1

Lois McMaster Bujold s-a nă scut în Columbus,

Ohio, în 1949. Din 1995 tră ieşte în Minneapolis,
Minnesota. A început să citească SF la nouă ani şi a
scris primele texte înainte de a intra la liceu. A scris
primul roman (Shards of Honor) în 1983, iar în
urmă torii doi ani încă două (The Warrior's
Apprentice şi Ethan of Athos), pe care le-a trimis
unor edituri din New York. În 1984 a vâ ndut prima
povestire la Twillight Zone Magazine. În octombrie 1985 Baen Books i-a
cumpă rat toate cele trei romane, pe care le-a publicat în 1986. Cel de-al
patrulea roman, Falling Free, i-a fost publicat în serial de Analog
Magazine (1987-l988) şi i-a adus primul premiu Nebula, în 1989. Pe al
doilea l-a câ ştigat în anul urmă tor, pentru nuvela „The Mountains of
Mourning” (care i-a adus şi Premiul Hugo în 1990). Este foarte
cunoscută datorită seriei Miles Vorkosigan, începută în 1986, din care a
publicat pâ nă în prezent 12 romane. În 2006 a început o nouă serie,
Sharing Knife, din care a publicat Beguilement, iar un al doilea roman,
Legacy, va apă rea în iulie.

2
 LOIS McMASTER BUJOLD

BLESTEMUL CHALIONULUI
Traducere de RALUCA CHIRVASE

http://www.virtual-project.eu

3
 Mulţumiri

Autoarea doreşte să -i mulţumească profesorului William D. Phillips

Junior pentru Istoria 3714, cele mai cu folos patru sute de dolari şi zece
să ptă mâ ni pe care le-am cheltuit vreodată în şcoală ; lui Pat: „Ei, hai, o să
fie amuzant!”, lui Wrede, pentru jocul de litere care l-a scos pentru
prima oară din stră fundurile subconştientului meu la lumina zilei pe
întâ iul Cazaril, clipind şi împleticindu-se; şi bă nuiesc că trebuie să le
mulţumesc şi companiilor de utilită ţi din Minneapolis pentru acel duş
fierbinte dintr-o zi rece de februarie, câ nd cele două elemente s-au
ciocnit pe neaşteptate în mintea mea, ca să dea naştere unei lumi noi, cu
tot ceea ce o populează .

4
 Capitolul 1

Cazaril auzi tropotul cailor pe drum înainte să -i ză rească pe că lă reţi

venind. Privi în treacă t peste umă r. Poteca bă tă torită din urma sa fă cea
un ocol în jurul unei movile rotunde ce pă rea un deal pe acele podişuri
înalte bă tute de vâ nt, înainte să se afunde din nou în mocirla de iarnă
tâ rzie a pă mâ ntului sterp din Baocia. La picioarele sale, un fă gaş prea
mic şi lipsit de un curs continuu de apă ca să fie nevoie să i se
construiască un podeţ, se prelingea alene, încă rcat de buruieni, tă ind
de-a curmezişul calea care cobora de pe pă şunile din deal. Bă taia
copitelor, ză ngă nitul harnaşamentelor, clinchetul clopoţeilor, scrâ şnetul
armurilor şi ecoul nepă să tor al vocilor se apropiau cu prea mult tumult
ca să fi fost vorba de vreun ţă ran cu carul să u tras de-o pereche de cai
ori de niscai negustoraşi că rpă noşi care-şi mâ nau catâ rii.
Cavalcada fă cu înconjurul dealului la trap şi, că lă rind doi câ te doi, o
duzină de oameni îşi fă cură apariţia, în toată mă reţia defilă rii lor. Nu
erau tâ lhari – ră suflă uşurat Cazaril, simţind cum stomacul îi revine la
loc. Nu că s-ar fi ales cu ceva tâ lharii de la el, în afară de niţică
alergă tură . Se feri în lă turi de pe că rare şi se întoarse să -i privească în
vreme ce treceau.
Că mă şile din zale ale că lă reţilor erau argintate, lucind în lumina
lă ptoasă a zorilor doar de fală , fă ră vreun folos practic. Livrelele lor
vopsite-n albastru, aproape aidoma una cu alta, aveau emblema Cră iesei
Primă verii, lucrată cu fir alb. Pelerinele cenuşii le fluturau în urmă ca
nişte stindarde întinse de goana cailor, prinse la umeri cu paftale din
argint, că rora li se dusese lustrul de altă dată . Ostaşi din fră ţie care
mergeau la paradă , nicidecum la ră zboi, cu siguranţă că n-ar fi avut
poftă să -şi pă teze asemenea straie cu sâ ngele lui Cazaril.
Spre mirarea acestuia, că pitanul lor ridică o mâ nă în aer în timp ce
se apropiau. Cei din coloană se opriră deodată de-a valma la semnalul
că pitanului, în scrâ șnet de copită tâ râ tă prin praf într-un asemenea hal
că l-ar fi fă cut pe dresorul de cai al tată lui lui Cazaril să -mproaşte
5
ră cnind ocă ri înverşunate şi totodată hazlii unei asemenea adună turi de
derbedei. Dar, bine... asta contează mai puţin.
— Hei, omule! Bă trâ ne! strigă la Cazaril conducă torul oştii din şaua
pe care era înfipt drapelul.
Cazaril, care era singur pe drum, abia se abţinu să nu întoarcă capul
să vadă cine era strigat în felul acela. Îl luaseră drept un ţă ră noi, care
tâ ndă lea pe drumul că tre piaţă , ori era însă rcinat cu vreun comision, iar
el bă nui că ară ta, într-adevă r, aşa: cu nişte cizme vechi, încă rcate de
noroi, îmbră cat cu o gră madă de bulendre pestriţe, de că pă tat, care-i
fereau ciolanele de vâ ntul aspru dinspre miază zi. Of, le era recunoscă tor
tuturor zeilor cumpenei dintre ani pentru fiecare nenorocită de
cusă tură din acele zdrenţe care-i acopereau goliciunea. Barba, nerasă de
două să ptă mâ ni, îi dă dea mâ ncă rimi pe obraz. Om, de bună seamă .
Că pitanul ar fi putut la fel de bine să -i gă sească apelative cu mult mai
dispreţuitoare. Bine-bine, dar... bă trâ n?
Că pitanul ară tă cu degetul în jos, spre locul în care că rarea se
întretă ia cu o alta.
— Ă sta-i drumul care duce la Valenda?
Fusese, pe vremuri. Cazaril fu nevoit să se oprească şi să socotească
în minte, iar cifra îl uimi. Şaptesprezece ani trecuseră de câ nd a
stră bă tut că lare ultima oară acel drum, pornind nu la paradă , ci la
ră zboi adevă rat, în armata provincarului de Baocia. Cu toată
amă ră ciunea că trebuia să meargă la ră zboi pe-o mâ rţoagă jugă nită şi
nu pe-un cal mai de soi, purta şi el pe atunci pă rul la fel de lucitor şi era
tot aşa de tâ nă r şi de ţanţoş şi de fudul de straiele sale ca şi armă sarii
aceia ară toşi, care priveau acum în jos la el. M-aş mulţumi azi şi c-un biet
măgar, deşi a trebuit să mă milogesc până şi pentru o pereche de
încălţări, ca să nu-mi târăsc picioarele desculţe prin noroi. Cazaril le
ră spunse cu un zâ mbet oştenilor din fră ţie, dâ ndu-și seama câ t de supte
le erau pungile cu bă ierile larg că scate în spatele acelor înfă ţişă ri
prospere.
Cu toţii îl mă surară din priviri, ca şi cum l-ar fi adulmecat de la
distanţă . Nu era el omul pe care să vrea să -l impresioneze, nu era vreun
6
nobil nici vreo cucoană de rang mare care să -i milostivească cu ceva,
aşa cum o puteau face ei cu el; în schimb, nu era nici el chiar de lepă dat
că ci îşi puteau mă sura ifosele de aristocraţi pe seama lui. Pesemne că
luară drept admiraţie felul în care se uitase la ei, ori doar un soi de
nerozie.
Fu câ t pe-aci să cadă pradă ispitei de a-i îndruma într-aiurea, că tre
vreun staul de oi ori în orice altă parte unde ar fi putut duce acea
ră scruce mare şi înşelă toare. Nu era nicio ispravă să -i duci de nas pe cei
din gă rzile personale ale Fiicei taman în ajun de Ziua Fiicei. În plus,
oamenii care fă ceau parte din sfintele ordine militare nu se remarcau în
mod special prin simţul umorului şi ar fi putut să dea din nou nas în nas
cu ei, pentru că se îndrepta şi el că tre acelaşi oraş. Îşi drese vocea, că ci
nu mai schimbase o vorbă cu nimeni de două zile.
— Nu, că pitane. Drumul că tre Valenda-i marcat cu borne regale. Sau,
cel puţin, aşa era înainte, se gâ ndi el. E la vreo două -trei mile mai încolo.
Şi n-aveţi cum să -l luaţi drept altul.
Spunâ nd acestea, îşi scoase o mâ nă afară din faldurile că lduroase ale
hainei şi-o flutură fă câ nd semn înainte. Nu-şi putea ţine degetele drepte,
aşa că se pomeni fluturâ nd un fel de gheară . Aerul rece îi muşcă
încheieturile umflate şi îşi cuibă ri degrabă mâ na înapoi în adă postul
hainelor.
Că pitanul fă cu un semn cu capul că tre purtă torul drapelului, un
individ lat în umeri, care îşi sprijini pră jina steagului în îndoitura
cotului, scotocind după punga cu bani. Scotoci în ea, dibuind fă ră
îndoială după vreo monedă de valoare câ t mai mică şi scoase la lumină
între degete vreo două , chiar câ nd calul să u se smuci într-o parte. Una
din monede, – un real de aur, nu o vaidă de aramă ! – îi scă pă din
strâ nsoare şi se-afundă în noroi. Se holbă după el, înspă imâ ntat, dar
imediat îşi controlă mimica. N-ar fi descă lecat de faţă cu tovară şii lui ca
să râ me-n mocirlă după ban, aşa cum s-ar fi aşteptat s-o facă ţă ranul de
Cazaril. Ca să se consoleze, îşi ridică mâ ndru bă rbia în aer şi râ nji
mâ nzeşte, aşteptâ ndu-se ca acesta să plonjeze cu frenezie ca un
caraghios după un aşa chilipir picat pe nepusă masă .
7
 În schimb Cazaril se înclină şi intonă :
— Fie ca binecuvâ ntarea Cră iesei Primă verii să se coboare asupra
domniei voastre, tinere stă pâ n, asemeni mă rinimiei fă ră pizmă de care
daţi dovadă faţă de un vagabond de la marginea drumului.
Dacă tâ nă rul frate-soldat ar fi fost un pic mai isteţ ar fi putut cu
uşurinţă să descopere batjocura din vorbele aşa-zisului ţă ră noi şi acesta
şi-ar fi încasat o bine-meritată cravaşă peste ochi. Prea puţine şanse
însă , judecâ nd după că ută tura de bovină a că tanei, cu toate că buzele
că pitanului se strâ nseseră într-o grimasă de enervare. În ciuda celor
întâ mplate, că pitanul scutură din cap şi fă cu semn coloanei s-o ia
înainte.
Dacă purtă torul drapelului era prea vanitos să se tâ rască de-a
buşilea prin mocirlă , Cazaril era mult prea obosit ca s-o facă . Aşteptă
pâ nă ce un câ rd de bagaje, o adună tură veselă de servitori şi catâ ri îl
ajunseră din urmă şi îl depă şiră , ca să se chircească pe vine cu greutate
şi să gă sească pata lucitoare din apa rece care se prelingea în urma
lă sată de copita unui cal. Durerea care-l ţinea de spate îl fulgeră . Oh, pe
toţi zeii! Chiar că mă mişc ca un hodorog! Îşi trase ră suflarea şi se ridică
în picioare, simţindu-se ca la o sută de ani, ca un gunoi de pe drum, lipit
de tocul cizmelor Pă rintelui Iernii la vremea la care-şi dă dea duhul.
Cură ţă moneda de noroi – destul de micuţă , chiar dacă era din aur –
şi scoase la iveală propria-i pungă de bani. Era o bă şică goală . Dă du
drumul piesei subţirele de metal prin gura punguţei din piele şi se uită
în jos la lucirea ei stingheră . Oftă şi o strâ nse la loc. Acum borfaşii aveau
din nou motiv să -l tâ lhă rească . Acum avea şi el un motiv să se teamă .
Medita la noua lui povară , atâ t de mare faţă de greutatea ei, şi-o porni
împiedicâ ndu-se pe drum în sus, în vă zul soldaţilor. Mai că nu fă cea tot
efortul. Mai că nu fă cea. Aur... Ispită pentru cei slabi, istovire pentru cei
înţelepţi... ce-o fi însemnâ nd ei oare pentru un taur de soldat cu privirea
nă tâ ngă , stingherit de propria-i mă rinimie întâ mplă toare?
Cazaril privi în jur la peisajul arid. Nu prea erau copaci sau posibile
ascunzişuri, cu excepţia mă ră cinişului crescut de-a lungul firului de apă
din depă rtare, care îşi profila cenuşiul de mangal al ramurilor goale în
8
lumina aceea lă ptoasă . Singurul adă post existent câ t vedeai cu ochii era
o moară de vâ nt abandonată pe o culme la stâ nga sa, cu acoperişul
dă râ mat şi cu aripile pră buşite şi putrezite. Şi totuşi... pentru orice
eventualitate...
Cazaril se abă tu din drum şi începu să urce cu greutate în sus pe
costişă . Era doar un deluşor, în comparaţie cu trecă torile din munţi pe
care le stră bă tuse cu o să ptă mâ nă în urmă . Urcuşul era totuşi anevoios;
aproape că nu putea înainta. Rafalele de vâ nt de-aici, de sus, erau mult
mai puternice, revă rsâ ndu-se peste pă mâ ntul îngheţat, vă lurind
smocurile alb-gă lbui de iarbă uscată . Se retrase din aerul muşcă tor de
afară în întunecimea umbroasă a morii şi urcă pe o scară ciudată şi
şubredă care şerpuia în sus, pe jumă tate din peretele interior. Se uită cu
bă gare de seamă pe fereastra vă duvită de obloane.
Pe drumul ce urca din vale venea un om biciuind zdravă n crupa unui
murg. Nu era unul din fră ţia ostaşilor, ci unul din servitorii lor, care
ţinea hă ţurile într-o mâ nă şi o mă ciucă vâ rtoasă în cealaltă . Să fi fost
oare trimis îndă ră t de stă pâ nul lui ca să stoarcă gologanul ajuns din
întâ mplare în buzunarul vagabondului de la marginea drumului? Îşi
mâ nă calul pe drumul cotit, apoi, după numai câ teva minute, trecu
înapoi. Se opri în dreptul deluşorului noroios, se foi înainte şi înapoi în
şa ca să scruteze versantele pustii dimprejur, scutură capul a dezgust şi-
şi îmboldi calul ca să -şi ajungă din urmă tovară şii.
Cazaril se pomeni râ zâ nd. Avu un sentiment straniu, nemaiîntâ lnit,
un fior îi scutură umerii brusc, fior care nu era nici de frig, nici de
spaimă , nici vreo crampă la stomac. Şi o ciudată absenţă gă unoasă a... ce
oare? Invidie muşcă toare? Dorinţă arză toare? Nu şi-ar fi dorit să -i
urmeze pe cei din fră ţia oştenilor, n-ar fi vrut nici mă car să -i mai
îndrume. N-ar fi vrut să fie ca ei. Se uitase la procesiunea lor la fel de
absent cum ar fi privit cineva o reprezentaţie surdo-mută într-o piaţă .
Pe toţi cei cinci zei! Îs frânt de oboseală. Şi-nfometat. Mai avea de mers
cale de-un sfert de zi pâ nă la Valenda, unde putea gă si un că mă tar să -i
schimbe realul pe vaide de aramă mult mai folositoare. În seara aceea,
cu binecuvâ ntarea Cră iesei, ar fi putut să înnopteze la un han, nu într-un
9
grajd. Avea cu ce să -şi cumpere o masă caldă . Îşi permitea un bă rbierit,
şi-o baie chiar...
Îşi întoarse privirea, obişnuită de acum cu semiobscuritatea
dină untrul morii. Atunci dă du cu ochii de un corp întins pe
dă râ mă turile împră ştiate pe podea.
Înţepeni de groază , dar îşi recă pă tă îndată suflarea vă zâ nd că trupul
nu avea deloc aşa ceva. Niciun om viu n-ar fi putut să zacă neclintit într-
o asemenea postură , îndoit pe spate. Cazaril nu se temea de morţi.
Indiferent de ce-ar fi murit ei, de-acuma...
Cu toate că trupul era ţeapă n, Cazaril desprinse un pietroi de pe jos
înainte să se apropie de el. Un bă rbat buhă it, cam între două vâ rste,
judecind după pă rul încă runțit din barba-i tunsă îngrijit. Faţa de sub
barbă era umflată şi învineţită . Sugrumat? Nu era niciun semn vă dit pe
beregata mortului. Îmbră că mintea îi era sobră , însă de mare fineţe şi
totuşi îi venea ră u, strâ mtă , stâ nd să -i plesnească . Roba maronie de lâ nă
şi mantia neagră fă ră mâ neci brodată cu firet de argint puteau fi
veşmintele unui neguţă tor înstă rit ori ale vreunui nobil de rang mic ori,
la fel de bine, ale unui că rturar cu pretenţii. Cu siguranţă nu era un
ţă ran sau un meşteşugar. Nici ostaş. Mâ inile, acoperite de pete galbene
şi vineţii şi umflate la râ ndul lor, n-aveau pic de bă tă turi, ci erau –
Cazaril privi la propria-i mâ nă stâ ngă , la care lipsa vâ rfurilor a două
degete stă tea mă rturie a proastei inspiraţii de a se lupta cu frâ nghia –
fă ră cusur. Bă rbatul nu purta niciun fel de podoabe, niciun lanţ, niciun
inel ori paftale care să se potrivească la îmbră că mintea scumpă . Să fi
trecut vreun hultan hră pă reţ pe-acolo înaintea lui Cazaril?
Acesta scrâ șni din dinţi, în timp ce se apleca să se uite mai
îndeaproape, mişcare pedepsită de junghiurile dureroase din propriu-i
trup. Fă ră să fi fost prost clă dit sau gras corpul era nefiresc de umflat şi
el, asemeni chipului şi mâ inilor. Totuşi, oricine aflat în starea aceea
avansată de descompunere ar fi trebuit să fi îmbâ csit adă postul acela
trist cu duhoarea lui, îndeajuns să -l fi fă cut pe Cazaril să se sufoce de
îndată ce a pă truns pe uşa spartă . Nici urmă de mirosuri nu era pe aici,

10
în afară de o umbră de parfum de mosc sau tă mâ ie, de fum de lumâ nare
şi de sudoare rece de stâ rv.
Cazaril alungă primul gâ nd ce-i venise, că bietul om fusese omorâ t
pe drum şi-apoi tâ râ t pâ nă aici, la loc ferit, şi jefuit aruncâ ndu-şi
privirea peste petecul de podea din jurul omului, unde mizeria groasă
fusese mă turată . Lâ ngă el erau cinci cioturi de lumâ nă ri: albastru, roşu,
verde, negru, alb arse pâ nă la capă t. Nişte gră mă joare de ierburi şi
cenuşă , împră știate care-ncotro. Un maldă r micuţ de pene negre
smulse, care se dovedi a fi, abia desluşită în întuneric, o cioară moartă ,
cu gâ tul sucit. Că utâ nd mai departe, ză ri şi hoitul şobolanului ce se
potrivea cu restul tabloului, cu gâ tul lui mic tă iat. Şobolanul şi cioara,
sacre în ochii Bastardului, zeul tuturor dezastrelor întâ mplă toare:
tornade, cutremure, secete, potopuri, avorturi şi crime... Ai vrut să-i
îndupleci pe zei, nu-i aşa? Nefericitul se dedase la magia morţii, după
toate aparenţele, şi plă tise obişnuitul preţ al întunecatei lucră ri. Fusese
singur?
Fă ră să atingă ceva, Cazaril se ridică în picioare şi dă du o raită pe
dină untrul dă ră pă nă turii şi pe-afară . Nicio boccea, nicio mantie sau
altfel de lucruri care să -i fi aparţinut, lepă date prin vreun cotlon. Unul
sau mai mulţi cai fuseseră priponiţi de curâ nd pe partea cealaltă a
drumului, judecâ nd după bă legarul ce-l lă saseră în urmă , dar erau duşi
de-acum.
Cazaril suspină . Nu era treaba lui, dar nici nu se că dea să lase un om
mort abandonat, pradă putreziciunii, fă ră o slujbă de-ngropă ciune.
Numai zeii ştiau câ t timp avea să mai treacă pâ nă să -l gă sească
altcineva. Era limpede că fusese un om cu stare – pesemne că era că utat.
Nu era omul care să dispară fă ră urmă şi să nu i se simtă lipsa, asemeni
unui vagabond zdrenţă ros. Cazaril abia se abţinu să nu coboare din nou
spre potecă şi să spele putina, prefă câ ndu-se că nu l-a vă zut niciodată
pe bietul om.
O luă la vale, pe că rarea care pornea din spatele morii. Trebuia să fie
vreo fermă la capă tul ei, oameni, ceva. Nu-i fu dat să meargă mai mult
de câ teva minute şi întâ lni un om care mâ na un mă gar, încă rcat cu
11
vreascuri şi cioturi de lemne, urcâ nd pe drumul cotit. Omul se opri şi îi
aruncă o privire bă nuitoare.
— Stă pâ na Primă verii îţi dă bineţe, domnule! spuse Cazaril politicos.
Ce ră u era în a-l „domni” pe un ţă ran? Fusese în stare să -i să rute şi
picioarele unui lepros de mult mai joasă condiţie, în vremea teroarei
sclaviei mizerabile de la galere.
După ce-l mă sură din cap pâ nă n picioare, omul înclină uşor din cap
şi îngă imă ;
— ’ră iască Stă pâ na dumitale!
— Locuieşti pe-aici, prin preajmă ?
— Îhî, încuviinţă omul.
Era cam între două vâ rste, bine hră nit, iar mantaua cu glugă cu care
era îmbră cat era simplă ca şi a lui Cazaril, dar trainică . Avea aerul de
parcă ar fi fost însuşi proprietarul pă mâ ntului pe care pă şea, cu toate că
probabil nu stă pâ nea mai mult decâ t petecul acela.
— Eu, ă ă ă ..., Cazaril ară tă înapoi pe că rare, m-am abă tut de pe drum
o clipă , ca să mă adă postesc la moara din deal – şi nu era cazul să mai
intre în amă nunte câ t priveşte motivul pentru care că utase adă post – şi
am dat peste un om mort.
— Aha, zise omul.
Cazaril se codi, gâ ndindu-se că mai bine nu dă dea drumul la
pietroiul smuls din paviment.
— Ştiai de el?
— I-am vă zut calul priponit aici azi dimineaţă .
— Oh...
La urma urmei, ar fi putut să -şi vadă înainte de drumul lui, fă ră să
mai intre în bucluc.
— Ai cumva idee cine-o fi fost bietul om?
Fermierul dă du din umeri şi scuipă .
— Nu-i de pe-aici, asta-i tot ce pot să spun. L-am sculat din somn pe
preotul Templului nostru, de îndată ce mi-am dat seama ce blestemă ții
se petreceau acolo astă noapte. El i-a luat omului toate bunurile aflate
la-ndemâ nă , ca să le pă streze pâ nă va veni să le reclame cineva. Calul lui
12
e la mine-n hambar. E-un tâ rg cinstit în schimbul lemnului şi a uleiului,
ca să sfâ rşim cu el mai repede. Preotul a zis că nu trebuie să apuce
că derea serii.
Fă cu un gest înspre ditamai maldă rul de lemne proță pite pe
spinarea mă garului, trase vâ rtos de funia cu care erau legate şi porni
din nou pe că rare la deal. Cazaril îşi potrivi pasul după el.
— Ai habar ce fă cea individul ă la acolo? întrebă Cazaril.
— E limpede ca bună -ziua ce fă cea, spumegă ţă ranul. Şi a primit ce
merita pentru asta.
— Aă ă ... sau împotriva cui o fă cea?
— Habar n-am! O las în seama Templului. Numa’ că tare mi-aş mai fi
dorit să n-o fi fă cut pe pă mâ ntul meu. Să semene ghinionul lui jur-îm-
prejur... să bâ ntuie tot locul după aia. O să -l cură ţ prin foc şi-o să ard
pâ nă -n temelii şi blestemata aia de moară odată cu el, da-da. Nu-i bine
s-o mai las în picioare, îi prea aproape de drum. Atrage – şi aruncă un
ochi înspre Cazaril – necazuri.
Cazaril îl mai însoţi un timp. În cele din urmă , întrebă :
— Ai de gâ nd să -i dai foc cu tot cu hainele de pe el?
Ţă ranul îl cercetă dintr-o parte, observâ ndu-i straiele de calic.
— Eu nu m-ating de nimic din ce-i a lui. N-aş fi luat nici calul, da’ nu-
mi fă ceam nicio pomană cu bietul animal dacă -l lă sam slobod să
flă mâ nzească .
Cazaril zise timid:
— Atunci te-ai supă ra dacă aş lua eu hainele?
— Nu mie trebuie să -mi ceri, nu crezi? Tratează cu el. Dacă ai curaj.
Io n-am să te opresc.
— Am să ... te ajut să grijeşti de-nmormâ ntare.
Ţă ranul clipi.
— Ei, asta n-ar strica.
Cazaril se gâ ndi că ţă ranul era în sinea lui mai mult decâ t mulţumit
să lase cadavrul în seama lui. Vrâ nd-nevrâ nd, trebui să -l lase pe ţă ran să
pună stivă buştenii cei mai mari pentru rugul construit înă untrul
clă dirii morii, cu toate că -şi dă duse şi el cu pă rerea în ce priveşte felul în
13
care trebuiau aşezaţi aceştia ca să prindă curentul cel mai bun şi să fie
siguri că se va pră buşi tot ce mai ră mă sese din toată construcţia. Ajută
şi el la că ratul vreascurilor mai subţiri.
Ţă ranul se ţinu deoparte în timp ce Cazaril dezbră ca cadavrul,
smucind râ ndurile de veşminte de pe membrele înţepenite. Omul se
buhă ise şi mai tare decâ t pă rea la început, abdomenul umflâ ndu-i-se
indecent atunci câ nd Cazaril îi scoase, în cele din urmă , că maşa din
bumbac fin brodată . Era destul de înspă imâ ntă tor. Dar n-avea cum să fie
molipsitor în definitiv, nu cu lipsa aceea nefirească de miasme. Cazaril
se întrebă ce s-ar întâ mpla dacă trupul nu era ars pâ nă la că derea serii,
dacă era posibil să plesnească sau să se spargă , şi dacă s-ar fi întâ mplat
aşa, ce-ar fi ieşit din el... sau ar fi intrat în el. Fă cu sul îmbră că mintea,
doar un pic pă tată , câ t de repede putu. Încă lţă rile erau prea mici, aşa că
le lă să . Împreună cu fermierul să ltară cadavrul pe rug.
Câ nd totul fu gata, Cazaril se lă să în genunchi, închise ochii şi încâ ntă
rugă ciunea pentru morţi. Fă ră să ştie care dintre zei îi luase sufletul
omului, deşi avea el o vagă bă nuială , se adresă tuturor celor cinci din
Sfâ nta Familie pe râ nd, vorbind clar şi deschis. Orice ofrandă trebuia să
fie din ce avea omul mai bun, chiar dacă tot ce putea da erau numai
vorbe.
— Miluieşte-ne, Tată şi tu, Mamă , miluieşte-ne, Soră şi tu, Frate. Milă
din partea Bastardului cerem, de cinci ori milă , Înă lţimilor Voastre, vă
imploră m.
Oricare ar fi fost pă catele comise de stră in, plă tise cu vâ rf şi îndesat.
— Milă , Preaînalţilor!
Nu dreptate, vă rog, nu dreptate. Am fi cu toţii nişte naivi să ne rugăm
pentru dreptate.
Câ nd sfâ rşi, se ridică cu mişcă ri rigide înapoi în picioare şi se uită
împrejur. Cu mare grijă , adună şobolanul şi cioara şi adă ugă micuţele
cadavre la cel al omului, la capul şi la picioarele acestuia.
Ziua lui Cazaril fusese spre norocul zeilor, pe câ t se pă rea. Se întreba
care din ei se va dovedi a fi de data asta.

14
 O dâ ră groasă de fum unsuros se ridica din moara în flă că ri, în
vreme ce Cazaril pornea încă o dată pe drumul spre Valenda, cu hainele
omului legate mă nunchi la spinare. Deşi nu erau la fel de îmbâ csite ca
acelea pe care le purta el, avea de gâ nd să gă sească o spă lă toreasă şi să
le cureţe bine înainte să le îmbrace. Vaidele lui de aramă se împuţinau
dureros în socoteala din mintea lui, însă serviciile unei spă lă torese le
vor merita pe deplin.
Dormise cu o noapte în urmă într-un hambar, tremurâ nd în paie, iar
masa lui fusese o jumă tate de felie de pâ ine veche. Jumă tatea ră masă îi
servise drept mic dejun. Erau aproape trei sute de mile din oraşul port
Zagosur, de pe coasta domoală a Ibrei, pâ nă în mijlocul Baociei,
provincia centrală a Chalionului. Nu fusese în stare să parcurgă nici pe
departe atâ t de repede distanţa pe care şi-o pusese în gâ nd. În Zagosur,
Spitalul-Templu al Milostivirii Mamei era închinat ocrotirii tuturor
naufragiaţilor, în orice fel ar fi fost ei aruncaţi pe ţă rm de apele mă rii.
Punguţa milei pe care slujitorii lă caşului de ocrotire de acolo i-o
dă ruiseră se subţiase, iar apoi se golise cu desă vâ rşire, înainte ca el să -şi
fi atins ţinta. Tocmai câ nd era pe punctul de a ajunge la destinaţie. Încă
o zi, îşi spuse el, mai puţin de o zi. Numai de-ar fi putut să pună pas după
pas, preţ de încă o zi, şi ar fi gă sit un adă post în care să se refugieze.
Câ nd pornise la drum din Ibra îşi plă smuise-n minte cum să -i ceară
Vă duvei moştenitoare a provincarului un adă post în casa ei, de dragul
vremurilor trecute. Chiar şi la piciorul mesei sale. Ceva, orice-ar fi, atâ t
timp câ t nu era prea mare osteneala. Pretenţiile i se împuţinau pe
mă sură ce îşi îndrepta anevoios pasul că tre ră să rit, peste trecă torile din
creierii munţilor, spre înă lţimile îngheţate ale podişului central. Poate
că intendentul castelului ei ori maestrul de echitaţie îl va lă sa să stea
într-un colţişor din grajdurile ei sau în vreun ungher de bucă tă rie, şi n-
ar mai fi fost nevoie s-o deranjeze defel pe nobila doamnă . De-ar fi putut
să cerşească un loc ca ajutor de bucă tar, nici mă car n-ar mai fi fost
nevoie să -şi dea în vileag numele adevă rat.

15
 Se îndoia că mai ră mă sese vreun slujitor în gospodă ria ei care să -l fi
cunoscut din vremurile bune, pe câ nd era paj în slujba defunctului pro-
vincar de Baocia.
Gâ ndul la un loc liniştit, ferit, lâ ngă vatra focului din bucă tă rie,
neobservat, fă ră ca altcineva mai primejdios decâ t un bucă tar să
ră cnească la el, fă ră vreo altă corvoadă mai rea decâ t scosul apei din
fâ ntâ nă sau că ratul lemnelor de foc, îl împinsese în viforul iernii, care
acum era pe sfâ rșite. Mirajul tihnei îl mâ nase asemenea unei obsesii,
asta şi conştiinţa faptului că fiecare pas hotă râ t pe care-l fă cea mai
adă uga un metru între el şi coşmarul mă rii. Pe drumul pustiu îşi
amă gise simţurile ore în şir, nă scocind la nesfâ rşit nume noi, slugarnice,
potrivite cu noua lui identitate neştiută . Acum, însă , se pă rea că nu mai
era nevoie, la urma urmei, să se înfă ţişeze înaintea privirilor contrariate
de la curtea alteţei sale înveşmâ ntat în straiele lepă date de-un să ră ntoc.
În schimb, Cazaril cerşeşte de la un ţăran veşmintele unui mort şi le este
recunoscător amândurora pentru mărinimia lor. Este. Este. Cu multă
smerenie recunoscător. Cu cea mai mare smerenie.

Oraşul Valendei se ră sfira pe culmea dealului pe care fusese ridicat,

ca un macat bogat, ţesut cu roşu şi auriu; roşu pentru acoperişurile din
ţiglă , auriu pentru piatra din partea locului, amâ ndouă stră lucind în
soare. Cazaril îşi închise ochii înceţoşaţi la vederea culorilor care te
nă uceau, nuanţele binecunoscute ale pă mâ ntului lui de baştină . Casele
din Ibra, scă ldate în lumina albă , prea stră lucitoare în fierbinţile amiezi
nordice, te orbeau cu albeaţa lor. Acest galben de gresie era tenta de
culoare ideală pentru o casă , un oraş, o ţară – o mâ ngâ iere pentru
priviri. Pe coama dealului, ca o adevă rată coroană de aur, se ridica
maiestuos castelul provincarei, ale că rui ziduri de apă rare pă reau acum
că vă luresc în lumină . Se uită subjugat la el, descurajat pentru o clipă ,
apoi îşi tâ rşâ i picioarele înainte, pă şind cumva mai repede decâ t o
fă cuse de-a lungul că lă toriei sale, în pofida istovitoarei dureri care-i
fă cea picioarele să şovă ie.

16
 Trecuse ora de tâ rg, aşa că stră zile erau liniştite şi lipsite de agitaţie
în vreme ce el îşi croia drum înspre piaţa principală . La poarta
templului se apropie de o femeie mai în vâ rstă , care nu pă rea că ar fi
fost în stare să -l urmă rească ca să -l jefuiască şi-i ceru să -l îndrume că tre
un că mă tar. Acesta îi umplu pumnul cu o cantitate mulţumitoare de
vaide din aramă în schimbul realului să u micuţ şi îi ară tă calea că tre
spă lă toreasă şi că tre baia publică . Fă cu doar un scurt popas pe drum,
numai câ t îi trebui să cumpere o turtă cu seminţe de la un vâ nză tor
ambulant şi s-o înfulece.
Vă rsă mai multe vaide pe tejgheaua spă lă toresei şi se tâ rgui ca să
împrumute o pereche pantaloni de in, strâ nşi cu şnur în talie şi o tunică ,
împreună cu o pereche de sandale din paie cu care să tragă o fugă în jos
pe stradă , în aerul după -amiezii blâ nde, că tre baie. Femeia luă cu
mâ inile ei înroşite de muncă bulendrele lui oribile şi cizmele împuţite.
Bă rbierul de la baia publică îi tunse pă rul şi barba în timp ce stă tea
aşezat, ţeapă n, într-un scaun adevă rat, oh, minunat! Bă iatul de acolo îi
servi ceai. După asta merse înapoi în curtea cu baia propriu-zisă , să stea
pe lespezile mari de piatră şi să -şi cureţe trupul cu să punuri parfumate,
aşteptâ nd ca bă iatul de la baie să vină şi să -l limpezească cu o gă leată de
apă încropită . Într-o aşteptare plină de mulţumire, Cazaril ochi uriaşul
cazan din lemn cu fundul din aramă , în care încă peau şase bă rbaţi ori
tot atâ tea femei, în zilele rezervate lor, dar pe care, prin norocul de care
se bucura la ora aceea, se pă rea că l-ar fi putut avea doar pentru el. Soba
cu jar de sub cazan pă stra apa aburindă . Ar fi putut să stea la înmuiat
acolo toată după -amiaza, în timp ce spă lă toreasa îi fierbea
îmbră că mintea.
Bă iatul de la baie se caţă ră pe un scă unel şi-i turnă apă deasupra
capului, în timp ce Cazaril se ră sucea şi se scutura sub şuvoiul de apă .
Deschise ochii şi îl surprinse pe bă iat holbâ ndu-se la el, cu gura că scată .
— Sunteţi... sunteţi dezertor? întrebă bă iatul înecâ ndu-se.
Aha! Spinarea lui, duiumul de cicatrici roşii, ca funiile, îngră mă dite
una peste alta şi atâ t de întinse încâ t nu-i mai ră mă sese nicio fâ șie de
piele nevă tă mată , mă rturie a ultimei bă tă i cu biciul pe care stă pâ nii
17
galerelor din Roknari i-o tră seseră . Aici, în regatul Chalionului,
dezertorii de la oaste se numă rau printre puţinii nelegiuiţi pedepsiţi
atâ t de să lbatic, prin chiar acea metodă .
— Nu, spuse Cazaril ră spicat. Nu sunt un dezertor!
Proscris, cu siguranţă ; tră dat, posibil. Dar niciodată nu dezertase
dintr-un post, nici mă car din cele mai funeste dintre ele.
Bă iatul se lovi cu palma peste gură de uimire, scă pă din mâ nă
gă leata de lemn cu un pocnet şi o zbughi din loc. Cazaril suspină şi se
îndreptă că tre cazan.
Abia ce apucă să -şi cufunde trupul dureros pâ nă la bă rbie în
dogoarea binefă că toare, câ nd proprietarul bă ii pă şi apă sat în curtea
micuţă acoperită cu ţiglă .
— Afară ! ră cni proprietarul. Tu de-acolo, afară !
Cazaril se trase îndă ră t înspă imâ ntat în vreme ce omul îl înşfă că de
pă r şi-l tâ rî cu totul afară din apă .
Ce se-ntâ mpla?
Omul azvâ rli tunica, pantalonii şi sandalele de-a valma înspre el şi îl
trase furios, apucâ ndu-l de-un braţ, afară din curte, pâ nă în faţa
pră vă liei.
— Hei, stai un pic, ce faci? Nu pot să ies dezbră cat pe stradă !
Bă rbatul îi dă du un brâ nci învâ rtindu-l şi îi dă du drumul pentru o
clipă .
— Îmbracă -te şi ieşi afară . Eu sunt patronul unui stabiliment
respectabil! Nu-i pentru cei de teapa ta! N-ai decâ t să te duci la bordel.
Sau, şi mai bine, aruncă -te în râ u!
Nă ucit şi leoarcă de apă , Cazaril îşi trase cu stâ ngă cie tunica pe cap,
smuci în sus de pantaloni şi că ută să -şi strecoare picioarele înapoi în
sandalele de paie în timp ce-si ţinea cu o mâ nă bă ierile pantalonilor şi
era înghiontit înapoi că tre uşă . I se trâ nti uşa-n nas pe câ nd se întorcea
cu spatele şi fu pă truns de înţelesul celor întâ mplate: cealaltă nelegiuire
care era pedepsită printr-o biciuială soră cu moartea în ţinutul
Chalionului era violarea unei fecioare sau a unui copil. Obrajii îi luară
foc.
18
 — Dar n-a fost – dar n-am fă cut aşa ceva – am fost vâ ndut corsarilor
din Roknar..., bâ igui el.
Ră mase acolo în picioare, tremurâ nd. Se gâ ndi să bată la uşă şi să
stă ruiască la cei dină untru să -i asculte lă muririle. Of, vai şi-amar de
onoarea mea!
Bă rbatul de la baie era tată l bă iatului, îşi dă du seama Cazaril.
Râ dea. Şi plâ ngea în acelaşi timp. Clă tinâ ndu-se, pe marginea
colţuroasă a... ceva care-l înfricoşa chiar mai mult decâ t scandalizatul
bă rbat de la baia publică . Îşi trase suflarea. N-avea forţă să se certe şi,
chiar dacă i-ar fi convins să -l asculte, de ce l-ar fi crezut? Se frecă la ochi
cu mâ neca moale din pâ nză a că mă şii. Avea un miros pă trunză tor,
plă cut, pe care numai urma unui fier bine încins o poate lă sa. Asta îi
trezi deodată amintiri ale traiului într-o casă , nu prin şanţuri. I se pă rea
că se-ntâ mplase în urmă un veac.
Se lă să pă gubaş; se întoarse şi se împletici şovă ielnic de-a lungul
stră zii că tre uşa vopsită în verde a spă lă toresei. Clopoţelul agă ţat la uşă
sună câ nd el intră sfios înă untru.
— Aveţi vreun colţişor unde-aş putea să mă aşez, doamnă ? o întrebă
câ nd se ivi, avertizată de chemarea clopoţelului. Am... sfâ rşit mai
devreme decâ t... şi graiul i se stinse înă buşit de ruşine.
Femeia ridică din umerii ei viguroşi.
— A, da. Hai înapoi cu mine. Aşteaptă !
Se afundă în spatele tejghelei sale şi apă ru înapoi cu o că rticică
micuţă , câ t palma lui Cazaril, legată în piele netă bă cită .
— Uite-ţi cartea. Ai noroc mata că am că utat prin buzunare, altfel ar
fi ieşit o murdă rie fă r’ de hal acuma, crede-mă cum îţi zic.
Tresă rind a surprindere Cazaril o ridică . Pesemne că ză cuse ascunsă
în stofa groasă a pelerinei mortului; n-o simţise la pipă it atunci câ nd
înfă şurase veşmintele în grabă , la moară . Asta se că dea să ajungă în
mâ inile clericului aceluia de la Templu, laolaltă cu lucrurile care
aparţinuseră celui mort. Oricum, nu mă mai întorc eu acolo în seara asta,
asta-i sigur. Avea s-o înapoieze de îndată ce ar fi fost în stare s-o facă .

19
 Deocamdată doar îi mulţumi spă lă toresei, urmâ nd-o într-o curte
interioară cu o fâ ntâ nă adâ ncă , asemă nă toare cu cea a vecinului cu baia
comunală . Un cazan era pe foc şi vreo patru tinere frecau şi împroşcau
cu stropi în albiile de spă lat. Îi fă cu semn cu mâ na înspre o bancă lâ ngă
perete, departe de ploaia de stropi, unde el se aşeză privind pierdut,
într-un soi de binecuvâ ntare imaterială , la imaginea aceea paşnică a
harnicelor femei. Era o vreme câ nd nu şi-ar fi coborâ t privirile la un
câ rd de fete îmbujorate de la ţară , pă strâ ndu-şi ocheadele pentru
doamnele delicate. Cum de nu-şi dă duse niciodată seama câ t de
frumoase erau spă lă toresele? Puternice şi vesele, mişcâ ndu-se de parcă
dă nțuiau, şi cu un suflet ca pâ inea caldă , atâ t de omenos...
În cele din urmă îşi mişcă mâ na, reînviindu-i curiozitatea de a se uita
în carte. Poate că purta numele omului care murise, rezolvâ nd misterul.
O deschise, ră sfoindu-i paginile, şi descoperi că erau înţesate cu un scris
încâ rligat, cu câ teva desene mâ zgă lite ici şi colo. Cu totul şi cu totul
încriptate.
Clipi şi se aplecă mai aproape de carte, ochii lui descompunâ nd în
bucă ţi acel cifru, aproape în ciuda voinţei sale. Era un scris în oglindă .
Chiar şi cu o tehnică de înlocuire a unor litere putea fi anevoios de
descifrat. Dar providenţa fă cu ca un cuvâ nt scurt, de trei ori repetat pe-
o pagină , să -i pună la îndemâ nă cheia. Neguţă torul alesese cel mai
copilă resc dintre cifruri, schimbâ nd fiecare a doua literă , fă ră să -şi mai
dea osteneala să modifice şablonul apoi. Numai că ... nu era în limba
ibrană vorbită , în vreunul din dialectele ei diferite din regatele Ibrei,
Chalion şi Brajar. Era în darthacană , vorbită în provinciile din extrema
sudică a Ibrei şi a imensei Darthaca de peste munţi. Iar scrisul omului
era îngrozitor, cu ortografia stă tea şi mai ră u de atâ t, câ t despre
stă pâ nirea gramaticii darthacane, aproape că era stră in de aceasta.
Avea să fie şi mai greu decâ t îşi închipuise Cazaril. Va avea nevoie de
hâ rtie şi peniţă , de un loc liniştit şi o lumină bună dacă voia să aleagă
vreo noimă din încâ lceala aceea. Dar putea fi şi mai ră u. Putea fi
încifrată într-o roknari proastă .

20
 Era aproape sigur că erau însemnă rile bă rbatului asupra
experimentelor lui vră jitoreşti. Mă car de-atâ ta lucru îşi putea da seama
Cazaril. Destul câ t să -i aducă condamnarea sau spâ nzură toarea, dacă n-
ar fi fost deja mort. Pedepsele pentru practicarea – ba nu, pentru
tentativa – de a practica magia morţii, erau crâ ncene. Pedeapsa pentru
reuşită era, în linii mari, considerată de prisos, de vreme ce nu exista
vreun caz de care Cazaril să aibă cunoştinţă care să nu-l fi costat viaţa
pe cel care arunca vraja. Oricare ar fi fost mijlocul prin care practicantul
îl provoca pe Bastard să -şi slobozească câ te vreun demon pe lume, acela
venea mereu înapoi cu două suflete ori nu venea cu niciunul.
Astfel stâ nd lucrurile, ar fi trebuit să mai existe încă o fiinţă omorâ tă ,
undeva pe tă râ mul Baociei, cu o noapte în urmă . Prin însă şi natura sa,
magia morţii nu era foarte populară . Coasa ei cu două tă işuri nu
admitea înlocuitori ori mandataţi. A omorî însemna să -ţi iscă leşti
propria sentinţă . Pumnalul, sabia, otrava, mă ciuca, aproape orice altă
cale era o alegere mai bună , dacă voia cineva să supravieţuiască crimei
sale. Dar, din amă gire ori disperare, oamenii încă mai încercau să o facă
din câ nd în câ nd. Hotă râ t lucru, cartea trebuia să ajungă înapoi la
preoteasa aceea de la sat, ca ea să o dea mai departe unuia dintre mai
marii Templului zeilor, care ar fi avut menirea de a încheia investigarea
cazului pentru regat. Cazaril îşi încreţi fruntea şi se ridică , închizâ nd
volumul acela aducă tor de nelinişti. Aburii că lduţi, ritmul muncii, vocile
femeilor şi osteneala pe care o simţea îl ispitiră să se culce pe o parte,
încovrigat pe bancă , cu cartea în chip de pernă sub obraz. Va închide
ochii un pic...
Se trezi cu o tresă rire, gâ tul îi pocni supă ră tor, degetele îi se
încleştaseră pe o povară neaşteptată de lâ nă ... Una dintre spă lă torese
aruncase o pă tură peste el. Scă pă un suspin involuntar de mulţumire în
faţa unei astfel de binefaceri dezinteresate. Se smuci în picioare şi se
uită să vadă cum că dea lumina. Curtea era învă luită aproape în
întregime în umbră de-acum. Însemna că dormise aproape toată după -
amiaza. Zgomotul care îl trezise era bufnitura cizmelor lui, cură ţate şi,
în mă sura în care era posibil, lustruite, lă sate jos din mâ na spă lă toresei.
21
Ea aşeză maldă rul de rufe ale lui Cazaril, pe cele frumoase şi pe cele
ponosite deopotrivă , pe bancă , lâ ngă el.
Amintindu-şi reacţia bă iatului de la baia publică , Cazaril întrebă cu
sfiiciune:
— Aveţi cumva o încă pere unde aş putea să mă îmbrac?
— Cum să nu?
Ea încuviinţă cu bună voinţă şi îl îndrumă că tre un dormitor modest
din spatele casei, unde îl lă să singur. Lumina de la apus se prelingea
prin fereastra îngustă . Cazaril îşi sortă hainele curate şi se uită plin de
aversiune la bulendrele jerpelite pe care le purtase să ptă mâ ni în şir.
Oglinda ovală aşezată pe o poliţă într-un ungher era cea mai bogată
podoabă din odaie, observă el.
Într-o doară , adresâ nd o altă rugă ciune de mulţumire spiritului celui
plecat dintre cei vii al că rui moştenitor neaşteptat devenise, îşi puse
pantalonii ecosez din bumbac, proaspă t spă laţi, că maşa cu broderie
fină , roba maronie din lâ nă – ră masă caldă de la fierul de că lcat, deşi
hurmuzurile mai erau un picuţ umede – şi în cele din urmă mantaua
neagră , fă ră mâ neci, care-i că dea în falduri groase de stofă şi în sclipiri
argintii pâ nă la glezne. Veşmintele celui mort erau destul de lungi, dacă
nu chiar lă lâ i pentru constituţia sfrijită a lui Cazaril. Se aşeză pe pat şi-şi
trase cizmele cu tocuri scâ lciate şi tă lpile atâ t de uzate de ajunseseră
abia un pic mai groase ca un pergament. Să fi fost vreo... trei ani de câ nd
nu se mai vă zuse într-o oglindă mai mare sau mai bună decâ t o bucată
de oţel lustruit. Asta era din sticlă şi era înclinată în aşa chip încâ t să se
poată vedea pe jumă tate, ori din cap pâ nă -n picioare.
Se zgâ ia la el un stră in. Pe toţi cei cinci zei, când mi-a încărunţit atâta
barba? Şi atinse cu o mâ nă tremurâ ndă netezimea firelor tunse scurt.
Cel puţin pă rul abia tuns cu foarfeca nu apucase încă se i se retragă prea
mult de pe frunte. Dacă ar fi încercat să spună a ce semă na mai mult, a
negustor, nobil ori că rturar în acea ţinută , ar fi trebuit să zică că rturar,
unul din soiul acela de fanatici, cu ochii afundaţi în orbite şi oarecum
nebun. Îmbră că mintea aceea cerea lanţuri din aur sau argint, peceţi, o

22
centură cu butoni sau giuvaericale, inele groase cu pietre lucitoare, ca
să -l califice în vreun rang mai înalt.
În orice caz, vagabondul de la marginea drumului dispă ruse.
Oricum... nu era un om care să cerşească să fie tocmit ca ajutor în
bucă tă ria unui castel.
Se gâ ndise să -şi ia un pat pentru o noapte la un han de restul
vaidelor care-i ră mă seseră în buzunar şi să se prezinte dinaintea
provincarei a doua zi de dimineaţă . Neliniştit, se întrebă dacă nu cumva
bâ rfele celui de la baia publică apucaseră să se împră ştie prin tot oraşul.
Şi dacă i s-ar fi refuzat accesul în orice casă sigură şi respectabilă ...
Acum, în seara asta. Du-te! Va urca pâ nă la castel şi va afla dacă putea
să ceară adă post au ba. Nu mai pot îndura încă o noapte fără să ştiu.
Înainte de că derea nopţii. Înainte să mă lase inima. Ascunse carnetul
cu însemnă ri înapoi în buzunarul interior al pelerinei, care îl ţinuse
mascat pâ nă atunci. Lă sâ nd hainele de vagabond într-o gră mă joară pe
pat se întoarse şi pă şi afară din cameră .

Capitolul 2

În vreme ce urca ultima porţiune de deal că tre poarta principală a

castelului, Cazaril avu o strâ ngere de inimă că nu fusese chip să -şi facă
rost de o sabie. Cei doi stră jeri, îmbră caţi în livrele negru cu verde,
culorile provincarului de Baocia, îl priviră apropiindu-se neînarmat,
fă ră să se alarmeze, dar în acelaşi timp şi cu nepă sare, semn al lipsei de
respect. Cazaril îl salută pe cel care purta la pă lă rie cocarda de sergent,
doar cu o înclinare austeră , calculată , din cap. Servilismul pe care şi-l tot
repetase în minte era destinat uneia dintre porţile dosnice, nicidecum
pentru aceasta, nu şi dacă se aştepta să ajungă undeva mai sus. Oricum,
datorită hainelor sale fusese în stare să -şi procure şi numele potrivite.
— Bună seara, sergent! Îl caut pe intendentul castelului, pe ser dy
Ferrej. Sunt Lupe dy Cazaril, zise, lă sâ ndu-l pe aprod să ghicească , de
preferat în mod greşit, dacă fusese chemat.

23
 — În ce problemă , domnule? întrebă stră jerul politicos, însă deloc
impresionat.
Cazaril se îndreptă de umeri; nu ştia din ce ungher ascuns în
stră fundurile inimii sale ră zbă tu o voce tă ioasă şi poruncitoare
totodată :
— Într-o problemă care îl priveşte, soldat!
Automat, sergentul pocni din că lcâ ie.
— Da, domnule!
Cu o mişcare din cap, acesta îi ordonă tovară şului să u să ră mâ nă la
post, iar el îl invită pe Cazaril să îl urmeze prin poarta deschisă .
— Pe aici, domnule. Am să întreb dacă intendentul vă poate primi.
Inima lui Cazaril tresă ltă privind împrejur vasta curte pietruită
dindă ră tul porţilor castelului. Câ te pingele nu tocise el, alergâ nd câ t îl
ţineau picioarele pe acele pietre, fă câ nd comisioane pentru înalta casă ?
Superiorul pajilor se plâ nsese că în ritmul acela avea să ajungă la ruină
cu bocancii, pâ nă câ nd provincara l-a întrebat râ zâ nd dacă ar prefera un
paj trâ ndav, care să -şi tocească mai degrabă dosul pantalonilor, că ci
dacă lucrurile stă teau într-adevă r aşa, îi putea gă si ea vreo câ ţiva cu
care să -l pricopsească .
Pă rea că aceasta încă îşi mai gospodă rea acareturile cu un ochi ager
şi o mâ nă fermă . Livrelele gardienilor erau în stare excelentă , pietrele
cu care era pavată curtea luceau de cură ţenie, iar arbuştii ornamentali
desfrunziţi din ciubere, care flancau intră rile cele mari, aveau poalele
îmbră cate cu graţie de bulbi timpurii care se desfă ceau în boboci
stră lucitori şi fă ră de cusur tocmai la timp pentru să rbă toarea Zilei
Fiicei de a doua zi.
Stră jerul îi fă cu semn lui Cazaril să aştepte pe banca de lâ ngă perete,
care mai purta încă binecuvâ ntarea că ldurii soarelui de peste zi, în
vreme ce el se îndreptă înspre uşa lă turalnică care ducea că tre clă direa
administrativă , unde vorbi cu un slujitor din casă care ar fi putut sau nu
să -l cheme afară pe intendent pentru acest stră in. Nu apucă să facă nici
pe jumă tate calea întoarsă la postul să u, că tovară şul lui îşi iţi capul pe
după poartă ca să strige:
24
 — Se înapoiază Alteţile lor!
Sergentul îşi întoarse capul că tre odă ile slujitorilor, ră cnind la
râ ndu-i:
— Se înapoiază Alteţile lor. Atenţie, voi de-acolo! şi îşi iuţi paşii.
Valeţi şi slugi ieşiră de-a valma pe mai multe uşi dimprejurul curţii,
pe câ nd dincolo de porţi se auzi un tropot de copite amestecat cu larma
unor voci. Mai întâ i îşi fă cură apariţia prin arcadele din piatră două
tinere, însoţite de o adevă rată fanfară de chiote prea puţin demne de
nişte doamne, însă de-a dreptul triumfă toare, că lare pe nişte cai care
abia mai puteau ră sufla, cu burţile stropite de noroi.
— Am câ ştigat, Teidez! strigă peste umă r cea dintâ i.
Era îmbră cată cu o vestă de că lă rie din catifea albastră , cu o fustă
despicată din lâ nă de aceeaşi culoare. Pă rul îi ieşise de sub boneta din
dantelă cumva pieziş, că zâ nd în zulufi de o culoare nici blondă , nici
roşcată , ci lucind chihlimbariu în lumina amurgului. Avea o gură cu buze
pline, o piele palidă şi nişte ochi adumbriţi de pleoape grele, mijiţi acum
de hohotele de râ s. Tovară şa ei, o brunetă înaltă , îmbră cată în roşu, care
purta pantaloni, râ nji complice şi se foi în şa în timp ce restul cavalcadei
le ajunse din urmă .
Un chiar mai tâ nă r decâ t ele domnişor, într-o jachetă cu broderii din
fir de argint întruchipâ nd fiare să lbatice, veni după ele că lare pe un cal
şi mai impresionant, de un negru lucios, cu coada mă tă soasă fluturâ nd
în vâ nt. Era flancat de doi valeţi cu feţe încremenite şi escortat de un
domn încruntat. Avea pă rul aidoma... surorii? – da, cu siguranţă –
surorii lui câ rlionțate, numai că un pic mai roşcat şi o gură că rnoasă ,
mai bosumflată decâ t a ei.
— Cursa s-a terminat la picioarele dealului, Iselle. Aţi trişat!
Ea schiţă o strâ mbă tură gen – ei, aşi! – înspre regalul să u frate.
Înainte ca slujitorul care venea fuga înspre ea, ducâ nd scă unelul pe care
să descalece doamnele, să poată ajunge îşi dă du drumul din şa, tropă ind
pe vâ rfu-rile ghetuţelor. Şi prietena ei cea cu pă rul întunecat fu mai iute
decâ t servitorul să u la descă lecat şi-i înmâ nă acestuia frâ iele calului ei,
zicâ ndu-i:
25
 — Mai plimbă tu bietele animale pâ nă îşi revin, Deni. Le-am alergat
într-un hal fă ră de hal.
Şi, parcă pentru a-şi întă ri vorbele, îi dă du un să rut calului ei ţintat în
mijlocul stelei din frunte şi, în vreme ce animalul o înghionti cu capul ca
pentru a o linişti, îi strecură pe furiş din buzunar ceva de ronţă it.
Ră masă în urmă cu vreo două minute bune, intră ultima pe poartă o
femeie mai în vâ rstă , roşie la faţă .
— Iselle, Betriz! Mai încet! Oh, Sfâ ntă Mamă şi Fiică , fetelor, nu se
poate să goniţi mai bine de jumă tate din ţara Valendei ca două smintite!
— Pă i, am încetinit. Ba chiar ne-am şi oprit! remarcă logic bruneta.
Nu ne putem lua la întrecere cu limba ta ascuţită , scumpo, oricâ t am
încerca. E mai iute decâ t cel mai rapid cal din Baocia.
Femeia mai în vâ rstă fă cu o mutră de exasperare şi aşteptă ca
râ ndaşul ei să -i aşeze scă unelul pentru descă lecat.
— Bunica ta ţi-a cumpă rat minună ţia aia de catâ r alb, prinţesă , de ce
nu-l iei niciodată la plimbare? Ar fi mult mai potrivit.
— Şi muuult mai încet, îi aruncă râ zâ nd fata cu pă rul chihlimbariu.
Şi, oricum, bietul Fulg-de-Nea e spă lat şi ţesă lat pentru procesiunea de
mâ ine. Gră jdarilor li s-ar fi rupt inima dacă l-aş fi scos la alergat prin
noroi. Au de gâ nd să -l ţină ca scos din cutie peste noapte.
Gâ fâ ind toată , femeia îi permise râ ndaşului ei s-o ajute să descalece.
Câ nd se vă zu iar jos începu să -şi scuture fustele şi se îndreptă de spatele
care, după toate aparenţele, o cam ţinea. Bă iatul plecă înconjurat de o
mâ nă de slujitori grijulii, iar cele două tinere, nestâ njenite de
bombă nelile necontenite ale doamnei lor de companie, se luară la
întrecere una cu alta pâ nă la poarta donjonului principal al castelului.
Ea le urmă clă tinâ nd din cap a dezaprobare.
Câ nd se apropiară de poartă , un bă rbat rotofei între două vâ rste,
îmbră cat auster în negru, ieşi şi le fă cu observaţie în timp ce treceau, pe
un ton lipsit de ră utate, dar pe deplin ferm:
— Betriz, dacă mai goneşti vreodată calul la deal înspre casă în halul
ă sta o să ţi-l iau. Aşa că o să -ţi foloseşti energia debordantă alergâ nd
după prinţesă pe jos.
26
 Ea îi fă cu o plecă ciune gră bită şi strecură un timid:
— Da, tată !
Fata cu pă rul ca ambra luă poziţie de îndată .
— Vă rog să o scuzaţi pe Betriz, ser dy Ferrej. Vina îmi aparţine. Ea
n-a avut încotro şi a fost nevoită să mă urmeze pe unde am condus eu
cavalcada.
Sprinceana acestuia zvâ cni şi îi fă cu o mică plecă ciune:
— În cazul acesta aţi putea să cugetaţi, Înă lţimea Voastră , cu privire
la demnitatea unui conducă tor care îşi tâ ră şte adepţii în greşeală , ştiind
bine că el însuşi va scă pa de pedeapsă .
Fata cu pă rul de chihlimbar îşi schimonosi buzele la auzul acestor
vorbe. După ce-i aruncă o privire prelungă pe sub gene îi schiţă şi ea
interlocutorului ei o jumă tate de reverenţă şi apoi ambele fete se
strecurară înă untru, ca să evite alte pedepse. Bă rbatul în negru scă pă un
oftat. Doamna de companie, care dă du fuga în urma lor, dă du din cap
aprobator.
Chiar şi fă ră aceste indicii, Cazaril l-ar fi putut identifica pe bă rbat
drept intendentul castelului, datorită clinchetului cheilor de la chimirul
să u smă lţuit cu argint şi lanţului de la oficiu pe care-l avea în jurul
gâ tului. Se ridică brusc câ nd bă rbatul se apropie de el şi schiţă o
blestemată de plecă ciune ciudată , ţintuit de durerile de spate.
— Ser dy Ferrej? Numele meu este Lupe dy Cazaril. Vă solicit o
întrevedere cu vă duva moştenitoare provincară , dacă ... dacă
binevoieşte să mă primească .
Vocea i se stinse sub privirile încruntate ale intendentului.
— Nu vă cunosc, domnule, spuse acesta.
— Cu îndurarea zeilor, provincara şi-ar putea aminti de mine. Am
fost pe vremuri paj aici – ară tă cu mâ na împrejur –, la această curte. Pe
câ nd bă trâ nul provincar era în viaţă .
Era ceea ce putea numi acasă , o casă de unde plecase, se gâ ndi el.
Cazaril se să turase să fie un stră in peste tot.
Sprâ nceana încă runţită se ridică cercetă tor:
— Mă voi interesa dacă provincara vrea să vă primească .
27
 — E tot ceea ce vă cer.
Tot ceea ce îndră znea să ceară . Se lă să înapoi pe banca sa şi îşi
împreună degetele în vreme ce intendentul pă şea apă sat înapoi spre
donjonul principal.
După câ teva minute groaznice de aşteptare încordată , în timp ce
servitorii care treceau se zgâ iau la el cu coada ochiului, Cazaril că ută cu
privirea plină de nă dejde întoarcerea intendentului. Dy Ferrej se uită la
el uluit.
— Înă lţimea Sa, provincara, vă acordă o întrevedere. Urmaţi-mă !
Trupul îi înţepenise stâ nd în frigul înţepă tor; se poticni un pic şi-şi
blestemă mersul şontâ că it în timp ce-l urma pe intendent înă untru. Abia
dacă avea nevoie de o că lă uză . Amintiri despre acea aşezare i se
nă pustiră în minte, învă lmă șindu-se una după alta. Prin acest hol, peste
acea pardoseală cu model albastru cu galben, sus pe scara asta şi apoi
pe cealaltă , printr-o odaie interioară vă ruită toată în alb şi apoi în sala
dinspre zidul de vest, în care ea a preferat întotdeauna să stea la acea
oră din zi, cu cea mai bună lumină pentru lucrul ei sau pentru lectură .
Fu nevoit să -şi aplece un pic capul sub pragul scund al uşii, aşa cum
n-o mai fă cuse vreodată ; pă rea singura schimbare. Dar ușa era aceeaşi.
— Iată bă rbatul, aşa cum aţi poruncit, Înă lţime, îl anunţă sec
intendentul pe Cazaril, refuzâ nd să sprijine, dar totodată şi să nege
identitatea pretinsă a acestuia.
Vă duva provincară era aşezată într-un scaun mare din lemn,
că ptuşit cu perne pentru a fi confortabil pentru bă trâ nele ei mă dulare.
Purta un veşmâ nt sobru de un verde închis, corespunză tor cu statutul ei
de vă duvă de rang înalt, dar lipsit de boneta de vă duvă . Alesese în
schimb să -şi ţină pă rul încă runţit în două cozi încolă cite şi împreunate
cu funde verzi, prinse cu clame bă tute cu pietre preţioase. Avea o
doamnă de companie aproape la fel de bă trâ nă ca şi ea, aşezată ală turi,
tot o vă duvă , judecâ nd după îmbră că mintea de mirean slujitor al
Templului, pe care o purta. Însoțitoarea îşi încleştă degetele pe lucrul de
mâ nă şi îi azvâ rli lui Cazaril o privire bă nuitoare.

28
 Rugâ ndu-se ca trupul să nu îl tră deze acum cu vreun junghi sau
tremur, Cazaril se lă să în genunchi înaintea scaunului ei şi îşi plecă
capul într-un salut respectuos. Hainele ei împră ştiau un miros de
lavandă şi de om bă trâ n. Se uită în sus, că utâ nd pe faţa ei un semn că l-
ar recunoaşte. Dacă nu-l recunoştea acum, avea să devină cu adevă rat
un nimeni şi asta imediat.
Ea privi înapoi şi îşi muşcă buza a mirare.
— Pe toţi cei cinci zei, murmură ea încet. Eşti chiar tu! Milord dy Ca-
zaril! Îţi urez bun venit în casa mea.
Îi întinse mâ na să i-o să rute.
Înghiţi în sec, ră mas aproape fă ră suflare, înclinâ ndu-și capul
deasupra mâ inii întinse. Fusese frumoasă şi albă odată , cu unghii
perfecte, şlefuite ca nişte perle. Acum degetele îi erau noduroase, iar
pielea subţiată acoperită cu pete maronii, deşi unghiile erau încă la fel
de bine întreţinute ca pe vremea câ nd era o doamnă respectabilă , în
floarea vâ rstei. Nu schiţă niciun gest atunci câ nd simţi câ teva lacrimi de
neputinţă că zute pe dosul mâ inii sale, dar buzele i se arcuiră abia
perceptibil. Mâ na i se retrase din strâ nsoarea lui uşoară ca să -i atingă
barba bră zdată de fire albite:
— Vai de mine, Cazaril, aşa de mult am îmbă trâ nit?
Clipi repede uitâ ndu-se în sus la ea. Nu, n-avea să izbucnească în
plâ nsete ca un copil cu nervii la pă mâ nt...
— A trecut multă vreme, Alteță .
— Mda!
Îşi întoarse mâ na, iar degetele ei uscate îl bă tură pe obraz.
— Ă sta-i felul tă u de-a spune că nu m-am schimbat deloc. Oare nu te-
am învă ţat să minţi o doamnă mai convingă tor de atâ t? Habar n-aveam
că m-am ramolit într-atâ t.
Apoi, cu un calm perfect, îşi retrase mâ na şi dă du din cap aprobator
că tre companioana sa.
— Permite-mi să ţi-o prezint pe verişoara mea, lady dy Hueltar.
Tessa, ţi-l prezint pe nobilul meu domn, castillarul dy Cazaril.

29
 Cazaril îl ză ri cu colţul ochiului pe intendent care, cu un oftat de
uşurare îi dă du de înţeles gardianului să u că totul era în ordine şi îşi
încrucişă braţele, sprijinindu-se de cadrul uşii. Îngenuncheat în
continuare, Cazaril se înclină stâ ngaci în direcţia cucernicei devote a
Templului.
— Sunteţi prea bună , Alteţă , dar de vreme ce nu mai sunt în posesia
domeniului Cazaril, nici a castelului, nici a altei bucă ţi din pă mâ nturile
tată lui meu, nu mai revendic nici acest titlu.
— Încetează cu prostiile, castillare!
Dincolo de tonul persiflant din vocea ei se simţea o duritate.
— Scumpul meu provincar a murit acum zece ani, dar aş fi în stare
să dezlă nţui toţi demonii Bastardului asupra primului om care ar
îndră zni să nu mă respecte ca pe o provincară ce sunt. Avem ceea ce
putem pă stra, bă iete dragă , dar să nu laşi niciodată să ţi se vadă
slă biciunea sau greşeala.
De-a dreapta ei, devota se îmbă ţoşă a dezaprobare la auzul acestor
vorbe directe, dacă nu chiar din pricina atitudinii din spatele lor. Cazaril
se gâ ndi că ar fi imprudent să atragă atenţia că titlul de drept aparţinea
acum nurorii provincarei. Fiul acesteia, actualul provincar, şi soţia sa ar
fi gă sit şi ei, pesemne, la fel de imprudentă o asemenea remarcă .
— Înă lţimea Voastră veţi fi întotdeauna cea mai mare doamnă în
ochii mei, cea pe care o veneram de departe pe vremuri, o gratulă
Cazaril.
— Acum e mai bine, aprobă ea. Mult mai bine. Îmi place omul care-şi
pune mintea la contribuţie. Îi fă cu cu mâ na intendentului.
— Dy Ferrej, adu un scaun pentru castillar! Şi unul pentru
dumneata; stai proţă pit acolo ca o cioară !
Aparent obişnuit cu acest soi de adresare, intendentul zâ mbi şi
spuse din vâ rful buzelor:
— Desigur, Înă lţimea Voastră .
Şi trase un scaun sculptat pentru Cazaril, scoţâ nd un murmur de
solicitudine gen „Vreţi să luaţi loc, domnule?”, apoi gă si un altul pentru

30
el, din camera ală turată , aşezâ ndu-l un pic mai încolo de stă pâ na sa şi
de oaspetele acesteia.
Cazaril se ridică în picioare cu greutate şi se cufundă în
binecuvâ ntatul confort al scaunului. Îndră zni în cele din urmă să se
lanseze în discuţie:
— Nu cumva erau prinţul şi prinţesa cei pe care i-am vă zut venind
că lare câ nd am ajuns aici, Înă lţimea Voastră ? Nu ar fi trebuit să vă
tulbur cu venirea mea, de-aş fi ştiut că aveţi asemenea oaspeţi.
De fapt, n-ar fi îndră znit oricum.
— N-au venit în vizită , castillare. Locuiesc aici cu mine pentru o
perioadă . Valenda e un oraş liniştit, curat, şi... fiica mea se simte cam
ră u. Îi face bine să se retragă aici, după tot tumultul de la curte. O umbră
de osteneală lică ri în privirea ei.
Pe toţi zeii, era şi lady Ista aici? Vă duva moştenitoare, roina Ista, se
gră bi Cazaril să -şi corecteze gâ ndurile. Câ nd a ajuns pentru prima oară
în slujba regatului Baociei, necopt ca orice bă iat de seama lui, fiica
mezină a provincarei, Ista, pă rea o femeie în toată firea, deşi era cu doar
câ ţiva ani mai mare decâ t el. Din fericire, chiar şi aflat la acea vâ rstă
nesă buită , el nu fusese într-atâ t de nechibzuit încâ t să -i mă rturisească
cuiva patima deznă dă jduită cu care tâ njea după ea. Că să toria ei
princiară la scurt timp după asta, cu riga Ias însuşi – prima ei că să torie
şi a doua pentru el – pă rea să fie destinul cel mai potrivit frumuseţii ei,
în ciuda diferenţei de vâ rstă a cuplului regal. Cazaril presupuse că
vă duvia timpurie a Istei era de aşteptat, chiar dacă nu atâ t de curâ nd
cum s-a dovedit a fi.
Provincara îşi alungă oboseala cu o fluturare neră bdă toare a
degetelor şi-l întrebă :
— Şi în ceea ce te priveşte? N-am mai auzit nimic de dumneata de
câ nd erai sol în slujba provincarului de Guarida.
— Asta a fost... cu nişte ani în urmă , înă lţimea Voastră .
— Cum ai ajuns aici?
Îl cercetă cu privirea şi sprâ ncenele i se coborâ ră a surprindere:
— Unde îţi este sabia?
31
 — Oh, sabia... îşi duse mâ na uşor într-o parte, unde nu purta nici
cingă toare, nici sabie. Am pierdut-o la... Câ nd marchizul dy Jironal
conducea forţele armate ale Regelui Orico înspre nordul coastei, în
campania de iarnă în urmă cu ... trei? da, trei ani; mă fă cuse stră jerul
fortă reţei de la Gotorget. Apoi, dy Jironal a fă cut nefericita mişcare de a
schimba planul... am ţinut piept timp de nouă luni forţelor din Roknari.
Cum se-ntâ mplă de obicei, ştiţi. Vă jur că nu mai ră mă sese niciun
nenorocit de şobolan care să nu fie fă cut friptură în toată fortă reaţa
Gotorget, câ nd am primit de veste că dy Jironal a încheiat un pact din
nou şi ni s-a ordonat să depunem armele, să ne retragem şi să predă m
fortă reaţa în mâ inile duşmanilor.
Schiţă un zâ mbet amar; mâ na stâ ngă i se ră suci în poală .
— Am ră mas să mă consolez cu vestea că fortă reaţa noastră l-a
costat pe prinţul din Roknari încă trei sute de mii de reali în plus atunci,
în cortul tratativelor. În plus faţă de câ t a cheltuit pe câ mpul de luptă în
timpul celor nouă luni, am socotit eu. Slabă consolare, în schimbul
vieţilor pe care le-am pierdut! Generalul roknar a pretins sabia tată lui
meu; spunea că are de gâ nd s-o agaţe-n cortul lui, să -i aducă aminte de
mine. Aşa că atunci mi-am vă zut pentru ultima oară tă işul spadei. După
asta...
Vocea lui Cazaril, devenită tot mai înflă că rată pe mă sură ce-şi
depă na amintirile, se frâ nse. O drese şi continuă :
— S-a produs o greşeală , o încurcă tură . Câ nd a venit lista cu numele
oamenilor care urmau să fie ră scumpă raţi, odată cu un cufă r plin cu
reali, am aflat că numele meu fusese cumva omis. Ofiţerul roknar şi-a
dat cuvâ ntul că nu se fă cuse nicio greşeală , întrucâ t sumele de bani
echivalau cu numă rul celor ră scumpă raţi, cu toate astea... sigur era o
greşeală . Toţi ofiţerii mei fuseseră salvaţi... Eu am fost trecut laolaltă cu
cei neră scumpă raţi şi am fost cu toţii duşi la Visping, pentru a fi vâ nduţi
corsarilor roknari ca sclavi la galere.
Provincara trase aer în piept. Intendentul, care se aplecase din ce în
ce mai mult afară din scaun urmă rind relatarea, izbucni:
— Aţi protestat desigur, nu?
32
 — Of, pe toţi cei cinci zei, da! Am protestat tot drumul că tre Visping.
Încă mai protestam câ nd m-au tâ râ t pe pasarela coră biei şi m-au legat
în lanţuri de vâ sla care îmi revenea. Am tot protestat pâ nă câ nd am fost
lă saţi la apă , dar apoi... am învă ţat să tac.
Zâ mbi din nou, dar ai fi zis că avea o mască de clovn pe faţă . Din
fericire, nimeni nu sesiză acea mică greşeală.
— Şi-aşa am trecut de pe un vas pe altul timp de... mult timp.
Nouă sprezece luni şi opt zile, socotise el mai tâ rziu. La vremea
aceea, nu era în stare să deosebească zilele unele de altele.
— Şi apoi, am avut parte de cel mai mare noroc; corsarul meu a dat
peste flota rigă i din Ibra, aflată în larg pentru manevre. Şi, credeţi-mă ,
voluntarii ibranezi vâ sleau mult mai repede decâ t noi, aşa că în curâ nd
ne-au ajuns din urmă .
Doi dintre vâ slaşi fuseseră decapitaţi aşa legaţi în lanţuri cum erau,
de că tre roknarii din ce în ce mai disperaţi, pentru că îşi încurcaseră în
mod voit – ori accidental – ramele. Unul dintre ei stă tuse lâ ngă Cazaril,
fusese tovară șul să u de bancă luni la râ nd. Câ teva pică turi de sâ nge
împroşcat îi ţâ şniseră direct în gură ; încă îi mai simţea gustul de câ te ori
fă cea greşeala să se gâ ndească la asta. Şi acum îl simţea. După ce
corsarul a fost luat prizonier, ibranezii i-au atâ rnat pe roknari la pupa,
câ ţiva din ei încă vii, tâ râ ndu-i de funii ră sucite din propriile lor maţe,
pâ nă i-au înghiţit peştii cei mari. Câ ţiva dintre sclavii de la galere
eliberaţi au ajutat la vâ slit, din proprie voinţă . Cazaril nu a mai fost în
stare. Ultima biciuială pe care o primise de la roknari îl adusese aproape
de a fi azvâ rlit peste bord de că tre stă pâ nul galerei, ca fiind bun de
nimic. În timpul luptei de pe vas a ză cut, scuturat de un tremur continuu
şi vă rsâ nd lacrimi în neştire.
— Ibranezii au fost cumsecade şi m-au adus la ţă rm, în Zagosur,
unde am că zut la pat timp de câ teva luni. Ştiţi cum e câ nd un om scapă
deodată de o trudă îndelungată . Poate deveni... aproape ca un copil.
Zâ mbi în chip de scuză la cei care îl ascultau. El clacase, ră pus de
febră pâ nă i s-au vindecat pe jumă tate ră nile de pe spinare, apoi a dat
peste el dezinteria, apoi crizele de friguri. Şi, de-a lungul acestor
33
suferinţe, accesele de plâ ns necontrolat. Plâ nsese şi câ nd unul dintre
salvatori i-a adus de mâ ncare. Câ nd ră să rea soarele şi câ nd apunea.
Câ nd s-a speriat de-o pisică . Câ nd era dus la culcare. Sau mai tot timpul,
fă ră motiv.
— Cei de la Spitalul-Templu al Milostivirii Mamei m-au luat la ei.
Câ nd mi-am mai revenit – adică atunci câ nd a mai încetat cu plâ nsul, iar
discipolii Templului au ajuns la concluzia că nu era nebun, ci doar cu
nervii slă biţi – mi-au dat nişte bani şi am venit încoace. Am umblat trei
să ptă mâ ni pe drumuri.
În încă pere era o muţenie totală .
Îşi ridică privirea şi vă zu că buzele provincarei se crispaseră de
mâ nie. Spaima îi fă cu stomacul să se revolte.
— Era singurul loc la care mă puteam gâ ndi! se scuză el degrabă . Îmi
pare ră u. Îmi pare tare ră u.
Intendentul respiră adâ nc şi se lă să înapoi în scaun, holbâ ndu-se la
Cazaril. Doamna de companie fă cuse ochii mari.
Pe un ton tremură tor, provincara declamă :
— Eşti castillarul dy Cazaril. Trebuia să -ţi dea un cal. Trebuia să -ţi
ofere escortă .
Cazaril dă du din mâ ini, înspă imâ ntat:
— Nu, nu. Doamna Mea! A fost... a fost de ajuns.
În fine, aproape. Îşi dă du seama, clipind nă ucit că nu pe el era
mâ nioasă . Ooh... I se puse un nod în gâ t, privirea i se înceţoşă . Nu, nu din
nou, nu aici... Continuă gră bit:
— Vroiam să mă pun în slujba Domniei Voastre, dacă consideraţi că
mai sunt bun la ceva. Recunosc... nu prea pot să fac multe. Deocamdată .
Provincara se rezemă pe speteaza scaunului, sprijinindu-şi bă rbia
uşor într-o mâ nă şi îl câ ntă ri din priviri. După un ră stimp, zise:
— Câ ntai foarte frumos din lă ută pe vremea câ nd erai paj.
— Uf...
Mâ inile schilodite şi bă tă torite ale lui Cazaril dă dură să se ascundă
una în cealaltă într-o clipă de spasm. Zâ mbi din nou a scuză şi le lă să la
vedere pe genunchi:
34
 — Socot că acum nu, Doamna Mea.
Ea se aplecă în scaun; privirea i se opri un moment asupra mâ inii lui
stâ ngi sfâ rtecate.
— Înţeleg.
Se lă să înapoi în scaun, strâ ngâ ndu-şi buzele îngrijorată .
— Îmi aduc aminte că ai citit toate că rţile din biblioteca soţului meu.
Mai-marele pajilor se plâ ngea mereu de tine din cauza asta. I-am zis să
te lase în pace. Visai să devii poet, din câ te îmi amintesc.
Cazaril nu era sigur că mai putea ţine o peniţă cu mâ na dreaptă ,
acum.
— Socot că Chalionul a fost salvat de o groază de poezii proaste
atunci câ nd am plecat la ră zboi.
Ea ridică din umeri.
— Haide, haide, castillare, chiar mă uimeşti cu propunerea de a mi te
pune în slujbă . Nu prea cred că Valenda are destule posturi pe care să le
poţi ocupa. Ai fost curtean, că pitan, stră jer la castel, mesager...
— N-am mai fost curtean de dinainte să moară riga Ias, Doamnă . Câ t
despre că pitan... Am dat o mâ nă de ajutor la pierderea bă tă liei de la
Dalus.
Şi i-au putrezit oasele aproape un an în temniţele regatului Brajar,
după aceea.
— Pe câ nd eram intendent la castel am pierdut asediul. Câ nd eram
sol, era câ t pe ce să fiu spâ nzurat ca spion. De două ori.
Că zu pe gâ nduri. Şi de trei ori torturat pentru întreruperea unor
negocieri.
— Acum... ei bine, acum ştiu să trag la rame. Şi mai cunosc vreo cinci
feluri de a gă ti şobolani.
Adevăru-i că mi s-ar părea o delicatesă o porţie de şobolan gătit
acum.
Nu-şi dă dea seama ce vedea ea pe faţa lui, că ci ochii ei ageri îl tot
scrutau. Poate citea osteneala, dar el spera ca ea să vadă mai degrabă
foamea. Era aproape sigur că asta vedea, că ci, în cele din urmă , ea zâ mbi
mâ nzeşte.
35
 — Atunci vino să iei masa cu noi, castillare, deşi mă tem că bucă tarul
meu nu-ţi poate servi şobolan. Nu e sezonul de vâ nă toare la şobolani în
paşnica Valendă . Dar am să mă gâ ndesc la cererea ta.
Dă du din cap cu gratitudine, neavâ nd încredere că vocea nu-i va
ceda dacă mai rosti un cuvâ nt.
Fiind încă iarnă , masa principală a zilei fusese servită la prâ nz,
oficial, în sala mare. Cina era un fel de ospă ţ mai uşor, combinâ nd, după
chibzuinţă de care dă dea dovadă provincara, pâ inea şi carnea ră mase
de la prâ nz, dar în acelaşi timp, din demnitate, acestea erau din cele mai
alese; la care se adă uga o generoasă libaţie din vinurile ei excelente. Pe
că ldurile toride ale verii de pe platourile acelea înalte se obişnuia ca,
dimpotrivă , masa de după -amiază să fie o hrană uşoară , iar masa
principală să fie luată după înserat, câ nd baocienii de toate rangurile
ieşeau în curţile lor ră coroase să mă nâ nce la lumina felinarelor.
S-au aşezat la masă doar opt meseni, într-o încă pere intimă din
clă direa cea nouă , chiar în apropierea bucă tă riilor. Provincara ocupă
partea de mijloc a mesei, fă câ ndu-i lui Cazaril onoarea de a-l aşeza la
dreapta sa. Acesta fu uluit să o gă sească pe prinţesa Iselle lâ ngă el şi pe
prinţul Teidez în faţa ei. Îi mai veni inima la loc atunci câ nd prinţul alese
să -şi omoare timpul câ t aştepta ca toată lumea să se aşeze aruncâ nd
cocoloaşe de pâ ine în sora lui mai mare, manevră suprimată cu asprime
de bunica lor. Cazaril observă în treacă t o sclipire trecă toare de
ră zbunare în ochii prinţesei, distrasă imediat de tovară şa ei, Betriz,
aşezată de cealaltă parte a mesei, un pic mai jos de el. Lady Betriz îi
zâ mbi pe deasupra mesei lui Cazaril cu o curiozitate prietenoasă ,
dezvă luind o uşoară gropiţă în obraz şi pă ru că vrea să spună ceva
tocmai câ nd trecu un servitor printre ei cu un vas în care mesenii să -și
spele mâ inile. Apa că lduţă era parfumată cu verbină . Mâ inile lui Cazaril
fură scuturate de un tremur câ nd şi le cufundă în vas şi apoi şi le șterse
cu prosopul de pâ nză , o slă biciune pe care şi-o mască ascunzâ ndu-şi-le
în poală . Scaunul din faţa lui ră mase gol.
Cazaril dă du din cap în direcţia acestuia şi o întrebă pe provincară
cu sfiiciune:
36
 — Ni se va ală tura şi Majestatea Sa roina, Alteţă ?
Gura i se crispă :
— Ista nu se simte prea bine în seara asta, din pă cate. Ea... îşi ia de
cele mai multe ori masa în camera ei.
Cazaril îşi înă buşi un început de nelinişte şi se gâ ndi să întrebe pe
altcineva, mai tâ rziu, ce o tulbura mai precis pe regina-mamă . Acel
rictus de pe faţa provincarei sugera că era vorba de ceva cronic sau de
durată , ori ceva prea dureros pentru a fi discutat. Vă duvia ei
îndelungată o scutise pe Ista de alte pericole ce o puteau pâ ndi la
naşterea unor copii, nă pasta ce că dea pe capul tuturor tinerelor, dar
mai erau şi celelalte tulbură ri femeieşti care puteau pune stă pâ nire pe o
mamă de familie...
Ca a de-a doua soţie a rigă i Ias, Ista se mă ritase câ nd el era între
două vâ rste, câ nd fiul şi moştenitorul lui, Orico, era deja flă că u. În scurta
perioadă în care Cazaril slujise la curtea Chalionului, cu ani în urmă , o
vă zuse doar de la distanţă discretă ; pă rea a fi fericită , lumina ochilor
regelui ei atunci câ nd erau proaspă t că să toriţi, Ias era topit după ţâ ncul
de Iselle, care abia fă cea primii paşi şi după Teidez, un bebeluş în
braţele dă dacei lui.
Fericirea lor fusese adumbrită în timpul nefericitei tragedii a tră dă rii
lordului dy Lutez, care îl îndurerase atâ ta pe bă trâ nul rege, încâ t mulţi
erau de pă rere că îi gră bise sfâ rşitul.
Cazaril nu se putu abţine să nu se întrebe dacă boala care o
îndepă rtase atâ t de evident pe roina Ista de la curtea fiului ei vitreg nu
avea cumva un iz politic. Însă noul rigă , Orico, fusese respectuos cu
mama sa vitregă şi cu fraţii să i vitregi, după câ te auzise el.
Cazaril îşi drese vocea ca să -şi acopere ghioră itul maţelor şi îşi opri
privirea asupra tutorelui prinţului, aşezat la capă tul celă lalt al mesei,
dincolo de lady Betriz. Cu o înclinare regească a capului provincara îl
rugă pe acesta să spună rugă ciunea că tre Sfâ nta Familie, pentru a
binecuvâ nta apropiata masă . Cazaril se rugă ca masa să fie într-adevă r
apropiată . Misterul scaunului neocupat fu rezolvat atunci câ nd

37
intendentul castelului, ser dy Ferrej, intră gră bit, cerâ ndu-şi iertare de
la cei din jurul mesei, şi se aşeză pe scaun.
— Am fost reţinut de preotul Ordinului Bastardului, explică el în
timp ce mesenii îşi treceau din mâ nă în mâ nă pâ ine, carne şi fructe
uscate.
Cazaril, care abia se stă pâ nea să nu se nă pustească asupra mâ ncă rii
ca un câ ine hă mesit, se ară tă în mod politicos interesat de subiect în
timp ce lua prima înghiţitură .
— Cel mai cinstit tâ nă r, dar vorbă -lungă , explică dy Ferrej.
— Ce mai vrea acum? întrebă provincara. Alte donaţii pentru
spitalul de copii pă ră siţi? Am trimis o tranşă să ptă mâ na trecută .
Servitorii de la castel nu mai vor să renunţe la hainele lor vechi.
— Nu, doici, zise dy Ferrej mestecâ nd.
— Nu de la curtea mea! se încruntă provincara.
— Nu, dar m-a rugat să dau de veste că Templul ar avea nevoie.
Spera că cineva ar avea vreo rudă binevoitoare, care să -şi facă pomană .
Au gă sit un alt nou-nă scut abandonat la intrarea din dos a Templului
să ptă mâ na trecută şi se mai aşteaptă şi la alţii. Se pare că -i perioada
aceea a anului.
Prin logica teologiei sale Ordinul Bastardului clasa naşterile nedorite
printre lucrurile neprevă zute care fă ceau parte din atribuţiile acestui
zeu: incluzâ nd copiii din flori – fireşte – şi pruncii lepă daţi din faşă de
pă rinţi prea tineri. Spitalele de copii pă ră siţi ale Templului şi
orfelinatele se numă rau printre principalele preocupă ri ale ordinului.
Cazaril se gâ ndi că unui zeu care se presupunea că ar mâ na legiuni
întregi de demoni nu ar trebui să îi fie atâ t de greu să stoarcă danii
pentru lucră rile sale cele bune.
Îşi turnă atent apă în paharul cu vin; era o crimă să tratezi astfel un
asemenea vin nobil, dar, flă mâ nd cum era, sigur i s-ar fi urcat la cap.
Provincara clă tină din cap înspre el, dar imediat intră într-o dispută cu
vara sa pe aceeaşi temă , dispută din care ieşi parţial învingă toare, cu
jumă tate de pahar de vin nediluat.
Ser dy Ferrej continuă :
38
 — Cuviosul a avut şi o poveste pe cinste, cu toate astea; cine credeţi
că a murit astă noapte?
— Cine, tată ? întrebă lady Betriz îndatoritoare.
— Ser dy Naoza, celebrul spadasin.
Numele nu-i spunea nimic lui Cazaril, însă provincara pufni:
— Era şi timpul. Groaznic om! Eu nu l-am primit niciodată , deşi
bă nuiesc că au fost destui nebuni care au fă cut-o. Şi-a subestimat în
sfâ rșit o victimă – adică , vreau să zic, vreun oponent?
— Ei, aici devine interesantă povestea. A fost, după toate aparenţele,
asasinat prin magie neagră .
Povestitor abil, dy Ferrej îşi dă du de duşcă vinul în timp ce vorbele
lui stâ rneau murmure de uimire în jurul mesei. Cazaril îngheţă ,
oprindu-se din mestecat.
— Şi Templul va încerca să elucideze misterul? întrebă prinţesa
Iselle.
— Nu-i nimic misterios în toată istoria asta, deşi îmi dau seama că a
fost mai degrabă o nenorocire. Cam în urmă cu un an, dy Naoza a fost
îmbrâ ncit pe stradă de unicul fiu al unui neguţă tor de lâ nă din provincie
şi era de aşteptat ce avea să urmeze. În fine, Naoza a pretins că a fost
urmarea unui duel, însă cei aflaţi la faţa locului au spus că a fost crimă
curată . Nu ştiu cum, dar niciunul dintre ei nu a fost de gă sit să depună
mă rturie atunci câ nd tată l bă iatului a încercat să -l dea pe Naoza pe
mâ na justiţiei. Se zvonise că erau şi nişte semne de întrebare cu privire
la probitatea morală a judecă torului.
Provincara ţâ stâ i. Cazaril îndră zni să înghită şi spuse:
— Continuaţi!
Încurajat, intendentul îşi urmă povestea:
— Negustorul era vă duv, iar bă iatul pe care-l avea nu era doar
singurul lui fiu, ci şi unicul copil. Şi care era pe cale să se însoare, pe
deasupra. Magia morţii e o afacere urâ tă , e adevă rat, dar nu pot să nu
simt o umbră de compasiune pentru să racul negustor. Bine, unul bogat,
presupun, însă mult prea bă trâ n ca să se apuce să ia lecţii de scrimă şi
să ajungă atâ t de abil în mâ nuirea spadei încâ t să -i facă faţă unuia ca dy
39
Naoza. Aşa că nu i-a mai ră mas altceva de fă cut decâ t să recurgă la ceea
ce a crezut că e singura sa soluţie. Şi-a petrecut tot anul studiind magia
neagră – de unde şi-a însuşit el toată această învă ţă tură e încă un mister
pentru slujbaşii Templului, vă spun eu! – şi-a lă sat baltă afacerea, mi s-a
spus, şi astă -noapte şi-a luat tă lpă şiţa că tre o moară pă ră sită la vreo
şapte poşte de Valenda, unde a încercat să invoce un demon. Şi, pe
numele Bastardului, a reuşit! Cadavrul lui a fost gă sit azi dimineaţă .
Pă rintele Iernii era zeul care patrona decesele naturale şi justiţia; pe
lâ ngă celelalte nenorociri pe care le avea în sarcina sa. Bastardul era şi
zeul că lă ilor. Şi, cu adevă rat, zeu al unei întregi palete de alte tică loşii.
Se pare că neguţătorul s-a dus la locul potrivit ca să-şi înfăptuiască
miracolul. Caietul de însemnă ri din vesta lui Cazaril se îngreună brusc,
de parcă ar fi câ ntă rit zece livre; imaginaţia începu să -i joace feste, simţi
că îi pâ rjoleşte hainele, izbucnind în flă că ri.
— Ei bine, eu nu simt nicio milă pentru el, zise prinţul Teidez. A fost
o laşitate din partea lui!
— Da, dar la ce te poţi aştepta din partea unui negustor? remarcă
tutorele lui din partea cealaltă a mesei. Oamenii din tagma lui nu sunt
instruiţi după codul onoarei pe care îl învaţă un adevă rat gentilom.
— Dar e aşa de trist! protestă Iselle. Vreau să zic, povestea cu fiul pe
cale să se însoare.
Teidez pufni.
— Ce ţi-e şi cu fetele astea! Numai la mă ritiş vă stă gâ ndul. Dar care e
pierderea cea mai mare pentru regat? Un că rpă nos de vâ nză tor de lâ nă
sau un spadasin? Orice duelgiu aşa de iscusit nu poate fi decâ t un bun
soldat pentru rigă !
— Nu şi potrivit experienţei mele de viaţă , zise sec Cazaril.
— Adică , ce vrei să spui? ripostă imediat Teidez.
Intimidat, Cazaril, îngă imă :
— Scuzaţi-mă . M-a luat gura pe dinainte.
— Dar care-i diferenţa? insistă Teidez.
Provincara bă tu cu un deget în faţa de masă şi îl ţintui cu o privire de
nedescris.
40
 — Vă rog să explicaţi, castillare.
Cazaril ridică din umeri şi înclină capul uşor în chip de scuză în
direcţia bă iatului.
— Diferenţa, prinţe, e că un oştean iscusit te scapă de duşmani, în
vreme ce un duelgiu îndemâ natic îţi omoară aliaţii. Te las pe dumneata
să ghiceşti pe care dintre cei doi preferă un comandant înţelept să -l aibă
în tabă ra sa.
— Oh, zise Teidez.
Tă cu, că zâ nd pe gâ nduri.
Se vă dea, gâ ndi Cazaril, că nu era nicio grabă să predea carnetul
negustorului autorită ţilor abilitate, şi nici greu nu era s-o facă . Putea să -
l caute pe preotul Templului Sfintei Familii de-aici, din Valenda, a doua
zi, câ nd putea s-o facă în tihnă şi să înmâ neze obiectul pentru ca acesta
să ajungă unde trebuia. Trebuia să fie descifrat; scriitura aceea
încriptată li se pă rea unora dificilă ori plicticoasă , însă Cazaril gă sise
întotdeauna odihnitoare o asemenea muncă . Se gâ ndi dacă se că dea să
se ofere el, din politeţe, să -i descâ lcească sensul. Îşi mâ ngâ ie roba din
lâ nă şi se bucură că se rugase pentru acel om, înainte de arderea lui
grabnică pe rug.
Betriz întrebă , încreţindu-şi fruntea:
— Cine a fost judecă torul, tată ?
Dy Ferrej ezită un moment, apoi dă du din umeri:
— Venerabilul Vrese.
— Aha, zise provincara. El! Şi strâ mbă din nas, ca şi cum ar fi
adulmecat un miros urâ t.
— Atunci înseamnă că spadasinul l-a terorizat cu ameninţă ri?
întrebă prinţesa Iselle. N-ar fi trebuit – nu putea să ceară ajutor sau să -l
închidă pe dy Naoza?
— Mă îndoiesc că pâ nă şi unul ca dy Naoza s-ar fi încumetat să -l
ameninţe pe justiţiarul unui provincii, spuse dy Ferrej. Deşi e foarte
posibil să -i fi intimidat pe martori. Vrese era, hmm, uşor de convins mai
degrabă prin mijloace paşnice.

41
 Îşi aruncă o bucată de pâ ine în gură şi îşi frecă degetul mare de cel
ară tă tor ca pentru a indica pe cineva care freacă o monedă .
— Dacă judecă torul şi-ar fi fă cut treaba cinstit şi cu curaj negustorul
nu s-ar mai fi îndreptat că tre magia morţii, spuse Iselle încet. Doi
oameni au murit ca nişte damnaţi, câ nd putea fi doar unul... şi chiar dacă
ar fi fost executat, dy Naoza tot ar fi avut timp să -şi cureţe conştiinţa
înainte de a ajungă să dea socoteală zeilor. Şi dacă toate astea se cunosc,
de ce mai este acel om încă judecă tor? Bunico, nu poţi face nimic în
privinţa asta?
Provincara strâ nse din buze.
— Numirea justiţiarilor provinciei nu-mi intră în atribuţii, draga
mea. Nici îndepă rtarea lor din funcţie. Altfel, aş fi fă cut eu ordine în acel
departament, crede-mă .
Luă o înghiţitură de vin şi, vă zâ nd privirea încruntată a nepoatei
sale, adă ugă :
— Mă bucur de privilegii înalte în Baocia, copilă . Dar nu şi de o mare
putere.
Iselle privi spre Teidez, apoi înspre Cazaril, înainte de a relua, cu un
ton serios, întrebarea fratelui să u:
— Care-i diferenţa?
— Una e dreptul de a guverna – şi îndatorirea de a apă ra! Alta e să ai
dreptul de a primi protecţie, replică provincara. Diferenţa dintre un
provincar şi o provincară nu constă doar într-o literă , din pă cate.
Teidez mustă ci.
— Oh, aşa cum e deosebirea dintre un prinţ şi o prinţesă , nu?
Iselle se întoarse că tre el şi ridică din sprâ ncene:
— Ooh? Şi cum propui să fie îndepă rtat judecă torul cel corupt,
privilegiatule?
— Terminaţi, amâ ndoi! spuse provincara aspru, ca o bunică
autoritară ce era.
Cazaril îşi ascunse un zâ mbet. Între acei pereţi, era o conducă toare
pe câ t se poate de corectă , după un cod mai vechi decâ t cel al
Chalionului. Statul ei era unul micuţ, dar suficient.
42
 Conversaţia se îndreptă înspre chestiuni mai puţin grave în timp ce
servitorii aduceau la masă pră jituri, brâ nzeturi şi un vin de Brajar.
Cazaril se îndopase, nebă gat de seamă , spera el, cu destule. Dacă nu se
oprea, avea să i se aplece în curâ nd. Dar vinul auriu de la desert mai că îi
umplu ochii de lacrimi în prezenţa mesenilor; pe acela l-a bă ut
nebotezat, deşi cu greu reuşi să se limiteze la un singur pahar.
La sfâ rșitul mesei se spuseră din nou rugă ciuni, iar prinţul Teidez fu
luat pe sus la lecţii de că tre tutorele lui. Iselle şi Betriz fură trimise să -şi
vadă de lucrul de mâ nă . Plecară ca o furtună , urmate cu paşi calmi de dy
Ferrej.
— Oare chiar vor sta liniştite să lucreze? o întrebă Cazaril pe provin-
cară , urmă rind foşneala fustelor care pă ră seau încă perea în goană .
— Stau la bâ rfă şi chicotesc pâ nă mă scot din minţi, dar în ceea ce
priveşte broderia, da, sunt foarte îndemâ natice, recunoscu provincara,
că reia că ldura din ochi îi dezminţea expresia de dezaprobare.
— Nepoata dumneavoastră e o tâ nă ră încâ ntă toare.
— Pentru un bă rbat aflat la o anumită vâ rstă , toate tinerele încep să
pară încâ ntă toare. Ă sta-i primul semn de senilitate.
— Aşa este, doamna mea. Şi buzele îi tremurară .
— A istovit deja două guvernante şi e pe cale s-o termine şi pe cea
de-a treia şi, apropos, femeia se plâ nge de ea. Şi totuşi...
Tonul dur din vocea provincarei scă zu în intensitate.
— Trebuie să fie puternică . Într-o bună zi, în mod inevitabil, va fi
trimisă departe de mine. Şi n-am să mai fiu în stare să o ajut... să am
grijă de ea...
O prinţesă tâ nă ră , atră gă toare, proaspă tă era un pion, nu un jucă tor
în politica Chalionului. Mirele ei va fi de viţă înaltă , dar o că să torie
favorabilă din punct de vedere financiar şi politic s-ar putea să se
dovedească a nu fi şi una bună într-un sens mai intim. Provincara fusese
fericită în viaţa personală , dar de-a lungul anilor ei avusese fă ră îndoială
ocazia să observe fel şi fel de destine matrimoniale de care aveau parte
femeile aristocrate. Oare Iselle avea să fie trimisă că tre îndepă rtata
Darthaca? Să fie dată pe după vreun vă r din regatul Brajar cu care
43
Chalionul avea legă turi extrem de strâ nse? Ferească zeii să fie dată la
schimb celor din Roknari în scopul vreunui tratat temporar de pace şi
să fie exilată în Arhipelag!
Îl scrută din profil, la lumina braţelor generoase ale candelabrelor,
care fuseseră dintotdeauna preferatele ei.
— Câ ţi ani ai dumneata acum, castillare? Cred că n-aveai mai mult de
treisprezece ani câ nd te-a trimis tată l tă u în slujba scumpului meu pro-
vincar.
— Cam aşa, da, Înă lţimea Voastră . Acum am treizeci şi cinci.
— Aha! Ar trebui să -ţi razi încâ lceala asta de pe faţă , în cazul acesta.
Te face să ară ţi mai bă trâ n cu cinsprezece ani.
Cazaril se gâ ndi să facă un spirit de glumă cu privire la câ t de mult te
poate îmbă trâ ni o raită pe galerele roknarilor, dar nu se simţi în stare.
În schimb, zise:
— Sper că nu l-am supă rat pe prinţ cu bombă neala mea, doamnă !
— Cred, mai degrabă , că i-ai dat lui Teidez o temă de reflecţie. Ceea
ce nu se întâ mplă în fiecare zi. Mi-aş dori ca şi tutorele lui să reuşească
s-o facă mai des.
Bă tu darabana scurt cu degetele ei fine pe faţa de masă şi-şi termină
de bă ut vinul din paharul ei micuţ. Îl aşeză pe masă şi zise:
— Nu ştiu pe la ce han înţesat de purici ai tras tu de cu seară ,
castillare, dar am să trimit un paj să -ţi aducă lucrurile încoace. Ai să
înnoptezi aici în seara asta.
— Vă mulţumesc, Alteţă . Vă accept invitaţia cu recunoştinţă .
Şi cu mare zor.
Le mulţumea zeilor, oh, de cinci ori fiecă ruia dintre cei cinci, că
fusese adă postit, cel puţin pentru o vreme. Încurcat, îndră zni să zică :
— Dar, aaa... nu-i nevoie să -l deranjaţi pe pajul Vostru.
Ea ridică întrebă tor dintr-o sprâ nceană :
— Asta-i rostul lor. După cum probabil îţi aminteşti.
— Da, dar – zâ mbi scurt, ară tâ nd cu mâ na înspre el însuşi – acestea
sunt lucrurile mele.
La privirea ei mâ hnită , adă ugă slab:
44
 — Aveam şi mai puţin câ nd am debarcat de pe galera ibraneză în
Zagosur.
N-avea pe el decâ t nişte nă dragi mizerabili şi plini de râ ie. Discipolii
de la templu îi arseseră cu prima ocazie zdreanţa cu care fusese
înfă şurat.
— Atunci, pajul meu, spuse provincara cu o voce sigură , privindu-l în
ochi, te va însoţi pâ nă camera dumitale, milord castillar!
Şi adă ugă în timp ce se ridică , urmată în grabă de verişoara
companioană :
— Mâ ine o să stă m din nou de vorbă .
Odaia era una dintre cele aflate în vechiul donjon, rezervată
oaspeţilor înalţi, mai degrabă pe considerentul că acolo fuseseră
gă zduite unele feţe istorice, decâ t pentru confortul desă vâ rşit; Cazaril îi
servise chiar el pe aceşti oaspeţi în nenumă rate râ nduri. Patul avea trei
saltele, de paie, de pene şi de puf, înfă ţate cu cele mai moi şi mai curate
cearşafuri şi acoperite cu o plapumă lucrată de doamnele din casă .
Înainte să plece pajul veniră două slujnice care aduseră apă de spă lat,
apă de bă ut, prosoape, să pun, scobitori şi o că maşă de noapte brodată ,
scufie şi papuci. El se gâ ndise să doarmă îmbră cat cu că maşa mortului.
Era dintr-o dată mult prea mult. Se aşeză pe marginea patului cu
îmbră că mintea pentru culcare în mâ nă şi izbucni în suspine sfâ şietoare.
Înghiţind un nod, le fă cu semn servitorilor încremeniţi să -l lase singur.
— Ce se-ntâ mplă cu el? auzi el vocea servitoarei pe câ nd paşii li se
îndepă rtau pe coridor şi simţi lacrimile alunecâ ndu-i pe nas.
Pajul ră spunse dezgustat:
— O fi vreun nebun, presupun.
După o scurtă pauză , vocea slujnicei susură ca ră spuns:
— Ei, atunci o să se simtă acasă aici, nu-i aşa...?

Capitolul 3

Forfota din casă – strigă te care ră zbă teau din curte, un ză ngă nit de
oale undeva prin bucă tă rie – îl treziră pe Cazaril în lumina cenuşie de
45
dinaintea zorilor. Deschise ochii într-un moment de panică , fă ră să ştie
unde era, însă îmbră ţişarea reconfortantă a patului de puf îl îmbie din
nou la moţă ială . Nu stă tea pe o bancă tare. Nu se clă tina în sus şi-n jos.
Stă tea pe loc, oh, pe toţi zeii! Ă sta era raiul pe pă mâ nt. Culcuşul acela
că lduţ îi fă cea atâ t de bine la spinarea lui vă rgată de ră ni.
Să rbă toarea Zilei Fiicei ţinea din zori pâ nă -n noapte. Poate că o să
trâ ndă vească şi el pâ nă câ nd toată lumea de la curte va pleca în
procesiune, apoi o să se scoale tâ rziu din pat. O să se strecoare afară
neobservat şi-o să zacă la soare cu pisicile de la castel. Câ nd i se va face
foame – îşi rechemă el în minte amintiri de demult, din zilele în care era
paj – se pricepea să -l învă luiască pe bucă tar să -i oprească vreo
delicatesă în plus faţă de ce primea la masă .
O bă taie vioaie în uşă îi întrerupse dulcea visare. Cazaril tresă ri, apoi
se relaxa la auzul vocii lui Betriz:
— Milord dy Cazaril? V-aţi trezit? Castillare?
— Un moment milady, strigă Cazaril. Se tâ rî înspre marginea patului,
smulgâ ndu-se din moliciunea saltelei. Dă du cu picioarele goale de o
scoarţă ţesută întinsă pe jos, care nu lă sa ră ceala pietrei să -i pă trundă în
oase. Îşi trase în jos pâ nza largă a că mă şii de noapte ca să -şi acopere
picioarele, îşi tâ rşâ i paşii pâ nă la uşă , care se deschise cu un scâ rțâ it:
— Da?
O gă si stâ nd pe coridor, ţinâ nd într-o mâ nă un felinar sub globul
că ruia pâ lpâ ia o lumâ nare, iar în cealaltă un vraf de stofe, fâ şii de piele
şi încă ceva care-i atâ rna ciudat sub braţ, cu o ză ngă neală metalică . Era
gata îmbră cată de să rbă toare, într-un veşmâ nt albastru peste care purta
o mantie albă fă ră mâ neci, care-i că dea amplu de pe umeri pâ nă în
pă mâ nt. Pă rul negru îi era împodobit cu flori şi frunze. Ochii că prui
catifelaţi îi luceau veseli în flacă ra lumină rii. Cazaril nu putu să nu
zâ mbească la râ ndu-i.
— Alteţa Sa, provincara îţi urează o binecuvâ ntată Zi a Fiicei!
declamă ea, luâ ndu-l prin surprindere pe Cazaril, care să ri înapoi după
ce ea dă du un brâ nci uşii ca s-o dea în lă turi. Îşi legă nă şoldurile grele,
fă câ ndu-şi loc în cameră , îi dă du lui să -i ţină lumâ narea cu un: „Ia, ţine
46
asta!” şi îşi aruncă povara pe marginea patului: teancuri de stofe
albastre şi albe, o sabie şi o centură .
Cazaril aşeză lumâ narea pe cufă rul de la picioarele patului.
— V-a trimis astea să vă îmbră caţi şi, dacă binevoiţi, vă roagă să vă
ală turaţi nouă tuturor în sala stră moşilor la slujba de dimineaţă . După
care vom dejuna într-un loc bine-ştiut de dumneata, zice ea.
— Într-adevă r, milady.
— De fapt, eu i-am cerut tatei sabia asta. E aproape cea mai bună pe
care o are. A zis că va fi onorat să ţi-o împrumute dumitale.
Zicâ nd acestea, îi aruncă o privire plină de interes.
— E-adevă rat că aţi luptat în ultimul ră zboi?
— Ă ă ... în care dintre ele?
— Aţi fost la luptă în mai multe? Ochii ei se mă riră , apoi se îngustară
la loc.
În toate care s-au purtat în ultimii şaptesprezece ani, cred. Ba nu.
Fusese închis în temniţele Brajarului cea mai mare parte a campaniei
eşuate duse împotriva Ibrei şi lipsise din acea expediţie necugetată pe
care riga o trimisese în sprijinul Darthacă i, întrucâ t fusese ocupat să
îndure chinurile ingenioase pe care i le pricinuise generalul roknar, cel
cu care provincarul de Guarida încheiase un tâ rg atâ t de stupid. În afară
de astea două , socoti că nu existase vreo înfrâ ngere în ultimii zece ani
pe care să o fi ratat.
— Pe ici, pe colo, de-a lungul anilor, ră spunse el vag.
Îşi dă du seama, cu groază , că între goliciunea trupului să u şi ochii ei
neprihă niţi nu se afla decâ t un strat subţire de pâ nză . Se încovoie, strâ n-
gâ ndu-şi braţele în jurul pâ ntecelui şi îi aruncă un zâ mbet slab.
— Oh, fă cu ea observâ ndu-i gestul. Te-am fă cut să te simţi stâ njenit?
Dar tata zice că soldaţii nu au nici urmă de timiditate, dat fiind faptul că
trebuie să tră iască laolaltă pe câ mpul de luptă .
Îşi întoarse privirea că tre faţa lui, care ardea de ruşine. Reuşi să
îngaime:
— Mă gâ ndeam mai curâ nd la stâ njeneala pe care v-am pricinuit-o
eu, milady.
47
 — Nu face nimic, ră spunse ea voioasă .
Dar nu se clinti.
Atunci el ară tă cu capul înspre mormanul de haine:
— N-aş vrea să fiu un oaspete nepoftit pe capul familiei în timpul
să rbă toririi. Sunteţi sigură ...?
Ea îşi încrucişă braţele, uitâ ndu-se la el tot mai insistent.
— Dar nu se poate să nu faceţi parte din alai şi e musai, musai, musai
să asistaţi la ceremonia de primire a ofrandelor de Ziua Fiicei, care va
avea loc la templu. Prinţesa Iselle o să joace rolul Cră iesei Primă verii în
acest an.
Se bâ ţâ i pe vâ rfurile picioarelor în timp ce-l pisa cu insistenţele.
Cazaril îi zâ mbi cu sfială .
— Foarte bine, dacă aşa vă e voia.
Cum ar fi putut să reziste acelei încâ ntă toare şi imperioase presiuni?
Prinţesa Iselle ar trebuit să aibă aproape şaisprezece ani; se întrebă
oare câ ţi avea lady Betriz. Oricum, prea tânără pentru tine, bătrâne.
Desigur că o admira cu o apreciere pur estetică , mulţumindu-le zeilor că
o înzestraseră cu acea tinereţe, frumuseţe şi vervă , oricum ar fi fost
acele haruri împă rţite. Înfrumuseţau lumea ca nişte flori.
— Mai mult de-atâ t, îl luă la sigur lady Betriz, provincara ţi-o cere.
Cazaril prinse ocazia să -şi aprindă lumâ narea de la a ei şi sugerâ ndu-
i că era timpul ca ea să se retragă , să -l lase să se îmbrace, îi înapoie
flacă ra din globul de sticlă . Lumina sporită care o fă cea pe ea să arate
mai încâ ntă tor, îl dezavantaja fă ră îndoială pe el. Dă du să plece, câ nd
Cazaril îşi aminti de întrebarea prudentă , la care nu primise ră spuns cu
o seară înainte.
— Aşteptaţi, doamnă !
Ea se întoarse cu o sclipire curioasă în ochi.
— N-am vrut s-o tulbur pe provincară sau să întreb de faţă cu
prinţul şi prinţesa, dar ce o necă jeşte pe roina Ista? N-aş vrea să spun
sau să fac vreun gest greşit, din neştiinţă ...
Sclipirea din ochii ei pă li un pic. Ridică din umeri.

48
 — E... slă bită . Şi agitată . Nimic mai mult. Speră m să se simtă mai bine
odată cu venirea soarelui. Întotdeauna pare să se simtă mai bine pe
timpul verii.
— De câ nd locuieşte cu mama sa?
— De şase ani, domnule.
Fă cu o scurtă reverenţă .
— Acum trebuie să merg la prinţesa Iselle. Să nu întâ rziaţi,
castillare!
Îşi dezvă lui gropiţele din obraji într-un zâ mbet şi ţâ şni ca din
praştie. Nu şi-o putea imagina întâ rziind în vreun loc. Dă dea dovadă de-
o energie ieşită din comun. Dâ nd din cap a mirare, deşi zâ mbetul pe
care i-l provocase ea îi mai stă ruia încă pe buze, se întoarse să cerceteze
noua că pă tuială . Se ridica acum cu siguranţă la un rang mai înalt în
râ ndul zdrenţă roşilor. Tunica era dintr-un brocart albastru, pantalonii
din olandă grea bleumarin, iar pelerina pâ nă la nivelul genunchiului,
ţesută din lâ nă albă , erau toate curate, iar micile câ rpă celi şi petele abia
dacă se bă gau de seamă ; echipamentul festiv care nu-i mai veneau bine
lui dy Ferrej, pesemne, sau poate chiar erau haine pă strate de la
defunctul provincar. Nu mai conta că erau lă lâ i, dată fiind schimbarea
proprietarului. Cu sabia atâ rnată la şoldul stâ ng, o greutate care
încetase să -i fie familiară , sau poate că nu, Cazaril se gră bi în jos pe
scă ri, afară din donjon şi traversă curtea cenuşie că tre sala stră moşilor,
aflată într-o anexă a castelului.
Aerul din curte era ră coros şi umed, fă câ nd ca bolovanii din pavaj să
fie alunecoşi sub tă lpile subţiri ale cizmelor lui. Câ teva stele mai
ză boveau pe cer. Cazaril deschise încet uşa imensă , din lemn masiv, care
dă dea înspre sală şi se uită atent înă untru. Lumâ nă ri, siluete; întâ rziase
oare? Se strecură înă untru încercâ nd să se obişnuiască cu întunericul.
Nu întâ rziase, dimpotrivă , venise prea devreme. În faţa lojilor cu
plă cuţele memoriale ale familiei din partea din faţă a să lii ardea o
jumă tate de duzină de mucuri de lumâ nă ri. Două femei înfofolite în
şaluri stă teau în primul râ nd de bă nci, veghind asupra unei a treia.

49
 Vă duva roină Ista stă tea prosternată în faţa altarului, într-o atitudine
de adâ ncă implorare, întinsă la pă mâ nt, cu braţele desfă cute. Îşi
strâ ngea şi desfă cea în continuu degetele cu unghiile roase din carne. O
învă lmă şeală de că mă şi de noapte şi şaluri adă stau în jurul ei. Pă rul
câ rlionţat ce îi că dea în valuri, ră spâ ndindu-se ca un evantai în jurul ei,
fusese câ ndva auriu; se închisese cu timpul la culoare, ajungâ nd la un
cenuşiu închis. Cazaril se gâ ndi pentru o clipă dacă nu cumva adormise,
atâ t de neclintită stă tea. Dar pe chipul ei palid, întors într-o parte, cu
obrazul fin lipit direct pe dalele reci, îi vă zu ochii deschişi, cenuşii,
încremeniţi, plini de lacrimile pe care nu le vă rsase.
Cea mai adâ ncă durere se citea pe chipul ei; lui Cazaril îi veniră în
minte chipurile oamenilor pe care-i vă zuse, înfrâ nţi nu doar trupeşte, ci
şi sufleteşte, de temniţă ori de oroarea galerelor. Sau chiar al să u, pe
care şi-l privise nedesluşit într-o oglindă din oţel şlefuit în aşeză mâ ntul
de caritate al Mamei din Ibra, atunci câ nd discipolii îi bă rbieriseră faţa
vlă guită şi îl încurajaseră să se uite: „Nu-i aşa că e mai bine?” Cu toate
astea, era destul de sigur că roina nu ajunsese în viaţa ei în apropierea
ră u mirositoare a vreunei temniţe, nu a simţit pe pielea ei muşcă tura
biciului şi poate că niciodată mâ na vreunui bă rbat nu s-a ridicat asupra
ei cu mâ nie. Ce are atunci? Ră mase încremenit, cu gura că scată , fiindu-i
teamă să scoată un cuvâ nt.
Deodată , auzind un scâ rţâ it şi paşi în spatele să u, se întoarse şi o
vă zu pe vă duva provincară strecurâ ndu-se înă untru, escortată de
verişoara sa. Îl privi în trecere, ridicâ nd o sprâ nceană ; el se înclină cu un
tremurat. Doamnele de companie care o însoţeau pe roină tresă riră şi
se ridicară , fă câ nd tă cute reverenţe.
Provincara se îndreptă cu paşi mari printre râ ndurile dintre bă nci şi
o cercetă pe fiica sa cu o figură impasibilă .
— De câ t timp stă aici?
Una dintre doamnele de companie schiţă o scurtă reverenţă din nou.
— S-a trezit tâ rziu în noapte, Alteţă . Ne-am gâ ndit că e mai bine s-o
lă să m să vină jos, decâ t să ne luptă m cu ea. Aşa cum aţi poruncit...

50
 — Da, bine, bine – dă du din mâ nă nervoasă provincara la auzul
acestei scuze deplorabile. Mă car a apucat să doarmă vreun pic?
— Un ceas sau două , cred, milady.
Provincara suspină şi îngenunche lâ ngă fiica ei.
Vocea ei deveni blâ ndă , toată asprimea se scursese; şi, pentru prima
oară , lui Cazaril îi fu dat să audă vâ rsta tră dată de tonul ei.
— Ista, draga mea. Ridică -te şi du-te înapoi la culcare. Se vor ocupa
alţii de rugă ciuni astă zi.
Buzele femeii întinse pe jos se mişcară de două ori, înainte să -i iasă
vorbele şoptite din gură :
— Dacă zeii ar auzi... Dacă aud, nu vorbesc. Şi-au întors faţa de la
mine, mamă .
Într-un chip foarte ciudat, bă trâ na îi mâ ngâ ie pă rul.
— Alţii vor închina rugă ciunile astă zi. Vom aprinde din nou toate
lumâ nă rile şi vom încerca iară şi. Lasă -le pe doamnele tale să te ducă în
pat acum. Hai, ridică -te!
Roina oftă , clipi şi se ridică cu greutate. La un semn din cap al pro-
vincarei doamnele de companie se gră biră să o conducă pe roină afară
din sală , adunâ ndu-i din urmă şalurile care-i tot că deau. Cazaril îi
cercetă chipul cu nelinişte în timp ce trecea, dar nu vă zu nicio urmă de
boală nimicitoare, nicio tentă bolnă vicioasă pe piele sau în ochi, niciun
semn de epuizare. Nu pă ru că l-a vă zut pe Cazaril; nicio urmă că l-ar fi
recunoscut pe stră inul bă rbos nu lică ri în privirea ei. Bine, nici nu avea
motive să -l fi recunoscut, fusese doar unul dintre zecile de paji care se
perindaseră la curtea lui dy Baocia de-a lungul anilor.
Provincara îşi întoarse capul în vreme ce uşa cea mare se închise în
urma fiicei sale. Cazaril era destul de aproape ca să -i observe suspinul
mut.
Îi fă cu o plecă ciune adâ ncă .
— Vă mulţumesc pentru aceste straie de să rbă toare, Înă lţimea
Voastră . Dacă ... ezită el. Dacă -mi stă în putere să fac ceva să vă uşurez
povara, doamnă , ori pe a roinei, spuneţi-mi numai.

