţiei pentru a fi văzut de toată lumea, dar îl convinsese pe
preşedinte că dacă ar fi avut putinţa să se pronunţe într-o asemenea
chestiune, fratele ei ar fi protestat. În cele din urmă, se acceptase această
ceremonie mai simplă, însă tot de importanţă naţională, transmisă ca atare.
S-au auzit şapte salve de tun şi trei avioane de luptă au trecut pe
deasupra cimitirului, timp în care Kara a urmărit totul cu un interes
temperat. Se gândea tot la sângele lui Thomas. Cel pe care Monique încă îl
păstra.
Nu reuşea să-şi scoată din minte acest lucru.
Dincolo de pojghiţa acestei lumi aştepta o alta, la fel de reală, poate chiar
mai reală. Thomas era viu acolo, iar acum aproape sigur se căsătorise cu
Chelise. Murise cât se aflase în lac, iar acesta îi dăduse viață. În mintea ei nu
încăpea nicio îndoială că Justin plănuise totul.
Îi îngăduise lui Thomas să se îndrăgostească de Chelise, astfel încât Cercul
să ştie ce sentiment avea el despre ei. Era convinsă că dacă l-ar fi văzut în
acele momente, Justin s-ar fi învârtit în jurul miresei lui pe un armăsar alb,

1089
emoţionat de frumuseţea creaţiei lui. De iubirea, indiferent cât de
amestecată, pe care ei o manifestau faţă de el.
Aceasta era mireasa lui!
Iar în ochii lui, avea rochia imaculată. Albă.
Cineva i-a întins o cazma. A făcut uitate gândurile ce o copleşeau. Voiau ca
ea să facă onorurile? A făcut un pas înainte, a luat puţină ţărână şi a aruncat-
o în mormânt.
Apoi totul s-a terminat. A revenit la înmormântare. Mulţimea strânsă a
început să se îndepărteze.
― Ţin să te anunţ că am comandat o statuie a lui, care va fi aşezată pe
peluza de la Casa Albă, i-a spus preşedintele. Chiar dacă socoteşti că s-ar fi
opus, acum nu mai este vorba de el. Poporul o cere. Poporul vrea să-şi
exprime recunoştinţa. Iar ea nu se va sfârşi aici.
Kara a dat aprobator din cap. Germenul Thomas ucisese virusul într-un
mod nesperat. Se înregistraseră şi decese, dar extrem de puţine. Conform
ultimelor statistici, sub două sute de mii, iar mai toţi cei care căzuseră
victime erau oameni care încercaseră să ocolească sistemul. Unii răzvrătiţi
care participaseră la tulburări, un camion cu instalaţie de refrigerare căzut
pradă unei ambuscade şi alte evenimente asemănătoare. Germenul Thomas
ajungea în prezent în locuri îndepărtate din lume – majoritatea din Lumea a
Treia, în unele zone ale Americii, China, Africa, unde Germenul Raison
acţionase ceva mai lent. Lumea nu avea să fie la fel ca până atunci, dar
supravieţuise.
Dacă Thomas de Hunter ar fi întârziat doar trei ore în cursul
transportului de pe portavion spre laborator, pierderile umane ar fi fost
mult mai mari.
Preşedintele a luat-o uşor de umăr.
― Te simţi bine?
― Da, a răspuns surâzând. Vă mulţumesc, domnule.
― Să mă anunţi dacă ai nevoie de ceva.
― Aşa voi face.
A plecat, iar Monique s-a apropiat de ea.
― Aşadar, a zis ea suspinând, acum ce facem?
― Acum nu ştiu ce-o să se întâmple.
― Crezi că sângele lui mai are efect?
― Nu ştiu. Acum şase miliarde de oameni au sângele lui, nu? Şi nu visează.
― Nu au niciun motiv. Fără credinţă, nu poţi visa.
1090
 A mers alături de Monique.
― Ori poate visele nu dau roade pentru că el a murit. Sigur, am visat o
dată când el era mort.
― Poate că n-ar fi rău să aflăm.
― Ispititoare idee, nu? a făcut Kara, uitându-se în ochii ei.
― M-am gândit, şi nu o dată.
― Nu ştiu. Ceva îmi spune că lucrurile s-au schimbat. Cred că ar fi
preferabil să le lăsăm deocamdată aşa cum sunt. E mai sigur.
― Crede-mă, nimeni nu se va atinge de el.
― Altceva mă frământă, a zis Kara.
― Cartea, a rostit Monique fără să ezite.
― Exact, a răspuns Kara oprindu-se. Cartea de Istorii cu file albe. Ori
poate ar trebui să spun Cărţile. Thomas considera că ele traversaseră până
la ultima. În aceste momente există cel puţin o Carte, văzută ultima oară în
Franţa, care are o putere mai mare decât orice armă nucleară scufundată de
Thomas.
― Cu siguranţă că va apărea.
― De asta mă şi tem.