51
 Ea îi zâ mbi, îi luă mâ na şi i-o bă tu uşor cu palma, aproape absentă ,
însă nu-i ră spunse. Merse apoi să deschidă obloanele ferestrei din
partea de ră să rit, să lase să pă trundă înă untru lumina roşiatică a
zorilor.
În jurul altarului, lady dy Hueltar sufla în lumâ nă ri şi aduna toate
capetele de lumâ nă ri arse într-un coş special pregă tit în acest scop. Pro-
vincara şi Cazaril se duseră să o ajute să înlocuiască tristele ră mă şiţe
din candelabre cu lumâ nă ri neîncepute, din ceară de albine. Câ nd zecile
de lumâ nă ri noi stă teau drept ca nişte soldaţi, câ te una în dreptul
fiecă rei tă bliţe inscripţionate, provincara dă du un pas înapoi şi aprobă
mulţumită din cap.
Începuse să se arate şi restul personalului casei, iar Cazaril luă loc
într-un colţ ferit, pe o bancă din spate. Bucă tari, slujitori, gră jdari, paji,
vâ nă torul şi purtă torul şoimului, şeful servitorilor, precum şi
intendentul castelului, toţi îmbră caţi cu hainele lor cele mai bune, cu câ t
mai mult albastru şi alb se putea, umplură sala şi se aşezară . Apoi lady
Betriz o conduse înă untru pe prinţesa Iselle, un pic cam ţeapă nă în
robele complicate, cu multe straturi şi brodate stră lucitor ale Cră iesei
Primă verii, al că rei rol fusese aleasă să -l interpreteze în acea zi. Se
aşezară cu grijă pe o bancă din faţă şi reuşiră să nu se-ndemne una pe
alta la chicoteală . După ele şi-a fă cut intrarea un preot al Sfintei Familii
de la templul din oraş, ale că rui straie se schimbaseră de asemenea, din
robele negre-gri ale Tată lui, în cele albastru-cu-alb ale Fiicei. Preotul
ţinu în faţa adună rii o scurtă slujbă dedicată schimbă rii anotimpului şi
pentru pacea morţilor ale că ror rude se aflau de faţă şi, pe mă sură ce
primele raze ale soarelui se strecurau prin fereastra dinspre ră să rit,
stinse ritualic ultima lumâ nare care mai ardea, ultima flacă ră ră masă în
tot castelul.
Sparseră apoi postul printr-un mic dejun rece aşezat pe nişte capre
în curte. Rece, dar nu frugal; Cazaril îşi spuse că nu era nevoie să
compenseze cei trei ani de lipsuri într-o singură zi şi că mai erau suişuri
şi coborâ şuri care îl aşteptau câ t de curâ nd. Cu toate astea, era ghiftuit
şi bucuros atunci câ nd catâ rul alb al prinţesei fu adus în scenă .
52
 Animalul era, de asemenea, ornat, avâ nd coama şi coada împletite cu
panglici albastre şi flori proaspete timpurii. Podoabele care-l încă rcau
erau lucrate cu mă iestrie, purtâ nd toate simbolurile Cră iesei Primă verii.
Gă tită cu straiele de templu, cu pă rul aranjat astfel încâ t să -i curgă
unduind ca o cascadă de culoarea mierii pe umeri, de sub coroana de
flori şi frunze, a fost urcată cu grijă în scă ri, drapajele şi pliurile rochiei
ei complicate fiind cu grijă aranjate de slujitori. De data aceasta, se
folosi de un calapod pentru a încă leca, precum şi de ajutorul a doi paji
tineri şi robuşti. Preotul luă că pă strul albastru din mă tase al catâ rului
ca s-o conducă afară pe poartă .
Provincara a fost urcată pe o iapă cuminte, castanie, cu cioboţele de
un alb curat, împodobită cu flori şi panglici şi condusă de intendent.
Ascunzâ ndu-şi un inoportun râ gâ it Cazaril urmă gră bit semnul lui dy
Ferrej şi, oferindu-i curtenitor braţul doamnei dy Hueltar, se aşeză în
spatele doamnelor că lare. Restul curtenilor care mergeau în procesiune
veneau, de asemenea, pe jos.
Întreaga adunare veselă coborî şerpuit pe stră zile cetă ţii că tre
vechea poartă de est, unde avea să înceapă procesiunea în mod oficial.
Vreo două sute de oameni aşteptau acolo, inclusiv cincizeci şi ceva de
că lă reţi care fă ceau parte din asociaţiile gă rzii Fiicei, adunaţi din toate
colţurile Valendei. Cazaril pă şi chiar sub nasul soldatului lat în spete,
care-i scă pase moneda greşită în noroi cu o zi în urmă , dar individul se
uită la el fă ră să -l recunoască , înclinâ ndu-şi doar capul în semn de
apreciere pentru mă tă surile şi sabia sa. Şi pentru tunsoarea şi baia sa,
presupuse Cazaril. Cât de ciudat suntem orbiţi de pojghiţa lucrurilor! Se
presupune că zeii vedeau dincolo de ea. Se întreba dacă şi pentru zei
acest lucru era la fel de neplă cut, cum fusese pentru el în ultimele zile.
Îşi lă să gâ ndurile deoparte în timp ce se forma procesiunea. Preotul
predă conducerea alaiului Isellei celui mai bă trâ n gentilom, care fusese
ales să joace rolul Pă rintelui Iernii. În timpul procesiunii de iarnă un
tâ nă r tată luase locul zeului, înveșmâ ntat cu o robă neagră , impecabilă
ca a unui judecă tor, şi mersese că lare pe o frumuseţe de cal negru pe
care îl ducea de hă ţuri un prică jit şi rufos Fiu al Toamnei. Bă trâ nul de
53
astă zi era îmbră cat cu o gră madă de zdrenţe cenuşii, care fă ceau ca
îmbră că mintea pe care o purtase Cazaril în ultima vreme să pară chiar
burgheză , avea ţeasta pleşuvă şi barba presă rată cu cenuşă . Bă trâ nul
zâ mbi în sus spre Iselle, glumind şi fă câ nd-o şi pe ea să râ dă . Cavalerii
din gardă se încolonară în urma perechii, iar întreaga paradă îşi începu
traseul de-a lungul pereţilor cetă ţii, sau pe câ t de aproape de aceştia îi
permitea noile clă diri ridicate de jur împrejur. Câ ţiva dintre discipolii
Templului se ală turară , amestecaţi în mulţime, ca să dea tonul la
câ ntă rile înă lţate şi să -i îndemne pe ceilalţi să întrebuinţeze cuvintele
adecvate şi nu versiunile vulgare.
Toţi locuitorii cetă ţii care nu fă ceau parte din convoi erau spectatori;
ei aruncau cu flori şi alte plante înspre procesiune. Cazaril vă zu
alergâ nd în faţa alaiului câ teva femei nemă ritate, care se repezeau să
atingă veşmintele Fiicei, ca să aibă noroc să -şi gă sească bă rbat în
anotimpul care venea, apoi se fereau în lă turi, chicotind. După o
plimbare să nă toasă de dimineaţă – mulţumind cerurilor pentru
minunata vreme blâ ndă , că ci într-o primă vară de pomină ţinuseră
procesiunea pe-o zloată de neînchipuit – întregul alai ră zleţit şerpui
înspre poarta de ră să rit încă o dată şi apoi se înşirui că tre templul din
inima oraşului.
Templul era aşezat pe o latură a pieţei oraşului, împrejmuit de o
fâ şie de gră dină şi un zid jos de piatră . Era construit după obişnuitul
tipar în cruce, ca un trifoi cu patru foi în jurul curţii interioare. Zidurile
acestuia erau ridicate din piatra galbenă specifică locului – cea la
vederea că reia inima lui Cazaril se bucurase atâ ta – acoperită cu ţigla
roşie autohtonă . Fiecare din braţele domului adă postea câ te un altar
pentru fiecare dintre zeii celor patru anotimpuri; turnul rotund dedicat
Bastardului, chiar în spatele porţii Mamei, adă postea altarul acestuia.
Lady dy Hueltar îl înşfă că cu barbarie de braţ pe Cazaril şi îl tâ rî în
fruntea coloanei în timp ce prinţesa era coborâ tă de pe catâ rul ei şi
condusă dincolo de porticul templului. Observă că lady Betriz se oprise
lâ ngă el şi îşi tot lungea gâ tul să o vadă pe Iselle. Mireasma proaspă tă a
florilor şi a frunzişului pe care le purta împletite în jurul capului,
54
amestecată cu parfumul că lduţ al pă rului ei îi pă rură lui Cazaril
respiraţia primă verii înseşi. Mulţimea îi înghesui, fă câ ndu-i să înainteze
printre porţile larg deschise.
Înă untru, pe câ nd umbrele piezişe ale dimineţii încă mai că deau pe
lespezile din curtea principală , Pă rintele Iernii cură ţă ultima urmă de
cenuşă din vatra ridicată în inima focului cel mai mare şi sfâ nt şi şi-o
presă ră deasupra capului. Discipolii se gră biră să aştearnă din nou iască
şi lemne proaspete, pe care preotul le binecuvâ ntă . Bă rbosul acoperit de
cenuşă a fost apoi alungat din încă pere cu huiduieli, miorlă ieli, bă tut cu
beţigaşe la capă tul că rora zornă iau clopoţei şi proiectile din lâ nă moale
în chip de bulgă ri de ză padă . Era îndeobşte considerat un an ghinionist
– cel puţin de cel care-l întruchipa pe zeu – anul în care mulţimea putea
arunca spre acesta cu bulgă ri de ză padă adevă raţi.
Cră iasa Primă verii, în persoana Isellei, fu apoi condusă ca să aprindă
noul foc cu iască şi cremene. Ea îngenunche pe pernuţele care-i fuseseră
pregă tite şi îşi muşcă buza în chip fermecă tor în concentrarea ei în timp
ce fă cea stivă rumeguşul uscat şi ierburile sacre. Toţi îşi ţinură
respiraţia; existau vreo duzină de superstiţii în ceea ce priveşte
numă rul de încercă ri care îi erau necesare celui ce-l întruchipa pe zeu
pentru a aprinde focul în fiecare anotimp.
Trei lovituri iuţi, o ploaie de scâ ntei, o suflare tâ nă ră ; flă că ruia se
aprinse. Repejor, preotul se aplecă să aprindă o lumâ nare firavă înainte
să se întâ mple vreun ghinion şi să se stingă focul. Nimic ră u nu se
întâ mplă . Un murmur de aprobare uşurată se ridică în jur. Micuţa
flacă ră a fost mutată în vatra cea sfâ ntă , iar Iselle ară tâ nd mulţumită de
sine şi ceva-ceva mai liniştită , a fost ajutată să se ridice în picioare.
Privirea ei, de un cenuşiu oţelit, pă rea să ardă la fel de tare şi de vioi ca
flacă ra cea nouă .
A fost apoi condusă că tre tronul zeului aflat la putere şi principala
obligaţie a dimineţii începu: colecta trimestrială pentru templu, care îi
asigura funcţionarea în urmă toarele trei luni. Fiecare cap de familie
pă şea în faţă pentru a-şi aşeza punguţa cu bă nuţi sau orice altă ofrandă
în mâ inile Cră iesei Primă verii, pentru a primi binecuvâ ntarea acesteia
55
şi a înregistra suma donată la secretarul templului, pe o masă din
dreapta Isellei. Fiecare era condus apoi să -şi primească lumâ nă rica
aprinsă de la focul cel nou, cu care să se întoarcă acasă . Familia
provincarei a fost prima, prin ordinea rangului; punga pe care
intendentul castelului a pus-o în mâ na Isellei era încă rcată cu aur. Alţi
oameni de vază au pă şit apoi în faţă . Iselle zâ mbea, primea şi
binecuvâ nta; preotul zâ mbea, transfera banii şi mulţumea; secretarul
zâ mbea, trecea în registru şi aşeza banii în gră mă joare.
Ală turi de Cazaril, Betriz se încordă de... emoţie?! Îl apucă repede de
braţul stâ ng.
— Cel care vine la râ nd e judecă torul acela infam, Vrese, îi şuieră ea
în ureche. Priveşte!
Un individ cu înfă ţişare severă , trecut de vremea tinereţii, purtâ nd
straie de preţ din catifea albastră şi lanţuri din aur, urcă pe scă ri îndrep-
tâ ndu-se că tre tronul Cră iesei, cu punga de bani într-o mâ nă . Cu un
zâ mbet acru, o întinse.
— Casa Vrese îşi prezintă ofrandele închinate zeiţei, intona el pe nas.
Binecuvâ ntează -ne în anotimpul ce va veni, milady!
Iselle îşi strâ nse mâ inile în poală . Îşi înă lţă bă rbia, se uită înspre
Vrese cu o sfidare desă vâ rşită , cu privirea fixă şi spuse pe un ton
ră spicat:
— Fiica Primă verii primeşte ofrande din inimă . Nu acceptă şperţuri.
Onorabile Vrese, aurul dumitale înseamnă mai mult pentru dumneata
decâ t orice altceva. Poţi să -l pă strezi!
Vrese se dă du un pas înapoi împleticindu-se, cu gura că scată de
uimire şi încremeni. Tă cerea mormâ ntală se risipi în valuri că tre
marginile mulţimii adunate, ca să se întoarcă într-un murmur crescâ nd
de Ce? Ce-a spus? N-am auzit... Cum? Faţa preotului se scurse de sâ nge.
Secretarul care fă cea înregistrarea ridică privirea, cu o expresie
îngrozită .
Un bă rbat bine îmbră cat care aştepta în primul râ nd, scă pă un hohot
ascuţit de râ s, plin de încâ ntare; buzele se retraseră apoi într-o mimică
care avea prea puţin în comun cu umorul, ci mai cu seamă cu aprecierea
56
faţă de o justiţie cosmică . Lâ ngă Cazaril, lady Betriz ţopă i pe vâ rful
picioarelor, ţâ stâ ind printre dinţi. Un zumzet de chicoteli înă buşite
urma explicaţiilor date în şoaptă , prelingâ ndu-se prin adunarea de
cetă ţeni ca un pâ râ iaş care se revarsă preschimbâ ndu-se în potop.
Judecă torul îşi mută privirea că tre preot şi schiţă un zvâ cnet înfrâ nat
al mâ inii care ţinea ofranda, îndreptâ nd-o că tre acesta. Mâ inile
preotului se desfă cură , apoi pumnii i se strâ nseră atâ rnâ nd pe lâ ngă
corp. Se uită insistent şi rugă tor la avatarul înscă unat al zeiţei.
— Domniţă Iselle, şopti ei din colţul gurii, nu îndeajuns de încet, nu
poţi... nu putem... zeiţa îţi spune să faci asta?
Iselle îi replică , nici pe departe la fel de încet:
— Ea vorbeşte în inima mea. Nu face la fel şi în inima dumitale? Şi în
plus de asta, i-am cerut acordul rugâ nd-o să îmi aprindă flacă ra din
prima, ceea ce a şi fă cut.
Cu o stă pâ nire de sine perfectă , se aplecă in jilţ pe după judecă torul
încremenit, zâ mbi larg că tre urmă torul cetă ţean aşezat la râ nd, pe care-l
invită :
— Dumneata, domnule?
Forţat de-mprejură ri judecă torul pă şi în lă turi, cu atâ t mai mult cu
câ t urmă torul din râ nd, râ njind, nu avu nicio ezitare să urce pe scară ,
fă câ ndu-şi loc cu umă rul.
Unul dintre discipoli tresă ri la o privire a superiorului să u şi se gră bi
să -l invite pe judecă tor să meargă undeva ca să lă murească în linişte
acest inconvenient neprevă zut. Gestul uşor al acestuia, îndreptat că tre
punguţa cu ofranda, a fost retezat scurt de o privire glacială pe care i-o
aruncă prinţesa; omul îşi duse mâ inile la spate neputincios şi se înclină
în faţa judecă torului care spumega de furie. În colţul opus al curţii,
aşezată , provincara se ciupi de vâ rful nasului, prinzâ ndu-şi-l între
degetul mare şi ară tă tor, apoi îşi trecu mâ na peste gură şi se holbă
exasperată la nepoată -sa. Iselle îşi mai ridică un pic bă rbia şi continuă
cu blâ ndeţe să schimbe favorurile zeiţei pe darurile trimestriale, pentru
un lung şir de tâ rgoveţi care, dintr-o dată , nu mai erau nici plictisiţi, nici
neatenţi.
57
 Pe mă sură ce cobora printre gospodă riile cetă ţii, plocoane precum
gă ini, ouă şi un viţel erau colectate afară şi numai purtă torii intrau în
incinta lă caşului de cult ca să -şi primească binecuvâ ntarea şi focul cel
nou. Lady dy Hueltar şi Betriz se ală turară provincarei pe banca de
onoare pe care stă tea, iar Cazaril se opri în spatele ei împreună cu
intendentul, care o gratula cu o încruntă tură pă rintească plină de
suspiciuni pe fiica sa, care-şi luase un aer nevinovat. Cea mai mare parte
din mulţime se scursese; prinţesa îşi îndeplini veselă îndatorirea pâ nă
la absolut ultimul om, mulţumindu-le unui tă ietor de lemne, unui
că rbunar şi unui cerşetor – care câ ntă un imn în dar – pe acelaşi ton
neschimbat, cu care-i binecuvâ ntase pe oamenii de frunte ai Valendei.
Furtuna de pe chipul provincarei nu se dezlă nţui pâ nă câ nd întregul
alai familial nu se înapoie la castel pentru festinul de după -amiază .
Cazaril se pomeni ducâ ndu-i calul de că pă stru, după ce intendentul
ei, dy Ferrej, apucă cu o mâ nă fermă şi prudentă hamurile catâ rului alb
al Isellei. Planul lui Cazaril de a dispă rea discret fu ză dă rnicit câ nd,
ajutată de slujitori să descindă de pe iapa sa castanie, provincara
porunci scurt:
— Castillare, dă -mi braţul dumitale!
Îl apucă strâ ns şi cu o tremură tură . Adă ugă printre buzele subţiate:
— Iselle, Betriz, dy Ferrej, intraţi! Fă cu un semn din cap înspre uşile
placate ale să lii stră moşilor, de dincolo de curtea castelului.
Iselle îşi lă sase podoabele festive la templu odată ceremonia
încheiată şi acum era din nou doar o femeie tâ nă ră îmbră cată în
frumoase haine albastru cu alb. Ba nu, reflectă Cazaril, privindu-i bă rbia
încă pă ţâ nată ridicâ ndu-se iar, era doar prinţesă din nou. Sub aparenţa
nepă să toare, sclipea o alarmantă încă pă ţâ nare. Cazaril ţinu uşa în lă turi
în timp ce toţi ceilalţi intrară , inclusiv lady dy Hueltar. Pe câ nd era un
tâ nă r paj, se gâ ndi el cu mâ hnire, instinctul care-l prevenea de un
pericol iminent l-ar fi pus pe goană într-un astfel de moment, însă dy
Ferrej se opri şi îl aşteptă , aşa că intră şi el.
Sala era tă cută şi goală acum, deşi scă ldată într-o lumină caldă , pe
care o ră spâ ndeau şirurile de lumâ nă ri de pe altar, lă sate să ardă toată
58
ziua pâ nă aveau să se termine. Bă ncile din lemn, lustruite de generaţii
de ocupanţi pioşi sau doar obosiţi, aveau un luciu mat în lumina
lumâ nă rilor. Provincara pă şi în faţa încă perii şi se întoarse că tre cele
două fete, care se traseră una lâ ngă alta sub privirea ei severă :
— Ei bine. Care dintre voi două a fost cu ideea?
Iselle fă cu o jumă tate de pas în faţă , însoţit de o mică reverenţă .
— A fost ideea mea, bunico, zise ea pe-o voce asemă nă toare cu cea
pe care o adoptase în curtea templului.
După un alt moment adă ugă , ţintuită de privirea cea neînduplecată :
— Deşi Betriz s-a gâ ndit să cerem prima flacă ră pentru confirmare.
Dy Ferrej se întoarse că tre fiică -sa:
— Ştiai că o să se-ntâ mple asta? Şi nu mi-ai zis?
Betriz fă cu o reverenţă adâ ncă , ca un ecou al celei fă cute de Iselle,
dar menţinâ ndu-şi şira spină rii dreaptă .
— Înţelesesem că am fost numită mâ na dreaptă a prinţesei, tată . Nu
spionul cuiva. Dacă loialitatea mea trebuia destinată altcuiva decâ t
Isellei, nimeni nu mi-a spus. „Apă ră -i onoarea cu viaţa ta”, mi-ai
poruncit.
După o clipă adă ugă mai cu grijă , tă ind un pic din elanul acestui
discurs ingenios:
— Pe lâ ngă asta, nici n-aveam cum să ştiu că se va întâ mpla, pâ nă
câ nd nu a aprins focul din prima.
Dy Ferrej o lă să în pace pe tâ nă ra sofistă şi fă cu un gest neajutorat
că tre provincară .
— Tu eşti mai mare, Betriz, ii spuse provincara. Noi ne-am gâ ndit că
vei avea o influenţă potolitoare pentru ea. Că o vei învă ţa pe Iselle
îndatoririle unei fecioare pioase.
Îşi fră mâ ntă buzele.
— Ca atunci câ nd Beetim, vâ nă torul, duce la împerecheat dulă ii cei
tineri cu cei mai bă trâ ni. Pă cat că nu i-am încredinţat lui creşterea ta, în
locul acestor guvernante inutile.
Betriz clipi şi mai fă cu o reverenţă :
— Da, milady.
59
 Provincara îi azvâ rli o privire, bă nuind-o că -i arde de glume sub
masca pocă inţei pe care o afişa. Cazaril îşi muşcă buza.
Iselle trase aer adâ nc în piept.
— Dacă a tolera nedreptatea şi a închide ochii la osâ nda tragică şi
inutilă a oamenilor se numă ră printre îndatoririle unei fecioare pioase,
atunci înseamnă că preoţii au uitat să mă înveţe asta!
— Nu, desigur că nu, ră bufni provincara. Şi pentru prima dată , vocea
ei aspră se îndulci, că pă tâ nd un ton convingă tor. Dar să vâ rşirea
dreptă ţii nu intră în atribuţiile tale, draga mea.
— Cei în a că ror atribuţii intră , par să o fi neglijat. Eu nu-s vreo
lă ptă reasă . Am privilegii mai mari de atâ t în Chalion şi, desigur, am şi
mai mari îndatoriri. Preotul şi prea-cucernica dumitale vară mi-au spus
asta! Şi-o fulgeră sfidă tor cu privirea pe ameninţă toarea doamnă dy
Hueltar.
— Eu mă refeream la faptul că trebuie să -ţi vezi de învă ţă tura ta,
Iselle, protestă lady dy Hueltar.
— Atunci câ nd preoţii ţi-au vorbit despre îndatoririle tale pioase,
Iselle, adă ugă dy Ferrej, ei nu au vrut să ... n-au vrut să ...
— N-au vrut să -i iau în serios? întrebă ea cu o dră gă lă şenie
dezarmantă .
Dy Ferrej dă du în clocot. Cazaril nu putu să nu-i dea dreptate fetei.
Era o inocentă , avâ nd avantajul moralită ţii de partea sa, care se lupta cu
morile de vâ nt, neluâ nd în seamă primejdiile pe care şi le atră gea
asupra sa, la fel ca şi că ţelandrii cu care o comparase provincara –
Cazaril se simţea profund recunoscă tor că nu fusese implicat în toată
povestea asta.
Nă rile provincarei se umflară .
— Deocamdată , puteţi să vă duceţi amâ ndouă în camerele voastre şi
ră mâ neţi acolo. V-aş da la amâ ndouă să citiţi scripturile pentru a vă -
ndeplini penitenţa, dar... Am să mă hotă ră sc mai tâ rziu dacă vă voi
permite să veniţi la petrecere. Prea-bună devotă , urmaţi-le şi asiguraţi-
vă că fac întocmai ce le-am zis. Duceţi-vă ! dă du ea din mâ nă imperios.

60
Cum Cazaril dă du să le urmeze şi el, braţul ei fâ lfâ i în aer şi apoi
împunse ferm în jos cu ară tă torul.
— Castillare, dy Ferrej, aşteptaţi un moment!
Lady Betriz aruncă o privire curioasă peste umă r în timp ce era
condusă afară . Iselle defilă cu capul sus şi nu privi în urmă .
— Ei bine, spuse vlă guit dy Ferrej după un timp, doar am sperat că
se vor împrieteni.
Odată ce tâ nă rul auditoriu fusese îndepă rtat, provincara îşi permise
un zâ mbet compă timitor.
— Din pă cate, da.
— Câ ţi ani are lady Betriz? întrebă curios Cazaril, privind lung la uşa
care abia se-nchisese.
— Nouă sprezece, ră spunse tată l ei oftâ nd.
Ei, totuşi vâ rsta ei nu era într-atâ t de nepotrivită cu a lui, aşa cum se
gâ ndise Cazaril, deşi experienţa ei era, mai mult ca sigur.
— Eu chiar am crezut că Betriz va avea o influenţă pozitivă , adă ugă
dy Ferrej. Se pare că a funcţionat taman de-a-ndoaselea.
— O acuzi cumva pe nepoata mea că ţi-a corupt fata? îl chestionă cu
o mâ nă crispată provincara.
— Aş spune, mai degrabă , o influenţă inspirantă , fă cu dy Ferrej
ridicâ nd din umeri posac. Dar într-un fel care mă -nspă imâ ntă . Mă -ntreb
dacă nu... mă -ntreb oare n-ar fi mai bine să le despă rţim?
— Ei, atunci să te ţii – ce urlete-ar urma!
Epuizată , provincara se aşeză pe o bancă , fă câ ndu-le semn bă rbaţilor
să facă la fel:
— Nu-mi trebuie niciun ghimpe-n coastă .
Cazaril îşi împreună mâ inile între genunchi aşteptâ ndu-i porunca,
oricare ar fi fost aceasta. Că doar nu-l adusese pâ nă aici degeaba. Ea îl
fixă cu privirea îngâ ndurată un ră stimp.
— Tu ai un ochi proaspă t, Cazaril, spuse ea în cele din urmă . Ai vreo
sugestie?
Sprâ ncenele lui Cazaril se ridicară a mirare.

61
 — Eu am avut pe mâ nă pregă tirea tinerilor soldaţi, doamnă .
Niciodată pe cea a tinerelor fecioare. Chiar mă simt depă şit în situaţia
asta.
Se codi un pic, apoi deschise gura aproape în ciuda voinţei sale.
— Se pare că -i un picuţ cam tâ rziu ca Iselle să -nveţe să fie o laşă . Dar
i-aţi putea atrage atenţia în privinţa felului în care s-a pripit să tragă
concluzii fă ră să aibă dovezi solide. Cum poate fi atâ t de sigură că
judecă torul era într-atâ t de vinovat pe câ t îl acuză zvonurile? Dacă -s
vorbe de clacă , bâ rfe? Chiar şi dovezile evidente pot fi înşelă toare.
Cazaril se gâ ndi cu tristeţe la presupunerile bă rbatului de la baia
publică , după ce bă iatul lui îi vă zuse spinarea.
— N-ar salva cu nimic incidentul de astă zi, însă , pe viitor, ar mai
putea-o pondera.
Şi adă ugă cu o voce mai seacă :
— Iar dumneavoastră aţi putea să că utaţi să discutaţi mai cu grijă tot
felul de bâ rfe în prezenţa ei.
Dy Ferrej să ri ca ars.
— În prezenţa amâ ndurora, zise provincara. Patru urechi, o singură
minte – sau o singură conspiraţie.
Îşi pungi gura şi-şi îngustă ochii, studiindu-l.
— Cazaril... tu ştii să vorbeşti şi să scrii în darthacană , e-adevă rat?
Cazaril clipi nedumerit la această turnură glumeaţă pe care o luă
conversaţia lor.
— Da, milady... ?
— Şi roknara?
— Roknara mea, hm, curtenească ... cam scâ rţâ ie în prezent. Dar vă
garantez că roknara vulgară pe care o vorbesc e chiar fluentă .
— Şi geografia? Cunoşti geografia Chalionului, a Ibrei, a
principatelor din Roknari?
— Pe toţi zeii, pe astea chiar le cunosc, milady. Tă râ murile pe care
nu le-am stră bă tut cu calul, le-am bă tut pe jos, iar peste cele pe care n-
am putut să pă şesc, am fost tâ râ t cu forţa. În lung şi-n lat. Am toată

62
ţă râ na geografiei întipă rită în piele. Şi am tras la rame în jurul a cel
puţin jumă tate din Ahipelag.
— Şi ştii să scrii, să codifici şi să ţii registre – ai conceput scrisori,
rapoarte, tratate, ordine logistice...
— Îmi cam tremură mâ na acum, însă e adevă rat, am fă cut toate
astea, recunoscu el într-un tâ rziu cu o îngrijorare crescâ ndă .
Oare ce urmă rea cu toată iscodeala asta?
— Da, da! bă tu ea din palme.
Zgomotul strident îl fă cu pe Cazaril să tresară .
— Cu siguranţă zeii mi te-au adus la îndemâ nă . Şi să mă ia toţi dracii
Bastardului dacă n-o să mă ducă mintea să profit de asta!
Cazaril schiţă ză pă cit un zâ mbet întrebă tor.
— Cazaril, mi-ai zis că eşti în că utarea unei slujbe. Am una pentru
tine.
Se sprijini triumfă toare pe speteaza scaunului.
— Secretar-tutore – al prinţesei Iselle!
Cazaril simţi că i se dislocă falca de jos. Se uită prostit la ea.
— Cum?
— Teidez are deja propriul lui secretar, care-i ţine registrele
apartamentelor, îi redactează scrisorile, aşa cum sunt ele... e timpul ca şi
Iselle să aibă propriul ei gardian, la graniţa dintre lumea ei femeiască şi
lumea cea mare cu care va trebui să dea piept. Şi pe lâ ngă asta, niciuna
dintre guvernantele alea nă tâ ngi n-au fost în stare vreodată s-o ţină în
frâ u. Are nevoie de o mâ nă fermă de bă rbat, asta e! Tu ai şi rangul şi
experienţa necesare...
Provincara... râ nji, numai aşa putea fi numită expresia aceea
înfioră toare de satisfacţie.
— Ce pă rere ai, milord castillar?
Cazaril îşi înghiţi nodul din gâ t.
— Cred... cred că dacă mi-aţi da acum un brici, ca să -mi iau gâ tul cu
el, am scuti o gră madă de timp. Vă implor, Alteţă !
Provincara pufni.

63
 — Bine, Cazaril, foarte bine! Vai, câ t îmi place un om care nu-şi
subestimează situaţia.
Dy Ferrej, care îl privise mai întâ i uimit şi alarmat, se uita acum cu
un nou interes la Cazaril.
— Fac ră mă şag că tu ai putea să -i schimbi ideile preconcepute
despre Darthaca. La urma urmei, tu ai fost acolo, lucru pe care niciuna
dintre femeile astea nebune nu l-au fă cut, continuă provincara cu
însufleţire. Şi cu roknarii la fel, deşi ne rugă m cu toţii să nu aibă parte de
asta. Citeşte-i poezie brajară , îmi amintesc că îţi plă cea tare mult pe
vremuri. Învaț-o cum să se comporte – doar ai slujit la curtea rigă i, zeii
sunt martori. Hai, hai, Cazaril, nu te uita la mine ca un viţel pierdut. Ar fi
o muncă uşoară pentru tine, câ t încă mai eşti în convalescenţă . Eh, să
nu-ţi închipui că nu-s în stare să -mi dau seama câ t de bolnav ai fost,
adă ugă ea la încercarea lui de a nega. N-ar fi nevoie să ră spunzi decâ t la
două scrisori pe să ptă mâ nă cel mult. Poate chiar mai puţin. Şi ai fă cut
curierat – câ nd ai pleca că lare cu fetele, n-aş mai fi nevoită să suport
gâ fâ ielile şi miorlă ielile de după , la adresa ră nilor provocate de şa, din
partea acelor femei cu coapse precum coca dospită . Câ t despre ţinutul
registrelor apartamentelor ei, după ce ai condus o întreagă fortă reaţă ,
ar trebui să fie o joacă de copil pentru tine. Ce spui, Cazaril?
Tabloul i se înfă ţişă ispititor, dar în acelaşi timp înfricoşă tor.
— N-ați putea să -mi dați o fortă reață sub asediu în loc?
Cheful de glumă se stinse pe faţa ei. Se aplecă în scaun şi-l bă tu pe
genunchi; vorbele îi că zură sacadat:
— Va fi, destul de curâ nd. Fă cu o pauză şi îl mă sură din priviri. M-ai
întrebat dacă poţi face ceva să -mi uşurezi poverile. În mare parte
ră spunsul e nu. Nu mă poţi întineri, nu poţi... îmbună tă ţi multe lucruri.
Cazaril se întrebă din nou câ t de mult apă sa pe umerii să i starea
fragilă şi ciudată de să nă tate a fiicei sale.
— Dar nu poţi să -mi ră spunzi cu un mic da?
Îl implora. Ea. Îl implora pe el. Totul era aşa de anapoda.
— Sunt al dumneavoastră , cereţi-mi orice, Doamnă , sigur că da,
sigur că da. Numai că ... sunteţi sigură ?
64
 — Nu eşti un stră in aici, Cazaril. Iar eu am nevoie disperată de un
om în care să pot avea încredere.
Inima i se topi. Sau poate că spiritul din el. Îşi plecă capul.
— Atunci sunt al dumneavoastră .
— Al Isellei.
Cu coatele pe genunchi, Cazaril se uită în sus la ea dintr-o parte, apoi
îşi mută privirea la încruntatul dy Ferrej că zut pe gâ nduri şi apoi înapoi
la figura concentrată a bă trâ nei.
— În...ţeleg.
— Sunt convinsă că înţelegi. Şi din cauza asta, Cazaril, te vreau
pentru ea.

Capitolul 4

Şi aşa se pomeni Cazaril a doua zi în camera de studiu a tinerelor,

provincara în persoană fă câ nd prezentă rile. Camera micuţă şi aerisită
era plasată pe partea estică a donjonului, pe nivelul de sus, care era
ocupat de prinţesa Iselle, lady Betriz, doamna lor de companie şi o
cameristă . Prinţul Teidez îşi avea apartamentele în reşedinţa lui
similară din clă direa cea nouă , în partea opusă a curţii, acelea fiind mai
spaţioase, bă nui Cazaril şi cu şeminee mai bune. Camera de studiu a
Isellei era simplu mobilată cu două mese micuţe, scaune, o singură
bibliotecă pe jumă tate goală şi vreo două cufere. Acum câ nd se afla
înă untru şi Cazaril, care se simţea prea înalt şi ciudat sub grinzile joase,
împreună cu cele două tinere, camera devenise neîncă pă toare. Veşnic
prezenta doamnă de companie fu nevoită să -şi ia broderia şi să se ducă
în camera ală turată , deşi uşile fură lă sate deschise între ei.
După câ t se vedea Cazaril pă rea a avea o clasă , nu doar un elev. O
fecioară de rangul Isellei nu trebuia să fie mai niciodată lă sată singură ,
şi, cu atâ t mai puţin, în prezenţa unui bă rbat, chiar dacă acesta era
îmbă trâ nit de timpuriu, convalescent şi fă cea parte din suita de la
curtea sa. Cazaril habar n-avea cum priviseră cele două domnişoare
acest aranjament tacit, dar el se simţea uşurat în sinea lui. Niciodată nu-
65
i fusese dat să se simtă mai ruşinat de faptul că era bă rbat – grosolan,
stâ ngaci şi decă zut. Altfel spus, această atmosferă feminină veselă şi
liniştită era atâ t de departe de banca vâ slaşului din galera roknară , încâ t
abia le putea cuprinde cu mintea pe amâ ndouă şi trebui să -şi înghită un
chiot de bucurie frenetică la priveliştea acestui contrast, în timp ce-şi
apleca capul pe sub pragul de sus al uşii şi pă şi înă untru.
Provincara îl prezentă scurt drept noul tutore-secretar al Isellei:
— Aşa cum are şi fratele tă u.
Un dar neaşteptat, cu siguranţă , pe care Iselle, după ce bă tu din gene
surprinsă , îl acceptă fă ră nici cea mai mică împotrivire. Judecâ nd după
privirea ei calculată , noutatea creşterii statutului să u, din vreme ce era
instruită de un bă rbat, îi era chiar pe plac. Şi lady Betriz, de asemenea,
observă Cazaril prinzâ nd curaj, pă ru mai degrabă vioaie şi interesată ,
decâ t circumspectă sau ostilă .
Cazaril era încredinţat că ară ta destul de savant ca să le pă că lească
pe tinerele domnişoare, cu roba impecabilă din lâ nă maronie a
negustorului, strâ nsă la brâ u cu centura încrustată cu argint a
intendentului, dar fă ră spadă . Avusese inspiraţia să se aprovizioneze cu
toate că rţile în darthacană pe care le putuse gă si după o cercetare
rapidă printre ră mă şiţele bibliotecii defunctului provincar: vreo
jumă tate de duzină de volume luate la întâ mplare. Le lă să să cadă pe
una din mă suţe cu o bufnitură , ca să facă impresie, şi le gratulă pe cele
două noi eleve cu un deliberat zâ mbet sinistru. Dacă asta se asemă na
câ t de câ t cu pregă tirea tinerilor soldaţi, a cailor sau a şoimilor, cheia
era să preia iniţiativa din primul moment şi să menţină controlul mai
apoi. Putea fi la fel de gol ca şi o tobă , atâ t timp câ t suna la fel de tare.
Provincara plecă la fel de rapid cum venise. Avâ nd interesul să
simuleze faptul că ar avea un plan în minte, în timp ce concepea unul,
Cazaril începu abrupt prin a-i verifica prinţesei cunoştinţele de limbă
darthacană . A pus-o să citească o pagină la întâ mplare din unul dintre
volume, care se nimeri să fie parcă prin voia providenţei despre un
subiect care lui Cazaril îi era familiar: minarea şi să patul tranşeelor de
fortificaţie în timpul asediilor. Cu mult ajutor şi suflat, Iselle se
66
împotmoli de-a lungul a trei paragrafe greoaie. Două sau trei întrebă ri
puse în darthacană o provocară să explice conţinutul celor citite şi o
fă cură să bolborosească şi să se împleticească .
— Accentul dumitale este îngrozitor, îi spuse el cinstit. Un darthacan
n-ar înţelege mai nimic din ceea ce vorbeşti.
Ea îşi înă lţă capul şi îl fulgeră cu privirea.
— Guvernanta mea zicea că mă prezint destul de bine. Zicea că am o
intonaţie foarte melodioasă .
— Într-adevă r; vorbiţi ca o nevastă de pescar din sudul Ibrei, care-şi
îndeamnă muşteriii să -i cumpere marfa. Şi intonaţia lor sună foarte
melodios. Însă orice boiernaş darthacan, iar ei sunt cu toţii aroganţi ca
nişte viespi atunci câ nd vine vorba despre limba lor îngrozitoare, v-ar
râ de în nas.
Cel puţin îi râ seseră lui Cazaril odată .
— Guvernanta dumitale n-a fă cut decâ t să te flateze, prinţesă .
Se încruntă la el.
— Să -nţeleg că dumneata nu prea te vezi ca un flateur, castillare?
Tonul şi termenii folosiţi de ea erau un pic mai cu dublu sens decâ t
s-ar fi aşteptat el. Plecă ciunea ironică pe care i-o adresă , de unde era
aşezat, pe un cufă r tras de partea cealaltă a mesei ei, a fost oarecum
scurtată şi mai puţin apologetică decâ t o voise, din pricina junghiurilor
care-i stră bă teau spinarea.
— Consider că nu sunt un mocofan. Dar dacă doriţi ca un bă rbat să
vă adreseze minciuni plă cute cu privire la priceperea dumneavoastră şi
astfel să împiedice orice nă dejde de a excela cu adevă rat, sunt convins
că puteţi gă si un astfel de om oriunde. Nu toate închisorile sunt fă cute
din bare de fier. Unele sunt fă cute din paturi de puf, Alteţă .
Nă rile ei fremă tară , buzele i se subţiară . Într-un tâ rziu îi veni lui Ca-
zaril ideea că poate aceasta era abordarea greşită . Era doar o fiinţă
fragedă , un pic mai mare decâ t o fetiţă – poate că ar fi trebuit să -şi
înmoaie tonul – iar dacă i s-ar fi plâ ns provincarei de el, ar fi putut
pierde...
Iselle dă du pagina.
67
 — Haideţi, spuse ea pe un ton îngheţat, să continuă m!
Pe toţi cei cinci zei! avusese ocazia să vadă exact aceeaşi expresie de
frustrare reprimată în ochii tinerilor bă rbaţi care se ridicaseră , îşi
scuipaseră ţă râ na din gură şi o luaseră de la capă t, ca să devină mai apoi
cei mai buni locotenenţi ai lui. Ei, poate că n-avea să fie chiar atâ t de
greu la urma urmei. Cu mare chin, îşi preschimbă râ njetul larg de pe
faţă într-o încruntă tură gravă şi-i fă cu un semn de permisiune tutorială
din cap augustei sale eleve.
— Continuaţi!
O oră încheiată zbură pe nesimţite în această slujbă plă cută şi uşoară
în care era angajat. Bine, uşoară pentru el. Câ nd observă că prinţesa îşi
freca tâ mplele, iar cutele dintre sprâ ncene i se adâ nciseră , o lă să în pace
şi luă cartea înapoi.
Lady Betriz o urmă rise pe Iselle, mişcâ ndu-şi buzele în şoaptă în
timp ce prinţesa citea. Cazaril o puse să repete exerciţiul. Avâ nd
exemplul Isellei înainte, ei îi veni totul mai uşor, dar din pă cate suferea
de aceeaşi meteahnă a accentului lă tă reţ din sudul Ibrei, pesemne că din
pricina aceleiaşi instructoare pe care o avuseseră fetele şi care
provenea din zona respectivă . Iselle i-a ascultat cu atenţie în timp ce
avansau cu corecturile. Cu toţii şi-au câ ştigat o bine-meritată cină în
acea după amiază , gâ ndi Cazaril; însă el mai avea de îndeplinit o sarcină
neplă cută , pe care provincara i-o trasase cu stricteţe. Se rezemă de
speteaza scaunului în vreme ce fetele se foiau să se ridice de la masă şi
îşi drese vocea.
— Aţi să vâ rşit un gest spectaculos ieri la templu, prinţesă .
Colţurile gurii ei se ridicară într-un surâ s; ciudatele ei pleoape moi
se alungiră de plă cere.
— Vă mulţumesc, castillare!
Expresia feţei lui se transformă într-un surâ s intenţionat amar.
— A fost o insultă pe câ t se poate de impertinentă la adresa unui om
constrâ ns să se conformeze şi să nu riposteze. Cel puţin alde pierde-
vară care erau adunaţi pe-acolo s-au distrat pe cinste, dacă e să ne luă m
după râ setele care s-au stâ rnit.
68
 Buzele ei se crispară de nelinişte.
— Se-ntâ mplă multe nedreptă ţi în Chalion în privinţa că rora nu pot
să fac nimic. Am fă cut şi eu ce-am putut.
— Foooarte frumos! zise el, clă tinâ nd din cap dezamă git. Spuneţi-mi,
prinţesă , ce mă suri aţi întreprins înainte de asta, ca să vă asiguraţi de
vinovă ţia acelui om?
Dă du să -şi ridice capul cu trufie:
— Ser dy Ferrej... a spus asta despre el. Iar eu îl ştiu un om cinstit.
— Ser dy Ferrej a spus, iar eu îmi amintesc precis care au fost
cuvintele domniei sale, că ci a zis aşa: că a auzit vorbindu-se că
judecă torul ar fi primit mituiala spadasinului. Nu a pretins că are
cunoştinţe certe despre această faptă . Aţi încercat să verificaţi cumva
după cină felul în care domnia sa a ajuns la această concluzie?
— Nu... dacă aş fi spus cuiva ce aveam de gâ nd, mi s-ar fi interzis cu
desă vâ rşire.
— Aaa, cu toate astea i-aţi fă cut confidenţe domnişoarei Betriz.
Cazaril dă du din cap spre tâ nă ra cu ochi întunecaţi.
Înghețâ nd, Betriz replică cu prudenţă :
— Tocmai de aceea i-am sugerat să ceară prima flacă ră drept
aprobare.
Cazaril dă du din umeri.
— Aa, prima flacă ră . Dar aveţi o mâ nă tâ nă ră , puternică şi sigură ,
domniţă Iselle. Sunteţi sigură că prima flacă ră nu vi se datorează întru
totul?
Se încruntă mai tare.
— Locuitorii cetă ţii au aplaudat...
— Într-adevă r. În mare, jumă tate dintre reclamanţii care ajung în
faţa unui judecă tor sunt nevoiţi să plece supă raţi şi dezamă giţi. Dar asta
se întâ mplă nu neapă rat din cauză că au fost nedreptă ţiţi.
Această observaţie lovi direct la ţintă ; prinţesa fă cu feţe-feţe.
Schimbarea de expresie, de la sfidare la panică , nu era un lucru tocmai
plă cut vederii.
— Bine dar..., dar...
69
 Cazaril oftă .
— Eu nu spun ca aţi greşit, prinţesă . De data asta. Spun doar că v-aţi
aruncat cu capul înainte, legată la ochi. Şi dacă n-aţi dat cu capul orbeşte
de un copac, asta s-a întâ mplat prin mila zeilor şi nu din grija
dumneavoastră .
— Ah!
— Se poate să fi calomniat un om onest. Sau poate aţi adus o ofensă
justiţiei. Nu ştiu. Ideea e că ... nici dumneavoastră nu ştiţi asta.
Regretul care urmă de această dată fu atâ t de înă buşit, încâ t aproape
că ră mase neauzit. Acea parte atâ t de îngrozitor de iscusită a judecă ţii
lui Cazaril care îl fă cuse să dea o lovitură după alta nu suporta replică .
— Şi corect sau nu, ceea ce am mai vă zut este că v-aţi fă cut un
duşman pe care l-aţi lă sat în viaţă în urma dumneavoastră . Halal
generozitate! O tactică cum nu se poate mai proastă !
Drace, asta nu era o remarcă demnă de o fecioară paşnică ... cu mari
stră danii se abţinu să nu-şi dea o palmă peste gură , gest care nu l-ar fi
avantajat în postura sa de învă ţă tor cinstit şi luminat.
Iselle ridică din sprâ ncene şi ră mase încremenită la asemenea vorbe.
La fel şi lady Betriz.
După un ră stimp îndelung de tă cere încordată , Iselle spuse încet:
— Îţi mulţumesc pentru sfaturile dumitale înţelepte, castillare.
El îi ră spunse plecâ ndu-şi capul. Bun. Dacă reuşise să treacă cu bine
de acest hop, înseamnă că erau pe drumul cel bun. Şi acum, slavă zeilor,
spre masa generoasă a provincarei...
Iselle se sprijini de spă tarul scaunului şi îşi puse cuminte mâ inile în
poală .
— Dumneata vei fi şi secretarul, nu doar tutorele meu, Cazaril, nu-i
aşa?
Cazaril se lă să şi el la loc în scaun.
— Aşa este, milady. Doriţi cumva ajutor la întocmirea vreunei
scrisori?
Fu câ t pe ce să completeze, după masă?

70
 — Ajutor. Da. Dar nu cu o scrisoare. Ser dy Ferrej zicea că pe
vremuri eraţi mesager, corect?
— Pe vremuri eram sol în slujba provincarului de Guarida, milady.
Câ nd eram mai tâ nă r.
— Mesagerii sunt spioni.
Privirea ei deveni în mod alarmant tot mai atentă .
— Nu neapă rat, deşi de multe ori e greu să ... convingi lumea de
contrariu. Noi eram mesageri de încredere, mai întâ i de toate. Nu că n-
ar fi trebuit să fim cu ochii în patru şi să raportă m toate observaţiile pe
care le fă ceam.
— Asta-i bine!
Bă rbia ei voluntară îşi reluă poziţia.
— În cazul ă sta prima mea însă rcinare pentru dumneata este una de
observaţie. Vreau să afli dacă am greşit sau nu. Eu nu prea pot să cobor
în oraş sau să pun întrebă ri primprejur – sunt obligată să ră mâ n în
vâ rful acestui deal în – şi fă cu o grimasă – patul meu de puf. Însă
dumneata – dumneata poţi s-o faci.
Îl privi direct în ochi cu o tulbură toare încredere. Cazaril simţi
deodată un gol imens în stomac, de parcă era o tobă , iar asta nu avea
nicio legă tură cu lipsa mâ ncă rii. După toate aparenţele, jucase un pic
cam prea convingă tor.
— Ă ..., ă ... imediat?
Ea se foi în scaun cu neră bdare.
— Discret. De îndată ce se iveşte prilejul.
Cazaril înghiţi în sec.
— Voi face tot ce-mi stă în putinţă , milady.

În timp ce cobora scă rile înspre camera lui, aflată cu un nivel mai jos,
îi apă ru o imagine în gâ nd, dintr-una din zilele lui ca paj la acest castel.
Pe vremea aceea se credea un pui de spadasin, pe considerentul că era o
idee mai priceput decâ t o mâ nă de alţi mocofani de neam cu care-şi
împă rţea îndatoririle şi pregă tirea la curtea provincarului. Într-una din
zile sosi un nou paj, un bă iat mic la stat şi posac; maestrul de scrimă al
71
provincarului îl invită pe Cazaril să îl înfrunte într-o partidă de scrimă .
Cazaril îşi meşteşugise vreo două tipuri de împunsă turi frumuşele,
printre care şi o înfloritură prin care, dacă ar fi mâ nuit o spadă
adevă rată , ar fi gă urit cu abilitate urechile mai tuturor camarazilor lui.
Îşi încercă fandarea lui specială pe pielea noului tovară ş, oprindu-se
triumfă tor cu vâ rful floretei sale butonate la tâ mpla noului-venit – ca să
se uite apoi în jos şi să vadă lama uşoară de exerciţiu a partenerului să u
îndoită aproape de la jumă tate, cu vâ rful înfipt în propria-i burtă .
Pajul acela plecase, auzise Cazaril, ca să devină maestrul de scrimă al
rigă i din Brajar. Cu timpul Cazaril a devenit un spadasin obişnuit –
interesele sale fuseseră dintotdeauna mult prea diverse ca să -şi
menţină vie obsesia necesară pentru mâ nuirea spadei. În schimb, nu a
uitat niciodată acel moment, privind surprins în jos, la moartea
batjocoritoare. Îl uimi faptul că prima lui lecţie cu frageda Iselle îi
ră scolise în minte acea amintire de demult. Izbucniri de vă paie ciudat
de puternice să ardă în ochi atâ t de diferiţi... cum se numea acel paj
oare...?
Descoperi că alte câ teva perechi de tunici şi pantaloni ajunseseră pe
patul lui în timp ce fusese plecat, relicve ale zilelor tinereţii
intendentului, care pe atunci era cu mult mai zvelt, dacă nu cumva
ghicise el greşit provenienţa hainelor. Se duse să le pună în cufă rul de la
capă tul patului şi îşi aminti de că rţulia negustorului cel mort, înfă şurată
în pelerina neagră fă ră mâ neci. O luă în mâ nă , gâ ndindu-se să se ducă
pâ nă jos în vale, la templu, în acea după -amiază , dar apoi o puse la loc.
Poate că acele pagini încriptate ar putea ascunde ceva ce-i putea da
prinţesei siguranţa morală pe care o că uta – pe care chiar el o provocase
să o caute – vreo dovadă mai clară împotriva sau în sprijinul
judecă torului pus la stâ lpul infamiei. O va cerceta el mai întâ i. Poate că îl
va că lă uzi că tre unele din secretele peisajului local al Valendei.
După masa de după -amiază , Cazaril se întinse să tragă un pui de
somn. Abia începea să facă ochi într-o dulce leneveală , câ nd ser dy
Ferrej îi ciocă ni în uşă ca să -i predea că rţile şi registrele camerelor
Isellei. La foarte scurt timp, urmă Betriz cu o cutie de scrisori pentru ca
72
el să le pună în ordine. Cazaril îşi petrecu restul serii apucâ ndu-se să
organizeze vraful de hâ rtii aruncate la întâ mplare şi să se familiarizeze
cu chestiunile pe care acele documente le conţineau. Evidenţa
financiară era destul de simplă – achiziţionarea vreunui flecuşteţ de
jucă rie sau vreunui gablonţ, liste cu cadouri primite sau oferite; o listă
un pic mai meticulos întocmită a bijuteriilor de o valoare indiscutabilă ,
moşteniri sau cadouri, îmbră că minte, calul de că lă rie al Isellei, catâ rul
Fulg-de-Nea şi valtrapurile fiecă ruia dintre ei. Piesele de lenjerie sau de
mobilier erau pesemne subsumate socotelilor provincarei, dar aveau să
intre pe viitor în grija lui Cazaril. O femeie de rang mare se ducea de
obicei să se mă rite departe de casă , însoţită de care încă rcate – Cazaril
spera ca zestrea să nu fie mă surată în coră bii încă rcate – cu bunuri de
preţ, iar Iselle se cuvenea cu siguranţă să înceapă să -şi strâ ngă de pe
acum zestrea pentru că lă toria ei din viitor. Să se treacă şi el oare în
capul listei pe acel inventar al miresei?
Îşi imagină înregistrarea cu pricina: secr'tar-tutore, una bucată. Dar
din partea bunicii. Vârsta: treişcinci. Şubrezit rău pe galeră. Valoarea... ?
Alaiul miresei nu mai fă cea calea-ntoarsă în mod obişnuit, cu toate
că mama Isellei, vă duva rigă i se înapoiase... distrusă, Cazaril îşi alungă
gâ ndul. Lady Ista îl nedumirea şi-l fă cea să se simtă stâ njenit. Se spunea
că nebunia nă pă stuia anumite familii nobile. Nu şi pe a lui Cazaril –
familia lui ajunsese în schimb la colaps financiar şi la alianţe politice
nefericite, care cu timpul se dovediseră a fi la fel de devastatoare. Era
Iselle supusă riscului... ? Cu siguranţă că nu!
Corespondenţa Isellei era sporadică , totuşi interesantă . Câ teva vechi
scrisori amabile din partea bunicii ei, de câ nd roina nu se stră mutase
încă de la curte cu familia sa înapoi acasă , pline de sfaturi de felul: să fii
cuminte, să o asculţi pe mama, să -ţi spui rugă ciunile, să dai o mâ nă de
ajutor la îngrijirea fră ţiorului tă u. Vreo două bilete din partea unchilor
şi mă tuşilor, celelalte odrasle ale provincarei. Iselle nu avea rude din
partea tată lui ei, ră posatul rigă las, acesta fiind singurul supraviețuitor
din familia tată lui să u, cel lovit de blestem. O serie de scrisori regulate
cu prilejul zilelor de naştere şi al să rbă torilor, primite din partea mult
73
mai vâ rstnicului ei frate vitreg, actualul rigă , Orico. Acelea erau scrise
chiar de mâ na rigă i, observă Cazaril dâ nd aprobator din cap, sau, cel
puţin, era încredinţat că Orico nu tocmise vreun secretar cu un
asemenea scris indescifrabil. Erau în mare parte scurte misive
scorţoase, efortul unui bă rbat în toată firea, care încerca să fie prietenos
cu un copil, mai puţin atunci câ nd erau întrerupte de bucă ţi de descriere
a menajeriei mult-îndră gite a rigă i. Atunci deveneau spontane şi cursive
pe durata unui paragraf sau două , scrise cu entuziasm şi poate,
încredere că cel puţin aici, cei doi fraţi de tată ar putea împă rtă şi acelaşi
interes, în egală mă sură .
Sarcina aceea plă cută fu întreruptă înspre seară de vestea, adusă de
un paj, cum că lui Cazaril i se cerea acum să participe la plimbarea cu
calul a celor două tinere. Îşi puse gră bit sabia de împrumut şi gă si caii
gata înşeuaţi, aşteptâ nd în curte. Cazaril nu mai pusese piciorul în scara
unui cal de aproape trei ani; pajul îl privi surprins şi cu dezaprobare
atunci câ nd ceru scă unelul ca să se ajute la urcatul în şa. Îi dă duseră un
animal blâ nd, acelaşi roib scopit pe care o vă zuse că lă rind pe doamna
de companie a prinţesei în prima zi câ nd ajunsese el la curte. În timp ce
se pregă teau să plece, doamna de companie ieşi la o fereastră din
donjon, fluturâ ndu-le o batistă albă cu o vă dită bună voinţă . Dar cursa cu
caii se dovedi mult mai domoală şi mai liniştită decâ t o anticipase
Cazaril, o simplă plimbare în jos pâ nă la râ u şi înapoi. De vreme ce le
anunţase pe fete la plecare că toată conversaţia grupului va trebui să se
desfă şoare în darthacană a fost totodată şi o plimbare mai degrabă
tă cută , sporind impresia generală de tihnă .
Urmă masa de seară , apoi se duse la el în cameră , unde-şi fă cu de
lucru încercâ nd noile haine primite, împă turindu-le şi încercâ nd să
desluşească primele pagini ale că rţuliei bietului negustor nebun care
murise. Dar îşi simţi pleoapele grele în munca aceea anevoioasă pe care
şi-o asumase şi adormi neîntors pâ nă dimineaţă .
Şi totul continuă în acelaşi fel şi în zilele urmă toare. De dimineaţă ,
lecţii cu cele două domniţe încâ ntă toare, de darthacană ori roknară , ori
de geografie, ori de aritmetică , ori geometrie. Pentru orele de geografie,
74
el şterpeli hă rţile cele bune ale tutorelui lui Teidez şi îi ţinu vie atenţia
prinţesei cu istorisiri ajustate adecvat ale câ torva dintre cele mai
exotice că lă torii trecute ale sale în jurul Chalionului, Ibrei, Brajarului, a
mă reţei Darthaca sau a celor cinci principate roknare veşnic aflate în
conflict, ră sfirate de-a lungul coastei nordice.
În ceea ce priveşte retrospectivele lui de dată mai recentă , din
perioada sclaviei în arhipelagul Roknari, pe acestea le cenzură mult mai
drastic. Dezinteresul fă ţiş pe care-l manifestau Iselle şi Betriz pentru
limba curtenească roknară , descoperi el, se preta exact la acelaşi soi de
leac pe care îl încercase el odată pe spinarea a doi paji de la curtea
provincarului de Guarida, pe care fusese însă rcinat să -i înveţe limba cu
pricina. Se învoi să le înveţe câ te un cuvâ nt din roknara vulgară (chiar
dacă nu cea mai vulgară ) la fiecare două zeci de cuvinte din registrul
elevat al roknarei pe care dovedeau că le-au memorat. Nu că ar fi fost
nevoie vreodată să întrebuinţeze acel vocabular, dar ar fi bine pentru
ele să înveţe să recunoască anumite lucruri spuse în prezenţa lor. Şi ele
chicoteau încâ ntate.
Cazaril îşi aborda cu discreţie prima însă rcinare trasată , cercetâ nd
plin de îngrijorare probitatea justiţiarului provinciei. Întrebă rile ocolite
adresate provincarei şi lui dy Ferrej îl ajutară să -şi facă o pă rere de
ansamblu, fă ră să -i dea certitudini, întrucâ t niciunul dintre cei doi nu se
confruntase cu individul în exerciţiul funcţiunii, ci doar în împrejură ri
obişnuite, de natură socială . Câ teva drumuri întreprinse jos, în oraş, în
încercarea de a gă si pe cineva care îl cunoscuse pe Cazaril în urmă cu
şaptesprezece ani şi care ar fi putut vorbi deschis cu el, se dovediră un
pic descurajante. Singurul om care îl recunoscuse din vedere, fă ră urmă
de dubiu, era un brutar mai în vâ rstă , care îşi menţinuse o carieră
îndelungată şi profitabilă vâ nzâ nd dulciuri la toate paradele pentru paji
de la castel, însă acesta era un om paşnic, fă ră vreo aplecare pentru
procese.
Cazaril avansa cu lucrul la carnetul negustorului pagină cu pagină ,
pe câ t de repede îi permiteau celelalte îndatoriri. Câ teva experimente
vremelnice, cu adevă rat dezgustă toare, de invocare a demonilor
75
Bastardului, fuseseră cu totul ineficace, observă Cazaril uşurat. Numele
duelistului mort nu apă rea decâ t însoţit de unele adjective care fuseseră
şterse, sau câ teodată erau trecute doar epitetele; numele judecă torului
aflat în viaţă nu apă rea în mod explicit. Dar chiar înainte ca el să
descâ lcească sensurile pe jumă tate revelate, problema fu preluată din
mâ inile sale inexperte.
Un Ofiţer de Investigaţii al curţii provincarului de Baocia sosi din
aglomerata cetate Taryoon, unde fiul Vă duvei îşi mutase capitala, în
urma moştenirii lă sate de tată l să u. Trecuseră , socoti Cazaril în mintea
sa, exact atâ tea zile câ te i-ar fi trebuit unei epistole din partea
provincarei că tre fiul ei să fie scrisă , trimisă şi citită , să fie transmise
ordine Cancelariatului de Justiţie al Baociei şi ca anchetatorul să -şi
pregă tească echipa şi să pornească la drum. Un privilegiu, într-adevă r.
Cazaril nu putea bă ga mâ na-n foc în privinţa credinţei nestră mutate a
provincarei în procesele legii, însă putea face prinsoare că lă sarea în
voia sorţii a unor duşmani întâ mplă tori îi dă duse bă taie de cap unei
femei atâ t de înţelepte cum era ea.
A doua zi se descoperi că judecă torul Vrese spă lase putina în timpul
nopţii, împreună cu vreo două slugi şi câ teva cufere şi boccele
împachetate la repezeală , lă sâ nd în urmă o gospodă rie fă cută vraişte şi
o vatră plină de cenuşa unor hâ rtii că rora le dă duse foc.
Cazaril încercă să o descurajeze pe Iselle în a lua aceasta drept o
dovadă de vinovă ţie, dar era o încercare cam forţată pâ nă şi pentru
judecata lui înceată . Cealaltă posibilitate – ca Iselle să fi fost atinsă de
harul zeiţei în acea zi – îl punea serios pe gâ nduri. Zeii, după cum îi
asigurau pe oameni învă ţaţii teologi ai Sfintei Familii, acţionau pe că i
subtile, secrete şi mai presus de toate, parcimonioase: prin lume, nu în
lume. Chiar şi în cazul stră lucitelor, extraordinarelor miracole ale
vindecă rilor – sau a întunecatelor miracole ale dezastrelor şi morţii –
liberul arbitru al oamenilor era cel care deschidea o poartă prin care
binele sau ră ul se concretiza. Cazaril cunoscuse la viaţa lui vreo două -
trei persoane pe care le bă nuia că ar fi fost atinse de zei şi alte câ teva pe

76
care le credea cu toată convingerea a fi aşa. Nu era prea comod să fii în
prezenţa unor asemenea oameni.
Cazaril era ferm convins că Fiica Primă verii plecase de acolo
mulţumită de cele întreprinse de avatarul ei.
Sau doar plecase...
Iselle nu prea avea contacte cu casa fratelui ei din partea cealaltă a
curţii, cu excepţia întâ lnirilor de la masă ori câ nd plecau împreună într-
o cavalcadă prin împrejurimi. Cazaril îşi dă du seama că cei doi copii
fuseseră mai apropiaţi înainte ca izbucnirea pubertă ţii să -i despartă ,
ducâ ndu-i spre cele două lumi separate, cea a bă rbaţilor şi cea a
femeilor.
Sumbrul secretar-tutore al prinţului, ser dy Sanda, pă rea să fie
descurajat, fă ră vreun motiv întemeiat, de rangul de castillar, lipsit de
valoare, al lui Cazaril. Ridicase pretenţii la un loc mai privilegiat la masă
ori în procesiuni, deasupra simplului tutore al fetelor, cu un zâ mbet
nesincer de scuză care nu fă cea – la fiecare masă – decâ t să -l pună într-o
lumină tot mai nefavorabilă . Cazaril crezu de cuviinţă să încerce să -i
explice omului că el nu se sinchisea câ tuşi de puţin de o asemenea
poziţie, însă se îndoia că îl va putea face să înţeleagă , aşa că se
mulţumea doar să -i întoarcă acestuia zâ mbetele, reacţie care îl fă cea pe
dy Sanda să -şi piardă de tot cumpă tul, luâ ndu-le drept un fel de tactică
subtilă . Câ nd dy Sanda îşi fă cu apariţia într-o bună zi în sala de studiu a
Isellei ca să -şi recupereze hă rţile, se pă rea că se aşteptă la Cazaril să
tragă de ele cu dinţii, ca de nişte documente secrete de stat. Cazaril i le
înapoie de îndată , cu mulţumiri pline de amabilitate. Dy Sanda fu nevoit
să se retragă cu coada între picioare.
Lady Betriz îşi ară tă colţii imediat.
— Şi individul ă sta! Se comportă ca un, ca un...
— Ca una dintre pisicile de la castel, completă Iselle, atunci câ nd
apare vreo pisică stră ină prin apropiere. Ce i-ai fă cut de se zbâ rlește la
dumneata în felul ă sta, Cazaril?
— Vă jur că nu mi-am marcat teritoriul prin faţa ferestrei lui, fă cu
Cazaril o glumă ce-o fă cu pe Betriz să se înece într-un chicot de râ s – ah,
77
poate că ar fi fost mai bine s-o fac – şi se uită în jur vinovat să se asigure
că doamna de companie era prea departe de ei ca să audă .
Oare fusese prea necioplit? Era sigur că încă nu-şi atră sese simpatia
tinerelor, însă nu se plâ nseseră de el, în ciuda problemelor cu
darthacana.
— Am o bă nuială că îşi închipuie că aş prefera postul lui. Dar nu-mi
vine să cred că ar putea crede una ca asta.
Sau poate că aşa stă teau lucrurile, îşi dă du seama brusc Cazaril. Câ nd
se nă scuse Teidez, succesiunea lui la tron, în urma fratelui lui dinspre
tată , proaspă t că să toritul Orico, fusese foarte puţin probabilă . Dar, pe
mă sură ce se scurgeau anii şi roina lui Orico continua să nu poată
concepe copii, interesul – poate un interes cam nesă nă tos – pentru
Teidez începu să se trezească mai mult ca sigur la curtea Chalionului.
Poate că din această cauză pă ră sise Ista capitala, luâ ndu-şi copiii din
acea atmosferă clocotitoare şi aducâ ndu-i în acest colţ liniştit şi curat de
ţară . O mişcare înţeleaptă , fă ră îndoială .
— Oh, nu, Cazaril, zise Iselle. Ră mâ i aici sus, cu noi. E mai plă cut.
— Într-adevă r, o asigură el.
— Nu-i corect deloc. Dumneata ai de două ori mai multă minte decâ t
dy Sanda şi ai că lă torit de zece ori mai mult ca el! Cum de-l suporţi aşa,
aşa de... Betriz pă ru să -şi fi pierdut cuvintele. De resemnat? încheie ea
într-un tâ rziu. Îşi mută privirea în gol o clipă , ca şi cum i-ar fi fost teamă
ca el să nu creadă că îşi înghiţise un termen mai puţin flatant.
Cazaril râ nji mâ nzeşte, descoperindu-şi neaşteptatul susţină tor.
— Credeţi că l-ar ajuta cu ceva dacă m-aş ară ta drept o ţintă a
propriei lui prostii?
— E limpede că da!
— Ei bine, atunci, întrebarea dumneavoastră şi-a gă sit deja
ră spunsul.
Ea ră mase cu gura că scată , apoi tă cu, ză pă cită . Iselle aproape că se
înecă într-un acces scurt de râ s.
Cu toate astea, lui Cazaril i se fă cu milă şi mai tare de dy Sanda câ nd
apă ru, într-o dimineaţă , aproape verde la faţă , cu vestea îngrijoră toare
78
cum că alteţa sa regală dispă ruse fă ră urmă , că nu era de gă sit nici în
castel, nici în bucă tă rie, nici în coteţul câ inilor, nici în grajd. Cazaril îşi
încă tă ră mă sabia la brâ u şi se pregă ti să plece împreună cu ceilalţi în
că utarea lui Teidez, ră scolind în mintea sa deja toată ţara şi cetatea,
câ ntă rind probabilită ţile ca acesta să fie ră nit, posibili tâ lhari, râ ul...
câ rciumile? Oare era Teidez destul de mare să încerce să meargă la
prostituate? Un motiv în plus ca el să se descotorosească de însoţitorii
care-i atâ rnau de coadă .
Nici nu terminase bine Cazaril să -i arate lui dy Sanda la câ te se
puteau aştepta, acesta din urmă ţinâ nd-o una şi bună că era mâ na unor
bandiţi, câ nd însuşi Teidez intră la trap în curte, înnoroit din cap pâ nă
în picioare, cu o arbaletă aruncată peste umă r, cu un râ ndaş tinerel în
urma lui şi cu o vulpe moartă atâ rnată de şa. Teidez se holbă la
cavalcada pe jumă tate organizată , cu o spaimă plină de trufie. Cazaril
renunţă să mai urce pe calul să u şi astfel să -şi mai stâ rnească vreun
junghi dureros; se aşeză pe scă unelul lui pentru încă lecat, cu hă ţurile
animalului să u jugă nit în mâ nă şi privi fascinat cum patru oameni în
toată firea tă bă râ ră cu gura pe bă iat, deşi era clar ce se întâ mplase. „Pe
unde-ai umblat?” O întrebare care nu-şi prea avea rostul. „De ce-ai fă cut
asta?” – de asemenea, „De ce n-ai spus nimă nui?” – se putea observa
lesne cu fiecare minut care trecea. Teidez îndură totul cu dinţii strâ nşi
în cea mai mare parte. Câ nd dy Sanda luă o gură de aer, Teidez îşi
împinse prada roşcovană şi schilodită înspre Beetim, vâ nă torul.
— Ţine, jupoaie-mi şi mie asta! îi vreau pielea.
— Pieile nu sunt bune în sezonul ă sta, tinere gentilom, spuse Beetim
sever. Mai toată toată blana e subţire şi nă pâ rleşte.
Scutură ameninţă tor cu degetul înspre sfâ rcurile negre ale vulpii,
grele de lapte:
— Şi e de ră u augur să ucizi mama unor pui în anotimpul Fiicei. Va
trebui să -i ard mustă ţile, altfel stafia ei o să se-ntoarcă , să -mi ațâ țe câ inii
câ t e noaptea de lungă . Şi puii unde-au ră mas, hm? Trebuia să -i omori şi
pe ei, dacă tot te-ai pus pe vâ nat; e o cruzime să -i laşi să moară de
foame. Ori i-aţi ascuns pe undeva, ei?
79
 Şi zicâ nd astea, îi azvâ rli o că ută tură feroce râ ndaşului tinerel, care
se fă cuse mic de frică .
Teidez îşi aruncă arbaleta pe bolovanii din pavaj şi mâ râ i exasperat:
— Am că utat bâ rlogul. N-am reuşit să -l gă sim.
— Da, iar tu... ! se întoarse dy Sanda înspre nefericitul râ ndaş. Ştiai
doar că trebuia să vii la mine !
Începu să -i care acestuia ocă ri mult mai grele decâ t ar fi îndră znit să
profereze la adresa prinţului, sfâ rşind cu porunca:
— Beetim, du-te şi dă -i o bă taie bă iatului ă stuia pentru prostia şi
obră znicia de care a dat dovadă !
— Ba bine că nu, domnule! spuse fioros Beetim şi o porni înspre
grajduri înşfă câ nd vulpea de ceafă cu o mâ nă , iar cu cealaltă pe cea a
bă iatului care se chircise tot de frică .
Cei doi gră jdari mai în vâ rstă duseră caii în staulele lor. Cazaril
renunţă cu dragă inimă să mai încalece şi se gâ ndi la micul dejun – care
în clipa asta pă rea să nu mai fie amâ nat la nesfâ rşit. Dy Sanda, care din
îngrozit devenise acum mâ nios, confiscă arbaleta şi îl conduse pe
ţâ fnosul Teidez înă untru. Vocea lui mai ră sună încă o dată înainte ca uşa
să se trâ ntească în urma acestei perechi, încercâ nd să riposteze:
— Dar mă plictisesc îngrozitor...!
Cazaril pufni în râ s. Pe toţi cinci zeii, ce vâ rstă dificilă era asta pentru
orice bă iat! Cu toţii erau impulsivi şi plini de energie, nă pă stuiţi de
adulţii neînţelegă tori şi samavolnici cu idei prosteşti, care nu admiteau
chiulul de la rugă ciunile de dimineaţă pentru o partidă de vâ nă toare de
vulpi, într-o dimineaţă superbă de primă vară – se uită în sus, la cerul
azuriu care începea să se însenineze în urma ceţurilor dimineţii ce se
topeau. Pacea de la curtea provincarei, un adevă rat balsam pentru
sufletul lui Cazaril, era, fă ră îndoială , insuportabilă pentru încorsetatul
Teidez.
Orice sfat care ar fi venit din partea proaspă tului angajat, Cazaril, nu
prea ar fi fost bine-primit de dy Sanda, dată fiind starea tensionată care
se crease între ei. Dar se pă rea că dacă dy Sanda că uta să -şi asigure
viitoarea influenţă asupra prinţului, câ nd acesta avea să devină major,
80
în deplină tatea puterii şi a privilegiilor conferite unui lord de rang înalt
aflat la câ rma cel puţin a Chalionului, atunci proceda exact pe dos. După
toate semnele, Teidez avea să se lepede de el cu prima ocazie.
Cu toate astea, dy Sanda era un om conştiincios, fu nevoit Cazaril să
recunoască . Un om mâ rşav, care ar fi nutrit asemenea ambiţii, ar fi
putut foarte bine să dea frâ u liber mofturilor lui Teidez în loc să încerce
să i le stă vilească , câ ştigâ nd astfel astfel nu loialitate, ci dependenţă .
Cazaril cunoscuse vreo doua vlă stare de viţă nobilă corupte de cei aflaţi
în slujba lor... însă nu la curtea Baociei. Atâ ta vreme câ t se afla la
conducere provincara Teidez nu prea avea şanse să întâ lnească
asemenea paraziţi. Împă câ ndu-se cu acest gâ nd, Cazaril se ridică în
picioare de pe scă unelul de încă lecat pe care se odihnise.

Capitolul 5

Aniversarea de şaisprezece ani a prinţesei Iselle că zu la mijlocul

primă verii, cam la şase să ptă mâ ni după ce Cazaril venise la Valenda.
Darul de ziua ei trimis în acest an din capitala de la Cardegoss, din
partea fratelui ei, Orico, era o iapă cenuşie, bă lţată , de toată frumuseţea,
o idee inspirată , fie că fusese calculată dinainte, fie că fusese o alegere
norocoasă , avâ nd în vedere că Iselle se entuziasmă peste mă sură la
vederea minunatului animal. Cazaril trebui să recunoască : era un dar
regesc. Şi reuşi să evite încă o dată inconvenientul pricinuit de scrisul
lui schilodit de mâ nă , de vreme ce nu-i era greu să o convingă pe Iselle
să aştearnă cu mâ na ei scrisoarea de mulţumire, pe care să o trimită
prin curierul regal la întoarcere.
Totuşi, Cazaril se pomeni supus, în zilele urmă toare, celui mai
minuţios, mai atent, stâ njenitor, interogatoriu din partea lui Iselle şi a
lui Betriz referitor la starea lui de să nă tate. Mici daruri, alese dintre cele
mai bune fructe şi vinuri, erau trimise la masă să -i îmbie apetitul; era
îndemnat să meargă devreme la culcare şi să bea câ te puţin vin, dar nu
prea mult; amâ ndouă domniţele îl convingeau să iasă împreună pentru
frecvente scurte plimbă ri prin gră dină . Abia câ nd lui dy Ferrej îi scă pă o
81
glumă întâ mplă toare adresată provincarei în prezenţa sa, înţelese
Cazaril că Iselle şi companioana sa fuseseră constrâ nse să -şi mai
domolească galopul cailor din consideraţie faţă de presupusa să nă tate
fragilă a noului secretar. Cazaril îşi depă şi indignarea chiar la timp,
confirmâ nd această bâ rfă cu o faţă neclintită şi un mers ţeapă n
convingă tor. Deşi... nu prea era nevoie să joace teatru.
Atâ t vremea care se îndrepta, câ t şi, ca să spunem adevă rul, starea
lui generală care se ameliora, îl fă cură să se mai îmblâ nzească . La urma
urmei, foarte curâ nd, arşiţa verii avea să se pogoare asupra lor,
încetinind ritmul vieţii. Urmă rindu-le pe cele două fete aplecate în şa,
gonind în jos, peste buşteni, pe că ră rile şerpuitoare de-a lungul râ ului,
împroşcâ nd cu stropi galben-verzui sub umbra rară a frunzişului tâ nă r,
grija lui pentru siguranţa lor se potoli. Calul lui fu cel care, ferindu-se
brusc în lă turi, speriat de o că prioară dintr-un desiş, îl trâ nti violent
peste o adună tură de bolovani şi ră dă cini de copaci, lă sâ ndu-l fă ră
suflare şi fă câ ndu-i spinarea să trosnească . Ră mase întins pe jos,
respirâ nd cu greutate, cu privirea împă ienjenită de lacrimi de durere,
pâ nă câ nd două chipuri de femei speriate îi jucară în faţa ochilor, pe
fundalul alcă tuit din frunze şi cer. A fost nevoie de ajutorul ambelor,
precum şi de un trunchi de copac că zut ca să se urce din nou pe calul lui,
care fusese prins între timp. Că lă toria pe coasta dealului, înapoi la
castel, a fost incredibil de cuminte, demnă de nişte doamne, ca să nu
mai amintim de sentimentul de vinovă ţie care plutea în aer, o plimbare
aşa cum şi-ar fi dorit dintotdeauna orice guvernantă a fetelor. Lumea
încetase să se mai învâ rtă în zvâ cnituri ciudate în capul lui Cazaril câ nd
au trecut prin arcada porţii, însă durerea ascuţită pe care o resimţea în
spate era o adevă rată agonie, însemnată de o umflă tură câ t un ou de
mare, pe sub tunică . Se pă rea că o să i se învineţească şi că vor trece
să ptă mâ ni pâ nă să i se dezumfle. Ajuns în cele din urmă în siguranţă la
castel nu mai avu ochi decâ t pentru scă unelul pentru descă lecat şi
pentru râ ndaş, ca să reuşească să se dea jos întreg de pe blestematul
acela de cal. Sigur pe pă mâ ntul pe care că lca acum, îşi lă să capul să se
rezeme de şaua calului, schimonosindu-se de durere.
82
 — Caz!
Vocea bine-cunoscută îi lovi auzul din senin. Îşi înă lţă capul; se uită
nedumerit de jur împrejur. Că lcâ nd cu paşi mari şi cu braţele larg
deschise venea înspre el un bă rbat înalt, bine-fă cut cu pă rul închis la
culoare, îmbră cat cu o tunică elegantă din brocart roşu şi cizme de
că lă rie cu carâ mbi înalţi.
— Pe toţi cei cinci zei! şopti Cazaril, după care îşi spuse în sinea lui,
nevenindu-i să creadă , Palli?
— Caz, Caz! Să rut mâ inile dumitale! Să rut picioarele!
Bă rbatul cel înalt îl apucă în braţe, mai-mai să -l dă râ me din picioare,
punâ ndu-şi în aplicare prima parte a salutului şi transformâ nd-o pe cea
de-a doua într-o îmbră ţişare.
— Caz, omule! Credeam că ai murit!
— Nu, nu... Palli...
Simţind că i se mistuiseră durerile aproape în întregime îl apucă pe
bă rbatul brunet de mâ ini la râ ndul să u şi se întoarse spre Iselle şi
Betriz, care-şi lă saseră caii pe mâ na gră jdarilor şi se apropiaseră ,
împinse de curiozitate.
— Prinţesă , lady Betriz, permiteţi-mi să vi-l prezint pe ser dy Palliar
– a fost mâ na mea dreaptă la Gotorget – pe toţi zeii, Palli, ce cauţi aici?
—Te-aş putea întreba acelaşi lucru şi cred că am mai multe motive s-
o fac! ră spunse Palli, adresâ ndu-le o plecă ciune domniţelor, care îi
aruncau ocheade cu un interes crescâ nd.
Trecuseră mai bine de doi ani şi în Gotorget se întreprinseră multe
pentru se remedia starea de după asediu, câ nd supravieţuitorii ară tau
cu toţii ca nişte sperietori de ciori.
— Prinţesă , milady, am onoarea – doar că acum sunt marchiz dy
Palliar, Caz.
— Oh, spuse Cazaril şi îşi ceru iertare cu o plecă ciune. Condoleanţele
mele! L-aţi pierdut de curâ nd?
Palli îi ră spunse cu o mişcare a bă rbiei în semn de înţelegere:
— S-au fă cut doi ani de acum. Bă trâ nul a suferit un atac de apoplexie
pe vremea câ nd noi încă mai eram sub asediu la Gotorget, dar a rezistat
83
pâ nă câ nd am ajuns acasă , graţie Pă rintelui Iernii. M-a recunoscut, am
reuşit să -l vă d în ultima zi a vieţii lui, i-am povestit despre campanie –
te-a binecuvâ ntat, să ştii, în ultima lui zi, în ciuda faptului că amâ ndoi
credeam că ne rugă m pentru un mort. Caz, omule, unde te-ai dus?
— N-am... fost ră scumpă rat.
— N-ai fost ră scumpă rat? Cum adică n-ai fost răscumpărat! Cum se
putea să nu fii tocmai tu ră scumpă rat?
— S-a fă cut o greşeală . Numele meu a fost omis de pe listă .
— Dy Jironal a spus că roknarii te-au dat mort din pricina unui atac
de febră neaşteptat.
Cazaril zâ mbi forţat.
— Nu. Am fost vâ ndut la galere.
Palli scutură din cap neputâ nd să creadă :
— O greşeală ! Nu, stai puţin, nu mai înţeleg nimic...
Grimasa pe care o vă zu pe chipul lui Cazaril şi mâ na cu care-şi apă sa
pe piept îl fă cură pe Palli să contenească cu protestele, deşi nu i-au
putut şterge uluirea din priviri. Palli era întotdeauna în stare să
priceapă o aluzie, dacă îi dă deai de înţeles. Mişcă din buze ca pentru a
spune, Foarte bine, dar am să te descos eu mai târziu! –, dar atunci câ nd
se întoarse spre dy Ferrej, apă rut şi el să privească această adunare cu o
expresie plină de interes, zâ mbetul lui vesel se instalase la loc.
— Milord dy Palliar e invitat să servească nişte vin împreună cu pro-
vincara în gră dină , explică intendentul castelului. Rogu-te,vino şi
dumneata, Cazaril!
— Vă mulţumesc.
Palli îl luă la braţ şi se întoarseră amâ ndoi pentru a-l urma pe dy
Ferrej afară din gră dină şi apoi în spatele castelului, că tre parcela de
pă mâ nt unde gră dinarul provincarei cultiva flori. Câ nd era vreme
frumoasă , aceasta îşi fă cuse din acel umbrar de verdeaţă un loc preferat,
unde obişnuia să stea la aer. Doar după trei paşi Cazaril începu să -şi
tâ rască picioarele; Palli îşi încetini brusc pasul, vă zâ ndu-l pe Cazaril că
se-mpiedică şi îl privi îndelung cu coada ochiului. Provincara îi aşteptă
să vină cu un zâ mbet ră bdă tor, întronată sub o arcadă împletită din
84
nuiele acoperită de trandafiri că ţă ră tori, încă neînfloriţi. Le fă cu semn
să se aşeze pe scaunele pe care servitorii le scoseseră afară . Cazaril se
lă să pe o pernă cu o tresă rire bruscă şi un geamă t ciudat.
— Fir-ar dracii Bastardului să fie! zise Palli printre dinţi, te-au
schilodit roknarii?
— Numai pe jumă tate. Domniţa Iselle – uff! – pare să le
desă vâ rşească lucrarea. Se lasă pe spate cu bă gare de seamă . Şi calul ă la
nenorocit!
Provincara se încruntă la cele două domnişoare care se ţinuseră de
coada lor, neinvitate.
— Iselle, iar ai gonit caii? întrebă ea ameninţă tor.
Cazaril dă du din mâ nă , abă tâ nd atenţia provincarei.
— A fost din vina nobilului meu fugar, milady – care s-a crezut atacat
de o că prioară mâ ncă toare de cai. El s-a ferit în lă turi, eu nu. Mulţumesc.
Primi cu recunoştinţă un pahar cu vin din partea servitorului, şi-l
sorbi repede, încercâ nd să nu dea pe-ală turi. Tremurul neplă cut pe
care-l simţea în stomac începu să -i mai treacă .
Iselle îi adresă o privire recunoscă toare, care nu-i scă pă bunică -sii.
Provincara pufni cu o uşoară neîncredere. Drept pedeapsă , spuse:
— Iselle, Betriz, duceţi-vă să vă schimbaţi hainele alea de că lă rie cu
ceva mai potrivit pentru cină . Om fi noi de la ţară , dar nu-i cazul să ne
purtă m ca nişte să lbatici.
Se retraseră cam fă ră tragere de inimă , aruncâ nd câ teva ocheade în
urmă , la musafirul acela fascinant.
— Dar cum de-ai venit aici, Palli? întrebă Cazaril, după ce dublul
motiv care le distră gea atenţia dispă ru dincolo de donjon. Palli, la
râ ndul lui, se uita pierdut după ele şi pă ru că trebuie să se scuture ca să
se trezească din reverie. Închide gura, omule, se gâ ndi Cazaril nă ucit. Şi
eu trebuie s-o fac.
— A! Sunt în drum spre Cardegoss, să asist la balul de la curte. Tată l
meu fă cea mereu popas aici, fiind prieten la cataramă cu bă trâ nul
provincar – câ nd treceam prin apropierea Valendei mi-am permis

85
îndră zneala de a trimite un mesager. Şi milady – înclină el din cap că tre
provincară – a fost atâ t de amabilă încâ t să -mi ofere adă post.
— Ţi-aş fi tras o scatoalcă pe cinste dacă m-ai fi lipsit de prezenţa
dumitale, spuse provincara cu prietenie, dar cu o admirabilă lipsă de
logică . Nu l-am mai vă zut pe tată l dumitale, nici pe dumneata de mult
prea mulţi ani. Mi-a pă rut tare ră u să aud că a plecat dintre noi.
Palli încuviinţă . Îşi reluă explicaţiile pentru Cazaril:
— Avem de gâ nd să lă să m caii să se odihnească peste noapte şi să ne
continuă m mâ ine drumul la pas, în tihnă – vremea e prea frumoasă ca
să ne gră bim. Drumurile sunt împâ nzite de pelerini care merg la toate
altarele şi templele – şi de cei care-i pră duiesc, din pă cate! – s-a dus
vestea că umblă tâ lhari prin trecă torile dintre munţi, însă noi n-am
întâ lnit niciunul.
— I-aţi că utat? zise Cazaril, derutat. Să nu dea peste tâ lhari fusese
singura lui dorinţă câ t bă tuse drumul încoace.
— Hei! Doar sunt lord consacrat în Ordinul Fiicei de la Palliar acum,
bagă de seamă ! Am luat locul tată lui meu. Am responsabilită ţi.
— Şi mergi însoţit de fră ţia-oştenilor?
— Mai degrabă cu suita de bagaje. Totul se rezumă la ţinerea
registrelor, colectarea arendelor, urmă rirea rulajelor şi la logistică .
Distracţiile unei funcţii de conducere – ei, ştii tu. Doar ţi-am fost
discipol. O parte glorie, zece pă rţi ră scolirea bă legarului.
Cazaril râ nji.
— Oho, bună proporţie! Eşti un fericit.
Palli îi ră spunse şi el tot cu un râ njet şi luă brâ nza şi pră jiturile pe
care i le întinsese un servitor.
— Mi-am cazat trupa jos, în oraş. Dar tu, Caz! De îndată ce am rostit
Gotorget, am fost întrebat dacă te cunosc – am ră mas tră snit câ nd
milady mi-a spus că ai apă rut aici, după ce-ai stră bă tut pe jos – pe jos! –
drumul tocmai din Ibra şi că ară tai precum ceva ce a scuipat pisica.
Provincara ridică din umeri scurt, ca şi cum ar fi vrut să spună că nu
se că ia de cuvintele ei, atunci câ nd Cazaril îi aruncă o privire timidă de
reproş.
86
 — Le-am depă nat istorisiri din vremea ră zboiului în ultima jumă tate
de ceas, continuă Palli. Ce-ţi mai face mâ na?
Cazaril şi-o încovoie în poală .
— S-a mai vindecat.
Şi se gră bi să schimbe subiectul.
— Şi ce-ai de gâ nd să faci la curte?
— Ei bine, încă n-am avut prilejul să depun în mod oficial jură mâ ntul
faţă de Orico, de câ nd a murit tata, şi de asemenea, am să reprezint
Ordinul Fiicei de Palliar la învestitură .
— Învestitură ? întrebă Cazaril absent.
— Aaa, Orico a desemnat în cele din urmă pe cineva în rangul de
general al Ordinului Fiicei? întrebă dy Ferrej. Mi-a ajuns la ureche vorba
cum că , de câ nd a murit bă trâ nul general, fiecare familie de rang din
Chalion l-a bă tut la cap, reclamâ nd această favoare.
— Îmi pot imagina, zise provincara. O funcţie destul de profitabilă şi
de puternică , chiar dacă e mai puţin însemnată decâ t cea subordonată
Fiului.
— Mda! încuviinţă Palli. N-a fost încă fă cut public, dar se ştie – va fi
conferită lui Dondo dy Jironal, fratele mai mic al cancelarului.
Cazaril înlemni şi luă o gură de vin ca să -şi ascundă spaima. După o
pauză destul de lungă , provincara spuse:
— Ce alegere stranie! Oricine s-ar aştepta ca generalul unui ordin
militar să fie mai... sobru ca persoană .
— Bine, dar, îngă imă dy Ferrej, cancelarul Martou dy Jironal deţine
rangul de general al Ordinului Fiului!
Doi, în aceeaşi familie? E o concentrare primejdioasă de putere.
Provincara spuse, cu buzele strâ nse:
— Martou dy Jironal e pe cale să devină şi provincar dy Jironal, dacă
ceea ce se zvoneşte e adevă rat. De îndată ce bă trâ nul dy Ildar va înceta
din viaţă .
— Asta n-am mai auzit-o, zise Palli, luat prin surprindere.
— Da, zise sec provincara. Familia Ildar nu e prea fericită . Cred că se
aşteptau la titlul de provincar pentru unul din nepoţii bă trâ nului.
87
 Palli dă du din umeri.
— Fraţii Jironal se avâ ntă cu siguranţă sus în ierarhia Chalionului,
graţie favorurilor lui Orico. Cred că dacă aş fi mai inteligent aş gă si o
cale să mă pun la adă postul mantiilor lor şi să mă înalţ împreună cu ei.
Cazaril se încruntă cu nasul în paharul să u cu vin şi dibui după vreun
alt subiect ca să abată discuţia.
— Ce alte veşti ţi-au mai ajuns la urechi?
— Ei bine, în ultimele două să ptă mâ ni moştenitorul Ibrei şi-a ridicat
iar stindardul în sudul teritoriului împotriva bă trâ nului vulpoi de taică -
să u. Toată suflarea a crezut că pactul încheiat în vara trecută va dura,
dar se pare că au avut un diferend neştiut toamna trecută , iar riga l-a
repudiat. Din nou.
— Moştenitorul, zise provincara, a luat-o de bună . Dar Ibra mai are
un fiu, la urma urmei.
— Orico l-a sprijinit pe Moştenitor ultima oară , observă Palli.
— Pe cheltuiala Chalionului, murmură Cazaril.
— Mie mi se pare că Orico are orientă ri largi. În final, îşi dă du cu
pă rerea Palli, desigur că Moştenitorul trebuie să câ ştige. Într-un fel sau
altul.
— Are să fie o victorie amară pentru bă trâ n dacă fiul lui va pierde,
zise dy Ferrej pe un respectuos ton molcom. Nu, pun ră mă şag că vor
mai risipi multe vieţi omeneşti, iar apoi vor face pace iară şi între ei,
peste aceste cadavre.
— O afacere tristă , zise provincara, cu o fră mâ ntare a gurii. Nu va
ieşi nimic benefic din toate astea. Eh, dy Palliar, dă -mi şi-o veste bună !
Spune-mi că roina lui Orico aşteaptă un copil!
Palli nega din cap cu pă rere de ră u.
— Din câ te am auzit, se pare că nu, doamnă .
— Ei bine, atunci, haideţi să mergem să luă m cina şi să sfâ rşim cu
discuţiile despre politică . Îmi dau dureri de cap, iar bă trâ neţile mele nu
le mai îngă duie.
Dacă îşi simţise muşchii crispâ ndu-se în timp ce stă tea aşezat, în
ciuda vinului, câ nd dă du să se ridice, aproape că se pră buşi. Palli îl
88
prinse de cot şi-l ajută să -şi recapete echilibrul, încruntâ ndu-se urâ t.
Cazaril îi mulţumi printr-o mişcare slabă din cap şi se duse să se spele şi
să se schimbe. Şi să -şi cerceteze vâ nă tă ile, ferit de privirile altora.

Cina se petrecu într-o atmosferă veselă şi aproape toată casa pro-

vincarei luă parte la ea. Dy Palliar, care nu era un mototol la masă câ nd
venea vorba de mâ ncare sau de povestiri, captivă cu istorisirile lui
atenţia tuturor, începâ nd cu lordul Teidez şi lady Iselle, pâ nă la cel mai
tâ nă r paj. În ciuda cantită ții însemnate de vin pe care o dă duse gata se
ţinu demn şi întreţinu atmosfera cu povestiri vesele, în care el era mai
mult ciuca bă tă ii decâ t erou. Istorisirea despre cum l-a urmat el într-o
noapte pe Cazaril într-o misiune împotriva trupelor speciale roknare
care lucrau la să parea tranşeelor şi despre cum i-au cuminţit ei pe
inamici pentru o lună , atrase priviri uimite asupra lui Cazaril, dar şi
asupra sa. Mesenilor le venea în mod clar cam greu să şi-l închipuie pe
secretarul acela timid al prinţesei, care vorbea mereu cu o voce scă zută ,
râ njind ameninţă tor prin glod şi cenuşă , tâ râ ndu-se de-a buşilea printre
dă râ mă turile în flă că ri ale fortă reţei, cu un pumnal în mâ nă . Cazaril
constată că nu se simţea deloc în largul să u cu toate privirile acelea
aţintite asupra lui. Ar fi vrut să fie... invizibil, în acest loc. Palli încercă în
două râ nduri să -i ridice mingea conversaţiei la fileu, ca distracţia să fie
şi mai mare, însă Cazaril a aruncat-o de ambele dă ţi înapoi în terenul lui
Palli sau al lui dy Ferrej. După ce şi a doua încercare i-a dat greş, Palli
renunţă să -l mai scoată din carapacea lui.
Masa ţinu pâ nă tâ rziu, dar în cele din urmă veni şi ceasul după care
Cazaril tâ njea, dar şi de care se temea în aceeaşi mă sură , câ nd toţi se
retraseră la culcare, iar Palli ciocă ni la uşa lui. Cazaril îl pofti să intre,
împinse cufă rul la perete, aruncă o pernă pe el pentru musafirul să u şi
se aşeză şi el pe pat; atâ t el, câ t şi patul scâ rţâ iră din toate încheieturile.
Palli îl privi îndelung din cealaltă parte a camerei în lumina slabă
ră spâ ndită de două lumâ nă ri şi deschise discuţia pe un ton direct, care-i
dezvă luia clar intenţiile.
— Greşeală , Caz? Te-ai gâ ndit bine la asta?
89
 Cazaril suspină .
— Am avut nouă sprezece luni la dispoziţie s-o fac, Palli. Am întors
pe toate feţele şi cea mai slabă dintre posibilită ţi, în mintea mea. M-am
tot gâ ndit la asta pâ nă mi s-a fă cut o lehamite de moarte gâ ndindu-mă
şi-am încheiat povestea. S-a sfâ rşit.
De astă dată , Palli îşi dă du cu bă nuiala cam departe.
— Crezi că a fost mâ na roknarilor care au vrut să se ră zbune pe tine,
ascunzâ ndu-te de noi, iar nouă spunâ ndu-ne ca ai murit?
— Asta ar fi o variantă . Numai că eu am şi vă zut lista.
— Ori te-a lă sat cineva înadins pe dinafară ? insistă Palli.
— Lista era scrisă chiar de mâna lui Martou dy Jironal. Asta a fost
concluzia mea.
Palli şuieră zgomotos.
— Mâ rşă vie! Ce tră dare mâ rşavă , după tot ce-am îndurat – fir-ar al
dracului, Caz! Câ nd o s-ajung la curte, am să -i spun marchizului dy
Jironal toate astea. El e cel mai puternic om din Chalion, o ştiu şi zeii.
Împreună , mă prind că o să -i dă m de capă t.
— Nu! ţâ şni Cazaril ca ars de pe pernele lui, plin de groază . Să n-o
faci, Palli! Nici mă car să nu-i spui lui dy Jironal că tră iesc! Să n-aduci
vorba, să nu-i aminteşti de mine – dacă lumea crede că am murit, cu atâ t
mai bine. Dacă mi-aş fi dat seama că lucrurile stau aşa, aş fi ră mas în
Ibra. Las-o moartă ... atâ t îţi cer.
Palli se holbă .
— Dar... Valenda nu prea-i un capă t de lume. Cu siguranţă că lumea
va afla că tră ieşti.
— E un loc paşnic, tihnit. Nu deranjez pe nimeni aici.
Unii oameni erau curajoşi înainte de toate, alţii erau mai puternici;
dar ceea ce îl fă cuse pe Palli locotenentul preferat al lui Cazaril la
Gotorget era isteţimea. Un singur fir îi era de ajuns ca să se-apuce să
dezgroape... ochii i se îngustară , lucind în lumina blâ ndă a lumâ nă rii.
— Dy Jironal? Chiar el? Dar ce i-ai fă cut tu lui, pentru numele zeilor?
Cazaril şovă i stâ njenit.

90
 — Nu cred că a fost ceva personal. Cred că i-a fă cut cuiva o mică ...
favoare. O mică , nevinovată favoare.
— Atunci, cel puţin doi oameni cu siguranţă ştiu adevă rul. Pe toţi
zeii, Caz, care-s oamenii ă ştia doi?
Palli avea de gâ nd să -şi bage nasul adâ nc în asta, Cazaril trebuia ori
să -i spună adevă rul, ori să -i ascundă totul – deja prea tâ rziu ! – sau,
oricum, îi spusese cam multe ca să -l mai oprească . Cum nu umbla cu
jumă tă ţi de mă sură , Palli era pe cale să dezlege iţele tă ră şeniei ă steia –
şi chiar asta fă cea acum.
— Cine ar fi în stare să te urască în aşa hal? Întotdeauna ai fost cel
mai cumsecade om, ţi se dusese buhul că refuzai provocă rile la duel şi
că -i fă ceai pe scandalagii să arate ca nişte proşti ce erau fă câ nd
întotdeauna pace, convingâ ndu-i prin cei mai neaşteptaţi termeni
concilianţi, evitâ nd vrajba – pe focul Bastardului, tu nici mă car nu pariai
la jocurile de noroc! „O mică, nevinovată favoare ...”! Cum ai putut tu să -ţi
atragi o asemenea pizmă neîndură toare?
Cazaril îşi frecă fruntea, care începea să -l doară , iar asta nu de la
vinul din acea seară .
— Cred că de frică .
Palli îşi strâ mbă gura de mirare.
— Iar dacă se află că şi tu ştii, se vor teme şi de tine. Nu-i un lucru pe
care să vreau să -l vă d că zâ nd asupra ta, Palli. Vreau să te ştiu în afara
orică rui pericol.
— Dacă -i vorba de-o temere de aşa proporţii, simplul fapt că am stat
de vorbă mă va transforma într-un suspect. Teama lor, plus
necunoştinţa mea de cauză – în numele zeilor, Caz! Nu mă arunca în
luptă legat la ochi!
— Nu vreau să mai trimit nicio fiinţă în luptă vreodată !
Înverşunarea din propria-i voce îl surprinse pâ nă şi pe Cazaril. Palli
mă ri ochii de uimire. Dar soluţia, calea de a folosi curiozitatea
nepotolită a lui Palli împotriva lui, îi veni în minte lui Cazaril în acel
moment.

91
 — Dacă îţi spun ceea ce ştiu şi cum de ştiu, îmi dai cuvâ ntul tă u –
bagă de seamă , cuvâ ntul tă u! – că ai s-o laşi în voia sorţii? Să nu
urmă reşti s-o scoţi la capă t, să nu aminteşti nimă nui nimic, să n-aduci
vorba de mine, fă ră aluzii, fă ră să baţi monedă pe tema asta.
— Adică cum? Aşa cum procedezi dumneata acum? zise Palli cu
ră ceală .
Cazaril gemu, pe jumă tate amuzat, pe jumă tate din cauza durerilor
care nu-l slă beau.
— Exact!
Palli, se sprijini de perete şi-şi trecu mâ na peste gură gâ nditor.
— Halal negustor! zise el împă ciuitor. Să mă faci să cumpă r un porc
dintr-o desagă , fă ră mă car să mă laşi să vă d animalul.
— Guiţ, murmură Cazaril.
— Mă mulţumesc şi numai cu guiţatul, ştiai doar al naibii de bine
asta. Nu te-am vă zut niciodată să ne fi minat prin smâ rcuri ori în vizuina
duşmanului. Mă încred în judecata ta – la fel de mult cum contezi tu pe
discreţia mea. Ai cuvâ ntul meu!
O replică desă vâ rşită . Cazaril nu putu să n-o admire. Suspină .
— Prea bine.
Pă stră apoi un moment de tă cere după această – binevenită – dublă
capitulare, al că rei ecou îi stă ruia în gâ nd. De unde să -nceapă ? Bine, nu
se punea problema că n-ar fi revizuit iar şi iar şi iar povestea asta în
mintea lui. Nu mai rostise niciodată vreo poveste atâ t de şlefuită în
toate detaliile.
— Nu-i mult de povestit. L-am întâ lnit pe Dondo dy Jironal pentru
prima oară în urmă cu patru, ba nu, cu cinci ani. Eram în oastea
Guaridei, în timpul acelui ră zboi mă runt de graniţă împotriva turbatului
aceluia de prinţ roknar, Olus – îl ştii, cel care-şi fă cuse un obicei din a-şi
îngropa duşmanii pâ nă la brâ u în fecale şi apoi să le dea foc de vii? – cel
care a fost omorâ t un an mai tâ rziu de propriile lui gă rzi de corp?
— A, da. Am auzit de el. A sfâ rşit înecat în scâ rnă , se zice.
— Există mai multe variante. Însă pe vremea aceea se afla încă la
putere. Lordul de Guarida îi încolţise armata – mai bine zis gloata lui
92
Olus – sus, în regiunea deluroasă de la marginea principatului să u.
Lordul Dondo şi cu mine am fost trimişi ca soli, sub drapelul
tratativelor, să -i dă m un ultimatum lui Olus şi să stabilim termenii
armistiţiului, precum şi ră scumpă ră rile. Lucrurile au luat o întorsă tură ...
urâ tă în timpul negocierilor, iar Olus a hotă râ t că nu avea nevoie decâ t
de un singur mesager care să se întoarcă cu mesajul să u de sfidare
adresat adună rii lorzilor din Chalion. Aşa că ne-a întins o capcană , mie
şi lui Dondo, în cortul lui, înconjuraţi de patru dintre gardienii lui
monstruoși, înarmaţi cu să bii şi ne-a pus să alegem. Care dintre noi se
încumeta să -i ia capul celuilalt urma să fie lă sat să plece cu el înapoi în
tabă ra noastră . În cazul în care refuzam amâ ndoi, aveam să murim, iar
el urma să ne trimită capetele la ai noştri cu o catapultă .
Palli deschise gura, dar tot ceea ce putu să articuleze fu un „ah!”
Cazaril îşi trase ră suflarea.
— Am fost primul care a avut dreptul să aleagă . Am refuzat sabia.
Olus îmi şuieră în ureche cu vocea lui stranie şi insinuantă , „N-ai cum să
câ ştigi jocul ă sta, lord Cazaril”. Am ră spuns că ştiu, dar că -l pot face pe el
să -l piardă . El a tă cut un moment, apoi doar a râ s. S-a întors şi i-a dat lui
Dondo şansa să -şi scape pielea; Dondo care se fă cuse verde la faţă , ca un
mort...
Palli se agită pe locul lui, dar nu-l întrerupse; îi fă cu semn lui Cazaril
să zică mai departe.
— Unul din gardieni m-a doborâ t în genunchi şi m-a apucat de pă r,
punâ ndu-mi gâ tul pe un scă unel. Dondo... şi-a dat lovitura.
— Peste braţul gardianului? întrebă Palli neră bdă tor.
Cazaril şovă i.
— Nu, spuse el în cele din urmă . Însă în ultimul moment, Olus şi-a
împins sabia între noi, iar arma lui Dondo a că zut cu latul şi a alunecat.
Lui Cazaril încă îi mai persista în auz scrâ şnetul ascuţit al fiarelor.
— M-am ales cu o vâ nă taie de-a lungul cefei care a ră mas neagră
timp de o lună . Doi dintre ceilalţi gardieni i-au înşfă cat înapoi sabia lui
Dondo. Apoi am fost urcaţi amâ ndoi pe caii noştri şi trimişi înapoi în

93
tabă ra din Guarida. În vreme ce îmi legau mâ inile de şa, Olus s-a
apropiat şi mi-a şoptit: „Acum să vedem noi cine pierde”.
— Niciunul din noi n-a scos o vorbă pe drumul de întoarcere. Asta
pâ nă câ nd am ajuns în apropierea taberei. Atunci Dondo s-a întors şi s-a
uitat la mine, ameninţâ ndu-mă că dacă voi spune cuiva cele întâ mplate
acolo, o să mă omoare. Iar eu i-am ră spuns: „Nu vă temeţi, lord Dondo!
Eu povestesc numai lucruri amuzante la masă .” Probabil că ar fi fost mai
bine să jur că voi pă stra tă cerea. Ştiu mult mai bine lucrul ă sta acum şi
totuşi... poate că nici aceasta n-ar fi fost de ajuns.
— Dar îţi datorează viaţa!
Cazaril clă tină din cap şi-şi feri privirea.
— I-am vă zut sufletul dezgolit, în toată hidoşenia lui. Mă îndoiesc de
faptul că ar fi în stare să mă ierte pentru asta. Bine, n-am suflat o vorbă
nimă nui despre asta, am lă sat-o moartă . Şi-am crezut că s-a terminat.
Dar apoi a urmat Gotorgetul, iar mai apoi... mă rog. Ce-a urmat după
Gotorget. Iar acum sunt de două ori sortit pieirii. Dacă află vreodată
Dondo, dacă îşi dă seama că ştiu exact cum am ajuns să fiu vâ ndut ca
sclav la galere, ce crezi că s-ar alege de viaţa mea? Dar dacă n-am să scot
un cuvâ nt, dacă n-am să întreprind nimic, nimic care să -i aduc aminte...
poate că a şi uitat pâ nă acum. Vreau doar să fiu lă sat în pace în locul
ă sta tihnit. Cu siguranţă că are inamici mult mai periculoşi în ziua de azi.
Îşi întoarse faţa că tre Palli şi-i spuse agitat:
— Să nu cumva să aduci vorba despre mine vreodată în faţa
vreunuia dintre fraţii Jironal. Niciodată ! N-ai auzit niciodată povestea
asta. Abia dacă mă cunoşti. Dacă ai ţinut la mine vreodată , Palli, lasă
lucrurile aşa cum sunt.
Palli strâ nse din buze, legă mâ ntul pe care-l fă cuse îl va ţine în frâ u,
se gâ ndi Cazaril. Dar lă să să -i scape un gest de mâ hnire cu toate astea.
— Cum ţi-e voia, dar, dar... la naiba! La naiba!
Se uită lung la Cazaril prin obscuritatea odă ii ca şi cum ar fi că utat
să -i citească cine-ştie-ce pe chip.
— Nu-i doar un jalnic pretext pentru că ţi-ai lă sat barba să -ţi
crească !? Te-ai schimbat mult.
94
 — Chiar aşa? Ei, asta e.
— Câ t de... Palli n-avu curaj să -l mai privească în ochi. Câ t de ră u a
fost? Sincer! La galere?
Cazaril ridică din umeri.
— Eu am fost un norocos cu toate nenorocirile pe care le-am
îndurat. Am ră mas în viaţă . Unii n-au mai apucat.
— Lumea aude tot soiul de poveşti înfioră toare despre cum sunt
supuşi sclavii la teroare ori... cum sunt maltratați...
Cazaril îşi scă rpină mult ponegrita-i barbă . Era cam mult de povestit.
— Poveştile nu sunt atâ t neadevă rate, câ t ră stă lmă cite, exagerate –
cazuri de excepţie sunt luate drept întâ mplă ri la ordinea zilei. Cei mai
de treabă că pitani se purtau cu noi aşa cum un bun fermier se poartă cu
animalele sale, cu un fel de bună tate indiferentă . Mâ ncare, apă – hm –
exerciţii – cură ţenie, atâ ta câ tă să ne ferească de boli şi să ne menţină
într-o condiţie fizică bună . Să baţi un om fă ră noimă înseamnă să -l aduci
într-o stare în care să nu mai fie capabil să tragă la rame, înţelegi? În
orice caz, acel fel de disciplină ... fizică era necesară doar în porturi.
Odată ce eram în larg, marea le înlocuia pe toate.
— Nu pricep.
Cazaril ridică din sprâ ncene.
— De ce să jupoi un om de viu sau să -i iei capul, câ nd poţi să -i frâ ngi
voinţa doar azvâ rlindu-l peste bord, în apă , să se zbată ca un vierme la
cheremul peştilor celor mari? Roknarii n-aveau de aşteptat prea mult
pâ nă să ne vadă înotâ nd în urma coră biei, cerşind şi implorâ nd
îndurarea şi plâ ngâ nd după sclavia noastră .
— Tu ai fost întotdeauna un bun înotă tor. Cu siguranţă că asta ţi-a
fost de folos şi-ai suportat mai uşor decâ t ceilalţi.
Din vocea lui Palli ră zbă tea speranţa.
— Ba mă tem că dimpotrivă . Cei care se scufundau ca bolovanii,
că pă tau îndurarea imediat. Gâ ndeşte-te, Palli! Şi eu am fă cut-o!
Se mai gâ ndea încă , stâ nd drept ca un pilon în întuneric, aşa cum o
fă cuse câ nd apele se închideau deasupra sa, înghiţindu-l.

95
 — ... sau, mai degrabă , nu m-am gâ ndit prea bine. Odată , vâ ntul s-a
stâ rnit din senin în timp ce că petenia vâ slaşilor se distra supunâ ndu-l la
acest joc pe un ibranez îndă ră tnic, iar că pitanul, neră bdă tor să acostă m
în port înainte să se dezlă nţuie furtuna, a refuzat să mai întoarcă
corabia ca să -l recuperă m pe nefericitul acela. Strigă tele ibranezului au
ră sunat în ecou din ce în ce mai încet, deasupra apelor, în timp ce vasul
se pierdea în zare... Că pitanul i-a tă iat din simbrie vinovatului costul
înlocuirii sclavului, drept pedeapsă pentru nesocotinţa de care dă duse
dovadă , fapt care l-a fă cut să ră mâ nă ursuz să ptă mâ ni în şir.
După un moment de tă cere. Palli scoase un „oh!”
„Of” într-adevă r. Putea să o mai spună o dată .
— Îţi dau cuvâ ntul meu ca din pricina mâ ndriei – şi-a gurii mele
slobode – mi-am luat o bă taie cruntă câ nd am fost aruncat prima oară
peste bord, dar şi atunci îmi mai imaginam că sunt un lord al
Chalionului. M-am lecuit de mâ ndria asta... mai tâ rziu.
— Dar n-ai fost... nu te-au transformat într-un obiect al... vreau să
spun, doar nu te-au folosit pentru aşa o degradantă ... ă ă ă .
Lumina era prea difuză ca să -şi dea seama dacă Palli roşise, dar în
cele din urmă pe Cazaril îl stră fulgeră ideea că tovară şul să u încerca să -l
descoasă , în felul lui stâ ngaci şi împleticit, dacă fusese victima unui viol.
Cazaril schiţă un zâ mbet înţelegă tor.
— Confunzi flotele din Roknari cu cele din Darthaca, am impresia.
Mă cam tem că legendele astea sunt numai fructul nă scocirilor unora.
Credinţa eretică roknară în cele patru divinită ţi incriminează acele
moduri ciudate de iubire pe care Bastardul le proteguieşte la noi.
Teologii roknari susţin că Bastardul este un demon, ca şi tată l să u, şi nu
un zeu, după sfâ nta sa mamă ; aşadar ne numesc pe noi adoratori ai
maleficului – ceea ce înseamnă o puternică ofensă adusă Doamnei Verii,
cred eu, ca de altfel şi Bastardului însuşi, că ci a cerut el oare să se nască ?
Ei torturează şi spâ nzură oamenii surprinşi în actul sodomiei; pâ nă şi
cei mai omenoşi stă pâ ni de coră bii roknari nu tolerează astfel de lucruri
la bordul vaselor lor, fie că s-ar petrece între ei ori în râ ndul sclavilor.
— Ah, ră suflă Palli uşurat.
96
 Dar apoi, curios din fire cum era, se gâ ndi să mai întrebe:
— Şi cei mai ră i stă pâ ni ai galerelor din Roknari?
— Puterea lor discreţionară putea fi fatală . Mie nu mi s-a întâ mplat –
îmi închipui că eram prea ciolă nos – dar câ ţiva dintre tineri, bă ieţii cei
mai fragezi... Noi, sclavii ştiam că ei erau sortiţi sacrificiului şi încercam
să ne purtă m mai cu blâ ndeţe cu ei câ nd ajungeau înapoi pe bă nci. Unii
plâ ngeau. Alţii au învă ţat să -şi folosească şansa în schimbul unor
favoruri... câ ţiva din noi îi pizmuiam pentru porţiile de mâ ncare pe care
le primeau în plus ori pentru alte privilegii triviale atâ t de scump
plă tite. Era un joc primejdios, că ci roknarii care aveau o înclinare tainică
pentru ei se puteau întoarce oricâ nd împotriva lor şi-i puteau ucide, ca
şi cum şi-ar fi putut ucide astfel propriul pă cat.
— Mi se zbâ rleşte pă rul de groază . Credeam că le ştiu pe toate câ te
se întâ mplă pe lumea asta, dar... eh. Mă car ai fost scutit de ce-a fost mai
ră u.
— Nu ştiu care-i cel mai ră u lucru care se putea întâ mpla, zise
Cazaril, că zut pe gâ nduri. Într-una din dă ţi am fost la cheremul toanelor
lor abjecte pe toată durata unei după -amiezi infernale, într-un
asemenea hal încâ t ceea ce li se întâ mplase unora dintre acei bă ieţi ar fi
putut pă rea în ochii unora drept un gest prietenesc, însă niciun roknar
nu ar fi riscat să fie spâ nzurat din cauza asta.
Cazaril îşi dă du seama că nu mai destă inuise nimă nui acest incident,
nici discipolilor acelora binevoitori de la templul-spital şi, cu siguranţă ,
nici unei persoane de la casa provincarei. N-a avut pe nimeni că ruia să -i
împă rtă şească suferinţele prin care trecuse, pâ nă acum. Se ară tă
aproape neră bdă tor să -şi continue istorisirea.
— Corsarul nostru a fă cut greşeala să -l ridice la bord pe un negustor
de cherestea din Brajar şi să observe prea tâ rziu în zare galerele care-l
escortau. Pe câ nd eram puşi pe fugă , am clacat lâ ngă rama la care
tră geam şi-am leşinat în arşiţa acelei după -amiezi. Ca să -mi gă sească un
folos în ciuda celor întâ mplate, că petenia vâ slaşilor m-a tâ râ t din
lanţurile în care eram legat, m-a despuiat de haine şi m-a atâ rnat de
câ rsteiul de la pupa, cu mâ inile legate de glezne, în chip de batjocură
97
faţă de cei care ne goneau din urmă . N-aş putea spune dacă să geţile care
ţâ şneau din arbaletele hă itaşilor noştri şi care loveau puntea din spate a
vasului şi drugul de fier de care spâ nzuram eu, erau ţintite bine sau
prost de arcaşii brajari, nici prin minunea că rui zeu n-am dat ortu’ popii
cu câ teva înfipte-n fund. Poate că s-au gâ ndit că eram roknar. Poate că
încercau să -mi curme supliciul.
Ca să -l cruţe pe Palli, ai că rui ochi se lă rgeau îngroziţi, Cazaril a
trecut peste unele dintre cele mai groteşti amă nunte.
— Tu ştii prea bine, am tră it cu frica-n oase luni în şir la Gotorget,
pâ nă câ nd ne-am obişnuit; un soi de junghi sâ câ itor în mă runtaie pe
care ne-am învă ţat să nu-l mai luă m în seamă , dar care nu s-a vindecat
de fapt niciodată .
Palli încuviinţă .
— Dar am descoperit că ... asta-i chiar ciudat. Nici nu prea ştiu cum s-
o numesc.
Niciodată nu avusese ocazia să încerce să transpună în cuvinte acea
stare pe care a simţit-o acolo, pâ nă în clipa aceea.
— Am descoperit că există un loc dincolo de frică . Atunci câ nd trupul
şi mintea nu mai pot face faţă . Lumea, timpul... se reaşează . Bă tă ile
inimii îmi încetiniseră , sudoarea şi saliva încetaseră să -mi mai curgă ...
eram ca într-un fel de transă sfâ ntă . Câ nd roknarul m-a spâ nzurat de
catarg, plâ ngeam de frică şi de ruşine, într-o agonie plină de dezgust.
Atunci câ nd brajarii au virat în retragere în cele din urmă , iar că petenia
vâ slaşilor m-a dat jos, pâ rjolit de soare din cap pâ nă -n picioare...
râ deam. Roknarii au crezut că am înnebunit şi la fel au crezut şi
tovă ră şii mei de osâ ndă cu toţii, pâ nă la unul, numai eu nu. Lumea
întreagă era... cu totul alta. Desigur, întreaga lume se întindea la câ teva
zeci de paşi în jurul meu, era alcă tuită din lemn şi se clă tina pe apă ... tot
timpul din lume fă cea doar câ t ai întoarce o clepsidră cu susul în jos. Îmi
închipuiam că viaţa de dinainte-mi ar dura doar un ceas, aşa cum îşi
plă nuiesc alţii existenţa în decurs de un an. Toţi oamenii erau buni şi
frumoşi, fiecare în felul să u, roknarii şi sclavii deopotrivă , fie că erau de
sâ nge nobil sau proveneau din râ ndul vulgului, iar eu eram prieten cu
98
fiecare dintre ei şi le zâ mbeam. Nu-mi mai era teamă . Cu toate astea, am
avut grijă să nu mai leşin pe vâ slă altă dată .
Vorba îi deveni meditativă .
— Aşa că , ori de câ te ori frica îmi cuprinde inima, o iau drept un
semn că nu sunt nebun la urma urmei. Sau poate că în sfâ rşit încep să -
mi revin. Mi-am fă cut din teamă un prieten.
Îşi ridică privirea cu un zâ mbet fugar, de scuză . Palli stă tea
înmă rmurit, lipit de perete, cu picioarele încordate şi cu ochii lui negri,
mă riţi câ t farfuriile, cu un zâ mbet încremenit pe figură . Cazaril izbucni
în râ s.
— În numele celor cinci zei, Palli, iartă -mă . N-am avut de gâ nd să te
transform într-un că ră uş al confidenţelor mele, să -ţi împovă rez
spinarea cu greutatea lor şi să mă scapi de ele.
Sau poate că asta şi intenţionase, că ci Palli urma să plece a doua zi, la
urma urmei.
— Ar însemna să te împovă rez cu o menajerie pestriţă . Îmi pare ră u.
Palli îi respinse scuzele cu o mâ nă ca şi cum ar fi gonit o muscă
supă ră toare. Dă du din buze; înghiţi în sec şi reuşi să îngaime:
— Eşti sigur că n-a fost din cauză că te-a bă tut soarele-n cap?
Cazaril chicoti.
— Oh, m-am ales şi cu o insolaţie, bineînţeles. Dar dacă nu te ucide,
insolaţia îţi trece în câ teva zile. Treaba asta însă ... a durat luni de zile.
Pâ nă câ nd se petrecuse acel ultim incident cu tâ nă rul insolent şi
îngrozit din Ibra, iar Cazaril îşi încasase ultima pedeapsă corporală .
— Noi, sclavii...
— Încetează ! strigă Palli trecâ ndu-şi nervos mâ inile prin pă r.
— Ce să -ncetez? întrebă Cazaril nedumerit.
— Nu mai spune „noi sclavii”. Tu eşti un nobil al Chalionului!
Zâ mbetul lui Cazaril se schimonosi. Spuse cu blâ ndeţe:
— Noi, lorzii de la rame, atunci? Noi, lorzii care asudam, urinam,
înjuram, grohă iam? Nu prea cred, Palli. La galere nu ne puteam numi
lorzi, cu greu ne mai puteam numi oameni. Eram oameni sau animale,
iar felul în care dovedeam că aparţineam uneia dintre cele două
99
categorii nu avea nimic de-a face cu provenienţa sau cu sâ ngele. Cea mai
nobilă fiinţă pe care am cunoscut-o acolo era un tă bă car şi aş fi în stare
să -i să rut picioarele în clipa asta, de bucurie să -l ştiu totuşi în viaţă . Noi
sclavii, noi lorzii, noi smintiţii, noi bă rbaţii şi femeile, noi muritorii, noi
jucă rii în mâ na divinită ţilor – e totuna, Palli. Sunt toţi o apă şi-un
pă mâ nt pentru mine acum, Palli.
După ce trase adâ nc aer în piept, Palli schimbă brusc subiectul,
abă tâ nd discuţia înspre chestiunile mă runte legate de conducerea
escortei sale din ordinul militar al Fiicei. Cazaril se pomeni comparâ nd
tertipuri folositoare pentru tratarea putreziciunii pielii şi a aftelor
infectate din copitele cailor. La scurt timp după aceasta, Palli se retrase
– sau fugi – la culcare. Era o retragere firească , însă Cazaril recunoscu
motivul care îl fă cuse să plece.
Ră mas în urmă , se culcă cu durerile şi amintirile lui. În ciuda
ospă ţului şi a vinului, somnul se lă sa aşteptat. Putea să -şi fi fă cut el din
frică un aliat, dacă nu cumva era doar o cacialma şi-o fanaronadă jucată
de dragul lui Palli, dar fraţii dy Jironal nu erau în mod clar parte a
acestora. Roknarii te-au dat mort din pricina febrei era o minciună
desă vâ rşită , inteligentă şi destul de imposibil de verificat, pâ nă acum. Ei
bine, aici, în Valenda, se afla la adă post sigur.
Nă dă jduia că l-a pus îndeajuns de bine în gardă pe Palli, ca acesta să
pă şească cu grijă în Cardegoss şi să nu dea cu bâ ta-n baltă , pe nepusă
masă . Cazaril se întoarse pe partea cealaltă în întuneric şi înă lţă o rugă
şoptită că tre Cră iasa Primă verii pentru siguranţa lui Palli. Se mai rugă şi
la ceilalţi zei, precum şi la Bastard, pentru izbă virea tuturor celor aflaţi
pe mare în acea seară .