45

Apusul picta în oranj cerul ce se înălţa deasupra deşertului alb. Thomas

stătea pe cal la marginea unei mici văi care semăna perfect cu un crater
având în jur de o sută de metri diametru. Depresiunea adăpostea o oază, iar
în mijlocul ei stătea un iaz roşu, cuibărit între nişte bolovani mari. Un cerc
de pomi fructiferi creştea în solul bogat, aflat alături de piatra de calcar în
care se găsea acel iaz. Aşezate într-un cerc perfect, douăzeci şi patru de torţe
ardeau în jurul iazului. Marginea stâncoasă din jurul apei avea aproape
cincizeci de metri diametru şi păstra iazul curat, astfel că, din locul înalt,
aflat deasupra scenei, şi-a închipuit că vedea fundul apei, deşi ştia că acesta
se afla la cel puţin cincizeci de metri.
În acea seară, Thomas de Hunter se va căsători din nou.
Chelise, care acum era pregătită de femeile mai vârstnice, va apărea
curând în cercul de torţe şi se va oferi pentru unirea cu el, după obiceiul
păstrat încă de pe vremea pădurii colorate. Celor patru sute de membri ai
tribului li se alăturaseră alţi două mii, aparţinând triburilor suficient de

1091
apropiate ca să ajungă la eveniment. Aceştia se strânseseră pe panta
îndepărtată, dincolo de inelul de torţe.
Thomas s-a gândit câteva clipe la Rachelle. Îi ducea lipsa, şi aşa avea să fie
mereu. Însă durerea provocată de pierderea ei fusese alinată de iubirea
pentru Chelise. Rachelle nu numai că ar fi aprobat asta, dar chiar ar fi
insistat, a socotit el.
Trecuseră zece zile de la înecul lui Chelise. În acel interval, aproape cinci
mii de oameni ai Hoardei li se alăturaseră, îndemnaţi de glasul ei pătimaş.
Devenise un adevărat profet în cadrul Cercului. Cum fiica lui Qurong se
găsea acum între albinoşi, ameninţarea din partea Hoardei dispăruse
aproape cu totul. Cel puţin deocamdată. Teeleh nu va sta mult până să-şi reia
eforturile lui vane, dar până atunci decretul tatălui ei îi va proteja de orice
atac. Se zvonea că Ciphus fusese silit să îşi păstreze pentru sine
dezaprobarea faţă de o asemenea măsură. Golise lacul şi acum îl umplea la
loc. Religia lui va căpăta din nou forţă destul de curând.
Suzan şi Johan stăteau călare pe cai negri, alături de Thomas. Ei se vor
căsători peste două zile, în cadrul unei ceremonii similare. Mikil şi Jamous
stăteau de cealaltă parte. Erau îndrăgostiţi până peste cap, cu toţii. Marea
Romanţă îi înghiţise cu totul, iar acest dar al iubirii dintre perechi era un
semn constant dintre cele mai frumoase.
― Cât mai este? a întrebat el.
― Ai răbdare, i-a zis Mikil. Înfrumuseţarea e ceva de care să te bucuri.
― Dar căsătoria nu e? Nu văd cum i-ar putea adăuga frumuseţe.
Suzan a chicotit.
Thomas a ridicat ochii şi a privit spre soarele care apunea. Un paradis, a
gândit. Nu se compara cu pădurea colorată, dar era pe aproape. Având-o pe
Chelise alături şi pe Elyon la orizontul minţii, totul se apropia de paradis.
― Mai visezi? L-a întrebat Mikil.
Visele.
― Visez în fiecare noapte. Dar nu despre istorii. De şaisprezece ani,
singurul mod prin care am scăpat de istorii a fost să mănânc fructe de
rambutan. Acum nu aş putea visa istorii nici măcar dacă aş încerca.
― Dar ele există, a spus Johan. Şi eu am fost acolo.
― Da? Da, bine, istoriile au existat. Dar când vom avea în cele din urmă
acces la Cărţile din biblioteca lui Qurong…
― A fost de acord? a vrut să ştie Suzan.