Capitolul 6

La procesiunea fastuoasă organizată la Templu pentru să rbă torirea

venirii verii Iselle nu mai fu invitată să reia rolul Cră iesei Primă verii,
că ci această partitură îi revenea, potrivit tradiţiei, unei femei proaspă t
că să torite. O foarte tâ nă ră şi sfioasă mireasă îi cedă tronul celei care o
100
întruchipa pe regina zeilor unei femei de vâ rstă mijlocie, la fel
onorabilă , care purta un prunc în pâ ntece. Cazaril îl surprinse cu coada
ochiului pe preotul Sfintei Familii scoţâ nd un suspin de uşurare în
vreme ce se sfâ rşea ceremonialul, de astă dată fă ră vreo surpriză de
ordin spiritual.
Viaţa îşi încetinea ritmul. Elevele lui Cazaril suspinau şi că scau în
sala de clasă , devenită înă buşitoare, în timp ce soarele după -amiezii
cocea zidurile donjonului, şi întocmai fă cea şi profesorul; astfel că , într-
una din acele amiezi sufocante, el cedă şi anulă subit toate orele de
învă ţă tură de după masa de prâ nz, pentru restul verii. Aşa cum
prevă zuse Betriz, starea roinei Ista pă rea să se îmbună tă ţească pe
mă sură ce ziua devenea mai lungă şi vremea tot mai caldă . Ea începu să
vină tot mai des la mesele luate în familie şi stă tea în fiecare după -
amiază cu doamnele ei de companie la umbra pomilor fructiferi cu
ramuri ră sucite din capă tul gră dinii cu flori a provincarei. Totuşi,
niciunul dintre gardienii ei nu o lă sa să se caţere pe culmile ameţitoare,
bă tute de briză de pe crestele castelului, care erau preferatele Isellei şi
ale lui Betriz atunci câ nd vroiau să scape atâ t de arşiţa zilei, câ t şi de
dezaprobarea câ torva persoane mai vâ rstnice, care nu erau adeptele
cocoţatului.
Gonit din dormitorul lui de aerul greu ca o ră suflare de câ ine, într-o
zi ceţoasă şi fierbinte de după o ploaie torenţială nocturnă neobişnuită ,
Cazaril se aventură în gră dină , că utâ nd şi el o nişă mai confortabilă .
Cartea pe care o ducea sub braţ era una dintre puţinele ră mase în
biblioteca să ră că cioasă a castelului pe care nu o citise, nu că ar fi fost
tocmai o pasiune de-a lui acea „Calea încincită a sufletului: despre
adevăratele metode ale teologiei cvinteriene”, adică Ordol. Poate că foile
acestei că rţi, fâ lfâ ind moale în poala sa, i-ar fi fă cut moţă iala la care avea
de gâ nd să se dedea mai savantă în ochii trecă torilor. Dă du ocol
arborelui de trandafir şi se opri descoperind-o pe roină , însoţită de una
din doamnele ei, cu un gherghef în mâ nă , stâ nd tocmai pe banca pe care
avea de gâ nd să se aşeze el. În timp ce femeile se uitară în sus la el, se

101
feri de vreo două albine nebune şi se înclină în chip de scuză în faţa lor
pentru deranjul neaşteptat pe care li-l pricinuise.
— Ră mâ neţi, castillar dy... Cazaril, nu-i aşa? murmură Ista, vă zâ ndu-l
că dă dea să se retragă . Cum se descurcă fiica mea la studiul pe care-l
face cu dumneata?
— Foarte bine, milady, zise Cazaril întorcâ ndu-se şi fă câ nd o
plecă ciune din cap. Este foarte isteaţă la aritmetică şi la geometrie şi
foarte, mmm, perseverentă în privinţa limbii darthacane.
— Bine, zise Ista. Asta-i bine.
Aruncă o privire fugară peste gră dina scă ldată într-o lumină topită .
Însoțitoarea se aplecă peste gherghef ca să lege un fir. Lady Ista nu
broda.
Cazaril auzise nişte vorbe de la o slujnică cum că doamnele lucraseră
de vreo jumă tate de an la o pâ nză de mare fineţe, cu broderie
complicată , destinată Templului. De îndată ce ultimele cusă turi fuseseră
terminate, roina apucase lucră tura din senin şi o aruncase în vatra
focului din camera sa, într-un moment în care femeile sale o lă saseră
singură în încă pere. Fie că era o poveste adevă rată , fie că nu, în mâ inile
ei nu se afla niciun ac în ziua aceea, doar un trandafir.
Cazaril se uită mai atent spre faţa ei, în speranţa că îl va recunoaşte.
— Mă întrebam dacă ... am vrut să vă întreb, milady, dacă vă mai
amintiţi de mine de pe timpul câ nd eram în slujba tată lui domniei
voastre, ca paj aici. Mult amar de vreme a trecut de atunci, aşa că n-ar fi
de mirare dacă m-aţi fi uitat.
Încercă un zâ mbet.
— Pe vremea aceea nu purtam barbă .
Vrâ nd parcă să -i împrospă teze memoria, îşi acoperi cu palma partea
de jos a feţei.
Ista îi zâ mbi şi ea, apoi sprâ ncenele ei se coborâ ră într-un efort de a-
şi aminti, dar care se vă dea a fi în van.
— Îmi pare ră u. Regretatul meu tată a avut mulţi paji de-a lungul
anilor.
— Un mare senior, într-adevă r. Dar nu are importanţă .
102
 Cazaril îşi trecea cartea dintr-o mâ nă în alta pentru a-şi ascunde
dezamă girea şi zâ mbi şi mai stâ njenit. Se temea ca neputinţa ei de a-şi
aminti să nu aibă nimic de a face cu starea ei nervoasă . Tot ce era
posibil ca el nu-şi fi fă cut niciodată simţită prezenţa în faţa ei, o tâ nă ră
plină de energie, ce-şi îndrepta privirile întotdeauna înainte şi în sus,
nicidecum înapoi ori în jos.
Scotocind în cutia ei cu fireturi colorate, însoţitoarea roinei strecură
printre dinţi un, „Drace!” şi aruncâ nd o privire rugă toare că tre Cazaril,
— Milord dy Cazaril, zise ea cu un zâ mbet îndatoritor, dacă nu vă
deranjează , aţi putea să ră mâ neţi un pic să -i ţineţi doamnei companie
câ t dau eu o fugă pâ nă în cameră să caut mă tasea mea verde întunecat?
— Niciun deranj, zise Cazaril mecanic. E chiar o, îmm...
Aruncă o privirea înspre Ista, care se uită şi ea la el ca la un prieten,
cu o umbră tulbură toare de ironie în priviri. În orice caz, nu pă rea că ar
fi pe cale s-o apuce pandaliile şi ţipetele. Chiar şi lacrimile pe care le
ză rea câ teodată în ochii ei izvorau în tă cere. Se înclină uşor că tre
însoţitoare, în timp ce aceasta se ridica de la locul ei; ea îl apucă de braţ
şi îl trase pe după arbore.
Se ridică pe vâ rfuri, ca să -i şuşotească la ureche:
— O să fie bine. Numai să nu aduceţi vorba de lordul dy Lutez. Şi nu
vă mişcaţi de lâ ngă ea pâ nă mă întorc. Iar dacă începe din nou să bată
câ mpii despre bă trâ nul lord dy Lutez, să n-o lă saţi... cu niciun chip.
Zicâ nd acestea, o rupse din loc.
Cazaril se întrebă ce şanse ar fi fost s-o fi fă cut. Stră lucitul lord dy
Lutez fusese, vreme de treizeci de ani, cel mai apropiat sfetnic al
ră posatului monarh; prieten din copilă rie, frate de arme, tovară ş de
petreceri. De-a lungul anilor, Ias a pogorâ t asupra lui toate onorurile cu
care-l putea învrednici, l-a numit provincar în două ţinuturi, cancelar al
Chalionului, mareşal al trupelor casei sale regale şi comandant al
somptuosului ordin militar al Fiului – ca să poată controla şi stoarce
mai mult, câ rteau în taină oamenii. Vră jmaşii, dar şi supuşii deopotrivă
şuşoteau că dy Lutez era adevă ratul rigă în Chalion, mai puţin cu
numele. Şi că Ias era roina sa...
103
 De multe se întrebase Cazaril dacă Ias dă dea dovadă de slă biciune
ori de înţelepciune, dâ ndu-i mâ nă liberă lui dy Lutez în treburile
murdare ale regatului, atră gâ ndu-şi astfel asupra-şi mâ nia şi
bombă neala înalţilor lorzi, lă sâ ndu-l pe stă pâ nul să u doar cu numele de
Ias cel Bun. Cu toate că , fu nevoit Cazaril să recunoască , nu i se spusese
niciodată Ias cel Puternic, nici cel Înţelept, nici mă car, zeii erau martori,
Ias cel Norocos. Dy Lutez fusese cel care a pus la cale cea de-a doua
că să torie a lui Ias, cea cu lady Ista, dezminţind cu siguranţă zvonurile
insistente care circulau în râ ndul nobilimii din Cardegoss în privinţa
iubirii nefireşti dintre rigă şi prietenul să u de-o viaţă . Şi, cu toate astea...
La cinci ani după această că să torie dy Lutez că zuse în dizgraţia rigă i
şi a fost decă zut din drepturi subit şi mortal. Acuzat de tră dare, murise
în torturi în temniţele din Zangre, marele turn al palatului regal din Car-
degoss. Dincolo de zidurile curţii Chalionului se zvonise că adevă rata
tră dare de care se fă cea vinovat era dragostea pe care i-o purta tinerei
roine, Ista. În cercurile mai intime de la curte se şoptea şi mai ferit cum
că Ista îl convinsese în cele din urmă pe soţul să u să -l distrugă pe mult-
duşmă nitul ei rival în dragostea pentru rigă .
Oricum ar fi fost aranjate piesele din acest triunghi, în
neîngă duitoarea geometrie a morţii figura se redusese de la trei puncte
la două , iar mai apoi, după ce Ias s-a întors cu faţa la perete şi a murit, la
niciun an după dy Lutez, la unul singur. Iar Ista îşi luase copiii şi fugise
din Zangre ori fusese izgonită din acel loc.
Dy Lutez. Să nu aduceţi vorba de dy Lutez. Să nu vorbim aşadar,
despre cea mai mare parte a istoriei Chalionului de-a lungul ultimei
generaţii şi jumă tate. Cum să nu!
Cazaril se întoarse la Ista şi, oarecum prudent, se aşeză pe locul
însoţitoarei plecate. Ista se apucase să -şi rupă trandafirul, nu cu
să lbă ticie, ci foarte delicat şi metodic, smulgâ nd petalele şi aşezâ ndu-le
pe bancă lâ ngă ea, după un model care imita forma originală , în cercuri
concentrice, aşezate în spirală .

104
 — Sufletele moarte ale oamenilor pe care i-am pierdut m-au vizitat
azi-noapte în vis, pă ru Ista a continua o conversaţie începută . Deşi au
fost numai vise înşelă toare. Ai tă i vin la tine vreodată în vis, Cazaril?
Cazaril clipi şi îşi dă du seama că era prea conştientă de ceea ce
spunea ca să fie suspectată de demenţă , chiar dacă era cam lapidară . Şi-
n plus de asta, nu i-a fost greu să înţeleagă ce-a vrut să spună , ceea ce nu
s-ar întâ mpla în cazul în care ar fi nebună .
— Din câ nd în câ nd îi visez pe tata şi pe mama. Şi-atunci, pentru un
timp infim, vorbesc şi se mişcă aşa cum o fă ceau pe vremea câ nd
tră iau... aşa că îmi pare ră u câ nd mă trezesc şi trebuie să -i pierd din nou.
Ista încuviinţă .
— Visele false sunt triste în felul ă sta. Dar visele adevă rate sunt
dureros de crude. Să te ferească zeii să visezi vreodată visele adevă rate
pe care Ei le pot trimite, Cazaril!
Cazaril se încruntă şi clă tină din cap.
— Toate visele mele sunt numai o învă lmă şeală nă ucitoare care se
topeşte ca un fum sau ca un abur atunci câ nd mă trezesc.
Ista îşi aplecă capul că tre trandafirul ei dezbră cat de petale;
împră ştia acum pulberea aurie a staminelor, subţiri ca firele destră mate
dintr-o bucată de mă tase, un evantai minuscul în mijlocul cercului de
petale.
— Visele adevă rate cad greu ca plumbul în inimă şi în stomac. Atâ t
de grele sunt încâ t... ne pot îneca sufletele în tristeţe. Visele adevă rate
apar ziua în amiaza mare. Şi totuşi pot fi înşelă toare, la fel cum orice
fiinţă în carne şi oase e în stare să -şi înghită înapoi promisiunile pe care
le-a vă rsat, aşa cum face un câ ine cu cina pe care-a vomitat-o. Să nu te-
ncrezi în vise, castillare! Ori în promisiunile fă cute de un om!
Îşi ridică privirile de pe gră mă joara ei de petale, iar ochii îi deveniră
deodată atenţi. Cazaril îşi drese vocea stâ njenit.
— Nu, Alteţă , ar fi o nebunie. Dar e plă cut să -l vă d pe tata din câ nd în
câ nd. Că ci nu-l voi mai întâ lni niciodată în alt chip.
Ea îi adresă un zâ mbet ciudat, forţat.
— Nu te temi de morţii tă i?
105
 — Nu, milady. În vise nu.
— Poate că morţii tă i nu-s prea înfioră tori.
— În mare parte nu, doamnă , se ară tă el de acord.
Aproape de vâ rful turnului, sus, rama unei ferestre se deschise larg,
iar însoţitoarea Istei se aplecă în jos, uitâ ndu-se înspre gră dină . Aparent
liniştită la vederea stă pâ nei sale angajată într-o discuţie amiabilă cu
ponositul ei curtean, le fă cu cu mâ na şi dispă ru din nou.
Cazaril se întrebă cum îşi petrecea Ista timpul. După toate
aparenţele nu se îndeletnicea cu lucrul de mâ nă , nici nu pă rea a fi o
cititoare, nici nu avea muzicieni în slujba sa. Cazaril o vă zuse destul de
rar la slujbele de rugă ciune, în câ teva râ nduri, stâ nd ore în şir în sala
stră moşilor sau în faţa altarului micuţ pe care-l avea în camerele ei, sau,
şi mai rar, escortată de doamnele ei şi de dy Ferrej, mergâ nd jos, la
Templul din cetate, deşi nu în momentele în care era multă forfotă . În
alte dă ţi treceau să ptă mâ ni la râ nd, iar ea pă rea să nu dea nici cea mai
mică atenţie zeilor.
— Gă siţi vreo consolare în rugă ciune, milady? întrebă el curios.
Îşi ridică privirea, iar zâ mbetul i se stinse.
— Eu? Nu prea gă sesc consolare nică ieri. Cu siguranţă că zeii îşi râ d
de mine. Le-aş întoarce favorul, dar inima şi ră suflarea îmi sunt
prizoniere ale capriciilor lor. Copiii mei sunt prizonieri ai sorţii. Iar
soarta a luat-o razna în Chalion.
Încercă să -i vină în ajutor, şovă ielnic:
— Cred că sunt pe lumea asta închisori mai rele decâ t acest castel
însorit, doamnă .
Ridică din sprâ ncene, apoi spuse resemnată :
— Oh, da. Ai fost vreodată în Zangre, din Cardegoss?
— Da, câ nd eram mai tâ nă r. Nu de curâ nd. Era un labirint nesfâ rşit.
Mi-am petrecut jumă tate din vreme ră tă cind prin el.
— Ciudat. Şi eu m-am ră tă cit prin el... e bâ ntuit, ştiai?
Cazaril luă acest comentariu drept unul realist.
— Nu m-ar mira. E-n firea lucrurilor, doar e o fortă reaţă uriaşă şi
mulţi mor construind-o, câ ştigâ nd-o, pierzâ nd-o... oameni din Chalion,
106
renumiţi zidari roknari cu mult înaintea noastră , primii regi şi lumea de
dinaintea lor care sunt sigur că s-a tâ râ t prin grotele sale, demult, în
negura timpurilor. E un loc încă rcat de istorie.
Fiind casă regală şi adă post al multor familii nobile era inevitabil ca
generaţii de-a râ ndul – şiruri întregi de bă rbaţi şi femei – să -şi fi sfâ rşit
zilele în Zangre, unii dintre ei în mod chiar impresionant... alţii destul de
misterios.
— Zangre e chiar mai veche decâ t însuşi Chalionul. Cu siguranţă că
se... adună multe.
Ista începu să desprindă încet spinii de pe tulpina trandafirului să u
şi să -i alinieze într-un şirag asemenea dinţilor unui fieră stră u.
— Da. Se adună. Ă sta este cuvâ ntul cel mai nimerit. Strâ nge nă pasta
ca un bazin, aşa cum jgheaburile şi canalele sale adună apa de ploaie. Ai
face bine să te ţii departe de Zangre, Cazaril!
— N-am nici cea mai mică dorinţă să fiu prezent la curte, milady.
— Eu mi-am dorit asta, odată . Cu toată fiinţa. Cele mai cumplite
blesteme ale zeilor cad asupra noastră în chip de ră spuns la rugile
noastre, să ştii. Rugă ciunea e o afacere primejdioasă . Sunt de pă rere că
ar trebui să fie scoasă în afara legii.
Începu să -şi cojească tulpina de trandafir, îndepă rtâ nd şuviţe subţiri
şi verzi, ca să dezvelească dungile fine şi albe de mă duvă .
Neavâ nd idee ce ar trebui să spună , Cazaril zâ mbi nesigur.
Ista începu să sfâ şie în lung vergelele de mă duvă .
— Lordului dy Lutez i s-a prezis că nu se va îneca decâ t de pe vâ rful
unui munte. Şi, din momentul profeţiei, a fost netemă tor chiar şi în faţa
celor mai aprige valuri, că ci oricine ştie că nu există apă pe culmea unui
munte; întotdeauna curge la vale.
Lui Cazaril i se puse un nod în gâ t de spaimă şi aruncă o privire
furişă împrejur sperâ nd să se întoarcă însoţitoarea roinei. Umbla vorba
că lordul dy Lutez murise torturat sub apă , în pivniţele din Zangre. E-
adevă rat, sub temeliile castelului, dar îndeajuns de sus, pe culmile
cetă ţii din Cardegoss. Îşi trecu limba peste buzele amorţite şi încercă o
explicaţie raţională .
107
 — Să ştiţi că n-am mai auzit asta în timp ce tră ia. Pă rerea mea e că
vreun izvoditor de nă scoceli a ticluit-o mai tâ rziu, ca să te facă să ţi se
zbâ rlească pă rul de groază . Potrivirile... tind să sporească după moartea
cuiva, mai cu seamă în cazul unei pră buşiri atâ t de incredibile cum a
fost a lui.
Buzele ei se desfă cură în cel mai straniu zâ mbet. Trase de ultimele
fibre din tulpină , le alinie una lâ ngă alta pe genunchi şi le presă .
— Bietul Cazaril! Câ nd ai devenit atâ t de-nţelept?
Fu salvat în încercarea lui de a gă si un ră spuns de însoţitoarea Istei,
care apă ru din nou pe poarta turnului, cu un mă nunchi de mă tă suri
colorate în mâ nă . Cazaril să ri în picioare şi dă du din cap înspre roină .
— Buna dumneavoastră doamnă iată , se întoarce...
Se înclină uşor trecâ nd pe lâ ngă doamna de companie, care îi şopti
insistentă :
— A fost înţelegă toare, milord?
— Da, întru totul. În felul ei...
— Nu l-a pomenit pe dy Lutez?
— Nimic... interesant.
Cu siguranţă nimic din ceea ce ar fi putut să îl intereseze pe el.
Doamna de companie ră suflă uşurată şi trecu mai departe,
înţepenindu-şi un zâ mbet pe figură . Ista o privi cu o îngă duinţă plictisită
în timp ce aceasta începu să flecă rească enumerâ nd toate lucrurile pe
care trebuise să le dea peste cap şi să le ră scolească din nou ca să -şi
gă sească jurubiţa ră tă cită . Pe Cazaril îl fulgeră gâ ndul că fiica
provincarei şi mama Isellei n-avea cum să fie vreo nă tâ ngă .
Dacă Ista le vorbea multora dintre plictisitoarele ei însoţitoare în
acelaşi chip, să rind de la una la alta şi în acel limbaj misterios, aşa cum o
fă cuse cu el, nu era de mirare că se vorbea pe seama nebuniei ei, şi
totuşi... lipsa transparenţei discursului ei în unele momente îi pă rea lui
a fi mai degrabă un cod ascuns decâ t o bâ iguială fă ră sens. Un cod al
unui înţeles adâ nc pe care nu-l putea desluşi; doar dacă ar fi avut o
cheie a lui! Cheie pe care, hotă râ t lucru, n-o avea. Nu că n-ar mai fi vă zut
pâ nă atunci şi alte feluri de nebunie care să semene cu comportarea ei...
108
 Cazaril pocni coperţile că rţii şi o luă din loc să caute un alt loc
umbrit, mai puţin tulbură tor.

Vara trecea într-un ritm lent, picurâ nd alinare în mintea şi trupul lui
Cazaril. Numai bietul Teidez era sâ câ it de lipsa activită ţii, vâ nă toarea
fiind oprită din pricina arşiţei, a sezonului şi a tutorelui să u. Mai prindea
el câ te un iepure cu arbaleta în dimineţile ceţoase prin preajma
castelului, în bine-meritatele aplauze şi-n admiraţia paznicilor de la
castel. Bă iatul era atâ t de nepotrivit cu anotimpul acela moleşit de
că ldură , neliniştit şi greoi – că ci dacă într-adevă r se nă scuse un om
pentru a fi dedicat Fiului Toamnei, zeul vâ nă torii, al ră zboiului, al
timpului ră coros – Cazaril se gâ ndi cu bună dreptate că acela era cu
siguranţă Teidez.
Cazaril ră mase un pic surprins să fie oprit din drum, pe câ nd se
ducea la masă , într-o după -amiază că lduroasă , de Teidez şi tutorele lui.
— Lord Caz! îl strigă Teidez, cu ră suflarea întretă iată . Nu-i aşa că şi
fostul maestru de scrimă al bă trâ nului provincar îi lua cu el pe paji la
abator, ca să omoare tauri în putere – să -i înveţe ce-nseamnă curajul,
într-o luptă adevă rată , nu aşa... aşaaa..., doar să se zbâ nţuie în jurul
ringului de duel?
— Ba da...
— Vezi? Ce ţi-am spus? strigă Teidez la dy Sanda.
— Dar exersam şi în ring, adă ugă Cazaril imediat, din spirit de
solidaritate, în caz că dy Sanda avea nevoie de-un asemenea ajutor.
Tutorele fă cu o grimasă :
— Întă râ tarea taurilor este o practică învechită , care se purta pe la
ţară , prinţe. Nepotrivită pentru antrenamentul celor de neam ales. Ţie
îţi este scris să fii un gentleman – cel puţin! – nicidecum ucenicul
vreunui mă celar.
Provincara nu ţinea un maestru de scrimă la curtea ei în prezent, aşa
că se asigurase că tutorele prinţului era un om deprins în arta mâ nuirii
spadei. Cazaril, care asistase ocazional la şedinţele practice ale lui
Teidez, avea un mare respect pentru precizia cu care manevra această
109
armă . Dy Sanda era un spadasin destul de dibaci, chiar dacă nu stră lucit.
Avea ţinută sportivă . Era cinstit. Dar dacă dy Sanda cunoştea şi
vicleşugurile disperate şi brutale, cu ajutorul că rora puteai supravieţui
pe câ mpul de luptă , atunci cu siguranţă nu i le dezvă luise şi lui Teidez.
Chipul lui Cazaril se strâ mbă într-un surâ s amar.
— Instructorul nostru nu ne antrena ca să fim nişte aristocraţi
delicaţi. Ne pregă tea pentru a deveni soldaţi. Şi am toată încrederea în
metoda asta a lui, aşa învechită cum e ea, avâ nd în vedere că orice câ mp
de bă tă lie pe care am pus piciorul în viaţa mea semă na mai degrabă cu o
mă celă rie, decâ t cu un ring de duel. Era oribil, dar ne învă ţa ceea ce
trebuia să ştim. Şi nimic din toate cele învă ţate n-a fost în van. Nu prea
cred că la sfâ rşitul zilei taurilor le pă sa dacă mureau după ce erau
fugă riţi vreun ceas, în jurul ţarcului, de câ te un nebun cu o sabie în
mâ nă sau dacă erau pur şi simplu închişi în staul şi izbiţi vâ rtos în cap
cu maiul.
Cu toate astea lui nu-i plă cuse să -ntindă coarda, aşa cum o fă ceau alţi
tinerei, fă câ nd jocuri sinistre şi periculoase cu animalele înnebunite. Cu
puţin exerciţiu, învă ţase să -şi trimită vita pe lumea cealaltă cu o lovitură
de sabie ţintită aproape la fel de rapid cum ar fi fă cut-o şi casapul.
— Îţi dau cuvâ ntul meu, pe câ mpul de luptă nu mâ ncam ceea ce
omoram, cu excepţia cailor, câ teodată .
Dy Sanda pufni cu dispreţ. Îi propuse împă ciuitor lui Teidez:
— Mâ ine poate luă m şoimii şi ieşim, milord, dacă vremea se menţine
frumoasă . Şi dacă vă terminaţi problemele de cartografie.
— Un sport pentru doamne – cu şoimi şi porumbei – porumbei! Ce-
mi pasă mie de porumbei?
Şi cu o voce plină de jind, Teidez continuă :
— La curtea rigă i din Cardegoss se vâ nează mistreţi să lbatici în
pă durile de stejar câ nd vine toamna. Ă sta-i un sport adevă rat, un sport
pentru bă rbaţi. Se spune că mistreţii aia sunt periculoşi!
— Foarte adevă rat, zise Cazaril. Cei cu colţii mari sunt în stare să
sfâ rtece burta unui câ ine sau a unui cal. Sau a unui om. Mult mai repede
decâ t te-ai putea aştepta.
110
 — Ai vâ nat vreodată în Cardegoss? îl întrebă Teidez neră bdă tor.
— L-am însoţit pe lordul meu, dy Guarida, acolo în câ teva râ nduri.
— La Valenda nu există mistreţi, oftă Teidez. Dar tauri avem! E şi
asta ceva. Ceva mai ră să rit decâ t porumbeii – sau iepurii!
— O, dar să vâ nezi iepurii de-aproape este, de asemenea, un
antrenament folositor pentru soldaţi, încercă Cazaril să -l consoleze. În
cazul în care eşti nevoit să vâ nezi şobolani ca să mă nâ nci. E cam acelaşi
gen de vâ nă toare.
Dy Sanda îi azvâ rli o privire ucigă toare. Cazaril zâ mbi şi se înclină
pentru a se retrage din mijlocul acelei discuţii contradictorii, lă sâ ndu-l
pe Teidez cu bă taia lui de cap.
La masa de prâ nz, Iselle atacă refrenul unui câ ntec asemă nă tor, cu
toate că autoritatea pe care o luă cu asalt fu cea a bunicii şi nu a
tutorelui.
— Bunico, e îngrozitor de cald! N-am putea să ne ducem să facem
baie în râ u, aşa cum face Teidez?
Pe mă sură ce vara devenea tot mai clocotitoare plimbă rile de după -
amiază ale prinţului, însoţit de nobilul să u tutore şi alaiul să u de paji şi
valeţi, fuseseră înlocuite cu înotul într-un bazin amenajat pe cursul
râ ului, în amonte de Valenda, acelaşi loc în care obişnuiţii casei încinşi
de că ldura verii îl frecventau în vremea tinereţii lui Cazaril. Doamnele
erau, fireşte, excluse din aceste excursii. Cazaril refuzase politicos
invitaţiile de a se ală tura grupului vesel, invocâ nd-şi îndatoririle că tre
Iselle. Adevă ratul motiv era că , dacă se dezbră ca de haine ca să înoate,
ar fi dezvă luit toată acea istorie dezastruoasă întipă rită în carnea lui,
istorie asupra că reia nu ar fi avut chef să dea lă muriri. Neînţelegerea cu
bă rbatul de la baia publică încă îl mai necă jea ori de câ te ori îi revenea
în minte.
— Nici nu mă gâ ndesc! Ar fi absolut indecent, zise provincara.
— Dar nu cu el, ripostă Iselle. Ne-am face grupul nostru separat, al
doamnelor. Se întoarse spre Cazaril. Ziceaţi că doamnele de la castel
înotau şi ele pe vremea câ nd eraţi paj!

111
 — Servitoarele, Iselle, să ri prudentă bunica. Oamenii de rang jos. Nu
e un mod adecvat în care să -ţi petreci tu timpul.
Iselle se trâ nti pe scaun, bosumflată , cu obrajii arzâ nd. Spre
deosebire de ea, Betriz nu se îmbujoră de ruşine, ci doar îşi plecă capul
cu sfială pe locul ei, pleoştită şi palidă . Se servi supa. Toată lumea trase
cu ochiul la holurile aburinde, într-un moment de stâ njeneală generală .
Pă strâ nd convenienţele – ca întotdeauna – provincara îşi luă lingura şi
sorbi hotă râ t.
Pe neaşteptate, Cazaril interveni:
— Dar lady Iselle ştie să înoate, nu-i aşa, Înă lţimea Voastră ? Adică ,
presupun că a fost învă ţată câ nd era mai mică ...
— Bineînţeles că nu, ră spunse provincara.
— Oh, fă cu Cazaril. Oh, biata de ea.
Se uită de jur împrejurul mesei. Roina Ista nu venise de data aceasta
la masă ; uşurat de grija unui anume subiect îşi fă cu curaj:
— Asta îmi aminteşte de o cumplită tragedie.
Ochii provincarei deveniră atenţi, dar nu înghiţi momeala. Totuşi
Betriz că zu în plasă :
— Oh, ce anume?
— S-a întâ mplat pe vremea câ nd eram în slujba provincarului de
Guarida, în timpul unei încă ieră ri cu prinţul roknar, Olus. Trupele lui
Olus au trecut graniţa la adă postul nopţii şi-al unei furtuni. Mie mi s-a
dat sarcina de a le evacua pe femei din casa lui dy Guarida înainte să fie
împresurată cetatea. Puţin mai înainte de ivirea zorilor, după ce
umblasem că lare jumă tate din noapte, am traversat o apă repede de
munte. Una dintre doamnele de companie ale provincarei a fost
doborâ tă de ape de pe calul ei şi că rată la vale de forţa curentului,
împreună cu pajul care s-a aruncat după ea. Pâ nă câ nd am reuşit eu să -
mi întorc calul, dispă ruseră din vedere... Le-am gă sit cadavrele în josul
râ ului, a doua zi. Râ ul nu era chiar atâ t de adâ nc, dar ea intrase în
panică , neavâ nd habar să înoate. Aşa că un pic de antrenament ar fi
putut transforma un accident fatal într-o experienţă înfricoşă toare doar
şi ar fi fost salvate trei vieţi.
112
 — Trei vieţi? întrebă Iselle nedumerită . Doamna, pajul...
— Era însă rcinată ...
— Oh.
O tă cere câ t de poate de descurajantă se aşternu printre meseni.
Provincara îşi frecă bă rbia gâ nditoare şi privi spre Cazaril.
— O poveste adevă rată , castillare?
— Da, suspină Cazaril. Carnea ei era învineţită din cauza loviturilor,
era rece, că pă tase o tentă albă strie, fiind inertă ca şi noroiul pe care îl
ţinea în degetele ei încleştate; veşmintele îi erau grele de apă , dar nu
mai grele decâ t inima lui.
— Eu am fost cel care a trebuit să -i ducă soţului ei vestea.
— Uh, mormă i dy Ferrej.
Era cel mai priceput povestitor de la masă , dar nu încercă să adauge
niciun comentariu la această poveste.
— Nu e o experienţă prin care să vreau să mai trec, adă ugă Cazaril.
Provincara mâ râ i ceva şi se uită în lă turi. După un moment, zise:
— Nepoata mea nu poate să se apuce de activită ţi fizice de genul
ă sta, să umble despuiată ca un ţipar prin apele râ ului.
Iselle să ri în picioare.
— Dar gâ ndeşte-te că am purta,... ă ă ă , rufă rie de in.
— E-adevă rat, dacă eşti silit să înoţi la ananghie, cel mai probabil e
că o s-o faci cu hainele pe tine, îi veni Cazaril în ajutor.
Că zută în reverie, Betriz zise şi ea:
— Şi ne-am putea ră cori îndoit. O dată câ nd am înota şi a doua oară
câ nd am sta să ne uscă m.
— N-ar putea nicio doamnă de aici să o instruiască ? încercă să o
înduplece Cazaril pe bă trâ nă .
— Nici ele nu ştiu să înoate, zise provincara ferm.
Betriz dă du din cap aprobator:
— Ele doar se bă lă cesc. Aruncă o ocheadă în sus.
— N-ai putea să ne înveţi dumneata, lord Caz?
Iselle bă tu din palme:
— Oh, da!
113
 — Eu, ă ă ă ... se bâ lbâ i Cazaril. Pe de altă parte... într-o asemenea
companie ar fi putut să -şi pă streze că maşa pe el fă ră să işte observaţii.
Cred că da... dacă doamnele voastre de companie vă vor însoţi. Aruncă o
privire înspre provincară . Şi cu permisiunea bunicii voastre.
După o tă cere îndelungată , provincara mormă i înciudată :
— Aveţi grijă să nu ră ciţi cu toţii.
Precaute, Iselle şi Betriz îşi reprimară strigatele de triumf, dar îi
aruncară ocheade de recunoştinţă lui Cazaril. Îi fulgeră prin minte
gâ ndul că ele îşi închipuiau că scornise povestea cu fuga pe timp de
noapte şi înecatul la râ u.

Lecţia începu chiar în acea după -amiază , Cazaril stâ nd în mijlocul

râ ului, încercâ nd să convingă două domnişoare cam încordate că nu se
vor îneca de îndată ce li se va uda pă rul. Teama lui de a fi exagerat cu
avertiză rile în privinţa groză viilor care le pă şteau trecu încet-încet, pe
mă sură ce fetele se relaxară şi învă ţară cum să lase apa să le ţină la
suprafaţă . Ele erau, firesc, mult mai vioaie decâ t Cazaril, deşi lunile
petrecute la masa provincarei şterseseră , în mare parte, expresia aceea
de lup sfrijit de pe chipul înţesat de barbă .
Ră bdarea lui se dovedi pe deplin justificată . Câ nd vara era pe
terminate fetele se scă ldau şi se scufundau ca nişte vidre în firul acela
de apă secă tuit de arşiţă . Cazaril trebuia doar să stea în apă mică , pâ nă
la brâ u, pentru a le face eventuale observaţii. Alegerea acelei poziţii
dominante era legată de faptul că trebuia să -şi menţină cumpă tul.
Provincara avusese dreptate, trebuia şi el să recunoască – înotul avea
ceva lasciv. Iar îmbră că mintea aceea lejeră , complet udă , care se lipea
de trupurile lor mlă dioase, era doar o bă taie de joc la adresa sfiiciunii pe
care ele încercau să şi-o pă streze, cu un efect uluitor pe care el avu grijă
să nu-l remarce în faţa celor două fete zglobii care-i fuseseră date în
grijă . Ceea ce era mai ră u era că efectul acela acţiona în două direcţii.
Lenjeria de corp care-i atâ rna spâ nzurată de şale dezvă luia o stare de
spirit – mai degrabă o condiţie fizică , de fapt, un trup care se
înzdră venea – pe care, se ruga el cu toată ardoarea, ar fi fost de dorit ca
114
ele să nu-l observe. În orice caz, Iselle nu prea pă rea s-o facă . Dar nu era
cu totul sigur în ceea ce o privea pe Betriz. Doamna lor de companie, o
femeie între două vâ rste, Nan dy Vrit, care refuzase orice lecţie, dar se
foia într-o parte şi-n alta prin apă , complet îmbră cată , cu fustele sumese
pâ nă la pulpe, nu scă pa nimic din ochi şi era în mod evident nevoită să
le mai reteze din chicoteli. Binevoitoare, femeia pă rea convinsă de buna
lui credinţă şi nu râ dea de el, nici nu-l pâ rî la provincară . Cel puţin aşa
îşi imagina...
Cazaril era dureros de conştient că devenea pe zi ce trece mai
sensibil în privinţa lui Betriz. Nu chiar în pragul freneziei de a-i strecura
pe sub uşă anonime cu poezii penibile, slavă zeilor pentru fă râ mele de
judecată care îi mai ră mă seseră ! Să -i câ nte din lă ută pe sub ferestre era,
poate din fericire, un dar pe care nu-l mai stă pâ nea. Şi totuşi... în vara
aceea lungă şi tihnită petrecută la Valenda, îndră znise să se gâ ndească
la o viaţă pe care ar fi putut-o avea în perspectivă , nu doar de azi pe
mâ ine.
Betriz îi zâ mbea – asta era limpede! –, nu se amă gea de unul singur.
Şi era bună cu el. Dar zâ mbea şi era la fel de bună şi cu calul ei.
Curtoazia ei sinceră şi prietenoasă era cu greu un fundament pe care să -
şi construiască conacul visurilor sale şi să aştepte să se umple de la sine
cu paturi şi aşternuturi, ca apoi să se instaleze confortabil acolo. Şi
totuşi... ea chiar îi zâ mbea.
Îşi alungă în repetate râ nduri acea idee din minte, dar apă rea mereu
– împreună cu alte lucruri, vai, mai ales în timpul lecţiilor de înot. Dar îşi
jurase să se înfrâ neze – nu era nevoie să se facă de râ s, pe toţi dracii.
Erecţia aceea jenantă putea fi un semn că forţele îi reveneau, dar la ce
bun? Era tot atâ t de lipsit de pă mâ nturi şi de bani ca în zilele lui ca paj
aici şi cu mult mai lipsit de speranţe. Era o nebunie să dea frâ u viselor
de dragoste ori poftelor trupeşti, şi totuşi... Tată l lui Betriz era şi el un
nobil ră mas fă ră pă mâ nturi, care-şi ducea traiul de pe urma unui
serviciu. Cu siguranţă nu putea să disprețuiască pe cineva aflat în
aceeaşi situaţie ca şi el.

115
 Nu l-ar fi dispreţuit pe Cazaril, nu – dy Ferrej era suficient de
înţelept să nu facă asta. Dar era tot atâ t de înţelept încâ t să -şi dea seama
că frumuseţea fiicei sale şi apropierea ei de prinţesă fă ceau câ t o zestre
însemnată , care i-ar fi aranjat o că să torie mult mai avantajoasă decâ t
cea cu scă pă tatul Cazaril sau chiar cu boiernaşii aceia de ţară care
slujeau la curtea provincarei în momentul de faţă ca paji. Oricum, Betriz
îi privea în mod vă dit pe bă ieţii ă ia ca pe nişte că ţelandri nesuferiţi. Dar
unii dintre ei aveau fraţi mai mari, moştenitori ai unor averi modeste.
În ziua aceea, se scufundă în apă pâ nă la bă rbie, prefă câ ndu-se că nu
o urmă rea printre gene în timp ce se că ţă ra pe o stâ ncă , cu că maşa
transparentă şiroind de apă , cu pă rul că zut în şuviţe peste formele ei
tremurâ nde. Îşi întinse braţele în soare înainte să plonjeze cu burta pe
suprafaţa apei, plescă ind şi stropind-o pe Iselle, care se lasă la fundul
apei, apoi ţipă şi o stropi la râ ndul ei. Zilele se micşorau de-acum,
nopţile deveneau mai ră coroase, la fel şi după -amiezile. Festivalul
ascensiunii Fiului Toamnei se apropia. Toată să ptă mâ na care se
scursese fusese prea rece ca ei să meargă să înoate – se pă rea de-acum
că puţine zile calde le mai ră mă seseră ca aceste excursii intime şi ude să
mai poată fi tolerate. Cavalcadele furtunoase şi vâ nă toarea aveau să le
ademenească în curâ nd pe domniţele lui că tre nişte plă ceri mai puţin
umede. Iar el avea să devină din nou un om cu capul pe umeri, după
aceste ră tă ciri de-o vară . Sau poate că nu?
Lumina piezişă şi aerul ră coros goni din apă grupul de înotă tori, care
că utară să stea la uscat o vreme pe un banc stâ ncos. Cazaril era afundat
într-o leneveală atâ t de dulce, încâ t uitase să le spună fetelor să poarte
discuţia lor mă runtă în darthacană sau în roknară . În cele din urmă îşi
apucă pantalonii grei, de că lă rie, cizmele – cizme bune, noi, un dar din
partea provincarei – şi cingă toarea cu sabia. Strâ nse chingile cailor care
pă şteau, le dezlegă hă ţurile şi le ajută pe domniţe să încalece. Cu pă rere
de ră u, cu multe ocheade înapoi înspre lucirile râ ului din codru care
curgea în spatele lor, micuţa cavalcadă porni pe că rarea şerpuită care
urca în sus, pe deal, pâ nă la castel.

116
 Într-un impuls de nesă buinţă , Cazaril îşi îndemnă calul înainte ca să -
şi potrivească pasul cu cel al lui Betriz. Ea îi aruncă o ocheadă ,
ară tâ ndu-şi gropiţele din obraji pentru o clipă . Oare din vina lipsei de
curaj sau din vina lipsei de înţelepciune îşi simţi limba înţepenindu-i,
incapabilă să scoată o vorbă ? Şi una şi alta, hotă râ t lucru. El şi lady
Betriz o însoţeau împreună pe Iselle zi de zi. Dacă încercarea sa de flirt
s-ar fi dovedit inoportună , ar fi putut oare să distrugă acel echilibru
preţios care se crease între ei în serviciul prinţesei ? Nu – trebuie, ar
trebui să zică ceva – numai că bidiviul ei porni în galop la vederea porţii
castelului, iar prilejul se pierdu.
La zgomotul pe care-l fă cea bă taia copitelor cailor lor ră sunâ nd pe
pavajul pietruit câ nd intrară în curte Teidez ţâ şni de pe o uşă
lă turalnică strigâ nd:
— Iselle! Iselle!
Mâ na lui Cazaril se duse repede că tre mâ nerul spadei – şocat la
vederea bă iatului ale că rui tunică şi pantaloni erau stropite cu sâ nge –
apoi se linişti, ză rindu-l pe pră fuitul şi sinistrul dy Sanda venind din
urma protejatului să u. Înfă ţişarea sâ ngeroasă a lui Teidez era doar
rezultatul unei după -amiezi de antrenament în curtea mă celarului din
Valenda. Nu groaza îl fă cuse să scoată strigatele acelea neră bdă toare, ci
încâ ntarea. Faţa rotundă pe care o ridicase înspre sora lui stră lucea de
bucurie.
— Iselle, s-a întâ mplat cel mai minunat lucru posibil! Ghiceşte!
Ghiceşte!
— Pă i cum aş putea să ghicesc... începu ea râ zâ nd.
Arzâ nd de neră bdare, dă du din mâ nă întrerupâ nd-o; noută ţile i se
rostogoliră de pe buze.
— Tocmai a venit un curier din partea rigă i Orico. Tu şi cu mine
avem ordin să fim prezenţi în toamna asta la curte, în Cardegoss! Iar
mama şi bunica nu sunt invitate. O să scă pă m din Valenda!
— Mergem la Zangre! ţipă Iselle şi alunecă din şa, ca să -l apuce pe
fratele ei de mâ inile urâ t mirositoare şi să -l învâ rtă prin toată curtea.

117
Betriz stă tea în şaua calului ei privind; buzele i se desfă cură într-un
zâ mbet de încâ ntare.
Doamna de companie zâ mbi un pic mai reţinut, nepă râ nd la fel de
încâ ntată . Cazaril îi surprinse privirea lui dy Sanda: tutorele princiar era
teribil de încruntat.
Cu stomacul ghiorţă ind de foame trase concluziile asupra viitorul
apropiat care se contura. Prinţesa Iselle avea ordin să fie prezentă la
curte; aşadar, tot personalul ei urma să o însoţească la Cardegoss.
Inclusiv domnişoara ei de onoare, lady Betriz.
Şi secretarul ei.

Capitolul 7

Caravana prinţului şi a prinţesei se îndrepta înspre Cardegoss pe

drumul de miază zi. Urcară cu mare greutate pe un dâ mb, ca să scruteze
câ mpia care se întindea câ t vedeai cu ochii, de la picioarele lor pâ nă în
leagă nul munţilor.
Cazaril inspiră adâ nc, cu nă rile fremă tâ ndu-i în bă taia vâ ntului
aspru. Ploaia rece că zută în acea noapte cură ţase bine aerul. Gră mada
de nori albă strii care se pră vă leau parcă deasupra lor se destră ma
înspre ră să rit, îngâ nâ nd linia încreţită a lanţurilor muntoase vineţii care
îmbră ţişau zarea. Lumina apusului ce stră bă tea de-a latul câ mpia pă rea
aidoma tă işului unei să bii. Ridicâ ndu-se pe stâ nca ei, care se proiecta
semeaţă deasupra punctului de la confluenţa a două râ uri, dominâ nd
apele, întinderile câ mpiei, trecă torile din munţi şi privirile orică rui
trecă tor, Zangre capta toată lumina şi lucea ca aurul topit pe cortina
întunecată a norilor goniţi de vâ nt. Turnurile sale din piatră galbenă
erau încununate cu acoperişuri din plă ci de ardezie de culoarea norilor
ce lunecau deasupra sa, aidoma unei înşiruiri de coifuri din fier purtate
de-o oştire de viteji. Cetate de scaun predilectă a capetelor încoronate
ale Chalionului generaţii de-a lungul Zangre pă rea, de pe acea poziţie
sfidă toare, o fortă reaţă în adevă ratul sens al cuvâ ntului, nicidecum un

118
palat, fiind tot atâ t de dedicată îndeletnicirilor ră zboinice ca şi orice
suflet din fră ţia-oştenilor, jurat ordinelor sfinte ale zeilor.
Prinţul Teidez îşi înghionti armă sarul să u negru ca să ajungă din
urmă roibul lui Cazaril şi se lă să furat de priveliştea ţelului lor, cu figura
luminată de o lă comie încă rcată de veneraţie. Era, desigur, flă mâ nd
după promisiunea unui trai mai permisiv, scutit de constrâ ngerile
grijulii ale mamei şi bunicii, îşi închipui Cazaril. Însă Teidez ar fi fost cu
adevă rat nă tâ ng dacă nu ar fi dat dovadă , cum fă cea atunci, că se gâ ndea
că acel miracol scâ nteietor din piatră ar putea fi al lui într-o bună zi.
Că ci oare de ce fusese chemat bă iatul la curte, dacă nu din cauză că
Orico, deznă dă jduit în cele din urmă că va mai obţine un moştenitor din
trupul şi sâ ngele lui, avea de gâ nd să îl indice pe el în calitate de
succesor al să u?
Iselle îşi opri murgul cel pă tat şi privi în zare, aproape la fel de
neră bdă toare ca Teidez.
— Ciudat. Mi-o aminteam oarecum mai mare de-atâ t.
— Aşteaptă să ajungem mai aproape, spuse Cazaril sec.
Ser dy Sanda, aflat în ariergardă , le fă cu semn să pornească mai
departe şi întreg alaiul de că lă reţi şi mă gari încă rcaţi cu desagi porniră
din nou în jos, pe drumul plin de glod: cele două vlă stare regale,
secretarii lor care-i aveau în grijă , lady Betriz, slujitori, valeţi, că lă reţii
înarmaţi care însoţeau cortegiul, înveşmâ ntaţi în livrelele negru-cu-
verde ale Baociei, caii de rezervă , Fulg-de-Nea – care în acest moment
putea fi numit mai degrabă Strop-de-Noroi – şi tot bagajul lor
voluminos. Veteran în ale suitelor doamnelor de viţă nobilă , care de
obicei îţi scot peri albi de enervare, Cazaril aprecie înaintarea
convoiului ca pe o minune de expediţie. Le luaseră numai cinci zile să
parcurgă drumul de la Valenda, de fapt patru zile şi jumă tate. Prinţesa
Iselle, secondată cu pricepere de Betriz, îşi condusese suita cu vervă şi
eficienţă . Niciuna dintre întâ rzierile inevitabile într-o că lă torie n-a putut
fi pusă pe seama capriciilor ei feminine.
De fapt, atâ t Teidez, câ t şi Iselle îşi forţaseră anturajul să înainteze
pe câ t de repede posibil din momentul în care plecaseră din Valenda în
119
goana cailor, ca să lase în urmă vaietele sfâ şietoare ale Istei, care
ră zbă teau pâ nă după zidurile de fortificaţie. Iselle îşi astupase urechile
cu mâ inile şi-şi mâ nase calul din genunchi, pâ nă ce ecoul gemetelor
bizare a mamei sale nu se mai auzi.
Vestea că îi era ridicată autoritatea asupra copiilor ei o aruncase pe
vă duva roină , dacă nu într-o absolută demenţă , cel puţin într-o adâ ncă
confuzie şi disperare. Vă rsase un potop de lacrimi, se rugase şi
protestase, însă , ajunsă la capă tul puterilor, deveni tă cută , ca într-un soi
de uşurare. Dy Sanda îi mă rturisise lui Cazaril cum ea l-a încolţit într-o
zi, încercâ nd să -l mituiască ca să fugă cu Teidez, neştiind prea bine unde
şi cum. Dy Sanda o descrisese bolborosind lucruri nedesluşite,
încleştâ ndu-se de el, mai-mai să facă spume la gură . Îl încolţise şi pe
Cazaril, în odaia lui, în timp ce-şi împacheta desagii în noaptea de
dinaintea plecă rii. Discuţia lor a decurs în mod diferit, sau, în orice caz,
orice s-ar fi putut spune despre acea conversaţie, dar nu că a fost o
bolboroseală . Ea îl privise tă cută şi descurajată un timp îndelungat,
înainte să zică brusc:
— Cazaril, ţi-e frică ?
Cazaril îşi cumpă ni ră spunsul, iar în cele din urmă spuse simplu şi
cinstit:
— Da, milady!
— Dy Sanda e un prost. Cel puţin, tu nu eşti.
Neştiind ce ră spuns să dea la o astfel de afirmaţie, Cazaril înclină din
cap politicos.
Ea trase aer adâ nc în piept, fă cu ochii mari şi-i zise:
— Ai grijă de Iselle. Dacă ai ţinut vreodată la mine sau la onoarea
dumitale, apă r-o pe Iselle. Jură -mi, Cazaril!
— V-o jur.
Îl că ută cu privirea, dar spre surprinderea lui, nu mai ceru de el alte
declaraţii solemne ori promisiuni repetate.
— De ce anume ar trebui să o feresc? întrebă Cazaril precaut. De ce
vă este teamă , lady Ista?

120
 Ea ră mase mută în lumina lumâ nă rii. Cazaril îşi aminti cum
rugă mintea stă ruitoare pe care i-o adresase lui Palli avusese efect.
— Doamnă , vă rog, nu mă aruncaţi în bă tă lie legat la ochi!
Icni, ca şi cum ar fi primit o lovitură în stomac; dar apoi clă tină din
cap a disperare, se învâ rti împrejur şi ieşi în goană din încă pere.
Însoţitoarea ei, îngrijorată la culme, oftă din toţi ră runchii şi o urmă .
În ciuda amintirii Istei, cu neliniştea ei molipsitoare, Cazaril îşi simţi
sufletul uşurat de groaza aceea apă să toare, stimulat fiind de
entuziasmul tinerilor pe mă sură ce se apropiau de scopul că lă toriei lor.
Drumul îi purtă pâ nă la cursul râ ului care izvora din Cardegoss şi
şerpuia de-a lungul acestuia pâ nă câ nd se afunda într-o zonă
împă durită . În depă rtare, celă lalt râ u al provinciei se ză rea întâ lnindu-l
pe cel principal. Un curent de aer rece stră bă tea valea aceea umbrită . Pe
celă lalt mal al râ ului, un perete înalt de trei sute de picioare ţâ şnea din
pă mâ nt şi se avâ nta în sus. Ici şi colo, din cră pă turile din stâ ncă atâ rnau
copă cei şi o puzderie de ferigi erau împră ştiate pe toată suprafaţa
stâ ncoasă . Iselle fă cu un popas, nemaisă turâ ndu-se să admire acele
înă lţimi. De aici, de jos, nici nu puteai ză ri poalele a ceea ce zidiseră
oamenii în chip de umilă încununare a acelui zid natural de apă rare.
— Oh, exclamă Iselle copleşită .
— Sfinte, adă ugă Betriz, ală turâ ndu-li-se celorlalţi, care-şi lungeau
gâ turile cuprinşi de admiraţie.
— Zangre, îi lă muri Cazaril, n-a fost niciodată asediată de-a lungul
istoriei sale.
— Evident, zise Betriz, cu respiraţia tă iată de uimire.
Câ teva frunze îngă lbenite zbură tă cite, semn că toamna era pe-
aproape, se ră suciră într-un vâ rtej în josul torentului de apă întunecat.
Că lă torii îşi îndemnară caii mai departe, luâ nd pieptiş versantul din faţă
pentru a ieşi pe buza vă ii, unde se întindea, de-o parte şi de alta a râ ului,
o mă reaţă arcadă de piatră , ce ducea că tre una din cele şapte porţi ale
cetă ţii. Cardegoss împă rţea acel podiş să pat de ape cu fortă reaţa.
Meterezele cetă ţii se întindeau pâ nă la crestele defileelor, dâ nd naştere

121
unei forme ca de corabie, avâ nd Zangrele la prora, apoi se întorcea spre
interior, într-un zid lung, care forma pupa coră biei.
Privită în lumina limpede a acelei după -amiezi învioră toare cetatea
nu avea nimic sinistru. Pieţele, ră spâ ndite de-a lungul stră zilor, erau
înveselite de culoarea fructelor şi florilor, înţesate de bă rbaţi şi femei.
Brutari şi bancheri, ţesă tori, croitori, şelari şi bijutieri împreună cu
atâ tea şi-atâ tea meşteşuguri şi îndeletniciri câ te nici cu mintea nu
gâ ndeai, te îmbiau cu mă rfurile lor. Alaiul princiar se îndrepta spre
greşit numitul Templu din Piaţă , care avea cinci laturi, câ te una pentru
fiecare dintre marile casele regionale ale Mamei, care fă ceau parte din
sfintele ordine ale zeilor. Clerici, discipoli şi devoţi bă teau stră zile,
ară tâ nd mai degrabă ca nişte birocraţi hă rţuiţi, decâ t ca nişte asceţi. În
vastul centru pavat al pieţei se ridica masiv Templul Sfintei Familii din
Cardegoss, construit în binecunoscuta formă de cruce cu turnuri, cu
mult mai impună tor decâ t modesta lui variantă din Valenda.
Spre neră bdarea greu ascunsă a lui Teidez, Iselle le ceru să facă un
popas aici şi îl trimise degrabă pe Cazaril în vasta curte interioară a
templului ca să depună o ofrandă în monede pe altarul Cră iesei
Primă verii, în semn de recunoştinţă pentru că au ajuns cu bine la
destinaţie. Unul dintre slujbaşii templului primi ofranda cu mulţumirile
de rigoare şi se holbă plin de curiozitate la Cazaril; Cazaril îngâ nă la
repezeală o rugă ciune şi se gră bi să încalece din nou.
Urcară pe versantul domol şi interminabil că tre Zangre, stră bă tură
stră zi pe care erau aliniate una lâ ngă alta case senioriale, înalte şi
dreptunghiulare, clă dite din piatră fasonată şi avâ nd grilaje din fier,
meşteşugit lucrate, pe la ferestre şi uşi. Vă duva roină locuise într-o
astfel de casă la începutul vă duviei sale. Iselle ară tă emoţionată înspre
trei astfel de că mine posibile în care şi-a petrecut copilă ria, pâ nă câ nd,
nă ucită complet, îl puse pe Cazaril să -i promită că o va ajuta mai tâ rziu
să stabilească clar care din acele case era cea cu pricina.
În cele din urmă ajunseră în vâ rf, în faţa porţii celei mari a
grandiosului Zangre. O despică tură naturală ce tă ia de-a curmezişul
podişul se că sca chiar în faţa acesteia, într-o o fisură adâ ncă şi neagră ,
122
mai înspă imâ ntă toare decâ t orice șanț de apă rare. Pe malul celă lalt,
bolovani imenși formau brâ ul pietruit care stă tea la baza zidurilor;
neregulaţi, însă potriviţi atâ t de perfect încâ t nici mă car lama unui cuţit
n-ar fi putut pă trunde printre ei. Deasupra acestora fuseseră lucrate, în
stilul rafinat al meşterilor roknari, ornamente decorative geometrice,
care pă reau mai curâ nd a fi din zahă r, decâ t din piatră . Peste acestea,
alte râ nduri de pietre, şi mai fin tă iate, se avâ ntau din ce în ce mai sus,
de ziceai că oamenii ar fi vrut să se ia la întrecere cu zeii care
aruncaseră în acel loc imensa stâ ncă pe care se sprijinea întregul
edificiu. Zangre era singurul castel dintre cele în care intrase Cazaril
unde îl apucară ameţelile stâ nd la picioarele sale şi uitâ ndu-se înspre
turnuri.
De sus sună un corn, apoi oşteni purtâ nd livreaua rigă i Orico
salutară în timp ce treceau pe podul basculant, prin arcada îngustă ,
pă trunzâ nd în curtea castelului. Lady Betriz îşi încleştase mâ inile pe
hă ţuri şi se uita pierdută de jur împrejur cu gura că scată . Deasupra
curţii interioare se ridica impună tor un turn imens, înalt,
dreptunghiular, ceva mai nou şi mai solid, operă din timpul domniei
rigă i las şi lordului dy Lutez. Cazaril se întrebase întotdeauna dacă
mă rimea lui impresionantă era mă sura puterii oamenilor... sau a
temerilor lor. Îndă ră tul acestuia, aproape la fel de înalt, se contura un
turn rotund în colţul corpului central. Acoperişul din ardezie al acestuia
era pră buşit înă untru, iar vâ rful să u înalt, mă cinat şi spart.
— Pe zeii prea-înalţi, se minună Betriz holbâ ndu-se la turnul acela
pe jumă tate că zut în ruină , ce s-a-ntâ mplat aici? De ce nu-l repară ?
— Ah, zise Cazaril, reluâ ndu-şi din nou tonul tutorial, mai mult
pentru liniştea lui decâ t a lui Betriz, acela este turnul rigă i Fonsa cel
Înţelept. Cunoscut după moartea sa mai mult sub numele de Fonsa cel
Prea-Înţelept. Se zice că umbla pe vâ rful acestui turn câ t e noaptea de
lungă , încercâ nd să citească în aştri voinţa zeilor şi soarta Chalionului.
În noaptea în care a să vâ rşit miracolul magiei morţii împotriva
Generalului de Aur, o furtună nă prasnică şi limbi de foc pogorâ te din cer

123
au doborâ t acoperişul, care s-a aprins, iar vă paia nu s-a stins decâ t abia
în zori, în ciuda torentelor de ploaie că zute.
Câ nd pă trunseseră invadatorii roknari pentru prima dată dinspre
mare, cotropiseră aproape întreg Chalionul, Ibra şi Brajarul în nă vala
lor nă prasnică ; trecuseră chiar şi peste Cardegoss, pâ nă la picioarele
lanţului muntos de la miază zi. Însă şi Darthaca a fost ameninţată de
trupele lor de avangardă . Dar din cenuşa firavelor Vechi Regate şi a
asprului leagă n al munţilor se ză misliseră alţi oameni care au luptat
generaţii de-a râ ndul pentru a recâ ştiga ceea ce se pierduse în acei
primi câ ţiva ani. Ră zboinici-jefuitori, ei întemeiaseră o economie a
raidurilor de pradă . O replică în oglindă a sistemului impus de roknari,
a că ror idee de colectare a taxelor era aceea a unor şiruri întregi de
soldaţi care cutreierau regatele în lung şi-n lat şi luau totul prin tă işul
spadei, asemeni unor cohorte de lă custe. Corupţia peste corupţie a dat
peste cap coloanele asupritoare, pâ nă câ nd Chalionul a devenit scena
unui dans încrucişat al armatelor contabilizatoare cu contabilii
înarmaţi. În decursul timpului, roknarii au fost împinşi înapoi în nord,
că tre mare, din nou, lă sâ nd în urmă , drept moştenire, ră mă şiţe de
castele şi violenţă . În linii mari, în urma invaziei roknare ră mă seseră
cinci principate puse mereu pe sfadă , dispuse pe coasta de la
miază noapte.
Generalul de Aur, Leul din Roknar, că utase să ră stoarne în favoarea
sa declinul istoriei. Prin ră zboi, viclenie şi că să torie reuşise să unească ,
de-a lungul a zece ani de glorie, toate cele cinci principate aproape
pentru prima oară de câ nd debarcaseră aici stră moşii să i. La nici
treizeci de ani ai să i, adunase în mâ inile sale o mare de oameni,
pregă tindu-se să spulbere iară şi tot ţinutul de miază noapte,
ameninţâ nd că va şterge de pe faţa pă mâ ntului, trecâ ndu-i prin foc şi
sabie, pe toţi ereticii cvinterieni laolaltă cu acel cult al Bastardului de
care se fă ceau vinovaţi în ochii lui. Disperate şi dezbinate, Chalionul,
Ibra şi Brajarul pierdeau teren în faţa lui, pe toate fronturile.
Pentru că încercă rile obişnuite de asasinat dă duseră greş, recursese
la magia morţii de mai bine de două sprezece ori în încercarea de a-l
124
suprima pe geniul de aur, dar fă ră folos. Din studiile sale aprofundate,
Fonsa cel Înţelept a înţeles că Generalul de Aur nu putea fi decâ t un ales
al zeilor şi niciun alt sacrificiu de mai mică însemnă tate decâ t cel al unui
suveran n-ar fi putut contrabalansa destinul mă reţ al acestuia. Fonsa
pierduse cinci fii moştenitori, unul după altul, în ră zboaiele nordului.
Ias, ultimul şi cel mai tâ nă r dintre toţi, era prins într-o încleştare
infernală cu trupele roknare pentru cucerirea unor trecă tori din munţi,
ultima frontieră care le bloca că ile invadatoare. Într-o noapte
furtunoasă , luâ nd cu el numai un preot al Bastardului în care avea mare
încredere şi un tâ nă r paj loial, Fonsa a urcat în turnul să u, încuind uşa în
urma sa...
Curtenii din Chalion au scos de sub dă râ mă turi a doua zi trei trupuri
carbonizate; numai datorită dimensiunilor diferite au putut face
deosebirea între sacerdot, paj şi monarh. Consternată şi îngrozită ,
întreaga curte a aşteptat cu sufletul la gură ca soarta să -i fie pecetluită .
Solul din Cardegoss, care gonea înspre miază noapte ducâ nd vestea
pierderii şi-a doliului, l-a întâ lnit pe cel din partea lui Ias, care se
îndrepta că tre miază zi cu ştirea victoriei. Funeraliile şi încoronarea s-au
desfă şurat simultan în interiorul zidurilor din Zangre.
Cazaril privi în jur la acele ziduri acum.
— Câ nd prinţul moştenitor – devenit ulterior rigă – Ias s-a întors de
la ră zboi, continuă el, povestindu-i lui Betriz, a poruncit ca ferestrele şi
uşile de a intrarea în turnul ră posatului să u tată să fie zidite şi a hotă râ t
ca nimeni să nu mai pună piciorul înă untru vreodată .
O formă neagră , fâ lfâ ind, se desprinse din vâ rful acelui turn, iar
Betriz trase un ţipă t şi se chirci de frică .
— Ciorile şi-au fă cut cuib acolo de atunci, observă Cazaril,
aplecâ ndu-şi capul într-o parte pentru a urmă ri silueta neagră ce se
rotea în înaltul senin. Cred că e acelaşi stol de corbi sacri pe care preoţii
Bastardului îi hră nesc în curtea templului. Inteligente pă să ri! Discipolii
le-au transformat în animale de companie şi le învaţă să vorbească .
Iselle, care se tră sese mai aproape de Cazaril în timp ce acesta
depă na povestea destinului bunicului ei, întrebă :
125
 — Şi ce spun?
— Nu prea multe, recunoscu Cazaril, adresâ ndu-i un râ njet fugitiv.
N-am vă zut niciodată vreuna care să aibă un vocabular mai bogat de
trei croncă neli. Cu toate că discipolii o ţin una şi bună cum că ciorile zic
mult mai multe.
Alertaţi de unul dintre că lă reţii care îi însoţise în că lă torie şi pe care
dy Sanda îl trimisese înainte să dea de veste, un furnicar de râ ndaşi şi
servitori ieşise în grabă să întâ mpine oaspeţii care soseau. Intendentul
de la Zangre aşeză cu mâ inile lui un piedestal ca s-o ajute pe prinţesa
Iselle să descindă de pe cal. Devenită probabil conştientă de demnitatea
pe care trebuia să o arate acestui gentilom care-şi plecase capul
încă runţit, acceptă să pă şească pe scară , desprinzâ ndu-se de cal plină de
graţie. Teidez îşi azvâ rli hă ţurile în mâ inile unui valet care se plecase în
faţa lui şi privea în jur cu ochii sclipitori. Intendentul îi convocă de
îndată pe dy Sanda şi Cazaril pentru a stabili o serie de detalii practice,
de la distribuirea în grajduri a cailor şi a servitorilor, pâ nă la – Cazaril
râ nji scurt – cea a prinţului şi-a prinţesei în apartamentele care le erau
destinate. Intendentul le escortă pe odraslele regeşti pâ nă în
apartamentele lor, în aripa stâ ngă a corpului central, urmaţi de un
cortegiu de servitori care duceau bagajele. Lui Teidez şi însoţitorilor lui
li se alocase o jumă tate de etaj, iar surorii lui, împreună cu doamnele
acesteia de companie, pe cel de deasupra. Lui Cazaril i se repartiză o
cameră micuţă pe palierul domnilor, dar chiar în capă t. Îşi puse
întrebarea dacă se presupunea că trebuie să pă zească scă rile de acolo.
— Odihniţi-vă şi primeniţi-vă , îi îndemnă intendentul. Riga şi roina
vă vor primi la banchetul dat în cinstea venirii voastre în această seară ,
la care va participa întreaga curte.
Un val de servitori aducâ nd apă pentru spă lat, lenjerii curate, pâ ine,
fructe, plă cinte, brâ nzeturi şi vin îi asigurară pe vizitatorii din Valenda
că nu erau lă saţi să flă mâ nzească pâ nă la banchet.
— Unde sunt fratele meu, regele, şi cumnata mea? îl întrebă Iselle pe
intendent. Acesta se înclină uşor.

126
 — Roina se odihneşte. Riga îşi vizitează menajeria, care e o mare
alinare pentru domnia sa.
— Aş vrea s-o vă d şi eu, zise ea, ară tâ ndu-se dornică . Mi-a scris
adeseori despre ea.
— Am să -l înştiinţez. Şi el o să vrea să vi-o arate, o asigură
intendentul cu un zâ mbet.
Doamnele se apucară imediat să desfacă preocupate şi pline de
frenezie bagajele ca să -şi aleagă gă telile pentru banchet, o activitate la
care nu era, în mod clar, nevoie de pă rerea nepricepută al lui Cazaril. El
le ceru slujitorilor să -i ducă cufă rul în că mă ruţa lui îngustă şi să
pă ră sească încă perea, îşi lă să pe pat boccelele pe care le purtase agă ţate
la şa şi scormoni prin ele ca să gă sească misiva că tre Orico, pe care
provincara i-o încredinţase cu stricteţe să o predea în mâ inile lui şi nu
ale altcuiva, în primul moment propice care avea să apară după sosirea
lor. Se opri numai câ t să -şi spele mâ inile încă rcate de colbul de pe drum
şi să arunce un ochi pe fereastră . Râ pa adâ ncă de pe partea aceasta a
castelului pă rea să se desfacă pornind direct de sub pervazul geamului
să u. Lucirea ameţitoare a unui fir de apă se întreză rea printre coroanele
copacilor aflaţi pe fundul pră pastiei.
Cazaril greşi doar o dată drumul că tre menajerie, care se afla în afara
zidurilor şi dincolo de gră dini, o anexă a grajdurilor. Dacă n-ar fi avut
niciun indiciu, ar fi putut-o identifica după mirosul înţepă tor, ustură tor
şi ciudat de excremente, care nu erau nici umane, nici cabaline. Cazaril
privi îndelung de-a lungul unui coridor plin de arcade al clă dirii din
piatră , ca ochii să i se obişnuiască cu întunericul ră coros şi pă şi rezervat
înă untru. Vreo două boxe de grajd fuseseră transformate în cuşti pentru
o pereche minunată de urşi negri, cu blana lucioasă . Unul dormea pe un
maldă r de paie aurii, curate, celă lalt se uită în sus la el, ridicâ ndu-şi
botul şi adulmecâ nd ca şi cum ar fi aşteptat ceva de la Cazaril, care
trecea pe lâ ngă ei. Pe partea cealaltă a aripii grajdurilor îşi aveau
adă postul nişte animale foarte bizare, pe care Cazaril nici nu ştia cum să
le numească , ca nişte capre cu picioare lungi, dar cu gâ turi zvelte şi
curbate, cu ochi blâ nzi şi translucizi, avâ nd trupul acoperit cu o blană
127
deasă şi moale. Într-o încă pere de pe o latură vreo duzină de pă să ri
mari, viu colorate, cocoţate pe ditamai picioroangele se spilcuiau cu
ciocurile într-un chiră it continuu, iar altele micuţe, nu mai puţin
stră lucitoare, ciripeau şi fluturau din aripi în cuşti aliniate de-a lungul
peretelui. Pe partea cealaltă a aviariului, într-o nişă deschisă , gă si şi
nişte oameni în cele din urmă : un râ ndaş, îmbră cat impecabil în
livreaua casei regale, şi un bă rbat corpolent, care stă tea cu picioarele
încrucişate pe o masă , ţinâ nd un leopard de zgarda montată cu pietre
preţioase. Cazaril îngheţă fă ră suflare câ nd omul îşi aplecă capul exact
în dreptul fă lcilor deschise ale uriaşei pisici. Bă rbatul ţesă la animalul cu
putere. Un norişor de peri aurii şi negri se ridică deasupra ciudatei
perechi în timp ce leopardul se ră sturnă pe masă , în ceea ce era,
recunoscu Cazaril după o clipă , extazul felinei. Captivat complet de
imaginea leopardului îi luă câ teva minute bune ca să -şi dea seama că
bă rbatul era nimeni altul decâ t riga Orico.
Cei doisprezece ani scurşi de câ nd îl ză rise Cazaril ultima oară
fuseseră nemiloşi cu acesta. Orico nu fusese niciodată un bă rbat chipeş,
nici chiar în floarea tinereţii sale. Era un pic mai scund decâ t oamenii de
înă lţime medie, cu un nas mic, din pă cate rupt într-un accident de
că lă rie în adolescenţă , care acum ară ta mai degrabă ca o ciupercă
strivită în mijlocul feţei. Pe vremuri avea pă rul castaniu-roşcat şi creţ.
Acum era cenuşiu, creţ şi subţire. Pă rul era, dealtfel, singurul lucru
subţire în toată înfă ţişarea lui; trupul i se lă bă rţase în chip grosolan.
Chipul îi era palid şi puhav, cu pleoape pungite.
Îşi alintă pisica cea pă tată imitâ ndu-i torsul, iar ea îşi frecă capul de
tunica rigă i, împră ştiind şi mai multă blană , apoi îi linse cu putere
materialul din care era lucrată , scoţâ nd o limbă mare câ t un şervet,
urmă rind evident o pată mare de sos care i se scursese la vale pe
burdihanul impresionant. Riga avea mâ necile sumeţite, dezvelind o
gră madă de zgâ rieturi încrustate care-i bră zdau braţele. Pisica uriaşă îi
apucă un braţ dezgolit şi îl ţinu în dinţii să i galbeni un moment, dar fă ră
să -şi închidă fă lcile. Cazaril îşi descleştă degetele de pe mâ nerul spadei

128
şi îşi drese vocea ră guşită . Câ nd riga întoarse capul, Cazaril că zu în
genunchi.
— Alteţă , vă transmit salută rile respectuoase ale vă duvei provincare
de Baocia, aveţi aici scrisoarea din partea domniei sale.
Îi întinse hâ rtia şi adă ugă , în caz că nimeni nu-l înştiinţase încă :
— Prinţul Teidez şi prinţesa Iselle au ajuns cu bine, sire.
— A, da.
Riga fă cu un semn din cap că tre servitorul cel vâ rstnic, care se
apropie să -l scape pe Cazaril de scrisoare, cu o înclinare respectuoasă .
— Înă lţimea sa, vă duva Moştenitoare, mi-a dat ordin să nu vi-o
predau decâ t domniei voastre personal, adă ugă Cazaril ezitant.
— Da, da... o clipă numai.
Fă câ nd un efort considerabil, Orico se aplecă în faţă peste burta lui
mare ca să îşi îmbră ţişeze din nou felina, apoi îi agă ţă de zgardă un lanţ
de argint. Scoţâ nd alte câ teva sunete de alint la ea, o îndemnă să facă un
salt uşor de pe masă . Îşi coborî şi el picioarele, ceva mai greu, şi zise
scurt:
— Aici, Umegat!
Acesta era, după toate aparenţele, numele servitorului şi nu al pisicii,
că ci omul fă cu un pas înainte şi luă lesa de argint în locul scrisorii.
Conduse animalul că tre cuşca lui, un pic mai jos, în aceeaşi aripă ,
îmboldindu-l fă ră scrupule cu un genunchi în dos, câ nd acesta se opri să
se scarpine de barele cuştii. Cazaril îşi recă pă tă suflul câ nd slujbaşul
închise lacă tul cuştii.
Orico rupse sigiliul, împră ştiind ceară peste podeaua din şipci,
proaspă t mă turată . Îi adresă un semn absent lui Cazaril să se ridice în
picioare şi începu să parcurgă încet scrisul plin de înflorituri al
provincarei, oprindu-se ca să apropie sau să depă rteze hâ rtia, privind
chiondorâ ș din câ nd în câ nd. Reluâ ndu-şi din nou rolul de curier, Cazaril
îşi împreună mâ inile la spate şi aşteptă cu ră bdare să i se pună întrebă ri
sau să fie concediat, după voia lui Orico.
Cazaril îi aruncă o privire servitorului – mai marelui servitorilor? –
în timp ce aştepta. Chiar şi fă ră să -i fi auzit numele, omul era evident un
129
descendent din neamul roknarilor. Umegat fusese destul de înalt la
viaţa lui, însă acum era adus de umeri. Pielea-i, care pesemne că fusese
de un auriu aprins în tinereţe, avea acum un aspect tă bă cit, iar culoarea
i se preschimbase într-un alburiu ca fildeşul. Riduri fine îi înconjurau
ochii şi gura. Pă rul creţ ca de bronz, încă runţit, şi-l purta strâ ns în jurul
capului, în două împletituri care porneau de la tâ mple înspre creştet, ca
să se întâ lnească la spate într-o coadă perfectă , după stră vechiul stil
roknar. Îl fă cea să pară un roknar pur-sâ nge, deşi Chalionul era plin de
metişi roknari; pâ nă şi riga Orico numă ra vreo două prinţese roknare
prin arborele lui genealogic, atâ t din partea chalioneză , câ t şi din cea
brajară , la originea moştenitorilor familiei regale. Servitorul purta
livreaua de serviciu specifică Zangrelui, tunică şi jambiere şi o manta
din zale cu simbolul Chalionului, un leopard regal furios însă ilat peste
imaginea unui castel stilizat. El ară ta mult mai îngrijit şi mai pretenţios
decâ t stă pâ nul să u. Orico sfâ rşi de citit scrisoarea şi oftă :
— Roina Ista-i supă rată , aşa-i? fă cu el înspre Cazaril.
— Era, bineînţeles, tulburată de despă rţirea de copiii ei, zise Cazaril
precaut.
— Mi-era teamă de asta. N-am ce-i face. Atâ ta vreme câ t e tulburată
în Valenda şi nu în Cardegoss. Nu-i pot permite să locuiască aici. E mult
prea... dificilă .
Îşi trase nasul, ştergâ ndu-şi-l de dosul mâ inii.
— Transmite-i Înă lţimii Sale, provincara, toată stima din partea mea
şi încredinţeaz-o că viitorul nepoţilor domniei sale mă preocupă
îndeaproape. Ei se bucură de protecţia fratelui lor.
— Am de gâ nd să -i scriu chiar în această seară , sire, ca să o asigur că
am ajuns în siguranţă . Am să -i transmit cuvintele domniei voastre.
Orico încuviinţă scurt, se frecă la nas din nou şi îi aruncă o că ută tură
piezişă lui Cazaril.
— Te cunosc cumva?
— N-aş... prea crede, sire. Am fost numit recent de că tre vă duva pro-
vincară drept secretarul prinţesei Iselle. Am servit în timpul domniei

130
provincarului de Baocia ca paj, în tinereţe, adă ugă el, în chip de
recomandare.
Nu aminti nimic de serviciul pe care-l îndeplinise în armata lui dy
Guarida, lucru care ar fi putut să -l edifice mai degrabă pe rigă , chiar
dacă fă cuse parte din marea masă a oamenilor lui dy Guarida. Se bucura
de o mică deghizare nedeliberată datorită bă rbii pe care şi-o lă sase de
curâ nd să crească , pă rul cu şuviţe încă runţite şi şubrezeala lui generală
– dacă nu-l recunoscuse Orico, era vreo şansă oare ca nici ceilalţi să n-o
facă ? Se întrebă câ t putea să reziste aici, la Cardegoss, fă ră să -şi tră deze
numele. Dar vai! – era prea tâ rziu să şi-l mai schimbe de-acum.
Putea să -şi mai pă streze identitatea anonimă încă puţin, se pă rea,
că ci Orico aprobă aparent satisfă cut de ră spuns şi flutură din mâ nă ,
semn că era liber să plece.
— Veţi fi prezent la banchet, atunci. Spuneţi-i frumoasei mele surori
că abia aştept să o vă d acolo.
Cazaril fă cu o plecă ciune şi se retrase.
Îşi muşcă îngrijorat buza de jos pe câ nd îşi croia drum înapoi înspre
poarta castelului. Dacă se aştepta ca toată lumea de la curte să participe
la banchetul din acea seară , cancelarul Martou dy Jironal, sfetnicul şi
şeful să u de stat major, nu putea să lipsească ; şi unde mergea el, fratele
să u, lord Dondo, îl însoţea de obicei.
Poate că nici ei nu-şi vor mai aminti de mine. Trecuseră mai bine de
doi ani de la că derea – vânzarea ruşinoasă a – Gotorgetului, şi mai mult
de la incidentul neplă cut din cortul nebunului aceluia de prinţ Olus.
Existenţa lui Cazaril nu fusese niciodată mai mult decâ t o sâ câ ială
mă runtă pentru aceşti seniori puternici. Ei n-aveau de unde şti că el îşi
dă duse seama că vâ nzarea lui ca sclav la galere fusese premeditată
drept tră dare şi nu doar ghinionul lui. Dacă nu fă cea niciun gest care să
atragă atenţia asupra sa, ei nu-şi vor aduce aminte de ceea ce uitaseră ,
iar el va fi în siguranţă .
Sper ca un prost.
Bă gă capul între umeri şi mă ri pasul.

131
 Ajuns înapoi în camera sa înaltă , Cazaril îşi pipă i roba sobră de
culoare maronie şi mantaua cea neagră fă ră mâ neci. Dar, ascultâ nd de
ordinele trimise de la etajul de sus printr-o slujnică care abia îşi tră gea
sufletul din pricina alergă turii pe scă ri, îşi puse un veşmâ nt mai
înzorzonat, o tunică sinilie cu odă jdii din brocart de culoarea
turcoazului şi pantaloni bleumarin din garderoba bă trâ nului provincar,
mirosind uşor încă a tot soiul de mirodenii cu care fuseseră împachetate
ca să le ferească de molii. Cizmele şi sabia îi completau ţinuta de
curtean, chiar dacă îi lipsea bogă ţia inelelor şi-a lanţurilor.
La strigă tul neră bdă tor al lui Teidez Cazaril să ri pe scă ri să vadă
dacă doamnele erau gata, ca să descopere că el era ultimul din grup.
Iselle era gă tită cu cele mai alese straie ale sale: rochie şi mantie în
culorile ei preferate, albastru şi alb, pe câ nd Betriz şi doamna de
companie purtau haine de gală în tonuri de turcoaz şi, respectiv,
bleumarin. O persoană din grup fă cea notă discordantă prin austeritate:
Iselle era împodobită cu bijuterii potrivite unei fecioare, simple
diamante scâ nteindu-i în urechi, o broşă la decolteu, o centură smă lţuită
şi două inele. Betriz etala restul inventarului de giuvaericale, luate cu
împrumut. Cazaril îşi îndreptă ţinuta, fă ră să regrete lipsa de stră lucire
a straielor sale, dar hotă râ t să ră mâ nă demn de rolul să u în slujba lui
Iselle.
După vreo şapte sau opt întâ rzieri pentru schimbă ri de ultim
moment şi retuşuri la îmbră că minte şi gă teli, Cazaril le urni pe toate în
jos pe scă ri ca să li se ală ture lui Teidez şi anturajului să u micuţ de rang
nobil, format din dy Sanda, că pitanul baocian care îi pă zise pe timpul
că lă toriei, împreună cu sergentul major al acestuia, ultimii doi purtâ nd
livrelele cele mai bune şi să bii cu mâ nere încrustate cu pietre de preţ.
Foşnind şi clinchetind, îl urmară cu toţii pe pajul regal care fusese trimis
să -i îndrume că tre sala tronului lui Orico.
Se opriră pentru o clipă în anticameră , unde se aranjară într-o
ordine adecvată , sub directivele şoptite ale intendentului castelului.
Uşile se dă dură în lă turi, se auzi un sunet dulce de corn, iar intendentul
anunţă pe un ton tună tor:
132
 — Prinţul Teidez dy Chalion! Prinţesa Iselle dy Chalion! Ser dy
Sanda – şi continuă cu numele celorlalţi din grup în ordinea strictă a
rangului, terminâ nd cu – lady Betriz dy Ferrej, castillar Lupe dy Cazaril,
sera Nan dy Vrit!
Betriz ridică privirea spre Cazaril, ochii ei mari şi că prui se-nveseliră
brusc şi întrebă cu glas scă zut:
— Lupe? Numele dumitale cel mic e Lupe?
Cazaril îşi luă libertatea de a nu ră spunde în situaţia în care se aflau
– că ci de bună seamă că vorbele i-ar fi ieşit trunchiate. Încă perea era
plină ochi de curteni şi doamne, sclipind şi şuşotind, aerul era greu de
miros de parfum, tă mâ ie şi freamă t. În această mulţime, îşi dă du seama
Cazaril, veşmintele sale pă reau modeste şi şterse; în cele austere, negru
cu maroniu, ar fi ară tat ca o cioară printre pă uni. Pâ nă şi pereţii erau
drapaţi în brocart roşu.
Pe un podium ridicat în capă tul încă perii, acoperit cu un baldachin
din brocart roşu, tivit cu o împletitură din aur, riga Orico şi roina lui
erau aşezaţi pe scaune aurite, unul lâ ngă altul. Orico ară ta mult mai bine
astă seară , ferchezuit şi cu haine curate, chiar şi cu bujori în obrajii lui
durdulii; avea un aspect aproape regesc sub coroniţa lui din aur, lucrată
după un stil greoi, cam perimat. Roina Sara era îmbră cată elegant, cu
straie de ceremonie asortate în nuanţe de stacojiu şi stă tea foarte
ţeapă nă , pozâ nd în tronul ei. La cei treizeci şi cinci de ani dră gă lă şenia
din anii tinereţii începuse să pă lească , avâ nd un aer cam trecut.
Expresia feţei ei era împietrită , iar Cazaril se gâ ndi ce amestecă tură de
sentimente stranii trebuia să zacă în sufletul ei la această recepţie
regească . Din pricina sterilită ţii sale dă duse greş în principala ei
îndatorire faţă de regatul Chalionului – în caz că vina îi aparţinea. Chiar
şi pe vremea câ nd Cazaril se aflase vremelnic la curte, cu ani în urmă , se
şuşotea cum că Orico n-avusese niciodată un copil din flori, deşi la
vremea respectivă , această lipsă era atribuită unei fidelită ţi exagerate
pe care o nutrea pentru aşternutul matrimonial. Afirmarea lui Teidez
însemna, de asemenea, recunoașterea publică a celei mai intime
deznă dejdi a cuplului regal.
133
 Teidez şi Iselle înaintară la râ ndul lor că tre postamentul cu tronurile
suveranilor. Schimbaseră fră ţeşti să ruturi de bun venit, pe mâ ini, cu
riga şi roina; ceremonialul integral al să ruturilor formale de supunere,
pe frunte, mâ ini şi picioare nu se impunea în aceasta seară . Fiecă rui
membru al anturajului lor i se acordă favoarea de a îngenunchea şi de a
să ruta mâ inile monarhilor. Cazaril le simţi pe cele ale Sarei reci, ca de
ceară , câ nd îşi depuse să rutul respectuos.
El îşi fă cu datoria de a ră mâ ne ală turi de Iselle şi se propti bine, că ci
avea de aşteptat, în vreme ce fraţii de neam regesc se pregă teau să
întâ mpine o coloană lungă de curteni, din râ ndurile că rora nu puteau
jigni pe niciunul, omiţâ ndu-l ori negâ ndu-i dreptul de a se prezenta
personal. Lui Cazaril i se tă ie ră suflarea recunoscâ nd prima şi cea mai
importantă pereche de bă rbaţi care se apropiau pentru a face onorurile.
Marchizul dy Jironal era înveşmâ ntat în ţinuta completă de curte pe
care i-o conferea gradul de general al sfâ ntului ordin militar al Fiului,
că zâ nd în falduri maronii, portocalii şi galbene. Dy Jironal nu se
schimbase prea mult de câ nd îl vă zuse ultima oară Cazaril, în urmă cu
trei ani, atunci câ nd acceptase cheile Gotorgetului şi preluase comanda
din mâ inile acestuia în cortul lui de campanie. Era tot uscă ţiv,
încă runţit, cu o privire rece, viguros, avâ nd aparenţa unui om care a
uitat să zâ mbească . Centura sabiei late cu care era încins peste piept era
acoperită cu smalţ şi nestemate, care întruchipau simbolurile Fiului:
arme şi animale şi poloboace cu vin. Lanţul greu din aur, al serviciului
de cancelar al Chalionului, îi înconjura gâ tul. Trei inele mari cu peceţi îi
împodobeau mâ inile, cea a îndestulatei sale case, cea a Chalionului şi
cea a Ordinului Fiului. Nu mai avea niciun altul care să -i acopere
degetele – nicio altă bogă ţie de giuvaeruri n-ar fi putut face o impresie
mai puternică decâ t acea demonstrație de putere.
Lord Dondo dy Jironal purta şi el odă jdiile unui sfâ nt general, în
culorile albastru cu alb, aparţinâ nd Ordinului Fiicei. Mai îndesat decâ t
fratele lui, avâ nd o nefericită tendinţă de a asuda abundent, la vâ rsta de
patruzeci de ani încă mai radia de dinamismul tipic familiei lor.
Exceptâ nd noile onoruri de care se bucura acum, pă rea neschimbat,
134
neîmbă trâ nit faţă de omul pe care-l vă zuse ultima oară Cazaril în tabă ra
fratelui să u. Cazaril îşi dă du seama că sperase ca Dondo să se fi îngră şat
ca Orico, date fiind libertă ţile scandaloase pe care şi le permitea la
masă , în pat şi în orice altă plă cere cu putinţă , dar era numai un pic
burtos. Stră lucirea de pe mâ ini, ca să nu mai amintim de urechi, braţe şi
pintenii din aur de la că lcâ iele cizmelor sale compensau refuzul fratelui
să u de a etala bogă ţia familiei.
Privirea lui dy Jironal trecu peste Cazaril fă ră vreun semn că l-ar fi
recunoscut, dar sprâ ncenele negre ale lui Dondo se coborâ ră în timp ce
îşi aştepta râ ndul şi se încruntă la vederea expresiei de indiferenţă
cordială de pe figura lui Cazaril. Încruntă tura i se adâ nci pe neaşteptate.
Numai că privirea inchizitorială a lui Dondo fu abă tută de la Cazaril
câ nd fratele să u fă cu semn unui servitor ca să aducă darurile pe care i le
oferea prinţului Teidez: o şa şi un că pă stru bă tute cu argint, o arbaletă
deosebită de vâ nă toare şi o suliţă de frasin pentru mistreţi cu vâ rf
gravat în oţel, care arunca sclipiri crude în jur. Mulţumirile
entuziasmate ale lui Teidez fură cu totul şi cu totul sincere.
După ce trecu de formalele prezentă ri, lord Dondo pocni din degete,
iar un servitor care ţinea o casetă micuţă pă şi în faţă şi o deschise. Cu un
gest dramatic, Dondo scoase din ea un enorm şirag de perle pe care le
ridică câ t putu de sus, ca toată lumea să le vadă .
— Prinţesă , vă urez bun venit la Cardegoss în numele ordinului meu
sfâ nt, al stră lucitei mele familii şi al nobilei mele persoane! Daţi-mi voie
să vă ofer mă sura îndoită a domniei voastre în perle – flutură şiragul,
care era într-adevă r la fel de lung pe câ t era de înaltă uimita Iselle – şi
mulţumesc zeilor că nu sunteţi mai înaltă , altfel aş fi fost ruinat!
Un chicotit general ră sună printre curteni la auzul acestei glume. El
îi adresă un zâ mbet de cuceritor şi îi şopti:
— Îmi permiteţi?
Şi fă ră să mai aştepte ră spunsul, se aplecă şi îi atâ rnă funia aceea de
gâ t; ea tresă ri neplă cut surprinsă câ nd mâ na lui îi atinse în treacă t
obrazul, dar mâ ngâ ie cu degetele sferele lucitoare şi îi zâ mbi uimită .
Gâ ngă vi nişte mulţumiri dră gă laşe, iar Dondo îi fă cu o plecă ciune – mult
135
prea adâ ncă , se gâ ndi ţâ fnos Cazaril; gestul pă ru a avea o tentă de
batjocură în ochii lui. Abia atunci gă si Dondo un moment ca să -i
șușotească fratelui să u la ureche. Cazaril nu desluşi cuvintele rostite cu
voce scă zută , dar i se pă ru că citea pe buzele din barba lui Dondo
cuvâ ntul Gotorget. Ochii lui Dy Jironal se rotiră că tre Cazaril într-o
că ută tură surprinsă şi tă ioasă , pentru o clipă , dar apoi amâ ndoi bă rbaţii
trebuiră să facă loc urmă torului nobil care-şi aştepta râ ndul. O gră madă
copleşitoare de plocoane scumpe şi inedite se îngră mă diră peste prinţ
şi prinţesă . Cazaril se pomeni avâ nd grijă de gră mada Isellei, cu ajutorul
lui Betriz, care însemna cu grijă numele celor de la care erau primite,
pentru a le adă uga mai tâ rziu la inventarul casei. Curtenii roiau în jurul
tinerilor, observă sec Cazaril, asemeni muştelor care se strâ ng la un
borcan cu miere risipită . Teidez se înveselise într-atâ t, încâ t râ dea în
hohote; dy Sanda era un pic cam ţeapă n; satisfă cut în sinea lui, dar
încordat. Deşi se vedea limpede că se simţea mă gulită , Iselle se purta cu
o sublimă demnitate. S-a neliniştit doar o dată , câ nd un trimis roknar al
unui principat de la miază noapte, înalt, cu pielea smeadă şi pă rul
roşcă ţiu, prins în cozi meşteşugit împletite, i-a fost prezentat.
Veşmintele lui brodate fin fluturară ca nişte drapeluri în vâ nt câ nd
acesta i se închină respectuos. Fă cu şi ea o reverenţă stă pâ nită , fă ră să
zâ mbească şi mulţumi pentru frumoasa cingă toare din coral sculptat,
pietre de jad şi legă turi de aur.
Cadourile lui Teidez erau mai diversificate, deşi grosul lor consta în
arme. Ale Isellei erau în mare parte bijuterii, dar includeau nu mai puţin
de trei cutii muzicale de mare fineţe. Într-un final, toate darurile cu care
cei doi nu se împodobiseră deocamdată fură depuse pe o masă pă zită de
doi paji pentru a fi admirate: o etalare a bogă ţiei, inteligenţei sau
generozită ţii donatorilor care, la urma urmei, era mai bună decâ t scopul
cu care fuseseră oferite majoritatea acestor prinoase – şi, cu aceasta,
mulţimea elitei din Cardegoss se revă rsă în sala de banchete.
Prinţul şi prinţesa fură conduşi la înalta masă şi aşezaţi de o parte şi
de alta a lui Orico şi a roinei sale. Erau flancaţi la râ ndul lor de fraţii
Jironal, cancelarul dy Jironal zâ mbind un pic cam încordat la bă iatul de
136
paisprezece ani pe mâ na că ruia avea să încapă regatul, Dondo încercâ nd
în mod evident să intre în graţiile Isellei, cu toate că se vedea cu ochiul
liber că râ dea mai tare decâ t ea la spiritele de glumă pe care le fă cea.
Cazaril era aşezat la una din mesele lungi puse de-a curmezişul pă rţii
din faţă a camerei, avâ nd toată sarea şi piperul sub nas, iar în ochi pe
tâ nă ra care-i fusese dată în grijă . Descoperi că bă rbatul între două
vâ rste care stă tea aşezat la dreapta lui era un emisar ibranez.
— Ibranezii m-au tratat tare bine în timpul ultimei mele şederi în
ţara voastră , se aventură politicos Cazaril după ce se prezentară
reciproc, dar hotă râ ndu-se să se ferească să menţioneze vreun
amă nunt. Dumneata cum ai ajuns în Cardegoss, milord?
Ibranezul zâ mbi prietenos.
— Sunteţi omul prinţesei Iselle, nu? Ei bine, în afară de atracţiile
netă gă duite ale vâ nă torii toamna în Cardegoss, riga din Ibra m-a
însă rcinat să intervin pe lâ ngă riga Orico ca să nu-l susţină pe
Moştenitor în noua ră zmeriţă din sudul Ibrei. Moştenitorul acceptă
ajutor din partea Darthacă i; cred că acest dar de care se bucură acum se
va întoarce împotriva lui în timp.
— Rebeliunea condusă de moştenitorul să u e o lovitură dureroasă
pentru riga din Ibra, zise Cazaril pe bună dreptate, însă cu o neutralitate
studiată .
Bă trâ nul vulpoi din Ibra jucase pe două fronturi în relaţiile cu Cha-
lionul de prea multe ori în trecut ca să nu fie considerat un prieten
îndoielnic şi un vră şmaş primejdios – dar dacă acest teribil ră zboi
reînceput cu fiul să u era pedeapsa zeilor pentru viclenia de care dă dea
dovadă , atunci mâ nia zeilor era un lucru de temut.
— Nu ştiu ce gâ ndeşte riga Orico, dar mi se pare că să sprijini
tinereţea împotriva bă trâ neţii înseamnă să faci un pariu sigur. Ei
trebuie să se împace din nou, în caz contrar timpul îşi va spune
cuvâ ntul. Ca un om bă trâ n să -şi învingă propriul fiu, înseamnă să se
înfrâ ngă pe sine.
— Nu şi de această dată . Ibra mai are un fiu.

137
 Trimisul se uită în stâ nga şi-n dreapta, apoi se dă du mai aproape de
Cazaril, coborâ ndu-şi vocea:
— Lucru care nu a scă pat atenţiei Moştenitorului. Ca să -şi asigure
spatele, a lansat în toamna trecută în secret un atac infam asupra
fratelui să u – deşi acum pretinde că nu el l-a ordonat, ci a fost lucră tura
lipsită de scrupule a favoriţilor să i, care i-au interpretat greşit nişte
vorbe scă pate la întâ mplare. Pe care le-au înţeles prea bine, aş putea
spune eu. Încercarea de a-l lichida pe tâ nă rul prinţ Bergon a fost
ză dă rnicită , slavă zeilor, iar Bergon salvat. Numai că Moştenitorul a
împins, în cele din urmă , îngă duinţa tată lui să u peste limită . De astă
dată , nu se va mai face pace între ei fă ră capitularea abjectului sud al
Ibrei.
— Tristă treabă , spuse Cazaril. Sper să le vină la toţi mintea la cap.
— Îhî, fu de acord emisarul. Zâ mbi sec, în semn de apreciere faţă de
eschiva evidentă a lui Cazaril de a-şi da pe faţă preferinţele şi renunţă la
demersul să u ingenios de a-şi câ ştiga adepţi.
Bucatele de la Zangre erau nemaipomenite şi îl îmbiară pe Cazaril să
se îmbuibe pâ nă la saturaţie. Curtea se mută în sala de primire, unde
avea să se ţină balul şi unde riga Orico aţipi subit în scaunul să u, spre
invidia lui Cazaril. Muzicienii de la curte se dovediră excelenţi, ca
întotdeauna. Nici roina Sara nu dansa, însă chipul să u rece se mai
îmblâ nzi, într-o aparentă delectare pe sunetul muzicii, bă tâ nd ritmul cu
mâ na pe braţul jilţului să u. Cazaril îşi mută trupul îngreunat de atâ ta
mâ ncare că tre o latură a să lii, unde îşi sprijini confortabil umerii de un
perete şi îi privi pe cei mai tineri şi mai în putere, ori pe cei mai puţin
îmbuibaţi legă nâ ndu-se graţios pe acordurile delicate. Nici Iselle, nici
Betriz, nici chiar Nan dy Vrit nu duseră lipsă de parteneri. Cazaril îşi
încreţi fruntea vă zâ nd-o pe Betriz luâ nd o poziţie de dans cu cel de al
treilea, ba nu, al cincilea june nobil care o invitase. Roina Ista nu fusese
singurul pă rinte îngrijorat care-l încolţise înainte să pă ră sească
Valenda; la fel a procedat şi ser dy Ferrej. Să ai grijă de Betriz a mea, îl
rugase el. Ar fi trebuit s-o aibă alături pe mama ei sau o altă doamnă
trecută prin viaţă care să o povăţuiască, dar, din păcate... Dy Ferrej se
138
vă zuse prins între teama de dezastru şi speranţa unei oportunită ţi.
Ajut-o dumneata să se păzească de nepricopsiţi, de fanfaroni, de alde
pierde-vară scăpătaţi, ştii dumneata genul. Cei ca el? Pe de altă parte,
dacă ar fi să-ntâlnească pe cineva cu o situaţie solidă, onorabilă, n-aş fi
împotrivă să aleagă cu inima... ştii, un om de bine, cum ar fi, oh, să zicem,
prietenul dumitale, marchizul dy Palliar... Acel exemplu luat din senin nu
sună chiar atâ t de întâ mplă tor în urechile lui Cazaril. Să fi început oare
Betriz să nutrească vreo tandreţe tainică ? Numai că Palli nu era, din
pă cate, prezent aici astă seară , întorcâ ndu-se în provincia lui după
instalarea lordului Dondo în sfâ nta funcţie de general. Altfel ar fi întâ lnit
şi Cazaril o figură cunoscută şi binevoitoare în toată mulţimea asta.
Atenţia îi fu atrasă de o mişcare într-o parte, unde privirea îi întâ lni
o figură cunoscută , dar neprietenoasă , în ciuda zâ mbetului rece.
Cancelarul dy Jironal schiţă înspre el o mică plecă ciune de salut; el se
sprijini de perete şi îi întoarse curtoazia. Mintea lui se lupta prin pâ cla
mâ ncă rii şi-a bă uturii să ră mâ nă trează .
— Dy Cazaril. Chiar dumneata eşti. Te crezusem mort.
Nici nu mă-ndoiesc de asta.
— Nu, milord. Am scă pat.
— Unii dintre prietenii dumitale s-au temut că ai dezertat...
Niciun prieten de-al meu nu s-ar teme de un asemenea lucru.
— Dar roknarii au raportat că muriseşi.
— O minciună sfruntată , domnule.
Cazaril nu spuse şi cine lansase minciuna aceea.
— M-au vâ ndut la galere, împreună cu oamenii care n-au fost
ră scumpă raţi.
— Ce mâ rşă vie!
— Aşa m-am gâ ndit şi eu.
— E o minune că ai supravieţuit întregului calvar.
— Da. Aşa e. Cazaril clipi şi zâ mbi suav. Cel puţin v-aţi recuperat
banii de ră scumpă rare pe mă sura acelei înşelă ciuni? Sau vi i-a şterpelit
vreun hoţ? Mi-ar plă cea să cred că cineva tot a plă tit pentru marea
dezamă gire pe care aţi suferit-o în urma pierderii mele.
139
 — Nu-mi amintesc. Trebuia să intre în atribuţiile ofiţerului
însă rcinat cu încartiruirea.
— Mă rog, a fost un ghinion îngrozitor, dar totul s-a sfâ rşit cu bine în
final.
— Într-adevă r. Va trebui să -mi povesteşti ceva din aventurile
dumitale câ ndva.
— Oricâ nd veţi binevoi, milord.
Dy Jironal încuviinţă cu austeritate, zâ mbind, apoi trecu mai departe,
în mod evident liniştit. Cazaril îi zâ mbi şi el, mulţumit de stă pâ nirea de
sine pe care o afişase – dacă nu era cumva de fapt doar frică
bolnă vicioasă . Ar fi putut, se pă rea, să zâ mbească întruna, fă ră să se
asmuţă la beregata mincinosului aceluia nemernic. Deja am intrat în
pielea unui curtean în toată regula, hm?!
Odată ce i se mai domoliseră cele mai negre temeri, Cazaril renunţă
la încercarea deşartă de a se face invizibil şi îşi luă inima-n dinţi ca s-o
invite pe lady Betriz la un rondel. Se ştia înalt, lă lâ u şi mai deloc graţios
în mişcă ri, dar cel puţin nu că dea din picioare de beat, ceea ce îi dă dea
un avantaj net faţă de jumă tate din tinerii care se aflau aici acum. Asta
ca să nu mai amintim de lord Dondo dy Jironal, care, după ce a pus
stă pâ nire pe toate dansurile cu Iselle o vreme, şi-a luat tă lpă şiţa
înconjurat de gloata lui de scandalagii buni de nimic să caute alte
plă ceri, mai grosiere, ori vreun coridor întunecat în care să vomite.
Cazaril speră la a doua variantă . Ochii lui Betriz sclipeau de bucurie în
timp ce se legă na cu el în paşii de dans.
În cele din urmă Orico se trezi, muzicienii dă dură semne de
oboseală , iar seara se apropie de final. Cazaril îi mobiliză pe paji, pe lady
Betriz şi pe Nan dy Vrit să care darurile Isellei şi să le pună la loc sigur.
În ceea ce-l privea pe Teidez, care ară tase un dispreţ profund pentru
dă nţuială , acesta se îndeletnicise cu spectaculoasele platouri cu dulciuri
mai mult chiar decâ t cu bă utura. Drept urmare, dy Sanda avu de furcă
cu o previzibilă criză de indigestie pâ nă la ivirea zorilor. Totuşi, era clar
că bă iatului i se urcase la cap mai mult atenţia care i se dă duse, decâ t
vinul pe care-l bă use.
140
 — Lord Dondo mi-a spus că oricine mi-ar fi dat optsprezece ani! îi
spuse el Isellei triumfă tor.
Se înă lţase atâ t de mult în acea vară încâ t o întrecea cu un cap pe
sora lui mai mare şi ă sta fusese un motiv să se împă uneze în faţa ei şi să
o ia în derâ dere. Se îndreptă înspre camera lui, abia atingâ nd podeaua
cu picioarele.
Cu mâ inile încă rcate de bijuterii, Betriz îl întrebă pe Cazaril în vreme
ce aşezau podoabele în dulă pioarele cu lacă t din anticamera ei:
— Aşadar, de ce nu-ţi foloseşti numele, lord Caz? Mai ales că e chiar
un nume de bă rbat puternic!
— Am o aversiune mai veche pentru el, oftă el. Fratele meu mai
mare şi tovară şii lui obişnuiau să mă necă jească urlâ nd şi hă mă ind pâ nă
izbucneam în lacrimi de furie, – ceea ce mă înverşuna şi mai tare – din
pă cate, pâ nă am crescut eu destul câ t să -l iau la bă taie, nu mai fă cea
glume pe seama mea. Asta mi s-a pă rut şi mai nedrept din partea lui.
Betriz hohoti.
— Înţeleg!
Cazaril se retrase clă tinâ ndu-se în liniştea dormitorului să u, dar îşi
aduse aminte că uitase să -şi îndeplinească promisiunea fermă fă cută
provincarei, de a-i trimite câ t de curâ nd un bilet liniştitor. Chinuit de
somn şi de datorie, oftă şi îşi scoase penele, hâ rtia şi ceara, însă darea
de seamă fu mult mai scurtă decâ t raportul cu lux de amă nunte pe care-
şi pusese în gâ nd a i-l trimite, câ teva râ nduri lapidare, încheiate cu,
Totul e bine în Cardegoss. Îl sigilă , trimise un paj care moţă ia să -l
încredinţeze vreunui curier ce urma să plece din Zangre şi se pră buşi în
pat.

Capitolul 8

Banchetul de bun-venit din prima seară fu urmat mult prea curâ nd

de micul dejun de a doua zi, de cină şi de o serată care includea şi un bal
mascat. Mâ ncă rurile excelente continuară să curgă în valuri şi în ziua
urmă toare, pâ nă câ nd Cazaril, în loc să mai gâ ndească despre rigă că s-a
141
îngră şat în mod nefericit, începu să se minuneze cum de acesta se mai
putea ţine pe picioare. Cel puţin bombardamentul iniţial cu cadouri
asupra odraslelor regeşti încetă câ t de câ t. Cazaril îşi aduse la zi
inventarul şi începu să se gâ ndească unde şi cu ce ocazii putea fi
redă ruită o parte din această bogă ţie. Lumea se aştepta din partea unei
prinţese să fie darnică .
Se trezi în cea de-a patra dimineaţă dintr-un vis neclar în care se
fă cea că alerga prin Zangre cu mâ inile pline de giuvaericale pe care nu
fusese în stare să le ducă persoanelor potrivite la timpul potrivit şi mai
era şi un şobolan imens vorbitor care îl îndruma în tot felul de direcţii
aberante. Se frecă la ochi ca să se dezmeticească şi jură să renunţe să
mai bea din vinurile tari ale lui Orico sau să mai mă nâ nce dulciurile de
la curte, care erau fă cute cu prea multă cremă de migdale, nu era sigur
care din ele erau de vină . Se întrebă cu ce meniuri va trebui să mai dea
piept în acea zi. Şi apoi râ se din toată inima pe seama sa, amintindu-şi
de raţiile din perioada asediului. Se rostogoli din pat, cu râ njetul pe
buze.
Îşi scutură tunica pe care o purtase cu o zi înainte şi îşi descâ lci
dintre dantelele manşetei jumă tatea de felie de pâ ine pe care Betriz îl
rugase să o dosească în mâ neca lui largă atunci câ nd picnicul regesc de
pe malul râ ului fusese întrerupt de nişte averse de ploaie, obişnuite în
acel anotimp, dar care lor numai bine nu le-a picat. Se gâ ndi nedumerit
dacă rostul mâ necilor acestor curteni fusese ascunderea proviziilor, la
început, câ nd a fost creat acest detaliu vestimentar. Îşi scoase că maşa de
noapte, îşi trase pantalonii, legâ ndu-le şnururile şi apoi se duse spre
lighean să se spele.
Un fâ lfâ it moale de aripi sună în fereastra lui larg deschisă . Cazaril se
uită într-o parte, speriat de acel zgomot, şi vă zu una din ciorile de la
castel care tocmai se lă sa pe pervazul din piatră , întinzâ ndu-şi că pşorul
că tre el. Croncă ni de vreo două ori, apoi scoase nişte murmure scurte
ciudate. Amuzat, îşi şterse faţa cu prosopul şi, culegâ nd bucata de pâ ine
de pe jos, se apropie încet de pasă re să vadă dacă era una din cele
îmblâ nzite, care ar fi putut să -i ciugulească din mâ nă .
142
 Pă rea să iscodească bucata de pâ ine, că ci nu se repezi s-o înhaţe în
timp ce el se apropia. Îi întinse o bucă ţică . Lucioasa pasă re îl privi
atentă o clipă , apoi înşfă că rapid cu ciocul fă râ mitura dintre degetele lui.
Cazaril îşi ascunse tresă rirea câ nd pasă rea îl lovi cu ciocul ei negru
ascuţit, fă ră să -l ră nească . Pasă rea ţopă i şi bă tu din aripi, înfoindu-şi
coada din care lipseau două pene. Mai bolborosi ceva, apoi croncă ni din
nou, un sunet strident, ascuţit care ră sună cu ecou între pereţii odă ii.
— N-ar trebui să zici cra-cra, vorbi Cazaril cu ea. Ar trebui să zici
Caz-Caz!
Se mai distră – şi o mai distră ! – preţ de câ teva minute, încercâ nd să
o înveţe să vorbească într-o limbă nouă , reuşind chiar să o facă să
scoată nişte triluri care aduceau pe jumă tate a Cazaril! Cazaril!, în ceea
ce-şi închipuia el ca fiind accentul pă să resc, dar în ciuda mituielii
generoase cu pâ ine, pă rea şi mai îndă ră tnică decâ t Iselle în privinţa
limbii darthacane.
Un ciocă nit la uşa camerei lui întrerupse lecţia, iar el strigă
indiferent:
— Da?
Uşa se dă du de perete; cioara îşi luă zborul, plonjâ nd de la fereastră .
Cazaril se aplecă în afară o clipă să -i urmă rească zborul. Pasă rea că zu
vertiginos în gol, apoi îşi deschise aripile cu un plesnet şi se avâ ntă în
sus din nou, rotindu-se în depă rtare pe un curent de aer rece care se
ridica de-a lungul povâ rnişului abrupt al defileului.
— Milord dy Cazaril, ă ...
Vocea îngheţă brusc. Cazaril se ridică de pe pervazul ferestrei şi se
întoarse ca să gă sească îndă ră tul lui un paj cu o faţă şocată , stâ nd în
cadrul uşii. Cazaril îşi dă du seama, în timp ce-l trecu un val de rece de
transpiraţie, că nu se îmbră case încă cu că maşa.
— Da, bă iete?
Fă ră să lase impresia că se gră bea, întinse mâ na după tunică , o mai
scutură o dată şi şi-o trase pe el.
— Ce s-a întâ mplat?

143
 Vorba lui tă ră gă nată nu lă sa loc la niciun comentariu sau întrebare
pe seama gră mezii de cicatrici vechi de pe spinarea lui. Pajul înghiţi un
nod şi îşi recă pă tă glasul.
— Milord dy Cazaril, prinţesa Iselle vă roagă să o însoţiţi la micul
dejun, care va fi servit de îndată în sala verde.
— Mulţumesc, zise Cazaril cu ră ceală .
Dă du apoi din cap, în semn că pajul se putea retrage. Acesta îşi luă
repede picioarele la spinare.
Excursia matinală în care îi ceruse Iselle s-o escorteze se dovedi a fi
nu departe, pe câ mp, ci chiar mult-promisul tur al menajeriei lui Orico.
Însuşi riga urma să -şi conducă sora, numai că , intrâ nd în sale verde,
Cazaril îl gă si pe acesta dormitâ nd într-un scaun, tră gâ nd un pui de
somn ca după micul-dejun. Orico se dezmetici şi se frecă la frunte, ca şi
cum l-ar fi durut capul. Îşi scutură fă râ miturile lipicioase de pe tunica
mare, adună un şervet pă trat în care împachetă ceva şi îşi conduse sora,
pe Betriz şi pe Cazaril afară pe poarta castelului şi apoi dincolo de
gră dini. În curtea grajdurilor se întâ lniră cu grupul lui Teidez, care se
pregă tea pentru partida de vâ nă toare matinală . Teidez se ţinuse
aproape de capul tuturor de câ nd sosise la Zangre, să i se facă plă cerea
asta. Se pă rea că lord Dondo aranjase astfel încâ t să -i împlinească
dorinţa bă iatului, iar acum era în fruntea grupului care includea încă
vreo şase alţi curteni, râ ndaşi şi hă itaşi, trei perechi de câ ini, şi pe ser dy
Sanda. Că lare pe armă sarul lui negru, Teidez îşi salută , vesel nevoie
mare, sora şi pe suveranul să u frate.
— Lord Dondo spune că -i cam devreme să dă m de vreun mistreţ, le
zise el, pentru că n-a că zut încă frunza din copaci. Dar s-ar putea să
avem noroc.
Servitorul lui Teidez, care venea din urmă pe calul să u, era
arhiîncă rcat cu un veritabil arsenal de arme pentru orice eventualitate,
inclusiv noua arbaletă şi suliţa pentru mistreţi. Iselle, care, după cum se
vedea, nu fusese invitată , se uita la ei cu un fel de invidie.
Dy Sanda zâ mbea satisfă cut, pe câ t era el în stare să zâ mbească , de
acest sport nobil, în timp ce lord Dondo chiui şi îndrumă cavalcada afară
144
din curte la trap. Cazaril îi privi în timp ce o luau din loc şi încercă să -şi
dea seama ce anume îi provoca nelinişte din tot tabloul acela autumnal
minunat pe care cei plecaţi la vâ nă toare îl compuneau. Îi veni în minte
faptul că niciunul din oamenii aceia care îl înconjurau pe Teidez nu avea
mai puţin de treizeci de ani. Niciunul nu-l urma pe bă iat din prietenie,
nici mă car din anticiparea unei prietenii; toţi erau acolo numai din
interes personal. Dacă vreunul din acei curteni ar avea destulă minte,
cugetă Cazaril, şi-ar aduce fiii la curte acum şi le-ar da libertate de
mişcare, lă sâ nd natura să -şi urmeze cursul firesc. O imagine nu lipsită
de pericole, dar...
Orico se urni greoi înspre adă postul pentru animale; doamnele şi
Cazaril îl urmară . Îl gă siră pe mai-marele râ ndaş, Umegat, înştiinţat
desigur, aşteptâ ndu-i cuviincios lâ ngă uşile menajeriei, deschise larg
pentru a lă sa înă untru soarele şi boarea dimineţii. Îşi plecă capul cu
cozile împletite cu grijă , în faţa stă pâ nului să u şi a oaspeţilor acestuia.
— Ă sta-i Umegat, îi zise Orico surorii lui, în chip de prezentare. I-am
dat în grijă locul ă sta. E roknar, dar un om bun, oricum.
Iselle îşi controlă o tresă rire vizibilă de spaimă şi îşi înclină capul cu
graţie. Într-o roknară curtenească pasabilă , chiar dacă gramatical
improprie unei adresă ri de la stă pâ n la servitor, ci mai degrabă în stilul
folosit în relaţia stă pâ n – ră zboinic, îi zise:
— Fie ca binecuvâ ntarea Celor Sfinţi să se pogoare asupra ta în
această zi, Umegat!
Umegat fă cu ochii mari, iar reverenţa lui deveni mai adâ ncă . Îi
ră spunse:
— Fiţi binecuvâ ntată de Înă lţimea Lor şi dumneavoastră , stă pâ nă !
Vorbele erau rostite în cel mai pur accent din Arhipelag şi în forma
gramaticală reverenţioasă a sclavului care se adresează stă pâ nului să u.
Cazaril ridică din sprâ ncene de uimire. Pe câ t se vă dea, Umegat nu
era, totuşi, un metis chahonez. Se întrebă ce că i întortocheate ale vieţii l-
or fi purtat pe acest om aici. Interesul lui faţă de roknar crescu şi
îndră zni să -i spună :

145
 — Departe de casă ai mai ajuns, Umegat! în registrul folosit de un
servitor în relaţia cu alt servitor, de spiţă mai joasă .
Un zâ mbet trecu peste buzele râ ndaşului.
— Aveţi o ureche pe cinste, stă pâ ne! Ă sta-i un lucru rar în Chalion!
— Lord dy Cazaril e cel care mă instruieşte, adă ugă şi Iselle.
— În cazul acesta aveţi un profesor de nă dejde, domniţă . Dar, –
întorcâ ndu-se înspre Cazaril, schimbă stilul, acum ca de la supus la
că rturar, un registru mai politicos chiar decâ t acela de la servitor la
stă pâ n – Chalion este casa mea acum, Înţelepciunea Voastră .
— Hai să -i ară tă m animalele surorii mele, interveni şi Orico, plictisit
evident de amabilită ţile lor bilingve.
Ridică mâ na în care ţinea şervetul din pâ nză şi râ nji conspirativ:
— Am furat un fagure cu miere pentru urşii mei de pe masa de la
micul dejun şi o să mi se scurgă tot prin pâ nza asta dacă nu scap de el
mai repede.
Umegat zâ mbi şi el şi îi conduse în clă direa ră coroasă din piatră .
Locul era şi mai curat în dimineaţa asta decâ t deună zi, de departe mai
curat decâ t să lile de benchetuială ale lui Orico. El se scuză şi se coti în
lă turi deodată , intrâ nd într-una din cuştile urşilor. Ursul se sculă şi se
aşeză în şezut; Orico se lă să şi el pe vine pe fâ nul lucitor şi cei doi se
priviră în ochi. Riga desfă cu şervetul şi rupse o bucată de fagure, iar
ursul o adulmecă şi începu să -i lingă degetele cu o limbă lungă rozalie.
Iselle şi Betriz se minunară în faţa blă nii dese şi frumoase a ursului, dar
nu se clintiră din loc ca să i se ală ture rigă i în cuşcă .
Umegat le îndrumă că tre creaturile care aduceau a capre şi care
aveau în mod evident preferinţe mai ierbivore şi de data asta domniţele
se încumetară să pă şească în staule ca să mâ ngâ ie animalele şi să le
admire cu invidie pentru ochii lor mari, că prui, umbriţi de gene lungi.
Umegat le spuse că se numeau vele şi erau aduse de undeva de dincolo
de Arhipelag. Le dă du o provizie de morcovi, cu care fetele hră niră
velele, într-o continuă chicoteală şi cu mulţumire de ambele pă rţi. Iselle
îşi scutură de pe fustă ultimele bucă ţele de morcov amestecate cu salivă
de velă şi apoi îl urmară cu toţii pe Umegat că tre coteţele pă să rilor.
146
Ră mas în urmă cu ursul lui, Orico le fă cu semn apatic să se ducă înainte
fă ră el.
O formă întunecată se nă pusti de afară în aripa cu arcade de piatră şi
ateriză cu un fâ lfâ it de aripi şi o chiră ială pe umă rul lui Cazaril; acesta
mai-mai că să ri din cizme de spaimă . Aruncă o privire pe umă r ca să
descopere că era cioara care venise pe geamul lui de dimineaţă ,
judecâ nd după mă nunchiul de pene zdrenţuite din coada ei. Îşi potrivi
mai bine ghearele pe umă rul lui şi ţipă :
— Caz, Caz!
Cazaril izbucni în râ s.
— Era şi timpul de-acum, pasă re nebună ce eşti! Numai că n-o să -ţi
folosească la nimic acum – am ră mas fă ră pic de pâ ine.
Ridică din umeri, dar pasă rea se agă ţă cu încă pă țâ nare şi ţipă din
nou: „Caz, Caz!”, chiar în urechea lui, dureros de tare.
Betriz râ se; buzele ei ară tau uimire.
— Cine-i prietena dumitale, lord Caz?
— Mi-a venit la fereastră de dimineaţă şi am încercat s-o învă ţ, ă ă ,
vreo câ teva cuvinte. Nu cred că am reuşit...
— Caz, Caz! insistă cioara.
— Ar trebui să -ţi dai mai multă silinţă la darthacană , milady! glumi
Cazaril. Hai, Ser dy Pă să roi, fugi de-aici. Nu mai am pâ ine. Du-te şi-ţi
caută vreun peşte ză pă cit sub cascade sau vreo dră gă laşă de oaie
moartă şi-mpuţită sau altceva... huşi!
Îşi scutură umă rul, dar pasă rea se ţinu agă ţată cu încă pă ţâ nare.
— Ciorile astea de la castel sunt cele mai lacome pă să ri. Cele de la
ţară sunt nevoite să zboare de colo-colo şi să -şi caute singure de
mâ ncare. Creaturile astea puturoase aşteaptă să le pui mâ ncarea direct
în plisc.
— Într-adevă r, zise Umegat cu un zâ mbet şiret, pă să rile de la Zangre
sunt nişte veritabili curteni în râ ndul ciorilor.
Cazaril îşi înghiţi un acces de râ s un pic cam tâ rziu şi-i strecură o altă
privire furişă impecabilului râ ndaş roknar – fost roknar. În fine, dacă

147
Umegat muncise aici mult timp, avusese destul timp să -i studieze pe
curteni.
— Adulaţia asta ar fi şi mai mă gulitoare dacă ai fi vreo pasă re
gustoasă . Uşiii!
Îi fă cu vâ nt ciorii de pe umă r, dar aceasta nu zbură decâ t ca să i se
aşeze pe creştetul capului, afundâ ndu-şi ghearele în scalpul să u.
— Au!
— Cazaril! ţipă ascuţit cioara de unde se proţă pise.
— Înseamnă că sunteţi un adevă rat maestru în ale limbilor stră ine,
milord Cazaril.
Umegat zâ mbi şi mai tare.
— Te-am auzit, o asigură el pe cioară . Dacă vă aplecaţi capul, milord,
o să încerc să vă îndepă rtez pasagerul.
Cazaril îl ascultă . Murmurâ nd ceva în roknară , Umegat convinse
pasă rea să se coboare pe braţul să u, o duse pâ nă la uşă şi îi dă du
drumul în sus. Îşi vă zu de zborul ei, croncă nind, spre uşurarea lui
Cazaril, alte câ râ ieli mai obişnuite.
Purceseră spre aviariu, unde Iselle avu un succes la fel de mare
printre pă să relele colorate, ca şi Cazaril la cioara lui ferfeniţită ; să riră
pe mâ neca ei, iar Umegat îi ară tă cum să le facă să ciugulească seminţe
dintre dinţii ei. Se întoarseră că tre pă să rile pe picioroange. Betriz o
admiră pe una mare, de un verde lucitor, cu pieptul galben şi guşa roşie.
Pasă rea cloncă ni din ciocul ei gros şi galben, fâ ţâ indu-se de colo-colo, şi
scoase o limbă subţire şi neagră .
— Asta-i venită destul de recent, le spuse Umegat. Cred că a avut o
viaţă grea, de pribegie. E destul de îmblâ nzită , dar a fost nevoie de timp
şi ră bdare să o facem să fie aşa.
— Vorbeşte? întrebă Betriz.
— Da, spuse Umegat, dar numai înjură turi. În roknară , poate că din
fericire. Cred că a fost pe vremuri pasă rea unui corsar. Marchizul dy
Jironal a adus-o de la miază noapte în primă vara aceasta, ca pradă de
ră zboi.