1092
 ― Până la urmă, vom pune mâna pe ele. Sunt convins că posibilitatea de a
le citi va înclina balanţa în favoarea noastră. Dar când vom avea acces la
Cărţi nu ştiu ce vom descoperi în ele. Totul s-a întâmplat; sunt convins că s-a
întâmplat. Dar a fost consemnat? Nu ştiu. În orice caz, nu trăiesc în istorii. Eu
trăiesc aici.
Un zâmbet nesigur a apărut câteva clipe pe buzele femeii. Thomas s-a
uitat la bolovanul de după care trebuia să apară curând Chelise. Ce o făcea să
întârzie?
― Suzan, nu crezi că s-a întâmplat? Spune-i, Johan. A fost adevărat ori
doar un vis?
― Dacă a fost un vis, rămâne cel mai incredibil de real pe care l-am avut
vreodată.
― Am zis eu că nu cred? Dar să fim cinstiţi, Thomas. Nici măcar tu nu ştii
exact ce să crezi despre aceste vise. Mikil are propriile păreri despre
deplasările în timp; tu vorbeşti despre deplasări în dimensiuni. Nu susţin că
aceste vise nu s-au petrecut, Doamne fereşte. Dar ele au aceeaşi noimă
pentru mine cât lacurile roşii pentru Hoardă.
― Exact! a făcut Thomas, impresionat. Unui scabios, ideea de a se îneca
din dorinţa de a descoperi o viaţă nouă îi este absurdă. La fel, nouă, ideea de
a pătrunde într-o altă dimensiune prin vise. Însă lipsa de înţelegere nu
subminează realitatea oricăreia dintre aceste experienţe.
― Ascultă, amintirile se estompează, a intervenit Mikil. Nu mai au aspect
de realitate. Tot ce era atât de important pentru Kara pare foarte îndepărtat.
Iar ceea ce preocupa lumea abia dacă are vreo importanţă aici.
― Ba nu, ceea ce s-a petrecut acolo a contribuit la definirea mea, a rostit
Thomas.
Totuşi, trebuia să fie de acord. Rasa umană se confruntase cu primejdia
dispariţiei, dar drama de acolo fusese umbrită de drama petrecută aici.
― Îţi înţeleg punctul de vedere, şi cred că aşa a fost să se întâmple, a
continuat el. Cum se poate compara creşterea şi căderea naţiunilor cu Marea
Romanţă? Gândiţi-vă, doar. Acolo era în cumpănă o întreagă civilizaţie, iar la
început asta m-a speriat de moarte. Însă la sfârşit, luptele din această
realitate mi s-au părut mai semnificative. Cu siguranţă mult mai interesante.
Bătălia pentru carne şi sânge nu se compară cu cea pentru inimă, a glăsuit şi
a respirat adânc. Pe de altă parte, Cărţile cu pagini albe au dispărut.
Interesant. Şi felul cum au ajuns ele să existe. Şi, fiindcă veni vorba, felul în
care am făcut legătura între aceste două realităţi.
1093
 Cu ochi sclipitori, Johan s-a întors spre el.
― Am o teorie. Nu vom şti niciodată de ce şi cum a intrat Thomas prima
oară în pădurea neagră, fiindcă şi-a pierdut memoria, dar, dacă a căzut, s-a
lovit la cap şi a sângerat exact în acelaşi moment în care a fost lovit în cap în
cealaltă realitate? Acest lucru putea alcătui o punte între ceea ce se vede şi
ceea ce nu se poate vedea.
― Înseamnă că Pământul, celălalt Pământ, există? a întrebat Suzan.
― Totul e posibil. Iar Cărţile cu pagini goale sunt probabil acolo.
― Doar dacă nu susţii cumva teoria lui Mikil, cum că Elyon a folosit visele
lui Thomas ca să-l trimită în alt timp. Înţelegeţi ce vreau să spun? Ambele au
sens doar dacă ne folosim din plin de imaginaţie.
― Principii şi puteri, a zis Thomas cu un aer absent. Nu luptăm contra
cărnii şi sângelui, ci a principiilor şi puterilor.
― Poftim?
― E ceva ce mi-am adus aminte acum, din cealaltă realitate. Nu era mai
puţin evident acolo cum funcţionau aceste lucruri. Ei le numeau dimensiune
naturală şi dimensiune spirituală.
― Spirituală. Ca în spirite? a întrebat Suzan.
― Ca la Shataikii de aici. Nu-i vedem, dar bătălia noastră se poartă
împotriva lor, nu a Hoardei.
― Păi ştim că sunt destul de reali, a vorbit Johan. Atunci de ce nu sunt
reale şi visele?
Un uruit îndepărtat, asemănător zgomotului de tunet, s-a rostogolit din
partea îndepărtată a lumii venind spre ei. Thomas a ciulit urechile,
aplecându-şi puţin capul într-o parte.
― Aţi auzit?
Acum ascultau cu toţii. Uruitul a devenit constant. Calul lui Thomas a
fornăit şi a bătut nervos cu copita în pământ.
― Pământul se zguduie! a spus Suzan. E cutremur?
― Durează prea mult.
Acum toţi caii lor deveniseră neliniştiţi, lucru neobişnuit pentru nişte
creaturi învăţate să rămână netulburate în bătălii.
― Praf! a strigat Mikil, arătând cu degetul spre deşert.
S-au întors ca unul, exact când primele animale au apărut pe culmile
dunelor din apropiere. Apoi s-au văzut mai multe, mii, întinzându-se de-a
lungul întregului orizont.