148
 Mai multe relată ri şi zvonuri despre acea campanie fă ră niciun
rezultat ajunseseră la Valenda. Cazaril se întrebă dacă nu cumva chiar şi
Umegat fusese captură de ră zboi – așa cum fusese el – dacă nu cumva
așa a fost adus el pentru prima oară în Chalion. Zise apoi pe un ton
impersonal:
— Frumuşică pasă re, dar se pare că -i un tâ rg nenorocit în schimbul
a trei oraşe şi controlul asupra unei trecă tori.
— Am impresia că lord dy Jironal a câ ştigat mai multe bunuri
transportabile decâ t atâ t, spuse Umegat. Câ nd s-a întors la Cardegoss, a
durat un ceas să intre tot convoiul lui pe porţi.
— Am avut şi eu de a face cu catâ ri din aceia leneşi, mormă i Cazaril
neimpresionat. Chalionul a pierdut mai mult decâ t a câ ştigat dy Jironal
în acea aventură prost gâ ndită .
Sprâ ncenele Isellei se arcuiră .
— Dar n-a fost o victorie?
— Prin definiţie? Noi şi principatele roknare ne-am tot împins
încoace şi-ncolo peste graniţe zeci de ani în şir. Pe vremuri acea zonă
era un pă mâ nt fertil – acum a ajuns un pră pă d. Livezilor şi plantaţiilor
de mă slini li s-a dat foc, fermele au fost abandonate, animalele au fost
lă sate de izbelişte să se să lbă ticească şi să flă mâ nzească – pacea,
nicidecum ră zboiul, e cea care aduce bună starea unei ţă ri. Ră zboiul
doar transferă avuţiile de la cei slabi la cei puternici. Mai ră u, ceea ce e
câ ştigat cu preţul sâ ngelui, e vâ ndut pe bani şi apoi furat din nou.
Că zu pe gâ nduri şi apoi adă ugă cu amă ră ciune.
— Bunicul tă u, riga Fonsa, a câ ştigat Gotorgetul cu preţul vieţii fiilor
lui. Cetatea a fost vâ ndută de marchizul dy Jironal pe trei sute de mii de
reali. E o schimbare uimitoare să vezi cum sâ ngele unui om e prefă cut în
banii altuia. Convertit în aur, se-alege praful de el.
— Nu se poate face pace deloc în zona de miază noapte? întrebă
Betriz, surprinsă de o asemenea vehemenţă .
Cazaril dă du din umeri.
— Nu atâ ta timp câ t se obţine un asemenea câ ştig din ră zboi. Prinţii
roknari joacă şi ei acelaşi joc. E o corupţie universală .
149
 — Câştigarea ră zboiului i-ar pune capă t, spuse Iselle gâ nditoare.
— Acum e doar un vis, suspină Cazaril. Dacă riga ar fi în stare să -l
concretizeze, fă ră ca nobilimea să -şi dea seama că -şi va pierde în viitor
mijloacele de trai. Dar nu. Nu-i chip să se-mplinească un asemenea vis.
Chalionul, de unul singur, n-ar putea dovedi cele cinci principate şi,
chiar dacă printr-un miracol ar face-o, nu deţine expertiza navală ca să
menţină coasta sub control ulterior. Dacă toate regatele cvinteriene ar fi
să -şi unească forţele şi să lupte din ră sputeri timp de o generaţie, un
rigă extrem de puternic şi de hotă râ t ar putea să ră zbească şi să unească
toate ţinuturile. Dar ar însemna o cheltuială uriaşă de oameni şi energie
şi bani.
Iselle întrebă pe-un ton meditativ:
— Mai mare decâ t costul acestui nesfâ rşit sacrificiu de sâ nge şi
virtute care se scurge spre miază noapte? Dacă s-a fă cut o dată – doar o
dată – e de ajuns pentru totdeauna.
— Dar nu e nimeni care să o facă . Niciun om care să aibă curaj,
viziune şi voinţa necesară . Riga din Brajar e un beţivan îmbă trâ nit, care
face întreceri sportive cu doamnele de la curte, Vulpoiul din Ibra e legat
de mâ ini şi de picioare de revoltele civile, Chalionul...
Cazaril ezită , dâ ndu-şi seama că emoţiile lui stâ rnite îl ispiteau să
cadă într-o onestitate nediplomată .
— Teidez, începu Iselle şi apoi trase aer în piept. Poate că aceasta va
fi menirea lui Teidez, câ nd va ajunge la vâ rsta bă rbă ţiei.
Nu era o menire pe care Cazaril să i-o dorească vreunui om şi cu
toate astea bă iatul pă rea să aibă nişte talente native în direcţia aceasta,
numai dacă educaţia din urmă torii ani le-ar putea direcţiona că tre acest
scop precis.
— Cucerirea nu este singura cale de a uni popoarele, sublinie Betriz.
Mai există şi mariajul.
— Da, dar nimeni nu poate uni prin că să torie trei regate şi cinci
principate, replică Iselle, încreţindu-şi nă sucul. Nu pe toate deodată , în
orice caz.

150
 Nervoasă probabil de faptul că nu se mai afla în centrul atenţiei
publicului să u, pasă rea cea verde alese acest moment ca să dea drumul
unei fraze extrem de obscene în roknara vulgară . Pasă rea unui marinar,
într-adevă r – pasă rea unui corsar de la galere, îşi dă du seama Cazaril.
Umegat râ nji mâ nzeşte la mâ râ itul de dezaprobare pe care Cazaril îl
scoase fă ră să vrea, dar ridică uşor din sprâ ncene vă zâ ndu-le pe Iselle şi
Betriz că au ră mas mute şi-şi aruncau priviri furişe una alteia,
înroşindu-se şi încercâ nd să -şi înă buşe chicotele de râ s. Încet-încet,
întinse mâ na după o glugă şi i-o aruncă deodată pe cap pă să rii.
— Noapte bună , verdele meu prieten! îi spuse el. Bag de seamă că nu
prea eşti pregă tit să fii o companie politicoasă . Poate că lord Cazaril ar
trebui să -şi facă timp să te-nveţe roknara curtenească , ei, ce zici?
Cazaril tocmai se gâ ndea că Umegat pă rea perfect capabil să predea
de unul singur roknara de curte, câ nd fu surprins de zgomotul unui pas
apă sat în uşa aviariului. Era nimeni altul decâ t Orico, care-şi ştergea
balele de urs de pe pantaloni, zâ mbind. Cazaril ajunse la concluzia că
spusele din prima zi ale intendentului castelului erau adevă rate:
menajeria pă rea a fi într-adevă r o consolare pentru rigă . Avea privirea
limpede şi culoarea îi venise în obraji din nou; era în mod evident într-o
stare mult mai bună faţă de extenuarea care-l moleşise imediat după
micul dejun.
— Trebuie să veniţi să -mi vedeţi pisicile, le spuse el domniţelor.
Cu toţii îl urmară în aripa din piatră , unde le ară tă plin de mâ ndrie
nişte cuşti în care erau două pisici aurii, cu smocuri în vâ rful urechilor,
din munţii din sudul Chalionului şi o pisică de munte rară , albinoasă , cu
ochi albaştri, din aceeaşi specie, ale că rei urechi moţate erau în mod
surprinză tor, negre. În această aripă mai era o cuşcă conţinâ nd o
pereche de ceea ce Umegat numea vulpi de nisip din Arhipelag, care
ară tau ca nişte lupi costelivi subdimensionaţi, cu nişte urechi enorme
triunghiulare şi nişte mutre cinice.
Cu un gest de încâ ntare Orico se întoarse în cele din urmă că tre,
evident, preferatul să u, leopardul. Lă sat afară din cuşcă în lanţul lui din
argint, acesta se frecă de picioarele rigă i, scoţâ nd nişte mâ râ ituri
151
uşoare. Cazaril îşi ţinu ră suflarea vă zâ nd că Iselle, încurajată de fratele
ei, îngenunche să -l mâ ngâ ie, coborâ ndu-și faţa exact lâ ngă fă lcile lui
puternice. Ochii aceia galbeni, transparenţi, numai prietenoşi nu-i
pă reau lui Cazaril, dar animalul îşi închise pe jumă tate pleoapele de
plă cere, iar nasul cel lat, de culoarea că ră mizii, se înfiora în timp ce
Iselle îl scă rpina cu putere sub bă rbie şi îşi trecea degetele ră sfirate prin
blana lui splendid pă tată . Totuşi, câ nd îngenunche şi Cazaril, ră getul
înfundat al fiarei luă o turnură ostilă , iar privirea ei de ambră nu-i
permise şi lui aceleaşi libertă ţi. Cazaril îşi ţinu, prudent, mâ inile acasă .
Cum riga alese să mai ză bovească o vreme ca să se sfă tuiască cu
râ ndaşul să u, Cazaril le conduse pe domniţele lui înapoi la Zangre, în
timp ce acestea se ciondă neau amical pentru a hotă rî care fusese cea
mai interesantă fiară din menajerie.
— Dumneata pe care o consideri cea mai ciudată dintre creaturile de
acolo? îl atacă Betriz cu întrebarea.
Cazaril cumpă ni o clipă ră spunsul, dar în final se decise pentru
adevă r.
— Umegat.
Deschise gura să obiecteze faţă de presupusa lui frivolitate, dar o
închise la loc vă zâ nd că Iselle îi aruncă lui Cazaril o privire tă ioasă . Se
lă să o tă cere mormâ ntală , care domni tot drumul pâ nă la porţile
castelului.

Scă derea zilei, datorită anotimpului, nu era resimţită ca o pierdere

de că tre locuitorii Zangrelui, că ci nopţile, care se lungeau, continuau să
fie stră lucitoare la lumina candelabrelor, a zaiafeturilor şi a
să rbă torilor. Curtenii se întreceau în a se da în spectacol, punâ ndu-şi la
bă taie, fă ră nicio oprelişte, banii şi isteţimea. Teidez şi Iselle erau
ameţiţi; din fericire Iselle nu-şi pierduse pe de-a-ntregul capul: cu
ajutorul observaţiilor fă cute cu voce joasă de Cazaril ea începu să caute
înţelesuri şi mesaje ascunse, să fie atentă la intenţii, să chibzuiască la
ceea ce oferea şi la ce se putea aştepta.

152
 Din câ te îşi putea da seama Cazaril, Teidez înghiţea de toate, fă ră să
mai digere. Semnele indigestiei nu întâ rziară să apară . Teidez şi dy
Sanda începură să se-ncontreze din ce în ce mai abitir, fă ră perdea, pe
mă sură ce acesta din urmă persista în efortul să u lipsit de şanse de
câ ştig, în a menţine disciplina pe care o impusese asupra bă iatului la
curtea aşezată a provincarei. Chiar şi Iselle începu să se îngrijoreze din
pricina tensiunilor crescâ nde dintre fratele ei şi tutorele lui, după cum
deduse Cazaril câ nd Betriz îl înghesui într-o dimineaţă , aparent
întâ mplă tor, în colţul unei ferestre cu privelişte înspre confluenţa
râ urilor şi jumă tate din ţinutul Cardegossului.
După câ teva remarci asupra vremii, care era în ton cu anotimpul, şi
asupra vâ nă torii, care era la fel, ea se abă tu dintr-o dată la chestiunea
care o adusese la el, coborâ ndu-şi vocea şi întrebâ nd:
— Ce-a fost cu încă ierarea aceea îngrozitoare dintre Teidez şi
să rmanul dy Sanda la voi pe coridor azi noapte? Se auzea tă ră boiul prin
ferestre şi prin podea.
— Uf...
Pe toţi cei cinci zei! Cum să -i spună ? Hmm, fecioarele astea... Mai că -
şi dorea ca Iselle s-o fi trimis pe Nan dy Vrit să -l iscodească . Cu
siguranţă că vă duva aceea cu capul pe umeri era în stare să poarte orice
fel de discuţie femeiască care putea apă rea din senin. Da, era mai bine
să fie grosolan decâ t greşit înţeles. Şi cu mult mai bine era să vorbească
pe şleau cu Betriz, decâ t cu Iselle însă şi. Betriz, care nu mai era un copil,
şi mai presus de orice, nu era unica soră a lui Teidez, era mai în mă sură
să hotă rască ce putea trece mai departe la urechile Isellei, cu mult mai
bine decâ t o putea face el.
— Dondo dy Jironal i-a adus lui Teidez o tâ rfă în aşternut azi noapte.
Dy Sanda a dat-o afară . Teidez a fost furios.
Furios, stingherit, probabil uşurat în sinea lui, şi, mai tâ rziu, seara,
ameţit de vin. Ah, mă reaţa viaţă de curte!
— Oh, îngă imă Betriz.
O şocase un pic, dar nu prea mult, fu el mulţumit să observe.
— Oh!
153
 Tă cu că zută pe gâ nduri câ teva clipe, fixâ nd cu privirea câ mpurile
aurii unduite de vâ nt, de dincolo de râ u şi valea întinsă a acestuia.
Recolta era aproape strâ nsă . Îşi muşcă buza de jos şi se uită la el cu ochi
îngrijoraţi.
— Nu e... cu siguranţă că nu e... e ceva foarte ciudat să vezi un om de
patruzeci de ani, ca lord Dondo, agă ţâ ndu-se de mâ neca unui bă iat de
paisprezece ani.
— Să se agaţe de un bă iat? Ar fi ciudat într-adevă r! Să se agaţe de un
prinţ, viitorul să u rigă , viitorul distribuitor de poziţii, bogă ţii, preferinţe,
oportunită ţi militare – ei, bine, e mai uşor de înţeles, nu? Pun prinsoare
că dacă Dondo ar da drumul la partea lui din mâ neca aceea, ar apuca-o
imediat alţi trei oameni. E o... chestiune de uzanţe, aici e necazul.
Ea îşi strâ mbă buzele a dezgust.
— Într-adevă r. O tâ rfă , îh. Şi lord Dondo... e ceea ce se cheamă un
codoş, nu-i aşa?
— Mm, mai sunt şi alte denumiri mai triviale. Nu că ... nu că Teidez n-
ar fi pe punctul să devină bă rbat şi toţi bă rbaţii trebuie să înveţe
câ ndva...
— Dar că să toria nu-i de ajuns? Cu toţii trebuie să învă ţă m atunci.
— Bă rbaţii... de obicei se însoară mai tâ rziu, încercă el o explicaţie,
hotă râ ndu-se că acesta era un motiv pe care era mai bine să nu-l invoce,
şi în plus, se simţea şi jenat de amintirea iniţierii lui întâ rziate. Cu toate
astea, un bă rbat are de obicei un prieten, un frate sau mă car un tată sau
un unchi care să -i explice, ă ă ... cum să se poarte. Cu doamnele. Însă
Dondo dy Jironal nu e nimic din toate astea pentru Teidez.
Betriz se încruntă .
— Teidez nu are pe nimeni în sensul ă sta. Bine, cu excepţia... cu
excepţia rigă i Orico, care îi este şi frate şi tată , într-un fel.
Îşi întâ lniră privirile şi Cazaril îşi dă du seama că nu mai era nevoie
să adauge cu glas tare ce gâ ndea: Dar nu prea-i e de folos.
După un moment de gâ ndire şi mai îndelungat, spuse şi ea:
— Şi nu mi-l imaginez pe ser dy Sanda...
Cazaril se abţinu să nu pufnească în râ s.
154
 — Of, bietul Teidez. Nici eu nu pot.
Se codi un pic şi apoi spuse:
— E o vâ rstă dificilă . Dacă Teidez ar fi fost la curte de la bun început
s-ar fi obişnuit cu atmosfera, să nu mai fie atâ t de... impresionat. Sau
dacă ar fi fost adus aici la o vâ rstă matură , se putea să fi avut un caracter
mai statornic, o gâ ndire mai fermă . Nu că această curte n-ar fi
ameţitoare la orice vâ rstă , mai cu seamă dacă te pomeneşti trâ ntit exact
în centrul întregii roţi. Şi totuşi, dacă Teidez e pe cale să devină
moştenitorul lui Orico, e timpul să înceapă să se pregă tească pentru
asta. Cum să facă faţă plă cerilor, dar şi îndatoririlor, pă strâ nd mă sura în
toate.
— Chiar se pregă teşte atâ t de intens? Eu nu-mi dau seama. Dy Sanda
încearcă din ră sputeri, dar...
— E depă şit numeric, conchise el posac. De aici porneşte necazul.
Fruntea i se încreţi de gâ nduri.
— La curtea provincarei dy Sanda avea sprijinul ei, autoritatea ei,
care să o completeze pe a sa. Aici, în Cardegoss, riga Orico ar trebui să
preia rolul acesta, dar nu se arată deloc interesat. Dy Sanda a fost lă sat
să se lupte de unul singur cu morile de vâ nt.
— Curtea asta are...
Betriz se încruntă , încercâ nd în mod clar să exprime în cuvinte idei
noi.
— Curtea asta are un centru?
Cazaril scoase un suspin precaut.
— O curte bine condusă are întotdeauna o autoritate morală . Dacă
nu riga, atunci poate roina, cineva asemeni provincarei, care să dea
tonul, să pă streze standardele. Orico este...
Nu putea să spună slab, nu îndră znea să spună bolnav.
— ...dezinteresat să şi-o asume, iar roina Sara...
Roina Sara i se pă rea o stafie lui Cazaril, palidă şi evazivă , aproape
invizibilă .

155
 — ...nu o face nici ea. Asta duce la cancelarul dy Jironal. Care este
mult prea absorbit de afacerile de stat şi nu se preocupă nici mă car să -şi
ţină propriul frate în frâ u.
Betriz miji ochii.
— Încerci să spui că el îl asmute pe Dondo?
Cazaril îşi duse degetul la buze în semn de avertisment.
— Îţi aminteşti glumita fă cută de Umegat pe seama ciorilor de la
curtea din Zangre? Încearcă să ţi-o imaginezi invers. Ai vă zut vreodată
vreun stol de ciori încercâ nd să prade cuibul altei pă să ri? De obicei, una
distrage atenţia pă să rilor pă rinţi, în timp ce alta se repede asupra
ouă lor sau a puişorilor...
Vocea i se uscă în gâ t.
— Din fericire, mulţi dintre curtenii de la Cardegoss nu lucrează
împreună la fel de inteligent ca stolurile de ciori.
Betriz oftă .
— Nici mă car nu sunt sigură dacă Teidez îşi dă seama că toate astea
sunt în detrimentul lui.
— Tare mă tem că dy Sanda, cu toată grija lui reală , nu i-a explicat
întreaga problemă de-a dreptul. Şi te asigur că e nevoie să fii tare direct,
ca să ră zbată ceva prin ceaţa linguşitoare în care pluteşte Teidez în
momentul de faţă .
— Dar dumneata o faci cu Iselle tot timpul, se-mpotrivi Betriz. Îi
spui, pă zeşte-te de acest om, uită -te care-i urmă torul lui pas, vezi de ce
se mişcă în felul ă sta – după ce s-a dovedit că ai nimerit-o în plin de
şapte-opt ori, noi n-aveam încotro decâ t să ascultă m – după cea de-a
zecea sau a două sprezecea oară , am început să ne convingem cu
propriii noştri ochi. Nu poate dy Sanda să procedeze la fel cu prinţul
Teidez?
— E mai uşor să vezi paiul din ochiul altuia, decâ t bâ rna din ochiul
tă u. Haita de curteni nu a dat nă vală peste Iselle nici pe departe la fel de
mult cum o face cu Teidez. Slavă zeilor! Cu toţii ştiu că probabil va fi
vâ ndută de la curte, va fi trimisă poate chiar şi din Chalion şi nu le este
sortită lor. Teidez va fi viitoarea lor sursă de trai.
156
 Pe nota aceea neconcludentă şi nesatisfă că toare au fost nevoiţi s-o
lase baltă pentru o vreme, însă Cazaril era bucuros să ştie că Betriz şi
Iselle deveneau tot mai alerte la lucrurile ceva mai subtile care se
petreceau la curte. Veselia era nă ucitoare, seducă toare, un festin pentru
priviri, avâ nd puterea să îmbete şi clatine raţiunea, aşa cum o fă cea cu
trupul. Pentru anumiţi curteni şi doamne, presupuse Cazaril, era chiar
un joc vesel şi nevinovat – chiar dacă unul costisitor – se pă rea. Pentru
alţii, era un dans al aparenţelor, al mesajelor subliminale, lovitură şi
contra lovitură la fel de serioase, dacă nu chiar mortale, aşa cum se
întâ mpla într-un duel. Ca să ră mâ i în picioare trebuia să deosebeşti
atacatorul de atacat. Dondo dy Jironal era un atacator în toată puterea
cuvâ ntului, şi totuşi... dacă fratele lui mai mare nu-i dirija chiar fiecare
mişcare, se putea spune cu certitudine că el îi dă dea libertatea de
mişcare.
Nu. Nu se putea spune. Doar se putea să o gâ ndeşti.

Oricâ t de înnegurată era pă rerea lui asupra moravurilor de la curte,

trebuia să recunoască faptul că muzicienii lui Orico erau foarte buni,
reflectă Cazaril, ciulindu-şi urechile cu lă comie cu ocazia balului dat în
seara urmă toare. Dacă roina Sara avea şi ea o mâ ngâ iere care să facă
pereche cu cea a lui Orico, atunci aceasta consta, desigur, în câ ntecul
menestrelilor de la Zangre. Ea nu dansa niciodată , zâ mbea foarte rar,
dar nu rata nicio serbare unde se câ nta muzică , fie stâ nd ală turi de soţul
ei abrutizat de bă utură , care moţă ia în permanenţă , ori, dacă Orico se
ducea împleticindu-se la culcare devreme, ză bovind pe după un
paravan sculptat în compania doamnelor ei, în balconul din faţa
muzicanţilor. Cazaril se gâ ndi că era de înţeles setea ei pentru această
alinare, în timp ce se sprijinea de peretele să lii, acolo unde îşi stabilise
locul să u obişnuit, bă tâ nd ritmul din picior şi urmă rindu-le blajin pe
domniţele lui alunecâ nd în cercuri pe podeaua din lemn lustruit.
Muzicanţii şi dansatorii fă cură o pauză ca să -şi tragă sufletul, după
un rondel vioi, iar Cazaril îşi aduse contribuţia la aplauzele lipsite de

157
vlagă ale curtenilor, că rora le dă duse tonul roina de după paravanul
unde stă tea. O voce cu totul neaşteptată îi sună în ureche.
— Ehei, castillare. Acum mai ară ţi ca-n vremurile tale bune!
— Palli! îşi stă pâ ni Cazaril surprinderea ce-i dă duse tendinţa de a
să ri îndă ră t, preschimbâ nd-o într-o plecă ciune.
Înveșmâ ntat cu ţinuta lui formală , cu pantaloni şi tunică albastre,
precum şi livreaua albă a ordinului militar al Fiicei, cu cizmele lustruite
şi sabia lucindu-i la cingă toare Palli izbucni în râ s şi se înclină la fel de
ceremonios, dar îşi urmă gestul cu o strâ ngere fermă şi scurtă de mâ ini
cu Cazaril.
— Ce vâ nt te-aduce prin Cardegoss? îl întrebă Cazaril neră bdă tor.
— Dreptatea, în numele zeiţei! Şi o slujbă pe cinste pentru anul care
vine. Am venit aici în sprijinul cuviosului lord provincar dy Yarrin, într-
o mică aventură de că utare spirituală a dumisale. Am să -ţi spun mai
multe, dar, oh – Palli aruncă o privire în jur, prin încă perea aglomerată ,
unde dansatorii se grupau din nou – poate nu aici. Se pare că ai scă pat
întreg în urma că lă toriei la curte – ai trecut şi peste criza aceea
nervoasă , sper?
Cazaril strâ mbă din gură .
— Pâ nă în clipa de faţă . Am să -ţi spun mai multe, dar – nu aici.
O privire împrejur îl asigură că nici lord Dondo, nici fratele lui mai în
vâ rstă nu erau de faţă în acel moment, deşi vreo jumă tate de duzină de
indivizi pe care-i ştia a fi oamenii lor avea cu siguranţă să le dea
raportul cu privire la această întâ lnire şi salutul că lduros dintre cei doi
vechi prieteni. Fie ce-o fi!
— Hai să că ută m un loc mai ră coros, în cazul ă sta.
O luară la pas, ca într-o plimbare întâ mplă toare şi intrară în camera
ală turată , unde Cazaril îl conduse pe Palli că tre o nişă de lâ ngă fereastra
care dă dea înspre curtea luminată de razele lunii. De partea cealaltă a
curţii şedea un cuplu într-o postură intimă , dar Cazaril consideră că nici
nu-i puteau auzi şi nici nu ar fi fost interesaţi de discuţia lor.
— Şi ce-are de gâ nd bă trâ nul dy Yarrin de a venit ca din puşcă la
curte? întrebă Cazaril curios. Provincarul de Yarrin era nobilul de cel
158
mai înalt rang din tot cuprinsul Chalionului care jurase credinţă
sfâ ntului ordin militar al Fiicei. Cei mai mulţi dintre tinerii care
dovedeau aplecare pentru cariera militară se dedicau mult mai
stră lucitorului Ordin al Fiului, care se mâ ndrea cu o tradiţie în lupta
împotriva invadatorilor roknari. Chiar şi Cazaril depusese jură mâ ntul
de laic dedicat Fiului, în tinereţe – şi apoi s-a dezis de toată devoţiunea
lui, câ nd... în fine, nu mai avea importanţă . Mult mai neînsemnatul ordin
militar al Fiicei se ocupa cu provocă ri mult mai domestice, ca de pildă
paza templelor, patrularea drumurilor că tre lă cașele de cult ale
pelerinilor; prin extensie, controlul asupra jafurilor la drumul mare,
urmă rirea hoţilor de cai şi vite, asistenţa în capturarea criminalilor. De
bună seamă , penuria numerică a soldaţilor zeiţei era compensată de
cele mai multe ori de dă ruirea romantică cu care o slujeau. Palli se
nă scuse pentru asta, se gâ ndi Cazaril cu un râ njet şi, cu siguranţă , îşi
gă sise chemarea în cele din urmă .
— Cură ţenia de primă vară . Palli zâ mbi pentru o clipă , ca una din
vulpile de nisip ale lui Umegat. O mizerie urâ t mirositoare din interiorul
zidurilor templului va fi cură ţată pâ nă la urmă . Avâ nd în vedere situaţia
cu bă trâ nul general bolnav şi muribund de atâ ta vreme, Dy Yarrin avea
o bă nuială de ceva vreme în privinţa trezorierului ordinului de aici, din
Cardegoss, cum că ar subţia fondurile ordinului ce îi trec prin mâ ini.
Şi Palli îşi zdră ngă ni spre ilustrare propria-i pungă .
— ...în punga personală .
Cazaril mormă i:
— Nenorocitul.
Palli ridică din sprinceană la el.
— Nu te miră lucrul ă sta?
Cazaril ridică din umeri.
— Nu în linii mari. Asemenea lucruri se mai întâ mplă din câ nd în
câ nd, atunci câ nd oamenii sunt supuşi unor ispite mai mari decâ t voinţa
lor. N-am auzit nimic concret împotriva trezorierului Fiicei cu toate
astea, nu, în afară de calomniile obişnuite proferate la adresa fiecă rui

159
oficial din Cardegoss, fie că -i cinstit, fie că nu-i, vorbe pe care toţi proştii
le repetă .
Palli încuviinţă .
— Dy Yarrin adună de mai bine de-un an dovezi şi martori în sensul
ă sta. L-am luat pe nepregă tite pe trezorier – cu tot cu registrele lui –
acum vreo două ore. Acum e închis în pivniţa din casa Fiicei, sub pază .
Dy Yarrin va prezenta cazul mâ ine în zori Consiliului Ordinului.
Trezorierul va fi decă zut din funcţie şi rang pâ nă mâ ine după -amiază şi
predat Cancelariei din Cardegoss pentru a-şi primi pedeapsa pâ nă
mâ ine seară . Ha!
Şi-şi strâ nse pumnul, anticipâ nd triumful.
— Bravo! Mai ră mâ i pe aici şi după asta?
— Sper să ră mâ n vreo să ptă mâ nă -două , ca să merg la vâ nă toare.
— Ohoho, minunat!
Aveau vreme să discute, iar un om inteligent şi de o cinste
considerabilă cu care să vorbească , era deja un lux îndoit.
— Am poposit în cetate, la palatul lui Yarrin – nu pot să mai ră mâ n
aici în seara asta. Am urcat pâ nă la Zangre împreună cu dy Yarrin, ca să -
şi prezinte omagiile rigă i Orico şi generalului Dondo dy Jironal.
Palli fă cu o pauză .
— Să -nţeleg după aspectul tă u să nă tos că grijile tale legate de fraţii
Jironal erau nefondate?
Cazaril tă cu mâ lc. Adierea vâ ntului de seară care ră zbă tea prin
deschiderea din zid în dreptul că reia stă teau era tot mai ră coroasă .
Pâ nă şi amorezii din curte se retră seseră înă untru. Spuse în cele din
urmă :
— Am grijă să nu tai calea nici unuia din Jironali. Sub nicio formă .
Palli se încruntă şi pă ru că îşi reţine cu greu un discurs care îi stă tea
pe limbă .
Doi servitori împingeau prin anticameră înspre sala de dans un
că rucior în care duceau o oală cu vin fiert, din care se ridica un miros
îmbietor de mirodenii şi zahă r. O tâ nă ră domniţă chicotea încâ ntată ,
urmă rită îndeaproape de un curtean care hohotea de râ s; amâ ndoi
160
dispă rură pe uşa cealaltă , dar râ setele lor amestecate ră maseră agă ţate
în aer. Acordurile muzicii se auziră din nou, ră zbă tâ nd afară din sală ca
nişte flori purtate de o adiere.
Expresia încruntată de pe chipul lui Palli se mistui.
— A venit şi lady Betriz dy Ferrej în suita prinţesei Iselle de la Valen-
da?
— N-ai vă zut-o printre dansatori?
— Nu – pe tine te-am ză rit primul, pră jină ce eşti, rezemâ nd pereţii.
Câ nd am auzit că prinţesa se află aici am venit să te caut, în speranţa că
am să te gă sesc şi pe tine, deşi, din felul în care mi-ai vorbit câ nd ne-am
întâ lnit ultima oară , nu eram sigur că am să te gă sesc pe-aici. Crezi că
am timp să prind un dans înainte ca dy Yarrin să sfâ rşească de discutat
în cabinetul lui Orico?
— Dacă tu crezi că ai forţa să -ţi croieşti drum prin mulţimea care o
înconjoară , poate că da, spuse Cazaril sec, îndemnâ ndu-l să se ducă . Eu
nu fac faţă celorlalţi de obicei.
Palli reuşi să o facă fă ră vreun efort vizibil şi, la scurt timp, manevra
o Betriz surprinsă şi veselă , înă untru şi în afara figurilor de dans, cu un
aplomb însufleţit. Fă cu un dans de asemenea şi cu prinţesa Iselle.
Amâ ndouă pă reau încâ ntate să -l revadă . În timp ce-şi tră gea suflarea fu
salutat de patru sau cinci gentilomi pe care aparent îi cunoştea, pâ nă
câ nd se apropie un paj care-l atinse discret pe cot şi îi şopti un mesaj la
ureche.
Palli fă cu reverenţele de rigoare şi plecă , pesemne să îl urmeze pe
tovară şul să u, lordul devot dy Yarrin, şi să -l escorteze la conacul
acestuia.
Cazaril spera ca noul general al Fiicei, lordul Dondo dy Jironal să fie
bucuros să i se facă cură ţenie în casă a doua zi. Spera din tot sufletul.

Capitolul 9

Cazaril îşi petrecu urmă toarea zi într-o anticipare plină de zâ mbet a

deliciilor pe care vizita lui Palli la curte avea să le aducă rutinei sale.
161
Betriz şi Iselle aduceau şi ele numai vorbe de laudă la adresa tâ nă rului
marchiz, ceea ce-l fă cu pe Cazaril un pic taciturn. Palli, în mediul lui, îşi
va da întreaga mă sură a farmecului să u. Şi ce dacă? Palli era un om
împlinit, cu bani, chipeş, plin de farmec şi de responsabilită ţi onorabile.
Presupunâ nd că el şi lady Betriz ar fi atraşi unul de celă lalt, era vreunul
din ei mai puţin demn de celă lalt? În ciuda acestor gâ nduri, Cazaril se
pomeni urzind în sinea lui, fă ră să vrea, planuri de distracţie împreună
cu Palli care nu le includeau pe domniţele lui.
Dar, spre dezamă girea lui, Palli nu-şi fă cu apariţia la curte în acea
seară – şi nici provincarul dy Yarrin. Cazaril presupuse că ziua
obositoare în care îşi prezentaseră mă rturiile la casa Fiicei în faţa cine-
ştie-că rei comisii de justiţie care se întrunise acolo, se complicase şi se
întinsese pâ nă dincolo de momentul cinei. Dacă acel caz le-ar fi luat mai
mult timp decâ t prevă zuse cu optimism Palli, atunci cel puţin avea să
lungească durata şederii lui la Cardegoss.
Nu-l mai vă zu pe Palli pâ nă a doua zi dimineaţă , câ nd marchizul se
ivi deodată în uşa deschisă a biroului lui Cazaril, care era o anticameră a
şirului de camere ocupate de Iselle şi doamnele ei. Cazaril îşi ridică
mirat privirea de la masa lui de scris. Palli renunţase la ţinuta lui de
curte şi era îmbră cat ca pentru drum, cu o pereche de cizme uzate, cu
carâ mbi înalţi, cu o tunică groasă şi o mantie scurtă pentru că lă rit.
— Palli! Stai jos – îi ară tă Cazaril un scă unel.
Palli îl trase cu o mâ nă şi se aşeză cu un mormă it obosit.
— Numai pentru o clipă , bă trâ ne. Nu puteam să plec fă ră să -mi iau
ră mas bun de la tine. Eu, dy Yarrin şi trupele noastre am primit ordin să
pă ră sim Cardegossul pâ nă astă zi la prâ nz; plecă m cu durerea în suflet
de a fi expulzaţi din ordinul sfâ nt al Fiicei.
Zâ mbetul lui era tensionat ca un odgon întins.
— Cum?! Ce s-a întâ mplat?
Cazaril îşi lă să pana şi împinse într-o parte registrul cu socoteli tot
mai complicate ale acareturilor Isellei.
Palli îşi trecu o mâ nă prin pă rul lui cel negru şi clă tină din cap de
parcă nu-i venea nici lui să creadă .
162
 — Nu cred că pot să vorbesc despre asta fă ră să ră bufnesc. Asta a
fost tot ce-am putut să fac azi-noapte, ca să nu-mi scot sabia şi să nu-i
vă rs pe loc maţele nenorocitului care râ njea atotştiutor. Caz, i-au anulat
cazul lui dy Yarrin! I-au confiscat toate probele, i-au recuzat toţi
martorii – nechemaţi! neauziţi! –, i-au dat drumul viermelui ă luia
mincinos de trezorier din temniţă ...
— Cine a fă cut toate astea?
— Prea „sfântul” nostru general, Dondo dy Jironal şi... şi... creaturile
lui din consiliul Fiicei, câ inii lui câ râ itori – să mă tră snească zeiţa dacă
mi-a mai fost dat să vă d vreodată o asemenea şleahtă de lingă i
blestemaţi – o ruşine pentru culorile pure ale zeiţei!
Palli îşi încleştă pumnul pe genunchi, împroşcâ nd.
— Cu toţii ştiam că instituţia ordinului din Cardegoss era lă sată de
izbelişte de ceva vreme. Cred că ar fi trebuit să înaintă m o petiţie rigă i
să -l elibereze din funcţie pe vechiul general atunci câ nd s-a îmbolnă vit
prea tare ca să le mai ţină pe toate în frâ u, dar nimeni n-a avut inima să -
i dea o asemenea lovitură – cu toţii am crezut că un alt om, mai tâ nă r şi
în putere, va pune nişte temeiuri noi acestui ordin. Dar asta, asta, asta e
mai ră u decâ t dacă l-ar fi lă sat în voia sorţii. E o maleficitate activă ! Caz,
l-au achitat pe trezorier şi l-au expulzat pe dy Yarrin – abia dacă s-au
uitat la scrisorile şi la dovezile lui, pe numele zeiţei, avea două cufere cu
hâ rtii – jur că hotă râ rea a fost luată înainte să fie convocată întâ lnirea.
Cazaril nu-l mai vă zuse pe Palli să spumege de mâ nie în felul acela
de câ nd vestea vâ nză rii Gotorgetului fusese adusă garnizoanei lihnite de
foame şi zdrobite de curierul cel gras al regelui, care trecuse printre
liniile roknare. Se lă să pe spate şi se trase de barbă .
— Am o bă nuială – ba nu, sunt încredinţat în adâ ncul inimii – că lord
Dondo a fost plă tit să împartă astfel dreptatea. Dacă nu cumva e cel
care-i porunceşte acum trezorierului şi cele două cufere cu documente
sunt puse pe focul care arde în altarul Fiicei; Caz, generalul nostru cel
nou conduce Ordinul Fiicei ca pe o vacă de lapte numai bună de muls.
Ieri, pe scă ri, am auzit de la un discipol – şi omul tremura câ nd mi-a
şoptit asta la ureche – că tot el a pus la dispoziţia Moştenitorului din
163
Ibra şase batalioane din râ ndul soldaţilor Fiicei, în sudul Ibrei; nici mai
mult, nici mai puţin, ca pe nişte mercenari plă tiţi. Nu asta-i menirea lor,
nu în asta stă lucrarea zeiţei – e mai ră u chiar decâ t furtul de bani, e furt
de sâ nge!
Un foşnet şi un zgomot de respiraţie tă iată le atraseră privirile
ambilor bă rbaţi înspre cadrul uşii din interior. Lady Betriz stă tea acolo
cu mâ na sprijinită de tocul uşii, iar prinţesa Iselle tră gea cu ochiul peste
umă rul ei. Amâ ndouă fuseseră acolo în tot acel timp în care ei vorbiseră .
Palli deschise şi închise gura la loc, înghiţi, apoi să ri în picioare şi se
înclină în faţa lor.
— Prinţesă . Lady Betriz. Din pă cate, mă vă d nevoit să -mi iau ră mas
bun de la voi. Mă întorc în Palliar în dimineaţa asta.
— O să ne pară ră u că ne vei lipsi de compania dumitale, marchize,
zise prinţesa abia şoptit.
Palli se întoarse înspre Cazaril.
— Caz – dă du din cap în chip de scuză – îmi pare ră u că m-am îndoit
de vorbele tale cu privire la fraţii Jironal. La urma urmei nu tu erai
nebun. Aveai dreptate în toate privinţele.
Cazaril clipi, pus în încurcă tură .
— Eu eram convins că m-ai crezut...
— Bă trâ nul dy Yarrin era la fel de prudent ca tine. A bă nuit necazul
ă sta de la bun început. Îl întrebasem de ce credea că aveam nevoie să
venim cu o aşa armată după noi la Cardegoss. Atâ t a zis: „Nu, bă iete,
asta-i pentru a pleca din Cardegoss”. N-am înţeles gluma lui. Pâ nă acum.
Şi Palli izbucni într-un hohot de râ s amar.
— Şi-ai să te mai – n-ai să te mai întorci aici? întrebă Betriz cu o voce
pierită .
Îşi acoperi imediat buzele cu mâ na.
— Mă jur în faţa zeiţei – Palli îşi duse mâ na la frunte, la buze, la
ombilic şi în dreptul vintrelor şi apoi şi-o lă să pe inimă , cu degetele
ră sfirate schiţâ nd gestul sacru încincit. N-am să mă mai întorc la
Cardegoss decâ t la moartea lui dy Jironal. Doamnelor – luă o poziţie
demnă şi le fă cu o plecă ciune.
164
 — Caz...
Îi apucă mâ inile lui Cazaril peste masă şi se aplecă să le să rute;
Cazaril se gră bi să -i întoarcă gestul de respect.
— Cu bine!
Palli se întoarse şi pă ră si încă perea.
Locul pe care îl lă sase gol pă rea să se pră buşească în absenţa lui, ca
şi cum ar fi plecat patru oameni, nu unul. Betriz şi Iselle fură atrase
înă untru; Betriz pă şi pe vâ rfuri pâ nă la uşa care dă dea în afară şi privi
cu încordare în jur, ciulind urechea la sunetul paşilor lui pe coridor.
Cazaril îşi luă pana şi-i fră mâ ntă nervos capă tul între degete.
— Câ t aţi auzit din discuţia noastră ? le întrebă .
Betriz se uită înapoi la Iselle şi ră spunse:
— De la cap la coadă , cred. Vorbea cu voce tare.
Traversă încet anticamera, cu o tulburare care i se citea pe chip.
Cazaril bâ jbâ i în că utarea unei că i de a pune în gardă acest auditoriu
neaşteptat.
— Sunt treburile unui consiliu secret, din cadrul unui sfâ nt ordin
militar. Palli n-ar fi trebuit să vorbească despre acest lucru în afara
Casei Fiicei.
Iselle spuse:
— Dar un lord devot care face parte din acel consiliu nu are şi el la
fel de multe drepturi – obligaţii! – să ia cuvâ ntul, ca oricare dintre ei?
— Ba da, dar... cum e el cu firea lui clocotitoare, a adus nişte acuzaţii
grave împotriva propriului să u general, pe care nu are... puterea să le
demonstreze.
Iselle îi azvâ rli o privire tă ioasă .
— Dumneata îl crezi?
— În cazul ă sta nu contează ceea ce cred eu.
— Dar dacă e adevă rat e o crimă , chiar mai grav decâ t o crimă . Un
act de impietate strigă tor la cer şi o încă lcare a credinţei nu doar faţă de
rigă , ci şi faţă de divinitatea de deasupra noastră , din partea celor care i-
au jurat credinţă .

165
 Întrevede consecinţele în ambele direcţii! Bine! Nu, aşteaptă, nu se
poate!
— Noi n-am vă zut dovezile. Poate că cei din consiliu l-au îndepă rtat
în mod justificat. N-avem de unde şti.
— Dacă nu putem vedea dovezile aşa cum le-a vă zut marchizul dy
Palliar, putem să judecă m oamenii şi motivele din spatele acestui caz?
— Nu, spuse Cazaril ferm. Chiar şi un mincinos notoriu poate să
spună adevă rul uneori, la fel cum un om cinstit poate fi tentat să mintă
dacă e nevoie, la un moment dat.
Tresă rind, Betriz interveni şi ea:
— Crezi că prietenul dumitale a minţit?
— De vreme ce e prietenul meu nu, sigur că nu, dar... s-ar fi putut
înşela.
— Toate astea sunt prea de nepă truns, spuse Iselle pe un ton decisiv.
Mă voi ruga la zeiţă să mă că lă uzească .
Amintindu-şi de ultima dată câ nd ea a mai recurs la aceeaşi metodă ,
Cazaril se repezi:
— Nu-i nevoie să cauţi aşa de sus pentru că lă uzire, prinţesă . Ai auzit
o confidenţă din întâ mplare. Ai datoria fermă de a nu o repeta. Cu
cuvâ ntul sau cu fapta.
— Dar dacă e adevă rat, contează . Are o importanţă imensă , lord Caz!
— Cu toate astea, faptul că agreezi sau nu pe cineva nu ţine loc de
dovadă , la fel cum se întâ mplă şi cu zvonurile.
Iselle se încruntă gâ nditoare.
— E adevă rat că nu-mi place lord Dondo. Are un miros ciudat, iar
mâ inile-i sunt fierbinţi şi umede tot timpul.
Betriz adă ugă cu o strâ mbă tură de dezgust:
— Da şi mereu te atinge cu ele. Îh!
Pana plesni în mâ na lui Cazaril, împroșcâ ndu-și o pată micuţă de
cerneală pe mâ necă . Aşeză bucă ţile rupte la o parte.
— A, da? spuse el, pe un ton pe care-l considera neutru. Câ nd s-a
întâ mplat asta?

166
 — O, peste tot, la baluri, la dineuri, prin să li. Adică , vreau să zic,
mulţi gentilomi de aici flirtează , unii chiar o fac într-un mod agreabil,
însă lord Dondo... prea întinde coarda. Există destule doamne dră guţe
aici, la curte, de-o vâ rstă apropiată cu a lui. Nu ştiu de ce nu încearcă să
le seducă pe ele.
Lui Cazaril aproape că -i veni să o întrebe dacă vâ rsta de treizeci şi
cinci de ani îi pă rea la fel de înaintată ca şi cea de patruzeci, dar îşi
muşcă limba şi, în loc de asta, spuse:
— Îşi doreşte influenţă asupra lui Teidez, desigur. Şi, prin urmare,
doreşte să intre în graţiile surorii lui, direct sau prin intermediul
apropiaţilor acesteia.
Betriz ră suflă uşurată .
— O, chiar crezi? Mi se fă cuse ră u de-a binelea gâ ndindu-mă că ar
putea fi cu adevă rat îndră gostit de mine. Dar dacă doar mă flatează
pentru foloasele lui personale, e în regulă .
Cazaril se mai fră mâ nta încă cu gâ ndul acesta, câ nd Iselle spuse:
— Are o pă rere cu totul greşită asupra caracterului meu dacă e
încredinţat că seducâ ndu-mi apropiaţii îmi va intra în graţii! Şi nu cred
că are nevoie să câ ştige mai multă influenţă asupra lui Teidez, că ci, din
ce am vă zut pâ nă acum, are de ajuns. Vreau să zic: dacă ar avea o
influenţă pozitivă , nu am vedea rezultate benefice? La urma urmei s-ar
că dea să -l vedem pe Teidez studiind tot mai mult, să fie mai să nă tos, să -
şi deschidă mintea pentru a înţelege tot mai multe lucruri.
Cazaril îşi înfrâ nă observaţia că , într-un anume fel, Teidez le
deprindea cu siguranţă pe acesta din urmă de la lord Dondo.
Iselle continuă pe un ton şi mai însufleţit:
— N-ar trebui ca Teidez să fie iniţiat în arta guvernă rii? Mă car să
vadă cancelaria la treabă , să ia parte la consilii, să audieze emisarii?
Dacă nu în arta guvernă rii, atunci în cea a ră zboiului? Vâ nă toarea e
bună , dar n-ar trebui să -şi facă instrucţia militară cu oameni? Cura lui
spirituală pare să fie numai cu bomboane şi fă ră carne. Ce fel de rigă au
de gâ nd să -l înveţe să fie?

167
 Poate unul ca Orico – un beţivan şi-un bicisnic – care să nu concureze
cu cancelarul dy Jironal pentru putere în Chalion. Dar ceea ce îndră zni
Cazaril să spună cu voce tare fu:
— N-am idee, prinţesă .
— Cum pot să ştiu? Cum aş putea să ştiu ceva cu siguranţă ?
Mă sură nervoasă cu pasul încă perea în lung şi-n lat, cu spinarea
încordată de frustrare şi-nvolburâ ndu-şi fustele.
— Mama şi bunica şi-ar dori ca eu să -l ocrotesc. Cazaril, n-ai putea
totuşi să afli dacă e adevă rată vâ nzarea oamenilor Fiicei în folosul
Moştenitorului din Ibra? Mă car lucrul ă sta nu poate fi niciun secret de
mare subtilitate!
Avea dreptate în privinţa asta. Cazaril înghiţi în sec.
— Am să încerc, milady. Dar, apoi ce s-ar întâ mpla?
Îşi înă spri vocea, ca să dea mai multă greutate spuselor sale.
— Dondo dy Jironal e o forţă pe care nu trebuie să -ndră zneşti să o
tratezi altfel decâ t cu cea mai mare curtoazie.
Iselle îşi roti fustele împrejur şi se uită la el cu o privire plină de
înţeles.
— Indiferent câ t de coruptă ar fi acea forţă ?
— Cu câ t e mai corupt omul, cu atâ t mai mică e siguranţa în care te
afli în preajma lui.
Iselle îşi ridică bă rbia.
— Aşadar, castillare, spune-mi, câ t de periculos este, după pă rerea
dumitale, lord Dondo dy Jironal?
Era prins cu mâ ţa-n sac; n-avea replică . S-o spunem pe şleau – Dondo
dy Jironal e cel mai periculos om din Chalion, după fratele său. În loc de
asta, Cazaril luă o altă pană din vasul de lut şi începu s-o ascută cu
cuţitaşul pentru peniţe. După câ teva clipe, zise:
— Nici mie nu-mi plac mâ inile lui transpirate.
Iselle pufni nemulţumită . Însă Cazaril fu scutit de orice alt
interogatoriu, datorită lui Nan dy Vrit, care le chemă pe fete în legă tură
cu o chestiune vitală privind nişte eşarfe şi nişte perle ră tă cite, iar cele
două domniţe se întoarseră înapoi în camerele lor.
168
 În după -amiezile reci câ nd nu mai aveau loc partide captivante de
vâ nă toare, prinţesa Iselle îşi potolea neastâ mpă rul adunâ ndu-şi suita şi
pornind în plimbă ri că lare prin pă durile de stejari din preajma Carde-
gossului. Cazaril, împreună cu lady Betriz şi cu o mâ nă de paji care
gâ fâ iau, abia tră gâ ndu-şi suflarea, se ţineau la galop mic pe urmele iepei
sale bă lţate, pe panta unui deal înverzit, în aerul înţepă tor, smă lţuit cu
frunze că ză toare, câ nd urechea lui prinse din zbor tropotul furtunos al
unor copite stră ine, care câ ştigau teren în urma lor. Se uită peste umă r
şi îşi simţi deodată stomacul zbă tâ ndu-i-se; o cavalcadă de mascaţi
ră pă ia în jos pe potecă . Adună tura aceea îi ajunse din urmă , într-un
vacarm de nedescris. Apucase să -şi tragă pe jumă tate sabia din teacă
câ nd recunoscu caii şi echipamentul unor curteni mai tineri de la
Zangre. Oamenii erau îmbră caţi într-o gră madă de zdrenţe, cu braţele
dezgolite şi picioarele mâ njite cu ceva care aducea a vă csuială pentru
ghete.
Cazaril trase adâ nc aer în piept şi se aplecă scurt în şa, încercâ nd să -
şi încetinească bă tă ile inimii în timp ce gloata care râ njea la unison, le
„captură ” pe prinţesă şi pe lady Betriz şi îşi lega prizonierii, inclusiv pe
Cazaril, cu panglici de mă tase. Şi-ar fi dorit cu ardoare să -l fi avertizat şi
pe el cineva în legă tură cu aceste glume, din timp. Lordul dy Rinal, care
nu mai contenea cu râ setele, fusese la un pas, deşi el pă rea să nu-şi fi
dat seama, să se aleagă cu beregata tă iată de o lamă oţelită , mâ nuită din
reflex. Pajul lui cel rotofei, care galopa de cealaltă parte a lui Cazaril,
putea să moară dintr-o lovitură în spinare, iar sabia lui Cazaril ar fi avut
timp să se înfigă în pâ ntecele unui al treilea om, dacă ar fi fost bandiţi
adevă raţi, înainte să -şi fi putut uni forţele cu toţii ca să -l doboare. Şi
totul s-ar fi petrecut cu atâ ta repeziciune, încâ t Cazaril n-ar fi apucat să
gâ ndească ceva sau să ţipe după ajutor. Cu toţii hohotiră din toată inima
la vederea expresiei de teroare pe care o surprinseră pe faţa lui şi îl
necă jiră cu glume pe seama faptului că dă duse să -şi scoată spada; el le
zâ mbi blajin şi se hotă rî să nu dea explicaţii în legă tură cu amă nuntul
care îl lă sase fă ră sâ nge în obraji.
169
 Purceseră că tre „tabă ra bandiţilor”, un luminiş întins din pă dure,
unde mai mulţi servitori de la Zangre, de asemenea îmbră caţi în zdrenţe
artistice, frigeau că prioare şi vâ nat mai mic la proţap, deasupra unor
focuri mari. Femei bandite, pă storiţe şi nişte cerşetoare cu o ţinută mai
degrabă maiestuoasă îi întâ mpinară pe ră pitori în urale. Iselle chiţă i,
prefă câ ndu-se ultragiată , în timp ce regele bandiţilor, dy Rinal, îi tă ia o
buclă din pă rul zulufat şi o ridică în aer pentru a fi ră scumpă rată .
Mascarada nu luase încă sfâ rşit, că ci la acest semn o armată de
„salvatori” în alb şi albastru, condusă de lord Dondo dy Jironal, se
nă pusti la galop în tabă ră . Urmă un simulacru de bă taie cu să biile,
incluzâ nd chiar şi nişte momente alarmante şi mizerabile, care implicau
bă şici de porc pline cu sâ nge, înainte ca toţi bandiţii să fie ucişi – unii
încă se mai plâ ngeau de lipsa de fair-play a jocului – iar zuluful de pă r să
fie ră scumpă rat de Dondo.
O caricatură de preot din slujba Fratelui intră apoi în scenă şi-i ridică
miraculos din morţi pe toţi bandiţii, cu un burduf de vin, iar toată
adună tura de petrecă reţi, aşezată pe bucă ţi de pâ nză împră știate pe
pă mâ nt, se puse pe bă ut şi petrecut.
Cazaril pe pomeni împă rţind aceeaşi bucată de ţesă tură cu Iselle,
Betriz şi lord Dondo. Se aşeză picior peste picior la o margine, molfă ind
carne de că prioară şi pâ ine şi se uita şi asculta cum Dondo o distra pe
prinţesă cu ceea ce suna în urechile lui a istețime de bă dă ran. Dondo o
imploră pe Iselle să -i dea în dar bucla de pă r, în semn de ră splată pentru
salvarea îndră zneaţă de care dă duse dovadă şi-i oferi în schimb, cu un
pocnet din degete că tre pajul lui care stă tea pregă tit, o casetă îmbră cată
în piele cu ornamente în relief, care conţinea doi piepteni minunaţi, din
carapace de ţestoasă , încrustaţi cu nestemate.
— O comoară pentru altă comoară şi suntem chit, îi spuse Dondo şi
piti ostentativ bucla de pă r într-un buzunar interior al mantiei lui, în
dreptul inimii.
— Totuşi e un dar crud, pară Iselle remarca lui, să -mi dai în dar
piepteni dar să nu-mi laşi pă rul pe care să mi-l prind cu ei.

170
 Ridică în aer un pieptene şi îl întoarse, lucind translucid în lumina
soarelui.
— Dar are să -ţi crească pă r la loc, prinţesă .
— Dar dumitale are să -ţi crească la loc altă comoară ?
— La fel de uşor cum îţi creşte dumitale pă rul, te asigur.
Se sprijini într-un cot lâ ngă ea zâ mbindu-i, cu capul aproape lă sat în
poala ei. Zâ mbetul amuzat al Isellei pieri.
— Gă seşti că noul dumitale post a atâ t de profitabil, în cazul ă sta.
Sfinte General?
— Într-adevă r.
— Ai fost distribuit într-un rol nepotrivit, atunci. Poate că ar fi
trebuit s-o faci pe regele bandiţilor astă zi.
Zâ mbetul lui Dondo se acri.
— Dacă lumea n-ar fi clă dită astfel, cum aş putea să cumpă r atâ tea
perle încâ t să le fac pe plac frumoaselor domniţe?
Obrajii Isellei se aprinseră şi îşi lă să ochii în jos. Dondo zâ mbi cu
satisfacţie. Cazaril îşi muşcă limba, se întinse după un flacon de argint
cu vin, dar, cum era cu ochii în şapte pă rţi, îl scă pă din greşeală pe ceafa
Isellei. Din fericire flaconul era gol. Spre marea lui uşurare Iselle luă o
îmbucă tură de pâ ine cu carne în momentul urmă tor, fă ră să mai dea
ocazia altor discuţii cu Dondo. Se putu observa, cu toate astea, cum îşi
trase fustele de lâ ngă Dondo câ nd îşi schimbă poziţia.
Ră coarea serii de toamnă se ridica odată cu umbrele nopţii din vă i
câ nd convivii ghiftuiţi se retraseră pe cai, înapoi la Zangre, după
picnicul bandiţilor. Iselle îşi struni din frâ u iapa cea pă tată şi i se ală tură
lui Cazaril la un moment dat.
— Castillare. Ai descoperit pâ nă la urmă , aşa cum te-am rugat,
adevă rul despre zvonurile privitoare la vâ nzarea trupelor Fiicei ca
mercenari?
— Vreo doi oameni mi-au spus acelaşi lucru, dar nu e ceea ce aş
putea numi o ştire confirmată .
Era, de fapt, pe deplin confirmată , însă Cazaril chibzui că era
imprudent să spună acest lucru Isellei tocmai în momentul de faţă . Ea se
171
încruntă fă ră să mai spună o vorbă şi îşi înghionti calul ca să o ajungă
din urmă pe lady Betriz.

În seara aceea benchetuiala, care fu mai frugală ca de obicei, se

sparse înaintea dansului, iar doamnele şi curtenii, osteniţi, se retraseră
mai devreme la culcare sau pentru alte plă ceri intime. Cazaril se pomeni
cu lord Dondo urmâ ndu-l în anticameră .
— Hai să ne plimbă m puţin, castillare. Cred că trebuie să stă m de
vorbă .
Cazaril dă du din umeri îndatoritor şi îl urmă pe Dondo, prefă câ ndu-
se a nu-i fi observat pe cei doi ucigaşi plă tiţi, o pereche de cuţitari,
tovară şi cu Dondo, care mergeau la câ ţiva paşi în urma lor. Ieşiră afară
din turnul cel mare, înspre capă tul cel mai îngust al fortă reţei, pe o mică
esplanadă pă tră ţoasă , cu laturi inegale, care dă dea înspre confluenţa
celor două râ uri. La un semn al lui Dondo, cei doi tovară şi se opriră
lâ ngă uşă , sprijinindu-se de zidurile din piatră ca două santinele obosite
şi plictisite.
Cazaril îşi calculă şansele. Îl avea pe Dondo la îndemâ nă şi, în ciuda
bolii care îl aruncase la pat după lunile în care tră sese la rame pe galere,
avea mai multă putere în braţe decâ t ară ta. Cei doi cuţitari erau tineri.
Un pic bă uţi, dar tineri. Nici mă car nu era nevoie de o încă ierare cu
să biile într-un raport de trei-la-unu. Un secretar inabil şi care mai era şi
bă ut după supeu, aflat într-o plimbare pe meterezele castelului, putea
aluneca în hă u, de pe blocul de stâ ncă care se ridica la trei sute de
picioare din apele râ ului care curgea la poalele sale, iar trupul lui
zdrobit putea să fie gă sit a doua zi fă ră nicio rană de cuţit drept
mă rturie a mişeliei la care a fost supus.
Câ teva fă clii prinse în nişele din pereţi aruncau o lumină portocalie
pâ lpâ itoare de-a lungul lespezilor de piatră de pe jos. Dondo fă cu un
semn cu mâ na, invitâ ndu-l să ia loc pe o bancă sculptată în granit, de
lâ ngă zidul exterior. Cazaril simţi atingerea rece şi aspră a pietrei pe
picioare, iar briza nocturnă îi bă tea umedă în ceafă . Scoţâ nd un

172
mormă it, Dondo se aşeză şi el, aranjâ ndu-şi mecanic poalele mantiei, ca
să -şi elibereze mâ nerul spadei.
— Aşadar, Cazaril, începu Dondo. Observ că ai parte de confidenţe cu
prinţesa Iselle, în ultima vreme.
— Postul de secretar al domniei sale presupune responsabilită ţi
însemnate. Cel de tutore implică chiar mai mult de atâ t. Eu îmi iau
îndatoririle foarte în serios.
— N-am nicio îndoială în privinţa asta – întotdeauna ai luat totul
prea în serios. Câ nd are prea multe calită ţi un om poate că dea în
greşeală , să ştii.
Cazaril ridică din umeri.
Dondo se lă să pe spate şi îşi încrucişă gleznele, ca şi cum s-ar fi fă cut
comod pentru o discuţie cu o persoană intimă .
— De pildă – şi-şi flutură o mâ nă înspre turnul masiv care se înă lţa
în faţa lor – o fată de vâ rsta şi clasa ei ar trebui să înceapă să se
înfierbâ nte în prezenţa bă rbaţilor şi, cu toate astea, o gă sesc ciudat de
rece. O iapă ca aceasta e fă cută pentru împreunare – are nişte şolduri
late, frumoase, numai bune să legene un bă rbat.
Şi le scutură de vreo două ori pe-ale sale ca pentru ilustrare.
— Să speră m că a scă pat de acea tentă nefericită a sâ ngelui moştenit
şi că ă sta nu e cumva vreun semn timpuriu al acelui gen de, ah,
probleme mintale care au doborâ t-o pe mama ei.
Cazaril se hotă rî să nu abordeze acest subiect.
— Mm, spuse el.
— Să speră m. Şi totuşi, dacă nu e cazul să ne gâ ndim pâ nă acolo, se
pune întrebarea firească dacă nu cumva... o persoană mult prea serioasă
s-a apucat să -i învenineze mintea împotriva mea.
— La curtea asta e o puzderie cleveteli. Şi de clevetitori.
— Într-adevă r. Şi, ah... dar dumneata cum îi vorbeşti de mine,
Cazaril?
— Cu grijă .
Dondo se rezemă şi-şi încrucişă braţele pe piept.

173
 — Bine. Asta-i bine. Tă cu pentru o clipă . Şi totuşi, cred că aş prefera
s-o faci cu că ldură . Cu că ldură ar fi mult mai bine.
Cazaril îşi umezi buzele.
— Iselle este o fată inteligentă şi sensibilă . Sunt sigur că şi-ar da
seama dacă aş minţi-o. Mai bine să lă să m lucrurile aşa cum sunt.
Dondo sforă i.
— Ah, iată -ne ajunşi şi la problema asta. Îmi închipuiam eu că încă
îmi mai porţi ranchiună din cauza acelui joc ră ută cios al nebunului de
Olus.
Cazaril schiţă un gest de negare.
— Nu. Am trecut peste asta, milord.
Apropierea lui Dondo, la fel ca în cortul lui Olus, mirosul lui uşor
ciudat, îi aduse în minte cu toată intensitatea fiecare amă nunt, ră scolind
ecouri, disperarea care-l lă sase fă ră suflare, scrâ şnetul, lovitura aceea
puternică ...
— S-a întâ mplat cu mult timp în urmă .
— Hm, îmi plac oamenii cu memorie maleabilă , şi totuşi... cred în
continuare că ai nevoie de mai multă că ldură . Presupun că ai ră mas la
fel de să rac ca-ntotdeauna. Unii oameni nu capă tă niciodată
deprinderea să se descurce în lume.
Dondo îşi desfă cu braţele şi, cu puţină greutate, îşi ră suci un inel de
pe unul din degetele lui groase şi umede. Vergeaua din aur era subţire,
dar în montura lui stră lucea o piatră mare şi verde cu multe faţete. I-l
întinse lui Cazaril:
— Fie ca acesta să -ţi înmoaie inima faţă de mine. Şi limba.
Cazaril ră mase neclintit.
— Am tot ce-mi trebuie din partea prinţesei, milord.
— Într-adevă r.
Dondo îşi încruntă sprâ ncenele negre; ochii lui negri luciră în lumina
fă cliilor.
— Poziţia pe care o ai îţi dă cu vâ rf şi-ndesat prilejul să -ţi umpli
buzunarele, presupun.
Cazaril îşi încleştă dinţii, ascunzâ ndu-şi tremurul de mâ nie.
174
 — Dacă te-ndoieşti de probitatea mea, milord, ai putea să te gâ ndeşti
şi la viitorul prinţesei Iselle şi cred că încă nu mi-am pierdut inteligenţa
cu care m-au înzestrat zeii. Azi are o casă . În altă zi, ar putea avea vreun
regat ori un principat.
— Chiar aşa crezi?
Dondo se rezemă de perete, scoţâ nd un râ njet ciudat, apoi izbucni în
râ s.
— Ah, bietul Cazaril. Dacă n-ai grijă de vrabia din mâ nă , cu gâ ndul la
stolul din copaci, e foarte posibil să nu te mai alegi cu nicio pasă re pâ nă
la urmă . Câ t de inteligent eşti în cazul ă sta?
Aşeză încet inelul pe piatra dintre ei.
Cazaril îşi desfă cu palmele şi le ridică deasupra pieptului într-un
gest de uşurare. Le aşeză apoi ferm pe genunchi şi spuse cu o blâ ndeţe
sinceră .
— Pă straţi-vă comoara, milord, ca să vă cumpă raţi cu ea alt om, care
valorează mai puţin. Sunt sigur că veţi gă si unul.
Dondo îşi adună înapoi inelul şi se încruntă fioros la Cazaril.
— Nu te-ai schimbat deloc. Ai ră mas acelaşi infatuat fă ţarnic. Tu şi
cu nebunul ă la de dy Sanda sunteţi tot o apă şi-un pă mâ nt. Nu-i de
mirare, presupun, avâ nd în vedere că baba aia din Valenda v-a ales pe
amâ ndoi.
Se ridică şi se retrase tiptil înă untru, tră gâ ndu-şi înapoi inelul pe
deget. Cei doi care aşteptau se uitară miraţi la Cazaril şi se întoarseră să
îl urmeze.
Cazaril suspină şi se întrebă dacă momentul acela de satisfacţie
furibundă nu l-a costat prea scump. Poate că ar fi fost mai înţelept să
accepte mituiala şi să -l lase pe Dondo fericit şi liniştit cu impresia că îşi
mai cumpă rase un om de partea sa, unul de teapa lui, uşor de înţeles şi
sigur de controlat. Cum era foarte ostenit, se ridică în picioare şi se
îndreptă spre scă rile dinspre dormitorul să u.
Tocmai îşi descuia lacă tul de la uşă câ nd dy Sanda trecu pe lâ ngă el
pe coridor, că scâ nd. Schimbară murmure de salut destul de cordiale.
— Stai un moment dy Sanda.
175
 Dy Sanda îi aruncă o privire peste umă r.
— Castillare?
— Fii sigur că uşa dumitale stă închisă zilele astea, iar cheia stă la
dumneata!
Dy Sanda îşi încreţi fruntea a mirare şi se întoarse.
— Am un cufă r cu un lacă t bun, zdravă n în care-mi ţin tot ce aş avea
de pă zit.
— Nu-i de ajuns. Trebuie să -ţi fereşti întreaga încă pere.
— Ca să nu mi se fure ceva? Am prea puţine lucruri care...
— Nu. Pentru ca nimic furat să nu fie strecurat înă untru.
Dy Sanda ră mase mut de uimire; stă tu o clipă pe gâ nduri şi apoi îşi
ridică ochii ca să se uite la Cazaril.
— Oh, zise el în cele din urmă .
Şi dă du uşor din cap spre el, schiţâ nd o plecă ciune.
— Mulţumesc, castillare. La asta nu m-am gâ ndit.
Cazaril îi ră spunse şi el cu o plecă ciune şi intră în cameră .

Capitolul 10

Cazaril stă tea în dormitorul să u, în lumina unei abundenţe de

lumâ nă ri, avâ nd în faţă clasicul roman cavaleresc brajar în versuri,
Legenda copacului înverzit, scoţâ nd suspine de delectare. Biblioteca de
la Zangre, celebră în zilele de aur ale câ rmuirii lui Fonsa-cel-Înţelept,
fusese lă sată în paragină de atunci; acest volum, judecâ nd după colbul
care-l acoperea, nu mai fusese scos din raft din vremea lui Fonsa. Însă
luxul atâ tor lumâ nă ri era cel care fă cea ca lectura de noapte să fie un
deliciu şi nu un efort, la fel de plă cut ca şi harul lui Behar de a scrie in
versuri, care-i umplea sufletul de bucurie. Şi mai era şi-un sentiment de
vină – risipa atâ tor lumâ nă ri din ceară de calitate pe cheltuiala casei
Isellei avea să se adune după un timp şi să pară un pic stranie. Cu
mintea furată de ritmul cadenţat şi ră sună tor al lui Behar îşi umezi
degetul şi întoarse o pagină .

176
 Strofele lui Behar nu erau singurul lucru de pe-aici care tuna şi
ră suna. Aruncă o privire în sus, auzind prin tavan bocă neli rapide şi
scrâ şnete, precum şi râ sete înfundate şi strigă te. Îndatorirea de a o
trimite pe Iselle la culcare la ore rezonabile îi revenea, din fericire, lui
Nan dy Vrit. Îşi concentră din nou atenţia asupra imaginilor fictive,
încă rcate de simbolism teologic, ale poetului, nemailuâ nd în seamă
larma de deasupra, pâ nă câ nd se auzi un guiţat supă ră tor. Nici chiar
marele Behar nu putea rivaliza cu acest mister. Fă cu o grimasă de
exasperare, puse cartea jos cu coperţile desfă cute şi îşi scoase picioarele
încă îmbră cate în pantaloni afară din pat, îşi încheie gă itanele tunicii, îşi
strecură picioarele în pantofi şi apucă un sfeşnic cu un glob de sticlă ca
să -şi lumineze calea pâ nă sus pe scă ri.
Dă du nas în nas cu Dondo dy Jironal, care cobora. Dondo era
îmbră cat în ţinuta lui obişnuită de protocol, tunică din brocart şi
pantaloni din stofă albastre, deşi mantia albă îi atâ rna într-o mâ nă ,
laolaltă cu sabia din teacă şi cingă toarea. Faţa încordată îi era purpurie.
Cazaril deschise gura, încercâ nd să -i adreseze un salut politicos, dar
cuvintele îi pieriră pe buze câ nd Dondo îi aruncă o că ută tură feroce şi
trecu furtunos pe lâ ngă el, fă ră niciun cuvâ nt.
Cazaril ţâ şni spre coridorul din capă tul scă rilor, pe care îl gă si
inundat de lumina revă rsată de candelabrele din pereţi, aprinse pâ nă la
una, precum şi o inexplicabilă adunare de oameni. Nu numai Betriz,
Iselle şi Nan dy Vrit erau acolo, ci şi lord dy Rinal, unul din prietenii să i,
o altă doamnă , precum şi ser dy Sanda erau cu toţii adunaţi de jur
împrejur şi râ deau. Cu toţii se împră ştiară pe lâ ngă pereţi în timp ce
Teidez şi un paj ţâ şniră din mijlocul lor, fugă rind un purceluş spă lat şi
împopoţonat cu panglici, care tâ ra după el un cot de voal. Pajul îl
înghesui pe purceluş la picioarele lui Cazaril, iar Teidez chiui triumfă tor.
— În sac cu el! Bă gaţi-l în sac! strigă dy Sanda.
Acesta se apropie împreună cu lady Betriz în timp ce Teidez,
împreună cu un paj, se stră duia să bage creatura guiţă toare într-un sac
mare de pâ nză groasă , unde nu vroia cu niciun chip să intre. Betriz se

177
aplecă să scarpine în fugă pe după urechile lui clă pă uge animă luţul care
se zbă tea.
— Mulţumim, domniţă purceluşă ! Ţi-ai jucat rolul de minune. Dar e
timpul să te întorci la tine acasă .
Pajul îşi urcă sacul greu la spinare, salută mulţimea adunată şi plecă
bă lă bă nindu-se pe picioare, cu un zâ mbet viclean pe chip.
— Ce se întâ mplă aici? vru să ştie Cazaril, neştiind dacă să râ dă sau
să se alarmeze.
— Oh, a fost o farsă nemaipomenită ! strigă Teidez. Trebuia să fi
vă zut ce faţă a fă cut lord Dondo!
Cazaril tocmai vă zuse asta, numai că nu-i inspirase niciun fel de
veselie. Simţi un mare gol în stomac.
— Ce-aţi fă cut?
Iselle dă du din cap.
— Nici aluziile mele, nici vorbele pe care Betriz i le-a zis de-a dreptul
n-au fost de vreun folos ca să tă iem elanul cu care ne copleşea lord
Dondo sau să -l facem să înţeleagă faptul că atenţiile lui nu sunt deloc
binevenite; de aceea am conspirat cu toţii să -i facem lui Dondo
declaraţia de dragoste pe care şi-o dorea. Teidez s-a angajat să ne facă
rost de actorul de care aveam nevoie, de la grajduri. Aşa că , în loc de
fecioara pe care lord Dondo se aştepta să o gă sească , câ nd s-a dus pe
furiş la patul lui Betriz prin întuneric, a gă sit-o pe... Domniţa Purceluşă !
— Oh, dar o nedreptă ţeşti pe biata purceluşă , prinţesă ! strigă lord dy
Rinal. Poate că era şi ea o neprihă nită , la urma urmelor!
— Sunt convinsă că era, altfel n-ar fi guiţat în halul acela, interveni si
doamna care stă tea râ zâ nd la braţul lui.
— E mai mare pă catul, spuse dy Sanda cu sarcasm, că n-a fost pe
gustul lui lord Dondo. Mă rturisesc că sunt tare mirat. După tot ce am
auzit despre el, credeam că e în stare să se culce cu orice creatură .
Aruncă priviri fugare într-o parte, să vadă ce efect au vorbele lui
asupra lui Teidez, care râ njea.
— Şi mai ales după ce am udat-o toată cu cel mai bun parfum dartha-
can al meu, oftă din greu Betriz.
178
 Veselia din ochii ei nu se putea compara cu mâ nia mocnită şi adâ nca
satisfacţie pe care le resimţea.
— Trebuia să -mi fi spus, începu Cazaril.
Ce să -i spună ? Ce puneau la cale? Era limpede că ştiau că le-ar fi
dejucat planul. Despre insistenţele necontenite ale lui Dondo? De câ nd
dura toată tă ră şenia asta? Îşi strâ nse pumnii pâ nă i se înfipseră unghiile
în palme. Şi ce-ar fi putut să facă în privinţa asta? Să se ducă la Orico, la
roina Sara? Ar fi fost zadarnic...
Lord Rinal spuse:
— Va fi cea mai tare poveste a să ptă mâ nii din tot cuprinsul Carde-
gossului – şi cea mai tare nadă în acelaşi timp, chiar dacă a fost una
încâ rligată . Şi acum mai aud guiţatul acela. N-are să mai mă nâ nce luni
întregi carne de porc fă ră să -i sune în urechi. Lord Dondo n-a mai fost
fă cut de ocară de mulţi ani şi cred că -i cam venise râ ndul. Prinţesă , lady
Betriz – se înclină adâ nc în faţa lor – vă mulţumesc din adâ ncul inimii.
Cei doi curteni însoţiţi de acea doamnă îşi luară tă lpă şiţa, probabil să
împră ştie vestea renghiului pe care i-l jucaseră lui Dondo tuturor
prietenilor lor care mai erau treji la ora aceea.
Încercâ nd să -şi înghită primele observaţii care-i stă teau pe vâ rful
limbii, Cazaril o certă pe Iselle în cele din urmă :
— Prinţesă , ă sta n-a fost un lucru deloc înţelept.
Iselle se încruntă la el, neintimidată defel:
— Omul ă sta poartă veşmâ ntul Cră iesei Primă verii şi în acelaşi timp
se încumetă să fure castitatea femeilor, care e sacră pentru Ea, la fel
cum fură ... mă rog, fie cum spui dumneata, că n-avem dovezi în privinţa
altor lucruri pe care le fură . Dar în privinţa asta avem destule dovezi,
pentru numele Zeiţei! Ar trebui să -l înveţe mă car atâ ta lucru: că nu-i
înţelept să fure din casa mea. Se presupune că ne află m la o curte regală
în Zangre, nu într-un ocol de vite!
— Destinde-te, Cazaril, îl sfă tui dy Sanda. Omul ă sta nu poate să se
ră zbune pentru orgoliul lui terfelit împotriva prinţesei şi a prinţului.

179
 Se uită precaut în jur; Teidez se dusese de-a lungul coridorului să
adune fundele că lcate în picioare, pe care porcul le împră ştiase în
încercarea lui de a o zbughi. Coborâ ndu-şi vocea, mai spuse:
— De altfel, a meritat tot tă mbă lă ul ă sta ca Teidez să -şi vadă , hm,
eroul într-o lumină mai puţin mă gulitoare. Câ nd amorezul de Dondo a
ieşit împleticindu-se din dormitorul Betrizei, cu baierele nă dragilor în
mâ nă , i-a gă sit pe toţi martorii noştri aliniaţi şi aşteptâ nd. Domniţa
Purcică aproape că l-a dat jos, scă pâ nd printre picioarele lui. Ară ta ca un
mare prostă nac. E cea mai bună lecţie pe care am fost în stare să i-o dau
în toată luna asta de câ nd suntem aici. Poate că ar fi cazul să începem să
mai câ ştigă m din terenul pe care l-am pierdut în direcţia aceasta, nu
crezi?
— Mă rog să ai dreptate, zise Cazaril circumspect.
Nu dă du glas gâ ndului cum că prinţesa şi prinţul erau singurii
oameni pe care Dondo nu se putea ră zbuna. În ciuda celor întâ mplate,
nu se ivi niciun semn de revanşă în zilele care urmară . Lord Dondo
înfruntă batjocura lui dy Rinal şi a prietenilor lui cu un zâ mbet
încremenit, dar cu toate astea zâ mbet. Cazaril se aştepta la fiecare masă
să vadă pe masa prinţesei cel puţin un porc fript, gă tit cu funde în jurul
gâ tului, însă nu apă ru niciun astfel de meniu. Betriz, pe care Cazaril o
molipsise la început cu temerile lui, se mai liniştise. Dar Cazaril nu. Cu
tot temperamentul lui vulcanic, Dondo demonstrase cu vâ rf şi-ndesat
câ t de mult era în stare să aştepte ocazia potrivită , fă ră să uite de ofensa
care i se adusese.
Spre uşurarea lui Cazaril, guiţă turile de pe culoarele castelului se
stinseră în mai puţin de două să ptă mâ ni, timp în care alte chiolhanuri şi
renghiuri şi bâ rfe le luară locul. Cazaril începu să spere că lord Dondo
era pe cale să -şi înghită doctoria, care i se administrase în mod atâ t de
public, fă ră să scuipe. Pesemne că fratele lui mai mare, care era un om
cu vederi mai largi decâ t mica societate din interiorul zidurilor
Zangrelui, îşi asumase rolul de a curma orice revanşă necuvenită . Erau
destule veşti care veneau din lumea de afară şi care să capteze toată
atenţia bă rbaţilor: ascuţirea conflictului în ră zboiul civil din Ibra de Sud,
180
bandiţii din provincii, vremea rea care închisese trecă torile înalte mult
prea devreme.
În lumina acestor veşti recente, Cazaril începu să se preocupe de
logistica privind stră mutarea casei prinţesei, în cazul în care curtea se
hotă ra să plece din Zangre şi să se retragă la sediul tradiţional de iarnă
înainte de Ziua Tată lui. Într-una din zile, pe câ nd stă tea în biroul lui
fă câ nd socoteala cailor şi a mă garilor, unul din pajii lui Orico apă ru în
uşa anticamerei.
— Milord dy Cazaril, riga vă cheamă să veniţi în Turnul lui Ias.
Cazaril ridică din sprâ ncene, îşi lă să pana jos, întrebâ ndu-se oare ce
serviciu mai dorea riga de la el. Tot ce-i tră snea lui Orico prin cap avea o
nuanţă de excentricitate. În două râ nduri îi poruncise lui Cazaril să -l
însoţească în drumurile lui la menajerie, ca acolo să se gă sească în
postura de a-i face nişte servicii nu mai complicate decâ t ar fi putut să
facă un paj sau un râ ndaş, cum ar fi să -i ţină zgă rzile animalelor sau să -i
aducă perii ori mâ ncare. Ba nu chiar – riga îi mai pusese şi întrebă ri de
maximă importanţă în legă tură cu Iselle, într-o manieră aparent
întâ mplă toare. Cazaril prinsese astfel prilejul de a-i face cunoscută
groaza pe care fata o simţea la ideea de a fi dată la schimb celor din
Arhipelag sau orică ruia dintre prinţii roknari şi sperase ca urechile rigă i
să fi fost mai atente decâ t se vă dea după dispoziţia lui somnoroasă .
Pajul îl conduse în sala cea lungă de pe palierul al doilea din Turnul
lui Ias, pe care dy Jironal o folosea în serviciul Cancelariei atunci câ nd
curtea îşi avea reşedinţa la Zangre. Avea de-a lungul pereţilor rafturi
ticsite cu că rţi, pergamente, dosare, precum şi un şir de raniţe sigilate,
de prins la coburii şeilor, pe care le foloseau curierii regali. Cei doi
gardieni îmbră caţi în livrele, care stă teau de pază , îi urmară şi îşi
reluară posturile înă untru. Cazaril le simţi privirea în ceafă . Riga Orico
stă tea aşezat împreună cu cancelarul îndă ră tul unei mese încă rcate cu
hâ rtii împră ştiate. Orico ară ta extenuat. Dy Jironal era sobru şi puternic,
purtâ nd în acea zi veşmintele obişnuite de curte, dar cu lanţul de la
oficiul să u prins la gâ t. Un curtean, pe care Cazaril îl recunoscu ca fiind
dy Maroc, meşterul armurier şi costumier al rigă i, stă tea la un capă t al
181
mesei. Unul din pajii lui Orico, ară tâ nd destul de îngrijorat, stă tea la
celă lalt.
Cel care-l escorta pe Cazaril anunţă :
— Castillarul dy Cazaril, sire, iar după ce-i aruncă o ocheadă
celuilalt, se retrase, fă câ ndu-se nevă zut după peretele din capă t.
Cazaril se înclină :
— Sire, cancelare?
Dy Jironal îşi mâ ngâ ie barba sură , se uită la Orico, care ridică din
umeri, şi spuse cu o voce pierită :
— Castillare, Majestatea Sa v-ar ră mâ ne recunoscă toare dacă aţi
vrea să vă scoateţi tunica şi să vă întoarceţi.
Vocea glacială îi înnoda vorbele-n gâ tlej. Cazaril strâ nse din buze,
încuviinţă din cap o singură dată şi-şi descheie nasturii de la tunică . Îşi
scoase tunica cu tot cu mantie şi le plie cu graţie pe braţ. Încordat, cu o
atitudine milită roasă , luă poziţie de drepţi. Auzi doi oameni în spatele
lui, cu ră suflarea gâ tuită , iar o voce tâ nă ră şopti: „Am avut dreptate. Am
vă zut doar”. Of! Era pajul acela. Da.
Cineva îşi drese vocea; Cazaril aşteptă să i se astâ mpere vă paia care-
i cuprinsese faţa, apoi se întoarse brusc la loc. Spuse liniştit:
— Asta a fost tot, sire?
Orico se codi un pic şi-apoi spuse:
— Castillare, umblă vorba că ... eşti acuzat... s-a fă cut o acuzaţie la
adresa ta... că ai fost condamnat pentru o nelegiuire, pentru viol în Ibra
şi ai fost biciuit pe butuci.
— Asta-i o minciună , sire. Cine a spus aşa ceva?
Se uită la dy Maroc, care pă li uşor atunci câ nd Cazaril se întoarse cu
spatele la el. Dy Maroc nu era în serviciul direct al nici unuia dintre fraţii
Jironal şi nu era, din câ te ştia Cazaril, nici vreunul dintre cuţitarii lui
Dondo... să fi fost mituit? Sau era un fraier cinstit?
O voce sonoră se auzi de pe culoar.
— Ba am să -l vă d pe fratele meu şi asta chiar acum! Am tot dreptul!
Gă rzile lui Orico fă cură un salt înainte, apoi se retraseră înapoi, după
ce prinţesa Iselle, urmată de lady Betriz, care ară ta foarte palidă ,
182
precum şi de ser dy Sanda, dă dură nă vală înă untru. Iselle îşi fă cu
imediat o imagine asupra celor ce se petreceau. Îşi ridică bă rbia şi
strigă :
— Ce-nseamnă asta, Orico? Aud de la dy Sanda că mi-ai arestat
secretarul! Fă ră mă car să mă pui în gardă !
Luâ ndu-ne după grimasa de enervare de pe chipul cancelarului dy
Jironal, intervenţia aceasta nu fă cea parte din planurile lui.
— Nu, nu, nu-i arestat! Nimeni n-a arestat pe nimeni. Ne-am adunat
aici ca să investigă m o acuzaţie.
— Ce acuzaţie?
— Una foarte gravă , prinţesă , şi care nu-i pentru urechile dumitale,
zise dy Jironal. Aţi face bine să vă retrageţi.
Neluâ ndu-l în seamă în mod vă dit, îşi trase un scaun şi se trâ nti pe el,
punâ ndu-şi braţele cruciş.
— Dacă e o acuzaţie gravă la adresa celui mai de încredere slujbaş
de la casa mea, atunci e mai ales pentru urechile mele. Cazaril, despre
ce-i vorba?
Cazaril îi fă cu o reverenţă uşoară :
— Se pare că a apă rut o calomnie, din partea unor persoane care n-
au fost numite încă , cum că cicatricile de pe spatele meu sunt semnul
pedepsei care mi s-a dat pentru o crimă să vâ rşită .
— Toamna trecută , se bă gă dy Maroc speriat, în vorbă . În Ibra.
După ochii mă riţi şi respiraţia întretă iată a lui Betriz, Cazaril îşi dă du
seama că fata, ca şi Iselle, reuşise să se uite bine la mulţimea de dungi de
pe spinarea lui. Dy Sanda se cutremură şi el.
— Pot să -mi pun tunica la loc, sire? adă ugă Cazaril ţeapă n.
— Da, da.
Orico fă cu un semn gră bit de încuviinţare.
— Natura nelegiuirii sale, prinţesă , interveni dy Jironal, este în
mă sură să arunce îndoieli serioase cu privire la credibilitatea care ar
trebui să i se acorde unui slujitor al casei dumitale ori al orică rei alte
doamne.

183
 — Ce?! Viol???!!! zise Iselle în zeflemea. Cazaril? Asta e cea mai
absurdă minciună pe care am auzit-o vreodată .
— Şi, cu toate astea, există cicatricile lă sate de flagel.
— Un dar, zise Cazaril printre dinţi, din partea unei că petenii de
vâ slaşi din Roknari, în schimbul unei sfidă ri nechibzuite. Toamna
trecută şi în largul coastei ibraneze, numai atâ t e adevă rat din ce s-a
spus.
— Plauzibil, şi totuşi... ciudat, spuse dy Jironal pe un ton judicios.
Cruzimile care se întâ mplă la galere sunt renumite, dar cine ar putea
crede că o că petenie de vâ slaşi capabilă ar aduce cu bună ştiinţă un
sclav într-un asemenea hal; acela n-ar mai fi bun de nimic.
Cazaril îi aruncă un zâ mbet forţat:
— L-am provocat.
— Cum aşa, Cazaril? întrebă Orico, rezemâ ndu-se de speteaza
scaunului şi strâ ngâ ndu-şi între degete gră simea din bă rbie.
— Înfă șurâ ndu-i lanţul de la vâ slă pe după gâ t şi stră duindu-mă să -l
sugrum. Şi aproape că reuşisem. Dar m-au tras alţii deoparte un pic
prea devreme.
— Zeilor prea-puternicilor! zise riga. Încercai să te sinucizi?
— Nu... ştiu nici eu. Credeam că -mi trecuse furia, dar... mi se adusese
un nou coleg de bancă , un bă iat din Ibra; cred că n-avea mai mult de
cincisprezece ani. Fusese ră pit, din câ te îmi spusese el. Şi l-am crezut. Se
vedea că venea dintr-o familie bună , delicat, cuviincios, iar mâ inile-i
sâ ngerau pe vâ slă . Era speriat, sfidă tor, ruşinat... zicea că -l cheamă
Danni, dar nu mi-a spus niciodată care-i era numele de familie.
Că petenia vâ slaşilor a îndră znit să abuzeze de el într-o manieră
nepermisă roknarilor, iar Danni l-a scos din fire. Înainte ca eu să -l pot
opri. Era un lucru extrem de nebunesc, dar bă iatul nu-şi dă dea seama...
şi m-am gâ ndit – de fapt, nu eram în stare să gâ ndesc prea limpede, dar
m-am gâ ndit că dacă l-aş enerva şi mai tare i-aş distrage atenţia mai-
marelui vâ slaşilor, care începuse cu represalii asupra bă iatului.
— Ca să se ră zbune pe tine în locul lui? întrebă Betriz.

184
 Cazaril dă du din umeri. Înainte să -l gâ tuie cu lanţul îi tră sese un
genunchi în boaşe cu toată setea, ca să se asigure că n-o să -i mai vină
pofta de dră gosteală timp de o să ptă mâ nă , dar o să ptă mâ nă avea să
treacă repede; şi după aceea?
— A fost un gest zadarnic. Ar fi fost zadarnic, dar, din fericire flota
navală ibraneză ne-a tă iat calea în dimineaţa imediat urmă toare şi am
fost cu toţii salvaţi.
Dy Sanda îl încurajă :
— Ai martori, în cazul ă sta. Chiar un numă r destul de mare, se pare.
Bă iatul, sclavii de la galere, marinarii ibranezi... ce s-a ales de bă iat în
final?
— Nu ştiu. Am ză cut în Templul-Spital al Milostivirii Maicii din Za-
gosur timp de, de, destul de mult timp, iar toţi ceilalţi se împră ştiaseră
şi plecaseră de acolo pâ nă , ă ă ă , am plecat eu.
— E-o poveste eroică , zise dy Jironal, pe un ton sec, intenţionâ nd să
le pună în vedere ascultă torilor că aceea era doar versiunea lui Cazaril.
Îşi luă o mâ nă gravă şi se uită în jur, la mulţimea care se adunase,
poposind cu privirea asupra lui dy Sanda şi apoi a Isellei, care era
scandalizată .
— Cu toate astea... presupun că i-ai putea cere permisiunea prinţesei
să te învoiască o lună ca să mergi în Ibra şi să dai de aceşti, ah, martori
care s-au împră ştiat în mod atâ t de convenabil pentru dumneata. Dacă
poţi.
Să le lase pe fete nepă zite timp de o lună , aici? Şi oare avea să iasă
viu şi nevă tă mat din această că lă torie? Ori avea să fie ucis şi îngropat
într-un mormâ nt să pat la repezeală , în pă dure, la două ore de
Cardegoss, lă sâ ndu-i pe cei de la curte să -i tă lmă cească vina din
presupusa lui fugă ? Betriz îşi acoperi buzele albite cu mâ na, dar era
toată numai ochi în direcţia lui dy Jironal. Iată , în sfâ rşit, era cineva care
credea în cuvâ ntul lui Cazaril şi nu în stigmatul lui. Luă o poziţie mai
demnă .
— Nu, gră i el în cele din urmă . Am fost ponegrit pe nedrept. E
cuvâ ntul meu împotriva unui zvon. Şi dacă nu aveţi ceva mai solid în
185
sprijinul calomniei voastre nefondate, neg această minciună . Cine mă
acuză ? Cumva dumneata, dy Maroc?
Se uită ameninţă tor la curtean.
— Explică -te, dy Maroc, îl invită dy Jironal, cu o fluturare
nepă să toare din mâ nă .
Dy Maroc trase aer adâ nc în piept.
— Am auzit-o de la un neguţă tor de mă tă suri din Ibra, cu care m-am
tâ rguit pentru garderoba rigă i, îl recunoscuse pe castillar, mi-a zis, din
temniţa unde erau biciuiţi nelegiuiţii în Zagosur şi a fost din cale afară
de mirat să -l vadă aici. Mi-a zis că a fost un caz urâ t: castillarul se pare
că a siluit-o pe fiica unui om care i-a oferit adă post şi de aceea îşi
amintea toate astea foarte bine, pentru că a fost o mişelie îngrozitoare.
Cazaril îşi scă rpină barba:
— Eşti sigur că nu m-a confundat cu un altul?
Dy Maroc îi ră spunse înţepat:
— Nu, că ci ştia numele dumitale.
Cazaril îşi miji ochii. Nu era nicio greşeală aici; a fost o minciună din
capul locului, cumpă rată şi plă tită . Limba cui oare fusese cumpărată? A
curteanului, a neguţătorului?
— Unde este acum neguţă torul? interveni şi dy Sanda.
— A plecat cu caravana lui înapoi în Ibra, înainte să -l prindă iarna pe
drum.
Cazaril spuse, pe un ton blâ nd:
— Mai exact, câ nd aţi aflat povestea asta?
Dy Maroc se fâ stâ ci, ca şi cum ar fi încercat să -şi reînnoade firul
amintirilor, că ci se vedea cum îşi scutura degetele într-un tic nervos de
parcă ar fi numă rat.
— În urmă cu trei să ptă mâ ni a plecat că lare de aici. A plecat imediat
după ce stă tusem de vorbă .
Acum ştiu cine minte, da. Lui Cazaril îi înflori un zâ mbet dispreţuitor
pe chip. Că existase un anumit neguţă tor de mă tă suri care pă ră sise Car-
degossul că lare în urmă cu trei să ptă mâ ni, n-avea nicio îndoială . Însă
ibranezul plecase cu mult înainte de încercarea de şperţuială cu
186
smaraldul a lui Dondo, iar Dondo nu s-ar fi deranjat să inventeze
această cale ocolită ca să se debaraseze de Cazaril, decâ t după ce n-ar fi
izbutit să -l cumpere pe de-a dreptul. Din nefericire, asta nu era o logică
pe care Cazaril să o aducă în apă rarea sa.
— Neguţă torul de mă tă suri, adă ugă dy Maroc, n-ar fi avut niciun
motiv să mintă .
Însă tu ai. Mă întreb care o fi acela.
— Ştiai de acuzaţia aceasta gravă de peste trei să ptă mâ ni şi, cu toate
astea, ai adus-o abia acum în atenţia stă pâ nului dumitale? Câ t de ciudat
din partea dumitale, dy Maroc!
Dy Maroc îi azvâ rli o privire ucigă toare.
— Din moment ce ibranezul a dispă rut, se lamentă Orico, e imposibil
să descoperim cine spune adevă rul.
— Atunci, lui milord dy Cazaril ar trebui să i se acorde prezumpţia
de nevinovă ţie, propuse dy Sanda, stâ nd drept, neclintit. Poate că
domniile voastre nu-l cunosc, însă provincara dy Baocia, care şi-a pus
toată încrederea în el, îl cunoştea; îi slujise ră posatului ei soţ timp de
şase sau şapte ani cu totul.
— Câ nd era tâ nă r, zise dy Jironal. Oamenii se schimbă , să ştiţi. Mai
ales în ororile ră zboiului. Dacă planează cel puţin o suspiciune asupra
acestui om, n-ar trebui să i se încredinţeze un asemenea post delicat şi,
îndră znesc s-o spun – se uită insistent la Betriz – tentant.
Ră bufnirea de mâ nie pe care Betriz şi-o înă buşise în tot acest timp
dă dea să erupă , dar, din fericire, Iselle îi tă ie elanul, ţipâ nd la râ ndul ei:
— Oh, prostii! În mijlocul ororilor ră zboiului, însuţi dumneata i-ai
încredinţat acestui om cheile fortă reţei Gotorget, care era pivotul
întregii linii de bă tă lie a Chalionului din partea de miază noapte. Cu
siguranţă că aveai toată încrederea în el atunci, marchize! Iar el nu ţi-a
tră dat încrederea.
Dy Jironal îşi încleştă fă lcile, dar zâ mbi forţat.
— Ia te uită , câ t de militant a devenit Chalionul, dacă fiecare fecioară
din cuprinsul lui caută să ne dea lecţii cu privire la strategiile noastre.

187
 — Ar fi cu neputinţă să ne dea unele mai proaste, mormă i în barbă
Orico.
O singură că ută tură aruncată iute în lă turi îl dă du de gol pe dy
Jironal că îl auzise. Dy Sanda întrebă nedumerit.
— Da, dar de ce nu a fost castillarul ră scumpă rat odată cu restul
ofiţerilor să i, câ nd ai capitulat şi ai dat Gotorgetul pe mâ na duşmanului,
dy Jironal?
Cazaril scrâ şni din dinţi. Tacă-ţi gura, dy Sanda.
— Roknarii ne-au raportat că murise, ră spunse scurt cancelarul. L-
au ascuns din ră zbunare, am presupus, câ nd am auzit că era în viaţă
totuşi. Cu toate că , dacă neguţă torul de mă tă suri a spus adevă rul, poate
că au fă cut-o din ruşine. Probabil că a evadat de la ei şi a tras în Ibra
pentru o vreme, pâ nă la, hm, nefericita lui arestare.
Se uită la Cazaril, apoi îşi mută privirea în lă turi.
Ştii că minţi. Şi eu ştiu că minţi. De fapt, dy Jironal nu ştia cu
siguranţă nici chiar acum dacă dy Cazaril ştia că el minţea. Nu prea
pă rea cine-ştie-ce avantaj. Era un moment prost pentru contraatac.
Defă imarea aceasta îi tă iase deja pe jumă tate craca de sub picioare,
indiferent care ar fi fost rezultatul inchizitoriului lui Orico.
— Ei bine, eu unul nu pricep cum o asemenea pierdere a fost trecută
cu vederea fă ră să se facă niciun fel de investigaţie, zise dy Sanda, uitâ n-
du-se fix la dy Jironal. Omul ă sta a fost comandantul fortă reţei.
Iselle interveni şi ea gâ nditoare:
— Dacă v-aţi asumat ră scumpă rarea lui, înseamnă că aţi considerat
că i-a costat scump pe roknari pe câ mpul de bă tă lie, ca ulterior ei să se
folosească de el într-un asemenea fel.
Dy Jironal fă cu o grimasă , nefiindu-i pe plac, în mod evident, linia pe
care o luase logica ei. Se lă să pe spate în scaun şi dă du din mâ nă ca să
pună capă t digresiunii care se formase.
— Am ajuns în impas, atunci. Cuvâ ntul unui om, împotriva
cuvâ ntului altui om şi nimic care să poată înclina balanţa. Vă sfă tuiesc
cu toată seriozitatea să fiţi prudent, sire. Porunciţi să i se atribuie un

188
post mai puţin însemnat milordului Cazaril ori să fie trimis înapoi la
Vă duva din Baocia.
Iselle să ri de la locul ei:
— Şi să lă să m această calomnie neelucidată ? Nu! N-am să permit
una ca asta!
Orico se frecă la cap, de parcă l-ar fi durut şi aruncă priviri într-o
parte, înspre marele lui sfetnic glacial şi înspre sora lui vitregă furioasă .
Scoase un geamă t.
— Oh, zeilor! Tare nu-mi plac lucrurile astea...
Însă expresia de pe faţa lui se preschimbă de îndată şi se îndreptă în
scaun:
— Ah! Desigur! Asta-i soluţia... exact soluţia justă , heh, heh...
Îi fă cu un semn pajului care îl convocase pe Cazaril şi îi suflă ceva la
ureche. Dy Jironal privea încruntat, dar, din câ te se pă rea, nici el nu
reuşise să priceapă vorbele şoptite. Pajul îşi luă picioarele la spinare.
— Care este soluţia dumneavoastră , sire? întrebă temă tor dy Jironal.
— Nu-i soluţia mea. A zeilor. Îi vom lă sa pe zei să hotă rască cine-i
nevinovat şi cine minte.
— Doar nu vă gâ ndiţi să -i puneţi la încercare prin luptă în duel?
întrebă dy Jironal cu un glas realmente oripilat.
Cazaril putea doar să -i împă rtă şească oroarea – şi întocmai fă cea şi
dy Maroc, judecâ nd după sâ ngele care i se scursese de pe figură .
Orico clipi.
— Ei nu chiar. Iată , am un alt gâ nd.
Se uită la dy Maroc şi la Cazaril.
— În plus, par să fie amâ ndoi pe mă sură . Dy Maroc e mai tâ nă r,
desigur, şi se descurcă foarte bine pe arena din ringul meu de scrimă ,
dar experienţa contează şi ea.
Lady Betriz privi la dy Maroc şi se încruntă cu o anume îngrijorare.
La fel şi Cazaril, dintr-un motiv opus. Dy Maroc era, într-adevă r, un bun
dansator în ring. Însă într-o confruntare brutală pe câ mpul de luptă ar fi
putut face faţă cel mult cinci minute. Privirea lui dy Jironal se încrucişă
cu cea a lui Cazaril poate pentru prima oară de la începutul
189
inchizitoriului, iar Cazaril îşi dă du seama că şi el îşi fă cea aceleaşi
calcule. Cazaril îşi simţi stomacul ră scolit la gâ ndul de a fi forţat să -l
mă celă rească pe tâ nă rul acela, chiar dacă era o unealtă şi un mincinos.
— Eu nu ştiu dacă ibranezul a minţit sau nu, zise dy Maroc precaut,
eu știu doar ce am auzit.
— Da, da.
Orico dă du din mâ nă , plictisit.
— Cred că planul meu e mai bun.
Stră nută , îşi şterse nasul de mâ neca hainei şi aşteptă . Se lă să o tă cere
lungă şi apă să toare, care fu spartă odată cu reîntoarcerea pajului,
anunţâ nd:
— Umegat, sire.
Râ ndaşul roknar cel spilcuit intră şi se holbă , prefă câ ndu-se surprins
la vederea mulţimii adunate, dar pă şi direct că tre stă pâ nul să u, în faţa
că ruia fă cu plecă ciunea de curtoazie.
— Cu ce pot să vă fiu de folos, milord?
— Umegat, zise Orico, vreau să te duci afară şi să prinzi prima cioară
sfâ ntă care-ţi iese în cale şi să o aduci apoi aici. Tu – gesticulă că tre paj –
du-te să -i fii martor. Hai, acum, repede, repede!
Orico bă tu din palme neră bdă tor. Fă ră să manifeste nicio urmă de
surpriză ori curiozitate Umegat se înclină din nou şi fă cu calea întoarsă .
Cazaril îl surprinse pe dy Maroc aruncâ ndu-i lui dy Jironal o privire
rugă toare de genul „Şi acum, ce mă fac?”; dy Jironal îşi încleştă dinţii şi
se fă cu că nu observă .
— Acum, spuse Orico, cum să procedă m? Da, ştiu – Cazaril,
dumneata du-te să stai într-un colţ al camerei. Dy Maroc, în celă lalt.
Ochii lui dy Jironal se mutară de colo-colo calculâ nd nesigur
posibilele avantaje. Îi fă cu un semn abia perceptibil cu capul lui dy
Maroc înspre capă tul camerei la care era o fereastră deschisă . Cazaril se
pomeni exilat în colţul mai întunecat, în unghi închis.
— Voi toţi ceilalţi – Orico fă cu semn Isellei şi cohortei sale – daţi-vă
în lă turi, să fiţi martori. Tu şi cu tine şi cu tine, la fel!

190
 Îndemnul din urmă era pentru gardieni şi pajul care ră mă sese. Orico
se să ltă în picioare și pă şi împrejurul mesei ca să -şi aranjeze tabloul
uman după placul să u. Dy Jironal ră mase aşezat unde era, privind
mâ nios în timp ce învâ rtea o pană în mâ ini.
Într-un timp mai scurt decâ t s-ar fi aşteptat Cazaril, Umegat se
întoarse cu o cioară nervoasă , oploşită sub braţul să u şi cu pajul
tulburat, bă lă ngă nindu-se pe lâ ngă el.
— A fost prima cioară pe care ai vă zut-o? îl întrebă Orico pe bă iat.
— Da, milord, ră spunse pajul cu respiraţia întretă iată . Bine, tot
stolul zbura deasupra Turnului lui Fonsa, aşa că presupun că am vă zut
şase sau opt deodată . Aşa că Umegat n-a fă cut decâ t să stea în curte cu
braţul întins şi ochii închişi, aproape nemişcat. Iar aceasta a coborâ t la
el şi a aterizat direct pe mâ neca lui!
Cazaril îşi încordă privirea ca să vadă dacă pasă rea, care scotea nişte
sunete înă buşite, ar putea avea două pene lipsă din coadă .
— Foarte bine, spuse Orico fericit. Acum, Umegat, vreau să stai exact
în mijlocul camerei şi, la semnalul meu, să -i dai drumul ciorii celei
sfinte. O să vedem la care om va zbura şi atunci vom şti! Aşteptaţi!
Fiecare trebuie să spună o rugă ciune în sufletul lui pentru ca zeii să ne
arate calea.
Iselle se reculese, Betriz privi în sus.
— Dar, sire, noi ce trebuie să ştim? Cioara va trebui să zboare la
mincinos, ori la omul cinstit? Fata se uită insistent la Umegat.
— Oh, îngă imă Orico. Hm.
— Şi dacă va zbura doar în cerc? spuse dy Jironal, din vocea lui
ră zbind exasperarea.
Atunci vom şti că zeii sunt la fel de nelămuriţi ca şi noi, îşi spuse
Cazaril în sinea lui.
Mâ ngâ ind pasă rea ca să o liniştească , Umegat fă cu o scurtă
plecă ciune.
— Aşa cum adevă rul este sacru pentru zei, fie ca cioara să zboare la
omul onest, sire.
Nu se uită la Cazaril.
191
 — Oh, foarte bine. Continuaţi, atunci.
Umegat luă o poziţie, pe care Cazaril o suspectă ca fiind elaborată
pentru a obţine un efect teatral, la o distanţă egală de cei doi acuzaţi şi
ţinu pasă rea pe braţul să u întins, îndepă rtâ ndu-şi încet mâ na cu care o
controla. Ră mase o clipă într-o tă cere pioasă . Cazaril se întrebă oare ce
înţelegeau zeii din toată acea cacofonie de rugă ciuni contradictorii care,
fă ră îndoială , se ridicau din cameră în acel moment. Apoi Umegat îi fă cu
vâ nt pă să rii în aer şi îşi coborî braţul. Cioara ţipă şi îşi întinse aripile,
vâ nturâ ndu-şi o coadă din care lipseau două pene. Dy Maroc îşi întinse
braţele în lă turi, plin de speranţă , întrebâ ndu-se dacă îi era permis să
atingă creatura aceea în zbor, în timp ce cioara trecu pe lâ ngă el. Cazaril,
care era gata să strige Caz, Caz, pentru mai multă siguranţă , fu deodată
copleşit de o curiozitate teologică . El ştia deja adevă rul – ce altceva avea
să mai dezvă luie această probă ? Ră mase nemişcat şi drept, cu buzele
întredeschise, şi privea cu o fascinaţie tulburată cum cioara trecu pe
lâ ngă fereastra deschisă fă ră să o ia în seamă şi fâ lfâ i din aripi, direct la
el pe umă r.
— Bine, îi şopti el pă să rii, în timp ce-şi încleşta ghearele de el şi se
muta de pe un umă r pe altul. Bine.
Pasă rea îşi aplecă ciocul, uitâ ndu-se la el cu ochii ei lipsiţi de
expresie, ca două mă rgele lucitoare.
Iselle şi Betriz începură să ţopă ie şi să chiuie, îmbră ţişâ ndu-se,
aproape speriind pasă rea din nou. Dy Sanda zâ mbi îndâ rjit. Dy Jironal
scrâ şnea din dinţi; dy Maroc pă rea oarecum îngrozit. Orico îşi frecă
mâ inile durdulii.
— Bun. Cu asta am lă murit-o. Acum, în numele zeilor, vreau să -mi
iau cina.
Iselle, Betriz şi dy Sanda îl înconjurară pe Cazaril ca nişte paznici de
onoare şi îl conduseră afară din turnul lui Ias, în curte.
— Cum aţi ştiut să -mi veniţi în ajutor? îi întrebă Cazaril. Aruncă o
privire pe furiş în sus; nicio cioară nu se mai vedea dâ nd roată turnului
acum.

192
 — Am aflat de la un paj cum că urma să fii arestat în dimineaţa asta,
zise dy Sanda. Şi m-am înfă ţişat de îndată prinţesei.
Cazaril se întrebă dacă dy Sanda îşi rezervase, ca şi el, un buget
aparte să plă tească pentru veştile proaspete din partea diverşilor
observatori din preajma Zangrelui. Şi se mai întrebă cum de propriul lui
aranjament nu funcţionase un pic mai bine în cazul acesta.
— Vă mulţumesc că mi-aţi ţinut – îşi înghiţi cuvâ ntul spate – parte.
Aş fi fost mazilit pâ nă acum, dacă nu mi-aţi fi să rit în ajutor.
— Nu-i nevoie de mulţumiri, spuse dy Sanda. Cred că şi dumneata ai
fi fă cut mă car tot atâ t pentru mine.
— Fratele meu are nevoie de cineva care să -l sprijine, zise Iselle cu o
oarecare amă ră ciune. Dacă nu, el se lasă influenţat de orice forţă care
izbucneşte mai cu putere în apropierea lui.
Cazaril nu ştia dacă să o laude pentru ingeniozitatea ei sau să -i
reteze francheţea. Îi aruncă o privire lui dy Sanda.
— Din câ te ştii dumneata, de câ nd umblă vorba asta în legă tură cu
mine, aici la curte?
El dă du din umeri:
— De patru sau cinci zile, cred.
— Dar asta-i pentru prima oară câ nd am auzit noi de ea! zise Betriz
indignată .
Dy Sanda îşi depă rtă mâ inile în chip de scuză .
— De asemenea, pă rea un lucru mult prea grosolan ca să -l
încredinţez urechilor voastre caste, milady.
Iselle se uită la el plină de mâ nie. Dy Sanda acceptă mulţumirile
înnoite ale lui Cazaril şi ceru permisiunea să plece ca să vadă de Teidez.
Betriz, care devenise tă cută dintr-o dată , spuse cu o voce gâ tuită :
— A fost numai vina mea, nu-i aşa? Dondo a lovit în dumneata ca să
se ră zbune pentru farsa cu porcul. Oh, lord Caz, îmi pare ră u!
— Nu, milady, ră spunse Cazaril ferm. Există o afacere veche între
mine şi Dondo, ceva care s-a petrecut demult, înainte de... înainte de
Gotorget.

193
 Chipul ei se lumină , spre uşurarea lui; cu toate astea, nu scă pă ocazia
să adauge prudent:
— Să ştii însă că pă că leala cu porcul n-a fost de folos şi n-ar trebui să
mai faceţi un lucru ca acela niciodată .
Betriz suspină , dar apoi zâ mbi puţin.
— Ei bine, mă car a încetat cu presiunile asupra mea. Aşa că , mă car
pentru atâ ta lucru, şi tot a fost de folos.
— Nu pot să neg că şi ă sta-i un câ ştig, însă ... Dondo ră mâ ne un om
puternic. Vă implor – pe amâ ndouă – să fiţi cu bă gare de seamă şi să vă
ţineţi departe de el.
Îi vă zu privirea Isellei scă pă râ nd. Ea spuse pe un ton calm:
— Suntem sub asediu aici, nu-i aşa? Eu, Teidez şi oamenii noştri.
— Cred că nu-i chiar atâ t de grav, oftă Cazaril. Numai să fiţi
prevă ză toare de acum înainte, bine?
Le escortă pe amâ ndouă înapoi în camerele lor din donjon, dar nu se
apucă din nou de calcule. În loc de asta coborî iară şi scă rile şi trecu de
grajduri, înspre menajerie. Îl gă si pe Umegat în aviariu, încercâ nd să le
facă pe pă să rile cele mici să se scalde într-un bazin cu cenuşă , ca să se
apere de pă duchi. Roknarul cel impecabil, care îşi legase un şorţ în faţă
ca să -şi protejeze livreaua, se uită în sus la el şi zâ mbi.
Cazaril nu-i ră spunse la zâ mbet.
— Umegat, zise el fă ră nicio introducere, trebuie să ştiu. Tu ai ales
cioara sau ea te-a ales pe tine?
— Are importantă pentru dumneata, milord?
— Da!
— De ce?
Cazaril deschise gura, dar ră mase fă ră cuvinte. În cele din urmă , o
luă de la capă t, aproape rugă tor.
— A fost un vicleşug, nu? I-ai pă că lit, aducâ nd aceeaşi cioară că reia îi
dă dusem de mâ ncare la fereastră . Zeii n-au avut nicio contribuţie în
acea cameră , corect?
Umegat ridică din sprâ ncene.

194
 — Bastardul e cel mai subtil dintre zei, milord. Doar pentru că un
lucru poate fi un vicleşug, nu-i o garanţie că nu eşti protejat de zei.
Adă ugă apoi, scuzâ ndu-se:
— Mă tem că tocmai asta-i calea prin care divinitatea lucrează
asupra noastră . Ciripi la pă să rica viu colorată , care pă rea să fi terminat
cu scă ldatul în cenuşă , o ademeni în că uşul palmelor sale cu o să mâ nţă
pe care o scoase din buzunarul şorţului şi apoi îi dă du drumul înapoi în
colivia ei.
Cazaril îşi urmă vorba, contrazicâ ndu-l:
— Era aceeaşi cioară că reia îi dă dusem de mâ ncare. Şi tu ai hră nit-o,
nu-i aşa?
— Eu hră nesc toate ciorile sfinte din Turnul lui Fonsa. La fel fac şi
pajii şi doamnele, oaspeţii care vin la Zangre, precum şi discipolii şi toţi
preoţii de la toate casele Templului din cetate. Miracolul cu ciorile astea
e că nu ajung într-atâ t de grase încâ t să nu mai poată zbura.
Cu o mişcare precisă , fă cută din încheietura mâ inii, Umegat prinse o
altă pasă re şi o cufundă în baia de cenuşă .
Cazaril se retrase un pas de lâ ngă el câ nd pasă rea începu să
împroaşte cu cenuşă şi se încruntă :
— Tu eşti roknar. Nu eşti de credinţă cvadriană ?
— Nu, milord, ră spunse Umegat cu senină tate. Sunt un cvinterian
credincios încă din tinereţile mele tâ rzii.
— Te-ai convertit câ nd ai venit în Chalion?
— Nu, câ nd încă mai eram în Arhipelag.
— Şi cum se face că n-ai fost spâ nzurat pentru erezie?
— M-am urcat pe o corabie care pleca înspre Brajar, înainte să fiu
prins. Zâ mbetul lui Umegat deveni amar.
Într-adevă r, mai avea întregi degetele mari de la mâ ini. Cazaril
deveni mai atent, studiind tră să turile fine ale acelui om.
— Ce era tată l tă u în Arhipelag?
— Un cap pă trat. Foarte credincios, însă în felul lui, care nu admitea
decâ t patru direcţii.
— Nu asta te-am întrebat.
195
 — Ştiu, milord, însă e mort de două zeci de ani. Nu mai are nicio
importanţă . Eu sunt mulţumit de ceea ce sunt acum.
Cazaril îşi scă rpină barba, în timp ce Umegat încerca să schimbe
pă să rile.
— De câ nd eşti responsabil de menajeria aceasta?
— De la începuturile ei. De vreo şase ani. Am ajuns odată cu
leopardul şi primele pă să ri. Cu toţii am fost dă ruiţi.
— Din partea cui?
— Oh, din partea arhipreotului din Cardegoss şi a Ordinului
Bastardului. Cu ocazia zilei de naştere a rigă i, înţelegi? Au mai fost
aduse multe animale frumoase de atunci.
Cazaril digeră spusele lui pentru o clipă .
— E o colecţie cu totul neobişnuită .
— Da, milord.
— Câ t de neobişnuită ?
— Foarte.
— Nu poţi să -mi spui mai multe?
— Vă rog să nu mă întrebaţi mai multe, milord.
— De ce nu?
— Pentru că nu vreau să vă mint.
— De ce nu? Toţi ceilalţi o fac doar.
Umegat trase aer în piept şi-i aruncă un zâ mbet viclean, privindu-l în
ochi pe Cazaril.
— Pentru că , milord, cioara a fost cea care m-a ales pe mine.
Zâ mbetul de politeţe pe care i-l întoarse Cazaril deveni un pic
încordat. Îi fă cu lui Umegat o plecă ciune şi se retrase.

Capitolul 11

Vreo trei zile mai tâ rziu, pe câ nd Cazaril tocmai se pregă tea să iasă
din dormitor, în drum spre masa de dimineaţă , un paj care abia îşi mai
putea trage suflarea îl acostă , apucâ ndu-l de mâ neca hainei.

196
 — Milord dy Cazaril! Intendentul castelului vă roagă să -l însoţiţi de
îndată în curte!
— De ce? Ce s-a-ntâ mplat?
Docil în faţa unei asemenea urgenţe, Cazaril începu să fugă şi el
ală turi de bă iat.
— E vorba de ser dy Sanda. A fost atacat azi-noapte la drumul mare
de nişte tâ lhari şi-a fost pră dat şi-njunghiat.
Cazaril mă ri pasul.
— Câ t de grav a fost ră nit? Pe unde zace acum?
— N-a fost ră nit, milord. Ucis!
Oh, zeilor, nu! Cazaril îl lă să pe paj în urmă , tropă ind în jos pe scă ri.
Se gră bi înspre curtea din faţa Zangrelui chiar la timp să -l vadă pe un
om îmbră cat în livreaua poliţiei din Cardegoss şi pe un altul, îmbră cat ca
un fermier, coborâ nd un trup ţeapă n de pe spinarea unui catâ r şi
aşezâ ndu-l pe lespezile de pe jos. Încruntat intendentul de la Zangre se
lă să pe vine lâ ngă cadavru. Vreo doi dintre stră jerii rigă i priveau
ţinâ ndu-se deoparte, ca şi cum ră nile de cuţit ar fi fost molipsitoare
— Ce s-a întâ mplat? vru să ştie Cazaril.
Fermierul îşi scoase pă lă ria de lâ nă într-un soi de salut, în faţa
ţinutei sale de curtean.
— L-am gă sit pe malul râ ului de dimineaţă , domnule, câ nd mi-am
dus vitele la adă pat. Pe unde face râ ul coturi – gă sesc de multe ori tot
felul de lucruri aduse de apă la mal. Să ptă mâ na trecută am gă sit o
că ruţă . Întotdeauna mă duc să vă d ce mai apare. Morţi n-apar prea des,
slavă Maicii Preamilostive. N-a mai fost niciunul de câ nd s-a înecat
doamna aceea, acum doi ani – dă du din cap în acelaşi timp cu ofiţerul de
poliţie, amintindu-şi amâ ndoi de acel eveniment. Ă sta de-acuma n-arată
a om înecat.
Pantalonii lui dy Sanda erau încă îmbibaţi cu apă , însă pă rul i se
uscase. Cei care îl gă siseră îi scoseseră tunica; Cazaril ză ri ţesă tura din
brocart împă turită , pusă peste greabă nul catâ rului. Apele râ ului îi
spă laseră ră nile de sâ nge, iar acum ară tau ca nişte pliuri întunecate,

197
tă iate în pielea galbenă , pe spate, pe burtă şi pe gâ t. Cazaril numă ră mai
bine de zece lovituri adâ nci şi puternice.
Stâ nd pe că lcâ ie, intendentul castelului ară tă cu degetul o urmă de
rosă tură ca de funie, în dreptul brâ ului lui dy Sanda.
— I-au tă iat punga cu bani de la brâ u. Erau pe fugă .
— Dar n-a fost doar o tâ lhă rie, zise Cazaril. Una sau două din aceste
lovituri ar fi fost de ajuns ca să -l pună la pă mâ nt, dacă ar fi opus
rezistenţă . N-aveau nevoie să ... s-au asigurat doar că a murit.
Să fi fost mai mulţi sau numai unul? N-avea de unde şti cu siguranţă ,
însă dy Sanda n-ar fi fost nici uşor şi nici sigur de doborâ t. Aşa că se
gâ ndi că mai degrabă fuseseră mai mulţi.
— Presupun că i s-a luat sabia.
O fi avut timp să o scoată din teacă ? Ori prima lovitură s-o fi abă tut
asupra lui pe nepregă tite, din partea vreunui om de încredere, care
mergea ală turi de el?
— I-a fost luată ori s-a pierdut în râ u, spuse fermierul. N-ar mai fi
fost împins de ape la mal atâ t de curâ nd, dacă l-ar fi tras la fund cu
greutatea ei.
— Avea inele ori alte bijuterii? întrebă omul poliţiei.
Intendentul dă du afirmativ din cap.
— Mai multe şi un inel din aur la ureche.
Nu mai avea nimic acum.
— Vreau o descriere a fiecă rei piese de bijuterie, milord, spuse
poliţistul, iar intendentul dă du din cap aprobator.
— Ştiţi unde a fost gă sit, zise Cazaril. Ştiţi şi locul unde a fost atacat?
Omul scutură din cap:
— E greu de spus. Undeva jos, probabil.
Capă tul de jos al Cardegossului, atâ t din punct de vedere social, câ t şi
topografic, se înghesuia de ambele pă rţi ale zidului care se întindea
între cele două râ uri.
— Există numai vreo şase locuri de unde s-ar putea arunca un trup
peste zidurile cetă ţii, avâ nd siguranţa că şi nimereşte în torent. Unele

198
sunt mai izolate decâ t altele. Câ nd l-au vă zut cei de aici pentru ultima
dată ?
— L-am vă zut eu la supeu, zise Cazaril. Nu mi-a spus că ar avea de
gâ nd să coboare în cetate. Erau câ teva locuri exact aici, în Zangre, de
unde ar fi putut fi aruncat trupul, direct în apele râ ului de la poale... Are
ceva oase frâ nte?
— Nu, din câ te mi-am putut da seama, domnule, spuse ofiţerul de
poliţie.
Şi într-adevă r, nu se vedeau lovituri mari pe trupul livid.
Din cercetă rile întreprinse în râ ndul stră jerilor de la castel s-a
descoperit că dy Sanda plecase din Zangre, singur şi pe jos, în jur de
miezul nopţii, cu o seară înainte. Cazaril renunţă la gâ ndul care-i
încolţise în minte, de a lua la puricat fiecare din coridoarele lungi ale
castelului sau ungherele în care ar fi putut gă si urme de sâ nge proaspă t.
Mai tâ rziu, în cursul după -amiezii, oamenii poliţiei gă siră trei martori
care au spus că îl vă zuseră pe secretarul prinţului tră gâ nd la mă sea într-
o tavernă de la picioarele fortă reţei şi apoi plecâ nd neînsoţit; unul se
jurase chiar că -l vă zuse mergâ nd pe trei că ră ri. Pe acel martor şi-ar fi
dorit Cazaril să -l ia un timp la întrebă ri, între patru ochi, într-una din
celulele de piatră din Zangre, aflate în tunelele stră vechi care coborau
pâ nă la râ uri, care nu lă sau să ră zbată niciun sunet. Poate că un alt
adevă r ar fi fost scos de la el acolo. Cazaril nu-l vă zuse niciodată pe dy
Sanda să -şi bea minţile, niciodată .
Sarcina de a inventaria şi împacheta gră mă joara de bunuri lumeşti
care-i aparţinuseră lui dy Sanda că zu în seama lui Cazaril. Lucrurile lui
urmau să fie trimise cu un că ruţaş la fratele mai mare al omului, care
tră ia undeva, într-o provincie din Chalion. În timp ce oamenii poliţiei
ră scoleau în van locurile de la picioarele cetă ţii, Cazaril avea o bă nuială
în privinţa presupuşilor tâ lhari şi de aceea întoarse cu susul în jos
fiecare bucă ţică de hâ rtie din odaia lui dy Sanda. Dar orice convocare
mincinoasă l-ar fi ademenit la picioarele cetă ţii ori o primise prin viu
grai ori o luase cu el.

199
 Cum dy Sanda nu avea nicio rudă destul de apropiată care să fie
aşteptată pentru înmormâ ntare, aceasta avu loc chiar a doua zi.
Serviciile funerare fură onorate cu prezenţa sobră a prinţului, prinţesei
şi a supuşilor lor, aşa că anumiţi curteni doritori să le intre în graţii
acestora se ală turară şi ei. Ceremonia despă rţirii, ţinută în sala Fiului, în
afara curţii principale a templului, fu una scurtă . Asta îl fă cu pe Cazaril
să se gâ ndească ce om singuratic fusese dy Sanda. N-avea prieteni care
să i se înghesuie la capul catafalcului ca să aducă elogii pioase, cu care
să se mâ ngâ ie unul pe altul de pierderea lui. Doar Cazaril rosti câ teva
cuvinte formale de regret în numele prinţesei şi izbuti să -şi spună
discursul scutindu-se stâ njeneala de a arunca un ochi pe hâ rtia pe care
le înşirase în grabă de dimineaţă şi pe care şi-o dosise în mâ neca hainei.
Cazaril coborî de pe catafalc, ca să facă loc binecuvâ ntă rii animalelor,
care urmau să stea în faţa altarului împreună cu micuţa adunare
îndoliată . Discipolii, fiecare îmbră cat în culorile zeului ales, îşi aduseră
animalele înă untru şi ră maseră aşezaţi în jurul raclei defunctului, în
cinci puncte egal distribuite.
În templele din ţară , cea mai pestriţă adună tură de animale era
folosită pentru astfel de ritualuri; Cazaril asistase odată la un asemenea
ritual, închinat fiicei moarte a unui om să rman, dus la bun sfâ rşit de un
singur discipol suprasolicitat, care ducea un coş cu cinci pisoi ce aveau
funde diferit colorate legate la gâ t. Roknarii foloseau adesea peşti, deşi
în numă r de patru, nu cinci; preoţii cvadrieni îi vopseau pe fiecare în
parte şi tă lmă ceau voinţa zeilor după forma în care înotau într-o albie.
Indiferent de metodele folosite, semnul care se ară ta prevestea o mică
minune pe care zeii le-o rezervau fiecă rei persoane, indiferent câ t de
umilă ar fi fost aceasta, cu prilejul acestui rit de trecere.
Templul din Cardegoss avea resursele necesare pentru a dispune de
cele mai frumoase dintre animalele sacre, alese după culorile şi sexele
cuvenite. Discipolul Fiicei, îmbră cat în odă jdiile ei albastre, purta cu el o
gaiţă superbă , cu creastă şi pene albastre, ieşită din ou în primă vară .
Femeia care o reprezenta pe Mamă , cu veşminte verzi, ducea pe braţ o
pasă re mare, verde, rudă apropiată , se gâ ndi Cazaril, cu exemplarul lui
200
Umegat din menajeria lui Orico. Discipolul Fiului, în mantiile lui ruginii,
ducea o mâ ndreţe de câ ine-vulpe tâ nă r, a că rui blană lucitoare pă rea să
lumineze ca focul în umbrele sumbre ale capelei boltite, pline de ecouri.
Discipolul Tată lui, în cenuşiu, îşi fă cu intrarea cu un lup viguros, bă trâ n
şi extrem de mâ ndru. Cazaril se aştepta ca discipolul Bastardului să
poarte una din ciorile sfinte ale lui Fonsa, dar, în loc de asta, vă zu o
femeie înveşmâ ntată în alb, care ţinea în braţe doi şobolani dolofani şi
curioşi, cu blană albă .
Preotul se prosternă ca zeii să -i aducă un semn, apoi se retrase la
că pă tâ iul lui dy Sanda. Discipolii, în straiele lor viu colorate, îşi
îndemnară pe râ nd animalele să înainteze că tre trupul neînsufleţit. La o
smucitură a încheieturii mâ inii discipolului să u, gaiţa cea albastră fâ lfâ i
în aer, dar apoi se aşeză la loc pe umă r, aşa cum fă cu şi pasă rea Mamei.
Câ inele-vulpe, eliberat din zgarda lui de aramă , adulmecă , fugi înspre
catafalc, scheună , să ri în două labe şi se cuibă ri lâ ngă dy Sanda. Îşi
odihni boticul pe inima mortului şi oftă adâ nc.
Lupul, care era în mod evident obişnuit cu asemenea lucruri, nu
ară tă nicio urmă de interes. Discipola Bastardului dă du drumul
şobolanilor ei pe pietrele din paviment, dar aceştia nu fă cură decâ t să se
caţere înapoi pe mâ necă , vâ râ ndu-şi boticurile în urechile ei, agă ţâ ndu-
şi gheruţele în pă rul ei, încâ t trebuiră să fie descâ lciţi mai apoi.
Nicio surpriză pe ziua de astă zi. Dacă mortul nu-şi consacrase
sufletul unui zeu anume, sufletele fă ră copii se ridicau de obicei la Fiică
sau la Fiu, cele ale pă rinţilor decedaţi erau luate de Mamă sau de Tată .
Dy Sanda nu avusese copii şi servise în tinereţea sa în chip de laic devot
al ordinului militar al Fiului.
Era în firea lucrurilor ca sufletului lui să fie luat de Fiu, deşi nu era
un lucru nemaiîntâ lnit ca o înmormâ ntare să fie cea care semnala un
membru din familie ră mas în viaţă , în cazul în care cel îngropat avea pe
undeva vreun copil neştiut.
Bastardul îi lua la El pe toţi care fă ceau parte din ordinul Să u şi pe
toate celelalte suflete dispreţuite de zeii mai mari. Bastardul era zeul

201
şansei celei de pe urmă , un refugiu final, chiar dacă ambiguu, al celor
care îşi bă tuseră joc de propria lor viaţă .
Ascultâ nd de alegerea clară fă cută de superba vulpe a Toamnei,
discipolul Fiului pă şi în faţă pentru a încheia ceremonia, invocâ nd
binecuvâ ntarea aparte a Fiului, întru odihna sufletului pe care şi-l
dă duse dy Sanda. Adunarea îndoliată se apropie de catafalc pentru a
lă sa mici daruri pe altarul Fiului, în amintirea celui mort.
Cazaril aproape că -şi stră punse palmele cu unghiile, urmă rindu-l pe
Dondo dy Jironal trecâ nd prin tot felul de stă ri de pioşenie mişcă toare.
Teidez era înmă rmurit şi tă cut, regretâ ndu-şi, spera Cazaril, ră bufnirile
de nemulţumire cu care îi împuiase capul exigentului, dar loialului să u
secretar-tutore atâ t timp câ t fusese în viaţă ; ofranda lui fu un morman
imens de aur.
Iselle şi Betriz erau şi ele la fel de tă cute, atâ t în timpul slujbei, câ t şi
după aceea. Comentară ceva pe seama clevetelilor sâ câ itoare de la curte
care circulau în jurul crimei, numai că refuzară invitaţiile de a coborî în
cetate, gă sind scuze ca să se convingă , de patru-cinci ori pe seară , dacă
tutorele lor mai era încă în viaţă .
Cei de la curte şoşoteau în privinţa misterului. Se propuneau
pedepse noi, draconice împotriva unor asemenea nemernici de joasă
speţă care se dovedeau a fi pungaşii şi tâ lharii. Cazaril nu scotea o
vorbă . Pentru el, moartea lui dy Sanda nu era legată de niciun mister,
mai puţin în ceea ce privea gă sirea dovezilor incriminatorii la adresa
fraţilor dy Jironal. Îşi fră mâ ntă minţile în fel şi chip, dar nu gă si nicio
cale să o facă . Nu îndră zni să rişte nicio acţiune pâ nă câ nd nu avea să -şi
pregă tească minuţios toate demersurile pâ nă la ultima; în caz contrar,
putea sfâ rşi la fel şi el, cu beregata retezată şi astfel avea să se ducă totul
de râ pă .
Doar dacă , îşi zise el, s-ar fi gă sit vreun tâ lhar ghinionist sau vreun
pungaş că ruia să -i fie pusă în câ rcă această vină . Atunci... ce-ar ră mâ ne
de fă cut? Câ t mai câ ntă rea cuvâ ntul să u acum, după defă imarea care
dă duse greş în legă tură cu stigmatele să pate de bici pe spatele lui? Cei
mai mulţi de la curte fuseseră impresionaţi de mă rturia ciorii, ceilalţi
202
nu. Nici nu era greu de spus care erau aceia, din felul în care unii
aristocraţi îşi retră geau poalele mantiilor din preajma lui Cazaril sau
din felul în care unele doamne se fereau de atingerea lui. Dar niciun
ţă ran, care să fie luat drept ţap ispă şitor, nu fu încă tuşat de oamenii
legii, iar veselia, renă scută la curte, fă cu uitat neplă cutul incident,
asemeni unei cruste care se închide deasupra unei ră ni supurâ nde.
Lui Teidez i se desemnă un nou secretar, ales din Cancelaria rigă i
chiar de mâ na lui dy Jironal cel vâ rstnic. Era un individ cu o figură de
om meschin, care nu avu nicio iniţiativă de a se împrieteni cu Cazaril.
Dondo dy Jironal se angaja în mod public să -i abată atenţia tâ nă rului
prinţ de la jalea lui, oferindu-i cele mai delectabile distraţii. Cam câ t de
delectabile erau ele, Cazaril ştia destul de bine, vă zâ ndu-le pe
prostituatele şi pe derbedeii lui Teidez intrâ nd şi ieşind din odaia lui,
tâ rziu în noapte. O dată Teidez se nă pusti, împiedicâ ndu-se, în camera
lui Cazaril, încurcâ nd uşile, şi vomită aproape un litru de vin roşu la
picioarele lui. Cazaril îl luă , aşa inconştient şi bolnav cum era, şi-l duse
înapoi la slugile lui să -l cureţe.
Cu toate astea, Cazaril simţi că -şi iese din minţi în seara în care ză ri o
stră lucire verde pe mâ na că pitanului gardian din slujba lui Teidez, omul
care îi însoţise din Baocia. Cel care, înainte ca ei să pă ră sească Baocia, le
jurase mamei şi bunicii, solemn şi în genunchi, să îi apere pe cei doi
tineri cu preţul vieţii sale... Mâ na lui Cazaril ţâ şni ca să -i înşface mâ na
că pitanului, aflat în trecere, ridicâ ndu-i-o pentru o clipă . Privi piatra cea
lată şi binecunoscută .
— Frumos inel, spuse după o clipă .
Că pitanul îşi trase mâ na înapoi, încruntâ ndu-se.
— Şi eu mă gâ ndeam la fel.
— Sper că n-ai dat prea mult pe el. Cred că piatra e falsă .
— E un smarald veritabil, milord!
— Dacă aş fi în locul dumitale, m-aş duce la un giuvaergiu să mă
încredinţeze că aşa e. Nu contenesc să mă tot minunez la minciunile pe
care oamenii din ziua de azi le spun pentru a obţine diverse lucruri.
Că pitanul îşi acoperi mâ na cu cealaltă .
203
 — Este un inel bun.
— Comparativ cu ceea ce ai dat la schimb pentru el, aş zice că -i un
gunoi.
Că pitanul ră mase mut. Dă du din umeri şi se îndepă rtă şovă ielnic.
Dacă ă sta e un asediu, îşi spuse Cazaril în sinea lui, atunci suntem pe
cale să pierdem bă tă lia.

Vremea deveni rece şi ploioasă , râ urile se umflau pe mă sură ce

anotimpul Fiului se apropia de sfâ rşit. La serata muzicală de după
supeu, într-una din acele seri de beţie, Orico se aplecă spre sora lui şi îi
şopti:
— Adu-ţi oamenii în sala tronului mâ ine, la ora prâ nzului, ca să
asistaţi la învestitura lui dy Jironal. Am de fă cut nişte anunţuri fericite
după aceea, că tre întreaga curte. Şi să îmbraci cele mai festive straie pe
care le ai. A, şi perlele pe care le-ai primit – lord Dondo zicea chiar
aseară că nu te-a vă zut niciodată purtâ ndu-i perlele.
— Nu cred că mă pot înlocui pe mine, replică Iselle. Îi aruncă o
ocheadă lui Cazaril, aşezat ală turi, apoi din nou la mâ inile care i se
strâ ngeau în poală .
— E absurd, cum pot înlocui nişte perle o fecioară ?
Riga se lă să pe spate şi aplaudă piesa vioaie care tocmai se sfâ rşise.
Iselle îşi ţinu gura în privinţa acestui sfat, pâ nă câ nd Cazaril îşi escortă
domniţele pâ nă în anticamera care-i ţinea loc de birou. Tocmai se
pregă tea să le ureze somn uşor şi să plece că scâ nd, la culcare, câ nd ea
izbucni:
— N-am de gâ nd să port perlele hoţului ă luia de lord Dondo. Le-aş
înapoia Ordinului Fiicei, dar sunt sigură că ar fi o insultă adusă zeiţei.
Sunt pă tate. Cazaril ce pot să fac cu ele?
— Bastardul nu-i un zeu nă zuros. Daţi-le preotului de la că minul de
copii pă ră siţi să le vâ ndă pentru orfani, îi sugeră el.
Pe buzele ei înflori un surâ s.
— Nu-i aşa că asta l-ar scoate din să rite pe lord Dondo? Şi nici mă car
n-ar putea să protesteze! Bună idee! Ai să le duci orfanilor, cu dragă
204
inimă din partea mea. Iar pentru mâ ine am să îmbrac mantia de catifea
roşie peste rochia mea albă din mă tase, care o să fie cu siguranţă festivă ,
precum şi setul bă tut cu granate de la mama. Nimeni nu mă poate
mustra că port bijuteriile mamei mele.
Nan dy Vrit zise:
— Dar ce credeţi ca a vrut să spună fratele dumneavoastră prin
„anunţuri fericite”? Nu credeţi oare că s-a hotă râ t asupra alesului
dumneavoastră ?
Iselle încremeni, clipind, dar apoi spuse pe un ton hotă râ t:
— Nu, nu e cu putinţă . Trebuie să fie luni de negocieri mai întâ i:
ambasadori, scrisori, schimburi de daruri, tratate în privinţa zestrei şi
consimţă mâ ntul meu obţinut. Să mi se facă portretul. Şi eu voi cere un
portret al omului, oricine s-ar dovedi a fi el. Un portret corect şi fidel,
fă cut de un artist pe care eu însă mi îl voi trimite. Dacă prinţul meu e
gras, saşiu ori chel ori îi atâ rnă limba pe-afară , aşa să fie, dar cel puţin n-
am să fiu înşelată de penel.
Betriz se strâ mbă la imaginea astfel invocată .
— Eu chiar sper că ai să ai parte de un lord chipeş atunci câ nd va
veni vremea.
Iselle oftă .
— Ar fi frumos, dar avâ nd în vedere majoritatea marilor lorzi pe
care i-am vă zut, puţin probabil. Ar trebui să mă hotă ră sc la unul
să nă tos, cred eu, să nu-i mai nă pă stuiesc pe zei cu rugă ciuni imposibile.
Unul să nă tos şi de credinţă cvinteriană .
— E o alegere foarte înţeleaptă , interveni Cazaril, încurajâ nd această
gâ ndire practică , cu scopul de a-şi uşura şi propria-i viaţă în viitorul
apropiat.
Betriz spuse neliniştită :
— S-au perindat mulţi emisari din principatele roknare pe la curte în
toamna asta.
Iselle se crispă .
— Mmm.

205
 — Nu sunt prea multe alegeri cvinteriene, dintre lorzii cei mari,
recunoscu Cazaril.
— Riga din Brajar a ră mas vă duv din nou, să ri şi Nan dy Vrit, ţuguin-
du-şi buzele a îndoială .
Iselle flutură din mâ nă , alungind această presupunere.
— În niciun caz. Are cincizeci şi şapte de ani, are gută şi mai are şi un
moştenitor în toată firea, care-i însurat. Care ar putea fi avantajul ca eu
să am un fiu, prieten cu unchiul lui, Orico, sau cu unchiul Teidez, dacă ar
fi să fie aşa – dacă n-o să domnească peste teritoriul să u?
— Există un nepot în Brajar, zise Cazaril.
— În vâ rstă de şapte ani! Ar trebui să mai aştept încă alţi şapte ani...
N-ar fi – gâ ndi Cazaril – un lucru chiar atât de rău.
— Acum e prea curâ nd, dar să aştept atâ t, ar fi prea mult. Orice se
poate întâ mpla în şapte ani. Oameni care mor, ţă ri care intră în ră zboi...
— E adevă rat, spuse Nan dy Vrit, tată l dumitale, riga Ias, te-a sortit la
vâ rsta de doi ani unui prinţ roknar, dar bietul bă iat s-a îmbolnă vit de
febră şi a murit la scurt timp după asta, aşa că n-a dus la nimic
aranjamentul ă sta. Altfel ai fi fost luată în principatul lui acum doi ani.
Betriz interveni, tachinâ nd-o pe Iselle:
— Vulpoiul din Ibra e şi el vă duv.
Iselle se înecă :
— Are peste şaptezeci de ani!
— Dar nu-i prea gras. Şi presupun că n-ar trebui să -l suporţi pentru
mult timp.
— Ha! Ar fi în stare să mai tră iască încă două zeci de ani, numai de
ciudă , cred – are destulă ciudă în el. Iar Moştenitorul lui e însurat, de
asemenea. Cred că cel de-al doilea fiu al lui este singurul prinţ din tot
ţinutul care e de o vâ rstă apropiată cu a mea, dar nu este moştenitor.
— Nu ţi se va oferi niciun ibranez anul acesta, prinţesă . Vulpoiul e
mâ nios la culme pe Orico, pentru intervenţia lui stâ ngace în ră zboiul din
sudul Ibrei.
— Da, dar... se zice că înalţii lorzi ibranezi sunt pregă tiţi ca ofiţeri de
marină , spuse Iselle cugetâ nd asupra acestui lucru.
206
 — Bine şi câ t de folositor îi va fi acest lucru lui Orico? mâ râ i dy Vrit.
Chalionul nu are nici mă car o bucată de ţă rm.
— Spre dezavantajul nostru, murmură Iselle.
Cazaril regretă şi el:
— Câ nd aveam Gotorgetul aveam control asupra acelor trecă tori şi
eram câ t pe ce să ne lă să m la vale şi să punem stă pâ nire pe portul din
Visping. Am pierdut acele pâ rghii de-acum... în fine. Pă rerea mea,
prinţesă , e că sunteţi destinată unui lord din Darthaca. Aşa că haideţi să
analiză m aceste posibilită ţi în să ptă mâ na care vine, bine?
Iselle strâ mbă din nas, dar dă du din cap ascultă toare. Cazaril zâ mbi
şi se plecă în faţa doamnelor, cerâ nd permisiunea de a se retrage. Dacă
nu-i era sortit un rigă aflat la putere, pe el nu l-ar deranja un lord de la
graniţa cu Darthaca pentru Iselle, se gâ ndi Cazaril în timp ce cobora
scă rile. Cel puţin un lord dintr-una dintre provinciile mai calde de la
miază noapte. Ori distanţa, ori puterea ar fi de ajuns ca să o ferească pe
Iselle de... greută ţile de la curtea din Chalion. Şi, cu câ t mai curâ nd, cu
atâ t mai bine.
Pentru ea sau pentru tine?
Pentru amândoi.

La vederea tabloului care i se înfă ţişa Nan dy Vrit îşi acoperi ochii cu
mâ na şi tresă ri; Cazaril fu de pă rere că Iselle ară ta ră pitoare şi
învă pă iată în mantia ei carmin, cu buclele de ambră curgâ ndu-i în valuri
pe spate, pâ nă la talie. Dată fiind aluzia, el îmbră că o tunică din brocart
roşu care aparţinuse fostului provincar şi mantia lui albă , din lâ nă , fă ră
mâ neci. Betriz, de asemenea, purta culoarea ei roşie favorită ; Nan, care
se plâ ngea că o dor ochii, alesese un veşmâ nt sobru, negru cu alb.
Nuanţele de roşu erau o idee cam frapante, dar sfidau ploaia, cu
siguranţă .
Trecură în fugă cu toţii peste lespezile ude din curte, înspre marele
Turn al lui Ias. Ciorile din Turnul lui Fonsa se cuibă riseră pe undeva –
ba nu, nu chiar toate. Cazaril îşi lă să capul în jos în timp ce o anumită
pasă re nebună , că reia îi lipseau două pene din coadă , plană în jos prin
207
ploaia mă runtă care că dea şi trecu pe lâ ngă el, croncă nind. Caz! Caz! Se
feri de ea, fiind atent să -şi ferească mantia albă de gă inaţ de pă sare. Se
ridică în cercuri înapoi pâ nă la ţiglele distruse, scoţâ nd nişte ţipete
sinistre.
Sala tronului, tapetată cu brocart roşu, era stră lucitor luminată , cu
toate sfeşnicele ei, în contrast cu cenuşiul toamnei; două sau trei duzine
de curteni şi doamne o încă lzeau pe deplin. Orico purta straiele lui
festive obişnuite şi coroana, însă roina Sara nu se afla lâ ngă el astă zi. Lui
Teidez i se dă duse un jilţ mai jos, la dreapta lui Orico.
Cei din suita prinţesei îi să rutară mâ inile şi îşi reluară locurile, Iselle
într-un scaun la stâ nga tronului gol al Sarei, restul ră mâ nâ nd în
picioare. Zâ mbind, Orico îşi începu ziua aceasta, în care se simţea foarte
generos, dă ruindu-i lui Teidez veniturile din alte patru cetă ţi din regat,
în beneficiul propriei sale case, dar pentru care fratele lui mai mic îi
mulţumi cu adecvatele să rută ri de mâ ini şi o cuvâ ntare scurtă . Dondo
nu îl ţinuse treaz cu o noapte în urmă , aşa că ară ta mai puţin verde la
faţă şi ofilit ca de obicei.
Orico îi fă cu semn apoi cancelarului să îngenuncheze în faţa
Majestă ţii sale. După cum se anunţase, riga acordase scrisorile şi sabia
şi primise în schimb jură mâ ntul, formalită ţi care îl desemnau pe
seniorul dy Jironal cel vâ rstnic drept provincar de Ildar. Câ ţiva dintre
lorzii de rang mai mic din Ildar îngenuncheară la râ ndul lor, jurâ ndu-i
supunere acestuia. Cei doi se întoarseră şi-i transferară titlul nobiliar de
marchiz de Jironal, împreună cu cetă ţile şi taxele colectate de la acestea,
chiar lordului Dondo – devenit acum marchiz.
Iselle fu surprinsă , dar evident încâ ntată , câ nd veni râ ndul ca fratele
ei să -i acorde veniturile a şase cetă ţi în sprijinul casei sale. Nu înainte de
vreme, ca să fim cinstiţi – dota ei pâ nă în acest moment fusese extrem
de limitată pentru o prinţesă . Ea îi mulţumi cu dră gă lă şenie, în timp ce
mintea lui Cazaril se lansase deja în socoteli. Şi-ar putea permite Iselle
propria ei companie de gardă , în locul oamenilor împrumutaţi din
Baocia pe care îi împă rţise pâ nă acum cu fratele ei? Şi oare i-ar putea
alege Cazaril cu mâ na lui? Şi-ar putea lua oare o casă , care să fie numai a
208
ei, în cetate, unde să fie pă zită de propriii ei oameni? Iselle se întoarse la
locul ei de pe podium aranjâ ndu-şi poalele rochiei, cu chipul
eliberâ ndu-i-se de o anumită încordare, care nu fusese vizibilă pâ nă în
acel moment.
Orico tuşi, pregă tindu-se să ia cuvâ ntul.
— Cu bucurie vă anunţ că am ajuns la cea mai fericită dintre toate
ră splă ţile, bine meritate, şi, ă ă , mult dorite de astă zi. Iselle, ridică -te –
Orico se ridică şi el în picioare şi îi întinse mâ na surorii lui vitrege, care,
încurcată , dar pă strâ ndu-şi zâ mbetul, se ridică şi i se ală tură în faţa
podiumului.
— Marchize dy Jironal, apropie-te, continuă Orico.
Lord Dondo, în costumaţia completă a înaltului titlu de general al
Ordinului Fiicei, însoţit de un paj purtâ nd livreaua lui dy Jironal veni în
dreptul celeilalte mâ ini întinse a lui Orico.
Cazaril simţi că i se zbâ rlise pielea de pe ceafă , privind toată scena
aceea de pe o latură a să lii. Ce avea de gâ nd Orico...?
— Mult îndră gitul şi credinciosul meu cancelar şi provincar dy
Jironal mi-a cerut drept hatâ r o mostră de sâ nge din partea casei mele
şi, după adâ nci cugetă ri, am hotă râ t că este o bucurie pentru sufletul
meu să -i îndeplinesc dorinţa.
Nu ară ta deloc bucuros. Ară ta neliniştit.
— Mi-a cerut mâ na surorii mele Iselle, în numele fratelui să u, noul
marchiz. De bună voie, i-o promit în că să torie şi i-o acord.
Întoarse palma groasă a lui Dondo în sus şi o aşeză pe cea fină a
Isellei peste ea, le uni într-o strâ nsoare în dreptul pieptului să u, apoi
fă cu un pas înapoi.
Chipul Isellei deveni livid şi împietrit. Ră mase neclintită , uitâ ndu-se
cu ochii mă riţi de groază la Dondo, ca şi cum nu-i venea să creadă ceea
ce i se întâ mpla. Sâ ngele bubui cu putere în urechile lui Cazaril, asemeni
apelor nă valnice ale unei cascade, încâ t abia mai putu respira. Nu, nu,
nu...!
— Ca dar de logodnă , scumpa mea prinţesă , mi-am permis să
ghicesc ceea ce-şi doreşte mai mult inima dumitale pentru a-ţi completa
209
trusoul, îi spuse Dondo şi fă cu un gest pajului să u pentru a-i prezenta
darul.
Iselle, care îl privea în continuare cu aceeaşi privire îngheţată , zise:
— Aţi ghicit că îmi doresc o cetate pe coasta mă rii, cu un port
admirabil?
Ră mas fă ră replică pe moment, Dondo scoase un hohot de râ s
puternic şi îi întoarse spatele. Pajul desfă cu capacul cutiei îmbră cate în
piele, descoperind o tiară delicată din argint şi perle, iar Dondo o scoase
ca să o arate întregii curţi. Un ropot de aplauze ră zbă tu din mulţime din
partea grupului să u de prieteni. Cazaril îşi încleştă pumnul pe garda
spadei. Dacă ar scoate-o şi ar fanda, împungâ nd cu ea înainte... ar fi
doborâ t la pă mâ nt înainte să apuce să ajungă în partea cealaltă a să lii.
Vă zâ ndu-l pe Dondo că ridică în aer tiara ca să i-o aşeze pe cap, Iselle
se trase în lă turi ca un cal nă ră vaş.
— Orico...
— Această logodnă este ceea ce doresc şi vreau, draga mea soră ,
spuse Orico pe un ton gâ tuit.
Cum pesemne că nu vroia să fugă după ea prin toată sala cu tiara în
mâ nă , Dondo se opri şi îi azvâ rli o privire sugestivă rigă i.
Iselle simţi un nod în gâ t. Era limpede că mintea ei se zbă tea
nebuneşte să iasă din impas. Îşi înă buşi prima pornire de a ţipa de
mâ nie şi fu destul de înţeleaptă încâ t să nu se pră buşească , simulâ nd un
leşin. Ră mase prinsă în capcană , dar cu mintea alertă .
— Sire, aşa cum a spus provincarul din Labran atunci câ nd forţele
armate ale Generalului de Aur au început să -i escaladeze zidurile
cetă ţii... asta e o surpriză cu adevă rat neaşteptată .
Un chicot de râ s destul de reţinut se auzi în râ ndurile curtenilor la
această remarcă spirituală .
Coborâ nd tonul vocii, murmură printre dinţi:
— Mie nu mi-ai spus. Nici nu m-ai întrebat.
Orico îi ră spunse în aceeaşi tonalitate:
— O să vorbim după asta.

210
 După un alt moment de tă cere stâ njenitoare, ea acceptă , cu o mică
plecare a capului. Dondo reuşi să scape de coroniţa cu perle. Fă cu o
plecă ciune şi îi să rută mâ na. Fu destul de inspirat să nu-i mai ceară şi
să rutul de mulţumire, aşa cum fă cea de obicei; după expresia de
dezgust încremenit de pe faţa Isellei, avea toate şansele ca ea să -l fi
muşcat.
Preotul de curte al lui Orico, în veşmintele de sezon ale Fratelui, pă şi
în faţa adună rii şi invocă binecuvâ ntarea tuturor zeilor asupra perechii.
Orico anunţă :
— De azi în trei zile ne vom reuni cu toţii aici şi vom asista la
jură mintele matrimoniale şi la celebrarea că să toriei. Vă mulţumesc
tuturor!
— Trei zile! Trei zile! strigă Iselle, ră bufnind pentru prima dată . N-aţi
vrut să spuneţi cumva trei ani, Majestate?
— Trei zile, spuse Orico. Pregă teşte-te!
Şi el se pregă ti să o tulească afară din sala tronului, chemâ ndu-și
slujitorii în jurul lui. Cei mai mulţi dintre curteni plecară odată cu fraţii
dy Jironal, copleşindu-i cu felicită rile lor. Câ țiva dintre cei mai curajoşi
curioşi ză boviră prin preajma celor doi fraţi regali, să tragă cu urechea
la discuţia lor.
— Cum în trei zile!? Nu e timp nici mă car să trimit un curier în
Baocia, numai să aflu un ră spuns din partea mamei şi a bunicii...
— Mama ta, aşa cum toţi ştiu, e prea bolnavă ca să îndure efortul
unei că lă torii la curte, iar bunica ta trebuie să ră mâ nă în Valenda că să
aibă grijă de ea.
— Dar eu nu...
Se pomeni vorbind cu spatele lat al suveranului ei frate, în timp ce
Orico se gră bea să iasă mai repede din sala tronului.
Ea se avâ ntă după el în camera ală turată , cu Betriz, Nan şi Cazaril pe
urmele ei.
— Dar Orico, nu doresc să mă mă rit cu Dondo dy Jironal!

211
 — O doamnă de rangul tă u nu se mă rită după bunul plac, ci în folosul
casei sale, îi spuse el sever, câ nd ea îl încolţi, ajungâ ndu-l din urmă şi
postâ ndu-se în calea lui.
— Chiar aşa? Atunci poate îmi spui şi mie ce avantaj aduci Casei
Regale din Chalion aruncâ ndu-mă – irosindu-mă – în folosul fratelui mai
mic al unui lord inferior? Soţul meu ar trebui să ne aducă un regat
pentru o asemenea zestre!
— Asta îi leagă pe fraţii Jironal de mine – şi de Teidez.
— Zi mai degrabă că ne leagă pe noi de ei! Avantajul e numai de-o
parte, după câ te observ!
— Ai zis că nu vrei să te mă riţi cu un prinţ roknar şi nu te-am dat
nici unuia din ei. Şi asta n-a fost din lipsă de propuneri – am refuzat
două în toamna asta. Gâ ndeşte-te la asta şi fii bucuroasă , surioară
scumpă !
Cazaril nu era sigur dacă Orico o ameninţa sau o implora.
El vorbi mai departe:
— N-ai vrut să pleci din Chalion. Foarte bine, n-ai să pleci din
Chalion. Ai vrut să iei în că să torie un lord cvinterian – ţi-am dat unul, un
general respectabil pe deasupra!
— Mai mult decâ t atâ t, continuă el, cu o mişcare de iritare din umeri,
dacă te-aş fi dat unei puteri prea apropiate de hotarele mele, te-ar fi
putut folosi drept scuză ca să -şi revendice o parte din teritoriile mele.
Mie-mi convine această alegere pentru a asigura pacea viitoare în
Chalion.
— Lord Dondo are patruzeci de ani! Este un hoţ, un stricat, un
profan! Un delapidator! Un desfrâ nat! Mai ră u de-atâ t! Orico, nu-i cu
putinţă să -mi faci una ca asta!
Tonul din vocea ei creştea.
— N-am de gâ nd să te ascult, spuse Orico şi îşi astupă urechile cu
mâ inile. Trei zile. Vino-ţi în fire şi îngrijeşte-te de garderobă .
Fugi de lâ ngă ea, ca şi cum ar fi fost un turn aprins.
— Nu vreau să mai aud nimic!

212
 Şi chiar era ferm în decizia sa. De patru ori încercă Iselle în acea
după -amiază să -l caute în apartamentele lui, ca să -şi ducă pâ nă la capă t
rugă mintea, şi tot de atâ tea ori îşi puse el stră jerii să o respingă .
După aceasta plecă de tot din Zangre, ca să se retragă într-o cabană
de vâ nă toare, în inima pă durii de stejari, o mişcare de o remarcabilă
laşitate. Cazaril nu mai putea spera decâ t să -i plouă în regescul lui cap
prin acoperişul spart al cabanei.
Cazaril avu o noapte de coşmar. Aventurâ ndu-se în sus pe scă ri a
doua zi dimineaţă , gă si trei femei înfricoşate, care pă reau să nu fi închis
un ochi toată noaptea. Iselle, care avea pleoapele grele de nesomn, îl
trase de mâ necă în camera ei de zi, îl aşeză la fereastră şi îşi coborî
vocea într-o şoaptă înfiorată .
— Cazaril. Poţi să faci rost de patru cai? Sau trei? Sau doi sau chiar
unul? M-am gâ ndit la toate consecinţele. Singura soluţie este fuga.
El oftă .
— M-am gâ ndit şi eu pâ nă la capă t. În primul râ nd, sunt
supravegheat. Câ nd am vrut să plec din Zangre, noaptea trecută , doi
dintre stră jerii rigă i m-au urmă rit. Că să mă apere, chipurile. Aş putea
să -l ucid sau să -l mituiesc pe unul dintre ei, dar mă îndoiesc că aş putea
s-o fac cu amâ ndoi.
— Am putea să plecă m că lare, ca şi cum ne-am duce la vâ nă toare, îl
contrazise Iselle.
— Pe ploaia asta? îi ară tă Cazaril burniţa care că dea necontenit
dincolo de fereastra înaltă , înceţoşâ nd valea astfel încâ t privirile nu
puteau stră bate nici pâ nă la râ ul de jos, fă câ nd crengile desfrunzite ale
copacilor să pară negre ca cerneala în cenuşiul lă ptos dimprejur. Şi
chiar dacă ne-ar lă sa să pornim că lare, cu siguranţă ar trimite o armată
să ne escorteze.
— Dacă am putea mă car porni...
— Şi dacă am putea, ce s-ar întâ mpla apoi? Dacă – nu dacă , ci câ nd! –
ne-ar ajunge din urmă pe drum primul lucru pe care l-ar face ar fi să mă
tragă jos de pe cal şi să -mi reteze capul şi să -mi lase stâ rvul drept hrană

213
pentru vulpi şi ciori. Şi apoi v-ar lua înapoi. Şi dacă , printr-o minune, nu
ne-ar da de urmă , unde ne-am duce?
— La graniţă . Orice graniţă .
— Brajarul şi sudul Ibrei v-ar trimite înapoi ca să -i facă pe plac lui
Orico. Cele cinci principate sau Vulpoiul din Ibra v-ar lua ostatecă . Câ t
priveşte Darthaca... s-ar presupune că am reuşi să traversă m jumă tate
din Chalion şi tot sudul Ibrei. Mă tem că nu, prinţesă .
— Ce altceva pot face?
Vocea ei tâ nă ră era pe culmea disperă rii.
— Nimeni nu poate forţa o că să torie. Ambele pă rţi trebuie să -şi dea
consimţă mâ ntul liber în faţa zeilor. Dacă veţi avea curajul pur şi simplu
să staţi în faţa lor şi să spuneţi „Nu”, toată tă ră şenia asta nu va putea
continua. Nu aveţi curajul să faceţi asta?
Ea îşi strâ nse buzele.
— Bineînţeles că aş putea. Şi ce-aş rezolva? Acum încep să cred că
dumneata eşti cel care nu s-a gâ ndit pâ nă la capă t. Chiar crezi că lord
Dondo se va da bă tut, odată ajuns aici?
El clă tină din cap.
— Că să toria nu e valabilă dacă e impusă cu forţa, oricine ştie acest
lucru. Ţineţi-vă de acest plan.
Ea scutură din cap, fră mâ ntâ ndu-se între durere şi exasperare.
— Dumneata nu înţelegi.
Ar fi putut considera tâ nguiala ei drept un moft tineresc, dacă nu şi-
ar fi fă cut apariţia chiar Dondo în persoană , în acea după -amiază , în
odaia Isellei, ca să -şi convingă logodnica să fie docilă , aşa cum se
cuvenea. Uşile de la camera prinţesei fură lă sate deschise, dar în dreptul
fiecă reia se postase câ te un stră jer înarmat, ţinâ ndu-i la distanţă atâ t pe
Cazaril de o parte, câ t şi pe Betriz şi Nan dy Vrit de cealaltă . N-apucă să
audă mai mult de un cuvâ nt din trei din harţa care se iscase mocnit
între cel mai grosolan dintre curteni şi fecioara cu pă rul de foc. Dar la
sfâ rşitul acesteia Dondo pă şi maiestuos afară din cameră , cu un râ njet
de satisfacţie animalică pe figură , iar Iselle se pră buşi pe locul de la

214
fereastră , cu ră suflarea tă iată , atâ t era de sfâ şiată de sentimentele de
groază şi furie.
Se agă ţă de Betriz şi spuse sugrumată :
— Mi-a zis... că dacă nu ră spund cum se aşteaptă , o să mă ia cu forţa
oricum. I-am zis că Orico nu o să -l lase să -i siluiască sora. El mi-a
ră spuns, de ce să nu? Doar ne-a lă sat să -i violă m soţia. Câ nd roina Sara
nu vroia să dea naştere la copii sau nu putea s-o facă , iar Orico era prea
impotent să facă un bastard indiferent de câ t de multe doamne şi
fecioare şi tâ rfe i s-au adus, şi, şi alte lucruri şi mai dezgustă toare, fraţii
Jironal l-au convins într-un sfâ rşit să o lase pe mâ na lor, ca să încerce...
Dondo a zis că el şi fratele lui au încercat în fiecare seară timp de un an,
câ te unul pe râ nd ori amâ ndoi deodată , pâ nă câ nd ea a ameninţat că se
va sinucide. Mi-a zis că o să mă reguleze pâ nă câ nd să mâ nţa lui va da
rod în pâ ntecele meu, iar câ nd am să plesnesc de coaptă , atunci mă voi
tâ rî la picioarele lui şi-am să -l consider bă rbatul meu cu-adevă rat.
Clipi cu ochii înceţoşaţi de lacrimi la Cazaril, muşcâ ndu-şi buzele.
— Mi-a spus că o să mi se umfle destul de tare pâ ntecele pentru că -s
scundă . Câ t de mult curaj crezi că îmi trebuie, Cazaril, pentru acel
simplu „Nu”? Şi ce se va întâ mpla atunci câ nd curajul nu va însemna
nimic, chiar nimic?
Credeam că singurul loc în care curajul nu face doi bani era pe
galerele roknare cu sclavi. M-am înşelat. Şopti umplut de scâ rbă :
— Nu ştiu, prinţesă .
Neputincioasă şi deznă dă jduită , se puse pe postit şi pe rugă ciuni;
Nan şi Betriz o ajutară să -şi instaleze un altar în odaia ei, unde să se
roage la zei şi adunară tot felul de simboluri ale Cră iesei Primă verii pe
care le putură gă si ca să -l împodobească . Hă ituit de cei doi stră jeri,
Cazaril coborî în Cardegoss şi gă si o floră reasă care vindea violete
timpurii, pe care i le aduse ei şi le puse într-un vas de sticlă de pe altar.
Se simţi ca un prost şi un inutil, cu toate că prinţesa lă să să -i cadă o
lacrimă pe mâ nă atunci câ nd îi mulţumi. Refuzâ nd mâ ncarea şi apa se
lungi pe podea într-o prosternare adâ ncă , semă nâ nd atâ t de mult cu
roina Ista, atunci câ nd o ză rise Cazaril pentru prima dată în sala
215
stră bunilor, încâ t îl fă cu să se simtă scurs de vlagă şi să iasă în fugă din
cameră . Pierdu ore în şir, colindâ nd prin împrejurimile Zangrelui,
încercâ nd să se gâ ndească , dar gâ ndindu-se numai la groză vii.
În seara aceea, tâ rziu, lady Betriz îl chemă sus, în biroul din
anticameră , care devenea tot mai mult un loc de coşmar treaz.
— Am gă sit ră spunsul! îi spuse ea. Cazaril, învaţă -mă cum să ucid un
om cu cuțitul.
— Ce?
— Gardienii lui Dondo ştiu destul de multe despre tine ca să nu te
lase în preajma lui. Dar eu am să stau lâ ngă Iselle în dimineaţa nunţii ei,
ca să -i fiu martoră la jură mintele de credinţă . Nimeni n-o să se aştepte
la nimic din partea mea. Am să -l ascund în corsaj. Câ nd o să se apropie
Dondo şi se va apleca să -i să rute mâ na, am să -l lovesc, de două ori, de
trei ori, înainte ca cineva să mă poată împiedica. Dar nu ştiu exact unde
şi cum să tai ca să fiu sigură . La gâ t, da, dar în ce parte?
Ca să -i arate că vorbea foarte serios scoase un pumnal de sub
poalele rochiei şi i-l ară tă .
— Arată -mi. Am să exersez pâ nă câ nd o să -mi iasă toate mişcă rile,
precis şi rapid.
— Pe toţi zeii, nu, lady Betriz! Renunţă la planul ă sta nebunesc! Te
vor doborî şi apoi te vor spâ nzura.
— Dacă îl omor eu pe Dondo mai întâ i merg mulţumită la
spâ nzură toare. Am jurat s-o apă r pe Iselle cu propria-mi viaţă . Ei bine,
aşa să fie!
Ochii negri îi stră luceau pe chipul palid.
— Nu, spuse el cu fermitate, luâ ndu-i cuţitul şi nemaidâ ndu-i-l
înapoi. De unde fă cuse rost de el oare? Asta nu-i treabă de femeie!
— Aş spune că -i o treabă pentru oricine are ocazia să o facă . Şansa
mea e cea mai bună . Arată -mi!
— Ascultă , nu. Numai... aşteaptă . O să , o să încerc să vă d ce pot să fac.
— Poţi să -l ucizi pe Dondo? Iselle stă închisă acolo, rugâ ndu-se la
zeiţă să îi ia viaţa ori ei ori lui Dondo înaintea nunţii. Ei bine, mie îmi
pasă care din ei doi moare. Cred că ar trebui ca acela să fie Dondo.
216
 — Sunt de acord întru totul, lady Betriz. Aşteaptă , ai numai un pic de
ră bdare. Am să vă d ce pot să fac.
Dacă zeii nu-ţi ascultă ruga, lady Iselle, pe toţi zeii că am s-o fac eu.
Petrecu ore la râ nd a doua zi, ultima ră masă înaintea că să toriei,
încercâ nd să -l urmă rească pe lord Dondo prin Zangre, ca pe un mistreţ
într-o pă dure de piatră . Nu reuşi niciodată să se apropie într-atâ t încâ t
să -l poată lovi. Câ nd era soarele în chindie, Dondo se întoarse din oraş
la marele palat al fraţilor Jironal, unde Cazaril nu izbuti să treacă de
zidurile şi porţile sale. La cea de-a doua sa încercare, cuţitarii plă tiţi
aflaţi în slujba lui Dondo îl azvâ rliră afară , unul ţinâ ndu-l şi celă lalt
lovindu-l de nenumă rate ori în piept, stomac şi vintre, ca să -l facă să se
întoarcă la Zangre pe trei că ră ri, ţinâ ndu-se cu mâ inile de pereţi, ca un
om beat. Gă rzile rigă i, de care scă pase printr-un vicleşug printre aleile
Cardegossului, sosiră chiar la timp ca să vadă atâ t bă taia, câ t şi cum se
tâ ra înapoi înspre casă . Se feriră să se amestece.
Într-un moment de inspiraţie, îi veni în minte pasajul secret care
fă cea legă tura între Zangre şi reşedinţa celor din familia Jironal, care
înainte fusese proprietatea lordului dy Lutez. Se ştia că Ias şi dy Lutez îl
frecventau zilnic, pentru consfă tuiri, ori noaptea, pentru dovezi de
dragoste, povestea varia în funcţie de povestitor. Descoperi că tunelul
ajunsese acum la fel de secret ca şi strada principală din Cardegoss şi
avea stră jeri la fiecare capă t, precum şi porţi ferecate. În încercarea lui
de a-i cumpă ra nu se alese decâ t cu înghionteli şi înjură turi, dar şi
ameninţarea unei noi snopeli în bă taie.
Halal asasin mai sunt şi eu, se gâ ndi el cu amă ră ciune, în vreme ce se
împleticea pe picioare înspre camera lui câ nd se lă sa amurgul,
pră buşindu-se cu un geamă t în pat. Cu capul zvâ cnind şi trupul
îndurerat, ră mase întins ceva vreme, apoi se ridică în cele din urmă ca
să aprindă mă car o lumâ nare. Ar fi trebuit să se ducă sus, să vadă ce
fă ceau doamnele lui, dar nu credea că va putea suporta să le asculte
plâ nsetele. Sau să -i dea lui Betriz vestea că încercă rile lui dă duseră greş
sau ce avea ea să -i ceară după asta? Dacă nu putuse să -l ucidă pe Dondo,
ce drept mai avea el să ză dă rnicească efortul ei?
217
 Aş muri bucuros dacă aş putea să împiedic monstruozitatea asta de
mâine...
Chiar vorbeşti serios?
Ră mase nemişcat pe gâ nduri, întrebâ ndu-se dacă ultima voce fusese
chiar a lui. Limba i se mişcase îndă ră tul dinţilor, cum fă cea de obicei
câ nd bolborosea pentru sine.
Da.
Să ri înspre marginea patului, că zu în genunchi şi dă du pe spate
capacul cufă rului să u. Scotoci adâ nc printre hainele împă turite,
parfumate cu cuişoare împotriva moliilor, pâ nă câ nd dă du de o mantie
de catifea neagră împă turită peste o robă din lâ nă maronie. Roba era
înfă şurată în jurul unui carnet cu însemnă ri încriptate, pe care nu-l
terminase de descifrat atunci câ nd judele cel corupt fugise din Valenda
şi pe care se pă rea că era cam tâ rziu să -l înapoieze Templului fă ră să fie
nevoit să dea explicaţii stâ njenitoare. Îl scoase din ladă înfrigurat şi
aprinse mai multe lumâ nă ri.
N-a mai rămas prea mult timp. Aproape un sfert fusese lă sat
netradus.
Să lăsăm deoparte experimentele care au dat greş. Du-te la ultima
pagină: ei?
Chiar şi printre râ ndurile prost încifrate, disperarea neguţă torului
de lâ nă ieşea la suprafaţă , cu o simplitate ciudată , luminoasă . Ocolind
toate redactă rile lui minuţioase anterioare, care mai de care mai stranii,
ajunse să dea, la ultima pagină , nu peste magie, ci peste o sinceră
rugă ciune. Şobolanul şi cioara erau numai pentru a duce ruga la cer,
lumâ nă rile numai ca să -i lumineze calea, ierburile numai ca să -i uşureze
sufletul cu aromele lor şi să -i limpezească mintea întru puritatea voinţei
sale; o voinţă încredinţată cu toată inima pe altarul zeilor. „Ajută-mă!
Ajută-mă! Ajută-mă!”
Acestea erau ultimele cuvinte care apă reau în acel carnet.
Pot să fac şi eu asta, îşi spuse Cazaril cu îndoială .
Şi dacă încercarea lui n-avea sorţi de izbâ ndă , atunci... ar ră mâ ne
totuşi Betriz şi cuţitul ei.
218
 N-am să dau greş. Am dat-o-n bară practic cu toate, în viaţa asta a
mea. N-am să ratez în privinţa morţii.
Îşi strecură că rţulia sub pernă , încuie uşa în urma lui şi plecă să
caute un paj.

Bă iatul somnoros pe care îl alese aştepta pe coridor la bunul plac al

lorzilor şi doamnelor care benchetuiau în sala de bal a lui Orico, unde
absenţa Isellei era, fă ră îndoială , subiectul multor bâ rfe care nici mă car
nu erau spuse în şoaptă de vreme ce niciunul din capetele încoronate nu
era de faţă . Dondo chefuia într-un cerc intim, la palatul să u; Orico se mai
ascundea încă în pă dure.
Cazaril pescui un galben din pungă şi îl ţinu la vedere, zâ mbind prin
cercul pe care îl fă cea degetul lui cel mare şi ară tă torul.
— Hei, bă iete. Ai vrea să câ ştigi un real?
Pajii de la Zangre învă ţaseră să fie precauţi; un real fă cea destul câ t
să cumpere servicii cu adevă rat intime din partea celor care vindeau
asemenea servicii. Şi destul câ t să îi facă precauţi pe cei care nu vroiau
să joace asemenea jocuri.
— Ca să fac ce anume, milord?
— Să -mi prinzi un şobolan.
— Un şobolan, milord? De ce?
Ah! De ce. De ce, ca să pot înfăptui crima prin practica magiei morţii
împotriva celui care e aproape cel mai puternic lord în Chalion, desigur!
Nu.
Cazaril se rezemă cu umerii de pereţi şi zâ mbi privind în jos, ca şi
cum i-ar fi fă cut o confidenţă ruşinoasă .
— Pe vremea câ nd eram în fortă reaţa din Gotorget, în timpul
asediului, acum trei ani – ştiai că am fost comandantul fortă reţei? Asta
pâ nă câ nd viteazul nostru general ne-a vâ ndut-o de sub nas, adică – am
învă ţat să mâ ncă m şobolani. Sunt nişte animă luţe destul de gustoase
dacă prinzi destule. Chiar mi-e dor de savoarea unei pulpe zdravene de
şobolan, friptă la lumâ nare. Prinde-mi unul mare şi gras şi ai să mai
primeşti încă un real pe lâ ngă ă sta. Cazaril dă du drumul monedei în
219
palma pajului, lingâ ndu-şi buzele şi întrebâ ndu-se câ t de nebun pă rea în
acel moment.
Pajul se ţinu câ t mai departe de el.
— Ştii unde e camera mea?
— Da, m’lord?
— Adu-l acolo. Într-un sac. Câ t de repede poţi. Mi-e foame.
Cazaril plecă de acolo, clă tinâ ndu-se de râ s. Râ zâ nd din toată inima,
nu prefă câ ndu-se. O bucurie ciudată , nebună îi umplu inima.
Dură pâ nă câ nd ajunse în camera lui din nou şi se apucă să -şi
urzească restul planului, rugă ciunea cea întunecată , propria-i moarte.
Era noapte, cioara n-ar fi zburat la fereastra lui, nici mă car pentru
bucata de pâ ine pe care o furase din sala de banchete înainte să se
întoarcă în clă direa cea mare. Fră mâ ntă cocoloşul de pâ ine în mâ ini.
Ciorile se aciuaseră în Turnul lui Fonsa. Dacă ele nu vroiau să zboare la
el, atunci se putea el că ţă ra pâ nă la ele, pe ţiglele acoperişului. Să
alunece în neştire prin întuneric? Şi apoi să se întoarcă din nou în odaia
lui, cu o legă turică câ râ itoare sub braţ?
Nu. Mai bine să fie legă turica acel şobolan înfă şurat în sac. Dacă îşi
înfă ptuia necurata lucrare acolo, în umbra acoperişului spart pe cine-
ştie-ce platformă pâ rjolită şi tremură toare mai ră mă sese înă untru, ar
trebui să facă doar un singur drum. Iar... magia morţii mai funcţionase
acolo şi înainte, nu?
În mod spectaculos, chiar pentru bunicul Isellei. Avea oare spiritul
lui Fonsa să -i dea ajutor pă că tosului de soldat din slujba nepoatei sale?
Turnul să u era un loc de coşmar, sacru pentru Bastard şi animalele Sale,
mai cu seamă noaptea, la miezul nopţii, pe o ploaie rece. Trupul lui
Cazaril nu trebuia să fie gă sit niciodată , nici să fie înmormâ ntat. Ciorile
se puteau înfrupta din ră mă şiţele lui, un tâ rg cinstit pentru pră dă ciunea
pe care o plă nuia asupra bietelor tovară şe. Animalele erau inocente,
chiar şi sinistrele ciori; inocenţa lor le fă cea cu siguranţă să aibă mă car
un dram de sacralitate.
Dubiosul paj sosi mai repede decâ t îşi imaginase Cazaril că ar putea,
cu o desagă care se scutura. Cazaril îi verifică conţinutul – şobolanul
220
care muşca şi sâ sâ ia câ ntă rea cu siguranţă o livră şi jumă tate – şi plă ti
după cum promisese. Pajul îşi vâ rî moneda în buzunar şi plecă ,
holbâ ndu-se peste umă r. Cazaril legă strâ ns gura sacului şi o încuie în
ladă ca să -l împiedice pe condamnatul prizonier să scape.
Îşi scoase veşmintele de curtean şi îmbră că roba şi mantia din lâ nă
în care murise neguţă torul, doar pentru noroc. Să -şi pună cizme,
pantofi, să ră mâ nă desculţ? Care ar fi mai sigure, pe zidurile de piatră şi
pe ţiglele lunecoase? Cu picioarele goale, se hotă rî el. Dar îşi trase
pantofii totuşi, pentru o ultimă expediţie practică .
— Betriz? strigă el încercâ nd să nu facă prea mult zgomot prin uşa
biroului să u din anticameră . Lady Betriz? Ştiu că -i tâ rziu – poţi veni
pâ nă afară ?
Ea era încă îmbră cată în ţinuta de zi, tot palidă şi extenuată . Îl lă să să
o apuce de mâ ini şi îşi lă să pentru o clipă fruntea pe pieptul lui.
Parfumul cald al pă rului ei îl duse înapoi în timp, într-o clipă ameţitoare,
amintindu-şi de cea de-a doua lui zi la Valenda, stâ nd lâ ngă ea, în
înghesuiala din Templu. Singurul lucru care ră mă sese neschimbat din
acea zi era fidelitatea ei.
— Cum se simte prinţesa? o întrebă Cazaril.
Ea se uită în sus la el, în lumina slabă a lumâ nă rii.
— Se roagă neîncetat la Fiică . Nu a mâ ncat şi n-a bă ut nimic de ieri.
Nu ştiu unde s-au ascuns zeii, nici de ce ne-au abandonat.
— N-am putut să -l omor pe Dondo astă zi. N-am reuşit să mă apropii
de el.
— Mi-am dat seama mă car de lucrul ă sta. Altfel am fi auzit ceva.
— Mi-a mai ră mas un singur lucru de-ncercat. Dacă nu merge... Am
să mă întorc mâ ine dimineaţă şi vom vedea ce-i de fă cut cu cuţitul tă u.
Dar am vrut ca tu să ştii... în caz că nu mă mai întorc mâ ine dimineaţă ,
că sunt bine. Şi să nu vă îngrijoraţi pentru mine sau să mă că utaţi.
— Ne abandonezi? mâ inile ei se strâ nseră într-un spasm în ale lui.
— Nu, niciodată .
Ea clipi nedumerită .
— Nu înţeleg.
221
 — Nu-i nimic. Să ai grijă de Iselle. Să nu ai încredere în cancelarul dy
Jironal niciodată .
— N-am nevoie să -mi spui dumneata asta.
— Mai e ceva. Prietenul meu, Palli, marchizul dy Palliar, cunoaşte
adevă rata poveste despre cum am fost tră dat după că derea
Gotorgetului. Cum am ajuns la cuţite cu Dondo... nu are importanţă , dar
Iselle ar trebui să ştie că fratele lui mai mare m-a şters cu bună ştiinţă
de pe lista cu oamenii care urmau să fie ră scumpă raţi ca să mă dea pe
mâ na corsarilor de la galere şi a morţii. N-am niciun dubiu. Am vă zut
lista, cu scrisul lui, pe care-l ştiam bine din ordinele lui militare.
Ea şuieră de mâ nie printre dinţii încleştaţi.
— Nu se poate face nimic?
— Mă îndoiesc. Dacă aş dovedi-o, cam jumă tate din lorzii din Chalion
ar trebui să refuze să mai servească sub drapelul lui după aceea. Poate
că ar fi suficient ca să poată fi ră sturnat de la putere. Sau nu. E o să geată
de arbaletă pe care Iselle ar trebui s-o ţină la pă strare în tolba ei; într-o
bună zi s-ar putea să îi fie de folos.
Nu-şi mai putea lua ochii de la faţa ei, ridicată spre el, în culori de
fildeş şi coral, cu ochi adâ nci, adâ nci ca abanosul, ce pă reau imenşi în
lumina aceea obscură . Cu stâ ngă cie, se aplecă şi-o să rută .
I se tă ie respiraţia, apoi izbucni în râ s, speriată şi îşi acoperi gura cu
mâ na.
— Îmi pare ră u. Barba ta zgâ rie.
— Eu... iartă -mă . Palli ţi-ar fi un soţ pe cinste, dacă te simţi atrasă de
el. E foarte onest. La fel ca tine. Să -i zici că aşa am spus eu.
— Cazaril, ce vrei să ...
Nan dy Vrit se auzi strigâ nd din apartamentele prinţesei:
— Betriz? Vino încoace, te rog!
Trebuia să se despartă de toate acum, chiar şi de sentimentul de
regret. Îi să rută mâ inile şi fugi.

Că ţă ratul pe timp de noapte peste vâ rfurile castelului Zangre, de la

clă direa principală pâ nă la Turnul lui Fonsa, îi provoca la fiecare
222
mişcare fiori în stomac, aşa cum se aşteptase. Încă mai ploua. Luna
împră ştia o lumină difuză de după nori, dar lucirea ei întunecată nu-i
era de mare folos. Oriunde punea piciorul gol simţea ori suprafeţe aspre
ori atâ t de alunecoase încâ t i se tă ia ră suflarea. Aproape că -i
înţepeniseră tă lpile de frig. Cea mai urâ tă fu să ritura finală , de vreo şase
picioare, că tre vâ rful turnului cel rotund. Din fericire, să ritura era în jos,
nu în sus, aşa că nu sfâ rși irosindu-se într-o banală sinucidere,
împră ştiat pe pietrele de jos.
Cu sacul care zvâ cnea în mâ na lui, cu ră suflarea şuieră toare printre
buzele îngheţate, se lă să pe vine, tremurâ nd în urma să riturii,
sprijinindu-şi mâ inile de un maldă r de ţigle spă late de ploaie. Îşi
imagină cum ar fi putut să se desprindă una din ele, izbindu-se de
pietrele de dedesubt, atră gâ nd atenţia stră jerului în sus... Încet-încet, îşi
croi drum în jur, pâ nă câ nd gaura neagră a acoperişului spart se că scă
lâ ngă el. Se aşeză pe marginea ei şi bâ jbâ i cu picioarele. Nu atingea nicio
suprafaţă solidă . Aşteptă o rază de lună : era vreo podea acolo jos? Ori
vreun rest de drug? O cioară câ râ i în beznă .
Pierdu urmă toarele zece minute bă lă ngă nindu-se, cu mâ inile
tremurâ nde, încercâ nd să aprindă ciotul de lumâ nare pe care-l avea în
buzunar, după pipă it, cu cremene şi iască , în poală . Se fripse, dar obţinu
după îndelungi sforţă ri o flacă ră .
Era acolo o balustradă şi o porţiune de podea distrusă . Cineva
construise o armă tură de susţinere în interiorul turnului, după
incendiu, pentru a împiedica pietrele să cadă în capul trecă torilor,
presupuse Cazaril. Îşi ţinu respiraţia şi îşi dă du drumul în gol, nimerind
pe o platformă rezistentă , dar mică şi plină de aşchii. Fixă ciotul de
lumâ nare în despică tura dintre două tă blii şi aprinse o alta de la ea, îşi
scoase pâ inea şi pumnalul ascuţit al lui Betriz şi se uită de jur împrejur.
Să prindă o cioară , hm. Pă rea atâ t de simplu, atunci câ nd se gâ ndise la
asta la el în dormitor. Nici mă car nu vedea vreo cioară în umbrele aceea
pâ lpâ itoare.
Simţi un fâ lfâ it pe lâ ngă cap şi o cioară care ateriză pe bară aproape
că fă cu să -i stea inima-n loc. Tremurâ nd, întinse o bucată de pâ ine.
223
Pasă rea înşfă că bucata din mâ na lui şi zbură din loc. Cazaril înjură , apoi
trase aer în piept de câ teva ori şi începu să -şi pună lucrurile în ordine în
minte. Pâ ine. Cuţit. Lumâ nă ri. Sacul de pâ nză care se zbă tea. Omul
îngenuncheat. Senină tate în suflet? Cu greu.
Ajută-mă! Ajută-mă! Ajută-mă!
Aceeaşi cioară , sau sora ei geamă nă , se întoarse.
— Caz, Caz! ţipă ea, nu foarte tare. Dar sunetul trimise ecouri în josul
turnului şi înapoi, cu o rezonanţă stranie.
— Sigur, zise Cazaril ţâ fnos. Sigur că da.
Se luptă să scoată şobolanul afară din sacul lui, îi puse cuţitul la
beregată şi şopti:
— Du-te la stă pâ nul tă u odată cu rugă ciunea mea.
Repede şi cu precizie, îi vă rsă sâ ngele dă tă tor de viaţă ; lichidul cald
şi întunecat îi curse pe mâ nă . Aşeză micuţul cadavru jos, lâ ngă
genunchiul să u. Întinse mâ na după cioară ; pasă rea îi să ri ascultă toare
pe mâ nă şi se aplecă să -şi înmoaie ciocul în sâ ngele scurs al şobolanului.
Limba ei neagră , care ieşea afară ca să lipă ie sâ ngele, îl sperie atâ t de
tare, încâ t să ri ca ars şi fu câ t pe ce să scape cioara din mâ nă . O vâ rî la
subsuoară şi o să rută pe că pşor:
— Iartă -mă . Nevoia mă împinge. Poate că Bastardul îţi va da să
mă nâ nci din pâ inea zeilor şi vei putea zbura pe umă rul Lui, câ nd ai să
ajungi la El. Zboară la stă pâ nul tă u şi du rugă ciunea mea cu tine!
Cu o mişcare scurtă , îi frâ nse gâ tul ciorii. Ea flutură din aripi scurt,
tresă ltâ nd, apoi ră mase inertă în mâ inile lui. O aşeză pe jos, lâ ngă
celă lalt genunchi al să u.
— Stă pâ ne Bastard, zeu al dreptă ţii atunci câ nd dreptatea se nă ruie,
zeu al balanţei, zeu al tuturor lucrurilor nepotrivite, zeu al nevoii mele.
Pentru dy Sanda. Pentru Iselle. Pentru toţi cei care o iubesc – lady
Betriz, roina Ista, bă trâ na provincară . Pentru nenorocirea care mi-a
că zut în spinare. Pentru adevă r împotriva minciunilor. Ascultă -mi
rugă ciunea.
N-avea nici cea mai vagă idee dacă acelea erau cuvintele corecte, nici
dacă existau cuvinte corecte. Respiraţia îi deveni agitată ; poate că
224
plâ ngea. Se pomeni aplecâ ndu-se peste animalele moarte. O durere
cumplită începu să -i sfâ şie mă runtaiele, arzâ ndu-l pe dină untru. Oh. Nu
ştia că avea să doară ...
Oricum, e o moarte mai bună decât să fug cu săgeţile brajarilor înfipte
în fund, pe galeră, fără niciun motiv.
Politicos, îşi aminti să spună :
— Îţi suntem recunoscă tori, zeu fă ră anotimp, pentru
binecuvâ ntarea pe care ai pogorâ t-o asupră -ne! aşa cum o fă cea în
rugă ciunile lui de copil, înainte să meargă la culcare.
Ajută-mă! Ajută-mă! Ajută-mă!
Oh.
Flă că rile lumâ nă rilor pâ lpâ iră şi se stinseră . Universul cel negru se
întunecă şi mai tare, pâ nă dispă ru.

Capitolul 12
Cazaril deschise ochii în ciuda pleoapelor pe care şi le simţea lipite.
Se holbă nedumerit în sus, la un crâ mpei de cer cenuşiu, încadrat de
nişte rame negre. Îşi linse buzele cră pate şi înghiţi în sec. Era culcat pe
spate pe nişte plă ci tari – erau schelele care serveau de întă rituri în
Turnul lui Fonsa. Frâ nturi de amintiri din noaptea ce trecuse îi
reveneau în minte.
Trăiesc.
Înseamnă că am dat greş.
Că utâ nd pe orbecă ite cu mâ na dreaptă în jurul lui, dă du peste o
gră mă joară inertă de pene reci şi şi-o trase înapoi înfiorat. Ră mase
întins pe jos, gâ fâ ind îngrozit, cu amintirile îmbulzindu-i-se în minte. O
crampă dureroasă îi ră scoli maţele. Dâ rdâ ia de frig, ud tot, îngheţat
pâ nă în mă duva oaselor, rece ca un hoit. Dar nu devenise un hoit.
Respira. Şi tot aşa şi Dondo dy Jironal... asta era dimineaţa nunţii lui?
Pe mă sură ce ochii i se obişnuiau cu obscuritatea aceea vă zu că nu
fusese pă ră sit chiar de tot. Stâ nd în şir pe balustrada aceea care lega
platforma muncitorilor, mai bine de o duzină de ciori moţă iau in umbră ,
225
într-o tă cere mormâ ntală , aproape neclintite. Pă reau că se zgâ iesc în jos
la el cu toatele.
Cazaril îşi atinse faţa, dar nu gă si nicio urmă de rană sâ ngerâ ndă ;
niciuna din ciori nu încercase să -l lovească cu ciocul încă .
— Nu, şopti el tremurâ nd. Nu sunt micul vostru dejun, îmi pare ră u.
Una din ele foşni din aripi neliniştită , dar niciuna nu-şi luă zborul
speriată de vocea lui. Chiar şi atunci câ nd se ridică în capul oaselor, ele
se foiră de colo-colo, dar nu se ridicară în aer.
Nu tot ce se întâ mplase în noaptea precedentă era cufundat în
beznă ; fragmente dintr-un vis îi nă vă leau ca un şuvoi în minte. Se visase
în pielea lui Dondo dy Jironal, într-o bacanală cu prietenii şi femeile lui
uşoare, pe un hol îmbră cat într-o lumină aurie ră spâ ndită de nişte torţe
şi lumâ nă ri, la o masă întinsă , stră lucind de pocale din argint, iar
mâ inile-i butucă noase erau acoperite de stră lucirea mulţimii de inele.
Închinase cu glume deşă nţate o cupă cu sâ ngele de sacrificiu al fecioriei
Isellei şi bă use pâ nă la fundul pocalului... apoi fusese cuprins de o tuse,
care-l zgâ ndă rea pe gâ tlej, care apoi se transformă într-o durere
ascuţită . Gâ tul i se umflase, îngustâ ndu-i-se, înă buşindu-l, tă indu-i aerul,
ca şi cum ar fi fost sugrumat dină untru în afară . Feţele înroşite ale
companionilor să i începuseră să i se învâ rtească de jur împrejur,
râ setele lor de batjocură se preschimbară în panică , dâ ndu-şi seama din
tră să turile lui vineţii, livide, că nu se prefă cea.
Ţipete, cupe cu vin ră sturnate, şoapte de groază care rosteau
„Otravă !” Nu mai putea stoarce niciun cuvâ nt din gâ tul acela sugrumat
pe dină untru, de pe limba aceea îngreunată . Numai convulsii mute, o
inimă care bă tea să -i plesnească , o durere pe mă sură , care-i cuprinsese
pieptul şi capul, nori negri stropiţi cu roşu care clocoteau, apoi imaginea
i se întuneca tot mai mult...
A fost numai un vis. Dacă eu trăiesc, înseamnă că şi el trăieşte.
Cazaril se culcă la loc pe plă cile aspre, câ t s-ar fi scurs pe jumă tate
nisipul dintr-o clepsidră , încovoiat de durerea care-i mă cina pâ ntecele,
vlă guit, disperat. Şirul de ciori continua să îl privească într-o tă cere
descurajantă . Treptat îi veni în minte că va trebui să se întoarcă . Şi nu-şi
226
planificase un drum de întoarcere. Ar putea să se coboare pe grinzile de
susţinere... dar la ce i-ar folosi să ajungă pe fundul unui turn zidit cu
că ră mizi şi, pe deasupra, după ani îndelungaţi în care se adunaseră
acolo dejecţiile şobolanilor şi grohotişul pră vă lit de sus ca să strige
după ajutor? L-ar fi putut auzi cineva prin zidurile groase de piatră ?
Oare nu s-ar crede că vocea lui înă buşită e un croncă nit de cioară sau
urletul vreunei stafii? Atunci pe sus? Să se întoarcă pe unde venise?
Reuşi să se ridice în picioare, tră gâ ndu-se în sus cu ajutorul acelui
drug – nici chiar acum ciorile nu fugiră – şi îşi întinse muşchii încordaţi
şi dureroşi. Fu nevoit să uşuiască câ teva ciori de pe bară că să -şi facă loc
să treacă ; ele zburară cu chiu cu vai, dar tot în acea tă cere nefirească . Îşi
sumeţi poalele hainei maronii pâ nă la brâ u. Câ nd îşi luă avâ nt de pe
bara aceea, atinse cu uşurinţă marginea turnului. O apucă bine cu
mâ inile şi se urcă deasupra. Avea braţe puternice şi trupul suplu. După
un moment oribil, în care îşi dă du seama de hă ul care i se că sca sub
picioarele desculţe şi nesigure, să ri imediat peste pietrele din vâ rf şi ieşi
afară , pe ţiglele acoperişului. Ceaţa era atâ t de groasă , că abia putea ză ri
curtea de jos. Erau zorile sau, în orice caz, era dimineaţă devreme, ghici
el; mai puţin de jumă tate din obişnuiţii castelului trebuiau să fie treji
într-o asemenea zi de toamnă tâ rzie. Ciorile îl urmară solemn, zburâ nd
una câ te una prin spă rtura din acoperiş ca să se aşeze pe câ te o culme.
Îşi întoarseră toate capetele, urmă rindu-i înaintarea periculoasă .
Avu o nă lucire în care ele se nă pusteau asupra lui, ză dă rnicindu-i
urmă torul salt, de pe turn pe clă direa cea mare, ca să -şi ră zbune surata.
Şi apoi, o altă nă lucire, în care se tâ ra în patru labe şi braţele îi tremurau
şi nu se mai puteau ţine de marginile ameţitoare şi se pră buşea în gol,
că zâ nd în braţele morţii, pe stâ ncile din pră pastie. Stomacul i se ră suci
de durere, fă câ ndu-l să gâ fâ ie. S-ar lă sa în voia sorţii, mai puţin în cazul
în care ar fi să simtă teroarea bruscă de a supravieţui că derii, cu
picioarele zdrobite, şi-ar trebui să tră iască schilodit. Numai gâ ndul ă sta
îl mâ nă să treacă peste streşini şi să sară pe ţiglele clă dirii celei mari. Îşi
simţi muşchii plesnindu-i în timp ce se ridica. Palmele îi sâ ngerau,
zgâ riate în nebunia cu care se agă ţase de fiecare muchie.
227
 Nu era sigur, pe o asemenea ceaţă deasă , pe ferestrele că ruia dintre
zecile de dormitoare ieşise cu o seară înainte. Dacă venise cineva şi le
încuiase între timp? Cercetă fiecare palmă de loc, încercâ ndu-le pe
fiecare. Ciorile se ţinură după el, urmă rindu-l de-a lungul jgheaburilor,
fluturâ nd din aripi în salturi scurte, alunecâ nd şi ele cu ghearele pe ţigle
din câ nd în câ nd. Pâ cla aceea lă sa boabe de rouă peste penele pă să rilor,
în barba şi în pă rul lui, ţechini argintii pe mantia lui neagră . Rama celei
de-a patra ferestre se deschise sub degetele lui ră şchirate. Era o debara
nefolosită . Se strecură înă untru şi o închise în faţa escortei sale în livrele
negre, chiar la timp înainte ca vreo două dintre pă să ri să zboare după el.
Una se izbi de geam cu o bufnitură .
Se strecură în jos pe scă ri pâ nă la etajul să u, fă ră să dea nas în nas cu
niciun servitor matinal, intră împiedicâ ndu-se şi închise uşa în urma lui.
Cu vezica aproape stâ nd să -i plesnească şi dâ ndu-i dureri îngrozitoare
se folosi de oala de noapte; din mă runtaiele lui ţâ şniră cheaguri de
sâ nge înspă imâ ntă toare. Mâ inile îi tremurau câ nd şi le spă lă în lighean.
Câ nd deschise fereastra să arunce afară , în râ pă , apa înroşită de sâ nge
cu care se spă lase, două ciori care stă teau de pază tă cute pe pervazul
din piatră se dă dură la o parte. Închise fereastra la loc şi încuie ivă rul.
Se împletici pe picioare pâ nă la pat, ca un om beat, se pră buși pe el şi
se înfă şură în cuvertură . Continuâ nd să tremure, auzi zgomotele fă cute
de servitori că râ nd apă sau aşternuturi sau oale, tropă ind pe scă ri şi pe
coridoare şi câ te vreo poruncă fă cută cu voce joasă .
Se trezise oare Iselle de acum, la etajul de deasupra, ca să fie spă lată
şi gă tită , înfă şurată în funii de perle, înlă nţuită în giuvaeruri, pentru
îngrozitoarea întâ lnire cu Dondo? Oare apucase să doarmă ? Sau
plâ nsese toată noaptea, rugâ ndu-se la zeii care asurziseră ? Ar trebui să
se ducă sus, să -i ofere mă car un dram de alinare. Gă sise oare Betriz un
alt cuţit? Nu pot să dau ochii cu ele. Se încovrigă şi mai strâ ns şi închise
ochii agonizâ nd.
Încă mai era întins în pat, respirâ nd cu gâ fâ ieli ce aduceau a suspine,
câ nd auzi tropă itul unor cizme pe coridor, iar uşa lui se dă du de perete.
Vocea cancelarului dy Jironal mâ râ i:
228
 — Îl cunosc prea bine. Nu poate fi decâ t el!
Paşii duduiră pe podeaua din odaie, iar cineva îi smulse cuvertura de
pe el. Se rostogoli şi se holbă în sus, luat prin surprindere, la barba ca
oţelul a lui dy Jironal, care se aplecă , cu o faţă lucind de mâ nie, înspre el.
— Tră ieşti! strigă dy Jironal. În vocea lui se simţea indignarea.
Vreo şase curteni, dintre care pe doi Cazaril îi recunoscu ca fiind
cuţitarii lui Dondo, se înghesuiră peste umă rul lui dy Jironal să se
zgâ iască la el. Îşi ţineau mâ inile pe să bii, ca şi cum erau gata să
corecteze, la comanda lui dy Jironal, faptul că cel din pat dă dea semne
de viaţă . Riga Orico, îmbră cat în că maşă de noapte, peste care îşi ţinea
strâ nsă la gâ t cu degetele-i durdulii o pelerină jerpelită , stă tea în spatele
mulţimii. Orico ară ta... ciudat. Cazaril clipi şi se frecă la ochi. Un soi de
nimb îl înconjura pe rigă , dar nu de lumină , ci de întuneric. Cazaril îl
vedea limpede, aşa că nu putea spune că era o ceaţă sau un nor, că ci nu
întuneca nimic. Şi, cu toate astea, era acolo, mişcâ ndu-se ca un om, ca o
trenă care atâ rna.
Dy Jironal îşi muşcă buza, sfredelindu-i cu privirea chipul lui Cazaril.
— Dacă n-ai fost tu – atunci cine? Trebuie să fie cineva... trebuie să
fie cineva apropiat... fetei ă leia! Criminala aia mică !
Se învâ rti împrejur şi ieşi ca o furtună , fă câ ndu-le un semn scurt
oamenilor lui să îl urmeze.
— Ce se întâ mplă ? îl întrebă Cazaril pe Orico, care se întoarse,
bă lă bă nindu-se ca o raţă în urma lor.
Orico se uită înapoi peste umă r şi îşi desfă cu mâ inile larg, într-un
gest de nedumerire.
— Cununia s-a anulat. Dondo dy Jironal a fost ucis astă noapte, pe la
miezul nopţii, prin magia morţii.
Cazaril ră mase cu gura că scată ; nu reuşi să îngaime decâ t un suspin
de surpriză . Se cufundă înapoi în pat, nă ucit, în timp ce Orico şovă i în
urma cancelarului să u.
Nu pricep.
Dacă Dondo a fost omorât şi totuşi eu trăiesc... nu mi-a fost dat să-
nfăptuiesc miracolul morţii. Şi totuşi Dondo este mort. Dar cum?
229
 Cum altfel ar fi putut să i-o ia altcineva înainte lui Cazaril cu fapta?
Într-un tâ rziu, acelaşi gâ nd care-l lovise pe dy Jironal, îi veni şi lui în
minte.
Betriz?
Nu, oh nu...!
Se repezi afară din pat, se ră sturnă pe podea, se tâ rî de-a buşilea ca
să se ridice în picioare şi se apoi plecă ameţit în urma mulţimii
mâ nioase şi nedumerite de curteni.
Ajunse în biroul lui din anticameră , care era invadat, ca să -l audă pe
dy Jironal mugind:
— Atunci adu-o afară ca să mă conving! că tre o Nan dy Vrit ră vă şită
şi speriată , care oricum bloca cu trupul ei uşa ce dă dea înspre camerele
interioare, ară tâ nd de parcă ar fi fost gata să apere un pod mobil.
Cazaril aproape că leşină de uşurare la vederea lui Betriz, cu o
încruntă tură aprigă pe chip, apă râ nd din spatele lui Nan. Aceasta era în
că maşa de noapte, dar Betriz, la fel de ciufulită şi extenuată , era
îmbră cată tot cu rochia verde pe care o purtase cu o seară înainte.
Apucase să doarmă oare? Dar tră ieşte, tră ieşte!
— Ce-i cu urletele astea grosolane aici, milord? întrebă Betriz pe un
ton rece. Este indecent şi mult prea devreme să faceţi o aşa zarvă .
Dy Jironal că scă gura în barbă ; era evident uluit. După un moment,
închise gura pocnind din dinţi.
— Unde-i prinţesa, atunci? Trebuie să o vă d.
— A adormit puţin, pentru prima oară după zile în şir de nesomn. N-
am să vă las să o deranjaţi. Va trebui să schimbe visele cu coşmarul
realită ţii în curâ nd.
Nă rile lui Betriz se umflară cu o ostilitate fă ţişă . Dy Jironal se
îmbă ţoşă ; respiraţia îi deveni şuieră toare:
— S-o trezeşti? Poţi s-o trezeşti?
Pe toţi sfinţii. Oare Iselle a...? Dar înainte ca noul motiv de panică să -i
pună un nod în gâ t lui Cazaril, Iselle însă şi apă ru, îşi fă cu loc printre
doamnele ei şi pă şi glacială în anticameră să -l înfrunte pe dy Jironal.
— Eu nu am somn. Ce doriţi, milord?
230
 Ochii ei se îndreptară spre fratele ei, Orico, care plutea undeva, în
capă tul mulţimii şi, abandonâ ndu-l cu dispreţ, îşi întoarse atenţia că tre
dy Jironal. Sprâ ncenele ei se arcuiră circumspect. Nu era niciun dubiu că
înţelesese care fusese puterea care îi impusese acea că să torie împotriva
voinţei ei.
Dy Jironal se uita de la o femeie la alta, toate fiind indiscutabil la fel
de vii în faţa lui. Se roti şi se holbă din nou la Cazaril, care clipea înspre
Iselle. Avea şi ea o aură scâ nteind în jurul ei, la fel ca şi Orico, dar a ei
era mult mai colorată , o combinaţie de adâ nc tenebros şi bleu luminos,
asemeni aurorei pe care-i fusese dat să o vadă odată , pe cerul nocturn,
îndepă rtat, de la miază zi.
— Oricine ar fi fă cut-o, se jură dy Jironal, oriunde... Am să gă sesc
stâ rvul nenorocitului aceluia laş, chiar de-ar fi să ră scolesc tot ținutul
Chalionului.
— Şi apoi, ce-ai să faci? îl iscodi Orico, frecâ ndu-şi obrazul neras. Ai
să -l spâ nzuri?
Îi aruncă o ocheadă ironică lui dy Jironal, care îl privea ca turbat; se
întoarse pe că lcâ ie împrejur şi ieşi apă sat din încă pere. Cazaril se feri în
lă turi pentru a face loc anturajului lui dy Jironal să treacă , privind pe
ascuns câ nd la Orico, câ nd la Iselle, comparâ nd cele două ... vedenii?
Nicio altă fiinţă de aici nu avea o... aură ?... cum aveau cei doi.
Poate din cauză că-mi e rău. Poate că am înnebunit.
— Cazaril, spuse Iselle, plină de uluire şi grabă , în timp ce ultimii
oameni ieşeau pe uşa din faţă – Nan se gră bi să o închidă în urma
invadatorilor – ce s-a întâ mplat?
— Cineva l-a omorâ t pe Dondo astă noapte. Prin magia morţii.
Mută de uimire, îşi împreună mâ inile la piept, ca un copil că ruia i se
îndeplinise cea mai fierbinte dorinţă .
— Oh! Oh! Oh! asta chiar e o veste binevenită ! Oh, slavă Stă pâ nei, oh,
mulţumesc Bastardului – am să trimit atâ tea ofrande altarului să u – oh,
Cazaril, cine a fost acela?
Vă zâ nd privirea bă nuitoare a lui Betriz îndreptată că tre el, Cazaril
fă cu o grimasă :
231
 — Nu eu, după cum se vede. Deşi nu pentru că n-aş fi încercat.
— Tu ai... dă du să întrebe Betriz, apoi îşi strâ nse buzele. Grimasa lui
Cazaril mască aprecierea faţă de delicateţea ei de a nu pune întrebă ri cu
voce tare, privind încercarea lui de a urzi o crimă capitală . Nici n-ar fi
fost nevoie de vreo confirmare din partea lui, bă nuiala ardea în privirile
ei. Iselle mă sură camera cu paşi mari, aproape dansâ nd de bucurie şi
uşurare.
— Cred că am simţit câ nd s-a întâ mplat, spuse ea minunâ ndu-se. În
orice caz, am simţit ceva... pe la miezul nopţii, ai spus?
Nimeni nu pronunţase acel detaliu în prezenţa ei.
— O uşurare în adâ ncul inimii, ca şi cum ceva în mine a ştiut că
rugă ciunile îmi fuseseră ascultate. Dar nu m-am aşteptat niciodată la un
asemenea deznodă mâ nt. I-am cerut Stă pâ nei propria-mi moarte...
Se opri şi duse mâ na la fruntea ei înaltă şi albă .
— ... sau să se facă vrerea Ei!
Vocea i se domoli, că zâ nd pe gâ nduri.
— Cazaril... eu am... aş fi putut să fac asta? Asta o fi ră spunsul pe care
mi l-a dat zeiţa?
— Eu... nu vă d cum ar fi cu putinţă , prinţesă . Doar te-ai rugat la
Cră iasa Primă verii, nu-i aşa?
— Da. Şi la Maica Verii, la amâ ndouă . Dar mai ales la Fiică .
— Cele două zeiţe îndeplinesc minuni dă tă toare de viaţă şi de
vindecare. Nu de moarte.
De obicei. Şi toate miracolele sunt rare şi după capriciile sorţii. Zeii.
Cine le poate cunoaşte limitele şi scopurile?
— N-am simţit ră ceala morţii, recunoscu Iselle. Şi, cu toate astea, m-
am liniştit. Am luat o îmbucă tură de hrană şi n-am vă rsat-o. Şi am aţipit
o vreme.
Nan dy Vrit confirmă dintr-un semn al capului.
— Şi tare mulţumită am mai fost, milady.
Cazaril trase aer adâ nc în piept.
— Ei, dy Jironal va descâ lci misterul în locul nostru, sunt încredinţat.
O să meargă pe urmele fiecă rui om care şi-a dat suflarea astă noapte în
232
Cardegoss – în tot Chalionul, n-am nicio îndoială –, pâ nă câ nd îl va
descoperi pe ucigaşul fratelui să u.
— Binecuvâ ntat fie acel biet suflet care şi-a lă sat planurile infame în
mâ na sorţii.
Pioasă , Iselle îşi atinse fruntea, buzele, pieptul şi pâ ntecele,
ră sfirâ ndu-şi degetele peste inimă .
— Şi cu un asemenea preţ. Fie ca demonii Bastardului să aibă milă
de el în veci.
— Amin, completă Cazaril. Să speră m că dy Jironal nu gă seşte vreun
prieten apropiat sau o rudă asupra că rora să -şi verse mâ nia.
Zicâ nd acestea, îşi înfă şură braţele în jurul pâ ntecelui, care începu
să -l înjunghie din nou.
Betriz se apropie de el şi îl privi insistent în faţă , întinzâ ndu-şi mâ na
înspre el, dar apoi retră gâ ndu-şi-o la loc.
— Lord Caz, ară ţi îngrozitor. Ai o culoare la faţă cum e pă satul rece.
— Mi-e... ră u. E ceva ce-am mâ ncat. Trase aer în piept. Aşadar, ne
pregă tim astă zi nu pentru o nuntă de jale, ci pentru o înmormâ ntare
fericită . Doamnelor, îmi închipui că vă veţi stă pâ ni bucuria în public?
Nan dy Vrit pufni. Iselle îi fă cu semn să tacă şi spuse ferm:
— Vom afişa o pietate decentă , vă promit. Şi numai zeii vor şti dacă
în inima mea voi simţi recunoştinţă sau regret.
Cazaril încuviinţă şi îşi frecă gâ tul dureros.
— De obicei, o victimă a magiei morţii este încredinţată flă că rilor
înainte de că derea serii, pentru ca trupul, susţin preoţii, să nu devină
să laşul unor entită ţi stranii, care ar putea să se aciueze în el. După toate
aparenţele, o asemenea moarte nefirească atrage asemenea lucruri. Vor
fi nişte funeralii teribil de gră bite, pentru un aşa lord de rang mare. Vor
trebui să pregă tească totul înainte de că derea întunericului.
Aura scâ nteietoare a Isellei aproape că -i provoca greaţă . Înghiţi şi îşi
feri privirea de la ea.
— Atunci, Cazaril, îl îndemnă Betriz, rogu-te, du-te şi odihneşte-te
pâ nă atunci. Noi suntem în siguranţă , acum. Nu trebuie să mai faci
nimic.
233
 Îi luă mâ inile reci în ale sale şi le strâ nse în fugă , zâ mbindu-i
îngrijorată . Reuşi la râ ndul să u să -i ră spundă cu un alt zâ mbet şi se
retrase.

Se tâ rî înapoi în pat. Ză cu acolo, o oră poate, uluit şi tremurâ nd într-

una, câ nd uşile de la odaia sa se deschiseră şi Betriz intră pe vâ rful
picioarelor, uitâ ndu-se în jos la el.
— Mi-era teamă că ai fă cut febră , zise ea, dar eşti îngheţat tot.
— Am... ă ă ă , ră cit, da. Pesemne că m-am dezvelit peste noapte.
Ea îi puse mâ na pe umă r.
— Ai hainele complet ude.
Îşi miji ochii suspicioasă .
— Câ nd ai mâ ncat ultima dată ?
Nu-şi putea aminti.
— Ieri dimineaţă , cred.
— Am priceput.
Se încruntă la el un ră stimp, apoi ieşi ca o furtună pe uşă .
Peste zece minute sosi o slujnică aducâ nd nişte că rbuni încinşi şi o
plapumă de puf; la câ teva minute după asta, un slujitor cu o carafă cu
apă fierbinte şi cu instrucţiuni ferme să îl ajute să se spele şi să se culce
la loc, în schimburi de noapte uscate. Şi toate astea, în nebunia dintr-un
castel în care orice curtean sau doamnă de onoare încerca să se
pregă tească pentru o apariţie în public de cea mai mare însemnă tate.
Cazaril nu puse nicio întrebare. Abia terminase servitorul să -l
învelească în aşternuturile uscate, câ nd îşi fă cu din nou apariţia Betriz,
cu un vas de ceramică pe o tavă . Sprijini uşa de la cameră să ră mâ nă
deschisă şi se aşeză pe marginea patului.
— Mă nâ ncă asta!
Era pâ ine înmuiată în lapte aburind, îndulcit cu miere. El acceptă
prima lingură , îmbă tat de surpriză , apoi se smuci îndă ră tnic printre
perne.
— Nu-mi e chiar atâ t de ră u.

234
 Încercâ nd să -și recapete demnitatea luă castronul din mâ inile ei; ea
nu se împotrivi, atâ ta timp câ t avea de gâ nd să mă nâ nce. Îşi dă du seama
că era hă mesit ca un lup. Câ nd termină de mâ ncat se opri şi din
tremurat.
Ea zâ mbi satisfă cută .
— Ţi-a mai trecut din paloarea aia ca de mort. E bine.
— Cum o mai duce prinţesa?
— Mult mai bine. E... vreau să zic, copleşită , dar să nu înţelegi că e
dă râ mată . E acea uşurare binecuvâ ntată , care vine atunci câ nd o
greutate insuportabilă este îndepă rtată dintr-o dată . E o bucurie să o
priveşti.
— Da. Înţeleg.
Betriz încuviinţă .
— Acum se odihneşte, pâ nă vine ora să se îmbrace.
Îi luă castronul gol, îl puse deoparte şi îşi coborî vocea:
— Cazaril, ce ai fă cut azi noapte?
— Nimic. Evident.
Ea îşi strâ mbă gura într-un gest de exasperare. Dar la ce ar fi folosit
să o împovă reze cu secretul lui? Dacă se confesa, i s-ar fi luat o piatră de
pe suflet, dar i l-ar pune pe al ei în pericol în orice investigaţie care ar fi
putut urma şi în care ar fi fost nevoită să depună o mă rturie sub
jură mâ nt.
— Lord dy Rinal a aflat că ai plă tit un paj să -ţi prindă un şobolan azi
noapte. Vestea asta l-a fă cut pe cancelarul dy Jironal să dea buzna în
dormitor la dumneata, mi-a spus dy Rinal. Pajul a zis că ai pretins că
vrei să -l mă nâ nci.
— Ei bine, aşa este. Nu-i nicio crimă ca un om să mă nâ nce şobolani.
A fost un ospă ţ comemorativ, în amintirea asediului Gotorgetului.
— Chiar? Tocmai mi-ai spus că nu mai mâ ncaseşi nimic de ieri
dimineaţă .
Şovă i, cu o nelinişte în priviri.
— Mi-a mai spus şi slujnica că a gă sit sâ nge în oala dumitale de
noapte, pe care a golit-o azi dimineaţă .
235
 — Pe toţi dracii Bastardului!
Cazaril, care se afundase în învelitorile lui, dă du din nou să se ridice.
— N-a mai ră mas nimic neatins de bâ rfă în castelul ă sta? Nu mai
poate omul să aibă nici mă car o oală de noapte doar a lui?
Ea îşi întinse braţul în aer, oprindu-l.
— Lord Caz, nu glumi cu aşa ceva. Câ t de grav bolnav eşti?
— Mă doare burta. Mi-a mai trecut acum. E un lucru trecă tor. Ca să
zicem aşa.
Fă cu o strâ mbă tură şi se hotă rî să nu amintească nimic despre
halucinaţiile pe care le avea.
— Evident, sâ ngele din oală s-a scurs după ce am mă celă rit
şobolanul. Iar durerea de burtă , tocmai ce-am meritat pentru că am
mâ ncat asemenea scâ rboşenie. Ei?
Ea spuse încet.
— E o poveste bine ticluită . Se leagă toate explicaţiile.
— Iată !
— Dar, Caz... oamenii te vor crede un ciudat.
— Pot să -i aşez în aceeaşi tagmă cu ceilalţi, care sunt convinşi că
violez fete tinere. Presupun că mai am nevoie şi de o a treia
perversiune, care să facă casă bună cu celelalte.
Iată că acum era bă nuit că s-ar fi dedat la magia morţii. Şi aceasta
putea face casă bună cu spâ nzură toarea.
Ea luă o poziţie demnă , încruntâ ndu-se.
— Foarte bine, n-am să te pisez. Dar mă bă tea un gâ nd...
Se cuprinse cu braţele, privindu-l cu înţeles.
— Dacă , să zicem, două persoane ar fi să atenteze la viaţa aceleiaşi
victime prin magia morţii, în acelaşi timp, ar putea să ajungă fiecare din
ei... pe jumă tate mort?
Cazaril se uită înapoia lui – nu, ea nu pă rea bolnavă – şi scutură din
cap.
— Nu cred. Date fiind diversele încercă ri zadarnice pe care oamenii
le-au tot fă cut de-a lungul timpului pentru a-i convinge pe zei prin
magia morţii, dacă s-ar fi putut întâ mpla în felul acela, s-ar fi întâ mplat
236
cu siguranţă pâ nă acum. Demonul morţii al Bastardului e întotdeauna
înfă ţişat în reprezentă rile sculptate din Templu cu o cobiliţă pe după gâ t
şi două gă leţi aidoma, câ te una pentru fiecare suflet. Nu cred că
demonul poate face şi altă alegere.
Îşi aminti de vorbele lui Umegat: „Mă tem că în felul ăsta se-ntâmplă
lucrările zeilor.”
— Nici mă car nu-s sigur că zeul poate face şi o altfel de alegere.
Ochii ei se îngustară cu şi mai multă suspiciune.
— Ai zis că dacă nu te vei mai întoarce în dimineaţa asta să nu ne
îngrijoră m pentru tine, nici să nu te că ută m. Ai spus că o să -ţi fie bine. Şi
tot tu ai zis că dacă trupurile nu sunt arse cum trebuie, tot felul de
lucruri nefireşti pot pune stă pâ nire pe ele.
El se fâ ţâ i stingherit.
— Mi-am luat toate mă surile de siguranţă . Într-un fel.
— Ce mă suri? Te-ai furişat, lă sâ ndu-i pe cei că rora le pasă de tine
fă ră să ştie unde să te caute sau mă car dacă trebuie să se roage pentru
tine!
El îşi drese vocea.
— Ciorile lui Fonsa. M-am că ţă rat pe acoperiş, pâ nă la Turnul lui
Fonsa ca să , ah, să -mi închin rugă ciunile astă noapte. Dacă , dacă
lucrurile ar fi avut un ă ă ă , alt final, mi-am închipuit că ele vor cură ţa
mizeria ră masă , tot aşa cum confraţii lor, corbii, cură ţă un câ mp de
bă taie sau hoitul unei oi ră tă cite, că zute de pe buza unei pră pă stii.
— Cazaril! strigă ea, plină de indignare, apoi îşi coborî grabnic tonul
vocii, pâ nă la şoaptă . Caz, asta-i, asta-i... vrei să -mi spui că te-ai tâ râ t pe-
acolo pe sus singur, ca să mori disperat, aşteptâ ndu-te să -ţi laşi corpul
drept hrană pentru... e oribil!
Tresă ri vă zâ nd lacrimi izvorâ nd din ochii ei.
— Ei, gata! Nu-i chiar aşa de ră u. Era un lucru demn de un soldat, m-
am gâ ndit eu.
Dă du să -i atingă lacrimile care i se rostogoleau pe obraji, dar îşi
înfrâ nă gestul, lă sâ ndu-și mâ inile să -i cadă înapoi pe cuvertură .
Ea îşi strâ nse pumnii în poală .
237
 — Dacă ai să mai faci vreodată una ca asta fă ră să -mi spui – fă ră să -i
spui cuiva – am să , am să te... câ rpesc să nu te vezi, nebunule!
Se frecă la ochi, îşi şterse obrajii şi se ridică în picioare, îmbă ţoşată .
Vocea îi reveni la o tonalitate conversaţională .
— S-a stabilit ca funeraliile să aibă loc cu o oră înainte de apus, la
templu. Ai de gâ nd să vii sau ai să ră mâ i în pat?
— Dacă am să fiu în stare să merg, am să vin. Vreau să vă d toată
tă ră şenia asta dusă la capă t. Toţi duşmanii lui Dondo vor fi acolo, chiar
şi numai pentru a demonstra că nu ei au fost fă ptaşii. Va fi, fă ră îndoială ,
un eveniment care merită vă zut.

Ritualurile funebre de la templul din Cardegoss au avut mult mai

mulţi participanţi în cazul lui Dondo decâ t cele pentru să rmanul şi
singuraticul dy Sanda. Riga Orico în persoană , înveşmâ ntat cu
sobrietate, merse în fruntea cortegiului dezordonat, de la Zangre pâ nă
la poalele dealului. Roina Sara era purtată într-o lectică . Chipul ei era
atâ t de alb, ca şi cum ar fi fost cioplit dintr-un bloc de gheaţă , însă
veşmintele ei să reau în ochi din pricina culorilor vii, un echipament
festiv, ca şi cum ar fi fost trei zile de să rbă toare unite într-una,
împodobită din cap pâ nă în picioare cu ceea ce pă rea a fi jumă tate din
caseta ei cu giuvaeruri. Toată lumea se prefă cu că nu observă acest
lucru frapant.
Cazaril o urmă rea într-ascuns, dar nu de dragul bizareriei cu care-şi
alesese gă telile. Cealaltă haină , mantaua de umbră , vizibil-invizibilă şi
îngemă nată cu a lui Orico, era cea care-i zguduia şi ră scolea imaginaţia.
Teidez purta şi el o astfel de aură întunecată , înnegurâ ndu-i paşii de-a
lungul dalelor de pe drum. Orice ar fi fost acel miraj tenebros, pă rea să
fie o tră să tură de familie. Cazaril se întrebă ce-ar fi vă zut dacă ar fi
privit-o pe roina Ista în acel moment.
Arhipreotul din Cardegoss în persoană , în odă jdiile lui în cele cinci
culori simbolice, supraveghea întreaga ceremonie, care avea atâ t de
mulţi participanţi, încâ t era ţinută în curtea principală a templului.
Procesiunea, care pornise de la palatul fraţilor Jironal, plasase catafalcul
238
cu trupul lui Dondo jos, la câ ţiva paşi de vatra zeilor, pe o lespede mare,
rotundă , de piatră , cu un soi de cort din aramă perforată ridicat
deasupra ei, pe cinci stâ lpi subţiri, pentru a proteja focul cel sfâ nt de
elemente.
O lumină cenuşie, care nu arunca umbre, umplea curtea pe mă sură
ce ziua cea rece şi umedă se cufunda într-un amurg înceţoşat. Aerul
avea o nuanţă violacee; plutea peste tot o aromă puternică , în care se
amestecau mirodeniile arse în timpul rugă ciunilor şi a ritualurilor de
cură ţire.
Trupul rigid al lui Dondo, care se înfă ţişa privirilor de pe catafalc, era
înconjurat de flori şi ierburi aducă toare de noroc şi protecţie divină –
prea tâ rziu, se gâ ndi Cazaril – fusese înveşmâ ntat în mantia alb-cu-
albastru, de general al Ordinului Fiicei. Sabia, potrivită rangului să u,
odihnea, scoasă din teacă , pe pieptul să u, iar mâ inile îi erau încleştate
pe gardă . Trupul să u nu pă rea a fi chiar umflat sau diform – dy Rinal
împră ştiase un zvon care-ţi îngheţa sâ ngele-n vine, cum că fusese strâ ns
înfă şurat cu benzi de pâ nză înainte de a fi îmbră cat. Faţa cadavrului nu
era cu mult mai puhavă decâ t într-o dimineaţă obişnuită de
mahmureală a lui Dondo. Trebuia, însă , să fie ars cu inelele pe mâ ini. N-
ar fi fost nimeni în stare să le scoată de pe degetele acelea ca nişte
câ rnaţi fă ră ajutorul unui cuţit de mă celar.
Cazaril reuşise să coboare pe jos de la Zangre fă ră să se împiedice,
dar îşi simţea din nou stomacul sfâ şiat de acele crampe şi neplă cut
revă rsat peste cingă toare. Alesese să stea într-un loc în care spera să fie
câ t mai puţin vă zut, în urma lui Betriz şi Nan, în timp ce mulţimea
cobora de la castel. Iselle a fost luată vrâ nd-nevrâ nd, să stea între
cancelar şi riga Orico, pe poziţia de primă îndoliată , că ci vremelnicul ei
logodnic o pă ră sise. Încă stră lucea dureros, ca aurora, în ochii lui
Cazaril. Figura ei era severă şi palidă . Vederea trupului neînsufleţit al lui
Dondo o secă tuise parcă de orice pornire de bucurie.
Doi dintre curteni pă şiră în faţa mulţimii ca să adreseze nişte elogii
cu aparenţă de vorbe din inimă adâ nc simţite, referitoare la Dondo, pe
care Cazaril nu le putea nicicum lega de viaţa reală extravagantă a
239
omului care ză cea acum sub ochii lor. Cancelarul dy Jironal era mult
prea copleşit ca să ţină un discurs mai lung, deşi nu se putea discerne de
sub masca de oţel de pe faţa lui ce-l fră mâ nta mai mult acum: durerea
ori mâ nia, ori ambele. El fă cu totuşi cunoscut faptul că punea la bă taie o
pungă cu o mie de reali, drept recompensă pentru informaţiile care
conduceau la identificarea asasinului fratelui să u, singura referire
deschisă la maniera abruptă în care sfâ rşise Dondo.
Era limpede că fusese aşezată o pungă mare pe altarul templului. Se
pă rea că toţi enoriaşii, discipolii şi preoţii din Cardegoss fuseseră
îndesaţi într-o masă compactă de robe ca să înalţe rugă ciuni şi să
ră spundă la unison şi pe un singur ton, ca şi cum s-ar fi putut obţine mai
multă sfinţenie prin cantitate.
O femeie din cor, îmbră cată în roba verde a celor care câ ntau pe voce
alto, îi atrase atenţia lui Cazaril. Era între două vâ rste şi îndesată şi
lucea ca o lumâ nare privită printr-o sticlă verde. Îşi îndreptă şi ea o dată
privirile înspre Cazaril, apoi şi le întoarse că tre preotul cel chinuit, care
le dirija rugă ciunile.
Cazaril o înghionti pe Nan şi-i şopti:
— Cine-i femeia aceea, din grupul discipolilor, din capă tul celui de-al
doilea râ nd al câ ntă reților Mamei, ştii cumva?
Ea îşi plimbă privirile peste grup.
— Una din moaşele care serveşte în slujba Maicii. Am impresia că e
foarte bună , pe câ t se spune.
— Aha!
Câ nd veni momentul să li se dea drumul animalelor mulţimea deveni
neliniştită . Nu era clar cu niciun chip care dintre zei urma să -i ia sufletul
lui Dondo dy Jironal. Predecesorii să i, care fuseseră generali ai Fiicei,
tată l şi bunicul, fuseseră pe loc revendicaţi de Cră iasa Primă verii, în
serviciul că reia fuseseră timp îndelungat şi muriseră . Dondo fusese
chiar ofiţer în Ordinul Fiului în tinereţea lui. Se ştia că procrease o
puzderie de bastarzi, împră ştiaţi care încotro, şi mai avea două fiice
dispreţuite cu ră posata lui soţie dintâ i, lă sate la mila unor neamuri de la
ţară . Şi – un gâ nd nerostit – de vreme ce sufletul lui fusese luat de
240
demonul aducă tor de moarte al Bastardului, trecuse cu siguranţă în
mâ inile Bastardului. S-ar fi putut închide acele mâ ini asupra sa?
Discipola din slujba Fiicei care ducea gaiţa zeiţei pă şi în faţă la
semnul arhipreotului Mendenal şi îşi înă lţă mâ na. Pasă rea dă du din
coadă , dar se agă ţă cu încă pă ţâ nare de mâ neca ei. Se uită în sus la cleric,
care se încruntă şi o îndemnă cu capul să se aproprie de catafalc. Ea îşi
umflă nă rile, protestâ nd temă toare, dar înaintă supusă , apucă cu
amâ ndouă mâ inile gaiţa şi o aşeză cu un gest hotă râ t pe pieptul
cadavrului.
Îşi retrase mâ inile. Gaiţa îşi ridică coada, lă să să -i cadă un strop de
gă inaţ şi ţâ şni în sus, tră gâ nd după ea panglicile de mă tase brodată pe
care le avea legate de picioare, ţipâ nd strident. Cel puţin trei dintre
oamenii care îl înconjurau pe Cazaril, pufniră într-un râ s reţinut, dar,
vă zâ ndu-l pe dy Jironal dezvelindu-şi colţii, amuţiră . Ochii Isellei ardeau
ca nişte flă că ri azurii şi îşi ţinea privirea cu modestie în pă mâ nt; aura ei
avea acum nişte culori tulburi. Femeia-discipol pă şi înapoi la locul ei,
ţinâ ndu-şi capul ridicat cu mâ ndrie, urmă rind neliniştită zborul pă să rii.
Gaiţa se proţă pi pe ornamentele din vâ rful unui inel al pilaştrilor de
porfir care înconjurau curtea şi scoase un alt ţipă t sfâ şietor. Discipola se
uită întrebă tor la arhipreot; acesta îi fă cu un semn gră bit cu mâ na,
permiţâ ndu-i să se retragă , iar ea se înclină şi se duse să ademenească
pasă rea să i se aşeze din nou pe mâ nă .
Şi pasă rea verde a Mamei refuză să zboare de pe braţul celei care o
purta. Arhipreotul Mendenal nu repetă experimentul dezastruos de
dinainte, ci îi fă cu doar un semn să se retragă înapoi în cercul
animalelor. Discipolul Fiului îşi tâ rî vulpea de zgardă pâ nă la marginea
catafalcului. Animalul scheuna şi muşca în stâ nga şi-n dreapta, în timp
ce zgâ ria cu ghearele-i negre lespezile, zvâ rcolindu-se să scape de-acolo.
Arhipreotul îi fă cu acelaşi semn şi acestuia din urmă . Stâ nd în şezut, cu
limba lui roşie atâ rnâ ndu-i printre fă lcile deschise, lupul cel mare
cenuşiu scoase un urlet adâ nc în timp ce discipolul să u în mantii cernite
îi ridică sugestiv lanţul de argint, îndemnâ ndu-l să înainteze. Întreaga
curte ră sună la acel urlet. Lupul se culcă cu burta pe lespezi,
241
ră şchirâ ndu-şi labele. Discipolul renunţă cu multă bă gare de seamă să
mai forţeze animalul în vreun fel; privirea lui, îndreptată spre arhipreot
ţipa pe muţeşte, „nu mă ating de el!” Mendenal nu-l contrazise.
Toţi ochii se întoarseră neră bdă tori că tre discipola Bastardului, în
straiele ei imaculate, care ţinea în braţe şobolanii cei albi.
Cancelarul dy Jironal îşi fră mâ ntă buzele albite de furia neputinţei,
dar nu putea face ori spune nimic. Femeia în alb se reculese, pă şi înspre
catafalc şi lă să animalele sacre pe pieptul lui Dondo pentru a întă ri
acceptul zeului de a lua la el acel suflet inacceptabil, dispreţuit, decă zut.
În clipa în care mâ inile ei lă sară libere micuţele trupuri mă tă soase,
amâ ndoi şobolanii ţâ şniră care încotro pe postamentul mortului, ca din
praştie. Discipola se bâ ţâ i la stâ nga şi la dreapta, ca şi cum nu era sigură
după care anume dintre cele două creaturi sacre să se ducă mai întâ i,
repezindu-şi mâ inile în lă turi. Primul şobolan alergă să se ascundă după
stâ lpi. Celă lalt scă pă în mulţime, care începu să forfotească în calea lui;
câ teva femei ţipară nervoase. Un murmur de uimire, neîncredere şi
spaimă cuprinse armata aceea de curteni şi doamne, urmat apoi de un
şuvoi de şoapte de uluială .
Betriz se afla printre ei.
— Cazaril, spuse ea neliniştită , înghesuindu-se sub braţul lui ca să -i
şuşotească la ureche, ce înseamnă asta? Bastardul ia întotdeauna
ră mă şiţele. Întotdeauna. Doar este, este... este lucrarea Lui. Nu-i cu
putinţă să nu ia un suflet destră mat – mă gâ ndesc. Deja a fă cut-o.
Cazaril era la fel de uluit.
— Dacă niciunul din zei nu l-a luat la cer pe Dondo... atunci înseamnă
că este încă printre noi. Adică dacă nu este acolo, atunci nu are unde să
fie decâ t aici. Pe undeva...
O stafie tăcută, un spirit de strigoi. Împărţit între două lumi şi
blestemat.
Ceremonia fu curmată câ nd arhipreotul şi cancelarul dy Jironal se
retraseră în jurul vetrei ca să aibă o discuţie în şoaptă sau chiar o ceartă ,
după tonul care se ridica din câ nd în câ nd şi vorbele retezate, care
zburau înapoi în mulţimea curioşilor stâ nd în aşteptare. Arhipreotul ieşi
242
deodată în faţa vetrei sfinte ca să -l cheme pe unul dintre discipolii
Bastardului; după un schimb de replici şuşotite, tâ nă rul în straie albe o
luă la picior. Cerul cenuşiu de deasupra se întuneca tot mai mult. Un alt
cleric, de rang inferior, dă du tonul unui imn ad-hoc, pe care cei din cor îl
înă lţară ca să umple golul. Pâ nă câ nd aceştia terminară de câ ntat, dy
Jironal şi Mendenal se reîntoarseră .
Cu toate astea, aşteptarea nu luase sfâ rşit. Câ ntă reţii se angajară
într-un alt imn. Cazaril se pomeni că -şi dorea să fi gă sit altă
întrebuinţare că rţii lui Ordol, Calea încincită, decâ t să o fi folosit drept
proptea pentru câ te un pui de somn; dar vai, cartea ră mă sese tot la
Valenda. Dacă spiritul lui Dondo nu fusese dus de că tre demonul-
slujitor înapoi la stă pâ nul să u, unde se afla atunci? Iar dacă demonul nu
se putea reîntoarce decâ t cu ambele gă leţi pentru suflete pline, pe unde
bâ ntuia acum sufletul împă rţit al ucigaşului lui Dondo? Şi oare unde se
afla demonul? Cazaril nu dă duse niciodată în brâ nci cu lectura teologică .
Pentru un motiv sau altul o considerase un studiu prea puţin practic,
adecvat doar visă torilor care nu tră iau cu picioarele pe pă mâ nt. Asta
pâ nă se trezise în tot acest coşmar viu.
Un chiţă it pe la picioarele sale îl fă cu să se uite în jos. Şobolanul cel
sacru începuse să se caţere pe cizma lui, amuşinâ nd cu boticul lui roz.
Îşi frecă feţişoara ascuţită de fluierul piciorului lui Cazaril. Se aplecă şi îl
luă în palmă , vrâ nd să -l înapoieze stă pâ nei sale. Animă luţul se încovrigă
înnebunit de plă cere în că uşul palmelor sale şi îl linse pe buricul
degetului cel mare.
Spre mirarea lui Cazaril, discipolul care plecase val-vâ rtej se întoarse
în curtea templului împreună cu râ ndaşul Umegat, îmbră cat, ca de
obicei, în livreaua Zangrelui. Umegat era cel la vederea că ruia ră mă sese
uluit.
Roknarul trimitea raze în jurul să u, asemeni unui om care stă în
dreptul unei ferestre, în bă taia soarelui care apune în mare. Cazaril
închise ochii, cu toate că ştia că nu vă zuse aceasta cu ochii. Vă paia de
lumină topită continua să -i apară şi în spatele pleoapelor închise. Mai
încolo, o întunecime care nu era întuneric, şi apoi alte două , şi o auroră
243
liniştitoare, iar deoparte, o scâ nteiere palidă verzuie. Deschise dintr-o
dată ochii. Umegat îl sfredeli cu privirea o fracţiune de secundă , iar
Cazaril se simţi ca şi cum ar fi fost jupuit de viu.
Râ ndaşul rigă i trecu mai departe, să se înfă ţişeze cu o plecă ciune
rezervată în faţa arhipreotului, ca apoi să se tragă amâ ndoi de o parte,
pentru o consfă tuire de taină .
Arhipreotul o chemă pe discipola Bastardului, care între timp
prinsese din nou unul din animă luţele sale; îi înmâ nă şobolanul lui
Umegat, care îl luă pe mâ nă şi se uită la Cazaril. Râ ndaşul roknar pă şi
prin mulţime pâ nă la el, cerâ ndu-şi scuze umile din partea curtenilor,
care abia îl luau în seamă . Cazaril nu înţelegea de ce nu îi fă ceau loc
acelui arc alb de lumină care izvora din el, aşa cum se despică apele
mă rii tă iate de prova unei coră bii. Umegat întinse mâ na desfă cută .
Cazaril se uita prostit la mâ na lui.
— Şobolanul cel sacru, milord? îi suflă cu blâ ndeţe Umegat.
— Ah, da.
Animă luţul îi mai sugea încă degetele, gâ dilâ ndu-l. Umegat trase de
animalul îndă ră tnic, care se încleştase de mâ neca lui Cazaril, ca şi cum
ar fi îndepă rtat un scaiete, şi abia o împiedică pe perechea acestuia să
nu-i ia locul. Jonglâ nd cu cei doi şobolani se îndreptă tă cut înapoi la
catafalc, unde îl aştepta arhipreotul. Oare Cazaril îşi pierdea minţile –
nu răspund la această întrebare – ori Mendenal se stă pâ ni cu greu să nu
se închine în faţa râ ndaşului? Curtenii de la Zangre nu pă reau să vadă
nimic deosebit în faptul că arhipreotul îl chemase pe expertul rigă i în
mâ nuirea animalelor într-o asemenea criză stranie. Toţi ochii erau
aţintiţi asupra şobolanilor şi nu a roknarului. Singurul care gâ ndea altfel
în toată adunarea aceea era Cazaril.
Umegat ţinu în braţe animalele, le şopti ceva şi se apropie de
cadavrul lui Dondo. Urmă un moment lung în care şobolanii, deşi
liniştiţi, nu fă cură nicio mişcare să -l reclame pe Dondo pentru zeul lor.
În cele din urmă , Umegat renunţă şi clă tină din cap, cerâ ndu-i iertare
arhipreotului, încredinţâ nd şobolanii tinerei neră bdă toare în grija
că reia erau.
244
 Mendenal se prosternă între vatra focului cel sfâ nt şi catafalc, într-
un moment de slă biciune, dar se ridică în picioare destul de repede.
Credincioşii aduseră fă clii ca să aprindă felinarele din zidurile
dimprejurul curţii care se întuneca tot mai mult. Arhipreotul îi chemă
pe cei care duceau giulgiul mortului ca să ridice catafalcul pe rug, iar
corul ieşi din curte în şir.
Iselle se întoarse la Betriz şi Cazaril. Se frecă cu dosul mâ inilor la
ochi, încercuiţi de cearcă ne vineţii.
— Nu cred că sunt în stare să mai suport în continuare. Dy Jironal
poate avea şi singur grijă de friptura fratelui să u. Du-mă acasă , lord Caz.
Grupul micuţ al prinţesei se despă rţi de mulţimea îndoliată – şi nu
erau singurele persoane ostenite care fă ceau acelaşi lucru – apoi ieşiră
prin porticul din faţa templului în amurgul umed al acelei zile de
toamnă .
Aşteptâ nd rezemat de un pilastru râ ndaşul Umegat se urni de le
locul lui, se apropie de ei şi se înclină :
— Milord dy Cazaril, putem sta de vorbă un moment?
Cazaril fu aproape surprins să constate că aura acestuia nu se
reflecta pe pavimentul umed de la picioarele lui. Cu permisiunea Isellei
fă cu câ ţiva paşi împreună cu roknarul. Cele trei femei aşteptară la
marginea porticului, Iselle sprijinindu-se de braţul lui Betriz.
— Milord, pentru binele domniei tale şi câ t mai curâ nd cu putinţă , vă
cer o întrevedere în secret.
— Am să vin la dumneata la menajerie de îndată ce mă voi asigura că
Iselle ajunge în apartamentele sale. Cazaril şovă i. Ştiai că stră luceşti ca o
torţă aprinsă ?
Râ ndaşul înclină uşor din cap.
— Mi s-a mai spus asta, milord, din partea câ torva oameni, care au
capacitatea să vadă. Nimeni nu se poate vedea pe sine, din pă cate. Nicio
oglindă lumească nu poate reflecta imaginea asta. Numai ochii sufletului
o pot vedea.
— Era o femeie înă untru care lucea ca o flacă ră verde.

245
 — Maica Clara? Da, tocmai mi-a vorbit despre tine. Este cea mai
bună moaşă cu putinţă .
— Ce-i cu acea lumină întunecată , atunci? Cazaril aruncă un ochi
înspre locul unde ră mă seseră femeile.
Umegat îi puse mâ na la gură .
— Nu aici, vă rog, milord.
Gura lui Cazaril se curbă , schiţâ nd un Oh mut. Încuviinţă docil.
Roknarul îi fă cu o reverenţă adâ ncă . Şi, în timp ce se întoarse ca să
pă şească tă cut în bezna învă luitoare, îi mai spuse peste umă r:
— Dumneata, însă , ară ţi ca un oraş în flă că ri.