1094
 În prima clipă, Thomas a crezut că Hoarda dezlănţuise un atac masiv. Dar
imediat după aceea a respins ideea. Johan a spus ce îl frământa.
― Roshuimi! a exclamat el.
O mie, zece mii – imposibil de socotit un număr atât de mare de creaturi.
Impozanţii lei albi pe care îi văzuse ultima oară în apropiere de lacul
superior, atunci când îl întâlnise pe băiat, s-au scurs în josul dunelor ca o
ceaţă rostogolitoare.
Acel talaz era despicat pe mijloc. Iar acolo, puţin în faţa leilor, se afla un
singur războinic călare pe un cal alb.
Justin.
Johan, Mikil, apoi Jamous şi Suzan, au coborât din şa şi au căzut într-un
genunchi. Era prima oară că îl vedeau de când fugiseră departe de Hoardă,
după moartea lui. Sunetele scoase de mulţimea din faţa lor amuţiseră, dar ei
s-au ridicat ca unul şi au privit spre vest.
Thomas abia depăşise starea de şoc şi a dat să descalece, când Chelise a
ieşit de după bolovanii aflaţi dedesubtul lor. Înaintarea ei amintea mai
curând de o plutire decât de mers. Mireasa lui purta o tunică lungă de
culoare albă care mătura nisipul în spatele ei. O coroniţă alcătuită din flori
de tuhan stătea delicat pe capul ei.
A îngheţat. Ea sigur auzise tunetul ce se apropia, dar, din poziţia în care
stătea, nu vedea la fel de bine ca el. Crezuse probabil că bubuiturile acelea
fuseseră răpăit de tobe sau alte sunete legate de ceremonie, pentru că avea
ochii aţintiţi spre el, nu spre deşert.
L-a aţintit cu privirea şi i-a zâmbit. Vai, ce zâmbet.
A ajuns în cerc, s-a oprit cu faţa către el, ridicându-şi uşor bărbia.
Medalionul în negru, roşu şi alb îi atârna la gât, prins cu un fir de piele.
În stânga lui Thomas, leii Roshuimi continuau să alerge avându-l pe Justin
în frunte. Şi-a dat seama că încă stătea cu piciorul prins într-o scară. A
coborât, a făcut un pas în faţă şi a îngenuncheat pe un picior. Chelise i-a
urmărit privirea.
Leii s-au desfăcut, alcătuind un cerc larg, înconjurându-i ca şi cum acea
porţiune de deşert ar fi fost apărată de o forţă nevăzută.
Pe de altă parte, Justin şi-a îndemnat calul înainte, dincolo de malul mai
înalt ce dădea roată micii văi, direct spre Chelise.
Acum a văzut şi ea.
Justin şi-a oprit calul la zece paşi de ea, care a rămas nemişcată şi uimită.