Capitolul 13

Prinţesa era atâ t de secă tuită de puteri după ce trecuse prin tot
calvarul straniilor funeralii ale lui Dondo încâ t abia se mai putea ţine pe
picioare atunci câ nd urcară din nou la castel. Cazaril le lă să pe Nan şi pe
Betriz sfă tuindu-se cum să o facă pe Iselle să intre în pat mai repede şi
să le poruncească servitorilor să le aducă o cină frugală în camerele lor.
El porni din nou afară din donjonul central, că tre porţile Zangrelui.
Fă câ nd un popas, privi în zare, deasupra oraşului şi vă zu o dâ ră groasă
de fum, care încă se mai ridica de la templu. I se pă ru că observase o
reflexie palidă de culoare portocalie printre norii care se lă sau tot mai
jos, dar de-acum era mult prea întuneric ca să mai desluşească ceva.
Aproape că -i stă tu inima în loc simţind un fâ lfâ it brusc de aripi în
jurul să u în timp ce traversa curtea staulelor, dar nu erau decâ t ciorile
lui Fonsa, care se îngră mă deau în jurul să u. Le fă cu vâ nt cu mâ na la
două dintre ele, care vroiau să i se aşeze pe umă r şi încercă să le
gonească , uşuind şi bă tâ nd din picior. Se ridicară un pic mai sus, dar nu
vroiau să plece, urmâ ndu-l, în mod izbitor de curios, pas cu pas, tot
drumul pâ nă la menajerie.
Unul din subordonaţii lui Umegat aştepta sub felinarele din perete
care încadrau uşa de la intrarea în culoarul binecunoscut. Era un omuleţ
în vâ rstă , că ruia îi lipseau degetele mari de la mâ ini şi care îi ară tă un
246
zâ mbet larg lui Cazaril, dezvelind o limbă cu vâ rful retezat, urâ ndu-i
bun-venit, dacă era să se ia după gesturile lui prietenoase, că ci tot ce-a
putut îngă ima n-a fost decâ t un soi de mormă it, ca şi cum ar fi fost cu
gura plină . Împinse uşa cea groasă numai atâ t câ t să -i facă loc lui Cazaril
să intre şi goni cu nişte onomatopee ciudate ciorile care dă deau să se
ţină după ei, scoţâ nd-o afară pe cea mai încă pă ţâ nată dintre ele cu
piciorul, înainte să tragă uşa după el.
Lumâ narea râ ndaşului, acoperită cu o sticlă în formă de lalea, avea
un mâ ner gros, ca să o poată apuca cu degetele ră mase. La lumina asta îl
ghidă pe Cazaril în adâ ncul hrubei. Animalele închise în staulele lor
suflau greu şi tropă iau în timp ce trecea Cazaril, lipindu-se de gratii ca
să se uite la el din întuneric. Ochii leopardului sticliră ca nişte scâ ntei
verzi; ră getul lui înfundat ră sună de-a lungul pereţilor, nu gros şi ostil,
ci vibrâ nd pe un ton întrebă tor, câ ntat.
Râ ndaşii de la menajerie îşi aveau dormitoarele pe jumă tate din
suprafaţa nivelului de sus al clă dirii, cealaltă jumă tate fiind destinată
depozită rii nutreţurilor şi paielor. Era o uşă deschisă prin care lumina
unei lumâ nă ri pă trundea în întunericul de pe coridor. Râ ndaşul ciocă ni
în tocul uşii; se auzi vocea lui Umegat ră spunzâ nd: „Bun. Mulţumesc.”
Servitorul îl pofti cu o plecă ciune, să intre. Cazaril se aplecă prin uşa
scundă şi dă du cu ochii de o că mă ruţă îngustă , dar intimă , cu o fereastră
care dă dea înspre curtea întunecată a grajdurilor. Umegat trase
perdeaua la fereastră , pă râ nd să nu mai aibă astâ mpă r în timp ce se foia
în jurul unei mă suţe mici, grosolan cioplite în lemn de pin, acoperită cu
o faţă de masă frumos colorată , pe care erau aşezate o carafă cu vin,
că nuţe din lut şi o farfurie cu pâ ine şi brâ nză .
— Îţi mulţumesc că ai venit, lord Cazaril. Intră , rogu-te şi ia loc la
masă . Mulţumesc, Daris, asta-i tot.
Umegat închise uşa. Cazaril se opri din drumul că tre scaunul pe care
i-l ară tase Umegat ca să se zgâ iască la un raft înalt, ticsit cu că rţi, unde
erau titluri în ibraneză , darthacană şi roknară . Nişte slove aurii de pe
cotorul unei că rţi îi atrase privirea, pă râ ndu-i-se cunoscută : Calea
încincită a sufletului. Ordol. Legă tura din piele era uzată de o
247
îndelungată folosinţă , volumul, precum şi majoritatea celorlalte care îl
înconjurau, fiind lipsite de orice urmă de colb. Că rţi de teologie, în cea
mai mare parte. Oare de ce nu mă miră? Cazaril se aşeză pe scă unelul
din lemn. Umegat întoarse o că nuţă cu gura în sus şi turnă în ea un vin
roşu şi gros, zâ mbind scurt şi oferindu-i-o oaspetelui să u. Cazaril o
apucă cu mâ ini tremurâ nde şi cu o nespusă recunoştinţă .
— Mulţumesc. Chiar aveam nevoie de aşa ceva.
— Îmi închipuiam, milord.
Umegat îşi turnă şi el o cană şi se aşeză la masă în faţa lui Cazaril. O fi
fost masa aceea simplă şi să ră că cioasă , dar braţele sfeşnicelor generos
încă rcate cu lumâ nă ri de ceară curată revă rsau o lumină limpede,
bogată . O lumină tocmai potrivită pentru un om care citeşte.
Cazaril îşi ridică ceaşca la buze şi sorbi. De îndată ce o aşeză la loc,
Umegat o şi umplu la loc. Cazaril închise ochii şi apoi îi deschise. Oricum
i-ar fi ţinut, Umegat avea aceeaşi stră lucire.
— Eşti discipol, ba nu, eşti chiar preot, nu-i aşa? întrebă Cazaril.
Umegat îşi drese vocea, cu modestie.
— Da. Din ordinul Bastardului. Dar nu din pricina asta mă aflu aici.
— De ce te afli aici?
— O să ajungem şi la asta.
Umegat se aplecă , apucă cuţitul de pe masă şi începu să taie hă lci de
pâ ine şi brâ nză .
— M-am gâ ndit... am sperat... m-am întrebat dacă n-ai fost trimis de
zei. Ca să -mi ară ţi calea şi să mă pă zeşti.
Buzele lui Umegat se ridicară într-un surâ s de mirare.
— Adevă rat? Tot aşa mă întrebam şi eu, dacă n-ai fost trimis de zei
ca să -mi ară ţi calea şi să ocroteşti asupra mea.
— Oh, atunci... nu prea e bine. Cazaril se chirci un pic în scaunul lui şi
mai luă o înghiţitură de vin.
— De câ nd asta?
— Din ziua în care cioara lui Fonsa a ţopă it pe creştetul tă u, strigâ nd
pur şi simplu Acesta-i acela! Acesta-i acela! Zeul meu ales este,

248
îndră znesc să spun, prietenos într-un mod destul de ambiguu din câ nd
în câ nd, dar acel lucru nu-mi putea scă pa, orb să fi fost.
— Atunci aveam vreo aură ?
— Nu.
— Câ nd am început să , ă ă ă , lucesc?
— Undeva între ultima oară câ nd v-am vă zut, adică ieri după -
amiază , câ nd v-aţi întors la Zangre şchiopă tâ nd ca şi cum aţi fi fost lovit
de un cal, şi astă zi la templu. Cred că dumneata ştii mai bine decâ t mine
când s-a întâ mplat mai exact asta. Nu vreţi să luaţi o îmbucă tură de
ceva, milord? Nu ară taţi prea bine.
Cazaril nu mai mâ ncase nimic de câ nd îi adusese Betriz pâ inea
înmuiată în lapte, la prâ nz. Umegat aşteptă pâ nă câ nd oaspetele să u îşi
umplu gura cu brâ nză şi coajă de pâ ine şi apoi fă cu urmă toarea
remarcă :
— Una dintre diversele sarcini pe care le îndeplineam ca tâ nă r preot,
înainte să vin la Cardegoss, era aceea de asistent Inchizitor în
investigaţiile pentru presupusele acuzaţii de magie a morţii.
Cazaril se înecă ; Umegat continuă senin:
— Sau miracol al morţii, dacă e să vorbim în termeni mai precişi
teologici. Am descoperit un numă r destul de mare de impostori
ingenioşi – de obicei se apela la otravă , cu toate că , ah, criminalii mai
obscuri abordau metode mai grosolane. Trebuia să le explic faptul că
Bastardul nu-i execută niciodată pe pă că toşii care nu se că iesc cu
pumnalul şi nici cu barosul. Adevă ratele miracole erau mult mai rare
decâ t ară ta notorietatea unor astfel de fapte. Însă n-am întâ lnit
niciodată un caz autentic, în care victima să fi fost nevinovată . Ca să mă
exprim mai elevat, ceea ce îngă duie Bastardul întotdeauna este numai
miracolul dreptă ţii.
Vocea îi deveni mai aspră , mai fermă , servilismul lui obişnuit se
evaporase, la fel ca şi cea mai mare parte din dulcele lui accent roknar.
— Ah, murmură Cazaril şi mai luă o înghiţitură de vin. Ăsta e cel mai
înţelept om pe care l-am întâlnit în Cardegoss, iar eu mi-am petrecut

249
ultimele trei luni fără să-l iau în seamă, doar pentru că poartă haina unui
slujbaş.
Lucru sigur, nici Umegat nu dorea să atragă atenţia asupra sa.
— Livreaua de slujbaş e la fel de bună ca şi o pelerină care te face
invizibil, să ştii.
Umegat zâ mbi şi luă o înghiţitură de vin.
— Aşa este.
— Aşadar... acum te afli în postura de Inchizitor?
Se sfâ rşise totul oare? Avea să fie acuzat, condamnat, executat
pentru tentativa sa criminală , deşi zadarnică , împotriva lui Dondo?
— Nu. Acum nu.
— Dar ce eşti atunci?
Spre stupefacţia lui Cazaril, în jurul ochilor lui Umegat apă rură o
sumedenie de cute, câ nd izbucni în râ s.
— Sunt un sfâ nt.
Cazaril ră mase cu privirea pierdută la el, apoi îşi dă du peste cap cana
cu vin. Prietenos, Umegat i-o umplu iară şi. Cazaril avea prea puţine
certitudini în seara aceasta, dar, pe undeva, era sigur că Umegat nu era
nebun. Nici nu minţea.
— Un sfâ nt. Al Bastardului.
Umegat încuviinţă .
— Asta-i o... meserie neobişnuită pentru un roknar. Cum se face că ai
ajuns aşa ceva?
Întrebarea lui suna prosteşte, dar după două că ni cu vin pe stomacul
gol, se simţea deja ameţit. Zâ mbetul lui Umegat luă o tentă tristă ,
introspectivă .
— Pentru dumneata – iată adevă rul. Presupun că numele nu mai
contează . A trecut o viaţă de om de atunci. Pe vremea câ nd eram tâ nă r
nobil în Arhipelag m-am îndră gostit.
— Orică rui tâ nă r i se întâ mplă lucrul ă sta.
— Iubitul meu avea cam treizeci de ani pe atunci. Era un om cu o
minte stră lucită şi o bună tate sufletească rar întâ lnită .
— Oh. Nu se poate! Un asemenea lucru să se întâ mple în Arhipelag!
250
 — Chiar aşa. Nu mă interesa religia defel. Din motive lesne de înţeles
el trecuse în secret la credinţa cvinteriană . Fă cusem planuri să fugim
împreună . Eu am ajuns pe un vas care pleca în Brajar. El nu. Mi-am
petrecut toată că lă toria avâ nd ră u de mare şi, disperat fiind, am învă ţat
astfel să mă rog. Speram că va reuşi să se urce şi el pe un alt vas şi că ne
vom întâ lni în portul cetă ţii pe care o alesesem drept destinaţie. De-abia
peste un an am reuşit să aflu cum şi-a gă sit sfâ rşitul, din partea unui
neguţă tor roknar care îşi fă cea daraverile pe-acolo şi pe care îl
cunoscuseră m odată împreună .
Cazaril mai luă o sorbitură .
— Aşa cum se întâ mplă de obicei?
— Oh, da. Organele genitale, degetele cele mari – ca să nu se mai
poată închina la cel de-al cincilea zeu – Umegat îşi duse degetele la
frunte, coşul pieptului, pâ ntece şi inimă , ascunzâ ndu-şi degetul cel gros
în palmă în maniera cvadriană , refuzâ nd cel de-al cincilea deget, care
era al Bastardului – i-au lă sat limba la sfâ rşit, ca să -i poată vinde cu ea
pe alţii. El nu a tră dat pe nimeni. A murit ca un martir, spâ nzurat.
Cazaril îşi duse mâ na la frunte, buze, piept, pâ ntece şi inimă , cu
degetele ră sfirate.
— Îmi pare ră u.
Umegat dă du din cap, primindu-i regretele.
— M-am tot gâ ndit la lucrul ă sta o vreme. Cel puţin, în acele
momente câ nd nu eram beat, nu vomitam sau nu eram cu mintea
blocată . Tinereţea, eh. Nu mi-a venit uşor. În cele din urmă , într-o bună
zi, m-am dus la templu şi m-am predat.
Luă o gură de aer.
— ...iar Ordinul Bastardului m-a primit în sâ nul să u. Le dă dea un
acoperiş deasupra capului celor ră maşi pe drumuri, prieteni celor
singuri, cinste celor dispreţuiţi. Mie mi-au dat de lucru. Am fost...
fermecat.
Un preot al templului.
Umegat trecuse peste nişte detalii, îşi dă du seama Cazaril. Patruzeci
de ani şi mai bine. Dar nu era nimic inexplicabil în legă tură cu un om
251
inteligent, energic, credincios, care s-a ridicat în ierarhia Templului la
un asemenea rang. Numai partea aceea referitoare la stră lucirea lui, aşa
cum aruncă luna pe raze pe ninsoare, îl fă cea să i se învâ rtă capul.
— Bun. Minunat. Magnifice lucră ri. Că mine pentru copiii abandonaţi,
ă ă ă ..., şi, ă ă ă ..., anchete. Acum explică -mi cum de stră luceşti în întuneric.
Ori bă use prea mult ori nu bă use îndeajuns, îşi spuse el posac.
Umegat se masă pe ceafă şi se trase uşor de coadă .
— Înţelegi ce-nseamnă să fii sfâ nt?
Cazaril tuşi stâ njenit.
— Trebuie să fii plin de virtuţi, bă nuiesc.
— De fapt, nu. Nu e nevoie să fii bun din fire. Nici mă car să fii
cumsecade.
Umegat fă cu o grimasă din senin.
— ...îţi spun cu toată sinceritatea, că odată ce treci prin atâ tea
experienţe... prin care treci la un moment dat, ţi se schimbă gusturile.
Ambiţiile materiale îţi par imateriale. Lă comia, mâ ndria, vanitatea,
mâ nia, ajung mult prea neînsemnate ca să -ţi mai baţi capul cu ele.
— Pofta trupească ?
Chipul lui Umegat se lumină .
— Dorinţa trupească , sunt fericit s-o spun, pare să fie în linii mari
nestingherită . Sau poate că ar fi bine să pariez pe iubire. Că ci cruzimea
şi egoismul, care preschimbă dorinţa în mâ rşă vie, ajung să fie
obositoare. Dar eu cred că nu contează atâ t sporirea virtuţilor, câ t, pur
şi simplu, înlocuirea viciilor anterioare cu o dependenţă de zeul tă u.
Umegat îşi goli cana.
— Zeii îşi iubesc bă rbaţii şi femeile cu suflete mari, tot aşa cum un
artist iubeşte o marmură fină , dar înţelesul adâ nc nu e legat de virtute.
Ci de voinţă . Ea este dalta şi ciocanul care cizelează . Ţi-a citat cineva
vreodată predica clasică din Ordol, cea despre că ni?
— Cea în care preotul toarnă apă peste tot? Am auzit-o prima oară
câ nd aveam zece ani. Mi s-a pă rut destul de amuzantă câ nd se ajunge la
pasajul în care îşi udă încă lţă rile, dar încă odată îţi spun, aveam zece ani.

252
Mă tem că preotul nostru de la Templul din Cazaril avea un discurs cam
monoton.
— Dacă ai asista acum la această predică te asigur că nu te-ai plictisi,
zise Umegat, întorcâ ndu-şi cana cu gura în jos pe faţa de masă . Voinţa
omului e liberă . Zeii pot să intervină asupra ei tot atâ t de mult cum sunt
eu în stare să torn vin în cana asta, prin fundul ei.
— Nu, nu risipi vinul! protestă Cazaril vă zâ ndu-l pe Umegat
întinzâ nd mâ na după carafă . Am mai vă zut demonstrația asta pâ nă
acum.
Umegat râ nji şi renunţă la gestul să u.
— Dar ai înţeles cu adevă rat câ t de neputincioşi sunt zeii, atunci
câ nd şi sclavul cel mai de râ nd îi exclude din inima lui? Şi dacă îl alungă
din inimă , atunci îl alungă din lume la fel, că ci zeii nu pot ajunge aici
decâ t prin sufletele vii. Dacă zeii şi-ar face un tunel din orice fiinţă pe
care o aleg ei, atunci oamenii n-ar fi decâ t nişte marionete. Numai dacă
iau cu împrumut ori li se încredinţează voinţa unor creaturi hotă râ te,
abia atunci gă sesc un canal micuţ prin care pot acţiona. Se pot strecura
câ teodată în lume prin mintea animalelor. Plantele... necesită multă
precauţie. Sau – Umegat îşi îndreptă cana din nou şi ridică carafa –
câ teodată un om se poate deschide în faţa lor şi îi lasă să -şi picure
divinitatea prin intermediul lui în lume. Îşi umplu cana. Un sfâ nt nu e un
suflet virtuos, ci unul gol. El – sau ea – îşi oferă de bună voie darul
voinţei proprii zeului lor. Şi, renunțâ nd la acţiune, fac posibilă acţiunea.
Îşi duse cana la buze, privi tulburat la Cazaril de peste masa aceea
rudimentară şi bă u. Mai spuse:
— Preotul vostru n-ar fi trebuit să întrebuinţeze apă . Nu ţine atenţia
vie. Vin. Sau sâ nge, un strop. Un lichid care să aibă valoare.
— Mmm, se că zni Cazaril să vorbească .
Umegat se rezemă şi îl privi un ră stimp. Cazaril era sigur că roknarul
nu se uita la trupul lui din carne şi oase. Aşadar, spune-mi ce face un
renegat de preot roknar templier, care mai e şi un sfânt cărturar,
deghizat în chip de rândaş, în menajeria din Zangre. Cu voce tare, nu
izbuti să -şi rezume gâ ndul decâ t la întrebarea jalnică :
253
 — Ce faci aici?
Umegat ridică din umeri.
— Vrerea zeului.
I se fă cu milă de privirea exasperată a lui Cazaril şi îi explică :
— Vrerea Lui, se pare, e aceea de a-l menţine în viaţă pe riga Orico.
Cazaril se ridică în scaun, luptâ ndu-se cu mocirla care-i înceţoşa
creierii.
— Orico e bolnav?
— Da. O stare tainică , bagă de seamă , deşi oricine are destulă
judecată şi poate că sca ochii mari e în stare să înţeleagă asta. Cu toate
astea – Umegat îşi apă să buzele cu degetul, cerâ ndu-i discreţia.
— Bine, dar... eu credeam că vindecarea este atributul Mamei şi al
Fiicei.
— Atunci câ nd boala regelui are o cauză naturală , desigur.
— Cauze nenaturale, atunci? îl iscodi Cazaril. Linţoliul acela
întunecat al lui – poți să îl vezi şi tu?
— Da.
— Dar Teidez are şi el o umbră asemă nă toare şi Iselle – şi roina Sara
este la fel de pă tată . Ce lucru necurat e acela, de nu m-ai putut lă sa să
vorbesc despre el în plină stradă ?
Umegat îşi aşeză cana pe masă , îşi smuci coada de culoarea
bronzului oţelit şi suspină .
— Totul se trage de la Fonsa-cel-prea-Înţelept şi Generalul de Aur.
Ceea ce înseamnă doar istorie şi legendă pentru tine. Eu am tră it în
acele vremuri de restrişte.
Adă ugă într-un stil familiar:
— L-am vă zut pe general o dată , ştii. Eram spion în principatul lui la
vremea aceea. Uram tot ceea ce reprezenta el şi totuşi... de mi-ar fi spus
un cuvâ nt, un singur cuvâ nt şi m-aş fi tâ râ t în genunchi la el. Avea ceva
în el, mai mult decâ t supranatural. Era un avatar încarnat, care se
îndrepta cu paşi mari că tre axa lumii la momentul oportun. Aproape.
Aproape că -şi atinsese ţinta atunci câ nd Fonsa şi Bastardul l-au doborâ t.

254
 Vocea cultă a lui Umegat, pă trunsă de reminiscenţe, se stinse
copleşită în amintirea acelor vreme mă reţe. Se lă să dus înapoi în timp.
Privirea lui fă cu un salt de la trecutul lui pierdut, la prezentul
Cazaril. Aducâ ndu-şi aminte să mai şi zâ mbească , îşi ridică mâ na, cu
degetul cel gros îndreptat în sus, agitâ ndu-l uşor într-o parte şi-n alta.
— Deşi e cel mai slab din familia Lui, Bastardul e zeul balanţei.
Faptul că stă în opoziţie cu restul mâ inii îi dă avantajul unei strâ nsori
inteligente. Se zice că dacă vreodată un zeu îi va subsuma pe ceilalţi,
adevă rul va deveni unul singur, şi simplu, şi desă vâ rşit, iar atunci
întreaga lume va sfâ rşi într-o explozie de lumină . Anumiţi oameni
luminaţi gă sesc ideea asta atră gă toare. Mie, unul, mi se pare a fi oribilă ,
dar să nu uită m că eu întotdeauna am avut gusturi modeste. În acelaşi
timp, Bastardul, care nu e stabil în niciun anotimp, caută să ne apere pe
toţi fă ră deosebire.
Şi Umegat îşi uni fiecare deget pe râ nd, Fiica – Mama – Fiul – Tată l,
de buricul degetului gros. Apoi, continuă :
— Generalul de Aur a fost ca un reflux al destinului, care se ridicase
ca să zdrobească omenirea. Sufletul lui Fonsa se putea mă sura cu al lui,
dar nu putea contrabalansa menirea lui neţă rmurită . Atunci câ nd
demonul morţii le-a strâ ns sufletele de pe faţa pă mâ ntului, acea menire
s-a revă rsat ca să pună stă pâ nire asupra urmaşilor lui Fonsa, o miasmă
de nenorocire şi de amă ră ciune ascunsă . Umbra cea întunecată pe care
o vezi este destinul neîmplinit al Generalului de Aur, închegat în jurul
vieţilor duşmanilor să i. Blestemul lui de moarte, dacă vrei.
Cazaril se întrebă dacă acest lucru explica de ce toate campaniile
militare ale lui Ias şi Orico în care fusese angajat pâ nă atunci se
dovediseră a fi un fiasco.
— Cum... cum poate fi înlă turat blestemul acesta?
Umegat suspină :
— Nu am primit niciun ră spuns la întrebarea asta, de şase ani
încoace. Poate că se va mistui prin moartea tuturor celor care au fost
ză misliţi din vintrele lui Fonsa.
Dar asta înseamnă... să moară... riga, Teidez, Iselle!
255
 — Sau poate că , îşi continuă Umegat presupunerile, chiar şi atunci,
va dă inui în timp, ca un şuvoi de otravă . L-ar fi ucis pe Orico în urmă cu
mulţi ani. Atingerea animalelor sacre îl purifică însă pe monarh de
efectul nimicitor al blestemului, dar numai pentru scurt timp. Menajeria
întâ rzie distrugerea lui, dar zeii nu mi-au spus niciodată de ce.
Vocea lui Umegat deveni sumbră .
— Zeii nu trimit scrisori cu instrucţiuni, să ştii. Nici mă car sfinţilor
lor. Le-am sugerat asta în rugă ciunile mele. Am stat ore în şir cu pana în
aer şi cerneala uscâ ndu-mi-se pe ea, aşteptâ nd cu toată fiinţa porunca
Lui. Şi ce-mi trimite în loc? O cioară mai mult decâ t tulburată , cu un
vocabular compus dintr-un singur cuvâ nt.
Cazaril să ri ca ars, împovă rat de vină , cu gâ ndul la să rmana cioară .
Adevă rul era că se simţea mult mai ră u în privinţa morţii ciorii, decâ t a
lui Dondo.
— Aşa că asta fac eu aici, zise Umegat. Îi aruncă o privire
pă trunză toare lui Cazaril. Şi, prin urmare..., dumneata ce cauţi aici?
Cazaril îşi desfă cu mâ inile, neajutorat.
— Umegat, ză u că nu ştiu.
Şi adă ugă plâ ngă tor:
— Nu poţi să -mi spui? Ai spus... că parcă sunt în flă că ri. Ară t ca tine?
Sau ca Iselle? Sau, mai degrabă , ca Orico?
— Nu mi-a fost să vă d nimic asemă nă tor dumitale, în toată vremea
asta, de câ nd am fost învrednicit cu puterea de a vedea dincolo de
aparenţe. Dacă Iselle e ca o lumâ nare, dumneata ară ţi ca un incendiu de
proporţii. Eşti... de fapt, chiar imposibil de privit.
— Eu nu mă simt ca un incendiu.
— Cum te simţi atunci?
— În momentul ă sta? Ca un morman de bă legar. Bolnav. Beat. Agită
vinul roşu pe fundul că nii. Am crampele astea la burtă , care mă apucă
din câ nd în câ nd.
Era calm acum, dar îşi simţea stomacul tot umflat.
Şi obosit. Nu m-am mai simţit atât de sfârşit de când am zăcut bolnav
în Templul Maicii din Zagosur.
256
 — Pă rerea mea e, zise Umegat precaut, că este foarte, foarte
important să -mi spui adevă rul.
Buzele lui zâ mbeau, însă privirea lui cenuşie îl ardea. Pe Cazaril îl
fulgeră ideea că un aşa bun preot Inchizitor al Templului ar trebui să -şi
învă luie interogaţii cu istorii captivante, să fie un adept al confidenţelor
calde din partea oamenilor cercetaţi. Pe nesimţite şi îmbă tâ ndu-i.
Ţi-ai oferit viaţa pe tavă. Nu-i drept să mai scânceşti după ea acum.
— Am încercat să -l ucid prin magia morţii pe lord Dondo dy Jironal
noaptea trecută .
Umegat nu pă ru nici şocat, nici surprins, doar mai atent.
— Da. Unde anume?
— În Turnul lui Fonsa. M-am că ţă rat pe ţiglele acoperişului. Mi-am
adus cu mine şobolanul, dar cioara... a venit singură la mine. Nu i-a fost
teamă . I-am dat de mâ ncare, ştii...
— Continuă ... inspiră Umegat.
— Am ucis şobolanul şi apoi i-am frâ nt gâ tul bietei ciori şi m-am
rugat în genunchi. Şi apoi m-a durut. Nu m-am aşteptat la asta. Şi n-am
mai putut respira. Lumâ nă rile s-au stins. Şi am spus, Mulţumescu-ţi...,
că ci am simţit...
Nu putea reda în vorbe ce simţise, acea pace stranie, ca şi cum s-ar fi
culcat într-un loc aflat în siguranţă pentru o odihnă veşnică .
— Şi apoi mi-am pierdut cunoştinţa. Am crezut că eram pe moarte.
— Şi apoi?
— Apoi... nimic. M-am trezit într-o ceaţă , în zorii zilei, mi-era ră u şi
frig şi mă simţeam ca un imbecil. Ba nu, stai puţin... avusesem un
coşmar în care Dondo se înecase şi tră gea să moară . Dar ştiam că
dă dusem greş. Aşa că m-am tâ râ t înapoi în pat. Şi apoi, a dat buzna
peste mine dy Jironal...
Umegat bă tu darabana cu degetele în masă o clipă , cercetâ ndu-l cu
ochii ca două lame. Îl privi fix, cu ochii închişi. Apoi îi deschise din nou.
— Milord, îmi permiteţi să vă ating?
— Bine...

257
 Pentru un scurt moment, câ nd roknarul se aplecă asupra lui, Cazaril
se temu de vreun gest inoportun de intimitate, dar atingerea lui Umegat
era la fel de profesională ca aceea a unui vraci; îi cercetă fruntea, faţa,
gâ tul, coloana, inima, pâ ntecele... Cazaril se încordă , însă mâ na lui
Umegat nu coborî mai jos. Câ nd sfâ rşi, faţa lui lui Umegat se umpluse de
sudoare. Roknarul se duse să mai aducă un alt ulcior cu vin, dintr-un coş
de lâ ngă uşă , înainte să se aşeze la locul lui.
Cazaril încercă să -şi ferească cana din calea carafei lui.
— Am bă ut destul. N-am să pot să mă mai ţin pe picioare dacă mai
beau un pic.
— Pot să te conducă oamenii mei pâ nă la dumneata în odaie câ t de
curâ nd. Nu?
Umegat îşi umplu cana şi se aşeză din nou. Desenă cu degetul un
model pe faţa de masă , de trei ori la râ nd – Cazaril nu era sigur dacă era
vreun descâ ntec sau doar era nervos – şi în cele din urmă spuse:
— Dată fiind mă rturia animalelor sfinte, niciunul din zei nu a
acceptat să primească sufletul lui Dondo dy Jironal. În mod obişnuit,
acela e un semn că un suflet neliniştit ră tă ceşte prin lume, iar rudele,
prietenii – chiar şi duşmanii – încearcă degrabă să cumpere ritualuri şi
rugă ciuni din partea Templului pentru ca el să poată pă ră si această
lume. Unii o fac de dragul mortului – alţii pentru propria lor siguranţă .
— Sunt convins, spuse Cazaril cu un iz amar în voce, că Dondo va
primi toate rugă ciunile din lume, care pot fi cumpă rate cu bani.
— Sper.
— De ce? Ce... ?
Ce întrevezi? Ce ştii?
Umegat îşi ridică privirea şi trase aer in piept.
— Spiritul lui Dondo a fost luat de demonul morţii, dar nu a trecut la
zei. Atâ ta lucru cunoaştem. Bă nuiala mea e că demonul morţii nu s-a
putut înapoia la stă pâ nul să u pentru ca a fost împiedicat să ia şi cel de-al
doilea suflet, prins şi el între două lumi.
Cazaril îşi umezi buzele şi întrebă cu glasul ră guşit de emoţie.
— Cum adică , împiedicat?
258
 — În momentul în care încerca să facă asta, cred că demonul a fost
capturat – constrâ ns – legat, dacă doreşti – de un alt miracol simultan.
Judecind după culorile aparte care ţâ şnesc din dumneata a fost mâ na
sfâ ntă şi plină de har a Cră iesei Primă verii. Dacă am dreptate, atunci
discipolii de la Templu n-au decâ t să se ducă la culcare, că ci sufletul lui
Dondo nu ră tă ceşte prin lume. Este legat de demonul morţii, care este
legat la râ ndul să u de locul în care se află cel de-al doilea suflet. Care
este acum legat de trupul să u, aflat încă în viaţă . Şi degetul lui Umegat se
ridică să indice direct înspre Cazaril. Acolo!
Lui Cazaril îi că zu falca. Se uita în jos, la burta care îl durea şi se
umfla şi înapoi la fascinantul... sfâ nt. Imediat îi veniră în minte ciorile
fermecate ale lui Fonsa. O tă gă duială plină de furie îi nă vă li pe buze, dar
îngheţă acolo, oprită la vederea aurei clare din jurul lui Umegat.
— Dar nu m-am rugat la Fiică noaptea trecută !
— Evident, cineva a fă cut-o.
Iselle.
— Prinţesa a zis că ea s-a rugat. Ai vă zut-o şi dumneata, aşa cum am
vă zut-o eu astă zi...
Cazaril dă du din mâ ini, neştiind cum să transpună în cuvinte acel
amalgam de culori tulburi din jurul ei.
— Aşa mă vezi şi pe mine? Mă vede Iselle aşa cum o vă d şi eu?
— Ţi-a dat de înţeles ceva în privinţa asta? îl întrebă Umegat.
— Nu. Dar nici eu n-am fă cut-o.
Umegat îl privi iscoditor din nou.
— Ai vă zut vreodată , pe vremea câ nd erai în Arhipelag, nopţile în
care marea primea atingerea Mamei? Felul în care urma unei coră bii în
apă sclipea verzuie printre valurile sparte?
— Da...
— Ceea ce ai vă zut la Iselle era un astfel de fă gaş. Trecerea Fiicei,
asemeni unui parfum care ră mâ ne în aer. Ceea ce vă d eu în tine nu e o
trecere, ci o Prezenţă . O binecuvâ ntare. Mult mai puternică . Cununa
care te-nconjoară se stinge încet – animalele sacre vor fi mai puţin

259
subjugate de tine în câ teva zile – dar în mijloc e un miez intens, albastru
de safir, în care nu pot pă trunde cu privirea. Cred că e o încapsulare.
Zicâ nd acestea, îşi fă cu mâ inile că uş, ca şi cum ar fi ţinut în palme o
şopâ rlă vie.
Cazaril înghiţi gâ fâ ind.
— Vrei să spui că zeiţa mi-a transformat pâ ntecele într-un mic
apendice perfect al Iadului? Un demon, un suflet pierdut, pecetluiţi la un
loc, ca doi şerpi într-o sticlă ?
Mâ inile i se încleştară pe stomac, de parcă ar fi fost gata să -şi scoată
mă runtaiele afară pe loc.
— Şi numeşti asta o binecuvântare?
Privirea lui Umegat ră mase la fel de gravă , dar sprâ ncenele i se
curbară într-o efuziune de simpatie.
— Bine, dar ce este o binecuvâ ntare la urma urmei, dacă nu un
blestem din punctul de vedere al altora? Dacă te consolează cu ceva, îmi
imaginez că Dondo dy Jironal e chiar mai nefericit de întorsă tura
lucrurilor decâ t eşti dumneata. Adă ugă apoi, după un moment de
gâ ndire: şi nu-mi imaginez că demonul e prea încâ ntat de asta nici el.
Cazaril se cutremură în scaunul lui.
— Pe toţi cei cinci zei! Cum fac să scap de... de... oroarea asta?
Umegat îl linişti cu un semn al mâ inii ridicate în aer:
— Ţi-aş... sugera să nu te pripeşti deloc în privinţa asta. Urmă rile ar
putea fi mult prea încâ lcite.
— Cum, încâ lcite? Cum ar putea fi ceva mai încâ lcit decâ t
monstruozitatea asta?
— Ei bine – Umegat se rezemă de spă tarul scaunului şi îşi împreună
mâ inile – cea mai la îndemâ nă cale de a rupe, ă ă ..., această ...
binecuvâ ntare ar fi prin propria-ţi moarte. Odată ce sufletul dumitale ar
fi eliberat din învelişul lui material, demonul şi-ar putea lua zborul cu
voi amâ ndoi.
Pe Cazaril îl trecu un fior, amintindu-şi cum era să -l facă să cadă în
gol durerea aceea sfâ şietoare de pâ ntece, câ nd a să rit prin spă rtura din

260
acoperiş în zori. Se refugie din teroarea sa beată într-o sobrietate
bruscă , care-l aduse aproape de Umegat.
— A, nemaipomenit! Mai ştii să -mi spui şi alte metode de vindecare,
doctore?
Buzele lui Umegat zvâ cniră într-un surâ s scurt şi flutură din degete.
— După toate aparenţele, miracolul ce să lă şluieşte în dumneata ar
înceta în cazul în care Fiica şi-ar retrage protecţia de care te bucuri –
Umegat mimă pe cineva care şi-ar deschide mâ inile pentru a da drumul
unei pă să ri să zboare — cred că demonul va încerca imediat să -şi
împlinească destinul. Nu că ar avea de ales – demonii Bastardului nu au
liber arbitru, ca oamenii. Nu te poţi certa cu ei şi nici nu poţi să -i
convingi. De fapt, nu are niciun rost să vorbeşti cu vreunul din ei.
— Aşadar, vrei să zici că pot muri în orice moment?!
— Da. Şi care-i diferenţa dintre acest lucru şi viaţa ta de ieri? înclină
Umegat din cap, punâ ndu-i întrebarea nemiloasă .
Cazaril pufni. Era o rece consolare... dar totuşi o consolare, ca o
lovitură din partea sorţii, dată cu dosul palmei peste obraz. Umegat era
un sfâ nt rezonabil, după toate aparenţele. Şi nu era tocmai la ce se
aşteptase Cazaril... să mai fi întâ lnit vreun sfâ nt vreodată ? Cum aş putea
să ştiu? Doar am trecut fără să-mi dau seama şi pe lângă acesta din faţa
mea.
Din glasul lui Umegat ră zbă tu o nuanţă de curiozitate scolastică :
— De fapt, aceasta mi-ar putea ră spunde la o întrebare pe care mi-
am pus-o de mult timp. Oare Bastardul conduce o cohortă de demoni ai
morţii sau numai unul singur? Dacă toate miracolele morţii din lume ar
înceta atâ ta timp câ t demonul se află închis în dumneata, ar fi o dovadă
convingă toare în favoarea singularită ţii acelei puteri divine.
Un râ s nervos se rostogoli de pe buzele lui Cazaril.
— Am ajuns un cobai în slujba teologiei Cvinteriene! Zeilor – Umegat
– ce mă fac? Nu s-a mai întâ mplat niciodată un lucru asemă nă tor în
familia mea, o astfel de nebunie din pricina atingerii zeilor. Nu sunt
potrivit pentru tă ră şenia asta. Nu sunt un sfâ nt!
Umegat dă du să zică ceva, apoi renunţă . În cele din urmă , zise:
261
 — Te obişnuieşti cu ideea în timp. Prima oară câ nd am fost subiectul
unui miracol, n-am fost nici eu prea încâ ntat, şi doar sunt în branşă , ca
să zic aşa. Recomandarea pe care ţi-o fac cu toată că ldura este să te
îmbeţi turtă în seara asta şi să te duci să te culci.
— Ca să mă trezesc dimineaţă şi posedat de demoni şi mahmur?
Era limpede, nu şi-ar fi închipuit cum altfel ar fi fost în stare să
adoarmă , decâ t dacă şi-ar fi luat o leucă în moalele capului.
— Ei, la mine a mers odinioară . Mahmureala e un tâ rg cinstit, ca să
poţi sta o vreme liniştit, fă ră să faci vreo tâ mpenie.
Umegat privi în lă turi o clipă .
— Zeii nu fac minuni ca să ne facă nouă pe plac, îşi urmă resc doar
scopurile proprii. Dacă ai devenit unealta lor, atunci asta se întâ mplă
pentru un motiv nobil, unul care nu mai poate suferi amâ nare. Dar tu
eşti doar unealta. Nu eşti lucrarea lor. Aşteaptă -te să fii preţuit pe
mă sură .
În timp ce Cazaril se că znea, fă ră prea mult folos, să descurce iţele
acestui mister, Umegat se aplecă peste masă şi îi turnă vin proaspă t în
cană . Cazaril nu se mai împotrivi cu niciun chip.
După mai bine de o oră , fu nevoie de doi râ ndaşi să -l ajute să -şi
tâ rască picioarele ce-i alunecau pe dalele ude din curtea grajdurilor, să
treacă de porţi şi în sus pe scă ri, unde îl lă sară să cadă buştean pe pat.
Cazaril nu era sigur câ nd anume îşi pierduse cunoştinţa greu încercată ,
însă nu fusese niciodată în viaţa lui mai fericit să o facă .

Capitolul 14

Cazaril fu nevoit să -i recunoască meritele vinului lui Umegat – asta

însemna că -şi petrecu primele ore de a doua zi dimineaţă dorindu-şi
mai degrabă moartea, decâ t fiind îngrozit de această perspectivă . Îşi
dă du seama că aburii beţiei începeau să se risipească atunci câ nd frica
începu să pună stă pâ nire pe el.
Nu avea prea multe regrete în adâ ncul inimii din pricina vieţii pe
care şi-o irosise. Vă zuse mai multe pe lume decâ t orice altcineva şi îşi
262
avusese şansele sale, deşi numai zeii ştiau că nu profitase din plin de
toate ocaziile pe care viaţa i le scosese în cale. Fră mâ ntat de gâ nduri,
ascuns sub aşternuturile din pat, îşi dă du seama cu oarecare uimire că
dezamă girea lui cea mai mare era că ar fi putut fi forţat să -şi ia ră mas
bun de la viaţă lă sâ nd lucrurile neterminate.
Temerile, pentru care nu avusese timp în ziua câ nd îl urmă rise pe
Dondo, i se înghesuiau acum în minte. Cine avea să aibă grijă de
domniţele lui, dacă el avea să moară acum? Câ t timp avea la dispoziţie
să încerce să gă sească un adă post mai bun pentru ele? Cui le putea el
încredinţa, pentru a fi în siguranţă ? Betriz ar putea fi în pază în calitate
de soţie, să zicem, a unui lord de ţară voinic, aşa cum era marchizul dy
Palliar. Dar Iselle? Mama şi bunica ei nu aveau prea multă putere şi erau
prea departe, Teidez era prea tâ nă r. Orico se afla, pe câ t se pă rea, întru
totul în puterea cancelarului să u. Nu exista nicio siguranţă pentru Iselle,
atâ ta timp câ t nu scă pa cu totul din blestemul acestei curţi.
O nouă durere în mă runtaie îi pironi atenţia din nou asupra micului
iad din propria-i burtă şi trase cu ochiul îngrijorat pe sub învelitorile
sub care stă tea culcuşit la stomacul lui plin de noduri. Câ t de tare avea
să -l doară moartea asta oare? Nu mai eliminase atâ t de mult sâ nge în
dimineaţa aceasta. Privi cu ochii câ rpiţi în lumina amiezii acelei zile.
Nă lucirile stranii, petele înceţoşate care-i înconjurau vedeniile, – pe care
le pusese mai devreme pe seama vinului bă ut de cu seară – erau încă
prezente. Să fi fost vreun alt simptom?
Un ciocă nit energic ră sună în uşa camerei sale. Cazaril se trase cu
chiu cu vai afară din culcuşul lui că lduţ şi, mergâ nd un pic aplecat, se
duse să deschidă uşa. Umegat, ţinâ nd în mâ nă un ulcior cu dop, îi dă du
bineţe, pă şi înă untru şi închise uşa în urma lui. Încă mai radia uşor: din
pă cate ziua de ieri nu fusese doar un vis bizar.
— Pe cinstea mea, se cruci râ ndaşul, privind în jur uluit. Dă du din
mâ nă : Uşi...! Uşi...!
Petele înnegurate se rostogoliră prin odaie şi se loviră de pereţi.
— Ce sunt lucrurile astea? întrebă Cazaril, lă sâ ndu-se obosit din nou
pe pat. Le vezi şi dumneata?
263
 — Strigoi. Poftim, bea asta!
Umegat turnă din urcior în cana smă lţuită de lâ ngă vasul în care se
spă la Cazaril şi i-o întinse.
— O să -ţi mai potolească durerile de stomac şi o să -ţi limpezească
mintea.
Dă du să -l refuze dezgustat, dar descoperi că nu era vin, ci un soi de
ceai rece din ierburi. Îl gustă cu reţinere. Plă cut amă rui, lichidul acela îi
spă lă în mod plă cut gura încleiată . Umegat trase un scă unel lâ ngă pat şi
se aşeză voios. Cazaril închise strâ ns ochii, fă câ ndu-i deodată mari.
— Strigoi?
— N-am vă zut niciodată atâ tea dintre stafiile de la Zangre adunate
într-un singur loc. Probabil ca se simt atrase de tine, la fel ca şi
animalele sacre.
— Le mai poate vedea şi altcineva?
— Oricine are darul clarviziunii. Iar aceşti oameni sunt în numă r de
trei în tot Cardegossul, după ştiinţa mea.
Iar doi dintre ei sunt de faţă.
— Au fost în preajmă în tot timpul ă sta?
— Le mai ză resc din câ nd în câ nd. De obicei sunt mai stră vezii. Nu
trebuie să -ţi fie teamă de ele. Nu au nicio putere şi nu-ţi pot face niciun
ră u. Bă trâ ne suflete pierdute.
Drept ră spuns la că ută tura uluită de pe faţa lui Cazaril, Umegat mai
zise:
— Atunci câ nd – se mai întâ mplă din câ nd în câ nd – niciun zeu nu
primeşte la el un suflet împă rţit, acesta e lă sat să cutreiere lumea,
pierzâ ndu-şi încetul cu încetul conştiinţa de sine şi se topeşte în aer. La
început, stafiile iau forma pe care au avut-o în viaţă , dar în disperarea şi
singură tatea lor nu şi-o pot pă stra.
Cazaril își petrecu braţele în jurul pâ ntecului.
— Oh.
Mintea lui o luă la galop în trei direcţii deodată . Deci care era soarta
acelor suflete pe care zeii le acceptau? Şi ce anume se întâ mpla cu
spiritul înfuriat care se afla în chip atâ t de miraculos şi de hidos ascuns
264
în el? Şi... cuvintele vă duvei roine Ista îi veniră în minte. „Zangre este
bântuit, ştii?” Nu era nicio metaforă şi nici ea nu era nebună ; din câ te se
pă rea era o simplă observaţie. Atunci, ce altceva, din toate lucrurile
stranii pe care le spusese ea n-ar trebui fi luat drept o ră tă cire, ci adevă r
curat – vă zut cu ochii cuiva care suferise o schimbare?
Îşi ridică privirea şi-l vă zu pe Umegat fixâ ndu-l gâ nditor. Roknarul îl
întrebă politicos:
— Şi cum vă mai simţiţi astă zi?
— Mai bine acum, decâ t azi dimineaţă .
Adă ugă apoi şovă ielnic:
— Mai bine decâ t ieri.
— Aţi mâ ncat ceva?
— Încă nu. Poate mai tâ rziu. Îşi frecă barba cu mâ na. Ce se mai
întâ mplă afară ?
Umegat se lă să pe spate şi ridică din umeri.
— Negă sind niciun suspect în cetate cancelarul dy Jironal a plecat pe
cai din Cardegoss în că utarea cadavrului celui care i-a omorâ t fratele şi
a vreunui posibil complice ră mas în viaţă .
— Sper că nu vor înhă ţa vreun om nevinovat, pe care să -l facă ţap
ispă şitor.
— Un Inchizitor experimentat din cadrul Templului îl însoţeşte, iar
asta ar trebui să fie de ajuns să nu se întâ mple asemenea greşeli.
Cazaril rumegă ideea respectivă . După o clipă , Umegat adă ugă :
— De asemenea, o facţiune din cadrul ordinului militar al casei Fiicei
a trimis curieri cu mesaje că tre toţi lorzii devoţi, convocâ ndu-i la un
consiliu general. Au de gâ nd să nu-i permită rigă i Orico să le mai vâ re pe
gâ t un alt comandant ca Dondo.
— Şi cum îl vor înfrunta? Prin ră zmeriţă ?
Umegat alungă cu un gest al mâ inii această idee demnă de înaltă
tră dare.
— Cu siguranţă că nu. Prin petiţie. Cerâ ndu-i-o.

265
 — Hm! Credeam la fel că au procedat şi ultima dată , dar fă ră şanse
de câ ştig. Dy Jironal nu va dori să lase să -i scape din mâ nă controlul
asupra acelui ordin.
— Ordinul militar e susţinut în totalitate de toţi membrii să i de
această dată .
— Şi, ă ă ... ce ai fă cut azi toată ziua?
— M-am rugat pentru îndrumare.
— Şi ai primit vreun ră spuns?
Umegat zâ mbi ambiguu la el.
— Posibil.
Cazaril se gâ ndi o clipă cum să -şi formuleze mai bine urmă toarea
remarcă .
— Observ că eşti la curent cu destule zvonuri interesante. Să -nţeleg
că , în cazul ă sta, ar fi de prisos să mă duc pâ nă în vale la templu şi să -i
mă rturisesc arhipreotului Mendenal crima comisă asupra lui Dondo?
Umegat ridică din sprâ ncene.
— Presupun, spuse el după o clipă , că n-ar trebui să mă mire faptul
că Fiica a ales o unealtă cu lamă ascuţită .
— Eşti preot, un Inchizitor pregă tit. Nu-mi închipui cum ai putea sau
cum ai încă lca jură mintele şi obligaţia de a aduce la ordine fapte care
încalcă legea. M-ai imobilizat ca să -ţi acorzi timp pentru a raporta şi
discuta în legă tură cu fapta mea. Cazaril avu o ezitare. Faptul că încă nu
mă aflu sub arest îmi sugerează ... ceva în legă tură cu acea consfă tuire,
dar nu sunt sigur ce anume.
Umegat îşi privi cu atenţie mâ inile, aşezate pe genunchi.
— În calitate de preot, ţin cont de pă rerea superiorilor mei. În
calitate de sfâ nt, însă , nu ră spund decâ t în faţa zeului meu. Doar a Lui.
Dacă El se încrede în judecata mea, atunci sunt nevoit să o fac şi eu. Şi
întocmai trebuie să facă şi superiorii mei.
Privi în sus, iar acum privirea lui deveni neliniştită .
— Dacă zeiţa te-a pregă tit de drum, în interesul Ei – ca mesager – e
mai mult decâ t limpede că veghează oră de oră ca tu să ră mâ i în viaţă .

266
Templul se află în serviciul... nu al tă u, ci al Ei. Cred că pot să -ţi promit
asta, nimeni nu se va lega de tine.
Cazaril începu să se vă ică rească .
— Dar ce ar trebui să fac?
Vocea lui Umegat că pă tă o nuanţă defensivă :
— Vorbind din propria-mi experienţă , presupun că ... doar
îndatoririle dumitale zilnice, aşa cum vin ele.
— Asta nu prea îmi e de ajutor.
— Da. Ştiu.
Umegat schiţă un zâ mbet sec.
— Aşa ne umilesc zeii pe noi, deştepţii, se pare.
Adă ugă după un moment:
— Că tot veni vorba de îndatoriri zilnice, trebuie să mă întorc acum
la ale mele. Orico nu se simte bine astă zi. Sunteţi bine venit să treceţi pe
la menajerie ori de câ te ori simţiţi nevoia, milord dy Cazaril.
— Aşteaptă !
Cazaril întinse o mâ nă în urma lui Umegat în vreme ce acesta se
ridica să plece.
— Poţi să -mi spui... Orico ştie de miracolul pe care-l produc
animalele asupra sa? Înţelege – ştie mă car – că este sub blestem? Jur că
Iselle nu ştie nimic de lucrul ă sta, nici Teidez. Roina Ista, pe de altă
parte... Ori riga ştie doar că -i face bine atingerea animalelor?
Umegat dă du scurt din cap.
— Orico ştie. Tată l lui, Ias, i-a spus pe patul de moarte. Templul a
fă cut multe încercă ri de a desface acest blestem. Menajeria e singura
care pare să aibă un efect benefic.
— Şi în privinţa vă duvei roine Ista? Poartă şi ea aceeaşi umbră ca
roina Sara?
Umegat se trase de coadă şi se încruntă gâ nditor.
— Mi-aş putea da seama mai bine dacă aş fi întâ lnit-o vreodată faţă
în faţă . Familia dy Baocia a plecat din Cardegoss cu puţin timp înainte să
fiu adus aici.
— Cancelarul dy Jironal ştie?
267
 Cuta de pe fruntea lui Umegat se adâ nci.
— Dacă ştie, cu siguranţă nu de la mine a aflat. L-am avertizat adesea
pe Orico să nu discute pe marginea miracolului să u, dar...
— Dacă Orico a ţinut ceva ascuns de dy Jironal, ar fi o premieră .
Umegat dă du din umeri în semn de încuviinţare, dar mai spuse:
— Date fiind primele dezastre petrecute la începutul domniei sale
Orico este încredinţat că orice acţiune ar îndră zni să facă pe cont
propriu se va dovedi a fi în detrimentul Chalionului. Cancelarul e un fel
de cleşte prin care riga încearcă să mâ nuiască toate chestiunile de stat
fă ră să -şi verse otrava blestemului în jur.
— Unii s-ar putea întreba dacă dy Jironal nu cumva e ră spunsul la
misterul blestemului, ori face parte din el.
— La început, pă rea să funcţioneze această delegare a
responsabilită ţilor.
— Şi mai apoi?
— Mai apoi... ne-am dublat rugă ciunile la zei pentru ajutor.
— Şi cum au ră spuns zeii?
— S-ar pă rea că ... trimiţâ ndu-te pe tine.
Cazaril se ridică în capul oaselor, îngrozit şi mai tare, încleştâ ndu-şi
mâ inile pe aşternuturi.
— Nu m-a trimis nimeni! Am venit din întâ mplare.
— Aş vrea să faceţi o socoteală a acestor întâ mplă ri, câ ndva, câ t se
poate de curâ nd. Câ nd veţi dori, milord.
Cu o privire sfredelitoare, plină de speranţă , care îl bă gă în sperieţi
pe Cazaril aproape la fel de mult ca oricare din observaţiile lui de sfâ nt,
Umegat se ploconi şi se retrase.

După alte câ teva ore petrecute chircindu-se sub plă pumi, Cazaril se
hotă rî că numai dacă ar atenta cineva la viaţa lui ar putea muri în după -
amiaza aceea. Sau, dacă era pe moarte oricum, n-avea cum să se
împotrivească . Iar stomacul îi ghioră ia într-un chip cu totul
supranatural. Câ nd lumina aceea rece de toamnă se stinse în amurg, se

268
tâ rî afară din pat, îşi întinse ciolanele care-l dureau îngrozitor, se
îmbră că şi coborî la cină .
Cei de la Zangre erau extrem de potoliţi. Odată ce întreaga curte era
cufundată în doliu, nu se dă deau petreceri, nici baluri în acea seară .
Cazaril gă si puţină lume în sala de banchete; nici suita Isellei, nici cea a
lui Teidez nu erau de faţă , roina Sara era absentă , iar riga Orico, cu
umbra lui neagră agă ţată de el, mâ ncă în grabă şi pă ră si sala imediat
după aceea.
Motivul absenţei lui Teidez, avea să afle în curâ nd Cazaril, era acela
că dy Jironal îl luase cu el pe prinţ în misiunea lui de investigaţie. Cazaril
clipi şi ră mase mut la această veste. Sigur nu încerca dy Jironal să
continue acţiunea de seducţie prin corupţie pe care fratele lui o ţinuse
atâ t de bine în mâ ini? Cu o ţinută austeră , în comparaţie cu Dondo,
acesta nu avea gusturile şi nici manierele fratelui să u pentru asemenea
plă ceri puerile. Era imposibil să şi-l imagineze cineva pe acesta
participâ nd la orgii cu un copil. Ar fi fost prea mult să spere că îşi va
inversa strategia de control asupra minţii lui Teidez, tratâ ndu-l pe bă iat
pă rinteşte, iniţiindu-l în politica de stat? Tâ nă rul prinţ era pe jumă tate
bolnav din pricina leneviei, precum şi a distrugerii cauzate de vicii;
aproape orice contact cu munca oamenilor trebuia să fie un
medicament pentru el. Cazaril se gâ ndi, simţindu-se depă şit de situaţie,
că era mai plauzibilă varianta că dy Jironal nu lă sa să -i scape din mâ ini
nicio clipă controlul asupra viitorului Chalionului.
Aşezat peste masă de Cazaril, dy Rinal bă tu din buze nemulţumit la
vederea să lii pe jumă tate goale şi observă :
— Toată lumea pleacă . Se duc la domeniilor lor din ţinut, dacă au aşa
ceva, înainte de că derea primei ză pezi. O să fie o să rbă toare a Zilei
Tată lui tare mohorâ tă , ai să vezi! Numai croitorii şi cusă toresele mai
robotesc ca să reînnoiască veşmintele de doliu.
Cazaril întinse mâ na prin pâ cla de stafii care planau lâ ngă farfuria lui
şi o şterse, luâ nd o ultimă îmbucă tură , spă lâ ndu-şi gâ tlejul cu un pic de
vin cu multă apă . Patru sau cinci dintre strigoi se luară după el prin sală ,
iar acum stă teau ciorchine pe el, ca nişte copiii înfriguraţi înghesuindu-
269
se la foc. Îşi alesese o ţinută sobră în acea seară , se înţelege; se întrebă
dacă ar fi trebuit să se deranjeze să -şi facă rost de o ţinută de doliu
completă , cum se că dea, în culoarea lavandei şi negru, la fel ca şi dy
Rinal, care era întotdeauna la modă . Oare amalgamul acela abominabil
închis în burta lui ar fi putut-o lua ca pe o ipocrizie sau ca pe un gest de
respect? Mă car avea cum să ştie? Croit acum în trupul să u, câ t de mult
din vechea-i fire repugnantă reţinea sufletul lui Dondo? Aceste spirite
veştejite pă reau să îl privească din afară ; îl privea oare şi Dondo
dină untru? Trase un râ njet scurt, ca să nu-l bage pe bietul dy Rinal în
sperieţi cu un ră cnet. Reuşi să -i adreseze o întrebare politicoasă :
— Ră mâ neţi sau plecaţi?
— Cred că am să merg şi eu. Am să o escortez pe marchiza dy Heron
pâ nă la domeniul din Heron şi apoi am s-o tai prin trecă torile de jos
pâ nă acasă . Bă trâ na doamnă s-ar bucura să mai aibă o spadă în slujba
ei, de vreme ce m-a invitat să ră mâ n.
Luă o înghiţitură de vin şi vorbi pe un ton scă zut:
— Dacă nici Bastardul n-a vrut să -l ia pe lord Dondo dintre noi, vă
daţi seama că trebuie să fie pe undeva prin preajmă . Se crede că va
bâ ntui palatul Jironal, acolo unde a murit, dar de fapt ar putea fi oriunde
în Cardegoss. Şi era destul de malefic şi înainte să fie omorâ t; acum s-ar
putea ră zbuna. Ucis în noaptea de dinaintea nunţii sale, zeilor!
Cazaril tuşi, ca şi cum n-avea niciun amestec în toată treaba asta.
— Cancelarul pare să se încă pă ţâ neze să creadă că a fost magia
morţii, dar nu m-aş mira să fi fost otră vit pâ nă la urmă . N-ai cum să
verifici, de-acum trupul a fost ars. Foarte convenabil pentru cineva
anume, lucrul ă sta.
— Dar era înconjurat de prietenii lui. Doar nu i-o fi administrat
vreunul din ei – dumneata erai acolo?
Dy Rinal fă cu o grimasă .
— După toată tă ră şenia aceea cu Domniţa Purceluşă ? Nu. Graţie
guiţă turilor ei n-am fost prezent la ospă ţul acela.
Dy Rinal cercetă cu privirea în jur, ca şi cum îi era teamă ca nu
cumva o stafie plină de ranchiună să nu tabere pe el, chiar şi în acel
270
moment. Că erau cel puţin şase lâ ngă mâ na lui era, evident, invizibil
pentru ochii lui. Cazaril dă du cu mâ na una la o parte din faţa lui,
încercâ nd să nu-şi lase privirea să se concentreze la ceea ce trebuia să
pară în ochii însoţitorului să u un spaţiu gol.
Ser dy Maroc, maestrul garderobier al rigă i, se îndreptă spre masa
lor zicâ nd:
— Dy Rinal! Ai auzit veştile din Ibra?
Cu oarecare întâ rziere, îl observă pe Cazaril sprijinindu-se cu coatele
pe partea cealaltă a mesei şi ezită , roşind uşor.
Cazaril zâ mbi acru.
— Să speră m că zilele astea îţi afli bâ rfele din Ibra de la surse mai de
încredere, dy Maroc?
Dy Maroc îngheţă .
— Dacă mesagerul Cancelariei e una dintre acestea, da. A venit val-
vâ rtej – câ nd croitorul meu şef retuşa ţinuta de doliu a lui Orico, că a
fost nevoie să o mai lă rgească cu patru degete, în fine –, e oficială vestea.
Moştenitorul Ibrei a murit să ptă mâ na trecută , brusc, din pricina febrei
care dă tuse ce bâ ntuie prin sudul Ibrei. Facţiunea lui s-a dus de râ pă şi
oamenii să i s-au gră bit să încheie un tratat cu bă trâ nul Vulpoi, ca să -şi
salveze vieţile, sacrificâ ndu-se unul pe altul. Ră zboiul din sudul Ibrei s-a
sfâ rşit.
— Ei bine!
Dy Rinal se ridică în scaun şi îşi mâ ngâ ie barba.
— Să luă m vestea asta drept una bună sau una proastă ? E de bine
pentru să rmana Ibra, numai zeii ştiu. Dar Orico a ales din nou tabă ra
greşită .
Dy Maroc încuviinţă .
— Se zvoneşte că Vulpoiul e mâ niat la culme pe Chalion, pentru că s-
a vâ râ t în oala lor şi a mai şi întreţinut focul, nu că Moştenitorul ar fi
avut nevoie de ajutor ca să pună lemne pe foc.
— Poate că setea de gâ lceavă a bă trâ nului rigă va fi îngropată odată
cu primul să u nă scut, spuse Cazaril nu prea încreză tor.

271
 — Aşa că Vulpoiul are un nou Moştenitor – acel copil – cum îl
cheamă pe bă iat? întrebă dy Rinal.
— Prinţul Bergon, completă Cazaril.
— Mda. Un copil, într-adevă r. Iar Vulpoiul ar putea sucomba în orice
moment, lă sâ nd un bă iat necopt pe tron.
— Nu chiar atâ t de necopt ca alţii, după toate câ te le-a vă zut pâ nă
acum, zise Cazaril. A vă zut un asediu pus la cale şi terminarea altuia,
umblâ nd în suita mamei sale, şi a supravieţuit unui ră zboi civil. Şi
nimeni nu crede că un fiu al Vulpoiului ar putea fi un nă tâ ng.
— Primul a fost, îşi dă du cu pă rerea dy Rinal. Să -şi lase susţină torii
într-un asemenea haos, să se ducă la vale după el.
— Nu poţi pune moartea din pricina febrei pe seama lipsei de
înţelepciune, zise Cazaril.
— Presupunâ nd că a fost într-adevă r febra tusei, zise dy Rinal, pun-
gindu-şi buzele, lovit de o nouă suspiciune.
— Ce, ai fi în stare să crezi că Vulpoiul şi-ar otră vi propriul fiu? zise
dy Maroc.
— Agenţii lui, omule.
— Atunci poate că ar fi trebuit să o facă mai devreme şi să scutească
Ibra de atâ ta jale.
Cazaril schiţă un zâ mbet uşor şi se ridică de la masă , lă sâ ndu-i pe dy
Rinal şi dy Maroc să -şi depene povestea. Ră ul din pricina vinului îi
trecuse de acum şi se simţise mai bine la cină , dar epuizarea aceea care
îl fă cea să tremure din toate mă dularele şi care persista nu era o stare
pe care să fie obişnuit să o numească bine.
În lipsa orică rei porunci din partea prinţesei plecă cu gâ nd să se
culce.
Ostenit dincolo de frică , adormi destul de curâ nd. Dar pe la miezul
nopţii se trezi cu suflarea tă iată . Strigă tele unui om îi ră sunau adâ nc în
creieri. Ţipete şi un plâ nset întretă iat şi urlete înecate de furie – ţâ şni
speriat în capul oaselor, cu inima bă tâ ndu-i să -i spargă pieptul, ciulind
urechile să înţeleagă de unde venea zgomotul. Slab şi ciudat... putea să
vină de dincolo de râ pa care înconjura Zangrele sau de jos dinspre râ ul
272
de sub fereastra lui? Nimeni de la castel nu pă rea să ră spundă , nu se
auzea zgomot de paşi, ori strigă te de recunoaştere din partea
stră jerilor... După alte câ teva clipe, Cazaril îşi dă du seama că nu cu
urechile auzea acele urletele chinuite, tot aşa cum nu vedea cu ochii
lumeşti acele pete stră vezii care roiau în jurul patului. Şi recunoscu
vocea.
Se culcă la loc, zgribulindu-se şi încolă cindu-se şi îndură huietul
acela preţ de zece minute. Se pregă tea oare sufletul damnat al lui Dondo
să se elibereze de miracolul Cră iesei Primă verii şi să -l tâ rască după el în
Infern? Tocmai era pe cale să sară din pat şi să alerge la menajerie, aşa
cum era, în că maşa de noapte, să bată la uşa lui Umegat şi să -l trezească
şi să -i ceară ajutor sfâ ntului – putea Umegat să facă ceva în privinţa
asta? – câ nd ţipetele se stinseră din nou.
Era ora morţii lui Dondo, îşi dă du el seama. Poate că spiritul
dobâ ndea anumite puteri speciale în acest moment. Nu putea şti dacă
fusese la fel sau nu noaptea trecută , de vreme ce fusese atâ t de beat. Un
coşmar neliniştitor se amestecase într-un vâ rtej nebun cu alte
fragmente de vis.
Putea fi şi mai rău de atât, îşi spuse el simţindu-şi inima cum îşi
recă pă ta ritmul obişnuit. Dondo ar fi putut vorbi. Gâ ndul că stafia lui
Dondo ar fi putut primi puterea de a-i vorbi nestingherit în fiecare
noapte, cu mâ nie sau grosolă nie sau ameninţă tor, îl fă cu să se simtă şi
mai descurajat decâ t îl fă cuseră urletele şi începu să plâ ngă , cu frica în
oase, numai imaginâ ndu-şi asta.
Încrede-te în Crăiasă! Încrede-te în Crăiasă! Şopti câ teva rugă ciuni
incoerente şi, încet-încet, îşi redobâ ndi controlul. Dacă Ea l-a împins
pâ nă într-acolo cu un scop anume nu-l va abandona acum.
Un alt gâ nd oribil îl stră fulgeră , repetâ ndu-şi predica lui Umegat în
minte. Dacă zeiţa şi-a fă cut doar cale în lume odată ce Cazaril a renunţat
la voinţa lui în favoarea Ei, ar putea dorinţa lui disperată de viaţă , un act
de voinţă , dacă ar fi să facă unul acum, ar fi destul să o excludă pe Ea şi
miracolul Ei? Incapsulaţia ei protectivă ar putea plesni ca o bă şică de
să pun, dâ nd frâ u liber unui paradox al morţii şi damnă rii... Întorcâ nd
273
raţionamentul acesta pe toate feţele fu destul să ră mâ nă treaz cu orele,
în timp ce noaptea se consuma. Pă tratul ramei de la fereastra camerei
lui începuse să se lumineze înainte ca el să cadă din nou într-o
binecuvâ ntată necunoştinţă .

Şi iată -l cum, flancat din toate pă rţile de însoţitorii să i spectrali, urcă

scă rile a doua zi, câ nd dimineaţa era pe terminate, că tre biroul să u din
anticameră . Se simţea ca un prost şi mă cinat de nesomn, gâ ndindu-se
fă ră pic de entuziasm la corespondenţa neglijată de o să ptă mâ nă şi la
registrele cu socoteli din urmă , aruncate în vrafuri dezordonate pe
masa lui de lucru din momentul dezastruoasei logodne a Isellei.
Descoperi că doamnele lui erau demult în picioare. Toate hă rţile lui
cele bune, pe care le folosea la orele de clasă , erau împră ştiate pe masa
din camera de zi, care fă cea trecerea dintre biroul lui în apartamentele
lor. Iselle stă tea sprijinită în mâ ini, uitâ ndu-se fix la ele. Betriz, care
stă tea cu braţele încrucişate sub piept, privea peste umă rul ei,
încruntată . Atâ t tinerele femei, câ t şi Nan dy Vrit, care se îndeletnicea cu
o broderie, purtau culorile mov cu negru ale doliului formal de la curte,
o disimulare prudentă cu care Cazaril era întru totul de acord.
Pă şind în încă pere ză ri lâ ngă mâ na Isellei un teanc de hâ rtii
împră ştiate, mâ zgă lite cu tot soiul de liste, din care unele râ nduri erau
tă iate, iar altele bifate. Iselle aruncă o că ută tură supă rată şi ară tă cu
degetul un punct pe hartă , marcat cu un ac gros de pă lă rie, spunâ ndu-i
peste umă r domnişoarei ei de companie:
— Dar ă sta nu-i mai bun decâ t... tă cu brusc, observâ ndu-l pe Cazaril.
Mantia aceea întunecată , invizibilă pentru ochii celorlalţi, atâ rna încă în
jurul ei şi doar câ nd şi câ nd un fir subţire de lumină albă struie mai
lică rea dintre faldurile ei groase. Petele fantomatice fă cură cale-ntoarsă ,
să rind din calea acelei mantii tenebroase şi, spre uşurarea parţială a lui
Cazaril, se fă cură nevă zute şi din ochii lui.
— Te simţi bine, lord Caz? îl luă Iselle la întrebă ri, uitâ ndu-se atentă
la el. Nu ară ţi bine deloc.
Cazaril o salută cu o plecă ciune.
274
 — Scuzele mele pentru absenţa de ieri, prinţesă . Am avut nişte...
colici. Aproape că mi-au trecut acum.
De pe locul unde şedea în colţ, Nan dy Vrit îşi ridică ochii din lucrul
ei de mâ nă , adresâ ndu-i o privire neprietenoasă :
— Camerista mea a aflat că ai fost adus cu capul greu de bă utură ,
după ce ai bă ut şi chefuit cu râ ndaşii de la grajduri. Zicea că te-a vă zut
venind la dumneata în odaie, într-un asemenea hal de beat, după
funeraliile lui Dondo, că nici nu te ţineai pe picioare.
Conştient de faptul că Betriz îl scruta mâ hnită , cu mare atenţie, el se
scuză :
— Că am bă ut, e adevă rat, dar că am chefuit, nu! Nu se va mai
întâ mpla a doua oară , milady.
Adă ugă apoi sec:
— Oricum nu mi-a ajutat la nimic.
— E o ruşine la adresa prinţesei, ca secretarul domniei sale să fie
vă zut într-o asemenea stare de ebrietate, încâ t să nu...
— Taci, Nan, îi întrerupse Iselle lecţia de morală . Să lă să m lucrurile
aşa cum sunt.
— Ce-i asta, prinţesă ? ară tă Cazaril înspre harta prinsă cu ace.
Iselle respiră adâ nc.
— Mi-am pus mintea la contribuţie. M-am gâ ndit zile în şir. Atâ ta
timp câ t ră mâ n nemă ritată , se vor tot ţese intrigi în jurul meu. N-am
nicio îndoială că dy Jironal va gă si un alt candidat la mâ na mea, ca să mă
ţină legată pe mine şi pe Teidez de clanul lui. Şi alte grupuri de interese
– acum e clar că Orico mă va încredinţa fă ră nicio reţinere unui lord de
rang mai mic, de îndată ce vor începe toţi cei din nobilimea joasă să -l
bată la cap să mă dea în că să torie. Singura mea apă rare, singurul
refugiu ce mi-a ră mas, e să fiu mă ritată deja. Şi nu cu vreun lord
nepricopsit.
Cazaril îşi încreţi fruntea.
— Vă mă rturisesc, prinţesă , că şi gâ ndurile mele tot într-acolo s-au
îndreptat.

275
 — Şi asta repede-repejor, Cazaril. Înainte ca ei să se apară cu un alt
candidat şi mai repugnant decâ t Dondo.
Vocea ei era gâ tuită de nelinişte.
— Pâ nă şi dragul nostru cancelar va gă si că asta e o provocare
extrem de îndră zneaţă , murmură el sfidă tor, avâ nd satisfacţia să -i
provoace un scurt hohot de râ s.
Îşi ridică sprâ ncenele, ră mas pe gâ nduri.
— E mare nevoie, vă asigur, însă pericolul nu e, deocamdată , atâ t de
aproape. Însuşi dy Jironal le va tă ia elanul nobililor mai mici, sunt sigur.
Prima mă sură de apă rare ar trebui luată faţă de urmă torul candidat al
lui dy Jironal. Deşi, dacă e să ne gâ ndim la familia sa, nu mi-e deloc clar
pe cine ar putea să propună . Fiii lui sunt amâ ndoi însuraţi, altminteri l-
ar fi propulsat pe unul dintre ei în locul lui Dondo. Ori s-ar fi oferit el
însuşi de n-ar fi fost că să torit la râ ndul să u.
— Soţiile mai şi mor, spuse Betriz pe un ton morbid. Câ teodată mor
în mod convenabil.
Cazaril scutură din cap.
— Dy Jironal şi-a plă nuit alianţele familiale cu mare grijă . Nurorile –
ca şi nevasta de altfel – sunt verigile care-l unesc de cele mai mari
familii din Chalion, sunt fiice şi surori ale unor provincari puternici. Nu
spun că n-ar profita de un loc ră mas gol, dar nu ar îndră zni să fie vă zut
şi nici mă car suspectat că ar da curs la aşa ceva. Iar nepoţii lui abia
încep să meargă în picioare. Nu, dy Jironal trebuie să joace un rol
ră bdă tor.
— Dar nepoţii lui? zise Betriz.
După o pauză de gâ ndire, Cazaril, scutură iară şi din cap.
— E o legă tură prea slabă , asupra că reia nu deţine controlul absolut.
El îşi doreşte un subordonat, nu un rival.
— N-am să fiu de acord, strecură Iselle printre dinţi, să aştept zece
ani ca să fiu dată după un bă iat cu cincisprezece ani mai mic decâ t mine.
Cazaril aruncă o privire involuntară la lady Betriz. El însuşi era cu
cincisprezece ani mai în vâ rstă decâ t – îşi alungă gâ ndul descurajant din

276
minte. Malefica barieră dintre ei acum era şi mai greu de trecut decâ t
cea a diferenţei de vâ rstă . Viaţa nu se cunună cu moartea.
— Am înfipt câ te un ac în hartă în dreptul fiecă rui câ rmuitor burlac
sau moştenitor din câ ţi ne-au venit în minte, de aici şi pâ nă în Darthaca,
îl lă muri Betriz.
Cazaril se apropie şi aruncă o privire peste hartă .
— Cum, chiar şi în dreptul principatelor roknare?
— Am vrut să am o listă completă , interveni Iselle. Fă ră ei nu prea
am multe opţiuni, deşi trebuie să recunosc, nu prea mă încâ ntă ideea
unui prinţ roknar. Lă sâ nd la o parte religia lor de capete pă trate,
obiceiul lor de a-şi alege drept moştenitor pe oricare dintre fii, fie că e
nă scut de o soţie adevă rată , ori de o concubină , face imposibil să ştii
dacă iei în că să torie un viitor guvernator ori un viitor mormoloc.
— Ori un viitor cadavru, spuse Cazaril.
Jumă tate din victoriile repurtate de Chalion vreodată asupra rokna-
rilor erau consecinţa faptului că se gă sise mereu câ te un candidat
frustrat că n-a avut acces la tron, care să -şi înjunghie pe la spate fratele
vitreg, devenit prinţ.
— Dar atunci nu ne ră mâ n decâ t patru cvinterieni de viţă nobilă ,
fă cu Betriz. Riga din Brajar, Bergon din Ibra şi fiii gemeni ai înaltului
marchiz de Yiss de peste graniţa cu Darthaca. Care au doisprezece ani.
— N-ar fi un lucru imposibil, gâ ndi Iselle raţională , numai că
marchizul dy Yiss n-ar avea niciun motiv firesc să se alieze cu Teidez,
mai tâ rziu, împotriva roknarilor. Nu are niciun hotar pe care să -l
împartă cu principatele şi nici nu are de suferit de pe urma raidurilor
lor devastatoare. În plus, îi este fidel seniorului să u din Darthaca, care
nu are niciun interes să vadă încheiată o alianţă puternică între statele
ibraneze, în ideea de a pune capă t ră zboiului perpetuu de la
miază noapte.
Cazaril era încâ ntat să -şi audă propriul raţionament din gura
prinţesei; fusese mai atentă în timpul orelor de geografie decâ t ar fi
crezut el. Îi zâ mbi încurajator.

277
 — Şi în plus de asta, adă ugă Iselle nemulţumită , Yiss nu are nicio
porţiune de ţă rm. Mâ na îi flutură într-un gest mâ hnit deasupra hă rţii,
înspre ră să rit. Vă rul meu, riga din Brajar, e destul de bă trâ n şi se zice că
a ajuns prea îmbibat de bă utură ca să mai pornească la ră zboi. Iar
nepotul lui e mult prea tâ nă r.
— Brajarul are şi pă rţi bune, spuse Betriz. Adă ugă pe un ton sceptic,
deşi o fă cu ca şi cum ar fi scos în evidenţă un avantaj: presupun că nu
mai are mult de tră it.
— Da, dar ce la ce i-aş fi de folos lui Teidez în calitate de vă duvă a
rigă i? N-ar fi ca şi cum i-aş spune unui, unui nepot, să zicem, cum să -şi
desfă şoare forţele armate? Mâ na Isellei trasă o linie imaginară înapoi,
înspre coasta opusă . Fiul cel mare al Vulpoiului din Ibra e însurat, iar cel
mic nu e moştenitor, iar ţara e zguduită de o revoltă civilă .
— S-a terminat, spuse Cazaril pe neaşteptate. Nu v-a spus nimeni
cele mai proaspete veşti, venite ieri din Ibra? Urmaşul la tron a murit.
Lovit în sudul Ibrei de o febră a tusei. Nimeni nu se îndoieşte de faptul
că tâ nă rul prinţ Bergon îi va lua locul. I-a ră mas loial tată lui să u de-a
lungul întregii nenorociri.
Iselle întoarse capul şi se uită la el pierdută , cu ochii tot mai mari.
— Chiar...?! Şi câ ţi ani ziceai că are Bergon? Cincisprezece, parcă ?
— Trebuie să meargă pe şaisprezece, prinţesă .
— Mai bine decâ t la cincizeci şi şapte!
Trecu uşor cu degetele de-a lungul coastei Ibrei, peste şiragul de
cetă ţi maritime, pâ nă la marele port din Zagosur, unde poposi pe un ac
lung, cu o perlă scuipată în vâ rf.
— Ce ştii despre prinţul Bergon, Cazaril? E bine înzestrat? L-ai vă zut
vreodată câ nd erai în Ibra?
— Nu cu propriii mei ochi. Se spune că e un bă iat chipeş.
Iselle dă du din umeri nervoasă .
— Toţi prinţii sunt întotdeauna descrişi ca fiind chipeşi, doar dacă
nu cumva sunt cu totul şi cu totul groteşti. Atunci se zice că au caracter.

278
 — Am impresia că Bergon are o constituţie destul de robustă , ceea
ce pledează , cel puţin, pentru o înfă ţişare plă cută , să nă toasă . Se spune
că a fost antrenat pe mare.
Cazaril ză ri lucirea de entuziasm tineresc din ochii ei şi se simţi
nevoit să mai spună :
— Numai că fratele tă u, Orico, a fost la un pas să intre în ră zboi cu
riga din Ibra în ultimii şapte ani. Vulpoiul nu are la suflet Chalionul nici
câ t negru sub unghie.
Iselle îşi împreună mâ inile a rugă minte.
— Dar ce cale mai bună de a pune capă t unui ră zboi, poate exista,
decâ t o că să torie prin alianţă ?
— Cancelarul dy Jironal se va opune cu siguranţă . Lă sâ nd la o parte
faptul că vă vrea pe domnia voastră pentru legă turile lui proprii de
familie, el vrea ca Teidez să nu aibă niciun aliat, acum sau în viitor, mai
puternic decâ t el însuşi.
— Prin logica asta, înseamnă că trebuie să se opună orică rei alegeri
bune pe care aş putea-o sugera.
Iselle se aplecă din nou peste hartă , descriind cu mâ na un arc amplu,
cuprinzâ nd atâ t Chalionul, câ t şi Ibra – două treimi din pă mâ ntul
cuprins între mă ri.
— Dar dacă am să reuşesc să -i unesc pe Teidez şi Bergon...
Apă să cu palma peste hartă şi alunecă uşor în sus, spre coasta
nordică , mă turâ nd cele cinci principate roknare; acele să riră de unde
erau înfipte, împră ştiindu-se.
— Da, ră suflă ea.
Ochii i se îngustară , iar maxilarul i se încorda. Câ nd privi din nou în
sus la Cazaril ochii ei aruncau flă că ri.
— Am să -i ară t propunerea mea lui Orico imediat, înainte ca dy
Jironal să se întoarcă . Dacă am să -l fac să -mi promită , să declare public
că e de acord, cu siguranţă că nici chiar dy Jironal nu-l va putea
îndupleca să -şi ia cuvâ ntul înapoi.
— Cumpă neşte bine, prinţesă , totul înainte. Gâ ndeşte-te la toate
inconvenientele. Unul din neajunsuri e, bineînţeles, înfioră torul socru.
279
 Cazaril îşi încreţi fruntea.
— ... deşi, bă nuiesc că timpul îl va îndepă rta. Iar dacă este cineva
capabil să -şi învingă sentimentele în favoarea diplomaţiei, atunci acela e
bă trâ nul Vulpoi.
Ea se îndepă rtă de masă ca să stră bată cu paşi gră biţi odaia în lung
şi-n lat, cu poalele grele ale rochiei foşnind. Nimbul ei întunecat se ţinea
scai de ea. Roina Sara împă rtă şea cele mai negre urme ale blestemului
regal; pesemne că se încă rcase astfel câ nd îl luase în că să torie pe Orico.
Dacă Iselle s-ar mă rita în afara Chalionului şi-ar arunca la râ ndul să u,
blestemul asupra familiei ei? Era aceasta o cale pentru ea să scape din
acel angrenaj sinistru? Încâ ntarea lui sporită se domoli dintr-o dată din
pricina grijilor. Ori ar urma-o vechiul destin întunecat al Generalului de
Aur peste hotarele noii sale ţă ri? Trebuia să se sfă tuiască cu Umegat şi
asta câ t mai degrabă .
Iselle se opri şi privi prin nişa acelei ferestre unde stă tuse câ t
îndurase avansurile înfioră toare ale lui Dondo. Se vedea din expresia
ochilor ei că era muncită de gâ nduri. În cele din urmă spuse hotă râ t:
— Trebuie să încerc. Nu pot, nu vreau să mă las purtată în voia
sorţii, înspre vreo altă pră buşire dezastruoasă , fă ră să fac niciun efort a-
mi ghida destinul. Am să mă înfă ţişez cu cererea mea la fratele meu,
regele, şi asta chiar acum.
Se îndreptă că tre uşă şi porunci tă ios, asemeni unui general care-şi
îndeamnă trupele.
— Betriz, Cazaril, urmaţi-mă !

Capitolul 15

După ce bă tură în sus şi-n jos fortă reaţa în că utarea lui Orico, îl
gă siră pe acesta, spre marea uimire a lui Cazaril, în apartamentele
roinei Sara din vâ rful Turnului lui Ias. Cuplul suveran era aşezat la o
mă suţă lâ ngă fereastră , jucâ nd dame. Jocul acela simplu, pe o planşă
cioplită pe care înşirau pietricele colorate, pă rea o preocupare demnă
de nişte copii sau convalescenţi, nicidecum pentru capetele încoronate
280
ale acelui ţinut... deşi Orico n-ar fi putut fi considerat să nă tos de niciun
privitor câ t de câ t experimentat. Umbrele fantomatice care pluteau în
jurul cuplului regal pă reau doar o subliniere de prisos a tristeţii lor
bolnă vicioase. Nu se jucau din lipsă de ocupaţie, îşi dă du seama Cazaril,
ci pentru că jocul era o diversiune împotriva fricii şi deznă dejdii care îi
împresura.
Cazaril ră mase mut la vederea veşmâ ntului Sarei. În locul doliului
liliachiu cu negru care se purta la curte, pe care îl purta şi Orico, ea era
înveşmâ ntată toată în alb, ţinuta festivă a Zilei Bastardului, acea
să rbă toare intercalată o dată la doi ani, după solstiţiul de vară al Mamei,
pentru a nu se interveni în procesiunea naturală a echinocţiilor.
Pâ nzeturile albite erau mult prea subţiri pentru o asemenea vreme şi se
înfă şurase într-un şal alb şi pufos din lâ nă , ca să nu simtă ră coarea.
Ară ta înnegurată , slabă şi bolnă vicioasă în învelişurile acelea palide. Mai
mult de atâ t, aducea o insultă şi mai acută decâ t în straiele viu colorate
pe care se gră bise să şi le pună la funeraliile lui Dondo. Cazaril se
întrebă dacă avea de gâ nd să pă streze albul Bastardului pentru întreaga
perioadă de doliu. Şi dacă dy Jironal ar fi îndră znit să protesteze.
Iselle fă cu o reverenţă dinaintea fratelui şi a cumnatei ei şi se
prezentă în faţa lui Orico cu ochi stră lucitori, cu mâ inile împreunate în
faţă , într-o atitudine de sfiiciune femeiască , dezminţită de verticalitatea
coloanei sale. Cazaril şi lady Betriz, care o însoţeau de o parte şi de alta,
adresară şi ei plecă ciunile de rigoare. Întorcâ ndu-se de la masa lui de
joc, Orico primi salutul surorii sale. Îşi aranjă burdihanul în poală şi îi
aruncă o ochire plină de nelinişte. La o privire mai atentă , Cazaril vă zu
unde adă ugase croitorul o şuviţă de brocart mov asortat, sub braţe,
pentru a-i lă rgi circumferinţa tunicii, precum şi o uşoară decolorare
acolo unde cusă turile mâ necilor fuseseră desfă cute şi apoi cusute la loc.
Roina Sara se înfă şură mai strâ ns în şal şi se retrase un pic spre
speteaza jilţului ei.
După o introducere scurtă Iselle se lansă în rugă mintea ei ca riga să
înceapă negocierile formale cu Ibra pentru mâ na prinţului Bergon.
Insistă asupra oportunită ţii de a înainta o ofertă de pace, reparâ nd
281
astfel ruptura care se crease prin sprijinul nefericit pe care i-l ară tase
Orico ră posatului Moştenitor, că ci, cu siguranţă , nici Chalionul, nici
vlă guita Ibră nu erau pregă tite să continue un conflict în acest moment.
Scoase în evidenţă câ t de potrivite erau vâ rsta şi rangul lui Bergon cu
ale ei, precum şi avantajul lui Orico – cu multă diplomaţie se abţinu să
adauge şi apoi al lui Teidez – în anii care aveau să vină , de a avea o rudă
şi un aliat la curtea din Ibra. Îi fă cu un tablou colorat al hă rţuielii din
partea lorzilor de rang mai mic din Chalion care râ vneau la mâ na ei şi
pe care Orico îi putea înlă tura elegant, urmâ nd acest truc, lucru care îl
fă cu pe rigă să scoată un oftat nostalgic.
Cu toate astea, Orico îşi începu previzibilul refuz şovă ielnic,
agă ţâ ndu-se chiar de acest ultim aspect:
— Dar, Iselle, doliul te pă zeşte de curtezani pentru o vreme. Nici
chiar Martou – adică , Martou nu ar insulta memoria fratelui să u,
însurâ ndu-se cu logodnica lui îndurerată , câ nd nici nu i s-a ră cit bine
cenuşa.
Iselle pufni la auzul cuvâ ntului îndurerată.
— Cenuşa lui Dondo se va ră ci în curâ nd. Şi atunci, ce se va
întâ mpla? Orico, n-ai să mă mai forţezi niciodată să iau un bă rbat în
că să torie fă ră acordul meu – adică fă ră acordul meu preliminar, obţinut
dinainte. N-am să te mai las.
— Nu, nu, dă du Orico gră bit din mâ ini, în chip de scuză . Aceea...
aceea a fost o greşeală , acum îmi dau seama. Îmi pare ră u.
Asta era de la sine înţeles!
— Intenţia mea n-a fost să -ţi aduc un afront ţie, dragă surioară , ori...,
ori zeilor. Şi Orico aruncă priviri în jur, ca şi cum s-ar fi aşteptat să se
nă pustească asupra lui vreun zeu ofensat, dintr-o ambuscadă astrală , în
orice moment. Am dorit numai binele pentru tine şi Chalion.
Cazaril îşi dă du seama, deşi cu întâ rziere, că nimeni de la curte, în
afară de el şi Umegat, nu ştia exact ale cui rugă ciuni îl goniseră pe
Dondo... bine, nu de pe faţa pă mâ ntului, ci din viaţă – cu toţii ştiau că
prinţesa se rugase pentru salvarea ei. Nimeni, se gâ ndi Cazaril, nu o
suspecta sau o acuza de a fi încercat efectele magiei morţii – desigur,
282
nici pe el nu-l suspecta nimeni – în orice caz, Iselle era aici, iar Dondo
era dus. Orice curtean cu scaun la cap era un pic neliniştit din pricina
morţii misterioase a lui Dondo, iar unii dintre ei un pic mai mult.
— Nu ţi se va mai propune nicio altă că să torie pe viitor fă ră acordul
tă u anterior, spuse Orico, cu o fermitate surprinză toare. Asta ţi-o promit
cu preţul capului meu şi al coroanei ce-o port.
Era un jură mâ nt solemn; Cazaril ridică din sprâ ncene. Orico pă rea să
vorbească foarte serios. Iselle se bosumflă , apoi acceptă promisiunea lui
cu o uşoară înclinare a capului, circumspectă .
Se auzi un pufnit sec, al unor nă ri de femeie – ochii lui Cazaril se
îndreptară că tre roina Sara. Chipul ei era adumbrit de nişa ferestrei, dar
gura i se strâ mbă într-o expresie de ironie la cuvintele soţului ei. Cazaril
se gâ ndi la promisiunile solemne pe care le încă lcase Orico faţă de ea şi
îşi feri privirea, ruşinat.
— Şi, că tot veni vorba, să ri Orico la urmă toarea lui eschivă , ca un
om care traversează un râ u să rind din piatră în piatră – doliul nostru
face ca o asemenea ofertă pentru Ibra să fie prea timpurie. Vulpoiul ar
putea lua această grabă drept o insultă .
Iselle fă cu un gest de neră bdare.
— Dar dacă stă m prea mult pe gâ nduri se va gă si cine să ni-l sufle de
sub nas pe Bergon! Prinţul a devenit acum Moştenitor, are o vâ rstă
potrivită pentru că să torie, iar tată l lui îşi doreşte siguranţă la hotare.
Dacă Vulpoiul e pe cale să -l dea la schimb pentru un aliat – o fiică a
marelui marchiz de Yiss, poate, ori vreo femeie de viţă nobilă din
Darthaca –, atunci Chalionul îşi va fi pierdut şansa!
— E prea curâ nd. Prea curâ nd. Nu neg că argumentele tale sunt
întemeiate şi s-ar putea materializa câ ndva. Într-adevă r, Vulpoiul a
fă cut nişte cercetă ri diplomatice în ceea ce te priveşte, nu mai ţin minte
pentru care din fiii lui te vroia, dar totul a încetat atunci câ nd au
ră bufnit necazurile din sudul Ibrei. Nimic nu e bă tut în cuie. Dă -ţi
seama, biata mea mamă , fiică a Brajarului, a fost promisă în că să torie de
cinci ori pâ nă câ nd a ajuns să se că să torească cu riga Ias. Ai ră bdare,
calmează -te şi aşteaptă un moment mai propice.
283
 — Cred că acum este un moment excelent. Vreau să te vă d că iei o
decizie, o faci publică şi o susţii înainte să se întoarcă cancelarul dy
Jironal.
— Ah, ă ă ă , da. Şi mai trebuie luat în seamă un aspect. N-am cum să
fac un demers de o asemenea importanţă fă ră să mă consult cu
că petenia nobililor mei şi ceilalţi lorzi din consiliu.
Orico dă du din cap, pentru a-şi sublinia greutatea spuselor.
— Nu le-ai cerut pă rerea celorlalţi nobili ultima oară . Eu cred că ţi-e
teamă , într-un fel cu totul ciudat, să faci ceva fă ră încuviinţarea lui dy
Jironal. Cine-i rigă în Cardegoss la urma urmei, Orico dy Chalion ori
Martou dy Jironal?
— Am – am – am să mă gâ ndesc la cele ce mi-ai spus, dragă surioară .
Şi Orico fă cu ca ultimul fricos, nişte mici semne de concediere cu
mâ inile lui durdulii.
După ce se uită fix la el, cu o intensitate arzâ ndă , care-l fă cu să se
chircească în jilţul lui, Iselle îi acceptă sfatul pentru moment.
— Da, chiar te rog să te gâ ndeşti la cererea mea, milord. Am să revin
şi mâ ine la ea.
Cu această promisiune – sau ameninţare – le fă cu din nou o
reverenţă lui Orico şi Sarei şi se retrase, cu Betriz şi Cazaril în urma ei.
— Mâ ine sau în fiecare zi de acum înainte? o chestionă Cazaril cu
voce scă zută în timp ce îşi fă cea drum pe coridor, foşnindu-şi pornită
poalele rochiei.
— În fiecare zi, pâ nă ce Orico va ceda, îi replică ea cu dinţii încleştaţi.
Aşa am de gâ nd, Cazaril.

Lumina gă lbuie de iarnă că dea pieziş prin norii cenuşii, în după

amiaza aceea tâ rzie, pe câ nd Cazaril ieşea din Zangre îndreptâ ndu-se
că tre grajduri. Îşi trase pe el haina din lâ nă frumos împodobită şi îşi
afundă gâ tul în gulerul ei, ca o ţestoasă , să se ferească de vâ ntul rece şi
umed. Câ nd deschise gura să respire, scotea aburi. Scoase vreo două
jeturi de abur în direcţia stafiilor care, aproape invizibile în lumina
soarelui, se rostogoleau fă ră încetare în urma lui. O promoroacă umedă
284
se aşternuse peste dalele de piatră de sub picioarele lui. Întredeschise
uşa grea de la menajerie, numai atâ t câ t să se poată strecura înă untru şi
o închise imediat la loc. Ră mase pe loc, obişnuindu-se cu întunericul de
dină untru şi stră nută din pricina pulberii dulcege de fâ n din aer. Câ nd îl
vă zu râ ndașul cel fă ră degete puse un ciubă r jos, dă du de-a fuga
înaintea lui şi se înclină , scoţâ nd tot felul de zgomote de întâ mpinare.
— Am venit să -l vă d pe Umegat, îi spuse Cazaril.
Bă trâ nelul cel mă runt mai fă cu o plecă ciune şi îi fă cu semn să
meargă înainte. Îl conduse pe Cazaril de-a lungul hrubei. Superbele
animale să riră care mai de care la gratiile cuştilor lor să fornă ie la el, iar
vulpile de nisip ţopă iau şi chiţcă iau încâ ntate în timp ce trecea pe lâ ngă
ele.
Încă perea cu pereţii de piatră de la capă tul tunelului se dovedi a fi o
sală de mese, transformată în cameră de odihnă pentru slujbaşii de la
menajerie. Un foc mic ardea vioi într-un că min să pat în zidul de piatră ,
ţinâ nd frigul la distanţă . Se simţea o mireasmă plă cută de fum de lemne
amestecată cu cea pe piele, metal polizat şi să pun. Pernuţele umplute cu
lâ nă de pe scaunele unde-i fă cuse argatul semn să se aşeze erau
decolorate şi uzate, iar masa veche de lucru era pă tată şi încrustată cu
tă ieturi.
Cu toate astea, încă perea era mă turată , iar ferestrele lucioase, de o
parte şi de alta a că minului în care ardea focul, aveau nişte ochiuri de
geam curat lustruite. Râ ndaşul mai scoase nişte sunete ciudate şi ieşi
val-vâ rtej din încă pere. După câ teva minute apă ru Umegat, ștergâ ndu-și
mâ inile ude cu o câ rpă şi aranjâ ndu-şi livreaua.
— Bun venit, milord, spuse el cu blâ ndețe.
Cazaril se simţi dintr-o dată nesigur de eticheta pe care trebuia să o
afişeze, dacă trebuia să ră mâ nă în picioare ca un superior, ori să se
aşeze, ca un servitor. Nu exista nicio variantă a roknarei curteneşti în
conversaţia ca de la secretar la sfâ nt. Ră mase în picioare şi se înclină de
la mijloc în jos, în chip ciudat, ajungâ nd la un compromis.
— Umegat.

285
 Acesta închise uşa, asigurâ ndu-se că nu asculta nimeni. Cazaril se
aplecă înspre el, fră mâ ntâ ndu-şi degetele peste masă şi vorbi cu graba
cu care un pacient i se confesează medicului.
— Tu poţi vedea stafiile de la Zangre. Le şi poţi auzi vreodată ?
— De obicei nu. Dar dumneata?
Umegat trase un scaun şi se aşeză într-o poziţie adecvată faţă de
Cazaril.
— Nu pe acestea – o alungă cu mâ na pe cea mai supă ră toare, care se
luase după el pâ nă înă untru.
Umegat bă tu din buze şi flutură şi el cu câ rpa înspre ea, fă câ nd-o să
zboare de colo-colo.
— Pe cea a lui Dondo.
Cazaril îi descrise tumultul interior prin care trecuse cu o noapte în
urmă .
— Am crezut că încearcă să scape. Poate reuşi? Dacă strâ nsoarea în
care-l ţine zeiţa cedează ?
— Sunt sigur că nicio stafie nu se poate mă sura cu un zeu, spuse
Umegat.
— Ă sta... nu prea-i un ră spuns. Cazaril că zu pe gâ nduri. Poate că
Dondo şi demonul încercau să -l ucidă prin pură epuizare. Poţi să -mi
indici un mod în care să -l reduc la tă cere? Nu mi-a fost de niciun ajutor
să -mi pun perna-n cap.
— Există un soi de simetrie în toată treaba asta, remarcă Umegat
încetişor. Strigoi din afară pe care îi vezi, dar nu îi auzi, strigoi
dină untru pe care îi poţi auzi, dar nu şi vedea... dacă e mâ na Bastardului
la mijloc, trebuie să fie ceva legat de pă strarea unui echilibru. În orice
caz, sunt sigur de faptul că pă strarea dumitale în viaţă nu a fost un
accident şi nici nu va fi retrasă în mod accidental.
Cazaril cugetă asupra acestui lucru pentru o vreme, îndatoririle
zilnice, deh. Ziua de astă zi a adus nişte întorsă turi curioase. Îi vorbi
acum ca de la tovară ş la tovară ş:
— Ascultă , Umegat, am o idee. Noi ştim că blestemul Chalionului a
urmă rit linia bă rbă tească , de la Fonsa la Ias, apoi la Orico. Cu toate
286
astea, roina Ista poartă o umbră la fel de întunecată ca şi cea a lui Orico,
iar ea nu este o progenitură ţâ şnită din vintrele lui Fonsa. Asta
înseamnă că a intrat sub puterea blestemului prin că să torie, nu?
Liniile fine de pe chipul lui Umegat se adâ nciră .
— Sara împrumutase deja din aura lui Orico atunci câ nd am venit eu
pentru prima dată aici, dar presupun că ... da, aşa trebuie să se fi
întâ mplat.
— Ista la fel, probabil?
— Probabil.
— Aşadar, s-ar putea ca Iselle să scape de blestem prin mă ritiş? Să -l
împră ştie odată cu jură mintele de credinţă , câ nd îşi va pă ră si familia în
care s-a nă scut şi va intra în familia soţului ei? Ori o va urmă ri
blestemul ca să -i pă teze pe amâ ndoi?
Umegat ridică din sprâ ncene.
— Nu ştiu.
— Dar nu ştii nici dacă -i imposibil? Mă gâ ndeam că aceasta ar fi o
cale de a salva... ceva.
Umegat se lă să pe speteaza scaunului.
— Posibil. Nu ştiu. N-a fost niciodată un truc la care să mă gâ ndesc
pentru Orico.
— Trebuie să ştiu, Umegat. Prinţesa Iselle îl presează pe Orico să
deschidă negocierile pentru ca ea să facă o că să torie în afara
Chalionului.
— Cancelarul dy Jironal nu va permite cu siguranţă una ca asta.
— Eu n-aş subestima puterea ei de convingere. Ea nu e o a doua
Sara.
— Nici Sara nu era aşa pe vremuri. Dar ai dreptate. Of, bietul meu
Orico, să fie mă cinat între asemenea pietre de moară !
Cazaril îşi muşcă buzele şi fă cu o pauză îndelungată pâ nă să rişte
urmă toarea întrebare.
— Umegat... dumneata ai tot ţinut sub observaţie această curte de
ani de zile. Dy Jironal a fost dintotdeauna un delapidator atâ t de veninos
ori l-a corupt şi pe el blestemul încet-încet? Blestemul a atras un
287
asemenea om cu poziţia pe care i-o conferă puterea lui sau orice om
care încearcă să slujească Casa Chalionului ajunge să fie mistuit în felul
ă sta, în timp?
— Îmi pui nişte întrebă ri foarte interesante, lord Cazaril.
Sprâ ncenele cenuşii ale lui Umegat se coborâ ră în vreme ce el că zu pe
gâ nduri.
— Mi-aş dori să -ţi pot da nişte ră spunsuri mai bune. Martou dy
Jironal a fost întotdeauna un om care şi-a impus voinţa cu forţa,
inteligent, abil. Să -l lă să m deoparte pe fratele lui mai tâ nă r, care şi-a
fă cut o reputaţie de braţ de fier pe câ mpul de bă tă lie, nu şi de minte
puternică la curte. Pe vremea câ nd acesta a luat în primire postul de
cancelar nu l-aş fi considerat pe mai vâ rstnicul Jironal mai susceptibil să
pice în mreaja tentaţiilor de la curte şi a lă comiei mai mult decâ t pe
orice alt lord de rang mare din Chalion care avea un clan de întreţinut.
O laudă destul de jalnică. Şi totuşi...
— Totuşi, cred... Umegat pă rea să -i continue chiar gâ ndul lui Cazaril,
ridicâ ndu-şi privirea spre oaspetele să u, blestemul nu i-a fă cut nici lui
prea mult bine.
— Aşa că ... descotorosindu-ne de dy Jironal, n-am gă si soluţia la
necazurile lui Orico? Un alt om, poate mai ră u de atâ t, s-ar ridica pur şi
simplu în locul lui?
Umegat îşi desfă cu mâ inile.
— Blestemul ia sute de forme, ră sucind fiecare lucru bun care ar
trebui să fie de partea lui Orico, după slă biciunea firii sale. O nevastă
devenită infertilă în loc să -i dea urmaşi. Un mare sfetnic corupt în loc să
fie loial. Prieteni nestatornici, în loc să fie oneşti, hrana care-i face ră u în
loc să -l întă rească şi aşa mai departe.
Un secretar-tutore devenit laş şi netot, în loc să fie curajos şi înţelept?
Sau doar damnat şi nebun... Dacă orice om care pă şea graniţele
blestemului era vulnerabil avea să devină şi el o nă pastă pentru Iselle,
aşa cum era dy Jironal pentru Orico?

288
 — Teidez şi Iselle – trebuie ca toate alegerile ei să devină la fel de
bolnă vicioase ca şi cele ale lui Orico sau numai el e împovă rat în mod
special, fiind rigă ?
— Cred că blestemul s-a înră ută ţit pentru Orico de-a lungul
timpului. Ochii cenuşii ai roknarului se îngustară . Mi-ai pus o
sumedenie de întrebă ri, lord Cazaril. Permite-mi să -ţi adresez şi eu una:
cum se face că ai ajuns în serviciul prinţesei Iselle?
Cazaril deschise gura şi se lă să pe spate, fă câ nd un salt în urmă , în
ziua în care provincara îl luase prin surprindere cu oferta ei de
angajare. Dar nu, înainte de asta fusese... şi înainte de asta mai fusese...
Se pomeni, în loc de asta, povestindu-i lui Umegat despre ziua în care un
soldat al Fiicei, că lare pe un cal nă ră vaş scă pase o monedă de aur în
noroi şi cum a ajuns el la Valenda. Umegat fierse nişte ceai pe focul acela
micuţ şi împinse o cană aburindă în faţa lui Cazaril, care se opri din
povestit ca să -şi înmoaie gâ tlejul uscat. Îi descrise apoi întâ mplarea în
care Iselle îl fă cuse de ocară pe judecă torul cel corupt de Ziua Fiicei şi,
în cele din urmă , cum ajunseseră cu toţii la Cardegoss.
Umegat se trase de coadă .
— Crezi că paşii ţi-au fost predestinaţi începâ nd de atunci?
Tulbură tor. Dar zeii sunt zgâ rciţi şi prind ocaziile atunci câ nd le
întâ lnesc.
— Dacă zeii mi-au croit această cale, atunci unde e liberul meu
arbitru? Nu, nu se poate!
— Ah. Figura lui Umegat se lumină la auzul acestui argument
teologic spinos. Poate că , în loc să ne controleze fiece pas, zeii au pornit
la drum o sută de Cazarili şi Umegaţi. Şi au ajuns numai aceia care au
ales această cale.
— Dar eu sunt primul care ajunge sau ultimul?
— Ei bine, spuse Umegat sec, pot să te asigur că nu eşti primul.
Cazaril mormă i în semn că înţelegea ce vroia să spună . După ce-i mai
rumegă vorbele, spuse brusc:
— Dar dacă zeii i te-au dat pe tine lui Orico, iar pe mine Isellei – deşi
cred că Cineva a fă cut o sfâ ntă greşeală –, cine i-a fost dat drept
289
proteguitor lui Teidez? N-ar trebui să fim trei? Un om din partea
Fratelui, cu siguranţă , deşi nu ştiu dacă e o simplă unealtă ori un sfâ nt
ori vreun nebun – ori au că zut toţi din cei o sută de protectori ai
bă iatului la marginea drumului, unul câ te unul? Poate că acel om nu a
ajuns aici deocamdată .
Un alt gâ nd îi trecu prin minte, tă indu-i respiraţia lui Cazaril.
— Poate că trebuia să fie dy Sanda.
Se lă să peste masă , îngropâ ndu-şi faţa în mâ ini.
— Dacă mai stau mult filozofâ nd aici cu dumneata, jur că o să ajung
să mă îmbă t criţă din nou, numai ca să -mi opresc gâ ndurile să mi se
învâ rtejească fă ră oprire în ţeasta asta mea.
— Dependenţa de bă utură este de fapt un lucru care se întâ mplă
destul de des în râ ndul preoţilor, spuse Umegat.
— Încep să înţeleg de ce.
Cazaril îşi înclină din nou capul pe spate ca să -şi soarbă şi ultima
înghiţitură de ceai care i se ră cise pe fundul că nii, aşezâ nd-o pe masă .
— Umegat... dacă am să -mi analizez fiecare pas, nu numai ca să -
nţeleg dacă e bun sau ră u, ci dacă e cel pe care trebuie să -l fac, am să
înnebunesc. Şi mai tare. Am să ajung să stau încolă cit într-un colţ, fă ră
să fac nimic, decâ t poate doar să bolborosesc vorbe neînţelese şi să
plâ ng.
Umegat începu să râ dă pe înfundate – cu cruzime, se gâ ndi Cazaril –
dar scutură din cap.
— N-ai cum să ghiceşti voinţa zeilor. Fii de partea virtuţii – dacă eşti
în stare să o recunoşti – şi ai încredere că datoria care-ţi apare în cale
este cea dorită din partea ta. Şi că darurile cu care ai fost hă ră zit ar
trebui puse în slujba zeilor. Să fii convins că zeii nu cer altceva de la tine
decâ t să te foloseşti cum se cuvine de ceea ce ei mai întâ i ţi-au dat. Nici
chiar propria-ţi viaţă nu ţi-o cer.
Cazaril îşi frecă faţa în mâ ini şi trase aer adâ nc.
— Atunci am să fac tot ce-mi stă în putere pentru izbâ nda că să toriei
Isellei, că să se rupă de sub vraja blestemului. Trebuie să mă încred în

290
raţiunea mea, că ci altfel de ce-ar fi ales zeii un om cu judecată care să
ocrotească asupra ei?
Adă ugă cu toate astea, sufocat:
— Cel puţin eram un om cu judecată ...
Dă du din cap, mai cu putere decâ t era convins de cele ce spusese şi
îşi împinse scaunul la o parte.
— Roagă -te pentru mine, Umegat.
— În fiecare ceas o fac, milord.

Se lă sa întunericul câ nd lady Betriz intră cu un sfeşnic în biroul lui

Cazaril, fă câ ndu-şi de lucru câ tva timp, aprinzâ ndu-i lumâ nă rile de pe
masă ca să poată citi. El îi zâ mbi şi îi mulţumi cu un gest de încuviinţare.
Îi zâ mbi şi ea şi suflă în lumâ narea cu care venise, dar se opri în loc, fă ră
să se întoarcă în apartamentele femeilor. Stă tea, observă Cazaril, în
același loc în care se despă rţiseră în noaptea morţii lui Dondo.
— Parcă au început să se mai aşeze lucrurile de acum, slavă zeilor,
fă cu ea.
— Da. Oarecum, îşi lă să Cazaril pana pe masă .
— Încep să cred că totul va fi bine.
— Da. Stomacul lui se ră sculă . Ba nu.
Urmă o pauză îndelungă . Îşi luă în mâ nă pana din nou, o înmuie în
că limară , deşi nu mai avea ce să scrie.
— Cazaril, trebuie să crezi că eşti pe moarte ca să te încumeţi să
să ruţi o femeie? îl întrebă ea pe neaşteptate.
El îşi plecă capul, roşind, apoi tuşi stâ njenit.
— Scuzele mele sincere, lady Betriz. N-o să se mai întâ mple.
Nu îndră zni să -şi ridice privirea, de teamă ca ea să nu încerce din
nou să -l determine să -şi lase fragila gardă jos. De teamă să nu
reuşească . Of, Betriz, nu-ţi risipi demnitatea pe un inutil ca mine!
Vocea ei deveni aspră .
— Îmi pare ră u să aud asta, castillare.
El ră mase cu privirea fixată pe bucoavna mare pe care o avea
deschisă în faţă , auzindu-i paşii îndepă rtâ ndu-se.
291
 Trecură câ teva zile în care Iselle îşi menţinu atacul asupra lui Orico.
Trecură câ teva nopţi înspă imâ ntă toare pentru Cazaril, din pricina
urletelor duhului lui Dondo, care se zvâ rcolea în chinurile lui tainice.
Această prezenţă stră ină în mă runtaiele lui Cazaril se dovedi a fi, într-
adevă r, o reluare pentru un sfert de oră în fiecare noapte, a groză viei
acelei morţi. Cazaril nu putea să adoarmă înainte de acel interludiu de la
miezul nopţii, într-o teroare care-l îmbolnă vea şi multă vreme după ce
se sfâ rşea, din cauza tulbură toarei rezonanţe; chipul îi deveni pă mâ ntiu
şi obosit. Bă trâ nele fantasme estompate care se ţineau ca scaiul de el
deveniră un fel de animale de companie plă cute în comparaţie cu
ră cnetele oribile care-l munceau noapte de noapte. Cu niciun chip nu
putea îngurgita atâ ta vin încâ t să poată dormi buştean, aşa că se forţă să
le îndure.
Orico îndura vizitele surorii lui cu mai puţină tă rie de caracter.
Începu să o evite în cele mai ciudate chipuri, dar ea dă dea peste el
oricum, în dormitor, în bucă tă rie, o dată chiar, în pofida scandalizatei
Nan dy Vrit, în încă perea în care-şi fă cea baia de aburi. Atunci câ nd a
plecat că lare la cabana lui de vâ nă toare, în pă durea de stejari, în zorii
unei zile, Iselle l-a urmat imediat după masa de dimineaţă . Cazaril
observă uşurat că propriul lui alai spectral ră mă sese în urmă , pe
mă sură ce se îndepă rtau de Zangre, ca şi cum spiritele acelea ar fi fost
legate de locul în care-şi dă duseră ultima suflare.
Era limpede că goana cailor îi aducea o bucurie de nedescris Isellei,
că ci atunci scă pa de nodurile şi laţurile care îi sufocau existenţa la
castel. O zi petrecută în şa, afară , în aerul înţepă tor al începutului de
iarnă , ducâ ndu-se la şi întorcâ ndu-se de la o altă audienţă zadarnică , îi
aducea lumină în ochi şi culoare în obraji. Nici lady Betriz nu era mai
puţin revigorată . Cele patru gă rzi din Baocia, că rora li se poruncise să -i
escorteze, de-abia ţineau pasul cu ei, cu multe sforţă ri, snopindu-şi caii
în bă taie; Cazaril îşi masca agonia. Eliminase iar sâ nge în seara trecută ,
lucru care nu se mai întâ mplase de câ teva zile, iar serenadele din fiecare
noapte pe care i le ridica Dondo îi zdruncinaseră zdravă n minţile că ci,
292
pentru prima dată , urechea aplecată spre interior a lui Cazaril desluşise
cuvinte articulate în ră cnetele acelea. Nu erau cuvinte care să aibă
înţeles, erau indescifrabile. Avea să urmeze ceva mai dihai?
A doua zi înspre prâ nz, Cazaril urca sleit de puteri scă rile dinspre
apartamentele Isellei, temâ ndu-se de o altă asemenea ieşire cu caii. Abia
ce apucase să se aşeze, înţepenit, pe scaunul lui de la birou, că îşi fă cu
apariţia roina Sara, însoţită de două dintre doamnele ei de companie.
Trecu ca o adiere pe lâ ngă el, învă luită într-un norişor pufos de lâ nă
albă . El se că zni să se ridice în picioare, luat prin surprindere, şi se
înclină adâ nc; ea îi luă în seamă prezenţa cu o înclinare uşoară , absentă ,
a capului.
Un vâ rtej de voci agitate de femeie din camerele interzise de dincolo
îi anunţară cumnatei sale vizita. Atâ t doamnele de companie ale roinei,
câ t şi Nan dy Vrit fură exilate în salonaş, unde se aşezară ca la clacă .
După aproape jumă tate de oră roina Sara ieşi, trecâ nd din nou pe lâ ngă
Cazaril, cu aceeaşi nepă sare neclintită pe figură .
Betriz urmă şi ea la scurt timp.
— Prinţesa vă roagă să veniţi în camera de zi a domniei sale, îi spuse
ea lui Cazaril.
Sprâ ncenele ei negre se arcuiseră de îngrijorare. Cazaril se ridică de
îndată şi o urmă înă untru.
Iselle şedea într-un scaun sculptat, cu mâ inile încleştate pe braţele
acestuia, palidă la faţă şi respirâ nd precipitat.
— E un mâ rşav! Fratele meu e un mâ rşav, Cazaril! îi zise ea, în timp
ce el îi fă cea o plecă ciune şi îşi tră gea un scă unaş lâ ngă genunchii ei.
— Milady? se ară tă el nedumerit şi se aşeză cu cea mai mare
precauţie de care era în stare. Durerile de stomac de noaptea trecută
încă mai persistau şi îl înjunghiau dacă fă cea mişcă ri prea rapide.
— Nicio că să torie fă ră consimţă mâ ntul meu, aha, aşa mi-a spus cu
toată sinceritatea – dar nici fă ră consimţă mâ ntul lui dy Jironal, de altfel!
Sara mi-a şoptit lucrul ă sta. După moartea fratelui să u, dar înainte să
plece din Cardegoss în că utarea criminalului, cancelarul a avut o
discuţie secretă cu fratele meu şi l-a înduplecat să întocmească un
293
codicil la testamentul să u. În eventualitatea morţii lui Orico, cancelarul
devine regent al fratelui meu, Teidez...
— Cred că acest aranjament era ştiut de ceva vreme, prinţesă . Există
un consiliu de regenţă înfiinţat ca să -l sprijine, de altfel. Provincarii din
Chalion n-ar lă sa să treacă la unul dintre ei o asemenea putere, fă ră să
verifice mai întâ i.
— Da, da, ştiam asta, dar...
— Codicilul nu este cumva o tentativă de abolire a consiliului, nu?
întrebă Cazaril alarmat. Asta chiar ar stâ rni o revoltă în râ ndul lorzilor.
— Nu, aspectul acesta a ră mas neschimbat. Dar... înainte eu mă
aflam sub tutela bunicii mele şi a unchiului meu, provincarul de Baocia.
Acum sunt pe cale să fiu dată în paza lui dy Jironal. Nu există niciun
consiliu care să verifice acest lucru! Şi, fii atent, Cazaril: condiţiile tutelei
sale sunt stabilite pâ nă câ nd mă mă rit, iar permisiunea de a mă că să tori
este cu totul în mâ inile lui! Poate să mă ţină nemă ritată pâ nă la adâ nci
bă trâ neţi, dacă pofteşte!
Cazaril îşi ascunse neliniştea şi ridică o mâ nă în aer ca să o
potolească .
— Cu siguranţă că nu se va întâ mpla aşa. El o să moară de bă trâ neţe
cu mult înaintea domniei tale. Şi înainte de asta, câ nd Teidez va ajunge
la vâ rsta maturită ţii şi în deplină tatea puterilor monarhice, vă va putea
elibera printr-un decret regal.
— Teidez va ajunge la majorat la două zeci şi cinci de ani, Cazaril!
Cu zece ani în urmă Cazaril i-ar fi împă rtă şit teama în faţa unui aşa
termen lung. Acum i se pă rea mai degrabă o idee bună . Dar de bună
seamă că nu era aşa, în condiţiile în care dy Jironal ţinea frâ iele întregii
afaceri.
— Voi avea aproape două zeci şi opt de ani!
Încă doisprezece ani în care blestemul va lucra asupra ei şi prin ea...
nu, nu era deloc o mă sură bună .
— Te-ar putea da afară din serviciul meu într-o clipită !
Mai ai o Proteguitoare, care nu s-a gândit să mă dea afară din
serviciu, încă.
294
 — Vă asigur că aveţi motive de îngrijorare, prinţesă , dar vă faceţi
necazuri înainte să fie cazul. Niciuna din problemele astea nu există
atâ ta timp câ t Orico este în viaţă .
— Nu se simte deloc bine, mi-a spus Sara.
— Nu prea este în formă , fu de acord Cazaril, cu precauţie. Dar nu
este, sub nicio formă , bă trâ n. Abia a împlinit patruzeci de ani.
După expresia de pe chipul Isellei se vedea că ea considera asta o
vâ rstă înaintată .
— E mult mai... ră u decâ t arată . Aşa mi-a spus Sara.
Cazaril şovă i.
— E chiar în relaţii atâ t de intime cu el, ca să ştie acest lucru?
Credeam că s-au ră cit unul de altul.
— Eu nu-i înţeleg, se frecă Iselle cu pumnii la ochi. Of, Cazaril, ce mi-
a spus Dondo era adevă rat! M-am gâ ndit, mai tâ rziu, că ar fi putut o fi o
minciună oribilă , ca să mă bage în sperieţi. Sara era atâ t de disperată să
aibă un copil, încâ t a acceptat să -l lase pe dy Jironal să încerce, atunci
câ nd Orico... n-a mai putut! Martou n-a fost atâ t de ră u, mi-a spus ea.
Mă car a fost cuviincios. Numai atunci câ nd a vă zut că nici el nu o poate
lă sa grea, s-a lă sat linguşit de fratele lui, să -l lase şi pe el să încerce.
Dondo a fost înfioră tor, şi îi fă cea o plă cere deosebită să o
batjocorească . Dar, Cazaril, Orico ştia. Cu ajutorul lui au înduplecat-o pe
Sara să accepte o asemenea insultă atroce. Nu înţeleg de ce, pentru că
Orico nu poate să -l urască atâ t de mult pe Teidez încâ t să vrea să pună
pe tron în locul lui un bastard al lui Jironal.
— Nu. Şi da.
O progenitură a lui dy Jironal şi-a Sarei n-ar fi un descendent din
neamul lui Fonsa-cel-prea-Înţelept. Orico trebuie să se fi gâ ndit că un
asemenea urmaş ar putea creşte ca să elibereze regatul Chalionului de
sub blestemul Generalului de Aur. O mă sură disperată , dar care ar fi
avut în acelaşi timp şanse de reuşită .
— Roina Sara, mai spuse Iselle, fă câ nd o grimasă , spune că dacă dy
Jironal îl gă seşte pe ucigaşul lui Dondo, ea are de gâ nd să plă tească

295
pentru funeraliile acestuia, pentru o pensie în ajutorul familiei şi ca să i
se înalţe rugă ciuni fă ră sfâ rşit pentru el, la templul din Cardegoss.
— E bine de ştiut asta, spuse Cazaril încet.
Cu toate că el nu avea nicio familie care să primească ajutor. Se
gheboşă un pic şi zâ mbi ca să -şi ascundă o grimasă de durere. Aşadar
nici mă car Sara, care-i împuiase urechile neprihă nite Isellei cu detalii
şocante despre propria-i intimitate, nu amintise nimic despre blestem.
Şi era convins acum că şi Sara cunoştea acest lucru. Orico, Sara, dy
Jironal, Umegat, probabil şi Ista, chiar şi provincara şi niciunul dintre ei
nu voise să -i împovă reze pe aceşti copii cu lucruri legate de acel nor
negru care atâ rna deasupra capetelor lor. Ce drept avea el să tră deze
acea complicitate implicită a tă cerii?
Nici mie nu mi-a spus cineva. Şi le sunt recunoscător pentru atenţie?
Atunci, câ nd aveau de gâ nd protectorii lui Teidez şi Iselle să le facă
cunoscut blestemul tenebros care îi învă luia? Avea de gâ nd Orico să le
spună pe patul de moarte, aşa cum o fă cuse şi tată l să u, Ias, cu el? Avea
Cazaril dreptul să -i dezvă luie Isellei secrete pe care pă zitorii ei naturali
preferaseră să i le ascundă ? Era el pregă tit oare să -i explice cum anume
descoperise el totul?
Îi aruncă o ocheadă lui Betriz, aşezată pe un alt scă unaş, privind
neliniştită la necazul stă pâ nei sale. Nici chiar Betriz, care ştia destul de
bine că se dedase la magia morţii, nu ştia că reuşise să o şi ducă la
îndeplinire.
— Nu ştiu ce să mai fac de-acum încolo, se tâ ngui Iselle. Orico e
inutil.
Putea ea să scape de nă pastă fă ră să fie nevoită să ştie de ea? Cazaril
trase aer adâ nc în piept, să -şi facă curaj pentru că vorbele pe care avea
de gâ nd să i le spună frizau tră darea.
— Aţi putea să faceţi demersuri pentru a vă aranja că să toria domnia
voastră înşivă .
Betriz se foi pe scaun şi ţâ şni în picioare, că scâ nd ochii mari la el.
— Cum, într-ascuns? întrebă Iselle. Ferindu-mă de fratele meu,
regele?
296
 — Oricum, într-ascuns de cancelarul lui.
— O fi legal?
Cazaril aruncă cu putere aerul afară din piept.
— O că să torie, încheiată şi consumată , nu poate fi contestată nici
chiar de rigă însuşi. Dacă o tabă ră destul de numeroasă , de chalionezi,
ar fi convinsă să vă susţină în acest demers – şi deja există o facţiune de
opoziţie faţă de dy Jironal – anularea acelei că să torii ar fi şi mai dificilă .
Iar dacă ea ar pleca din Chalion, ca să se pună sub protecţia să zicem,
a unui socru viclean, cum era Vulpoiul din Ibra, ar fi avut toate şansele
să se descotorosească atâ t de blestem, câ t şi de facţiunea lui dy Jironal.
Ducerea tratativelor pentru ca ea să nu devină dintr-un prizonier lipsit
de putere la o curte, un prizonier neputincios la alta era partea cea mai
dificilă . Mă car de-ar fi un prizonier liber de blestem şi tot ar fi ceva!
— Ah! ochii Isellei scă pă rară plini de speranţă . Cazaril, este posibil?
— Există greută ţi de ordin practic, recunoscu el. Şi la fiecare dintre
acestea există soluţii practice. Cea mai dificilă este să descoperim un om
în care să ai încredere pentru a-ţi fi ambasador. Ar trebui să aibă
ascuţimea de spirit pentru a vă câ ştiga cea mai solidă poziţie în
negocierile cu Ibra, diplomaţia necesară pentru a nu aduce o ofensă
Chalionului, curaj să treacă peste graniţele nesigure, forţă pentru a
că lă tori, fidelitate dedicată exclusiv domniei voastre şi care să nu
cedeze. O singură greşeală în această alegere ar fi fatală .
La modul cel mai propriu.
Ea îşi împreună mâ inile şi se încruntă .
— Îmi poţi gă si un astfel de om?
— Am să -mi aplec atenţia înspre aceasta şi am să caut în jurul meu.
— Aşa să faci, lord Cazaril, suflă ea. Aşa să faci.
Lady Betriz spuse pe un ton ciudat de sec.
— Cu siguranţă nu va trebui să că utaţi prea departe.
— Nu pot să fiu eu acela.
Înghiţind în sec încurcat, reuşi să -şi transforme gâ ndul, Eu aş putea
să cad mort la picioarele voastre în orice clipă, în:
— Nu îndră znesc să vă las aici, lipsite de apă rare.
297
 — Ne vom gâ ndi cu toţii la acest lucru.