Armăsarul a nechezat şi s-a ridicat în două picioare. Ochii lui sclipeau ca ai
1095
nimănui altuia. Şi-a silit bidiviul să revină în patru picioare, apoi a alunecat
pe nisip şi a făcut trei paşi către ea, după care s-a oprit. Purta o tunică albă,
cu benzi aurii pe braţ şi cizme înalte de piele. Peste piept avea o eşarfă roşie.
Leii continuau să se reverse în jurul văii, oferindu-le celor deja prezenţi
un spaţiu larg, aşezându-se la douăzeci de metri în spatele lui Thomas.
Justin s-a uitat la el. Apoi la Chelise, ca un părinte mândru. Ori ca un soţ
mândru?
A intrat în cerc, până lângă ea, a luat-o de mână şi s-a înclinat pe un
genunchi. Apoi i-a sărutat mâna şi a privit-o în ochi. Tânăra a ridicat mâna
liberă, reprimându-şi un mic ţipăt. Era o femeie puternică, dar ceea ce vedea
acum în ochii lui ar fi tulburat pe oricine.
Justin s-a ridicat, i-a eliberat mâna şi s-a retras un pas. Şi-a pus braţele în
şolduri, apoi imediat le-a ridicat spre cer şi a rămas cu faţa spre stele.
― E perfectă!
S-a întors către oamenii strânşi, dintre care mai toţi căzuseră în genunchi.
― Şi fiecare dintre voi, la fel! Perfecţi!
A fugit către calul lui, a sărit în şa, a prins frâul în mâini şi a galopat în
susul pantei, direct către Thomas.
Roshuimii închiseseră cercul şi acum stăteau cu faţa spre vale. În
momentul când Justin a ajuns la marginea cercului, ei au căzut pe burtă,
scoţând un bufnet înfundat, apoi şi-au lăsat boturile spre nisip. Scena l-a
făcut pe Thomas să simtă cum i se formează un nod în gât şi a vrut să se
azvârle şi ei la pământ ca leii, în semn de veneraţie, dar nu şi-a putut
desprinde ochii de la Justin, care gonea spre el.
― Elyon… a şoptit Johan.
A cotit spre dreapta lor. Apoi, în aerul neclintit, s-a auzit sunet de metal
frecat de metal. Justin şi-a scos sabia, s-a aplecat de pe spinarea calului şi a
înfipt vârful armei în nisip.
Şi-a rotit calul şi s-a îndepărtat de Thomas, aplecat în şa, chiar dacă
armăsarul gonea, cu părul lung fluturând în vânt, şi târându-şi sabia prin
nisip. Ţipete slabe de bucurie însoţeau duduitul copitelor. Toată lumea ştia
ce făcea Justin. Cu toţii auziseră poveşti din vechime.
Justin trasa cercul lui.
Şi îl trasa în jurul tuturor, socotindu-i pe toţi drept mireasa lui. Cercul era
simbolic.
Pe de altă parte, Justin nu era simbolic.

1096
 A închis cercul în spatele lui Thomas, apoi şi-a întors calul spre ei.
Bărbatul s-a simţit obligat să-şi plece capul. Bidiviul a trecut pe lângă el,
târându-şi copitele prin nisip, respirând apăsat şi fornăind. Pielea uscată a
şeii a scos un scârţâit.
S-a oprit în culmea pantei, la nici zece metri de locul unde îngenunchease
Thomas.
Un moment, s-a lăsat liniştea. Până şi cei de pe panta de pe cealaltă parte,
care plânseseră până atunci, au rămas tăcuţi.
Apoi s-a auzit zvon de râs. Un hohot grav, care a crescut în intensitate.
Surprins, Thomas a ridicat ochii spre Justin. Războinicul/iubitorul care
era în acelaşi timp şi Elyon îşi azvârlise capul pe spate şi începuse să râdă cu
hohote lungi de încântare molipsitoare. Şi-a azvârlit în aer ambele mâini cu
pumnii strânşi şi a râs, cu faţa spre cer şi ochii închişi.
Thomas a surâs nedumerit în faţa acelei scene.
Apoi râsul a început să se schimbe. Cu toată sinceritatea, în sinea lui,
Thomas nu mai ştia dacă acela era râs ori suspin.
Zâmbetul s-a şters rapid de pe faţa lui Justin. Acum plângea.
Justin şi-a lăsat brusc braţele în jos, s-a ridicat în scări şi a strigat
puternic, pentru a fi auzit de toată lumea.
― Marea Romanţă!
S-a uitat spre stânga şi Thomas a văzut lacrimile pe obrazul lui.
― Încă de la început totul a fost doar Marea Romanţă.
S-a aşezat şi a întors armăsarul, astfel că flancul acestuia a rămas spre
vale.
― Totul s-a referit la acest moment în moduri pe care nu le puteţi
înţelege.
A măsurat din ochi mulţimea.
― Iubiţii mei, m-aţi ales. Aţi fost ispitiţi de duşmanul meu şi m-aţi ales pe
mine. Aţi răspuns chemării mele faţă de Cerc, iar astăzi vă numesc mireasa
mea.
S-a uitat îndelung la oamenii care umpleau valea cu zvon de scâncete şi
plânsete. Chelise a îngenuncheat în propriile lacrimi.
Justin s-a întors către Thomas. Şi-a îndemnat calul să păşească înainte.
― Ridică-te.
Cu picioare tremurânde, s-a ridicat. A înălţat capul spre Justin, dar i-a
venit greu să se uite în ochii aceia de smarald mai mult de câteva momente.
― Nu, priveşte-mă în ochi.
1097
 Acele fântâni ale creaţiei. Ale înţelesului profund şi al emoţiei nemijlocite.
Thomas a simţit nevoia să plângă. I-a venit să râdă. Se afla din nou în lac,
respirând puterea îmbătătoare care izvora din acei ochi.
― Te-ai descurcat bine. Să-i faci să ţină mereu minte iubirea mea şi preţul
pe care l-am plătit pentru iubirea lor.
„Nu voi uita“, a încercat Thomas să spună. Dar a rămas mut.
Justin s-a uitat spre ceilalţi şi a dat din cap spre fiecare.
― Suzan, John. Jamous, Mikil. Lacrimi i s-au scurs pe obraji. Vai, ce lucru
bun am făcut aici.
A strâns uşor din dinţi, iar nările i s-au dilatat de mândrie.
― Ce lucru frumos.
Apoi şi-a rotit armăsarul.
― Ehei!
Calul a ţâşnit în goană. Ca la un semn, Roshuimii care alcătuiau cercul s-
au ridicat şi au scos răgete. Pământul s-a cutremurat.
Chelise a pornit în goană dinspre iazul roşu, urcând panta către Thomas.
S-a oprit lângă el şi l-a privit pe Justin. Thomas s-a apropiat de ea, şi, într-o
tăcere încărcată de respect, au urmărit împreună cum Roshuimii şi Justin se
îndepărtau.
Justin a galopat spre deşert, urmat de fiecare parte de şirurile de lei albi.
Liniştea s-a aşternut din nou asupra deşertului.
Multă vreme nimeni nu a rostit nicio vorbă.
Apoi Thomas s-a căsătorit cu Chelise, înconjuraţi de membrii exuberanţi
ai Cercului, încă îmbătaţi de iubirea lui Justin.