Festivită ţile prilejuite de Ziua Tată lui trecură fă ră prea multă vâ lvă .
Ploaia rece înmuie ceremonia din Cardegoss şi îi ţinu pe mulţi de la Zan-
gre departe de procesiunea cetă ţii, deşi Orico se prezentă , avâ nd
această îndatorire în calitate de rigă şi drept urmare, se alese cu o
ră ceală pe cinste. Acuzâ nd această indispoziţie, se retrase la pat, evitâ nd
pe toată lumea din jur. Obişnuiţii de la Zangre, care mai purtau încă
doliul cel negru cu liliachiu, în urma pierderii lui Dondo, ţinură un festin
de Ziua Tată lui cu muzică sacră şi fă ră dansuri.
Ploaia îngheţată se ţinu lanţ întreaga să ptă mâ nă . Într-una din acele
după -amiezi ploioase, Cazaril se gă sea împreună cu Iselle şi Betriz în
biroul să u, îmbinâ nd învă ţă tura teoretică cu cea practică şi ară tâ ndu-le
acestora cum să -şi ţină socotelile, câ nd se auzi o bă taie fermă în uşă ,
urmată de vocea timidă unui paj care anunţă :
— Marchizul du Palliar doreşte o întrevedere cu milord dy Cazaril.
— Palli! se ră suci Cazaril în scaun şi se ridică în picioare, sprijinindu-
se cu o mâ nă de masă .
Feţele fetelor se înseninară brusc de încâ ntare şi vioiciune, acesta
fiind un motiv întemeiat să le alunge plictisul.
— ... nu te aşteptam la Cardegoss atâ t de curâ nd!
— Nici eu nu m-aş fi aşteptat să mă întorc atâ t de repede.
Palli fă cu o plecă ciune înaintea domniţelor şi îl gratulă pe Cazaril cu
o strâ mbă tură . Lă să să cadă o monedă în mâ na pajului şi apoi smuci din
cap, fă câ ndu-i semn că se putea retrage; bă iatul se plecă de două ori,
într-o progresie care demonstra o adâ ncă recunoştinţă faţă de
generozitatea lui, şi apoi o luă din loc.
Palli continuă :
— Mi-am luat doar doi ofiţeri şi am mers din greu; trupa mea din
Palliar vine din urmă la pas ca să nu-şi deşele caii.
Aruncă o privire prin încă pere şi ridică din umerii lui laţi:

298
 — Ferească Sfâ nta! Nu credeam că rostesc vorbe profetice ultima
oară câ nd am fost aici. Îmi dă nişte fiori pe spinare, mai ceva decâ t
ploaia asta nesuferită .
Îşi lepă dă pelerina din lâ nă pă tată cu pică turi de apă , dezvă luind
veşmâ ntul albastru cu alb, de ofiţer înrolat în ordinul Fiicei şi îşi trecu
mâ hnit cu mâ na prin stropii sclipitori care-i împodobeau ca roua pă rul
negru. Îşi strâ nse mâ inile cu Cazaril şi mai spuse:
— Pe toţi demonii Bastardului, Caz, ară ţi îngrozitor!
Din pă cate, Cazaril nu avea cum să ră spundă la un asemenea
comentariu, cum l-ar fi îndemnat inima, cu un „Că bine zici!”. Încercă , în
schimb, să dreagă observaţia prietenului să u, bă lmă jind:
— E de la vreme, presupun. Ne face pe toţi să ne simţim posaci şi
şterşi.
Palli se dă du un pas înapoi, cercetâ ndu-l din cap pâ nă -n picioare.
— De la vreme? Ultima oară câ nd te-am vă zut n-aveai pielea
pă mâ ntie, n-aveai ochii încercă naţi ca un lemur şi..., şi... ară tai destul de
în formă , nu palid, strâ ns de nas si cu ditamai burdihanu’ în loc de burtă .
Indignat, Cazaril luă o poziţie demnă , stă pâ nindu-şi durerea
intestinală înfioră toare, în timp ce Palli ară ta cu degetul la el, spunâ nd:
— Prinţesă , ar trebui să vă duceţi secretarul la un tă mă duitor.
Iselle fă cu ochii mari la Cazaril, surprinsă brusc, ducâ ndu-şi mâ na la
gură de uimire, ca şi cum l-ar fi vă zut pentru prima oară în ultimele trei
să ptă mâ ni. Lucru care, îşi dă du el seama, aşa şi era; toată atenţia ei
fusese absorbită de propriile-i necazuri de-a lungul ultimelor
nenorociri. Betriz se uita de la unul la altul, muşcâ ndu-şi uşor buza de
jos.
— N-am nevoie să consult niciun vraci, spuse hotă râ t Cazaril, tare şi
iute. Şi n-am nevoie de niciun alt interogatoriu, pentru numele zeilor.
— Aşa spun toţi, de frica bisturiului şi a purgativelor, zise Palli
neluâ ndu-i în seamă protestul înţepat. Pe ultimul dintre sergenţii mei,
care a fă cut furuncule de la statul în şa, a trebuit să -l tâ ră sc cu de-a sila
în ultimul moment la doctorul care pune lipitori. Nu-l asculta, prinţesă !
Cazaril – expresia lui deveni serioasă , fă câ ndu-i o plecă ciune drept
299
scuză Isellei – pot să -ţi vorbesc între patru ochi? Promit să nu-l reţin
prea mult, prinţesă . Nu pot să stau prea mult.
Iselle îi acordă permisiunea, cu gravitate. Gră bindu-se să audă
veştile pe care vocea lui Palli le tră dau, Cazaril îl conduse nu în biroul
din anticameră , ci direct pe scă ri, la el în odaie. Din fericire pe hol nu era
nimeni, închise bine uşa grea în urma lor, ca să împiedice vreun musafir
nedorit să tragă cu urechea. Senilele pete ale duhurilor se dovediră a fi
discrete. Cazaril luă un scaun, pe cel mai potrivit să -i ascundă lipsa de
graţie din mişcă ri. Palli se aşeză pe marginea patului, îşi împă turi
pelerina lâ ngă el şi îşi împreună lejer mâ inile între genunchi.
— Mesagerul Fiicei la Palliar a fost destul de rapid, în ciuda
noroaielor iernii, zise Cazaril numă râ nd zilele în gâ nd.
Palli ridică din sprâ ncene:
— Ştiai deja de asta? Credeam că e o, ă ă ă , adunare destul de secretă
a conclavului. Deşi va deveni evidentă în timp destul de scurt, că ci vor
mai sosi şi alţi lorzi devoţi în Cardegoss.
Cazaril ridică din umeri.
— Am şi eu informatorii mei.
— Nici nu mă -ndoiesc. La fel ca şi mine. Palli dă du ameninţă tor din
deget la el. Tu eşti singura sursă de încredere din toată fortă reaţa asta,
pentru mine, în acest moment. Ce s-a petrecut la curte în ultima vreme,
sub ochii zeilor? Cele mai lugubre şi mai înzorzonate poveşti au tot
umblat din gură -n gură cu privire la decesul subit al ră posatului nostru
General Sfâ nt. Oricâ t de încâ ntă tor ar fi acest tablou, pe undeva tot nu-
mi vine să cred că a fost luat pe sus cu tot cu trupul pă mâ ntesc de un
stol de demoni cu aripi înflă că rate, invocaţi de rugă ciunile prinţesei
Iselle.
— Ah... nici chiar aşa. S-a înecat şi şi-a dat duhul în mijlocul unui
chiolhan, chiar în noaptea de dinaintea nunţii lui.
— Cu propria-i limbă otră vită şi mincinoasă , îndră znesc să sper.
— Aproape.
Palli stră nută .

300
 — Lorzii devoţi pe care lordul Dondo i-a scos din minţi – care nu
sunt doar cei pe care nu i-a putut cumpă ra direct, ci şi cei care s-au
ruşinat de alegerea lui de atunci în funcţia de comandant – au luat
trecerea lui în nefiinţă ca pe un semn al roţii care se învâ rte. De îndată
ce cvorumul nostru se va întruni în Cardegoss, intenţionă m să -i
smulgem un titlu de marchiz cancelarului şi să ne prezentă m propriul
candidat la titlul de Sfâ nt General în faţa lui Orico. Sau poate că o listă de
candidaţi cu trei oameni acceptaţi de noi, dintre care să poată alege riga.
— Mai bine s-ar feri să apară . E un echilibru fragil între...
Cazaril se abţinu să rostească loialitate şi trădare.
— ... de asemenea, dy Jironal are puteri mari in cadrul Templului, ca
şi în Zangre. Nu cred c-aţi vrea ca acest ră zboi intern să devină prea
urâ t.
— Nici chiar dy Jironal n-ar îndră zni să dezbine templul, asmuţind
soldaţi ai Fiului să lupte cu cei ai Fiicei, replică Palli plin de încredere.
— Hm, murmură Cazaril.
— În acelaşi timp, câ ţiva dintre lorzii devoţi – nu dau nume
deocamdată – au de gâ nd să meargă mai departe, probabil să adune şi
să prezinte dovezi cu privire la corupţia celor doi fraţi dy Jironal, cu
toate mitele, ameninţă rile, spolierile şi netrebniciile lor, în faţa lui Orico,
care îl vor sili să îl îndepă rteze pe dy Jironal din funcţia de cancelar. Să -l
facă pe rigă să ia o poziţie fermă .
Cazaril îşi scă rpină nasul şi îl avertiză :
— Să -l sileşti pe Orico să ia o poziţie fermă ar fi ca şi cum ai încerca
să ridici un turn peste o cremă de ouă . N-aş recomanda o asemenea
mişcare. Nici nu-l va dezbina de dy Jironal de îndată . Riga are o mai
mare încredere în el... decâ t pot să explic în cuvinte. Dovezile voastre ar
trebui să fie completamente covâ rşitoare.
— Da, iar asta e partea care mă aduce la tine. Palli se aplecă în faţă
cu gravitate. Ai fi dispus să repeţi, sub jură mâ nt, în faţa conclavului
Fiicei, istoria pe care mi-ai spus-o în Valenda, despre cum te-a vâ ndut
dy Jironal la galere?
Cazaril şovă i.
301
 — Nu am nicio dovadă în sprijinul meu, decâ t propriu-mi cuvâ nt,
ceea ce-i prea neînsemnat ca să -l dă râ m pe dy Jironal, te asigur.
— Nu, doar cuvâ ntul tă u singur, nu. Dar aş putea fi eu moneda care
înclină balanţa, paiul care ar aprinde focul.
Doar paiul care iese în evidenţă dintre celelalte? Avea de gâ nd să fie
luat drept pivotul acestei conspiraţii? Cazaril îşi strâ mbă gura într-o
expresie de spaimă .
— Iar tu eşti un om de reputaţie, continuă Palli convingă tor.
Cazaril tresă ri.
— Nu una bună , cu siguranţă ...!
— Cum, câ nd toată lumea îl cunoaşte pe secretarul cel inteligent al
prinţesei Iselle, omul care îşi este propriul consilier – şi al ei de
asemenea – bastionul de la Gotorget, că ruia-i este total indiferentă
averea materială ...
— Ba nu, nu-i adevă rat, îl asigură cu onestitate Cazaril. Doar mă
îmbrac prost. Chiar îmi place huzurul.
— ...şi care se bucură de întreaga încredere a prinţesei. Şi nu te mai
preface în faţa mea a fi un curtean hră pă reţ – eu, cu ochii mei te-am
vă zut cum ai trimis la plimbare trei roknari care au încercat să te
mituiască ca să tră dezi Gotorgetul, ultimul chiar câ nd mureai de foame
şi pot să aduc un martor în carne şi oase care să -mi susţină vorbele.
— Bineînţeles că n-am...
— Ai să -ţi auzi vocea în consiliu, Caz!
Cazaril oftă .
— Am să ... am să mă gâ ndesc la asta. Am alte datorii mai presante. Să
zicem că am să vorbesc într-o sesiune închisă a consiliului dacă , şi
numai dacă eşti convins că mă rturia mea va fi de un real folos. Politica
internă a templului nu-i treaba mea.
Un junghi care-i stră bă tu chiar atunci mă runtaiele îl fă cu să -şi
regrete alegerea aceea de cuvinte. Mă tem că sunt chinuit profund de
afacerile interne ale zeiţei, chiar în acest moment.

302
 Palli dă du din cap bucuros, luâ nd vorbele lui Cazaril drept un accept
mai ferm decâ t şi-ar fi dorit Cazaril. Se ridică , îi mulţumi lui Cazaril şi-şi
luă ră mas bun.

Capitolul 16

Două zile mai tâ rziu, Cazaril şedea degajat la masa lui de lucru,
meşterind la penele de scris, câ nd intră un paj de la Zangre în
anticamera lui şi anunţă :
— A sosit devotul Rojeras, la dispoziţia prinţesei Iselle, m’lord.
Rojeras era un om la vreo patruzeci de ani, cu un pă r roşcat
încă runţit, cu un început de calviţie pe la tâ mple, cu pistrui şi ochi
albaştri pă trunză tori. Se vedea care era îndeletnicirea omului, după
robele verzi de laic devot al Templului-Spital al Milostivirii Mamei din
Cardegoss, straie care se unduiau la paşii lui sprinteni, şi rangul, de
asemenea, după împletitura cusută la umă r. Cazaril ştiu imediat că nu
venise pentru vreuna dintre doamne, altminteri Ordinul Mamei ar fi
trimis o femeie-doctor. Încremeni de teamă , dar dă du din cap politicos.
Se întoarse să ducă mesajul în odă ile din interior ca să dea nas în nas cu
lady Betriz şi prinţesa, care erau deja în pragul uşii, zâ mbindu-i deloc
surprinse noului venit.
Betriz fă cu o jumă tate de reverenţă ca ră spuns la adâ nca plecă ciune
pe care i-o adresă devotul şi spuse:
— Acesta e omul despre care v-am vorbit, prinţesă . Maica stareţă
spune că a aprofundat studiul bolilor istovitoare şi că are discipoli de pe
tot cuprinsul Chalionului care vin să înveţe de la el!
Aşadar, drumul fă cut de lady Betriz ieri, la templu, implicase ceva
mai mult decâ t rugă ciuni şi acte de caritate. Iselle avea mai puţin de
învă ţat despre conspiraţiile de la curte decâ t crezuse Cazaril. Reuşise,
cu destulă abilitate, să ascundă acest lucru de privirile lui vigilente. Se
vedea acum încolţit şi tocmai de doamnele lui. Zâ mbi reţinut,
înghiţindu-şi temerea. Omul nu avea niciun semn luminos care să
dovedească faptul că deţinea puteri de vizionar; ce putea să spună ,
303
cercetâ nd doar trupul lui Cazaril? Iselle se uită la tă mă duitor şi
încuviinţă mulţumită :
— Preacucernice Rojeras, examinaţi-l pe secretarul meu şi veniţi să -
mi raportaţi ce aţi constatat.
— Prinţesă , nu am nevoie să vă d un doctor. Şi mai ales, n-am nevoie
ca un doctor să mă vadă pe mine.
— Atunci nu vom pierde prea mult timp, contracară Iselle, timp pe
care zeii ni-l dau în fiecare zi la fel. Cu toată că nu-mi face plă cere, îţi
poruncesc să mergi cu el, Cazaril.
N-avea cum să interpreteze hotă râ rea din vocea ei.
Lua-l-ar toţi dracii pe Palli, pentru că nu fă cuse numai să -i bage în
cap ideea asta, dar o şi învă ţase cum să -l încolţească . Iselle prindea totul
din zbor. Totuşi... doctorul nu avea decâ t două posibilită ţi: să
diagnosticheze un miracol ori să nu gă sească nimic suspect. Dacă l-ar
dibui, Cazaril n-avea decâ t să apeleze la Umegat şi să -l lase pe sfâ nt, care
avea tot felul de cunoştinţe sus-puse la Templu, să se descurce cu
povestea asta. În caz contrar, ce ră u putea să -i facă un consult inofensiv?
Cazaril se înclină cu docilitate, chiar dacă înţepat din cauza ofensei,
îşi dă du acordul şi îi ară tă musafirului să u nepoftit drumul înspre odaia
lui. Lady Betriz se luă după ei, să se îngrijească ca ordinele stă pâ nei sale
de rang princiar să fie duse la îndeplinire. Îl privi cu un zâ mbet de scuză ,
dar în ochii ei lică rea neliniştea în timp ce Cazaril îi închise uşa în nas.
Ră mas singur cu Cazaril vindecă torul îl aşeză lâ ngă fereastră ca să îi
ia pulsul şi să -i examineze ochii, urechile şi gâ tul. Îl rugă pe Cazaril să
urineze, pentru ca apoi să -i miroasă mostra şi să o studieze într-un tub
de sticlă în lumină . Îl întrebă de durerea de intestine, iar Cazaril
recunoscu cu chiu-cu-vai că elimina şi sâ nge. I se ceru apoi să se
dezbrace, să se culce şi să îndure ca omul să îl asculte inima şi
respiraţia, cu urechea lipită de piept, iar apoi să se lase împuns şi
înghiontit pe tot corpul de degetele lui reci şi repezi. Cazaril trebui să
explice cum se pricopsise cu cicatricile care-i bră zdau spinarea;
comentariile lui Rojeras pe marginea acestora se limitară numai la nişte
sugestii care te fă ceau să ţi se scoale pă rul de groază , cu privire la cum
304
ar fi putut să -l scape pe Cazaril de durerile reminiscente de spate, în caz
că pacientul ar fi dorit şi şi-ar fi fă cut curajul necesar. Astfel, Cazaril
ajunse la concluzia că ar prefera să aştepte să mai cadă o dată de pe cal,
lucru pe care i-l şi spuse tă mă duitorului şi care-l fă cu pe acesta să
pufnească în râ s.
Zâ mbetul îi pieri lui Rojeras de pe buze câ nd se aplecă la o
examinare mai atentă şi mai amă nunţită asupra burţii lui Cazaril,
pipă indu-l şi apă sâ ndu-l în fel şi chip.
— Vă doare aici?
Hotă râ t să sfâ rşească odată pentru totdeauna cu tă ră şenia asta,
spuse convingă tor:
— Nu.
— Dar câ nd apă s aici?
Cazaril chelă lă i de durere.
— Aha. Deci o durere tot există .
Apoi alte înghionteli. Şi alte dureri chinuitoare. Rojeras se opri o
clipă , odihnindu-şi vâ rfurile degetelor pe pâ ntecele lui Cazaril şi privind
preocupat în gol. Apoi pă ru că se scutură ca să se dezmeticească . Îi
amintea lui Cazaril de Umegat.
Rojeras încă mai zâ mbea atunci câ nd Cazaril îşi tră gea hainele pe el,
dar privirea lui era adumbrită de gâ nduri.
Cazaril îi să ri în ajutor, încurajâ ndu-l:
— Vorbiţi, doctore. Sunt un om raţional şi n-am să mă fă râ m în
bucă ţi la auzul veştii.
— Adevă rat? Bun. Rojeras trase aer adâ nc în piept şi îi vorbi fă ră
ocolişuri. Milord, aveţi o tumoare destul de mare care se simte la pipă it.
— Asta... era? fă cu Cazaril cu tact, aşezâ ndu-se din nou pe scaun.
Rojeras ridică privirea brusc.
— Lucrul ă sta nu vă surprinde?
Nu la fel de mult ca ultimul diagnostic pe care l-am aflat. Cazaril se
gâ ndi cu alean la câ t de uşurat ar fi să afle că durerea aceea de burtă
care nu-i dă dea pace ar fi putut duce la o moarte atâ t de firească , de
naturală . Dar, vai, era destul de conştient de faptul că , în general,
305
tumorile de care suferă oamenii nu se apucă să zbiere la ei în toiul
nopţii tot felul de mă scă ri.
— Aveam motive să cred că lucrurile nu sunt tocmai în regulă . Dar
asta ce înseamnă ? Ce credeţi că se va întâ mpla?
Îşi pă stră un ton pe câ t posibil de indiferent, în glas.
— Ei bine...
Rojeras se aşeză pe marginea patului ră mas gol, împletindu-şi
degetele.
— Există atâ tea soiuri de excrescenţe! Unele sunt împră ştiate, altele
ca nişte noduri sau încapsulate, unele ucid rapid, altele ră mâ n aşa cu
anii şi nu deranjează mai cu nimic. A dumitale pare a fi încapsulată , ceea
ce e îmbucură tor. Există un tip comun, un fel de chist care se umple cu
lichid, de care şi o femeie, pe care am avut-o în grijă , a suferit şi care a
dus-o aşa mai bine de doisprezece ani.
— Oh, fă cu Cazaril, cu un zâ mbet îmbă rbă tat.
— Se fă cuse grea de vreo sută de livre atunci câ nd a murit femeia, îşi
duse vraciul ideea mai departe. Cazaril se trase înapoi cu oroare, însă
Rojeras continuă fă ră griji. Şi mai există un fel de formaţiune, cea mai
interesantă din câ te mi-a fost dat să vă d şi cu care m-am întâ lnit doar de
două ori în toţi anii mei de studiu – o masă rotundă care, odată deschisă ,
s-a dovedit a conţine noduli de carne amestecate cu pă r şi dinţi şi oase.
Pe una am gă sit-o în burta unei femei, lucru care avea o noimă , dar
cealaltă era închistată în piciorul unui bă rbat. Teoria mea este că au fost
generate de un demon evadat, care încearcă să ia formă umană . Dacă
demonul ar fi reuşit, sunt ferm convins că şi-ar fi croit drum şi ar fi venit
pe lume în carne şi oase, ceea ce ar fi fost de bună seamă o
monstruozitate. Mi-am dorit de mult timp să mai gă sesc o asemenea
formaţiune într-un pacient care să fie în viaţă , ca să o studiez ca
fenomen şi să mă conving că teoria mea e corectă .
Îi aruncă o ocheadă circumspectă lui Cazaril.
Fă câ nd un efort supraomenesc, Cazaril se abţinu să nu sară ca ars,
urlâ nd. Aruncă o privire plină de groază în jos la burta care i se umflase
peste mă sură şi apoi îşi abă tu privirea într-o parte grijuliu. Credea că
306
nă pasta care-i picase pe cap era de ordin spiritual, nu fizic. Nu-i trecuse
prin minte că puteau fi ambele deodată . Aceasta era o intruziune a
supranaturalului în material, fapt care pă rea a fi de necontestat, date
fiind circumstanţele. Tuşi:
— Se fac şi astea de o sută de livre?
— Cele două pe care le-am excizat eu erau mult mai mici, îl asigură
Rojeras.
Cazaril ridică privirea, însufleţit brusc de speranţă .
— Atunci înseamnă că puteţi să le scoateţi?
— Oh – numai din cadavre, se scuză vraciul.
— Dar, dar... s-ar putea face o asemenea operaţie?
Dacă un om gă sea curajul să se aşeze pe masă şi să -şi ofere trupul, cu
sâ nge rece, lamei tă ioase a lanţetei... dacă abominaţia putea fi dată afară
cu viteza brutală a unei amputaţii... Era cu putinţă să fie excizat pur şi
simplu un miracol, dacă acel miracol că pă tase formă fizică ?
Rojeras clă tină din cap.
— De pe un braţ sau un picior, poate. Dar în cazul ă sta... Dumneata ai
fost ostaş – cu siguranţă că ai vă zut ce se întâ mplă cu ră nile urâ te din
abdomen. Chiar dacă ai avea norocul să scapi de pe urma şocului şi a
durerii, te-ar ucide febra în câ teva zile.
Vocea lui deveni din ce în ce mai onestă .
— Am încercat s-o fac de trei ori şi numai pentru faptul că pacienţii
au ameninţat cu sinuciderea dacă n-am să încerc. Au murit toţi. Nu
vreau să mai ucid oameni nevinovaţi în felul ă sta. Să nu te laşi necă jit şi
tulburat de posibilitatea unor astfel de încercă ri disperate. Profită de
viaţă atâ t câ t mai poţi. Şi roagă -te!
Numai rugăciunea m-a adus în halul ăsta – ori a băgat chestia asta în
mine...
— Să nu-i spuneţi prinţesei!
— Milord, spuse doctorul grav, trebuie!
— Dar eu nu trebuie – nu acum – nu trebuie să mă trimită la pat! Nu
pot să plec din slujba ei!
Din glasul lui Cazaril ră zbă tea panica.
307
 Rojeras ridică din sprâ ncene.
— Fidelitatea faţă de stă pâ na dumitale te domină , lord dy Cazaril.
Calmează -te! Nu-i nevoie să te retragi la pat pâ nă nu vei simţi nevoia.
Într-adevă r, asemenea activită ţi uşoare, ca acelea cu care te confrunţi
dumneata în serviciul prinţesei ţi-ar fi de ajutor ca să -ţi ţii mintea
ocupată şi să te resemnezi.
Cazaril respiră adâ nc şi se hotă rî să nu-l deziluzioneze pe Rojeras de
convingerile lui în privinţa atribuţiilor din serviciul Casei Chalionului.
— Atâ ta timp câ t o să -i explicaţi că nu trebuie să fiu îndepă rtat din
postul meu.
— Atâ ta timp câ t ai să înţelegi că asta nu e o învoire ca să te speteşti
muncind nejustificat, îi replică aspru Rojeras. E clar ca lumina zilei că ai
nevoie de mai multă odihnă decâ t ţi-ai îngă duit pâ nă acum.
Cazaril încuviinţă gră bit, încercâ nd să pară vioi şi, în acelaşi timp,
demn de încredere.
— Mai este un alt lucru important, adă ugă Rojeras, foindu-se ca şi
cum ar fi vrut să -şi ia ră mas bun, dar fă ră să se ridice deocamdată . Îţi
cer acest lucru pentru că , aşa cum ai spus şi dumneata, eşti un om cu
judecată şi cred că ai să înţelegi.
— Da? zise Cazaril cu bă gare de seamă .
— După decesul dumitale – care, să ne rugă m să fie câ t mai tâ rziu cu
putinţă – mi-ai putea scrie o împuternicire cu mâ na dumitale prin care
să îmi permiţi să îţi extirp tumoarea pentru colecţia mea?
— Colecţionaţi asemenea orori? se crispă Cazaril. Cei mai mulţi
oameni se mulţumesc cu picturi, cu să bii antice sau sculpturi din fildeş.
În sufletul lui se dă du o luptă între jignirea ce îi fusese adusă şi
curiozitate, care câ ştigă .
— Ă ă ă ... şi cum le pă straţi?
— În borcane cu alcool din vin.
Rojeras zâ mbi, o uşoară roşeaţă de stâ njeneală colorâ ndu-i pielea
albă .

308
 — Ştiu că pare grotesc, dar nu încetez să sper... dacă aş învă ţa destul,
într-o bună zi am să înţeleg, într-o bună zi am să fiu în stare să gă sesc o
cale să opresc chestiile astea să mai omoare oamenii.
— Cu siguranţă sunt darurile întunecate ale zeilor, dar noi, cei pioşi,
n-ar trebui să le facem faţă ?
— Putem face faţă la cangrene, prin amputare câ te o dată . Facem
faţă la o infecţie la maxilar, scoţâ nd dintele stricat. Facem faţă la febră ,
prin aplicarea de prişniţe calde şi reci şi cu îngrijire adecvată . Pentru
fiecare remediu, trebuie să fi existat un antecedent.
Rojeras tă cu. După un moment, zise:
— E limpede că prinţesa îţi poartă o mare stimă şi afecţiune.
Neştiind prea bine ce să ră spundă la remarca asta, Cazaril zise doar
atâ t:
— Sunt în slujba ei de astă primă vară , de la Valenda. Mai servisem
pe vremuri la castelul bunicii ei.
— Nu cumva o mai apucă istericalele din câ nd în câ nd? Femeile de
rang înalt au... asemenea nă ravuri, fu câ t pe ce să zică vindecă torul, dar
în loc de asta preferă să dea din umeri cu înţeles.
— Nu, trebui să recunoască Cazaril. Nimeni din familia ei nu este aşa.
Ba dimpotrivă .
Apoi se gră bi să mai spună :
— Dar, desigur că nu e nevoie să le spuneţi doamnelor şi să le
amă râ ţi atâ t de... de curâ nd?
— Ba bine că nu, zise doctorul, deşi pe un ton blâ nd. Se ridică în
picioare. Cum ar putea să ia prinţesa mă surile juste fă ră să fie în
cunoştinţă de cauză ?
Iată un argument imbatabil. Cazaril înghiţi în sec stâ njenit,
urmâ ndu-l pe devot înapoi pe scă ri.
Betriz se aplecă peste balustrada scă rilor, auzindu-i apropiindu-se.
— O să fie bine? îl chestionă ea pe Rojeras.
Rojeras îi potoli avâ ntul, ridicâ nd o mâ nă în aer.
— Un moment, milady.

309
 Intrară cu toţii în salonul prinţesei, unde Iselle aştepta într-o ţinută
demnă , în jilţul ei sculptat, cu mâ inile strâ nse în poală . Fă cu un gest de
încuviinţare la plecă ciunea adresată de Rojeras. Cazaril nu vroia să
asiste, dar vroia să ştie ce se vorbea, aşa că se aşeză pe scaunul pe care
neliniştită , Betriz i-l trase mai aproape şi pe care i-l indică şi Iselle.
Rojeras ră mase în picioare în prezenţa prinţesei.
— Milady, îi spuse Rojeras Isellei, plecâ ndu-se din nou, ca şi cum s-ar
fi scuzat pentru lipsa de menajamente, secretarul domniei voastre este
afectat de o tumoare intestinală .
Isellei îi ieşiră ochii din orbite, şocată la auzul acestora. Betriz pă li.
Iselle înghiţi şi spuse:
— Nu este... pe moarte, sper?
Privi cu teamă înspre Cazaril.
Lă sâ nd la o parte principiile lui deontologice privind francheţea, pus
în această situaţie, Rojeras bă tu în retragere, disimulâ nd cu o delicateţe
curtenitoare:
— Toţi oamenii mor, invariabil. Un pronostic în privinţa timpului pe
care îl mai are lord Cazaril de tră it mă depă şeşte.
Aruncă o privire în lă turi, la chipul disperat, rugă tor al lui Cazaril şi
adă ugă cu convingere:
— Nu vă d niciun motiv pentru care nu şi-ar putea continua
activită ţile de secretar atâ ta timp câ t se simte încă în putere. Cu toate
astea, n-ar trebui să -i permiteţi să se suprasolicite. Cu îngă duinţa
domniei voastre, aş vrea să fac câ te o vizită să ptă mâ nală , pentru a-l
reexamina.
— Desigur, ră spunse Iselle cu o voce pierită .
După alte câ teva indicaţii referitoare la dieta şi sarcinile lui Cazaril,
Rojeras se retrase curtenitor.
Cu ochii jucâ nd în lacrimi, Betriz izbucni în plâ ns:
— N-am crezut că o să fie – dacă ţi-ai fi dat seama atunci – Cazaril, nu
vreau să mori!
Cazaril replică întristat:

310
 — Ei bine, nici eu nu vreau să mor, aşa că suntem doi care tră im cu
teama asta.
— Trei, zise Iselle. Cazaril, ce putem face pentru dumneata?
Câ t pe ce să ră spundă , nimic, Cazaril profită de ocazie să le-o
trâ ntească cu fermitate:
— În primul şi-n primul râ nd, cu toată bună voinţa de care sunteţi în
stare, să nu discutaţi treaba asta cu toţi bâ rfitorii de la castel. E cea mai
fierbinte dorinţă a mea ca acest lucru să ră mâ nă secret atâ ta timp câ t...
atâ t timp câ t va putea ră mâ ne ascuns.
Pe de o parte, vestea că el era pe moarte i-ar putea da idei lui dy
Jironal cu privire la moartea fratelui lui. Cancelarul avea să se
reîntoarcă la Cardegoss în curâ nd, poate că îndeajuns de nemulţumit
încâ t să înceapă să se gâ ndească din nou la problema pe care o avea cu
lipsa cadavrului doveditor.
Iselle încuviinţă cu o plecare uşoară a capului, iar lui Cazaril i s-a
îngă duit să se întoarcă în anticamera lui, unde nu se mai putu concentra
asupra registrelor de evidenţă . De trei ori a venit lady Betriz în vâ rful
picioarelor ca să -l întrebe dacă nu vroia ceva, o dată la îndemnul
prinţesei şi de două ori din proprie iniţiativă . Cazaril le ză dă rnici
eforturile declarâ nd că era vremea pentru o lecţie de gramatică ,
preocupare pe care o neglijaseră de prea mult timp. Dacă ele n-aveau de
gâ nd să -l lase singur, putea şi el la fel de bine să profite de compania lor.
Elevele lui erau foarte supuse, ca nişte femei docile şi ascultă toare în
acea după -amiază . Chiar dacă virtutea aceea de sfioşenie studioasă era
ceva după care el tâ njea de multă vreme, se pomeni dorindu-şi ca
atitudinea lor să nu ţină prea mult.
În ciuda aşteptă rilor lui, fetele se descurcară cu toate lecţiile destul
de bine, chiar şi cu nesuferitele modalită ţi gramaticale ale roknarei
curteneşti. Purtarea lui înţepată nu dă dea loc la consolă ri. Domniţele,
binecuvâ ntată fie înţelepciunea lor trainică , nici nu încercară să -l
blagoslovească cu asemenea purtă ri. La sfâ rşitul lecţiilor, cele două
domniţe se purtau cu el aproape la fel de firesc ca întotdeauna, așa cum

311
îşi şi dorea din toată inima de altfel, deşi în jurul gurii lui Betriz nu mai
apă ru nicio gropiţă care să -i bucure sufletul.
Iselle se ridică să -şi scuture amorţeala, plimbâ ndu-se agale prin
cameră , se opri să privească pe fereastră la ceaţa rece, hibernală , care
invadase pereţii defileului de la picioarele Zangrelui. Îşi frecă absentă
mâ neca veşmâ ntului şi spuse pe un ton lamentat:
— Nu-mi place culoarea asta violetă . Mă simt de parcă aş purta o
vâ nă taie. Prea multă moarte în Cardegossul ă sta. Tare aş vrea să nu fi
venit aici niciodată .
Considerâ nd că ar fi fost nepolitic să se arate de acord, Cazaril se
mulţumi să facă o plecă ciune şi se retrase ca să se pregă tească pentru a
coborî la cină .

Primii fulgi de ză padă albiră stră zile şi zidurile din Cardegoss în

să ptă mâ na aceea, dar se topiră în timpul după -amiezilor. Palli îl ţinu pe
Cazaril la curent în legă tură cu sosirea tovară şilor lui, lorzii devoţi al
Fiicei, care se strecurară unul câ te unul în capitală , aflâ nd la râ ndul să u
zvonurile care circulau pe la Zangre de la prietenul să u. Era vorba de un
sprijin şi o încredere reciproce, medită Cazaril asupra acestui schimb de
informaţii, dar în acelaşi timp o dublă breşă în zidurile edificiilor la
ridicarea că rora cei doi ajutau. Şi de-ar fi fost vreodată să aleagă de
partea cui erau: a Templului ori a Zangrelui, Chalionul ar fi avut de
pierdut.
Dy Jironal, cu Teidez după coada lui, se întoarse de parcă i-ar fi
mâ nat din urmă vâ ntul de miază zi, care mai lă să în plus şi-o
promoroacă pe stră zile oraşului ca să -i întâ mpine la întoarcere. Spre
uşurarea lui Cazaril, cancelarul venise cu mâ na goală , împiedicat de
lipsa unei pră zi în urmă ririle lui pentru dreptate şi ră zbunare. Nu se
putea spune de pe chipul îndâ rjit al lui dy Jironal dacă renunţase la
vâ nă toarea lui sau doar fusese adus înapoi de spioni, care fugeau
mâ ncâ nd pă mâ ntul să -i ducă vestea despre forţele care se adunau în
Cardegoss şi pe care nu el le convocase.

312
 Teidez se tâ rî în apartamentele lui de la castel, cu o înfă ţişare
ostenită , îmbâ csită şi nefericită . Cazaril nu era deloc surprins. Să
adulmeci pe urmele fiecă rui deces din trei provincii petrecut în noaptea
trecerii în nefiinţă a lui Dondo fusese o experienţă destul de neplă cută
chiar şi fă ră impedimentele vremii aceleia nemiloase.
Tot timpul în care fusese cu minţile luate de linguşelile cu care
Dondo îl copleşise, Teidez neglijase compania surorii sale mai mari.
Câ nd veni să o vadă pe Iselle în apartamentele ei în acea după -amiază ,
s-au îmbră ţişat amâ ndoi ca fraţii, el pă râ nd a fi mult mai neră bdă tor să
stea de vorbă cu ea decâ t se dovedise a fi în ultima vreme. Cazaril se
retrase discret în anticameră şi ră mase cu registrele deschise în faţă ,
fră mâ ntâ nd între degete peniţa pe care i se uscase cerneala. De câ nd
Orico desemnase în proprietatea Isellei veniturile ridicate de la trei
cetă ţi, ca dar de logodnă , şi nu i le mai luase înapoi atunci câ nd
funeraliile luaseră locul nunţii, calculele şi corespondenţa lui Cazaril
deveniseră mult mai complicate.
Ascultă gâ nditor prin uşa deschisă cum vocile tinerilor se ridicau şi
coborau în ritmul conversaţiei. Teidez îi povesti de-a fir a pă r surorii lui,
care asculta plină de interes, cum decursese că lă toria: despre drumurile
înnoroite şi caii care înaintau cu greu prin smâ rcuri, oamenii nervoşi şi
urâ cioşi, mâ ncarea pe apucate, odă ile reci şi neprimitoare. Pe un ton
care tră da mai degrabă invidia decâ t compă timirea, Iselle îi atrase
atenţia că acela fusese un bun antrenament pentru viitoarele lui
campanii pe timp de iarnă . Motivul că lă toriei lui abia dacă fusese
amintit de vreunul dintre ei, Teidez simţindu-se încă nedumerit şi jignit
de faptul că sora lui îl respinsese pe ră posatul lui erou, iar Iselle nefiind
aparent dispusă să -l împovă reze cu explicaţii ale groteştilor cauze ale
antipatiei ei.
Lă sâ nd la o parte şocul provocat de natura subită şi înfioră toare a
asasină rii lui Dondo, Teidez era probabil unul dintre puţinii oameni
care îl cunoscuseră pe acest om şi care îi jelea cu adevă rat moartea. Şi,
de bună seamă , Dondo îl mă gulise şi îl linguşise pe Teidez cu gesturi
atâ t de ademenitoare! Îl copleşise cu o avalanşă de daruri şi favoruri,
313
unele dă ună tor de nepotrivite pentru vâ rsta lui; cum ar fi putut Teidez
să -şi dea seama că viciile oamenilor maturi nu mergeau împreună cu
virtuţile acestora?
Dy Jironal cel bă trâ n se dovedise probabil un tovară ş rece şi
necomunicativ în comparaţie cu cel mort. Expediţia lă sase în urmă ,
după toate aparenţele, senzaţia unei dislocă ri, pe mă sură ce
investigaţiile deveneau din ce în ce mai aspre şi mai nemiloase, în
frustrarea care-l motiva pe dy Jironal. Mai ră u de atâ t, dy Jironal, care
avea o nevoie disperată de Teidez, nu era un adept desă vâ rşit al
disimulă rii şi nu putut ascunde câ t de puţin îl îndră gea, aşadar îl lă sase
în grija celor însă rcinaţi să -l pă zească – secretarul-tutore, gă rzile şi
servitorii – tratâ ndu-l mai degrabă ca pe o tinichea agă ţată de coadă ,
decâ t ca pe un locotenent.
Şi dacă , – iar vorbele lui tră dau acest lucru –, Teidez începuse să
arate reciprocitate în aversiunea faţă de protectorului să u şef, asta se
întâ mpla din motive greşite. Dacă noul lui secretar recuperase ceva din
nobila lui educaţie care fusese abandonată , acest lucru nu reieşea din
povestirile lui Teidez.
În cele din urmă Nan dy Vrit îi rugă pe tineri să se pregă tească
pentru cină şi puse capă t vizitei. Teidez plecă cu paşi rari prin
anticamera lui Cazaril, cu privirile plecate în pă mâ nt. Bă iatul crescuse
aproape la fel de înalt ca şi fratele lui vitreg, Orico, chipul lui rotund
ară tâ nd că în viitor ar putea să devină la fel de planturos ca şi Orico,
deşi acum avea încă musculatura suplă a tinerilor.
Cazaril întoarse o pagină din registrul lui, la întâ mplare, îşi înmuie
din nou peniţa şi ridică privirea cu un zâ mbet nesigur.
— Cum o mai duceţi, milord?
Teidez ridică din umeri, dar apoi, ajuns la jumă tatea încă perii, se
întoarse şi se apropie de masa lui Cazaril. Pe chipul lui nu se citea
îmbufnarea – ori nu în primul râ nd îmbufnarea –, ci oboseala şi
neliniştea. Bă tu scurt darabana cu degetele-n lemnul mesei şi privi în
jos la teancul de bucoavne şi hâ rtii. Cazaril îşi strâ nse mâ inile la piept şi-
i aruncă o privire întrebă toare, de încurajare. Teidez spuse deodată :
314
 — Se întâ mplă ceva ră u în Cardegoss, nu-i aşa?
Erau atâ tea lucruri rele în Cardegoss, încâ t Cazaril nu ştiu cum să
interpreteze vorbele lui Teidez. Îi zise precaut, în schimb:
— Ce vă face să credeţi asta?
— Orico e tot timpul bolnav şi nu conduce aşa cum se cuvine.
Doarme atâ t de mult, ca un bă trâ n, dar nu e chiar atâ t de bă trâ n. Şi toată
lumea spune că şi-a pierdut – Teidez se îmbujoră uşor şi fă cu un gest
vag – ştii dumneata... nu se comportă cum ar trebui să o facă un bă rbat
cu o femeie. Nu ţi s-a pă rut niciodată că e ceva necurat în legă tură cu
boala asta ciudată ?
După o scurtă ezitare, Cazaril că ută să câ știge timp de gâ ndire:
— Observaţiile domniei voastre sunt pertinente, prinţe.
— Moartea lordului Dondo a fost la fel de dubioasă . Cred că totul se
leagă !
Bă iatul judeca; minunat!
—Ar trebui să -i împă rtă şiţi gâ ndurile domniei voastre... nu lui dy
Jironal, fratelui vostru, Orico. El reprezintă autoritatea cea mai în drept
că reia să i le aduceţi la cunoştinţă .
Cazaril încercă să şi-l închipuie pe Teidez obţinâ nd un ră spuns ferm
din partea lui Orico şi oftă la gâ ndul ă sta. Dacă Iselle, cu toată puterea ei
pă timaşă de convingere nu îl dovedise, ce şansă avea unul ca Teidez,
care abia dacă ştia să se exprime? Orico avea să ocolească ră spunsul,
dacă cumva ajungea să îi asculte întrebarea.
Ar trebui să preia Cazaril în mâ inile proprii tutela bă iatului? Nu
numai că nu avea autoritatea de a dezvă lui secretul de stat, dar nici
mă car nu se ştia că îl cunoaște. Şi... trebuia ca informaţiile despre
blestemul Generalului de Aur să vină direct din gura rigă i, nu fă ră ştirea
acestuia şi nici împotriva dorinţei lui, ca să nu capete o tentă de
complot. Pă strase tă cerea prea multă vreme. Teidez se sprijini de masă ,
cu ochi bă nuitori şi îi şopti:
— Lord Cazaril, ce ştii despre asta?
Ştiu că nu trebuie să te mai las prea mult timp fără să ştii. Nici pe
Iselle, de altfel.
315
 — Prinţe, am să vă vorbesc despre chestiunea aceasta mai tâ rziu. Nu
vă pot da un ră spuns astă seară .
Teidez strâ nse din buze. Îşi trecu mâ inile prin buclele de un ară miu
închis, într-un gest de neră bdare. Privirea lui era nesigură ,
neîncreză toare, şi, se gâ ndi Cazaril, stingheră .
— Înţeleg, spuse el posac şi se întoarse pe că lcâ ie, ca să pă ră sească
încă perea. Murmurul lui se auzi de pe hol:
— Trebuie s-o fac de unul singur...
Dacă asta însemna să vorbească cu Orico, era bine. Cazaril avea să se
ducă el primul la Orico, deşi, da, dacă acest lucru nu era de ajuns, avea
să se întoarcă cu Umegat ca să -l susţină . Îşi puse peniţele în borcan,
închise registrele, inspiră adâ nc ca să se smulgă din gheara junghiurilor
care-l stră fulgerau la fiecare mişcare bruscă şi se ridică în picioare.

Să stabileşti o audienţă la Orico era cu mult mai simplu decâ t să ai

parte de ea. Luâ ndu-l drept un ambasador al propunerii ibraneze a
Isellei riga dispă ru ca mă garu-n ceaţă câ nd îl vă zu pe Cazaril că se
apropie şi îl însă rcină pe uşierul să u să -i prezinte zeci de scuze pentru
indispoziţia în care se gă sea. Problema era cu atâ t mai complicată , cu
câ t discuţia trebuia să se desfă şoare între patru ochi şi fă ră a fi
întrerupţi. Cazaril mergea pe coridor, ieşind de la banchetul dat după
supeu, cu capul în pă mâ nt şi gâ ndindu-se cum şi-ar putea prinde mai
bine la înghesuială prada regală , câ nd cineva îl lovi cu putere în umă r,
aproape fă câ ndu-l să se învâ rtă în loc.
Ridică privirea şi încercarea de a se scuza pentru neatenţie îi pieri pe
buze. Omul peste care dă duse era ser dy Joal, unul dintre cuţitarii lui
Dondo, acum ră mas fă ră ocupaţie, – şi oare ce fă ceau acum acele suflete
putrede ca să facă rost de bani de buzunar? Să fi fost moşteniţi de
fratele lui Dondo? – flancat de unul din tovară şii lui, ară tâ ndu-şi colţii, şi
de dy Maroc, care se încrunta neliniştit. Omul care dă duse peste el, se
corectă Cazaril. Lumina candelabrelor se reflecta în pereţii acoperiţi cu
oglinzi, aruncâ nd scâ ntei în privirile atente ale celui mai tâ nă r.

316
 — Netot neatent ce eşti! mugi dy Joal, pe o voce care pă rea un pic
cam exersată pentru rolul pe care-l juca. Cum îndră zneşti să mă
înghesui în uşă ?
— Îmi cer iertare, ser dy Joal, zise Cazaril. Eram cu mintea în altă
parte.
Fă cu o plecă ciune şi dă du să plece.
Dy Joal să ri în lă turi ca să -i blocheze drumul şi îşi vâ ntură capa ca să
scoată la iveală garda sabiei sale.
— Am spus că m-ai îngră mă dit. Mai îndră zneşti să mă şi minţi?
Era o ambuscadă. Uf!
Cazaril se opri. Strâ nse din buze, într-o grimasă involuntară , apoi, cu
multă precauţie, zise:
— Ce doreşti, dy Joal?
— Am martori!
Dy Joal fă cu un semn înspre tovară şul lui şi dy Maroc:
— M-a îmbrâ ncit!
Tovară şul lui ră spunse ascultă tor:
— Îhî, am vă zut!
Cu toate astea, dy Maroc pă rea mai degrabă nesigur.
— Vreau să -mi dai satisfacţie pentru asta, lord Cazaril! zise dy Joal.
— Observ că asta urmă reşti, replică sec Cazaril.
Dar ce era asta oare: prostie de beţiv sau cea mai simplă formă de
asasinat din lume? Duelurile purtate pâ nă câ nd unuia din combatanţi îi
dă dea sâ ngele erau o practică acceptată , iar curtenii înfierbâ ntaţi
scă pau întotdeauna de ră spundere prin obişnuitele replici: „Mi-a
alunecat sabia, pe onoarea mea! S-a înfipt singur în ea!”, precum şi cu
ajutorul martorilor plă tiţi ca să confirme acestea.
— Eu zic să -mi dai trei pică turi din sâ ngele tă u ca să fim chit.
Aceasta era provocarea obişnuită .
— Eu zic să te duci mai bine să -ţi afunzi capul într-o gă leată pâ nă
câ nd te trezeşti, bă iete. Eu nu mă duelez. Ai înţeles?
Cazaril îşi ridică braţele, cu mâ inile în lă turi, fluturâ ndu-şi la râ ndul
lui mantia, ca să arate că nu venea la masă încins cu sabia.
317
 — Lasă -mă să trec!
— Urrac, împrumută -i laşului ă stuia sabia ta! Am cei doi martori de
care am nevoie. O să mergem afară acum ca să lă murim chestia asta.
Dy Joal smuci din cap înspre uşile din capă tul holului, care dă deau în
curtea principală . Tovară şul lui îşi descă tă ră mă spada, râ nji, apoi i-o
aruncă lui Cazaril. Cazaril ridică o sprinceană , dar nu şi mâ na ca să
prindă din zbor arma învelită în teacă , lă sâ nd-o să cadă cu zgomot la
picioare. O împinse înapoi cu piciorul la posesor.
— Eu nu mă duelez.
— Pot să -ţi zic laş de-a dreptul? întrebă Joal.
Avea buzele întredeschise, iar ră suflarea-i precipitată anticipa
entuziastă încă ierarea. Cazaril ză ri cu coada ochiului alţi doi bă rbaţi
care, atraşi de vocile ridicate, se apropiau curioşi pe coridor că tre
să mâ nţa aceea de scandal.
— Spune-mi cum doreşti, chiar te rog, depinde de câ t de prosteşte
vrei să sune. Vorbele dumitale mă lasă rece, suspină Cazaril.
Îşi dă duse toată silinţa să dea impresia de apatie plictisită , dar
adevă rul era că -i nă vă lise tot sâ ngele în urechi. De teamă ? Nu. De furie...
— Vă d că porţi nume de lord. Onoarea de lord unde ţi-ai pierdut-o?
Cazaril ridică un colţ al gurii, dar nu era deloc amuzat.
— Confuzia din mintea dumitale, care te face să numeşti asta drept
onoare, este o boală pentru care stă pâ nii galerelor din Roknari au gă sit
leac.
— Atunci înseamnă că s-a zis cu onoarea dumitale. N-ai să
îndră zneşti să -mi refuzi trei pică turi pentru a mea!
— Nicidecum!
Vocea lui Cazaril deveni pe dată curios de calmă ; inima, care-i
galopa, îşi încetini bă tă ile. Buzele i se întinseră într-un râ njet ciudat.
— Nicidecum! şopti el încă o dată .
Cazaril îşi ridică mâ na stâ ngă , cu palma îndreptată în afară , iar cu
dreapta îşi scoase de la cingă toare cuţitul, pe care îl folosise ultima oară
ca să taie pâ ine la supeu. Dy Joal îşi încleştă mâ na pe mâ nerul spadei şi
dă du un pas înapoi.
318
 — Nu în sala regelui! strigă speriat dy Maroc. Doar ştii că trebuie să
o faci afară , dy Joal! În numele Fratelui, nu are sabie, nu poţi să faci aşa
ceva!
Dy Joal şovă i; Cazaril, în loc să înainteze după el, îşi scutură mâ neca
stâ ngă – şi îşi trecu lama cuţitului peste încheietura mâ inii. Cazaril nu
simţi nicio durere, absolut niciuna. Sâ ngele gâ lgâ i, aruncâ nd sclipiri
întunecate de carmin în lumina lumină rilor, dar nu ţâ şni ca să -i
împroaşte pe cei din jur. Un soi de pâ clă îi înceţoşă vederea, ţintuindu-i
în loc pe cei din jur, dar nu şi pe el, chiar şi pe nebunul care râ njea acum
nesigur şi care îl hă rţuise ca să -i ceară satisfacţie. Am să-ţi dau eu
satisfacţie. Înfipse înapoi cuţitul în teaca lui de la cingă toare. Dy Joal, nu
foarte precaut, îşi lă să sabia să -i alunece înapoi în teacă şi ridică mâ na
de pe mâ ner. Zâ mbind, Cazaril ridică mâ inile-n aer, una sâ ngerâ nd, alta
goală . Apoi fă cu o să ritură înainte.
Îl apucă pe dy Joal, care înmă rmurise, şi îl izbi cu spatele de perete.
Acesta ateriză cu o bufnitură ce fă cu să ră sune tot holul, prinzâ ndu-şi o
mâ nă la spate. Cazaril îl prinse cu mâ na dreaptă de gâ t, ridicâ ndu-l de la
pă mâ nt şi ţintuindu-l cu ceafa de perete. Îi înfipse genunchiul drept în
boaşe. Îşi menţinu apă sarea, ca dy Joal să nu-şi poată elibera braţul
blocat la spate; cealaltă mâ nă se repezi să îl apuce, dar o ţintui şi pe
aceea de perete. Mâ na lui dy Joal se ră suci în strâ nsoarea alunecoasă de
sâ nge, dar nu se putu elibera. Tâ nă rul, care se învineţise la faţă , nu ţipă ,
cu toate că îşi dă du ochii peste cap, iar de pe buze îi ţâ şnea o
bolboroseală grohă ită . Bă tea cu că lcâ iele în perete. Cuţitarii ştiau că el
ştia să mâ nuiască peniţa; uitaseră că mâ nuise o armă . Dy Joal nu mai
putea pleca nică ieri acum.
Cazaril îi mâ râ i în ureche:
— Eu nu mă duelez, bă iete. Ucid aşa cum o face un soldat, adică în
felul unui mă celar, rapid, fă ră să dau greş şi fă ră să -mi pun, pe câ t
posibil, viaţa în primejdie. Dacă mă hotă ră sc să te omor, ai să mori
atunci câ nd vreau eu, unde vreau eu, prin ce metodă aleg eu şi n-ai să
mai apuci să vezi de unde-ţi vine lovitura.

319
 Eliberă braţul de acum slă bit al lui dy Joal şi îşi ridică încheietura
stâ ngă , apă sâ nd cu tă ietura însâ ngerată peste gura tremurâ ndă , pe
jumă tate deschisă , a victimei sale îngrozite.
— Vrei trei pică turi din sâ ngele meu pentru onoarea ta? Ai să le bei.
Dy Joal scuipa sâ nge şi salivă printre dinţii care-i clă nţă neau, dar
cuţitarul nu îndră zni nici mă car să încerce să muşte.
— Bea, lua-te-ar dracii!
Cazaril apă să şi mai tare, mâ njindu-l pe toată faţa cu sâ nge, fascinat
de tabloul acela crud, cu dâ re roşii contrastâ nd pe pielea lividă ,
asprimea ţepilor din barbă care i se agă ţau în rana deschisă , lumina
stră lucitor-difuză a candelabrelor reflectată în lacrimile care izvorau
din ochii aceia ieşiţi din orbite. Îl privi şi el în ochi, cu privirea
înceţoşată .
— Cazaril, pentru numele zeilor, lasă -l să respire. Ţipă tul
neputincios al lui dy Maroc stră punse negura roşiatică ce-l învă luise pe
Cazaril. Îşi slă bi strâ nsoarea, iar dy Joal inhală , tremurâ nd din toate
mă dularele. Menţinâ ndu-şi genunchiul apă sat, Cazaril îşi retrase mâ na
stâ ngă , şiroind de sâ nge şi îi aplică cuţitarului, cu mare precizie, o
lovitură puternică în stomac, care-l lă să fă ră aer din nou; genunchii lui
dy Joal zvâ cniră odată cu lovitura primită . Abia atunci se dă du Cazaril
înapoi, eliberâ ndu-l.
Dy Joal că zu la podea şi se fă cu ghem, icnind şi tuşind, plâ ngâ nd, fă ră
să mai încerce să se ridice. După o clipă , vă rsă .
Cazaril pă şi peste amestecă tura de mâ ncare cu vin şi cu fiere, că tre
Urrac, care se trase împiedicat înapoi, pâ nă se opri în peretele cel mai
îndepă rtat. Cazaril se aplecă peste el şi repetă încet:
— Eu nu mă duelez. Dar dacă o cauţi cu lumâ narea şi vrei să mori
mă tră şit ca un juncan, mai ieşi o dată în calea mea.
Se întoarse pe că lcâ ie; dy Maroc, cu chipul scurs de sâ nge, îşi alungă
din închipuire cu mâ na imaginea înfă ţişată de Cazaril şi îi şuieră :
— Cazaril, ai înnebunit?
— Pune-mă la încercare, îi aruncă Cazaril un râ njet să lbatic.

320
 Dy Maroc bă tu în retragere. Cazaril pă şi de-a lungul culoarului,
trecâ nd pe lâ ngă nişte oameni ale că ror figuri le ză rea ca prin ceaţă , cu
sâ ngele picurâ ndu-i de pe degete în timp ce-şi legă na braţele pe lâ ngă
corp şi ieşi în ră coarea izbitoare a nopţii. Uşa închisă reteză brusc
murmurul de voci stâ rnit în urma lui.
Aproape că o luă la fugă pe dalele îngheţate din curte, înspre refugiul
oferit de clă direa cea mare, atâ t paşii, câ t şi ră suflarea precipitâ ndu-i-se
pe mă sură ce... lucrul acela... nu ştia ce anume era – înţelepciune, groază
întâ rziată ? – i se strecura în minte. Simţi o crampă puternică în stomac
câ nd urcă pe scă rile de piatră . Degetele îi tremurau tare de tot în timp
ce scotocea după cheie ca să poată intra în dormitor, încâ t o scă pă de
două ori pe jos şi trebui să se ajute cu amâ ndouă mâ inile, sprijinit de
perete, ca să poată nimeri broasca. Încuie uşa din nou în urma sa şi se
pră buşi, respirâ nd greu şi gemâ nd, de-a curmezişul patului. Stafiile ce-l
însoţeau se împră ştiaseră care-ncotro în timpul confruntă rii, dar în
momentul acela nu remarcase dispariţia lor. Se rostogoli pe o parte şi se
strâ nse ghem din pricina durerii de stomac. Abia acum rana de la
încheietură începu să -i zvâ cnească . La fel şi capul.
Vă zuse oameni dezlă nţuindu-şi violenţa în nebunia luptei. Dar nu-şi
imaginase niciodată ce fel se simte nebunia aceasta din interior. Nimeni
nu-i pomenise despre euforia care te fă cea să pluteşti, îmbă tâ ndu-ţi
simţurile la fel ca vinul ori ca sexul. O urmare neobişnuită , dar firească ,
a nervilor, a apropierii morţii şi a groazei, comprimate într-un spaţiu
mult prea mic şi într-o fracţiune de moment. Nu era un lucru ne-natural.
Nu... creatura aceea din pâ ntecele lui, zbă tâ ndu-se să îi sucească minţile,
să îl batjocorească şi să -l atragă în ghearele morţii, şi în braţele
eliberă rii lui...
Oh!
Ştii ce i-ai făcut lui Dondo. Acum ştii ce-ţi face el ţie.

Capitolul 17

321
 A doua zi, că tre prâ nz, Cazaril avu norocul de a-l ză ri pe Orico, ieşit
la plimbare în buiestru dincolo de porţile Zangrelui, în drum spre
menajerie, însoţit doar de un paj. Cazaril îndesă în buzunarul interior al
mantalei sale scrisorile cu care se ducea la Cancelarie atunci câ nd se
întorsese din drum, din Turnul lui Ias, ca să se ţină pe urma rigă i.
Uşierul rigă i refuzase mai devreme să -i deranjeze stă pâ nului somnul de
după micul dejun; în mod evident, Orico se sculase într-un final, iar
acum că uta refugiu şi alinare printre animalele lui. Cazaril se întrebă
dacă şi riga se trezise cu o durere de cap la fel de mare ca a lui.
În vreme ce trecea cu paşi mari pe lespezile din curte, Cazaril îşi
repeta în gâ nd pledoaria. Dacă riga s-ar teme să acţioneze, Cazaril i-ar
sublinia că pasivitatea era în aceeaşi mă sură dă ună toare datorită
influenţei malefice a blestemului. Dacă riga ar invoca faptul că tinerii
erau prea fragezi, el i-ar atrage atenţia că nu ar fi trebuit să fie chemaţi
la curte de la început. Dar acum, dacă tot se aflau aici, iar Orico nu-i
putea proteja, avea obligaţia faţă de Chalion şi de copii să le spună
adevă rul despre primejdia care-i pă ştea. Cazaril ar apela la Umegat ca
să confirme că riga nu putea să pă streze secretul asupra blestemului, de
vreme ce nu-l afecta numai pe el. Nu-i aruncaţi în luptă legaţi la ochi!
avea să -l implore el pe suveran şi spera ca strigă tul lui Palli să îl
lovească pe Orico direct în inimă , aşa cum se întâ mplase cu el. Iar dacă
nu va fi aşa...
Dacă ar fi fost să ia hă ţurile problemei în propriile-i mâ ini, ar trebui
să -i spună întâ i lui Teidez, ca Moştenitor al Chalionului, iar apoi să
apeleze la ajutorul să u pentru a o proteja pe sora lui? Ori trebuia să fie
Iselle prima care află , să recurgă la ajutorul ei pentru a-l pune în gardă
pe Teidez, care era mai dificil? Cea de a doua alegere i-ar da mai
degrabă şansa să -şi ascundă complicitatea pe după fustele prinţesei, dar
numai dacă secretul vinovă ţiei lui ar supravieţui interogatoriului ei
vigilent.
Un ropot de copite îi întrerupse şirul gâ ndurilor. Îşi ridică privirea
tocmai la timp ca să se ferească din calea cavalcadei care pornise de la
grajduri. Prinţul Teidez, că lare pe superbul lui armă sar negru, era în
322
fruntea grupului din care fă ceau parte gă rzile lui din Baocia, că pitanul
lor şi alţi doi bă rbaţi. Veşmâ ntul de doliu negru cu violet pe care-l purta
prinţul îi fă cea chipul rotund să pară tras şi palid în lumina aceea
hibernală . Piatra verde a lui Dondo stră lucea pe mâ na că pitanului, care
se ridicase pentru a ră spunde la salutul politicos adresat de Cazaril.
— Unde-aţi plecat, prinţe? strigă Cazaril. Aţi ieşit la vâ nă toare?
Alaiul era înarmat ca şi cum ar fi pornit la vâ nă toare, cu suliţe şi
arbalete, să bii şi pumnale.
Teidez îşi struni armă sarul nă ră vaş şi se uită repede în jos, la Cazaril.
— Nu, dă m doar o fugă de-a lungul râ ului. Zangre e... sufocant, în
dimineaţa asta.
Într-adevă r. Şi dacă se întâ mpla să le iasă în cale şi-o că prioară -două ,
ei bine, erau pregă tiţi să primească generozitatea zeilor. Dar nu ca într-
o vâ nă toare adevă rată , atâ ta timp câ t erau în doliu, nu.
— Înţeleg, spuse Cazaril, înfrâ nâ ndu-şi un zâ mbet.
— O să le prindă bine cailor.
Teidez îşi ridică frâ iele din nou. Cazaril fă cu un pas înapoi, dar
adă ugă dintr-o dată :
— Am să vă vorbesc mai tâ rziu, prinţe, referitor la chestiunea care
vă preocupa ieri.
Teidez îi fă cu un semn vag din mâ nă şi se încruntă – nu era tocmai
un consimţă mâ nt, dar era de ajuns. Cazaril se înclină în semn de ră mas
bun, în timp ce ei tropă iră afară din curtea grajdurilor.
Şi ră mase aplecat cu capul în jos, simţind o durere aprigă , care-l
pocni în stomac cu puterea unei copite de cal. Ră mase fă ră aer. Valuri de
durere pă reau să -i urce prin tot corpul din miezul acela care le genera,
ducâ nd pâ nă la spasme arză toare în palme şi în tă lpi. Îl cutremură o
viziune hidoasă a demonului înfă ţişat de Rojeras, care se pregă tea să -i
sfâ şie abdomenul ca să -şi croiască drum la lumină . Să fie doar o singură
creatură , ori două ? Lipsiţi de trupurile care să le ţină spiritele separate
şi închişi sub apă sarea miracolului zeiţei, să fi început oare Dondo şi
demonul să se amestece într-o singură fiinţă înspă imâ ntă toare? Era
foarte adevă rat că el nu distinsese decâ t o voce, nu un duet, lă trâ nd la el
323
din pâ ntece pe timpul nopţii. I se înmuiară genunchii şi că zu pe
lespezile reci. Trase o gură de aer, tremurâ nd. Lumea începu să i se
învolbureze în jurul capului în zvâ cnete scurte, ameţitoare.
După vreo câ teva minute, o umbră care lă sa în urma ei un iz puternic
de grajd se ivi lâ ngă umă rul lui. O voce ră guşită îi mormă i la ureche:
— M’ilord? Vă simţiţi bine?
Cazaril clipi în sus şi vă zu pe unul dintre râ ndaşi, un bă rbat de vâ rstă
mijlocie, cu dinţi stricaţi, aplecâ ndu-se deasupra lui.
— Nu... prea, izbuti el să îngaime.
— N-ar trebui să mergeţi înă untru, domnule?
— Da... cred că da...
Râ ndaşul îl ajută să se ridice în picioare, sprijinindu-l cu o mâ nă pe
sub cot şi îl ajută să -şi ţină echilibrul.
Însoţindu-l înapoi la porţi, înspre corpul central al castelului. Ajuns
la piciorul scă rilor, Cazaril icni:
— Aşteaptă . Nu pleca.
Şi se lă să să cadă cu greutate pe scă ri.
— Să chem pe cineva, m’lord? Eu ar trebui să mă întorc la treabă .
— E numai o crampă . O să -mi treacă în câ teva clipe. Deja îmi e mai
bine. Du-te!
Durerea începea să mai scadă , lă sâ ndu-l golit şi cu un sentiment
ciudat.
Râ ndaşul se încruntă nesigur, uitâ ndu-se în jos la Cazaril, dar clă tină
din cap şi plecă .
Încet-încet, stâ nd pe scă ri, începu să -şi recapete suflul şi echilibrul,
fiind în stare să -şi îndrepte spinarea din nou. Nu i se mai învâ rteau
toate-n cap. Pâ nă şi cele două pete-stafii care se strecuraseră dincolo de
ziduri ca să se ţină scai de el ră maseră locului. Cazaril le trase o
ocheadă , aşa cum stă teau, în umbra scă rilor, gâ ndindu-se la câ t de rece
şi de însingurată le era osâ nda aceea de a fi distruşi lent, pierzâ ndu-şi
tot ceea ce îi fă cuse odată să fie unici, ca bă rbaţi şi femei. Oare cum era
să -ţi simţi spiritul putrezind încet în jurul tă u, aşa cum carnea

324
putrezeşte pe mă dularele moarte? Îşi simţeau stafiile împuţinarea sau li
se tocea în timp şi conştiinţa de sine?
Legendarul iad al Bastardului, cu toate chinurile lui pe care şi le
închipuiau oamenii, pă rea a fi un fel de paradis în comparaţie cu
suferinţa acelor suflete damnate.
— Ah, Cazaril!
Vocea surprinsă îl fă cu să se uite în sus. Palli stă tea cu cizma pe
prima treaptă din capul scă rilor, flancat de doi oameni care purtau şi ei
culorile Ordinului Fiicei, pe sub mantiile de că lă rie din lâ nă gri cu care
că lă toriseră .
— Tocmai veneam să te caut. Figura lui Palli deveni gravă . Ce faci
acolo, de ce stai pe scă ri?
— Mă odihneam o clipă , se prefă cu Cazaril cu un zâ mbet fugar. Se
ridică , deşi ținâ ndu-se cu o mâ nă de perete, chipurile întâ mplă tor, dar
ca să fie sigur că -şi menţinea echilibrul. Care-i treaba?
— Speram să îţi faci timp să facem o plimbare pâ nă la templu
împreună . Şi să discuţi cu nişte oameni în legă tură cu – Palli desenă în
aer un cerc cu degetul – amă nuntul acela de la Gotorget.
— Deja?
— A sosit azi noapte dy Yarrin. Suntem acum în deplină tate
numerică ca să luă m nişte decizii hotă râ toare. Şi cum dy Jironal s-a
întors şi el în cetate, e bine să ne facem planul de bă taie fă ră întâ rziere.
Într-adevă r. În cazul ă sta, Cazaril o să -l caute pe Orico imediat ce se
va întoarce. Se uită la cei doi companioni ai lui Palli, ca şi cum ar fi
că utat să se i se facă prezentă rile, dar întrebâ nd din priviri: „Putem
vorbi în prezenţa lor?”
— Ah, zise Palli vesel. Dă -mi voie să ţi-i prezint pe verii mei, Ferda şi
Foix dy Gura. Au venit cu mine de la Palliar. Ferda este mâ na dreaptă a
maestrului meu de echitaţie, iar pe fratele lui mai mic, Foix – ei bine, pe
el îl folosim la că rat poveri. Faceţi-i o plecă ciune castillarului, bă ieţi.
Cel mai scund şi mai vâ njos dintre cei doi râ nji cu o figură nă tâ ngă ,
dar reuşiră să facă amâ ndoi câ te o plecă ciune destul de graţioasă .
Aduceau un pic cu Palli, avâ nd drept tră să turi comune de familie
325
conturul puternic al maxilarului şi ochii că prui stră lucitori. Ferda era de
statură mijlocie şi suplu, în mod vă dit un că lă reţ, avâ nd picioarele uşor
cră că nate, în timp ce fratele lui era lat în spate şi musculos. Fă ceau o
pereche destul de plă cută , de boiernaşi de ţară , să nă toşi, veseli şi
neatinşi de cicatrice. Şi îngrozitor de tineri. Dar accentul discret pe care
îl pusese Palli pe cuvâ ntul veri, îi ră spundea la întrebarea lui nerostită .
Cei doi bă ieţi ră maseră în urma lui Cazaril şi Palli în timp ce ieşeau
pe porţile castelului şi coborau în Cardegoss. Or fi fost ei tineri, dar
aveau ochi ageri, uitâ ndu-se tot timpul împrejur şi îşi ţineau mâ nerele
să biilor la vedere, libere de sub adă postul pelerinelor de că lă rie. Cazaril
era bucuros să ştie că Palli nu umbla neescortat pe stră zile din
Cardegoss, chiar şi în această după -amiază însorită de iarnă . Cazaril
deveni încordat în timp ce treceau pe sub zidurile înalte ale Palatului
Jironal, dar niciun cuţitar nu ieşi pe porţile de fier să -i supere. Ajunseră
în Piaţa Templului, fă ră să întâ lnească în cale pe nimeni mai
ameninţă tor decâ t un trio de servitoare. Ele zâ mbiră la bă rbaţii
îmbră caţi în culorile Ordinului Fiicei şi chicotiră una la alta după ce
trecură de ei, ceea ce îi alarmă un pic pe fraţii dy Gura sau cel puţin îi
fă cu să mă rească pasul, îmbă ţoşaţi.
Edificiul mă reţ al casei Fiicei alcă tuia un zid de-a lungul uneia dintre
cele cinci laturi ale Pieţei Templului. Poarta principală era destinată
femeilor şi fetelor, care erau principalii credincioşi, devoţilor,
discipolilor şi preoţilor. Bă rbaţii din ordinul acela militar îşi aveau
intrarea şi clă direa lor separate, precum şi un grajd pentru caii
mesagerilor. Coridoarele comandamentului militar erau ră coroase în
ciuda abundenţei de fă clii aprinse şi de tapiţerii frumoase şi a altor
ornamente, ţesute şi brodate de credincioasele de pe întreg cuprinsul
Chalionului, care acopereau pereţii. Cazaril se îndreptă că tre sala
principală , însă Palli îl trase pe un alt coridor şi apoi sus, pe o scară .
— Nu vă întruniţi în Sala Lorzilor Devoţi? îl chestiona Cazaril, uitâ n-
du-se peste umă r.
Palli scutură din cap:

326
 — E prea friguroasă , prea mare şi prea goală . Ne-am simţi foarte
expuşi acolo. Pentru asemenea conclavuri în care se depun mă rturii am
ales o cameră în care să ne simţim în majoritate şi unde să nu ne
îngheţe picioarele.
Palli îi lă să pe fraţii dy Gura pe hol, să contemple o ţesă tură viu
colorată , care înfă ţişa legenda fecioarei cu vasul de apă , unde apă reau o
fecioară şi o zeiţă deosebit de voluptoase. Îl îndemnă pe Cazaril să
treacă pe lâ ngă două gă rzi ale Fiicei, care se uitară atent la feţele lor şi
ră spunseră la salutul lui Palli, introducâ ndu-l apoi prin două uşi duble,
sculptate cu striaţii împletite. În încă perea de dincolo erau o masă
lungă , pusă pe că priori de lemn şi vreo două duzini de oameni; odaia
era neîncă pă toare, dar că lduroasă şi, mai presus de toate, observă
Cazaril, intimă . Pe lâ ngă lumâ nă rile din ceară de bună calitate, o
fereastră cu vitralii zugră vind florile de primă vară , preferate de Cră iasă ,
lupta împotriva mohorelii iernii.
Lorzii devoţi, tovară şi ai lui Palli, îşi îndreptară atenţia că tre noii
veniţi; erau acolo tineri, dar şi bă rbi încă runţite, în veşminte albastru-
cu-alb, stră lucitoare, dar şi unele roase de vreme, dar toţi aveau aceeaşi
expresie gravă şi sumbră pe chip. Provincarul dy Yarrin, care deţinea în
prezent rangul de lord al Chalionului, ocupa locul din capul mesei, sub
fereastră . Cazaril se întrebă câ ţi din toţi cei adunaţi acolo erau spioni,
sau cel puţin guri slobode. Grupul pă rea deja prea numeros şi
diversificat pentru o conspiraţie izbâ ndită , în ciuda precauţiilor lor
fă ţişe de a ţine conclavul acela în taină . Stăpână, călăuzeşte-i spre
înţelepciune!
Palli se înclină şi spuse:
— Milorzi, iată -l pe castillarul dy Cazaril, care mi-a fost comandant la
asediul fortă reţei Gotorget, venit aici ca să depună mă rturie în faţa
domniilor voastre.
Palli se aşeză pe un jilţ gol aflat la jumă tatea drumului înspre masă şi
îl lă să pe Cazaril să ră mâ nă în picioare. Un alt lord devot îl puse să
depună un jură mâ nt de sinceritate în numele zeiţei. Lui Cazaril nu-i fu

327
greu să repete cu sinceritate şi fervoare partea care zicea, Fie ca mâinile
Ei să mă cuprindă şi să nu-mi mai dea drumul!
Dy Yarrin era cel care punea întrebă rile. Era foarte ager la minte şi
bine pus în temă de Palli, că ci scoase de la Cazaril în doar câ teva minute
întreaga istorie a urmă rilor capitulă rii fortă reţei Gotorget. Pentru câ ţiva
dintre cei prezenţi nici nu era nevoie să o mai facă ; remarcă , din felul în
care îşi strâ ngeau buzele, câ t de mult înţeleseseră din ceea ce nu fusese
rostit. În mod inevitabil, cineva vru să ştie cum ajunsese în primă
instanţă să intre în vrajbă cu lord Dondo, iar el fu nevoit să repete, cam
împotriva inimii, cum fusese la un pas de a fi decapitat în cortul
prinţului Olus. În mod normal, denigrarea unei persoane moarte era
considerată a fi de prost gust, în ideea în care presupusul vinovat nu
putea să se apere. În cazul lui Dondo, Cazaril nu era atâ t de sigur. Dar îşi
fă cu relatarea pe câ t de succint şi de neutru îi fu cu putinţă . În ciuda
conciziei cu care abordă povestea, atunci câ nd termină de vorbit stă tea
sprijinit cu mâ inile de masă , simţindu-se îngrozitor de ameţit.
Urmă o scurtă dezbatere asupra problemei de a obţine probe
coroborate, lucru pe care Cazaril îl consideră de nerealizat; cu toate
astea, dy Yarrin nu-i împă rtă şi pă rerea. Numai că lui Cazaril nu-i trecuse
prin minte că ar fi putut să încerce să obţină mă rturie din partea
roknarilor care mai erau în viaţă , ori prin intermediul congregaţiilor de
maici care fă ceau parte din Ordinul Fiicei, de dincolo de graniţe, din
principate.
— Dar, milorzi, spuse Cazaril neîncreză tor în una din scurtele pauze
din şuvoiul de sugestii şi obiecţiuni, chiar dacă vorbele mele ar fi
dovedite de zeci de ori, problema mea nu este o chestiune atâ t de
importantă încâ t să doboare un personaj atâ t de puternic. Nu ca şi
tră darea lordului dy Lutez.
— Aceea nu a fost îndeajuns dovedită nici la vremea aceea, murmură
dy Yarrin pe un ton sec.
Palli se amestecă şi el în discuţie:
— Ce înseamnă o chestiune importantă ? Eu cred că zeii nu mă soară
mă reţia după aceiaşi parametri pe care îi folosesc oamenii. Eu, unul,
328
gă sesc distrugerea întâ mplă toare a vieţii unui om mai respingă toare
decâ t una premeditată .
Cazaril se rezemă mai mult de masă , adunâ ndu-şi toate puterile să
nu se pră buşească într-un mod demonstrativ al momentelor dramatice
prin care trecea. Palli insistase ca vocea lui să fie ascultată de consiliu;
foarte bine, dar mă car să o facă cu prudenţă .
— Alegerea sfâ ntului general al propriului vostru ordin face parte
din mandatul domniilor voastre, milorzi. Orico ar putea chiar să vă
satisfacă cererea, dacă îi facilitaţi acest lucru. Provocâ ndu-l pe
cancelarul Chalionului şi comandantul ordinului vostru înfră ţit
înseamnă să vă depă şiţi atribuţiile, iar pă rerea mea fermă este că Orico
nu va putea fi convins niciodată să sprijine acest lucru. Sfatul meu este
să nu încercaţi.
— Totul sau nimic, îl întrerupse unul din bă rbaţii adunaţi acolo.
— N-o să mai suportă m un alt Dondo niciodată , începu un altul.
Dy Yarrin ridică mâ na în aer, curmâ nd valul de comentarii.
— Vă mulţumim, lord Cazaril, atâ t pentru mă rturie, câ t şi pentru
opinia domniei voastre.
Alegerea cuvintelor lui dy Yarrin le dă du de înţeles confraţilor lui să
fie cu bă gare de seamă .
— Trebuie să continuă m dezbaterea noastră în adunare închisă .
I se dă duse de înţeles că trebuia să se retragă . Palli îşi împinse
scaunul înapoi şi se ridică în picioare. Îi luară pe fraţii dy Gura, care
aşteptau în hol; Cazaril fu un pic surprins câ nd escorta lui Palli nu se
opri la porţile casei.
— Nu trebuie să te întorci la consiliul tă u? întrebă el, dâ nd colţul
stră zii.
— Dy Yarrin o să mă pună în temă , câ nd am să mă întorc. Vreau să te
vă d ajuns în siguranţă la porţile Zangrelui. N-am uitat povestea pe care
mi-ai spus-o despre să rmanul dy Sanda.
Cazaril aruncă un ochi peste umă r la cei doi ofiţeri tineri, care îşi
potriveau pasul în urma lor în timp ce traversau piaţa templului. Oh!

329
Escorta aceea înarmată era pentru el. Se hotă rî să nu protesteze,
întrebâ ndu-l în loc de asta pe Palli:
— Cine ar fi candidatul favorit pentru titlul de sfâ nt general pe care
să i-l prezentaţi lui Orico? Dy Yarrin?
— Eu pe el l-aş alege, zise Palli.
— Pare a fi o mâ nă de fier în consiliul vostru. Este câ t de câ t
interesat să se implice?
— Poate. Dar asta înseamnă să -i predea provincariatul fiului să u cel
mare şi să -şi dedice toată atenţia ordinului, dacă va fi ales.
— Ah! Aşa ar fi trebuit să facă şi Martou dy Jironal pentru Ordinul
Fiului.
— Ei! Are atâ tea posturi, cum poate să -şi îndeplinească toate
îndatoririle corect?
Porniră la deal, croindu-şi drum prin cetatea pavată cu piatră ,
pă şind cu bă gare de seamă peste rigolele centrale, bine cură ţate de
ploile reci că zute de curâ nd. Stră duţele înguste cu pră vă lii fă cură loc
pieţelor mai spaţioase, cu case frumoase. Cazaril privi spre cea a familiei
Jironal, vă zâ nd palatul ivindu-se încă o dată în drumul lor. Dacă
blestemul lucra în sensul strâ mbă rii şi tră dă rii virtuţilor, care era lucrul
acela bun pe care îl corupsese în persoana lui Martou dy Jironal?
Dragostea de familie, probabil, preschimbâ nd-o în neîncredere în tot
ceea ce nu însemna familie. Nă dejdea exagerată pe care şi-o pusese în
fratele lui, Dondo, se transforma cu siguranţă în slă biciune şi ruină .
Poate...
— Ei bine, sper ca majoritatea aceea de capete din consiliu să -şi
atingă ţinta.
Palli fă cu o grimasă .
— Viaţa de la curte te preschimbă într-un adevă rat diplomat, Caz.
Cazaril îl întoarse un zâ mbet trist.
— Nici mă car nu îndră znesc să îţi dau de înţeles în ce mă
preschimbă viaţa de la curte – ah!
Îşi afundă capul între umeri vă zâ nd una din ciorile lui Fonsa ţâ şnind
pe neaşteptate de pe acoperişul unei case din apropiere şi repezindu-se
330
ca fulgerul înspre capul să u, scoţâ nd ţipete ascuţite. Pasă rea fă cu o
tumbă în aer şi ateriză la picioarele lui, ţopă ind pe pavaj, croncă nind şi
dâ nd din aripi. Fu urmată imediat de alte două pă să ri. Una ateriză pe
unul din braţele lui ridicate în aer, chiră ind şi fluierâ nd, scurmâ nd cu
ghearele. Vreo câ teva pene negre se învâ rtiră repede prin aer.
— Ale naibii pă să ri!
Crezuse că -şi pierduseră interesul pentru el şi iată -le înapoi, pline de
un elan stâ njenitor.
Palli, care fă cuse un salt înapoi râ zâ nd, aruncă o privire în sus, peste
ţiglele acoperişurilor şi spuse:
— Pe cei cinci zei, e ceva care le-a stâ rnit! Tot stolul e în aer
deasupra Zangrelui. Uită -te la ele cum dau roată !
Ferda dy Gura îşi duse palma streaşină la ochi şi se uită încotro
ară tase Palli, la vâ rtejul de forme negre din depă rtare, ca nişte frunze
negre luate de ciclon, plonjâ nd şi pră vă lindu-se. Fratele lui, Foix, îşi
puse mâ inile la urechi în timp ce ciorile care se încurcau printre
picioarele lor continuau să le sfâ şie auzul cu ţipetele acelea ascuţite şi
strigă , acoperind toată zarva:
— Şi ce larmă fac!
Pă să rile acelea nu erau în stare de transă , îşi dă du seama Cazaril,
erau cuprinse de isterie. Îi îngheţă inima în piept.
— Se întâ mplă ceva ră u. Haideţi!
Nu era în cea mai bună formă ca să alerge la deal. Îşi ţinu mâ na
apă sată tare peste înţepă tura violentă pe care o simţea într-o parte, pe
mă sură ce se apropiau de staulele de la marginea fortă reţe!. Pă să rile-
mesager zburau deasupra capului să u, escortâ ndu-l. Atunci se auziră
strigă te de oameni peste ţipetele neobosite ale ciorilor, iar Palli şi verii
să i trebuiră să gră bească pasul ca să -l ajungă din urmă pe Cazaril.
Un râ ndaș în livreaua regală a menajeriei se învâ rtea împleticindu-
se pe picioare, în faţa uşilor deschise strigâ nd şi plâ ngâ nd, cu faţa
şiroind de sâ nge. Doi dintre stră jerii baocieni din slujba lui Teidez,
îmbră caţi în livreaua verde cu negru, stă teau în faţa uşilor cu să biile
scoase, ţinâ ndu-le la distanţă pe gă rzile de la Zangre care dă deau din
331
colţ în colţ în faţa lor, temă toare, dar care erau, de asemenea, cu să biile
afară din teacă , neîncumetâ ndu-se să lovească . Ciorilor nu le lipsi
curajul să o facă . Coborâ ră , în mod ciudat, asupra baocienilor încercâ nd
să -i agaţe cu ghearele şi să -i ciupească cu ciocurile. Baocienii le traseră
o înjură tură şi le respinseră cu lovituri. Cele două mă nunchiuri de pene
ajunseră să zacă imediat pe pietrele din curte, una nemişcată , cealaltă
zbă tâ ndu-se.
Cazaril se îndreptă cu paşi mari înspre menajerie, tunâ nd:
— Ce se întâ mplă aici, în numele Bastardului? Cum îndră zniţi să
omorâ ţi ciorile sfinte?
Unul din baocieni împunse cu vâ rful sabiei înspre el.
— Daţi-vă înapoi, lord Cazaril! Nu aveţi voie să intraţi! Avem ordine
stricte de la prinţ!
Mușcâ ndu-și buzele de furie, Cazaril împinse într-o parte sabia cu un
braţ învelit în mantie, fă cu o fandare înainte şi o smulse din strâ nsoarea
gardianului.
— Dă -ncoace asta, nesă buitule!
O aruncă pe pietre în direcţia vagă a gă rzilor de la Zangre şi a lui
Palli, care intrase în panică atunci câ nd Cazaril se bă gase neînarmat în
încă ierare. Sabia ză ngă ni şi se învâ rti peste pietroaie, pâ nă câ nd se opri
sub cizma lui Foix, care o ridică în mâ nă cu o privire provocatoare.
Cazaril se întoarse spre cel de-al doilea baocian, care lă să că -i cadă
spada brusc. Ferindu-se din calea lui Cazaril, gardianul strigă degrabă :
— Castillare, facem asta pentru a-i apă ra viaţa rigă i Orico!
— Ce faceţi? Orico e înă untru? Ce-aţi pus la cale aici?
Un mâ râ it de felină , culminâ nd într-un ră get, care se auzi dină untru,
îl fă cu pe Cazaril să intre val-vâ rtej şi să -l lase pe descurajatul baocian
pe mâ na gă rzilor de la Zangre, care prinseseră acum inimă să avanseze.
El mă ri pasul prin aripa întunecoasă a menajeriei.
Râ ndaşul cel bă trâ n fă ră limbă era că zut în genunchi pe jos, ca un
ghem, scoţâ nd nişte sunete de plâ ns înecat. Îşi acoperise faţa cu mâ inile
lipsite de degetele cele groase, iar nişte firişoare de sâ nge i se scurgeau
printre degete; îşi ridică privirea la sunetul paşilor lui Cazaril, cu un
332
tremur de jale în vocea gâ ngurită ce ră zbă tea din gura că scată , din care
gâ lgâ ia sâ ngele. Trecâ nd pe lâ ngă cuştile urşilor, Cazaril ză ri două
mormane negre inerte în care erau înfipte să geţi de arbaletă , cu blana
udă şi pă tată de sâ nge. Uşile de la staulul velelor erau deschise, iar ele
ză ceau de o parte şi de alta, în fâ nul lucitor, cu ochii deschişi şi ficşi, cu
gâ turile sfâ rtecate. În capă tul celă lalt al aripii clă dirii, prinţul Teidez se
ridica de lâ ngă trupul flasc al pisicii pă tate. Să ri în picioare cu sabia
mâ njită de sâ nge şi se rezemă în ea, gâ fâ ind, cu faţa ră vă şită de
exuberanţă . Umbra i se tulbură în jur ca nişte nori care se învă lmă şesc
pe timpul unei furtuni cu tunete la miezul nopţii. Ridică privirea înspre
Cazaril şi trase un râ njet înfioră tor:
— Ha! ţipă el.
Ţinâ nd încă în mâ nă o pasă re cu gâ tul frâ nt, că pitanul baocian se
avâ ntă afară din aviariu în calea lui Cazaril. Mă nunchiuri de pene
colorate, pă să ri de toate dimensiunile, moarte sau care tră geau să
moară , acopereau podeaua aviariului, unele bă tâ nd încă din aripi,
neajutorate.
— Stai pe loc, castillare – începu el. Îşi înghiţi cuvintele de îndată ce
Cazaril îl înşfă ca de tunică şi îi fă cu vâ nt la pă mâ nt, în calea lui Palli, care
venea în urma sa, murmurâ nd descurajat şi uluit:
— Bastardul plâ nge. Bastardul plâ nge...
Palli se bâ lbâ ise întocmai în lupta de la Gotorget, atunci câ nd sabia i
se ridica şi se abă tea necontenit asupra oamenilor care se că ţă rau pe
scă rile de frâ nghii ca să sară creasta zidurilor fortă reței, iar el simţea că
nu mai avea suflare ca să strige.
— Ţine-l, mâ râ i Cazaril peste umă r şi pă şi înspre Teidez.
Teidez îşi ridică cu mâ ndrie capul şi se întâ lni ochi-în-ochi cu Cazaril.
— N-ai cum să mă mai opreşti – am fă cut-o deja! L-am salvat pe rigă !
— Ce... ce... cee??!...
Cazaril era atâ t de înspă imâ ntat şi de furios încâ t mintea şi buzele lui
abia mai puteau articula cuvinte coerente.
— Copil nebun! Ce nebunie distrugă toare e asta...?
Mâ inile i se deschiseră în lă turi, zvâ cnindu-i şi tremurâ ndu-i.
333
 Teidez se aplecă peste el, ară tâ ndu-şi colţii sticlind.
— Am rupt blestemul, magia neagră care îl ţinea bolnav pe Orico.
Venea de la animalele astea malefice. Erau un dar secret din partea
roknarilor, menite să -l otră vească încetul cu încetul. Şi l-am omorâ t şi
pe spionul roknar – cred... Teidez aruncă o privire circumspectă peste
umă r.
Numai atunci observă Cazaril ultimul cadavru de pe podea, în
celă lalt capă t al încă perii. Umegat ză cea pe o parte, fă cut gră madă , la fel
de nemişcat ca şi pă să rile ori velele. Stâ rvurile vulpilor de nisip erau
azvâ rlite în apropiere. Cazaril nu-l vă zuse de la bun început, că ci
stră lucirea lui albă , translucidă , se stinsese. Mort? Cazaril gemu, să ri ca
din arc la el şi că zu în genunchi. Avea o rană deschisă în partea stâ ngă ,
coada de culoarea bronzului îi era ră vă şită şi încleiată de sâ nge
închegat. Avea pielea la fel de cenuşie ca o câ rpă veche. Dar din pielea
capului i se mai scurgea încă încet sâ ngele, aşa că ...
— Mai respiră ? întrebă Teidez, apropiindu-se ca să tragă cu ochiul
peste umă rul lui Cazaril. Că pitanul l-a lovit cu mâ nerul sabiei, dacă n-a
vrut să cedeze...
— Smintitule, smintitule, copil smintit!
— Ba nu-s deloc smintit! El era în spatele tuturor relelor. Teidez fă cu
un semn cu capul înspre Umegat. Era un vră jitor roknar, trimis să îl
sleiască de puteri şi să -l ucidă pe Orico.
Cazaril scrâ şni din dinţi.
— Umegat este un preot al Templului. Trimis de Ordinul Bastardului
să aibă grijă de animalele sacre, care au fost dă ruite de zeu pentru a-l
menţine pe Orico în putere. Şi dacă nu l-ai omorâ t, atunci ă sta e singurul
noroc în toată treaba asta.
Umegat respira abia simţit, într-un mod straniu; mâ inile îi erau reci
ca ale unui cadavru, dar respira.
— Nu... scutură Teidez din cap. N-ai dreptate, nu poate să fie...
Pentru prima dată exaltarea eroică de care era cuprins şovă i pe
chipul lui. Cazaril îşi întinse oasele, ridicâ ndu-se de jos, iar Teidez dă du
un pic înapoi. Cazaril se întoarse ca să dea de Palli, care era din fericire
334
în spatele să u şi Ferda, lâ ngă umă rul acestuia, privind la tot acel mă cel
cu o uimire îngrozită . Cazaril avea încredere cel puţin în Palli, care ştia
să dea primul ajutor pe câ mpul de luptă .
— Palli, zise el cu o voce aspră , ia în primire ce avem aici! Îngrijește-
te de râ ndaşii ră niţi, în special de acesta. Ar putea avea craniul spart.
Şi ară tă în jos, la trupul învineţit al lui Umegat.
— Ferda!
— Milord?
Emblema şi culorile lui Ferda îi putea deschide drumul oriunde în
incintele sacre.
— Dă o fugă pâ nă la Templu. Gă seşte-l pe arhipreotul Mendenal. Să
nu laşi să te oprească nimeni şi nimic din drumul tă u la el. Spune-i
despre secretul care a fost deconspirat aici şi pune-l să -şi trimită
tă mă duitorii de la Templu aici – spune-i că Umegat are nevoie de moaşa
Maicii, cea specială . O să -nţeleagă ce-i spui. Fuga!
Îngenunchind lingă Umegat, Palli mai spuse:
— Dă -mi mantia ta. Şi fugi, bă iete!
Ferda îşi aruncă mantia la ordin, se întoarse şi dispă ru câ t ai zice
peşte. Palli se apucă să înfă şoare stofa groasă cenuşie în jurul
roknarului că zut fă ră cunoştinţă .
Cazaril se întoarse la Teidez, ai că rui ochi aruncau să geţi încoace şi-
ncolo fiind tot mai mult încercat de nesiguranţă . Se retrase înspre
carcasa golită de viaţă a leopardului, care mă sura aproape doi metri de
la nas pâ nă în vâ rful cozii şi care ză cea inertă pe plă cile din pardoseală .
Blana frumos pă tată a animalului ascundea gurile ră nilor, avâ nd pe
ambele pă rţi ale corpului pete de sâ nge închegat. Cazaril se gâ ndi la
trupul ciuruit al lui dy Sanda.
— L-am omorâ t cu sabia, pentru că era un simbol regal al Casei mele,
chiar dacă era vră jit, să ri Teidez cu gura. Şi ca să -mi dovedesc curajul.
Mi-a sfâ şiat piciorul cu ghearele. Se aplecă şi se frecă stâ ngaci la fluierul
piciorului drept, unde pantalonii negri erau într-adevă r sfâ şiaţi,
atâ rnâ ndu-i în fâ şii ude de sâ nge.

335
 Teidez era Moştenitorul Chalionului şi fratele Isellei. Cazaril n-ar fi
vrut ca fiara să -i fi sfâ rtecat beregata. N-ar fi trebuit, în orice caz.
— În numele tuturor celor cinci zei, cum de ţi-a întunecat minţile o
asemenea absurditate?
— Nu-i o absurditate! Şi dumneata ştiai că boala lui Orico era
nefirească ! Am citit lucrul ă sta pe faţa dumitale – pe demonii
Bastardului, oricine şi-ar fi dat seama. Lord Dondo mi-a dezvă luit
secretul, înainte să moară . A fost ucis – ucis! – ca să ducă secretul cu el
în mormâ nt, cred eu, dar a fost prea tâ rziu.
— De unul singur ai urzit planul ă sta de atac?
Teidez îşi înă lţă capul cu mâ ndrie.
— Nu, dar câ nd m-am vă zut ră mas de unul singur, l-am dus singur la
îndeplinire! Urma să o facem împreună , după ce Dondo s-ar fi însurat cu
Iselle – să distrugem blestemul şi să eliberă m Casa Chalionului de sub
puterea lui malefică . Dar apoi mi-a revenit mie sarcina. Aşa că m-am
transformat în purtă torul lui de drapel, pentru ca braţul lui să iasă de
dincolo de mormâ nt şi să dea o ultimă lovitură pentru Chalion!
— Ah! Ah!
Cazaril era atâ t de copleşit că mergea în neştire pe loc, în cerc. Dar
oare Dondo crezuse în propriile-i prostii, ori acesta fusese doar un plan
inteligent pentru a-l folosi pe Teidez, indirect şi fă ră să lase dovezi, ca
să -l scoată din luptă pe Orico sau să -l asasineze? Ră utate sau prostie?
Odată ce Dondo era mort, cine putea şti? Nu!
— Lord Cazaril ce facem cu baocienii ă ştia? se auzi vocea şovă ielnică
a lui Foix.
Cazaril îşi ridică privirea ca să dea de că pitanul gă rzilor din Baocia,
dezarmat, prins între Foix şi unul din gardienii de la Zangre.
— Şi tu! se ră sti Cazaril pe un ton gutural la el. Unealtă ce eşti,
descreieratule, te-ai dedat la, la sacrilegiul ă sta necugetat şi n-ai spus
nimă nui? Sau încă mai eşti jivina lui Dondo? Ah! Luaţi-l şi pe el şi pe
oamenii lui şi încuiaţi-i într-o celulă , pâ nă ...
Cazaril ezită . Dondo era în spatele tuturor acestor lucruri, o, da; îşi
întindea tentaculele ca să se ră zbune iscâ nd haos şi dezastru, totul
336
purta amprenta lui, dar, de data aceasta, Martou nu era în spatele lui
Dondo. Era taman invers, doar dacă nu intuise el corect.
— ... pâ nă i se va aduce la cunoştinţă cancelarului, continuă Cazaril.
Tu de-acolo – un semn cu braţul descriind un cerc prin aer în jos îi
atrase atenţia unui alt gardian de la Zangre. Dă fuga pâ nă la Cancelarie
sau la Palatul Jironal ori unde ai să -l gă seşti şi spune-i ce s-a întâ mplat
aici. Roagă -l să mă aştepte înainte să se ducă la Orico.
— Lord Cazaril, nu puteţi să porunciţi să -mi aresteze gă rzile! strigă
Teidez.
Cazaril era singurul de aici care avea aerul, dacă nu cumva şi
autoritatea necesară , să ducă la îndeplinire urmă torul pas.
— Tu ai să te duci direct în camera ta, pâ nă ce fratele tă u îţi va
porunci să faci altceva. Am să te însoţesc eu însumi.
— Ia-ţi mâ na de pe mine! scâ nci Teidez în timp ce strâ nsoarea de
fier a mâ inii lui Cazaril îi apuca braţul. Dar nu îndră zni chiar să se lupte
împotriva a ceea e vedea pe chipul lui Cazaril.
Spuse printre dinţi, pe o voce din care picura o falsă cordialitate:
— Nu, într-adevă r. Sunteţi ră nit, tinere lord, iar eu am datoria să vă
ajut să mergeţi la un doctor. Adă ugă apoi cu o voce scă zută , numai
pentru auzul lui Teidez:
— ...şi-am să te las lat la pă mâ nt şi-am să te tâ ră sc, dacă mă obligi.
Încercâ nd să -şi pă streze aparenta demnitate, Teidez mormă i că tre
că pitanul gă rzilor sale:
— Du-te cu ei fă ră să te opui, atunci. Am să trimit după voi mai
tâ rziu, câ nd voi fi demonstrat greşeala lordului Cazaril.
De vreme ce că pitanul fusese deja întors pe loc şi condus afară de
că tre cei doi care-l luaseră captiv, vorbele lui Teidez ajunseră să i se
adreseze spatelui baocianului, sunâ nd destul de neinteresant. Râ ndaşii
ră niţi se tâ râ ră pâ nă lâ ngă Palli şi încercară să îl ajute să îl ridice pe
Umegat. Palli se uită peste umă r şi îi adresă lui Cazaril un semn rapid de
asigurare.
Cazaril dă du din cap în semn de înţelegere şi, sub pretextul că îi
dă dea ajutor, înşfă că braţul prinţului tâ râ ndu-l afară din acel abator de
337
coşmar în care transformase menajeria rigă i. Prea târziu, prea târziu,
prea târziu... îi bubuia în urechi la fiecare pas. Ajunşi afară , observă că
ciorile nu se mai roteau, ţipâ nd, în aer. Ţopă iau agitate pe pietrele din
preajmă , pă râ nd a fi la fel de uimite şi lipsite de direcţie ca şi gâ ndurile
lui Cazaril.
Ţinâ ndu-l în continuare pe Teidez înşfă cat de un braţ, Cazaril îl duse
la porţile Zangrelui, unde acum îşi fă cuseră apariţia mai multe gă rzi.
Teidez îşi ţinu gura şi se abţinu să mai protesteze, deşi înfă ţişarea lui
mâ njită , mâ nioasă şi jignită nu prevestea nimic bun pentru Cazaril.
Prinţul nici mă car nu se sinchisi să se îngrijească pe piciorul ră nit, deşi
lă sa în urmă o dâ ră de paşi însâ ngerați peste lespezile din curtea
principală . Lui Cazaril îi fu atrasă atenţia undeva în stâ nga sa, unde una
din doamnele de companie ale Sarei şi un paj apă rură în uşa Turnului
lui Ias.
— Repede! Repede! îl zorea femeia pe bă iat, care o şterse înspre
porţi, cu faţa albă ca varul. Aproape că -l dă du jos din picioare pe Cazaril
în graba lui.
— Unde-ai plecat, bă iete? strigă după el Cazaril.
El se întoarse fugind cu spatele o clipă :
— La templu, domnule. N-am cum să stau – roina Sara – riga a avut o
că dere!
Se întoarse şi-o luă la să nă toasa pe poartă ; gă rzile se holbară la el,
mutâ ndu-şi apoi privirile neliniştite că tre Turnul lui Ias.
Braţul lui Teidez se lă să moale în mâ na lui Cazaril. Pe sub privirea lui
urâ tă , i se strecură în ochi o umbră de frică şi se uită într-o parte cu
precauţie la cel care-l ţinea ostatic cu de la sine putere. După o clipă de
nehotă râ re Cazaril, care nu-i dă duse drumul lui Teidez, fă cu cale-
ntoarsă şi porni spre Turnul lui Ias. Se gră bi să o ajungă din urmă pe
doamna de companie, care dispă ruse din nou înă untru, o strigă , dar
pare-se că ea nu-l auzi, alergâ nd în sus pe scă ri. Îşi simţea capul tulbure
câ nd ajunse şi el la nivelul al treilea, acolo unde îşi avea Orico
apartamentele. Se uită speriat de-a lungul coridorului central. Roina
Sara, înfă şurată în şalul ei alb, cu o doamnă de companie pe urmele ei,
338
mergea gră bită pe hol. Cazaril fă cu, plin de nelinişte, o plecă ciune câ nd
ea se apropie de scă ri.
— Milady, ce s-a întâ mplat? Pot să vă fiu de ajutor?
Ea îşi duse mâ na la faţa îngrijorată .
— Nici nu ştiu deocamdată , castillare. Orico... îmi citea pe câ nd
brodam în camerele mele, aşa cum mai face el, ca să -mi aducă alinare,
câ nd deodată s-a oprit şi a clipit, s-a frecat la ochi şi mi-a spus că nu mai
vedea literele şi că se fă cuse întuneric în încă pere. Dar nu era aşa! Apoi
a că zut de pe scaun. Am strigat după doamnele mele şi l-am pus în patul
lui şi am trimis la Templu după un vraci.
— L-am vă zut pe pajul rigă i, o asigură Cazaril. Fugea câ t îl ţineau
picioarele.
— O, bine...
— Credeţi că a fost un atac de apoplexie?
— Nu cred... nu ştiu. Vorbeşte puţin şi nu respiră cu prea mare
efort... Ce era cu ţipetele acelea care se auzeau de la staule mai
devreme?
Apoi, distrasă , fă ră să mai aştepte vreun ră spuns, trecu pe lâ ngă el şi
urcă scă rile.
Avâ nd faţa ca plumbul, Teidez îşi umezi buzele şi nu mai scoase
niciun cuvâ nt în timp ce Cazaril îl ră suci şi îl conduse jos în curte.
Prinţul nu-şi recă pă tă graiul decâ t atunci câ nd urcau scă rile din
corpul central, câ nd începu să repete pe neră suflate:
— Nu se poate. Dondo mi-a spus că menajeria era curată vră jitorie
neagră , un blestem roknar, care să -l ţină pe Orico bolnav şi debil. Am
vă zut cu ochii mei că aşa era.
— Un blestem roknar, asta-i adevă rat, însă menajeria era o minune
albă care îl ţine pe Orico în viaţă în ciuda acestuia. Îl ţinea. Pâ nă acum,
adă ugă Cazaril cu amă ră ciune.
— Nu... nu... e totul anapoda. Dondo mi-a spus...
— Dondo se înşela, şovă i Cazaril scurt. Ori Dondo dorea să
gră bească înlocuirea regelui care-l avea ca favorit pe fratele lui mai
mare, cu unul care să -l aibă pe el ca favorit.
339
 Teidez deschise gura ca să crâ cnească , dar nu reuşi să scoată niciun
sunet. Cazaril nu credea că prinţul ar fi putut mima expresia aceea
şocată . Singura binecuvâ ntare a acestei zile, dacă se putea numi aşa, era
că Dondo putea să -l fi condus pe că i greşite pe Teidez, dar se pă rea că
nu reuşise să îl corupă , nu într-atâ t. Teidez era o unealtă , nu un
complotator, nu era autorul unui fratricid voit. Din nefericire, era o
unealtă care continuase să lucreze după ce mâ na lucră torului că zuse. A
cui vină era că băiatul înghiţise minciunile, când nimeni nu îi arătase
adevărul?
Individul cel smead la faţă care era secretarul-tutore al prinţului se
uită la ei surprins, stâ nd la masa lui de lucru, în timp ce Cazaril îi fă cu
bă iatului vâ nt în camerele lui.
— Ai grijă de stă pâ nul tă u, îi ordonă Cazaril concis. Este ră nit. Nu
trebuie să pă ră sească clă direa asta pâ nă câ nd nu este informat asupra
celor întâ mplate cancelarul dy Jironal, care poate să -i dea permisiunea
să iasă .
Mai spuse apoi, cu un iz de amară satisfacţie:
— Dacă aveai cunoştinţă despre nenorocirea care avea să se
întâ mple şi n-ai fă cut nimic ca s-o împiedici, cancelarul va fi furios pe
tine.
Omul pă li şi mai tare de nedumerire; Cazaril îi întoarse spatele.
Acum să se ducă să vadă ce se întâ mpla cu Umegat...
— Dar, lord Cazaril..., tremură vocea lui Teidez. Eu ce trebuie să fac?
Cazaril scuipă cuvintele peste umă r, pornind din nou:
— Roagă -te!

Capitolul 18

În vreme ce se îndrepta că tre scă ri Cazaril auzi lipă itul unor papuci
de femeie coborâ nd în grabă . Îşi ridică privirea şi o întâ lni pe lady
Betriz, cu trena rochiei de culoarea lavandei atâ rnâ ndu-i în urmă ,
fugind spre el.

340
 — Lord Caz, ce se întâ mplă ? Am auzit ţipete – una din cameriste a
strigat că prinţul Teidez a înnebunit şi a încercat să omoare animalele
rigă i!
— Nu a înnebunit: a fost indus în eroare. Cred. Şi nu a încercat – a
reuşit.
În câ teva cuvinte scurte, pline de mâ hnire, Cazaril îi descrise oroarea
de la grajduri.
— Dar de ce?
Glasul îi era ră guşit din pricina şocului.
Cazaril scutură din cap:
— O minciună de-a lui Dondo a provocat totul, pe câ t putem spune.
El l-a convins pe prinţ că Umegat e un vră jitor roknar care foloseşte
animalele ca să -l învenineze cumva pe rigă . Ceea ce s-a dovedit a fi
tocmai invers; animalele l-au susţinut pe Orico, iar acum s-a pră buşit.
Pe toţi zeii, nu pot să explic totul aici, pe scă ri. Spune-i prinţesei Iselle că
am să fiu la dispoziţia domniei sale în curâ nd, dar mai întâ i trebuie să
am grijă de râ ndaşii ră niţi. Stai deoparte – ţine-o şi pe Iselle departe de
menajerie.
Dacă el nu-i permitea Isellei să acţioneze, ea avea cu siguranţă să -şi
permită singură ...
— Duceţi-vă să o ajutaţi pe Sara, amâ ndouă ; e cu minţile aproape
ră tă cite.
Cazaril îşi vă zu de drum pe scă ri, trecu de locul în care fusese momit
– deliberat? – de propria-i durere, mai devreme. Duhul demonic al lui
Dondo nu mai fă cea nicio mişcare ca să -l înhaţe acum.
Ajuns înapoi la menajerie Cazaril află că nemaipomenitul Palli şi
oamenii lui îi duseseră deja pe Umegat şi pe celă lalt râ ndaş grav ră nit la
spitalul Mamei. Râ ndaşul care ră mă sese în urmă se împleticea de jur
împrejur, încercâ nd să prindă o pasă re micuţă , înnebunită , cu penaj
galben cu albastru, care îi scă pase cumva că pitanului baocian şi se
refugiase pe cornişele de sus. Nişte servitori de la grajduri veniseră şi ei
şi fă ceau tot felul de încercă ri ciudate de a ajuta; unul îşi scosese
livreaua şi arunca cu ea în sus, încercâ nd să doboare pasă rea din aer.
341
 — Opriţi-vă ! se înecă Cazaril panicat.
Tot ceea ce ştia era că micuţa creatură înaripată era ultimul firişor
care îl mai ţinea legat pe Orico de viaţă . Îi trimise în schimb pe aşa-zişii
oameni de ajutor să adune leşurile animalelor ucise, să le aşeze în
curtea grajdurilor şi să cureţe toată mizeria şi sâ ngele de pe pardoseala
dină untru. Adună un pumn de gră unţe din staulul velelor, ră mase de la
ultima lor cină întreruptă şi chemă micuţa pasă re să i se aşeze pe mâ nă ,
ciripind, aşa cum îl vă zuse pe Umegat. Spre marea lui mirare pasă rea
veni la el şi se lă să cuminte să fie pusă din nou în colivia ei.
— Pă zeşte-o cu preţul vieţii tale! îi spuse el râ ndaşului. Apoi adă ugă ,
pentru ca vorbele lui să aibă un impact şi mai mare: dacă moare, mori şi
tu după ea! Era o ameninţare goală , deşi era de ajuns pentru moment;
râ ndaşii, cel puţin, pă reau a fi impresionaţi. Dacă moare ea, moare şi
Orico? Această perspectivă pă ru dintr-o dată înfricoşă tor de plauzibilă .
Se întoarse să dea o mâ nă de ajutor celor care tâ rau afară cadavrele
grele ale urşilor.
— Să le jupuim pielea, milord? întrebă unul din ajutoarele de la
grajduri, uitâ ndu-se pierdut la rezultatele vâ nă torii infernale ale lui
Teidez, fă cute stivă afară , pe lespezile de pavaj.
— Nu! zise Cazaril.
Nici mă car ciorile lui Fonsa, care încă mai ză boveau prin curtea
staulelor, deşi se uitau la cadavrele însâ ngerate cu un vag interes, nu
fă cură nicio mişcare înspre ele.
— Purtaţi-vă cu ele... cum aţi face-o cu ostaşii rigă i care au murit pe
câ mpul de luptă . Ardeţi-le ori îngropaţi-le! Nu le jupuiţi! Nu trebuie
mâ ncate, de dragul zeilor!
Cu un nod în gâ t, Cazaril adă ugă trupurile celor două ciori moarte la
şirul acela de animale.
— S-au comis destule sacrilegii pe ziua de astă zi.
Şi slavă zeilor că îl opriseră pe Teidez să ucidă un sfâ nt, la fel de
sacru ca şi acele animale.
Un tropă it de copite anunţă venirea lui Martou dy Jironal, adus,
probabil, de la palatul Jironal; în urma lui veneau, pe jos, patru slujitori,
342
abia tră gâ ndu-şi suflarea. Cancelarul să ri de pe calul care fornă ia cu
capul plecat, îi aruncă hă ţurile unui servitor care fă cea o plecă ciune şi
înaintă ca să se uite uluit la şirul de animale moarte. Blana întunecată a
urşilor se zbâ rli în bă taia vâ ntului rece; singura mişcare din tabloul
acela încremenit. Pe buzele lui dy Jironal se ghiciră o serie de înjură turi
mute.
— Ce-i cu toată nebunia asta?
Ridică privirea înspre Cazaril şi îşi miji ochii a bă nuială şi
nedumerire.
— Dumneata l-ai pus pe Teidez să facă una ca asta?
Cazaril se gâ ndi că dy Jironal nu se prefă cea; era la fel de
descumpă nit ca şi el însuşi.
— Eu? Nu! Eu nu îl controlez pe Teidez, mai spuse Cazaril acru. Şi se
pare că nici dumneavoastră . S-a aflat în compania dumneavoastră în
permanenţă în ultimele două să ptă mâ ni; n-aţi avut nicio bă nuială cu
privire la asta?
Dy Jironal scutură din cap.
— Teidez a invocat în apă rarea lui ideea greşită cum că actul lui îi va
fi de folos rigă i într-un fel. Că nu l-a dus mintea să vadă ce greşeală
comitea e din vina vâ rstei lui; că nu a fost informat mai bine... în cazul
ă sta, dumneata şi Orico i-aţi fă cut un deserviciu. Dacă ar fi fost mai în
cunoştinţă de cauză , n-ar mai fi înghiţit toate minciunile. Am pus ca
gă rzile sale baociene să fie puse sub lacă t, iar pe el l-am dus în camerele
lui să aştepte... acum nu-i mai era la îndemâ nă să zică , ordinele rigăi.
Cazaril sfâ rşi – ... ordinele domniei voastre.
Dy Jironal îşi strâ nse pumnul.
— Stai! Prinţul... s-a întâ lnit ieri în taină cu sora lui ieri. Nu l-ar fi
putut determina ea să facă așa ceva?
— Sunt cinci martori care pot spune că nu. Inclusiv Teidez însuşi. Nu
dă dea niciun semn ieri că şi-ar fi pus în minte o asemenea acţiune.
Aproape niciun semn. Ar fi trebuit, ar fi trebuit, ar fi trebuit...
— Dumneata o controlezi pe prinţesă destul de îndeaproape, îi
aruncă muşcă tor dy Jironal. Crezi că nu ştiu că ai încurajat-o în
343
atitudinea ei sfidă toare? Îmi scapă motivul ataşamentului dă ună tor pe
care-l manifestă faţă de dumneata, dar intenţionez să tai această
legă tură .
— Da, îşi ară tă colţii Cazaril. Dy Joal a încercat să manevreze cuţitul
dumitale aseară . Va şti să te taxeze mai mult pentru serviciile lui data
viitoare. Preţul întâ mplă rii.
În ochii lui dy Jironal se vă zu o lică rire, semn că înţelesese aluzia;
Cazaril respiră ca să se controleze. Schimbul acesta de replici aducea
ostilită ţile dintre ei mult prea aproape de suprafaţă . Ultimul lucru pe
care şi-l dorea era ca dy Jironal să -şi îndrepte toată atenţia asupra sa.
— În orice caz, nu există loc de dubiu. Teidez spune că amabilul
dumitale frate, Dondo, a complotat aceasta cu el, înainte să moară .
Dy Jironal dă du un pas înapoi, cu ochii mă riţi de uimire, dar îşi
încleşta dinţii fă ră să manifeste vreo altă reacţie.
Cazaril continuă :
— Ceea ce aş vrea din tot sufletul să ştiu eu acum este dacă – iar
dumneata eşti mai în mă sură decâ t mine să ghiceşti ră spunsul – era
conştient Dondo de efectul pe care îl avea menajeria asupra lui Orico?
Dy Jironal îi azvâ rli o privire rapidă :
— Dar dumneata ştii?
— Toată lumea din Zangre a aflat de acum: Orico a orbit şi a că zut de
pe scaun, chiar în timpul în care creaturile lui mureau. Sara şi doamnele
ei l-au pus în pat şi au trimis după vindecă torii de la Templu.
Cu acest ră spuns se eschivă de la întrebarea lui dy Jironal şi îi
redirecţionă brusc acestuia atenţia; cancelarul se fă cu livid şi se
întoarse val-vâ rtej, îndreptâ ndu-se spre Zangre. Nu mai stă tu să întrebe
de Umegat, observă Cazaril. Era limpede că dy Jironal ştia care era
menirea menajeriei: dar înţelegea el oare în ce fel?
Dar dumneata ştii?
Cazaril clă tină din cap şi se întoarse în direcţia opusă , ca să mai facă
încă un drum obositor pâ nă în cetate.
Templul-spital al Milostivirii Maicii din Cardegoss era un conac
vechi, întortocheat, lă sat prin testament ordinului de că tre o vă duvă
344
pioasă , pe strada de dincolo de casa Mamei din Piaţa Templului. Cazaril
îi depistă pe Palli şi pe Umegat prin labirintul acela de coridoare, într-o
galerie de la nivelul al doilea, de deasupra unei curţi interioare.
Remarcă de îndată încă perea cu pricina, vă zâ ndu-i pe fraţii dy Gura,
care stă teau de pază în faţa uşii închise. Ei îl salutară şi îl lă sară să
treacă înă untru.
Intră şi îl gă si pe Umegat ză câ nd inconştient pe un pat. O femeie cu
pă rui alb, înveşmâ ntată în robele verzi ale doctorilor Templului, se
aplecă deasupra lui să -i sutureze rana care-i despicase scalpul. Era
asistată de binecunoscuta femeie între două vâ rste, plinuţă , a că rei aură
verzuie nu se datora cu nimic robei verzi pe care o purta. Cazaril putea
vedea şi cu ochii închişi fulguraţia blâ ndă care radia în jurul ei.
Arhipreotul din Cardegoss în persoană , în veşmâ ntul să u în cinci culori,
se plimba neliniştit de colo-colo. Palli stă tea sprijinit de un perete, cu
mâ inile încrucişate la piept; i se lumină faţa şi se ridică în picioare la
vederea lui Cazaril.
— Cum merge? îl întrebă Cazaril pe Palli cu voce şoptită .
— Bietul om e tot inconştient şi îngheţat, murmură Palli. Cred că şi-a
luat o pă litură zdravă nă . Şi dumneata?
Cazaril spuse din nou povestea pră buşirii bruşte a lui Orico. Arhi-
preotul Mendenal pă şi mai aproape ca să asculte, iar doftoreasa se uită
la ei peste umă r.
— Vi s-a spus despre turnura pe care au luat-o lucrurile, Sfinţia
Voastră ? îl întrebă Cazaril pe arhipreot.
— O, da. Am să -i urmez şi eu pe medicii lui Orico la Zangre de îndată
ce am să pot.
Dacă vindecă toarea cu pă rul alb se mira de ce un râ ndaș ră nit ar
trebui să pretindă mai multă atenţie din partea arhipreotului decâ t riga
aflat în criză , ea nu dă du mai multe semne de mirare decâ t o simplă
ridicare din sprâ ncene. Îşi termină de prins şi ultima copcă şi înmuie o
câ rpă într-un lighean ca să spele de pe scalpul ras sâ ngele care fă cuse
crustă în jurul ră nii. Se şterse pe mâ ini, cercetă globii ochilor albiţi de
sub pleoapele lui Umegat şi se ridică . Moaşa din slujba Mamei îi adună
345
lui Umegat coada stâ ngă care-i fusese tă iată , precum şi resturile ră mase
în urma îngrijirii medicale, fă câ nd totul lună . Arhipreotul Mendenal îşi
împleti degetele mâ inilor şi o întrebă pe tă mă duitoare.
— Aşadar?
— Aşadar, craniul nu e fracturat; de asta sunt sigură . Am să -i las
rana neacoperită ca să observă m mai bine dacă se umflă sau
sâ ngerează . Nu pot să spun nimic mai mult pâ nă nu se trezeşte. Nu mai
e nimic de fă cut acum, decâ t să -l încă lzim şi să îl veghem pâ nă începe să
dea semne că îşi revine.
— Asta câ nd se va întâ mpla?
Femeia-doctor aruncă o privire plină de dubii la pacientul ei; la fel
fă cu şi Cazaril. Cu firea lui de cusurgiu, lui Umegat nu i-ar fi plă cut deloc
înfă ţişarea lui neorâ nduită , pe jumă tate tunsă şi îngrozitor de amorţită
de acum. Carnea lui era tot cenuşie ca de moarte, fă câ ndu-i tenul smead,
de roknar, să semene şi mai mult cu o câ rpă murdară . Respira chinuit.
Asta nu-i a bine. Lui Cazaril îi fusese dat să vadă oameni care ară tau aşa,
ca şi cum erau pe cale să se facă bine; dar îi vă zuse apoi pră buşindu-se
în moarte.
— N-aş putea spune, ră spunse într-un final vindecă toarea, dâ nd glas
diagnosticului mental pus de Cazaril.
— Lă saţi-ne, atunci. Discipola o să -l vegheze de acum.
— Da, Sfinţia Voastră .
Vindecă toarea se înclină şi îi dă du instrucţiuni moaşei:
— Să -mi trimiţi vorbă de îndată ce se trezeşte, ori face febră , ori îl
apucă convulsiile.
Îşi strâ nse instrumentele.
— Lord dy Palliar, vă mulţumesc pentru ajutor, spuse arhipreotul.
Apoi adă ugă : lord Cazaril, vă rog, ră mâ neţi!
Palli spuse doar:
— Cu mare plă cere, Sfinţia Voastră .
Apoi, după o clipă de ză bavă , înţelegâ nd aluzia, mai zise:
— Oh! Ah! Dacă nu mai ai nevoie de nimic, Caz... ?
— Deocamdată .
346
 — Atunci, ar trebui, probabil, să mă întorc la casa Fiicei. Dacă ai
nevoie de orice, oricâ nd, trimite după mine acolo ori la Palatul Yarrin şi
am să -ţi stau la dispoziţie de îndată . N-ar trebui să umbli prin
împrejurimi de unul singur.
Îi adresă o privire severă lui Cazaril, să fie sigur că vorbele lui erau
înţelese ca un ordin, nu ca o bagatelă spusă la plecare. Fă cu şi el o
reverenţă şi apoi, deschizâ nd uşa ca să iasă vindecă toarea, o urmă şi el.
După ce se închise uşa, Mendenal se întoarse înspre Cazaril, cu
mâ inile în lă turi şi îl întrebă disperat:
— Lord Cazaril, ce să facem?
Cazaril se înspă imâ ntă :
— Pe toţi cinci zeii, dumneata mă întrebi pe mine?
Buzele lui Mendenal se schimonosiră într-un zâ mbet îndurerat.
— Lord Cazaril, eu sunt arhipreot în Cardegoss numai de doi ani. Am
fost ales pentru că sunt un bun administrator, îmi închipui, şi ca să fac
hatâ rul familiei mele, pentru că fratele meu şi tată l meu, înainte de el, au
fost provincari foarte influenţi. Am fost consacrat Ordinului Bastardului
la vâ rsta de paisprezece ani, cu o dotă îndestulă toare din partea tată lui
meu, care să -mi asigure îngrijirea şi ascensiunea. I-am slujit pe zei cu
credinţă toată viaţa mea, dar... mie nu-mi vorbesc.
Se uită la Cazaril şi apoi trase o ocheadă într-o parte, la moaşa
Mamei, cu un jind deznă dă jduit, dar lipsit de ostilitate.
— Câ nd un om pios de râ nd se gă seşte în aceeaşi încă pere cu trei
sfinţi, aflaţi în deplină tatea capacită ţilor lor – dacă are vreun strop de
minte – caută să fie îndrumat, nu se preface că e în stare să dea
îndrumare.
— Eu nu sunt...
Cazaril îşi înghiţi cuvintele prin care vroia să nege statutul la care îl
ridica Mendenal. Avea preocupă ri mai urgente decâ t să se contrazică
asupra definiţiei teologice a condiţiei lui prezente, deşi dacă era
sfinţenie, zeii se întrecuseră pe ei înşişi în a-l osâ ndi la chinurile veşnice.
— Onorabilă discipolă – îmi cer iertare, am uitat numele dumitale?
— Sunt Clara, milord Cazaril.
347
 Cazaril îi adresă o mică plecă ciune.
— Discipolă Clara, îi vezi... nu-i aşa că vezi stră lucirea lui Umegat?
Nu l-am mai vă zut câ nd... Aşa trebuie să se întâ mple câ nd un om
doarme sau e în stare de inconştienţă ?
Ea dă du din cap.
— Zeii sunt cu noi mereu, fie că suntem treji sau dormim, milord Ca-
zaril. Sunt sigură că nu am puterea de clarviziune pe care o ai dumneata,
dar, într-adevă r, Bastardul şi-a retras prezenţa din preajma Învă ţatului
Umegat.
— Oh, nu! suspină Mendenal.
— Sunteţi sigură ? zise Cazaril. Nu se poate să fie vreo hibă a puterii
mele – sau a dumitale – de a vedea cu ceilalţi ochi?
Ea îl privi, să rind ca arsă într-o parte.
— Nu, că ci te pot vedea pe dumneata destul de limpede. Puteam să
te vă d înainte de a intra pe uşă . E aproape dureros să mă aflu în aceeaşi
încă pere cu dumneata.
— Asta înseamnă că miracolul de la menajerie a fost distrus? întrebă
Mendenal ca pe ghimpi, ară tâ nd înspre râ ndaşul inconştient. Nu mai
avem nicio piedică acum împotriva acestui torent nă valnic al negrului
blestem?
Ea şovă i.
— Umegat nu mai este purtă torul miracolului. Nu ştiu dacă
Bastardul nu l-a transferat voinţei unui alt om.
Mendenal se ră suci pe că lcâ ie ca să privească plin de nă dejde la Ca-
zaril.
— Poate că lui?
Ea se încruntă la Cazaril, ţinâ ndu-şi indiferentă o mâ nă deasupra
sprâ ncenelor ca şi cum şi-ar fi umbrit ochii.
— Dacă eu sunt o sfâ ntă , aşa cum m-a numit Învă ţatul Umegat,
înseamnă că sunt doar una mică , domestică . Dacă îndrumarea lui
Umegat nu mi-ar fi ascuţit percepţiile de-a lungul anilor, m-aş fi crezut
doar norocoasă în profesia mea.