EPILOG

― Prin urmare, ai avut dreptate ori te-ai înşelat? a întrebat Gabil,

plimbându-şi ochii peste titlurile Cărţilor de pe raftul de sus al bibliotecii.
Este o întrebare simplă, cu un… a zis, dar s-a oprit brusc. Aha! Am găsit!
A extras o carte veche, îmbrăcată în piele şi a planat în jos, spre Michal,
care stătea într-un echilibru precar pe marginea mesei de lucru, uitându-se
la altă Carte de Istorii pe care o scosese din raft cu doar câteva minute mai
devreme. Paginile erau luminate de o singură lumânare. Biblioteca Hoardei
era cufundată în umbră, părăsită la acea oră târzie.
― Nimic din toate astea nu este simplu. Ai răbdare.
1098
 ― Parcă spuneai că ai găsit, a glăsuit Gabil, fâlfâind din aripi ca să se aşeze
alături de Michal.
A aşezat pe masă cartea extrasă din raft.
― Am zis că am găsit secţiunea care se ocupă de Marea Înşelătorie, nu
chiar propoziţia care precizează data exactă.
― Ai rostit Thomas de Hunter 2010. Măcar atâta lucru ţin minte.
― Iar dacă-i aşa, tu ai fost de acord, a grăit Michal, răsfoind paginile.
― Serios? Eşti sigur?
― Te-ai opus cumva? Dai prea multă importanţă acestui aspect
neînsemnat. Până la urmă, ce importanţă are data? E un exerciţiu inutil.
― Mă interesează pentru că istoriile nu puteau zice 2010. Thomas a
schimbat istoria. Virusul nu a afectat lumea în 2010. Aşadar, se pune
întrebarea: când se petrece Marea Înşelătorie? Ori nu are loc?
Gabil a examinat coperta Cărţii, apoi a deschis-o la prima pagină. Acea
istorie era luată din pădurea colorată. A frunzărit-o, ajungând la sfârşit.
― Sigur că Marea Înşelătorie are loc, a făcut Michal. Acum, în timp ce stăm
de vorbă, eu citesc amănuntele. Vezi tu, chiar aici…
Şi Roushul s-a oprit.
― Ce e? S-a interesat Gabil, eliberând pagina dintre degete, după care a
ţopăit o dată şi s-a aplecat să vadă mai bine.
― Fă-mi puţin loc, a protestat Michal. Asta… Nu ţin minte nimic despre…
― Ştiam eu! a ciripit celălalt. Da, da. Ştiam. A suferit modificări, adevărat?
― Mda, anul diferă. Dar poate ne-am înşelat în privinţa asta. Însă celelalte
lucruri…
― Thomas a schimbat istoria!
Michal şi-a plimbat degetul în josul paginii.
― Tribulaţia, aşa cum a consemnat Ioan, nu s-a schimbat, însă data… şi
Marea Înşelătorie… A revenit în locul de unde începuse lectura. Chiar aşa,
evenimentele care ajung până la profeţia lui Ioan s-au schimbat.
― Deci, chiar a schimbat istoria. Da, într-adevăr!
Gabil a ţopăit din nou, de două ori, a alunecat de pe marginea mesei şi a
căzut pe podea. A sărit în picioare şi a făcut un mic dans.
― Ha! E fascinant! Este extraordiminunat!
― Te rog, potoleşte-te. Asta nici măcar nu e cuvânt.
― De ce nu? S-a mirat el. Dacă Thomas a schimbat istoria, cred că şi eu am
dreptul să schimb câteva cuvinte.

1099
 A sărit înapoi pe masă, reluându-şi căutarea în Cartea în care era
consemnată dispariţia pădurii colorate.
Michal s-a uitat la el, încă ţinând strâns pagina din care citea.
― Aşadar, chiar crezi că dacă vei şti cum a pătruns Thomas în pădurea
întunecată, vei arunca o oarecare lumină asupra…
― Uite aici!
Michal a sărit în sus.
― Ce e?
― Cred că am găsit! Cartea asta consemnează povestea lui, a zis şi a
frunzărit cartea înainte, până la sfârşit, uitându-se cu mare atenţie. Aici, uite,
trebuie să fie în volumul ăsta.
Celălalt a examinat paginile cu interes.
― Fă-mi loc.
― Hm, a făcut Michal, şi s-a dat puţin spre dreapta.
Gabil a ajuns la ultima pagină şi s-a oprit şocat.
― Ce e asta?
― Ce anume?
― A suferit… a început să descifreze, aplecându-se spre text. S-au făcut
modificări. S-a şters ceva şi s-a scris pe deasupra.
Michal l-a împins din nou pe Gabil.
― Şi ce scrie acolo?
Roushul mai mic şi-a plimbat degetul arătător de-a lungul cuvintelor ce
alcătuiau ultimul alineat, care erau scrise de altă mână decât cele de până
atunci.
A citit cu voce tare:
Atunci omul pe nume Thomas s-a trezit în pădurea neagră, unde căzuse şi
se lovise la cap, pierzându-şi memoria. Ha.
Luat pe nepregătite, uimit Gabil a ridicat ochii spre Michal.
― Ha? a făcut acesta din urmă, incapabil să creadă. Spune „ha“? Chiar aşa?
― Exact. Apoi urmează semnătura.
Gabil s-a uitat la pagină.
― Billy, povestitor, a citit el. Cineva pe nume Billy, care e povestitor, a
scris asta.
Au rămas cu ochii aţintiţi la cuvinte vreme de câteva clipe.
Michal a oftat şi a revenit la Carte.
― Trebuie să recunosc, e… e fascinant.

1100
 ― Se pare că Thomas nu a fost singurul care a schimbat istoria. Nu ţi-am
zis? Ha!
― Ha?
― Ha!
A închis cartea şi a sărit pe coperta ei.
― Atunci, citeşte. Citeşte această istorie nouă despre care ţi-am spus că o
vom găsi, chiar dacă tu ai avut îndoieli, a glăsuit cu bărbia în sus şi surâzând.
Michal s-a uitat la prietenul lui.
― Da, cred că mi-ai spus.
Apoi Roushul a respirat adânc şi s-a apucat să citească din Cartea de
Istorii.

SFÂRŞIT

1101