348
 Cazaril nu-şi putu înfrâ na gâ ndul că norocul nu fusese experienţa lui
de că pă tâ i, de câ nd nimerise în labirintul zeilor.
— Şi totuşi, sunt un fel de canal de comunicare cu lumea
pă mâ ntească în mâ inile Mamei câ teodată . Lord Cazaril... e ca o vă paie.
Din prima zi câ nd l-am vă zut la funeraliile lui lord Dondo. Lumina albă a
Bastardului şi limpezimea albastră a Cră iesei Primă verii, ambele în
acelaşi timp, constanta prezenţă vie a celor două divinită ţi, amalgamate
cu altceva întunecat, pe care nu pot să -l desluşesc. Umegat putea să
vadă mai clar. Dacă Bastardul a mai sporit intensitatea luminoasă de
atunci, asta nu pot să zic.
Arhipreotul îşi duse mâ na la sprâ ncene, buze, piept, pâ ntece şi
inimă , cu degetele ră sfirate şi privi captivat la Cazaril.
— Doi zei, doi zei dintr-o dată , în camera asta!
Cazaril se ghemui cu mâ inile încleştate, amintindu-şi terifiat de
strâ nsoarea cingă torii şi de hidoasa extensie din spatele acesteia.
— Nu v-a spus Umegat ce i-am fă cut lordului Dondo? Nu aţi vorbit cu
Rojeras?
— Ba da, ba da, am vorbit şi cu Rojeras, cumsecade om, dar desigur
nu a putut să înţeleagă ...
— A înţeles mai bine decâ t credeţi. Port povara morţii şi a crimei în
pâ ntecele meu. O atrocitate, din câ te ştiu, care ia şi formă fizică , nu doar
o formă mentală , generată de un demon şi de duhul blestemat al lui
Dondo dy Jironal. Care zbiară la mine în fiecare noapte, apropos, cu
vocea lui Dondo, cu tot arsenalul lui de cuvinte abjecte, iar Dondo are o
gură precum canalul colector de la Cardegoss. Fă ră nicio altă cale de
ieşire decâ t să mă sfâ şie. Nu e nimic sfâ nt aici, e dezgustător!
Mendenal se trase înapoi, clipind.
Cazaril se apucă cu mâ inile de cap.
— Am nişte vise infernale. Şi dureri în vintre. Şi mă apucă mâ nia. Şi
mi-e teamă că Dondo începe să se prelingă pe-afară .
— Oh, zeilor, spuse abia şoptit Mendenal. Habar n-aveam, milord
Cazaril. Umegat a zis doar că eşti înfricoşat şi că ar fi mai bine să te
lă să m pe mâ inile lui.
349
 — Înfricoşat, repetă Cazaril gă unos. Şi, ah, v-am spus despre strigoi?
Asta era cu siguranţă o mă sură de... ceva ce pă rea ultima dintre
îngrijoră rile lui.
— Strigoi?
— Toţi strigoii de la Zangre mă urmă resc peste tot în jurul castelului
şi se adună ciotcă în jurul patului meu noaptea.
— Oh, zise Mendenal, ară tâ nd deodată îngrijorat. Ah!
— Ah?
— Te-a avertizat Umegat în legă tură cu strigoii?
— Nu, mi-a spus că nu-mi pot face niciun ră u.
— Da şi nu. Nu-ţi pot face niciun ră u atâ t timp câ t eşti viu. Dar, aşa
cum mi-a explicat mie Umegat, Miracolul Cră iesei a întâ rziat lucrarea
miracolului Bastardului, nu a ră sturnat-o. Prin urmare, ă ă ă , dacă mâ na
Ei s-ar deschide, iar demonul ar zbura cu sufletul dumitale – şi cu cel al
lui Dondo, bineînţeles – învelişul dumitale ar ră mâ ne cu o anume, ă ă ,
goliciune teologică periculoasă , ceea ce nu e acelaşi lucru cu moartea
naturală . Iar sufletele moarte ale damnaţilor surghiuniţi vor încerca să ,
ă ă ă , îl ocupe.
După un moment de tă cere apă să toare, Cazaril întrebă :
— Reuşesc vreodată să facă asta?
— Câ teodată . Am vă zut o dată un caz, pe vremea câ nd eram un preot
tâ nă r. Spiritele degradate bă lmă jesc tot felul de lucruri prosteşti, dar e
foarte straniu să încerci să le mai scoţi afară , odată ce au pus stă pâ nire
pe trup. Trebuie arse... bine, de vii nu este termenul exact. E o scenă
foarte urâ tă , mai ales dacă rudele nu înţeleg, pentru că , bineînţeles, fiind
trupul tă u, ele ţipă cu vocea ta... N-o să fie la urma urmei, problema
dumitale, desigur, dumneata ai fi, ă ă , în altă parte la vremea aceea, dar
ai scuti lumea de alte necazuri nedorite, dacă te-ai asigura că ai
întotdeauna pe cineva în preajmă , care să înţeleagă necesitatea de a-ţi
arde trupul înainte de apusul soarelui...
Mendenal se îndepă rtă tâ râ ndu-şi picioarele, în chip de scuză .
— Vă mulţumesc, Sfinţia Voastră , zise Cazaril cu o politeţe
îngrozitoare. Am să adaug asta la teoria lui Rojeras cu privire la
350
demonul care îşi dezvoltă un nou trup în tumoarea mea şi îşi croieşte
drum în afară , dacă mă voi mai afla vreodată în pericolul de a pune
geană pe geană . Deşi presupun că nu există niciun motiv să se întâ mple
ambele lucruri. Consecutiv.
Mendenal tuşi ca să -şi recapete vocea.
— Îmi pare ră u, milord. Am crezut de cuviinţă că trebuie să ştiţi.
Cazaril oftă :
— Da... cred că aveţi dreptate.
Îşi ridică ochii la cer, amintindu-şi de scena cu dy Joal.
— Este posibil oare... presupunâ nd că strâ nsoarea Cră iesei şi-a mai
pierdut din fermitate... este posibil ca spiritul lui Dondo să se strecoare
în mine?
Mendenal ridică din sprâ ncene.
— Eu nu... Umegat ar şti. Of, ce n-aş da să se poată trezi acum!
Presupun însă că stafia lui Dondo ar putea mai curâ nd să îmbrace forma
altui trup decâ t să crească într-o tumoare. Cred că ar fi prea mică .
Schiţă un soi de mă sură toare cu mâ inile.
— Nu şi dacă e să ne luă m după Rojeras, spuse Cazaril sec.
Mendenal îşi frecă fruntea gâ nditor.
— Of, bietul Rojeras. Credea că am devenit brusc interesat de
specialitatea lui, atunci câ nd am întrebat despre dumneata. Desigur că l-
am lă sat să persiste în ignoranţa lui. Credeam că o să mă ţină toată
noaptea de vorbă . În cele din urmă a trebuit să -i promit o pungă cu bani
pentru saloanele lui de spital, că ci nu avea de gâ nd să mă lase să plec
pâ nă nu-mi ară ta toată colecţia lui.
— Şi eu aş da bani ca să nu fiu nevoit să vă d aşa ceva, se ară tă Cazaril
în asentimentul lui.
După un moment, întrebă plin e curiozitate:
— Sfinţia Voastră ... de ce nu am fost arestat pentru crima comisă
asupra lui Dondo? Cum a reuşit Umegat să muşamalizeze fapta asta?
— Crimă ? Nu s-a comis nicio crimă .
— Scuzaţi-mă , dar omul a murit de mâ na mea, prin magia morţii,
ceea ce constituie o crimă capitală .
351
 — O, da, înţeleg. Profanii sunt plini confuzii cu privire la magia
morţii, de fapt, pâ nă şi numele este dat greşit. Este o temă de reflecţie
teologică interesantă , vezi dumneata? Încercarea practicii magiei morţii
este o crimă de intenţie, de complot. Reuşita magiei morţii nu mai e
deloc magie a morţii, ci un miracol al dreptă ţii şi nu poate fi o nelegiuire
pentru că mâ na divinită ţii este cea care ia sufletul victimei – ale
victimelor, vreau să zic – că doar nu s-ar apuca riga să -şi trimită ofiţerii
să -l aresteze pe Bastard, nu?
— Credeţi că actualul cancelar al Chalionului va lua în seamă această
diferenţă ?
— Pă i... nu. Tocmai din această cauză Umegat a recomandat ca
Templul să adopte o abordare discretă a acestei... chestiuni extrem de
complicate. Mendenal îşi scă rpină obrazul, cuprins de o nouă grijă . Nu
că oficiantul unui asemenea act justiţionar ar mai fi supravieţuit
vreodată înainte... distincţia era foarte clară câ nd era doar la nivel
teoretic. Două miracole. Nu m-am gâ ndit vreodată la două miracole. E
fă ră precedent. Cră iasa Primă verii trebuie că ţine foarte mult la
dumneata.
— Şi unui unui că ruţaş îi pasă de dobitocul care îi cară poverile,
spuse Cazaril cu o nuanţă amară în glas, în timp ce îl îndeamnă cu biciul
peste trecă torile înalte din munţi.
Arhipreotul pă rea un pic nă ucit; doar discipola Clara îşi ră sfrâ nse
buzele într-un semn de înţelegere. Umegat ar fi pufnit la auzul vorbelor
lui, se gâ ndi Cazaril. Începu să înţeleagă de ce îndră gea atâ t de mult
roknarul să -i împă rtă şească lui treburi legate de bucă tă ria internă a
acestei sfere atâ t de puţin accesibilă celorlalţi. Numai sfinţii erau în
stare să facă asemenea glume pe seama zeilor, că ci fie glumă , fie ţipă t
disperat, numai ei ştiau că zeilor le era totuna.
— Da, dar..., începu Mendenal. Ceea i s-a întâ mplat lui Umegat a
coincis – o aşa protecţie extraordinară trebuie să fie menită să aibă un
scop ieşit din comun. Nu ai nici... nu ai niciun fel de bă nuială ?
— Mă rite preot, eu nu ştiu nimic, începu să -i tremure glasul lui Ca-
zaril. Şi mi-e... vorbele îi muriră pe buze.
352
 — Da? îl încurajă Mendenal.
Dacă o spun cu voce tare, am să mă desfac în fărâme chiar aici. Îşi
umezi buzele şi înghiţi în sec. Câ nd se sforţă să vorbească din nou, nu
putu scoate decâ t o şoaptă ră guşită :
— Şi mi-e foarte frică .
— Oh, spuse arhipreotul după un un moment îndelungat. Ah. Da,
înţeleg că trebuie să fie... numai de s-ar trezi Umegat!
Moaşa din serviciul Mamei îşi drese vocea, fă câ ndu-şi curaj să
vorbească .
— Milord dy Cazaril?
— Da, discipolă Clara?
— Cred că am un mesaj pentru dumneata.
— Ce anume?
— Mama mi-a vorbit în vis noaptea trecută . Nu eram sigură de asta,
că ci creierul meu în somn ză misleşte lucruri ca acelea care-mi ocupă
mintea în mod obişnuit, iar eu mă gâ ndesc adesea la Ea. Aşa că aveam
de gâ nd să mă duc la Umegat astă zi ca să -mi tă lmă cească acest vis şi să
mă îndrume cu sfatul să u cel bun. Dar mi-a zis. Ea mi-a zis aşa – Clara
respiră adâ nc, îşi domoli tremurul din voce, în timp ce liniştea i se
aşternea pe chip –: „Spune-i mesagerului credincios Fiicei mele mai
presus de orice să-şi alunge disperarea.”
— Da? zise Cazaril după o pauză . Şi... ?
La naiba, dacă zeii aveau de gâ nd să se deranjeze să -i trimită mesaje
în visele altor oameni, ar fi preferat să -i trimită unele mai puţin criptice.
Şi mai practice.
— Asta a fost tot.
— Sunteţi sigură ? întrebă Mendenal.
— Bine... s-ar putea să fi zis la fel de bine „curteanul credincios”
Fiicei Sale. Ori „intendentul”. Ori „că pitanul”. Sau toţi la un loc – partea
aceasta mi-e înceţoşată în memorie.
— Dacă e aşa, cine sunt ceilalţi trei oameni? întrebă perplex
Mendenal.

353
 Ecoul cuvintelor rostite de provincară la Valenda şi pe care nu le
conştientizase la vremea respectivă , îl îngheţă pe Cazaril pâ nă la
marginea durerii ră scolitoare de pâ ntece pe care o simţea.
— Eu... eu sunt, sfinte pă rinte. Eu sunt.
Îi fă cu o plecă ciune discipolei şi îngă imă înmă rmurit:
— Mulţumesc, Clara. Roagă -te la Stă pâ na dumitale pentru mine!
Ea îi zâ mbi tă cută , înţelegă toare, cu o mică înclinare a capului.
Lă sâ nd în seama moaşei supravegherea atentă a lui Umegat, arhi-
preotul se scuză , spunâ nd că trebuia să meargă să se intereseze cum îi
mergea rigă i Orico şi, plin de sfiiciune, îl invită pe Cazaril să îl însoţească
pâ nă la porţile Zangrelui. Cazaril îi fu recunoscă tor pentru îngă duinţă şi
îl urmă afară . Îi trecuseră mâ nia furibundă şi groaza pe care le simţise
mai devreme, simţindu-se acum lipsit de vlagă şi amorţit. Că zu în
genunchi pe scă ri; dar ca să se prindă de balustrada scă rilor ar fi fost
nevoie să facă o tumbă prin aer, mai mult zburâ nd. Spre ruşinea lui,
preotul cel plin de solicitudine insistă ca el să fie că rat la deal în propria
lui lectică , purtată pe umeri de patru devoţi voinici, în timp ce Mendenal
îl însoţea pe jos. Cazaril se simţi cu adevă rat ridicol. Dar, trebui să
recunoască , şi foarte recunoscă tor.

Întrevederea de care se temea Cazaril nu avu loc decâ t după supeu.

Convocat de un paj, urcă fă ră tragere de inimă în odaia de primire a
prinţesei Iselle, care îl aştepta încordată în compania lui Betriz; ea îi
ară tă un scaun pe care să se aşeze. Lumâ nă rile care ardeau vioi în toate
sfeşnicele din pereţii acoperiţi cu oglinzi nu reuşeau să alunge umbra
din jurul ei.
— Cum se mai simte Orico? întrebă el neliniştit fetele. Niciuna dintre
ele nu coborâ se la masa de seară în sala de banchete, preferind să
ră mâ nă sus, lâ ngă roină şi riga aflat în criză .
Îi ră spunse Betriz:
— Pă rea să se mai fi liniştit în seara asta, câ nd a descoperit că nu a
orbit chiar de tot – poate să vadă flacă ra unei lumâ nă ri cu ochiul drept.

354
Dar nu elimină lichidele din organism cum trebuie, iar doctorul crede că
e în pericol de a fi atins de hidropizie. Arată îngrozitor de umflat.
Zicâ nd acestea, îşi muşcă buza de jos îngrijorată .
Cazaril înclină din cap înspre prinţesă :
— Aţi reuşit să îl vedeţi pe Teidez?
Iselle oftă .
— Da, imediat după ce cancelarul dy Jironal a terminat să -l
muştruluiască . Era prea necă jit ca să mai vorbească . Dacă era mai mic,
aş fi spus că l-a apucat una din hachiţele lui. Îmi pare ră u că a crescut
aşa de mare ca să mai poată fi pă lmuit. Nu vrea să mă nâ nce nimic şi
aruncă cu tot ce-i pică în mâ nă după servitori, iar acum, după ce i s-a dat
voie să iasă din cameră , refuză să o mai facă . Nu-i nimic de fă cut câ nd îl
apucă toanele astea, decâ t să i se dea pace. O să -şi mai revină mâ ine.
Îl privi pe Cazaril cu ochi bă nuitori şi strâ nse din buze:
— Deci, milord... De câ t timp ştiai dumneata mai exact despre acest
blestem negru care îl paşte pe Orico?
— Sara v-a spus în cele din urmă ... nu-i așa?
— Da.
— Ce anume v-a spus?
Iselle fă cu un rezumat destul de precis al poveştii lui Fonsa şi a
Generalului de Aur, precum şi a transmiterii din generaţie în generaţie a
ră ului fatal, de la Ias la Orico. Ea nu aminti nimic despre ea sau Teidez.
Cazaril se luptă cu nodul care i se pusese în gâ t:
— În cazul ă sta cunoaşteţi adevă rul numai pe jumă tate.
— Eu nu mă mulţumesc cu jumă tă ţi de mă sură , Cazaril. Lumea îmi
cere să iau decizii corecte fă ră să mi se pună la dispoziţie nicio
informaţie, iar apoi se dă vina pe nepriceperea mea de fecioară , ca şi
cum fecioria mea e responsabilă de necunoaşterea în care mă aflu.
Ignoranţa nu înseamnă prostie, dar ar putea să însemne şi asta. Iar mie
nu-mi place să mă ştiu o nă tâ ngă .
Ultimele ei vorbe erau, fă ră doar şi poate, oţelite.
El îşi plecă capul pentru a-şi cere iertare. Ar fi vrut să plâ ngă pentru
ceea ce avea să sacrifice. Nu pentru a proteja inocenţa ei feciorelnică ,
355
sau pe a lui Betriz, pă strase el tă cerea atâ ta amar de vreme, şi nici de
teama de a fi arestat. Se temuse să nu piardă paradisul din privirile lor,
şi i se fă cea ră u la gâ ndul oribil că ar putea deveni o fiinţă hidoasă
pentru ele. Laşule! Vorbeşte şi sfârşeşte odată!
— Am aflat pentru prima dată de blestem în noaptea care a urmat
morţii lui Dondo, de la râ ndașul Umegat – care nu e defel un râ ndaş, ci
preot al Bastardului şi un sfâ nt care se îngrijea de minunea de la
menajerie pentru binele lui Orico.
Betriz fă cu ochii mari.
— Oh. Mie... mie îmi era drag. Cum se mai simte?
Cazaril mişcă dintr-o mâ nă uşor.
— Ră u. E încă inconştient. Şi mai ră u de atâ t, şi-a... – înghiţi ca să -şi
facă curaj –, o să o spun, fie ce-o fi, şi-a pierdut stră lucirea.
— Şi-a pierdut stră lucirea? Nu ştiam că luminează .
— Da. Ştiu. Nu o puteţi vedea. E ceva ce nu v-am spus despre
moartea lui Dondo.
— Aha! Mă car de-atâ ta lucru mi-am dat şi eu seama, zise Betriz, aşe-
zâ ndu-se mai dreaptă în scaun.
— Da, dar... ceea ce nu ştiţi e că am reuşit. Ar fi trebuit să mor în
noaptea aceea, în Turnul lui Fonsa. Dar au intervenit rugă ciunile
altcuiva. Ale Isellei, cred. Clă tină din cap că tre prinţesă .
Ea deschise gura şi-şi duse mâ na la piept.
— Eu m-am rugat ca Fiica să mă cruţe de Dondo!
— Rugă ciunea asta m-a cruţat pe mine. Adă ugă plin de mâ hnire: dar
nu de Dondo, aşa cum aveam să aflu. Aţi vă zut cum la funeralii toţi zeii
au refuzat să certifice faptul că a fost luat la ceruri?
— Da. Şi prin urmare a fost surghiunit, osâ ndit, prins în capcană pe
lumea asta, spuse Iselle. Jumă tate din cei de la curte s-au temut că a fost
lă sat să bâ ntuie prin Cardegoss şi s-au înarmat cu talismane împotriva
lui.
— În Cardegoss, da. Să bâ ntuie... nu. Cele mai multe duhuri sunt
legate de locul în care şi-au gă sit sfâ rşitul. Dondo este legat de persoana
care l-a ucis.
356
 Închise ochii strâ ns, nefiind în stare să le vadă chipurile devenite
livide.
— Ştiţi tumoarea mea? Nu e o tumoare. Sau, mai bine zis, nu e doar o
tumoare. Spiritul lui Dondo a fost închis în mine. Odată cu demonul
morţii, se pare, dar acest demon, cel puţin, nu scoate niciun sunet, din
fericire. Dondo e cel care nu vrea să tacă . Zbiară la mine în fiecare
noapte. În fine...
Deschise ochii, dar nu îndră zni să -şi ridice privirea.
— Toată această ... activitate spirituală m-a blagoslovit cu un fel de
clarviziune. Umegat o are şi el, mai există o moaşă din Ordinul Mamei,
jos în cetate, care o are şi ea, şi o am şi eu. Umegat are – avea – o sclipire
albă . Maica Clara radiază o lumină de un verde pal. Amâ ndoi mi-au spus
că a mea este în mare parte alb cu albastru, nuanţe care se tulbură şi
scapă ră ca nişte vâ lvă tă i.
În cele din urmă fă cu o sforţare să se uite în ochii Isellei.
— Şi pot să vă d blestemul care roieşte în jurul lui Orico, ca pe o
umbră întunecată . Iselle, ascultă , e foarte important! Nu cred că Sara
ştie asta. Nu e doar o umbră pogorâ tă asupra lui Orico. E şi asupra
domniei tale şi a lui Teidez. Toţi descendenţii lui Fonsa par a fi pă taţi de
lucrul ă sta întunecat.
După o scurtă tă cere, stâ nd ţeapă nă şi neclintită , Iselle spuse doar
atâ t:
— Asta are o noimă .
Betriz îi arunca priviri furişe. După cum se vedea şi după cingă toarea
lui, tumoarea nu-şi mă rise volumul mai mult decâ t înainte, dar privirea
ei îl fă cea să se simtă monstruos. Se gheboşă un pic să -şi mai ascundă
din protuberanta pâ ntecului şi reuşi să schiţeze un râ njet slab în
direcţia ei.
— Dar cum poţi să scapi de... bâ ntuirea asta? întrebă Betriz încet.
— Ă ă ... din câ te am înţeles, dacă sunt ucis, sufletul meu nu va mai fi
ancorat în trup, iar demonul morţii va fi liber să -şi să vâ rşească lucrarea.
Cred. Mă cam tem că demonul va încerca să mă ademenească întru
moarte, dacă va putea; pare să nu aibă alt scop. Vrea să se ducă acasă .
357
Sau, dacă Fiica îşi va retrage protecţia cu care mă înconjoară , demonul
va fi eliberat şi îmi va smulge sufletul din trup şi-o să ne ducem cu toţii
în acelaşi fel.
Se hotă rî să nu o mai împovă reze şi cu cealaltă teorie a lui Rojeras.
— Nu, lord Caz, n-ai înţeles. Vreau să ştiu cum poţi scă pa de asta,
fără să mori.
— Şi eu aş vrea să ştiu, suspină Cazaril.
Fă câ nd un efort de voinţă , îşi îndreptă şira spină rii şi reuşi să
zâ mbească mai convingă tor.
— Nu are importanţă . Mi-am dat viaţa în schimbul morţii lui Dondo
din proprie iniţiativă şi mi-am primit ră splata. Achitarea de datoria pe
care o am a fost doar întâ rziată , nu revocată . După toate aparenţele,
stă pâ na mă ţine în viaţă pentru un serviciu pe care îl mai am de
îndeplinit. Altfel m-aş omorî cu mâ na mea de atâ ta scâ rbă şi aş termina
odată cu toate.
Iselle îşi miji ochii, se ridică şi spuse pe un ton tă ios:
— Ei află atunci că eu nu te eliberez din serviciul meu! M-ai înţeles,
Cazaril?
El zâ mbi de-a binelea acum, pentru o clipă :
— Aha.
— Da, spuse şi Betriz, doar nu te aşteptai să ni se facă scâ rbă doar
pentru că eşti... locuit. Adică ... cu toţii avem datoria să ne împă rtă şim
trupurile într-o bună zi. Asta nu ne face să fim îngrozitori, nu-i aşa?
Îşi curmă vorbele, vă zâ nd unde avea să ajungă cu metafora ei.
Cazaril, care se sfiise un timp din cauza acestei paralele spuse blâ nd:
— Bine, dar cu Dondo? Amâ ndouă aţi fost ferme în privinţa lui
Dondo.
La drept vorbind, orice om pe care îl omorâ se în viaţa lui trecuse
prin braţul în care purtase sabia pâ nă în amintirea lui şi mai era încă
prezent într-un fel. Şi astfel ne purtăm în spate păcatele.
Iselle îşi duse mâ na la gură , speriată dintr-o dată .
— Cazaril... n-are cum să iasă de-acolo, nu-i aşa?

358
 — Mă rog la Stă pâ nă să nu o facă . Teama că s-ar putea insinua în
mintea mea e cea mai rea dintre toate. Mai ră u chiar decâ t... nu
contează . Oh! Asta îmi aduce aminte că ar trebui să vă avertizez în
legă tură cu stafiile.
În câ teva vorbe, repetă ceea ce îi spusese arhipreotul despre nevoia
de a se asigura că trupul avea să -i fie ars, spunâ ndu-le şi motivul. Faptul
că îşi descă rcase sufletul îi aducea o uşurare stranie. Erau
înspă imâ ntate, dar numai ochi şi urechi; el consideră că putea avea
destulă încredere în ele ca să aibă curajul să ia asupra lor această
obligaţie. Dar mai apoi se ruşină că nu mizase pe curajul lor mai din
timp.
— Dar ascultaţi, prinţesă , continuă el. Blestemul Generalului de Aur
i-a urmă rit pe urmaşii lui Fonsa, dar Sara e şi ea atinsă de umbră .
Umegat şi cu mine credem că s-a molipsit prin că să toria cu Orico.
— Oricum viaţa ei a devenit nefericită din cauza asta, consimţi Iselle.
— Prin urmare, s-ar putea trage concluzia că domnia voastră aţi
putea scă pa de umbra blestemului tot prin că să torie. E o speranţă , în
orice caz, o speranţă însemnată . Cred că ar trebui să ne preocupă m
îndeaproape de problema aceasta – am să fac în aşa fel încâ t să vă scot
din Cardegoss, de sub blestem, din Chalion la urma urmei, de îndată ce
va fi posibil.
— Cu toată zarva care s-a iscat la curte, aranjamentele în vederea
că să toriei sunt în afară de orice discu... Iselle se opri brusc. Dar... ce se
va întâ mpla cu Teidez? Şi cu Orico? Şi cu tot Chalionul? Va trebui să îi
abandonez, ca un general care fuge lă sâ nd în urmă o bă tă lie pe cale de a
fi pierdută ?
— Comandanţii superiori au responsabilită ţi mult mai mari decâ t o
singură bă tă lie. Dacă o bă tă lie nu poate fi câ ştigată , dacă generalul nu
poate salva o situaţie aparte, cel puţin această retragere îi poate rezerva
victoria de mai tâ rziu.
Ea se încruntă în dubii, rumegâ nd spusele lui. Chipul ei deveni tot
mai grav.

359
 — Cazaril... dumneata crezi ca mama şi bunica mea ştiau de misterul
acesta întunecat care atâ rnă deasupra capetelor noastre?
— Despre bunica domniei voastre, nu ştiu. Mama voastră însă ...
Dacă Ista vă zuse stafiile de la Zangre cu ochii ei, înseamnă că fusese
hă ră zită cu darul clarviziunii pentru o vreme. Ce putea să însemne asta?
Cazaril că zu pe gâ nduri.
— Mama voastră ştia ceva, dar nu ştiu câ t de multe, în orice caz,
destul încâ t să se îngrozească atunci câ nd aţi fost chemaţi la Cardegoss.
— Eu am crezut că e exagerat de grijulie, scă zu în intensitate glasul
Isellei. O credeam nebună , aşa cum şuşoteau servitorii. Se încruntă tot
mai mult. Trebuie să meditez asupra multor lucruri.
Vă zâ nd că se cufundase în tă cere Cazaril se ridică şi le ură politicos,
la amâ ndouă domniţele, noapte bună . Prinţesa îi fă cu absentă un semn
cu capul. Betriz îşi încleştă mâ inile, privindu-l înnebunită şi îşi îndoi
genunchii într-o semi-reverenţă .
— Aşteaptă ! îl strigă deodată Iselle, câ nd ajunsese la uşă . Se învâ rti
pe că lcâ ie, iar ea ţâ şni din jilţ, pă şi că tre el şi îl apucă de mâ ini.
— Eşti prea înalt. Apleacă -ţi capul! îi ordonă ea.
El îşi plecă capul, îndatoritor; ea se ridică pe vâ rfuri.
Clipi surprins câ nd buzele ei fragede depuseră un să rut hotă râ t şi
formal pe fruntea lui şi apoi pe dosul fiecă rei mâ ini, pe care o ridică în
dreptul gurii. Apoi se lă să la podea într-un foşnet de mă tă suri
parfumate, iar în timp ce el deschise gura, nereuşind să articuleze
niciun cuvâ nt de împotrivire, îi să rută fiecare picior încă lţat cu cizme cu
aceeaşi fermitate lipsită de şovă ială .
— Aşa, spuse Iselle ridicâ ndu-se. Bă rbia i se înă lţă . Acum poţi să te
retragi.
Faţa lui Betriz era scă ldată în lacrimi. Mult prea tulburat ca să mai
scoată vreun cuvâ nt, Cazaril se înclină adâ nc şi fugi să se refugieze în
patul lui bâ ntuit.

Capitolul 19

360
 Cazaril gă si Zangre ciudat de tă cut în ziua urmă toare. După moartea
lui Dondo, cei de la curte se alarmaseră , da, dar în acelaşi timp erau şi
incitaţi, dovedind o aplecare pentru bâ rfă şi şuşoteală . Acum, chiar şi
şuşoteala parcă amuţise. Toţi cei care nu aveau îndatoriri directe se
ţineau deoparte, iar cei care aveau sarcini inevitabile zoreau încoace şi-
ncolo, într-o tă cere mormâ ntală .
Iselle şi Betriz îşi petrecură ziua în Turnul lui Ias, stâ nd la dispoziţia
Sarei şi a lui Orico. La că derea serii Cazaril şi sumbrul intendent al
castelului supravegheară arderea ră mă şiţelor animalelor. Pentru tot
restul zilei Cazaril stă tu în cumpă nă , câ nd încercâ nd fă ră tragere de
inimă să se ocupe de dezordinea de pe masa lui de lucru, câ nd tâ râ ndu-
se cu greu pâ nă jos în cetate, la templul-spital. Umegat ză cea
neschimbat, cenuşiu şi respirâ nd cu greutate. După cea de a doua vizită
Cazaril se opri chiar la templu, se rugă în şoaptă şi se prosternă pe râ nd
la toţi cei cinci zei. Dacă se molipsise cu adevă rat de acea boală a
sfinţilor, atunci, la naiba, n-ar fi trebuit să fie bun de ceva?
Zeii nu fac minimi ca să servească scopurilor noastre, ci alor lor, îi
spusese Umegat. Da? Lui Cazaril i se pă rea că acest tâ rg trebuie să
meargă în ambele sensuri. Dacă oamenii ar înceta să -şi mai pună voinţa
la cheremul zeilor, ei, atunci ce-ar mai face zeii? Ei bine, primul lucru
care s-ar întâmpla ar fi acela că aş pica mort. Asta era. Cazaril stă tu
culcat un timp îndelung în faţa altarului Cră iesei Primă verii, însă odată
ajuns acolo ră mă sese mut, fă ră să poată mă car să -şi mişte buzele.
Stingherit, ruşinat, disperat? Dar cu sau fă ră cuvinte, zeii nu-i
ră spunseră decâ t cu aceeaşi tă cere neagră , de cinci ori la râ nd.
Îşi aminti de insistenţele lui Palli să nu cutreiere de unul singur prin
cetate atunci câ nd, că znindu-se să urce dealul, trecu pe lâ ngă dy Joal şi
altă slugă de-a lui dy Jironal, care intrau în palatul Jironal. Mâ na lui dy
Joal se îndreptă că tre garda spadei, dar nu o scoase din teacă ; cu
înclină ri ale capului politicoase, temă toare, se evitară unul pe altul de
departe.
Ajuns înapoi în biroul lui Cazaril se pomeni cu o durere de cap şi îşi
îndreptă gâ ndurile că tre mariajul Isellei. Hm, prinţul Bergon din Ibra.
361
Bă iatul era la fel de bun ca oricare altul, ba poate chiar mai bun decâ t
majoritatea celorlalţi, presupuse Cazaril.
Numai că tot acest tumult de la curtea din Chalion fă cea imposibilă
deschiderea negocierilor; trebuia să gă sească un emisar tainic, şi asta
câ t mai curâ nd. Câ nd se apucă să deruleze în minte lista curtenilor
capabili de o asemenea misiune diplomatică reieşi că nu avea încredere
în nimeni. Desfă şurâ nd lista şi mai scurtă a oamenilor în care avea
încredere, reieşi ca niciunul din ei nu era diplomat cu experienţă .
Umegat era la pă mâ nt. Arhipreotul nu ar fi putut pleca în secret. Palli?
Marchizul dy Palliar avea rangul, cel puţin, pentru a se face respectat în
Ibra. Încercă să şi-l imagineze pe cinstitul Palli negociind subtilită ţile
contractului de că să torie a Isellei cu Vulpoiul din Ibra şi gemu. Poate...
poate dacă Palli ar fi trimis cu o extrem de detailată şi de explicită listă
cu instrucţiuni... ?
Nevoia ne împinge. O să deschidă subiectul cu Palli mâ ine.

Cazaril se rugă în genunchi lâ ngă pat să fie cruţat de visul chinuitor

care îi apă rea de trei nopţi la râ nd, în care Dondo, crescut la
dimensiunile lui din viaţă în stomacul lui Cazaril care se tot umfla, iar
apoi îmbră cat în hainele de înmormâ ntare şi înarmat cu sabia, îşi croia
drum în afară cu ea. Poate că Fiica îi ascultase ruga; în orice caz, se trezi
în zori, cu capul şi inima zvâ cnindu-i din pricina altui coşmar. În acesta,
Dondo pă rea să -i fi absorbit sufletul lui Cazaril în propriul lui pâ ntece şi
ieşi afară ca să ia şi forma trupească a lui Cazaril. Iar apoi se apucase să
ră pească femei din camerele lor în timp ce Cazaril, care nu avea cum să -
l oprească , privea neputincios. Cu groaza asta, în timp ce gâ fâ ia în
lumina cenuşie a zorilor ca să -şi vină în simţuri, Cazaril îşi dă du seama
ca trupul îi era dureros de excitat.
Prin urmare, să fi fost Dondo cufundat într-o închisoare întunecată ,
izolată de sunete, privată de senzaţii? Sau avea şi el aceleaşi tră iri ca el,
un spion absolut şi un voaieur? Cazaril nu-şi închipuise cum ar fi fost să
facă dragoste cu Be – cu orice femeie – de câ nd îl nă pă dise blestemata

362
de tumoare; îşi închipui acum un cvartet înghesuit între cearşafuri şi se
cutremură .
În clipa urmă toare, Cazaril se imagină să rind pe fereastră . Ar fi putut
să -şi facă loc cu umerii prin ea şi să plonjeze în hă u; că derea ar fi fost
uluitoare, strivirea de la sfâ rșit... rapidă . Ori cu cuţitul, să -şi taie venele
sau gâ tul sau pâ ntecele sau toate trei... Se ridică în capul oaselor,
clipind, ca să vadă vreo şase fantasme adunate cu lă comie în jurul lui,
înghesuindu-se una peste alta, ca hultanii în jurul unui cal mort.
Şuieră , se feri şi îşi vâ ntură braţul prin aer ca să le împră ştie. Ar fi
putut un trup ca al lui, cu capul sfă râ mat, să fie însufleţit de vreuna
dintre ele? Vorbele arhipreotului aşa sugerau. Evadarea prin sinucidere
era împiedicată , pe câ t se pă rea, de patrula aceea fantomatică .
Temâ ndu-se să mai adoarmă la loc coborî împiedicat din pat şi se duse
să se spele şi să se îmbrace.
Întorcâ ndu-se de la un mic dejun frugal din sala de banchete, Cazaril
dă du pe scă ri peste Nan dy Vrit, care abia îşi tră gea suflarea.
— Milady vă roagă să veniţi de îndată , îi zise Nan, iar Cazaril
încuviinţă şi să ri pe scă ri. Nu în camerele ei! adă ugă Nan, în timp ce el
dă dea să urce spre al treilea nivel. În ale prinţului Teidez.
— Oh, fă cu Cazaril, că pă tâ nd o expresie gravă .
Se întoarse, trecâ nd pe lâ ngă odaia lui şi se îndreptă pe hol, spre
Teidez, cu Nan pe urmele sale.
Intrâ nd în anticamera-birou, după asemă narea încă perii Isellei de la
nivelul de deasupra, auzi voci din camerele de dincolo; cea murmurată a
Isellei şi pe cea oţă râ tă a lui Teidez:
— Nu vreau să mă nâ nc nimic. Nu vreau să vă d pe nimeni! Pleacă de-
aici!
Salonul era ticsit cu arme, haine şi daruri, azvâ rlite claie peste
gră madă . Cazaril îşi croi drum înspre dormitor.
Teidez stă tea culcat în perne, aflat încă în că maşa de noapte. Aerul
închis şi umed din cameră mirosea a sudoarea bă iatului şi a alt iz ciudat.
Secretarul lui tutore se foia de colo-colo pe o parte a patului; Iselle
stă tea cu mâ inile-n şolduri pe partea cealaltă . Teidez zise:
363
 — Vreau să mă culc la loc. Ieşiţi afară !
Ridică ochii la Cazaril, se fă cu mic şi ară tă cu degetul la el:
— Şi, mai ales, nu vreau să -l vă d pe el aici!
Nan dy Vrit îi spuse pe un ton matern:
— Ei, hai, gata cu toate mofturile astea, tinere. Tu ştii să vorbeşti mai
frumos de atâ t cu bă trâ na ta Nan.
Ţipetele lui Teidez, după un vechi obicei de-al lui, trecură de la
aroganţă la smiorcă ială :
— Mă doare capul.
Iselle spuse hotă râ tă :
— Nan, adu o lumină aici. Cazaril, vreau să te uiţi la piciorul lui
Teidez. Mie mi se pare că arată foarte ciudat.
Nan ridică un sfeşnic, sporind lumina palidă a zilei care se strecura
pe fereastră . Mai întâ i, Teidez îşi ţinu strâ nse la piept pă turile, dar nu
prea îndră zni să înfrunte privirea aspră a surorii lui celei mari; ea i le
smulse din mâ ini şi le împă turi ală turi.
Trei ră ni adâ nci, paralele, acoperite cu crustă se întindeau în spirală ,
pe o parte a piciorului drept al bă iatului. Ele în sine nu pă reau să fie
adâ nci sau periculoase, dar carnea de pe margini se umflase atâ t de tare
încâ t pielea devenise lucitoare şi argintie. Nişte impurită ţi transparente
de culoare rozalie şi un puroi galben se adunaseră pe marginile lor.
Cazaril fă cu o sforţare pentru a-şi pă stra calmul, cercetâ ndu-i dâ rele
roşiatice care treceau de genunchi şi urcau în cercuri pe interiorul
coapsei. Ochii lui Teidez stră luceau. Scutură cu putere din cap atunci
câ nd Cazaril dă du să îl atingă .
— Ia mâ na de pe mine!
— Stai liniştit! îi porunci Cazaril pe o voce joasă .
Fruntea lui Teidez ardea câ nd i-o atinse cu încheietura mâ inii.
Ridică ochii la secretarul cu faţa smeadă , încruntâ ndu-se la el:
— De câ nd are febra asta?
— Din dimineaţa asta, cred.
— Câ nd a vă zut doctorul lui ultima oară chestia asta?

364
 — N-a vrut să audă de niciun doctor, milord Cazaril. A aruncat cu un
scaun după mine câ nd am încercat să îl ajut şi s-a bandajat singur.
— Şi dumneata l-ai lăsat?!!
Vocea lui Cazaril îl fă cu pe secretar să tresară .
Omul ridică din umeri neliniştit.
— Aşa a vrut el.
Teidez mormă i:
— Unii oameni mi se supun. Şi-am să -mi aduc aminte mai tâ rziu care
sunt ă ia.
Îi trase o uită tură urâ tă lui Cazaril pe sub pleoapele pe jumă tate
închise şi fă cu un bot îmbufnat la sora lui.
— A fă cut o infecţie. Am să mă îngrijesc ca vindecă torul de la Templu
să fie trimis să -l vadă de îndată .
Nemulţumit, Teidez se strecură din nou sub aşternuturi.
— Pot să mă întorc la somn acum? Dacă nu vă e cu supă rare. Şi
trageţi draperia, mă supă ră la ochi lumina de afară .
— Da, ră mâ i în pat, îi spuse Cazaril şi se retrase.
Iselle îl urmă şi îl întrebă încet:
— Nu-i a bine, nu-i aşa?
— Nu. Nu este. Bună observaţie, prinţesă . Aţi judecat corect.
Ea îi fă cu un semn de mulţumire, iar el se înclină şi se îndreptă spre
capă tul scă rilor. După chipul adumbrit al lui Nan dy Vrit, ea îşi putu da
seama cu adevă rat câ t de îngrijoră toare era situaţia. Pe tot drumul câ t
coborî gră bit scă rile şi traversă curtea că tre Turnul lui Ias, Cazaril nu se
putu gâ ndi la nimic altceva decâ t la câ t de des vă zuse un om, indiferent
de câ t de tâ nă r sau bă trâ n era, care să supravieţuiască unei amputaţii
atâ t de sus pe coapsă . Mă ri pasul.
Printr-un noroc chior, îl gă si pe dy Jironal imediat, în Cancelarie.
Tocmai îşi punea sigiliul pe un sac de corespondenţă ca să îl trimită
printr-un mesager la destinaţie.
— În ce stare sunt drumurile? îl întrebă dy Jironal pe individul care
ară ta ca un curier tipic, slab şi suplu, şi care purta livreaua Cancelariei
peste o amestecă tură ciudată de bulendre groase de iarnă .
365
 — Desfundate, m’lord. O să fie primejdios să le bat că lare după
lă sarea întunericului.
— Ei, tu fă tot posibilul, oftă dy Jironal şi îl bă tu pe umă r. Omul
salută şi trecu pe lâ ngă Cazaril.
Dy Jironal privi urâ t la noul lui vizitator.
— Cazaril.
— Milord.
Cazaril fă cu o frâ ntură de plecă ciune şi intră .
Dy Jironal se aşeză pe marginea biroului să u şi îşi încolă ci braţele la
piept.
— Încercarea dumitale de a te ascunde în spatele Ordinului Fiicei în
tot complotul urzit pentru a mă detrona este sortită eşecului, să ştii, îi
spuse el pe un ton informativ. Am de gâ nd ca sfâ rşitul acelei facţiuni să
fie deplorabil.
Neră bdă tor, Cazaril flutură din mâ nă neinteresat. Ar fi fost mai mult
decâ t surprins să ştie că dy Jironal nu avea urechi în consiliul ordinului.
— Aveţi necazuri mult mai grave în această dimineaţă decâ t orice v-
aş putea cauza eu, milord.
Dy Jironal că scă ochii a mirare, plecâ ndu-şi capul într-un interes
subit.
— O, da?
— Cum ară ta rana lui Teidez atunci câ nd aţi vă zut-o?
— Ce rană ? Nu mi-a ară tat nicio rană .
— Cea de pe piciorul drept; a fost zgâ riat de leopardul lui Orico,
după toate aparenţele, în timp ce omora bietul animal. De fapt, urmele
nu ară tau prea adâ nci, dar s-au infectat. Îi arde pielea. Iar dumneata ştii
cum poate o rană infectată să dea uneori semne febrile pe piele, nu?
— Hm!..., zise dy Jironal, neliniştit.
— Ră nile lui Teidez se întind de la gleznă pâ nă la încheietura
şoldului. Arată de parcă i-ar fi luat dracului tot piciorul foc!
Dy Jironal înjură .

366
 — V-aş recomanda să trimiteţi pentru moment toată şleahta aia de
vraci inutili care stau pe capul lui Orico în odă ile lui Teidez. Ori aţi putea
pierde două marionete regale într-o singură să ptă mâ nă .
Privirea lui dy Jironal o întâ lni pe cea a lui Cazaril, ca două tă işuri de
sabie care se încrucişează , dar după ce trase o gură de aer cu nesaţ,
dă du din cap şi se puse în mişcare. Cazaril îl urmă afară . O fi fost dy
Jironal viciat de lă comie şi orgoliu familial, dar incompetent nu era.
Cazaril îşi dă du seama de motivul pentru care Orico preferase să îndure
atâ t, în schimbul acelei calită ţi.
După ce se încredinţă că dy Jironal urca scă rile că tre apartamentele
lui Orico cu toată graba necesară Cazaril coborî şi el în drumul lui. Nu
mai aflase nicio veste de la spitalul-templu din noaptea de dinainte,
vroia să ştie din nou care era starea lui Umegat. Ieşi pe porţile
Zangrelui, trecâ nd pe lâ ngă blestematul loc de la grajduri. Spre
surprinderea lui îl ză ri pe servitorul fă ră limbă al lui Umegat urcâ nd
dealul că tre el. Omul flutură din mâ inile lui lipsite de degete câ nd îl vă zu
pe Cazaril şi gră bi pasul.
Ajunse fă ră suflare şi zâ mbitor. Pe faţa lui se vedeau urmele unor
vâ nă tă i roşii-vineţii în jurul unui ochi, de la lupta zadarnică din
menajerie, iar nasul spart îi era tot umflat, avâ nd pe margine o rană
neagră care prinsese coajă . Dar ochii îi stră luceau în matricea lor
schimonosită ; aproape că dansa de bucurie pâ nă să ajungă la Cazaril.
Cazaril ridică din sprâ ncene.
— Ară ţi vesel, ce-i, omule, s-a trezit Umegat?
Omuleţul dă du cu putere din cap.
Cazaril îi aruncă şi el un râ njet, mai să leşine de uşurare.
Omuleţul molfă i un soi de gargariseală , din care Cazaril desluşi
probabil un cuvâ nt din patru, dar destul încâ t să priceapă că avea de
fă cut un drum urgent. Îi fă cu semn lui Cazaril să îl aştepte afară , lâ ngă
tă cuta şi întunecata menajerie şi se întoarse în câ teva minute cu un
să culeţ legat la brâ u şi ţinâ nd strâ ns o carte pe care o vâ ntura în aer
fericit. Din asta Cazaril înţelese că Umegat nu era doar conştient, dar
destul de înzdră venit încâ t să -şi ceară şi cartea favorită – Ordol, observă
367
Cazaril cu uimire. Bucuros de compania piticului cel viteaz, Cazaril îl
însoţi jos în cetate.
Cugetă asupra stigmatelor martiriului acestui om, pe care şi le
expunea aparent cu atâ ta indiferenţă . Era o mă rturie mută a chinurilor
înfioră toare, îndurate în numele zeului să u. Teroarea aceea durase o
oră , o zi, luni în şir? N-avea cum să fie sigur dacă rotunjimea aceea
molatică a înfă ţişă rii sale era rezultatul castră rii sau a vâ rstei înaintate.
Cazaril nici nu putea să -i ceară să -i spună întreaga poveste. Numai
încercarea de a-i asculta sforţă rile guturale obişnuite presupunea un
mare efort la care îşi supunea urechile şi întreaga atenţie. Nici mă car nu
ştia dacă omuleţul era chalionez sau ibranez, brajar sau roknar, nici
cum ajunsese la Cardegoss sau de câ nd slujea la Umegat, îndeplinindu-
şi îndatoririle zilnice, aşa cum apă reau acestea. Că lca apă sat acum
ală turi de Cazaril, cu cartea la subraţ şi cu ochi stră lucitori. Iată , deci,
cum ajungea să arate într-un final un servitor credincios al zeilor, eroic
şi iubit.
Ajunseră în camera lui Umegat şi îl gă siră stâ nd în capul oaselor,
sprijinit de nişte perne. Era palid şi spă lă cit, cu pielea capului plină de
ţepi care ră zbă teau prin copcile ră nii, pă rul ră mas ară tâ nd precum
cuibarul ră sturnat al unui şobolan, cu buzele cră pate şi faţa
nebă rbierită . Servitorul fă ră limbă ră scoli în sacul pe care-l aduse,
scoase de acolo un dispozitiv de ras şi îl flutură triumfă tor în aer;
Umegat zâ mbi stins. Se uită fix la Cazaril, neridicâ ndu-şi capul din
perne. Se frecă la ochi şi privi pieziş, descumpă nit.
Cazaril înghiţi.
— Cum te simţi?
— Capul, reuşi să rostească Umegat. Pufni scurt. În cele din urmă ,
zise: au murit chiar toate creaturile mele?
Limba îi era încleiată , vocea înceată şi un pic neclară , dar pă rea a fi
destul de coerent.
— Aproape toate. A mai ră mas o pasă re micuţă cu pene albastre şi
galbene, care a scă pat. Acum e la locul ei, în colivie. N-am lă sat pe
nimeni să -şi facă trofee din ele. Am avut grijă să fie arse ca nişte soldaţi
368
că zuţi pe câ mpul de luptă . Arhipreotul Mendenal şi-a asumat
ră spunderea să aşeze cenuşa lor la loc de cinste.
Umegat aprobă din cap şi apoi avu o tresă rire. I se crispară buzele
cră pate. Cazaril aruncă o ocheadă la ajutorul lui – da, omul acesta
trebuia să fie unul din cei care ştiau adevă rul – apoi îşi întoarse privirea
la Umegat şi spuse şovă ielnic:
— Ştii că ţi-ai pierdut stră lucirea?
Umegat clipi imediat la el:
— Am... bă nuit. Cel puţin dumneata eşti mai suportabil la vedere
acum.
— Ţi-a fost luat şi darul celei de-a doua vederi?
— Mmm, clarviziunea e de prisos raţiunii oricum. Tră ieşti, de aceea
ştiu fă ră dubiu că eşti încă la adă postul protecţiei Cră iesei.
Mai spuse după un moment:
— Întotdeauna am ştiut că mi-a fost hă ră zit numai pentru o bucată
de vreme. Ei bine, am avut de furcă atâ ta timp câ t a durat – vocea lui
deveni şoptită – ...destul de mult.
Îşi întoarse faţa.
— Aş fi putut să suport să mi se ridice. Să mi se smulgă din mâ ini...
Ar fi trebuit să vă d câ nd a venit.
Zeii ar fi trebuit să te pună în gardă...
Micuţul servitor bă trâ n, a că rui faţă se pleoştise la auzul durerii din
vocea lui Umegat, luă cartea şi i-o întinse consolator.
Umegat zâ mbi slab şi o luă cu blâ ndeţe din mâ na lui.
— Cel puţin mi-a ră mas vechea profesie la care să mă întorc, nu?
Deschise cartea, netezind paginile uşor, ca să ajungă la un paragraf
cunoscut şi îşi coborî privirile. Vocea îi deveni tă ioasă :
— Ce glumă -i asta?
— Ce glumă să fie, Umegat? E cartea ta, l-am vă zut câ nd a adus-o de
la menajerie.
Umegat se zvâ rcoli în chip ciudat că să stea drept.
— Ce limbă-i asta?
Cazaril înaintă şi privi peste umă rul lui:
369
 — Ibrană , bineînţeles.
Umegat ră sfoi paginile că rţii, cu degete tremură toare, cu ochii
cuprinşi de un tic nervos, respirâ nd din ce în ce mai agitat, ară tâ nd
îngrozit.
— E o... e o pă să rească . Sunt numai nişte, nişte... pete micuţe de
cerneală . Cazaril!
— E ibrană , Umegat. E numai limba ibrană .
— Ochii mei sunt de vină . E ceva în mine...
Îşi acoperi faţa cu mâ inile încleştate, se frecă la ochi şi strigă
deodată :
— Oh, zeilor! şi izbucni în lacrimi. Lacrimile i se preschimbară în
suspine convulsionate, aproape la fiecare respiraţie.
— Am fost pedepsit!
— Cheamă un doctor, adu un doctor, ţipă Cazaril la omuleţul speriat,
iar acesta dă du ascultă tor din cap şi o rupse la fugă .
Umegat smulgea paginile că rţii cu degetele ca ghearele unei pă să ri
de pradă , în neştire. Stâ ngaci, Cazaril încercă să îl ajute, bă tâ ndu-l uşor
pe umă r, strâ ngâ ndu-i cartea şi luâ ndu-i-o din faţă . Odată ce inevitabila
că dere nervoasă că reia îi ţinuse piept cu toată stă pâ nirea de sine de
care era în stare rupsese bă ierile sufletului lui Umegat, prin această
spă rtură care cedase bă rbatul începu să plâ ngă – dar nu ca un copil.
Niciun copil n-ar fi putut să scoată asemenea suspine înfioră toare.
După minute întregi de agonie, tă mă duitoarea cu pă rul alb sosi şi îi
alină durerea preotului ră vă şit; el se agaţă de ea plin de nă dejde şi abia
dacă îi dă dea drumul la mâ ini ca să -şi poată face treaba. Explicaţia ei
cum că mulţi bă rbaţi şi femei loviţi de paralizie îşi puteau reveni în
scurt timp, că unii erau că raţi la spital pe braţe de rudele lor îngrijorate
şi plecau pe picioarele lor la câ teva zile îl ajută foarte mult pe Umegat
să -şi recapete controlul de sine spulberat. Îşi pierduse agerimea minţii,
că ci testele la care îl supuse femeia, trimiţâ nd un devot la biblioteca
ordinului, dezvă luiră că îşi pierduse abilitatea de a citi şi în roknară şi în
darthacană , ba, mai mult, nu mai putea nici mă car să ţină în mâ ini o
peniţă şi să încondeieze vreo slovă . Pana îi scă pă din strâ nsoarea
370
degetelor neîndemâ natice, mâ njind cu cerneală aşternuturile, iar el îşi
îngropă faţa în mâ ini, gemâ nd din nou:
— Sunt pedepsit. Bucuria şi refugiul, mi-au fost luate...
— Câ teodată oamenii pot învă ţa din nou lucrurile pe care le-au uitat,
îi spuse precaută vindecă toarea. Şi nu v-a fost luată capacitatea de a
înţelege cuvintele pe care le auziţi, nici recunoaşterea persoanelor pe
care le ştiaţi. Li s-a mai întâ mplat acest lucru şi altor oameni bolnavi. Ar
putea să vă citească cineva cu voce tare...
Ochii lui Umegat îi întâ lniră pe cei ai servitorului fă ră limbă , care
stă tea de o parte a patului, strâ ngâ nd în mâ ini cartea lui Ordol. Bă trâ nul
îşi frecă pumnul de gură şi scoase un sunet ciudat din gâ t, un scheunat
de disperare neagră . Din colţurile ochilor i se scurgeau lacrimi şiroaie
pe faţa sluţită . Umegat scoase un oftat prelung şi clă tină din cap; distras
de la propriu-i necaz de oglindirea suferinţei lui pe chipul acela
îmbă trâ nit, întinse mâ na ca s-o apuce pe cea a râ ndaşului:
— Tţţ! Facem o pereche pe cinste acum! Suspină şi se cufundă iară şi
în perne. Să mai zică cineva că Bastardul n-are simţul umorului!
După o clipă , închise ochii. Era sleit de puteri sau vroia să se izoleze
de lumea de afară , Cazaril nu era sigur care din cele două variante era
cea adevă rată .
Îşi înă buşi întrebarea care-l chinuia, „Umegat, ce-i de făcut acum?”
Umegat nu era în mă sură să facă nimic, cu atâ t mai puţin să îi dea
îndrumă ri. Nici mă car să se roage? Cazaril nici nu avea îndră zneala să -i
ceară să se roage pentru Teidez, în condiţiile de faţă .
Respiraţia lui Umegat deveni mai profundă , apoi că zu într-o
moţă iala înfrigurată . Încetişor, grijuliu să nu facă niciun fel de zgomot,
servitorul puse dispozitivul de bă rbierit pe o consolă şi se aşeză
ră bdă tor să aştepte ca Umegat să se trezească din nou. Vindecă toarea
fă cu nişte însemnă ri şi ieşi în linişte. Cazaril o urmă afară , în galeria care
avea vedere înspre curtea interioară . Fâ ntâ na arteziană din mijlocul
acesteia nu curgea pe vremea aceea rece, iar apa din ea era neagră şi
plină de spume în lumina plumburie de iarnă .
— Chiar este pedepsit? o întrebă Cazaril.
371
 Ea îşi frecă ceafa cu un gest obosit.
— De unde să ştiu eu? Vă tă mă rile la cap sunt cele mai ciudate ca
manifestă ri. Odată am vă zut o femeie ai că rei ochi pă reau perfect teferi,
dar care a orbit din pricina unei lovituri la ceafă . Am vă zut oameni care
şi-au pierdut vorbirea, care şi-au pierdut controlul pe jumă tate din corp,
dar nu şi pe cealaltă jumă tate. Să fie oamenii ă ştia pedepsiţi? Dacă e aşa,
atunci înseamnă că zeii sunt ră i, iar eu asta n-o cred în ruptul capului.
Eu cred că e vorba de noroc.
Eu cred că zeii măsluiesc zarurile. Vru să o roage să aibă o mare grijă
de Umegat, dar era evident că deja o fă cea, iar el nu vroia să pară
înnebunit sau să pară că s-ar fi îndoit de îndemâ narea sau dă ruirea ei. Îi
ură , în schimb, să aibă o dimineaţă bună şi se porni să -l caute pe
arhipreot ca să -l înştiinţeze despre întorsă tura urâ tă pe care o luase
rana lui Teidez.
Îl gă si pe arhipreotul Mendenal în templu, la altarul Mamei,
celebrâ nd o ceremonie de binecuvâ ntare a nevestei unui neguţă tor de
piei bogat şi a nou-nă scutei lor fiice. Cazaril fu nevoit să aştepte pâ nă ce
familia îşi depuse ofrandele de mulţumire şi ieşi din incintă înainte să se
apropie de el ca să -i şoptească veştile la ureche, Mendenal pă li şi porni
de îndată că tre Zangre.
Lui Cazaril i se ră sturnaseră convingerile cu privire la eficacitatea şi
siguranţa rugă ciunii, dar se culcă oricum pe jos, pe pavimentul rece, în
faţa altarului Mamei, gâ ndindu-se la Ista. Dacă mai exista vreo speranţă
că zeii se vor îndura de dragul ei Teidez, care fusese momit de că tre
Dondo să comită un sacrilegiu strigă tor la cer, cu siguranţă că zeiţa
mamă ar putea gă si un dram de clemenţă pentru mama lui, Ista, mă car.
Mesajul zeiţei pentru el, prin intermediul visului discipolei Sale,
deună zi, pă rea a fi milostiv, într-un fel. Cu toate că se putea dovedi a fi
doar nemilos de practic. Prosternat pe plă cile şlefuite ale pardoselii
simţea umflă tura aceea mortală care-i dospea în pâ ntece, ca pe o
mizerie stingheritoare ce pă rea a fi la fel de mare câ t doi pumni de-ai
lui.

372
 Se ridică într-un sfâ rşit şi plecă să îl caute pe Palli la palatul vechi de
piatră al provincarului dy Yarrin. Un servitor îl conduse într-o cameră
de oaspeţi din spatele casei. Palli stă tea la o masă micuţă , fă câ nd
însemnă ri într-o bucoavnă , dar îşi aşeză pana deoparte câ nd intră
Cazaril şi îi fă cu semn să se aşeze pe un scaun în faţa lui.
De îndată ce servitorul închise uşa în urma lui, Cazaril se aplecă
înspre Palli şi-i spuse:
— Palli, ai putea, la nevoie, să te duci cu un mesaj pâ nă în Ibra, în
secret, din partea prinţesei Iselle?
Palli ridică din sprâ ncene:
— Câ nd?
— În curâ nd.
Scutură din cap:
— Dacă prin curâ nd înţelegi acum, nu cred. Sunt foarte prins cu
îndatoririle mele ca lord devot – i-am promis lui dy Yarrin că am să iau
cuvâ ntul şi am să votez în Consiliu.
— Ai putea să laşi un mandatat în sprijinul lui dy Yarrin sau un alt
tovară ş de încredere.
Palli îşi scă rpină bă rbia rasă şi scoase un mormă it de îndoială .
Cazaril se gâ ndi dacă să dezvă luie faptul că era un sfâ nt în slujba
Cră iesei şi, astfel, să aibă un cuvâ nt greu de spus în faţa lui Palli, dy
Yarrin şi a întregului lor ordin militar. Asta ar necesita tot felul de
explicaţii dificile. Ar fi nevoie să divulge şi secretul blestemului lui
Fonsa. Ar presupune nu numai să recunoască , dar să îşi afirme...
dereglarea ieşită din comun. Atins de zei. Siluit de zei. Mă rturisirea
aceasta l-ar fi fă cut să pară în ochii lor la fel de nebun, ori chiar mai
nebun decâ t fusese vreodată Ista. Îşi asumă totuşi riscul.
— Cred că ar putea fi în interesul Fiicei.
Lui Palli i se duse gura pâ nă la urechi.
— Cum poţi să spui asta?
— Uite că pot.
— Ei bine, eu nu pot.

373
 — Stai un pic, ştiu. Înainte să te duci la culcare diseară , roagă -te
pentru îndrumare.
— Eu? De ce n-o faci chiar tu?
— Nopţile mele sunt... ocupate.
— Şi de câ nd ai început să crezi în vise profetice? Ştiam că
întotdeauna ai susţinut că sunt nişte aberaţii, că oamenii se amă gesc cu
ele sau că pe seama lor îşi dau o importanţă pe care altfel nu ar
pretinde-o.
— E vorba despre o... convertire recentă . Uite ce e, Palli: tu fă -o, de
dragul experimentului. Ca să -mi faci mie pe plac, dacă doreşti.
Palli fă cu un gest de resemnare.
— Pentru tine, da. Câ t pentru restul... Sprâ ncenele lui negre se
îmbinară , că zut pe gâ nduri.
— În Ibra, zici? Şi faţă de cine m-aş ascunde ca să duc acel mesaj?
— Dy Jironal. În principal.
— Aha! Dy Yarrin ar putea fi interesat. E ceva în treaba asta din care
să tragă şi el vreun folos?
— Nu în mod direct, nu cred.
Cazaril adă ugă , cam fă ră tragere de inimă :
— Şi de asemenea, e un secret şi pentru Orico. Palli se lă să pe spate,
bă gâ ndu-şi capul între umeri.
Lă să tonul jos.
— Mă i să fie, Caz! Ce fel de ştreang vrei să -mi pui de gâ t? E vorba de
tră dare?
— Mai ră u, suspină Cazaril. Teologie.
— Cum?
— Na! că era să uit: spune-i lui dy Yarrin că există un spion care-i
raportează lui dy Jironal tot ce se întâ mplă în consiliul vostru. Deşi cred
că este destul de prudent încâ t să -şi fi dat deja seama pâ nă acum, nu
ştiu.
— Din ce în ce mai ră u. Tu apuci să te odihneşti suficient, Caz?
Un râ set amar ca un lă trat izbucni de pe buzele lui Cazaril:
— Nu.
374
 — Întotdeauna te-ai purtat ciudat în stă ri de epuizare, adu-ţi aminte!
În orice caz, eu n-am de gâ nd să plec că lare nică ieri pe baza unor aluzii
obscure.
— La timpul potrivit, o să ţi se explice totul în detaliu.
— Ei, câ nd o să fiu în cunoştinţă de cauză am să mă pot decide.
— Mi se pare cinstit, suspină Cazaril. Am să vorbesc cu prinţesa. Dar
n-am vrut să îi propun un om care să îi înşele aşteptă rile.
— Hei! fă cu Palli indignat. Dar câ nd am înşelat eu aşteptă rile cuiva?
— Niciodată , Palli. Tocmai de aceea m-am gâ ndit la tine.
Cazaril îşi dezveli dinţii şi, scoţâ nd un geamă t de durere, se ridică în
picioare.
— Trebuie să mă întorc la Zangre.
În câ teva cuvinte îi explică câ t de neplă cut evolua rana lui Teidez.
Expresia lui Palli deveni extrem de gravă .
— Câ t de grav este mai exact?
— Nu...
Din precauţie, Cazaril îşi stă pâ ni francheţea.
— Teidez e tâ nă r, puternic, bine hră nit. Nu vă d niciun motiv să nu
poată trece peste infecţia asta cu bine.
— Pe toţi zeii, Caz, el e speranţa acestei case regale. Ce se va alege de
Chalion dacă nu va rezista? Mai ales că acum e şi Orico doborâ t!
Cazaril şovă i:
— Orico... nu se mai simte bine de multă vreme, dar sunt sigur că dy
Jironal nu şi-a imaginat niciodată că se vor îmbolnă vi amâ ndoi deodată .
Ai putea să -i atragi atenţia lui dy Yarrin că dragul nostru cancelar va fi
foarte ocupat zilele astea. Dacă lorzii devoţi vor să treacă peste capul lui
şi să obţină vreo semnă tură de la Orico pe patul de boală , acum e cel
mai bun moment să o facă .
Se eschivă din faţa avalanşei de remuşcă ri ale lui Palli, dar nu putu
scă pa de insistenţele lui de a-i lua pe fraţii dy Gura ca escortă . Urcâ nd
dealul încă o dată , calculele lui repetate cu privire la modul în care să o
salveze pe Iselle de la dezastrul Casei ei blestemate se reduseră la o
hotă râ re mult mai simplă , şi anume aceea de a nu se pră buşi în faţa
375
acelor tineri de treabă , ca să fie tâ râ t pâ nă acasă cu mâ inile pe după
umerii lor.
La întoarcere, Cazaril gă si coridorul celui de-al treilea etaj al
corpului central promiţă tor de aglomerat. Doctori-tă mă duitori
îmbră caţi în robe verzi şi discipolii lor, care-i asistau, intrau şi ieşeau pe
uşă . Servitori aduceau în grabă apă , rufă rie, pă turi, licori ciudate în
ulcioare de argint. În vreme ce Cazaril ză bovea prin preajmă
întrebâ ndu-se la ce putea fi de ajutor, arhipreotul ieşi din anticameră şi
plecă pe coridor, cu chipul îngâ ndurat.
— Sfinţia Voastră ? îi atinse în treacă t Cazaril mâ neca robei în cinci
culori. Cum îi mai merge bă iatului?
— Ah, milord Cazaril. Mendenal se trase în lă turi cu iuţeală .
Cancelarul şi prinţesa mi-au dat pungi cu bani pentru rugă ciuni în
numele lor. Mă duc să mă -ngrijesc de asta.
— Credeţi că ... rugă ciunile fac vreun bine? Credeţi că orice fel de
rugăciuni vor fi de ajutor?
— Rugă ciunea e întotdeauna binevenită .
Ba nu, nu este, vru să replice Cazaril, dar îşi muşcă limba.
Mendenal adă ugă sugestiv, coborâ ndu-și vocea:
— A dumitale ar putea fi deosebit de eficace. La momentul acesta.
Pâ nă atunci nu fusese, după cum observase Cazaril.
— Prea Sfinţia Voastră , eu nu ură sc niciun om din lumea asta
îndeajuns, încâ t să -i pricinuiesc vreun ră u prin rezultatul rugă ciunilor
mele.
— Ah, fă cu Mendenal neliniştit. Schiţă un zâ mbet şi îşi luă politicos
ră mas-bun.
Prinţesa Iselle ieşi pe coridor, uitâ ndu-se atentă în stâ nga şi-n
dreapta. Îl iscodi pe Cazaril şi îi fă cu un semn.
El se înclină .
— Prinţesă ?
Şi ea îi vorbi încet; toată lumea de aici pă rea să vorbească în şoaptă .

376
 — Se discută despre o posibilă amputare. Ai putea dumneata – ai
binevoi dumneata – să îl ţii, dacă s-ar întâ mpla să fie nevoie? Cred că
eşti familiarizat cu procedura.
— Într-adevă r, prinţesă , înghiţi Cazaril. Amintiri de coşmar ale unor
momente crunte din spitalele de campanie îi zburară atunci prin minte.
Niciodată nu fusese în stare să spună hotă râ t dacă oamenii care
încercau să înfrunte cu bă rbă ţie sau cei care-şi pierdeau minţile de
groază erau cel mai greu de suportat de că tre cei care îi ţineau. Era de
departe mai bine în cazul celor care erau inconştienţi de la bun început.
— Spuneţi-le doctorilor că sunt la dispoziţia lor şi a prinţului Teidez.
Cazaril auzea totul din anticameră , unde stă tea sprijinit de un perete
în timp ce aştepta ca propunerea să -i fie înaintată lui Teidez. Bă iatul
pă rea să facă parte din cea de a doua categorie, după toate aparenţele.
Ră cnea şi urla că nu va permite să fie schilodit de tră dă tori şi idioţi şi
azvâ rlea cu tot ce-i că dea în mâ nă după ei. Isteria lui furibundă fu
ostoită numai atunci câ nd un al doilea doctor opină că nu era vorba
despre o gangrena la urma urmei – nasul lui Cazaril îi confirmă acelaşi
lucru –, ci doar o infecţie a sâ ngelui, iar amputaţia i-ar face mai mult ră u
decâ t bine. Tratamentul fu redus la o simplă incizie cu laţeta, cu toate că
după urletele şi zvâ rcolelile lui Teidez ar fi putut fi luată drept o
amputare. În ciuda drenă rii ră nii, febra lui Teidez crescu; servitorii
aduseră gă leţi cu apă rece să -l îmbă ieze într-o albie de cupru, pusă în
camera de primire, dar doctorii trebuiră să se lupte cu el, ca să -l facă să
intre în apă .
Ştiindu-l pe mâ na doctorilor, a discipolilor şi a servitorilor Cazaril se
retrase pentru o vreme în propriul lui birou de nivelul urmă tor. Acolo
îşi abă tu gâ ndurile, adresâ nd scrisori caustice acelor consilii cetă ţeneşti
care întâ rziaseră cu plă ţile datorate casei Isellei, adică tuturor. Acestea
trimiseseră scrisori de scuză , invocâ nd recoltele să ră că cioase, jafurile,
ciuma, vremea neprielnică şi înşelă toriile colectorilor de taxe. Şase
oraşe care fă ceau câ t o gră madă de necazuri; Cazaril se întrebă dacă nu
cumva Orico o luase înainte cu darul lui de nuntă şi scă pase de şase din

377
cele mai ră u-platnice de taxe oraşe, puse în circa Isellei şi a lui Dondo,
sau dacă întreg Chalionul se afla într-o asemenea dezorganizare.
În încă pere intrară Iselle şi Betriz, cu nişte figuri îngrijorate şi
tensionate.
— Fratele meu e mai bolnav decâ t l-am vă zut vreodată , îi mă rturisi
Iselle lui Cazaril. O să instală m altarul meu personal şi o să ne rugă m
înainte de cină . Mă gâ ndesc dacă n-ar trebui să şi postim.
— Cred că aici nu e nevoie de rugă ciunile altora, ci de ale lui Teidez;
şi nu pentru să nă tate, ci pentru iertare.
Iselle scutură din cap.
— Nu vrea sub nicio formă să se roage. Zice într-una că nu e vina lui,
că e vina lui Dondo, ceea ce e adevă rat pâ nă la un anumit punct... Ţipă că
nu a vrut niciodată să -i facă ră u lui Orico, iar cei care zic asta sunt nişte
calomniatori.
— Zice cineva asta?
Betriz interveni:
— Nimeni nu-i spune asta prinţului în faţă . Dar circulă nişte zvonuri
ciudate printre servitori, spune Nan.
Îngrijorarea de pe chipul Isellei se adâ nci.
— Cazaril... ar putea fi?
Cazaril se sprijini cu coatele de birou şi se frecă la frunte, unde
începuse să simtă o durere.
— Cred... că n-a fost iniţiativa lui Teidez. Îl cred câ nd spune că a fost
ideea lui Dondo. În ceea ce-l priveşte pe Dondo... din partea lui m-aş
aştepta la orice. Gâ ndiți-vă la toate, din punctul lui de vedere: se însoară
cu sora lui Teidez, apoi face ca Teidez să acceadă la tron câ t încă mai
este minor. Ştia, din cele ce vă zuse la fratele lui, Martou, de câ tă putere
poate dispune un om, stâ nd în preajma regelui. Vă garantez, nu ştiu cum
intenţiona să se descotorosească de Martou, dar sunt sigur că Dondo
avea în plan să devină urmă torul cancelar, poate chiar regent, al
Chalionului. Poate chiar rigă în Chalion, în funcţie de ce soartă meschină
îi pregă tea lui Teidez.
Iselle îşi prinse buza de jos între dinţi.
378
 — Şi eu, care mă gâ ndeam că m-ai salvat doar pe mine. Îl mâ ngâ ie în
treacă t pe umă r şi trecu în camerele ei.
Cazaril le însoţi pe Iselle şi Betriz în vizita pe care i-o fă ceau lui Orico
înainte de cină . Deşi starea lui nu se îmbună tă ţise, nu era nici mai rea. Îl
gă siră înfofolit în schimburi curate, stâ nd în capul oaselor în pat şi
ascultâ nd-o pe Sara cum îi citea. Riga le spuse plin de speranţă că
începuse să vadă ceva mai bine cu ochiul drept, că ci acum credea că
vede siluete în mişcare.
Cazaril îşi spuse că diagnosticul de hidropizie era plauzibil, că ci
că rnurile bogate ale lui Orico erau şi mai buhă ite; câ nd riga îşi apă sa cu
degetul pe gră simea tare a feţei urma ră mâ nea galbenă şi vizibilă
pentru mult timp. Iselle îi prezentă lui Orico mai pe ocolite veştile
alarmante despre infecţia lui Teidez, dar câ nd ieşi în anticameră îi spuse
Sarei adevă rul gol-goluţ. Sara strâ nse din buze; fă cu un mic comentariu
că tre sora lui Teidez, iar Cazaril se convinse că mă car aici era cineva
care nu se ruga pentru bă ieţaşul acela ză pă cit şi violent.
După masa de seară febra lui Teidez crescu şi mai mult. Încetă să se
mai lupte şi să se plâ ngă şi că zu în lâ ncezeală . Cu câ teva ore înainte de
miezul nopţii pă ru să adoarmă . Iselle şi Betriz pă ră siră în cele din urmă
anticamera prinţului şi urcară în camerele lor să se odihnească .
Pe la miezul nopţii, nefiind în stare să adoarmă din pricina
presentimentelor lui obişnuite, Cazaril mai ieşi o dată pe coridor, spre
camerele lui Teidez. Încercâ nd să -l trezească din somn ca să -i
administreze nişte sirop pentru scă derea febrei, abia preparat şi adus
într-un suflet de un discipol, doctorul şef descoperi că bă iatul nu putea
fi trezit.
Cazaril urcă pe scă ri să -i ducă vestea lui Nan dy Vrit, care moţă ia din
picioare.
— Ei bine, Iselle nu poate să facă nimic în privinţa asta, îşi dă du cu
pă rerea Nan. A că zut din picioare de oboseală , biata fată . N-am putea s-o
lă să m să doarmă ?
Cazaril şovă i, apoi spuse:
— Nu.
379
 Prin urmare, cele două femei obosite şi îngrijorate, se îmbră cară din
nou şi se deplasară gră bit jos, în odaia de primire aglomerată a lui
Teidez. Sosi şi cancelarul dy Jironal, adus de la palatul Jironal.
Dy Jironal se încruntă la Cazaril şi se plecă în faţa Isellei.
— Prinţesă . Camera bolnavului nu e un loc potrivit pentru domnia
voastră .
Privirea acră cu care se întoarse spre Cazaril, adă ugă pe muţeşte „ori
pentru tine!”
Iselle îşi miji ochii, dar ră spunse cu un glas încet, demn:
— Nimeni de aici nu are un drept mai mare decâ t mine să fie
prezent. Nici vreo datorie. După o mică pauză , adă ugă : şi trebuie să fiu
martoră , în numele mamei mele.
Dy Jironal trase adâ nc aer în piept, iar apoi se ră zgâ ndi în privinţa a
ceea ce voia să spună . Ar face bine să lase confruntă rile de voinţă
pentru alt moment şi loc, gâ ndi Cazaril. Aveau să se ivească destule
oportunită ţi.
Compresele reci nu reuşeau să -i scadă temperatura lui Teidez, iar
înţepă turile cu ace nu îl fă ceau să reacţioneze. Respiraţia îi deveni chiar
mai hâ râ ită şi mai agitată decâ t a lui Umegat, aflat în stare de
inconştienţă . Afară , pe hol, un cvintet de corişti, câ te o voce pentru
fiecare dintre cele cinci ordine, câ nta rugă ciuni; vocile se amestecau şi
stâ rneau ecouri, alcă tuind un fundal sonor de o frumuseţe înă lţă toare
pentru lucrurile cutremură toare care se derulau.
Armoniile încetară . În clipa aceea, Cazaril îşi dă du seama că
respiraţia chinuită din dormitor se oprise. Toată suflarea încremeni în
faţa acelei tă ceri. Unul dintre cei câ ţiva doctori care erau în preajmă
veni în anticameră cu faţa împietrită şi udă de lacrimi şi îi chemă pe dy
Jironal şi pe Iselle ca martori. Din camera lui Teidez se auziră timp de
câ teva minute mai multe voci care creşteau în intensitate şi apoi
scă deau, domol şi grav.
Amâ ndoi erau palizi câ nd ieşiră din nou. Dy Jironal era palid şi
marcat; chiar şi în ultimul moment, îşi dă du seama Cazaril, acesta se
aşteptase ca Teidez să ră zbată şi să -şi revină . Iselle era palidă şi
380
aproape lipsită de orice expresie. Umbra cea neagră dă dea în clocot în
jurul ei.
Fiecare faţă din anticameră se întoarse că tre ea, ca o busolă care are
nevoie să fie ghidată . Regatul Chalionului avea o nouă Moştenitoare.

Capitolul 20

Ochii Isellei, deşi roşii de oboseală şi durere, erau uscaţi. Vrâ nd să o

sprijine, Betriz îşi şterse lacrimile din colţurile alor să i. Era un pic cam
greu de spus care din cele două tinere o sprijinea pe cealaltă .
Cancelarul dy Jironal tuşi ca să -şi dreagă vocea:
— Am să duc vestea grelei pierderi lui Orico. Cu oarecare întâ rziere,
mai spuse: daţi-mi voie să vă stau la dispoziţie în această încercare,
prinţesă .
— Da... Iselle îşi plimbă privirea pierdută prin cameră . Lă saţi-i pe
bieţii oameni să se ducă la treburile lor.
Sprâ ncenele lui dy Jironal coborâ ră , ca şi cum o sută de gâ nduri i-ar
fi stră bă tut mintea îndă ră tul acelor ochi, iar el abia dacă ştia că ruia să -i
dea curs mai întâ i. Privi la Betriz şi Cazaril:
— Suita domniei voastre... suita domniei voastre ar trebui sporită
pentru a se ridica la demnitatea noului statut pe care l-aţi dobâ ndit. Am
să mă ocup de asta.
— Nu pot să mă gâ ndesc la toate lucrurile astea acum. Pâ nă mâ ine
nu mai e mult. În astă seară , cancelare, vă rog, lă saţi-mă cu durerea mea.
— Desigur, prinţesă .
Dy Jironal fă cu o plecă ciune şi se pregă ti să plece.
— O şi, mai zise Iselle, rogu-vă , nu trimiteţi niciun curier la mama
mea pâ nă nu-i scriu şi eu o scrisoare pe care s-o includ în mesaj.
Ajuns în cadrul uşii dy Jironal se opri şi mai fă cu o frâ ntură de
plecă ciune pentru confirmare:
— Desigur.
În vreme ce Betriz o escorta afară din încă pere, prinţesa îi şopti lui
Cazaril în treacă t:
381
 — Cazaril, vino să ne sfă tuim în jumă tate de oră . Trebuie să mă
gâ ndesc.
Cazaril înclină din cap.
Mulţimea de curteni din anticameră şi din camera de primire se
împră ştie, mai puţin secretarul lui Teidez, care ră mase în picioare,
avâ nd un aer ră tă cit şi inutil. Mai ră maseră doar discipolii şi servitorii, a
că ror sarcină era acum aceea de a spă la şi de a pregă ti trupul prinţului.
Corul, înmă rmurit şi bulversat, mai înă lţă o ultimă rugă ciune, de data
aceasta un bocet funebru pentru ridicarea sufletului mortului, cu vocile
înecate şi tremurate, apoi se pregă tiră şi câ ntă reţii să plece.
Cazaril nu era sigur dacă îl mai durea capul sau pâ ntecele. Fugi în
odaia lui de la capă tul culoarului, închise uşa în urma lui şi îşi adună
puterile pentru atacul nocturn al lui Dondo, care, după cum îi dă dea de
înţeles nodul din stomac, nu avea să mai întâ rzie mult.
Durerile ascuţite, cu care era obişnuit, se dublară în intensitate, dar,
spre surprinderea lui, Dondo era tă cut în seara aceasta. Să fi fost şi el
intimidat de moartea lui Teidez? Dacă Dondo intenţionase ca
distrugerea bă iatului să decurgă din cea a lui Orico, dobâ ndise acest
lucru acum; prea tâ rziu pentru a servi vreunui scop pe care-l urmă rise
câ t tră ia.
Cazaril nu resimţea această tă cere ca pe o alinare. Simţurile, care i se
ascuţiseră în privinţa prezenţei aceleia malefice, îl asigurară că Dondo
se afla închis în continuare în interiorul lui. Înfometat. Mâ nios.
Gâ nditor? Inteligenţa nu fusese o caracteristică care să dea pe afară în
comportamentul lui Dondo de pâ nă acum. Poate că şocul morţii începea
să se diminueze. Lă sâ nd în urmă ... ce anume? O aşteptare? O pâ ndă ?
Dondo fusese un vâ nă tor iscusit pe vremuri.
Lui Cazaril îi trecu prin minte că în timp ce demonul ar putea că uta
doar să -şi umple cobiliţele cu cele două suflete, Dondo nu putea să
împă rtă şească aceeaşi dorinţă . Pâ ntecele celui mai mare duşman al să u
era o închisoare nesuferită pentru el, dar nici infernul purificator al
Bastardului, nici uitarea rece a unei stafii abandonate de zei nu erau
nişte alternative satisfă că toare ale sorţii. Cazaril nu prea îşi închipuia ce
382
altceva s-ar mai fi putut întâ mpla, dar era pe deplin conştient că dacă
Dondo că uta să capete o formă fizică prin care să descindă din nou în
lume, a lui era cea mai la îndemâ nă . Într-un fel sau altul. Îşi fră mâ ntă
burta cu mâ inile şi încercă să -şi dea seama, pentru a suta oară , câ t de
repede creştea, de fapt, tumoarea sa.
Crampele şi sfertul de oră distrugă tor trecură . Îi reveni în minte
rugă mintea Isellei. Va fi o tortură să compună misiva necesară că tre
Ista, prin care să o informeze de moartea fiului ei; ar fi fost de mirare ca
Iselle să -şi dorească asistenţă în privinţa aceasta. Oricâ t de nedemn s-ar
fi simţit Cazaril în îndeplinirea unei asemenea sarcini, orice ajutor i-ar fi
cerut ea în durerea şi pustiirea prin care trecea, trebuia să -şi asume
ră spunderea. Se ridică de pe patul unde stă tea chircit şi urcă scă rile.
O gă si pe Iselle aşezată deja la biroul din anticameră , avâ nd în faţă
cel mai bun pergament al să u, peniţele şi ceara pentru sigiliu. Erau
aprinse mai multe lumâ nă ri decâ t de obicei, de jur împrejurul camerei,
care îndepă rtau întunericul. Pe o bucată de mă tase pă trată Betriz înşira
şi numă ra o adună tură pestriţă de giuvaeruri: broşe, inele, precum şi
gră mă joara cu luciri palide a şiragului de perle dă ruit de Dondo, pe care
Cazaril nu avusese ocazia să îl doneze Templului.
Iselle se încrunta în jos, la pagina albă , învâ rtindu-şi iar şi iar inelul
cu sigiliu pe degetul cel mare. Ridică ochii şi spuse pe o voce joasă :
— Bun, ai venit. Închide uşa.
El o închise fă ră zgomot în urma sa.
— La dispoziţia Alteţei voastre, prinţesă .
— Aşa mă rog şi eu, Cazaril. Aşa mă rog şi eu să fie.
Îl că ută cu privirea.
Betriz spuse cu o voce îngrijorată .
— Dar e aşa de bolnav, Iselle. Eşti sigură ?
— Nu sunt sigură de nimic, dar nu mi-a mai ră mas timp. Şi n-am de
ales.
Inspiră adâ nc.
— Cazaril, mâ ine de dimineaţă vreau să pleci în Ibra ca emisar în
numele meu, ca să -mi stabileşti că să toria cu prinţul Bergon.
383
 Cazaril clipi, gâ fâ ind ca să -şi adune gâ ndurile, care deja îi zburau pe
coclauri.
— Cancelarul dy Jironal nu îmi va permite niciodată să plec.
— De bună seamă că n-o să fie o mişcare fă ţişă . Iselle fă cu un gest de
neră bdare. Aşa că vei pleca mai întâ i la Valenda, care e aproape în calea
ta, în calitate de curier personal, ca să duci mamei mele vestea morţii
fratelui meu. Dy Jironal va fi de acord, chiar încâ ntat aş zice, să te vadă
plecat – fă ră îndoială că îţi va înmâ na ştafeta de mesager prin care să
dispui de caii la de poştalioanele cancelariei. Ştii doar că pâ nă mâ ine la
prâ nz o să -mi înţese casa cu spionii lui.
— Asta e limpede.
— Dar după ce vei poposi la Valenda ai să iei caii şi ai să pleci nu
înapoi la Cardegoss, ci că tre Zagosur sau oriunde va fi de gă sit prinţul
Bergon. În timpul ă sta, eu am să insist ca Teidez să fie îngropat la
Valenda, acasă , în pă mâ ntul lui drag.
— Teidez abia aştepta să scape de la Valenda, îi atrase atenţia
Cazaril, începâ nd să -l ia ameţeala.
— Da, bine, dy Jironal n-are de unde să ştie asta, nu-i aşa? Cancelarul
nu mă va lă sa să plec din Cardegoss şi de sub supravegherea lui pentru
niciun alt motiv, clar nu îmi va putea refuza solicită rile legate de
îndatoririle pioase faţă de neamul meu. Am să -i cer Sarei să mă ajute la
planul meu, mâ ine dimineaţă , la prima oră .
— Sunteţi în dublu doliu acum, după fratele domniei voastre şi al lui.
Nu are cum să vă mai vâ re pe gâ t un alt logodnic câ teva luni de acum
înainte.
Ea scutură din cap.
— Acum o oră am devenit viitorul Chalionului. Nici nu mă gâ ndesc
că dy Jironal nu o să pună stă pâ nire pe mine, dacă şi-a pus în gâ nd să
controleze acel viitor. Momentul critic nu este începutul perioadei de
doliu pe care îl ţin pentru Teidez, ci acela pe care îl voi ţine pentru
Orico. Dată de la care – şi nu mai înainte – am să fiu trecută sub
controlul absolut al lui dy Jironal. Doar dacă nu mă mă rit mai întâ i.
Odată ce-am să mă vă d plecată din Cardegoss, nu am de gâ nd să mă mai
384
întorc. Pe o vreme ca asta, cortegiul lui Teidez ar putea face să ptă mâ ni
întregi pe drum. Iar dacă vremea nu ţine cu noi, am să gă sesc eu alte
pricini de întâ rziere. În momentul în care dumneata te vei întoarce
împreună cu prinţul Bergon, eu ar trebui să fiu deja în siguranţă la
Valenda.
— Aşteptaţi, despre ce... întoarcere împreună cu prinţul Bergon
vorbiţi?
— Da, desigur, va trebui să -l aduci la mine. Gâ ndeşte-te! Dacă plec
din Chalion ca să mă că să toresc în Ibra dy Jironal mă va declara o rebelă
şi mă va forţa să mă întorc în fruntea unei coloane de trupe stră ine. Dar
dacă voi câ ştiga teren din prima, nu va mai trebui să lupt ca să -l
recâ ştig. Doar dumneata m-ai învă ţat asta!
— Eu...?
Ea se aplecă în faţă , devenind şi mai concentrată .
— Am să pun mâ na pe prinţul Bergon, da, dar n-am să renunţ la Cha-
lion în schimbul lui, nu, n-am să renunţ la nicio palmă de pă mâ nt. Nici în
favoarea lui dy Jironal, nici în folosul Vulpoiului. Acestea sunt condiţiile
mele. Bergon şi cu mine vom fi succesorii fiecă reia dintre coroanele
care ne revin în parte. Bergon va deţine puterea în Chalion ca rigă -
consort, iar eu voi deţine puterea în Ibra în calitate de roină -consoartă ,
fiecare prin intermediul celuilalt, în mod reciproc şi egal. Viitorul nostru
fiu – după cum va fi vrerea Mamei sau a Tată lui – va moşteni ambele
regate şi le va uni într-o singură coroană mai tâ rziu. Dar viitoarea mea
autoritate în Chalion va fi doar a mea, nu va fi transferată în chip de
zestre soţului meu. N-am să mă las transformată într-o altă Sara, o
simplă nevastă dispreţuită , fă ră nicio putere de decizie în propriile mele
consilii!
— Vulpoiul se va lă comi la mai mult.
Ea îşi ridică bă rbia.
— Tocmai din cauza asta trebuie ca dumneata să -mi fii emisar şi nu
altcineva. Dacă nu vei putea să mi-l obţii pe prinţul Bergon în termeni
care să nu-mi încalce viitoarea suveranitate, atunci ai să te întorci
înapoi acasă . Iar după moartea lui Orico am să -mi ridic drapelul
385
împotriva lui dy Jironal eu însă mi. O linie sumbră apă ru pe buzele ei
încordate; aura cea neagră i se tulbură .
— Cu blestem, fă ră blestem, n-am de gâ nd să fiu iapa pe care s-o ţină
dy Jironal în frâ u şi care să pornească atunci câ nd o înghionteşte el cu
pintenii.
Da – Iselle avea curajul, voinţa şi ascuţimea minţii ca să -i ţină piept
lui dy Jironal, calită ţi pe care Orico nu le avea şi pe care Teidez nu le-ar
fi avut niciodată . Cazaril vedea acestea în ochii ei; vedea oştiri cu
fanioane în vâ rful lă ncilor, fluturâ nd în negura care plutea în jurul ei,
asemeni unui linţoliu de fum care se ridică deasupra unei cetă ţi în
flă că ri. Asta era forma pe care blestemul Casei ei avea să o ia în
generaţia care urma: nu suferinţă personală , ci ră zboi civil între
facţiunea regală şi cea aristocratică , sfâ şiind ţara de la un capă t la
celă lalt. În caz că nu se va putea scutura de povara Casei şi a
blestemului şi să intre sub protecţia lui Bergon...
— Am să vă îndeplinesc porunca, prinţesă .
— Bine.
Se rezemă pe spă tarul scaunului şi mă tură cu palma pergamentele
albe.
— Acum, trebuie să compunem câ teva scrisori. Prima va fi
scrisoarea dumitale de acreditare că tre Vulpoi şi cred că va trebui să o
scriu cu mâ na mea. Dumneata ai citit şi ai scris tratate de negociere.
Trebuie să -mi spui toate formulă rile potrivite, ca să nu par o fetişcană
neştiutoare.
— Am să -mi dau toată silinţa, dar nu sunt avocat, Iselle.
Ea ridică din umeri.
— Dacă vom izbuti, vor exista o mulţime de să bii în sprijinul
vorbelor mele. Iar dacă nu, atunci nu dră gă lă şeniile legislative îi vor
face să ne susţină . S-o punem în cuvinte, deschis şi clar. Să începem...
Trei sferturi de oră istovitoare de concentrare cu buzele muşcate
avură drept rezultat o coală redactată cu acurateţe, pe care Iselle o iscă li
cu o înfloritură şi o sigila cu inelul ei. Între timp, Betriz terminase de
adunat şi inventariat gră mă joara de monede şi bijuterii.
386
 — Ă ia sunt toţi banii pe care îi avem? întrebă Iselle.
— Din pă cate, da, suspină Betriz.
— Atunci va trebui să amaneteze bijuteriile câ nd va ajunge la
Valenda ori în vreun alt loc sigur.
Iselle înfă şură bijuteriile stră lucitoare în bucata de mă tase şi le
împinse peste masă înspre Cazaril.
— Diurna dumitale, Cazaril. Un dar suficient din partea Fiicei, ca să -
ţi ajungă să te duci şi să te-ntorci.
— Mai mult decâ t suficient, dacă n-am să fiu tras pe sfoară .
— Fii atent, asta-i pentru cheltuială , nu ca să -i chiverniseşti. Trebuie
să faci figură frumoasă în calitate de reprezentant al meu în Ibra. Adu-ţi
aminte să te îmbraci cu straie demne de poziţia dumitale. Iar prinţul
Bergon trebuie să că lă torească într-un stil conform cu rangul să u şi-al
meu, să nu facă de ruşine Chalionul.
— Asta ar putea fi o problemă delicată . Vreau să zic, fă ră o armată .
Am să cuget asupra acestui lucru. Multe vor depinde de, mă rog, o
seamă de lucruri schimbă toare. Ceea ce-mi aduce aminte de faptul că ne
trebuie o cale sigură de comunicare. Dy Jironal şi spionii să i vor face
toate eforturile pentru a intercepta orice scrisoare pe care o veți primi.
— Ah!
— Există un cifru simplu care este în acelaşi timp şi imposibil de
spart. Metoda se sprijină pe două copii ale aceleiaşi că rţi tipă rite. Pe una
am să o iau la mine, una ră mâ ne la voi două . Înşiruirile de trei cifre
stabilesc cuvinte în funcţie de nişte coordonate – numă rul paginii,
numă rul râ ndului şi poziţia din râ nd – pe care destinatarul le caută ca
să gă sească cuvâ ntul. Să nu folosiţi întotdeauna aceleaşi numerotă ri
pentru aceleaşi cuvinte, ci că utaţi-le pe o altă pagină dacă vreţi. Există
cifruri mai bune, dar nu avem timp să vă învă ţ acum, eu, of... nu am două
exemplare dintr-una şi aceeaşi carte totuşi.
— Am să gă sesc eu două astfel de că rţi înainte să pleci mâ ine, spuse
Betriz cu dâ rzenie.
— Mulţumesc.

387
 Cazaril se frecă la frunte. Era curată nebunie să întreprindă o astfel
de că lă torie, bolnav şi poate că şi sâ ngerâ nd, peste munţi, în mijlocul
iernii. O să cadă de pe cal în ză padă şi o să îngheţe, iar el şi calul şi
scrisorile lui de acreditare or să fie mâ ncate de lupi.
— Iselle, inima mea vrea cu toată ardoarea. Dar trupul meu e un
teritoriu ocupat, pe jumă tate risipit. Mi-e teamă că n-am să pot duce
pâ nă la capă t că lă toria. Prietenul meu, marchizul dy Palliar, e un bun
că lă reţ şi un braţ de fier, care ştie să poarte o sabie. Aş putea să -i
propun să fie el emisarul domniei voastre în schimb?
Iselle se încrunta îngâ ndurată .
— Cred că va trebui să se poarte un duel al inteligenţei cu Vulpoiul,
pentru mâ na lui Bergon, nu un duel de oţel. Mai bine să trimitem o
minte ascuţită în Ibra şi să pă stră m un braţ de fier în Chalion.
Era un gâ nd ademenitor, să nu le lase pe Iselle şi Betriz nepă zite la
urma urmei, ci cu un prieten puternic la nevoie... un prieten cu prieteni
chiar.
— În orice caz, îmi îngă duiţi să -l aduc la sfatul nostru mâ ine?
Iselle se uită la Betriz; Cazaril nu detecta niciun semnal vă dit pe care
cele două să şi-l facă , dar Iselle dă du din cap, cu hotă râ re.
— Da. Adu-l la mine câ t mai devreme cu putinţă .
Prinţesa trase o altă bucată de hâ rtie înspre ea şi luă o pană nouă .
— Acum am să -i adresez o scrisoare personală prinţului Bergon, pe
care o vei lua sigilată şi ai să i-o înmâ nezi nedeschisă . Iar după asta –
suspină ea –, scrisoarea că tre mama. Cred că nu poţi să mă ajuţi la
niciuna din astea două . Du-te şi dormi atâ t câ t mai ai timp.
Cazaril se ridică şi fă cu o reverenţă .
Câ nd el ajunse la uşă , îi mai spuse cu blâ ndeţe:
— Mă bucur că dumneata îi vei da vestea, Cazaril, nu vreun mesager
oarecare al Cancelariei. Cu toate că va fi greu.
Trase aer adâ nc în piept şi se aplecă asupra scrisorii. Lumina
lumâ nă rii îi fă cea pă rul de culoarea ambrei să lucească într-o aureolă în
jurul chipului ei absent. Cazaril o lă să în baia de lumină şi pă şi în
întunecimea coridorului rece.
388
 Fu trezit în zori de un ciocă nit insistent în uşa camerei sale. Câ nd se
ridică , împiedicâ ndu-se, din pat şi se duse să o deschidă , nu gă si un paj
cu niscai convocă ri, aşa cum se aştepta, ci pe Palli.
Palli, care în mod obişnuit avea o înfă ţişare foarte îngrijită , ară ta
acum de parcă s-ar fi îmbră cat pe întuneric, pe bâ jbâ ite; pă rul îi era
turtit, aşa cum dormise şi zbâ rlit în toate direcţiile. Avea ochii că scaţi şi
întunecaţi. Fraţii dy Gura, care că scau cu feţe somnoroase, dar voioase,
zâ mbeau la Cazaril de unde se opriseră , pe hol, în timp ce Palli îşi fă cea
loc cu umă rul înă untru. Cazaril îi înmâ nă lumâ narea de la capul patului
să u celui mai înalt dintre ei, Ferda, să o aprindă de la candelabrul de
perete din hol; el i-o înapoie lordului şi comandantului să u, Palli, care o
luă în mâ ini şi scutură uşor din cap. Palli nu deschise gura pâ nă ce nu se
închise uşa în urma lui şi-a lui Cazaril.
— Pe demonii Bastardului, Caz! Ce-i asta?
— Care asta? întrebă Cazaril destul de confuz.
Palli aprinse un alt candelabru de pe lavoarul lui Cazaril, învâ rtindu-
se de colo-colo.
— Roagă -te pentru îndrumare, mi-ai spus. În somn, dacă eşti atâ t de
amabil. Am fost omorâ t de cinci ori azi noapte-n vis, să ştii! În timp ce
mergeam că lare undeva. De fiecare dată , într-un fel şi mai oribil. În
ultimul vis, m-au mâ ncat caii. Nu mai vreau să încalec pe nimic, fie ce-o
fi, cal, catâ r sau capră de tă iat lemne, cel puţin pentru o să ptă mâ nă de-
acum înainte!
— Oh! Cazaril clipi, rumegâ nd o clipă cele auzite. Pă rea destul de
clar. În cazul ă sta, nu vreau să pleci că lare nică ieri.
— Mi-ai luat o piatră de pe inimă .
— Trebuie să plec eu însumi.
— Să pleci unde? Pe vremea asta? Sper că ştii că ninge.
— Ah, numai asta mai lipsea. Nu ţi-a spus nimeni nimic? Prinţul
Teidez a murit pe la miezul nopţii astă noapte, din cauza ră nii infectate.
Faţa lui Palli deveni brusc gravă , gura îi luă forma unui „O” mut.
— Asta schimbă lucrurile în Chalion.
389
 — Într-adevă r. Dă -mi voie să mă îmbrac şi apoi vino cu mine pâ nă
sus.
Cazaril îşi dă du cu apă rece pe faţă şi se strecură în hainele pe care le
purtase şi cu o zi în urmă .
În apartamentele de sus Cazaril o gă si pe Betriz îmbră cată tot cu
rochia de doliu, negru cu mov, pe care o purtase seara precedentă . Era
clar ca lumina zilei că nu dormise. Cazaril îi trase pe fraţii dy Gura de la
vedere, de pe coridor şi îi închise în biroul lui din anticameră .
El şi cu Palli intrară în camera de primire.
Betriz atinse cu mâ na un pachet sigilat, care aştepta pe o mă suţă .
— Toate scrisorile sunt gata de drum – îi aruncă o ocheadă lui Palli
şi avu o ezitare – spre Valenda.
— Iselle doarme? întrebă Cazaril încet.
— Se odihneşte numai. O să vrea să vă vadă . Pe amâ ndoi.
Betriz dispă ru în dormitoare pentru o clipă , de unde se auziră nişte
murmure încete, apoi se întoarse cu o pereche de că rţi la subraţ.
— M-am strecurat jos, în biblioteca rigă i şi am gă sit două volume
identice. Nu erau prea multe duplicate autentice. M-am gâ ndit să le iau
pe cele mai groase ca să avem de unde alege cuvinte.
— Bun, zise Cazaril şi luă una din mâ na ei.
Se uită la ea şi apoi scoase un râ set sinistru. Ordol, citi el slovele aurii
de pe cotor. Calea încincită.
— Perfect. Chiar am nevoie să mă mai pun la punct cu noţiunile de
teologie.
O aşeză ală turi de pachetul de scrisori.
Ieşi din dormitor şi Iselle, înfă şurată într-un halat din catifea grea,
albastră , din care i se iţea dantela că mă şii de noapte. Pă rul chilimbariu
îi că dea în valuri peste umeri. Faţa îi era la fel de palidă şi de umflată de
nesomn ca şi cea a lui Betriz. Dă du din cap înspre Cazaril şi Palli.
— Milord dy Palliar. Vă mulţumesc că mi-aţi venit în ajutor.
— Eu, uf... zise Palli. Aruncă o privire destul de disperată că tre Ca-
zaril: „la ce anume îmi dau consimţământul aici?”

390
 — Va pleca el în locul dumitale? îl întrebă Betriz neliniştită pe
Cazaril. Dumneata n-ar trebui să încerci să faci asta, doar ştii că n-ar
trebui.
— A... nu. Palli, în schimb te rog să juri că ai să o slujeşti şi ai să o
aperi personal pe prinţesa Iselle, în numele zeilor şi în special al
Cră iesei Primă verii. Nu e un act de tră dare în asta; ea este
Moştenitoarea de drept a Chalionului. Şi astfel vei avea onoarea să fii
primul ei curtean care să o facă .
— Eu, eu, eu... eu pot să vă jur aceeaşi loialitate pe care am jurat-o în
faţa fratelui domniei voastre, Orico, milady. Nu pot, însă , să înlocuiesc
credinţa faţă de rigă cu cea faţă de domnia voastră .
— Eu nu îţi cer să mă slujeşti mai presus de Orico, ci mai presus de
cancelarul lui Orico.
— Ei, asta pot să o fac, zise Palli înseninâ ndu-se. Şi cu toată inima.
Îi să rută fruntea Isellei, mâ inile şi papucii şi, ră mâ nâ nd încă în
genunchi lâ ngă poalele ei, depuse jură mâ ntul de credinţă ca lord al
Chalionului, asistat de Betriz şi Cazaril. Zise apoi, tot în genunchi:
— Ce pă rere aveţi, prinţesă , despre lordul dy Yarrin. În calitate de
nou sfâ nt general al Ordinului Fiicei?
— Cred că ... asemenea alegeri importante nu-mi intră încă mie în
atribuţii. Dar l-aş prefera cu siguranţă orică rui alt candidat din clanul lui
dy Jironal.
Palli aprobă din cap cuvintele ei mă surate şi se ridică în picioare.
— Am să -i aduc la cunoștință acest lucru.
— Iselle va avea nevoie de orice sprijin practic pe care i-l poţi da, pe
tot parcursul funerarilor lui Teidez, îl înştiinţa Cazaril pe Palli. El o să fie
îngropat la Valenda. Aş putea să sugerez ca prinţesa să -şi aleagă trupa
dumitale din Palliar pentru a face parte din cortegiul prinţului? Vă va da
ocazia să vă sfă tuiţi destul de des şi vom fi siguri de faptul că îi vei fi
ală turi atunci câ nd va pleca din Cardegoss.
— Oh, ce gâ ndire rapidă , îl lă udă Iselle.
Cazaril nu se simţea deloc rapid în gâ ndire. Dimpotrivă , simţea că
isteţimea lui putea cu greu ţine pasul cu cea a Isellei, ca şi cum ar fi fost
391
încă lţată cu cizme de care atâ rnau două zeci de livre de mâ l. Fiecare.
Autoritatea care-i că zuse pe cap în noaptea trecută pă rea să fi eliberat o
energie ascunsă în ea; ardea împreună cu această autoritate, în miezul
coconului ei de întuneric. Lui Cazaril îi era teamă să închidă ochii, de
teamă să nu o vadă stră lucind încă acolo.
— Dar dumneata vei că lă tori singur, Cazaril? întrebă Betriz
nefericită . Nu-mi place lucrul ă sta.
Iselle bă tu din buze:
— Pâ nă la Valenda, cred că trebuie să meargă singur. Nu există
aproape nimeni în Cardegoss în care să am încredere să -l însoţească .
Îl cercetă pe Cazaril, cuprinsă de îndoieli.
— Odată ajuns la Valenda, bunica mea îi va putea da nişte oameni de
încredere. De fapt, nu ar trebui să ajungi la curtea Vulpoiului singur şi
fă ră escortă . Nu vreau să pă rem disperaţi în ochii lui.
Adă ugă apoi pe un ton amar:
— Deşi chiar suntem.
Betriz se trase de catifeaua neagră a rochiei:
— Dar dacă ai să cazi bolnav pe drum? Să presupunem că tumoarea
ţi se agravează ? Şi cine ar şti să -ţi ardă trupul dacă mori?
Palli îşi roti capul:
— Tumoare? Cazaril! Asta ce mai e?
— Cazaril, nu i-ai spus? Credeam că -ţi e prieten!
Betriz se întoarse înspre Palli:
— Are de gâ nd să sară în şa şi să meargă cale lungă – foarte lungă ! –
tocmai pâ nă în Ibra, cu o tumoare imensă , stranie şi ucigă toare în
mă runtaie şi fă ră un ajutor la drum. Nu cred că asta se numeşte curaj,
cred că e prostie. În Ibra trebuie să plece, din lipsa unui alt om care să se
ridice la înă lţimea îndatoririi, dar nu singur, aşa!
Palli se lă să pe spetează , apă sâ ndu-şi un deget peste buze şi îl studie
pe Cazaril printre gene. Zise în cele din urmă :
— Mi s-a pă rut mie că ară ţi bolnav.
— Da, bine, nu e nimic de fă cut în privinţa asta.
— Hm... câ t de grav... adică , ă ă ă , eşti pe...
392
 — Dacă sunt pe moarte? Da. Câ t de curâ nd? Nimeni nu ştie. Ceea ce
face ca viaţa mea să nu fie diferită de a ta, aşa cum sublinia şi învă ţatul
Umegat. Şi la urma urmei, cine vrea să moară în pat?
— Tu vroiai, întotdeauna ziceai asta. De o bă trâ nețe înaintată , în pat,
cu nevasta altuia.
— A mea, de preferinţă , suspină Cazaril. Ei, în fine.
Reuşi să nu se uite la Betriz.
— Moartea mea o las în seama zeilor. În ceea ce mă priveşte, pot să
plec de îndată mi se înşeuează un cal.
Gemu cu privirea plecată şi luă pachetul şi cartea. Palli se uită la
Betriz care îşi frâ ngea mâ inile şi se uita rugă tor la el. El mormă i o
înjură tură în barbă , se ridică şi se duse val-vâ rtej la uşa care dă dea în
anticameră , pe care o smuci în lă turi. Foix dy Gura, care stă tea cu
urechea lipită de cealaltă parte, se bă lă bă ni surprins pe picioare, clipi şi
zâ mbi la comandantul lui. Fratele lui, Ferda, care stă tea sprijinit de
peretele opus, pufni.
— Bună , bă ieţi, zise Palli potolit. Am o mică însă rcinare pentru voi.

Cazaril, cu Palli pe urmele lui, ieşi cu paşi mari de pe porţile Zan-

grelui, îmbră cat ca pentru o că lă torie cu calul pe timp de iarnă , avâ nd pe
umă r sacul de corespondenţă , obişnuit prins la oblâ ncul şeii, îngreunat
de haine pentru schimb, o mică avere, cartea de teologie şi o tră dare
discutabilă .
Îi gă si pe fraţii dy Gura deja în curtea grajdurilor, chiar în faţa lui.
Trimişi de grabă la palatul lui Yarrin, cu ordine urgente din partea lui
Palli, îşi schimbaseră şi veşmintele albastre, de curte, într-o ţinută mai
practică pentru că lă rit, cu cizme destul de uzate, cu carâ mbi înalţi.
Betriz era şi ea cu ei, înfă şurată într-o pelerină albă din lâ nă . Stă teau
la sfat, iar Betriz gesticula apă sat. Foix ridică ochii şi-l vă zu pe Cazaril
apropiindu-se; faţa lui lată că pă tă o expresie sobră şi mai degrabă
intimidată . Fă cu un semn şi spuse ceva. Betriz aruncă o privire peste
umă r, iar conversaţia încetă subit. Fraţii se întoarseră şi-i fă cură mici

393
plecă ciuni lui Cazaril. Betriz îl fixa cu privirea, ca şi cum chipul lui ar fi
fost o lecţie pe care el o pusese să o memoreze.
— Ferda! zise Palli.
Dresorul de cai ciuli urechea la el. Palli trase două scrisori din
mantia sa fă ră mâ neci, una sigilată , alta doar împă turită .
— Asta – îi înmâ nă el scrisoarea împă turită lui Ferda – e o scrisoare
de împuternicire din partea mea, ca lord devot al Ordinului Fiicei,
îndreptă ţindu-te pe tine la orice sprijin vei avea nevoie din partea
congregaţiilor de maici, în că lă toria voastră . Orice cheltuială îmi va fi
trimisă mie, la Palliar. Astă laltă – îi întinse scrisoarea sigilată – e pentru
tine, să o deschizi la Valenda.
Ferda încuviinţă din cap şi le ascunse pe-amâ ndouă . Cea de a doua
scrisoare, de mâ nă , îi punea pe fraţii dy Gura sub comanda lui Cazaril în
numele Fiicei, fă ră niciun fel de explicaţie. Că lă toria în Ibra avea să
constituie o surpriză interesantă pentru ei.
Palli se plimbă pe lâ ngă ei, inspectâ ndu-i cu un ochi de comandant.
— Aveţi destule haine groase? Sunteţi înarmaţi pentru atacurile
banditeşti?
Ei scoaseră la vedere nişte să bii lustruite şi arbalete pregă tite – cu
corzile protejate de umezeală , cu să geţi din belşug – tot echipamentul în
stare bună . Doar câ ţiva fulgi ră zleţi de ză padă se învâ rteau acum prin
aerul umed, ca să se aşeze pe ţesă turile de lâ nă , pe harnaşamentele din
piele şi pe pă rul lor, transformâ ndu-se în pică turi mici. Ninsoarea din
zori se dovedise a fi doar o spoială , aici, în cetate. În munţi erau toate
şansele să fie mai groasă .
Betriz scoase un obiect micuţ, pufos şi alb. Cazaril se dumiri că era o
că ciulă de blană , aşa cum purtau oamenii că liţi de la munte, din sudul
Chalionului, cu urechi care se legau sub bă rbie şi cu blană pe interior.
Dacă acele că ciuli erau asemă nă toare atâ t pentru bă rbaţi, câ t şi pentru
femei, aceasta era evident fă cută pentru o femeie, din piele de iepure
alb, cu flori brodate cu fir auriu în jurul coroanei.
— Cazaril, m-am gâ ndit că poate ai să ai nevoie de asta în trecă torile
de sus din munţi.
394
 Foix ridică din sprâ ncene şi râ nji, iar Ferda se ascunse pe după
mâ nă .
— Fermecă tor! zise el.
Betriz se fă cu roşie.
— A fost singura pe care am putut să o gă sesc în aşa timp scurt, zise
ea, apă râ ndu-se. E mai bine decâ t să -ţi îngheţe urechile!
— Aşa este, spuse Cazaril cu seriozitate. Eu nu am nicio că ciulă la fel
de bună . Am să -ţi fiu recunoscă tor.
Neluâ ndu-i în seamă pe tinerii care râ njeau, o luă din mâ inile ei şi
îngenunche ca să o împacheteze cu grijă în desagă . Nu era doar un gest
ca să -i facă plă cere lui Betriz, deşi zâ mbi în sinea lui la pufnetul ei în
direcţia lui Ferda; atunci câ nd fraţii vor de piept cu vâ ntul iernii din
munţii de la graniţă râ njetele acelea li se vor şterge de pe feţe destul de
repede.
Iselle îşi fă cu şi ea apariţia printre porţi, într-o mantie de catifea de
un violet atâ t de închis, încâ t pă rea aproape negru, urmată de un slujbaş
al Cancelariei, care îi înmâ nă o ştafetă numerotată , în schimbul
semnă turii lui Cazaril în registrul lui. Omul pocni coperţile bucoavnei şi
se gră bi să se întoarcă pe podul mobil înă untru, să scape de frigul
pă trunză tor.
— Aţi putut să obţineţi ordinul lui dy Jironal? întrebă Cazaril,
ascunzâ nd ştafeta într-un buzunar interior al hainei.
Ştafeta avea să -i pună la dispoziţie cei mai odihniţi cai, mâ ncare şi
paturi curate, deşi înguste şi tari, în orice clă dire a poştalionului
Cancelariei de pe drumurile principale de pe tot cuprinsul Chalionului.
— Nu pe al lui dy Jironal. Pe al lui Orico. Orico e încă rigă în Chalion,
chiar dacă pâ nă şi funcţionarului Cancelariei trebuie să i se amintească
acest lucru.
Iselle pufni scurt.
— Mergi în paza zeilor, Cazaril!
— Vai, da, oftă el, apoi îşi dă du seama că aceea nu fusese o remarcă ,
ci o urare de bun ră mas.

395
 Îşi plecă capul să îi să rute mâ inile îngheţate. Betriz se uita cu coada
ochiului la el. El şovă i, apoi îşi drese vocea şi îi luă şi ei mâ inile. Degetele
i se încleştară de ale lui câ nd le atinse cu buzele. Ea inspiră adâ nc, dar
privea în zare, undeva deasupra capului lui plecat. Se îndreptă ca să -i
vadă pe fraţii dy Gura fă câ ndu-se mici sub uită tura ei fioroasă .
Un râ ndaş de la Zangre scoase din grajduri trei cai înşeuaţi pentru
curieri. Palli îşi strâ nse mâ inile cu verii să i. Ferda luă hă ţurile de la calul
care pă rea a fi al lui Cazaril, un murg sprinten, care se potrivea cu
înă lţimea lui. Musculosul Foix se gră bi să îi ţină scara, şi, în timp ce
Cazaril se aşeza în şa cu un geamă t slab, îl întrebă grijuliu:
— Vă simţiţi bine, milord?
Nici nu plecaseră bine; ce le-o fi spus Betriz?
— Da, totu-i bine, îl asigură Cazaril. Mulţumesc.
Ferda îi înmâ nă hă ţurile, iar Foix îl ajută să îşi fixeze de şa desaga
preţioasă . Ferda se aruncă uşor pe calul lui, fratele lui se urcă un pic mai
greoi pe al să u şi porniră afară din curtea grajdurilor. Cazaril se întoarse
în şa să le vadă pe Iselle şi pe Betriz fă câ ndu-şi drum înapoi pe podul
mobil şi spre poarta mare a Zangrelui. Betriz privi în urmă şi îşi ridică
mâ na în sus; Cazaril îi întoarse salutul. Apoi caii dă dură primul colţ, iar
clă dirile din Cardegoss îi ascunseră poarta cea mare, pierzâ nd-o din
priviri. O singură cioară îi urmă , zburâ nd din jgheaburi pe cornişe.
Pe prima stradă îl întâ lniră pe cancelarul dy Jironal urcâ nd încet cu
calul dinspre palatul Jironal, flancat de doi însoţitori pe jos. Fusese,
evident, acasă ca să se spele, să mă nâ nce, să se schimbe de haine şi să se
îngrijească de corespondenţa sa cea mai urgentă . Judecâ nd după faţa
cenuşie şi ochii injectaţi cu sâ nge, nu dormise mai mult decâ t Iselle cu o
noapte în urmă .
Dy Jironal îşi trase calul de dâ rlogi şi schiţă înspre Cazaril un salut
ciudat.
— Unde-ai pornit, milord Cazaril – ochi şeile uşoare pentru curieri,
stanţate cu emblema Chalionului, înfă ţişâ nd castelul şi leopardul – pe
caii Cancelariei mele?
Cazaril se înclină şi el uşor.
396
 — La Valenda, milord. Prinţesa Iselle a decis că nu vrea ca un stră in
să -i ducă vestea cea rea mamei şi bunicii ei, așa că m-a însă rcinat pe
mine să -i fiu curier.
— La nebuna de Ista, ei? Dy Jironal îşi ră sfrâ nse buzele. Nu te
invidiez pentru sarcina asta.
— Într-adevă r. Cazaril îşi ridică tonul vocii, plin de nă dejde.
Ordonaţi să mă întorc ală turi de Iselle şi am să mă supun fă ră să stau pe
gâ nduri.
— Nu, nu. Colţurile buzelor lui dy Jironal se curbară într-un zâ mbet
abia perceptibil de satisfacţie. Nu mă pot gâ ndi la un om mai nimerit
pentru această însă rcinare tristă . Mergi mai departe. Oh, câ nd ai de
gâ nd să te întorci?
— Deocamdată nu sunt sigur. Iselle şi-a dorit ca eu să mă asigur că
mama ei e în afară de orice pericol înainte să mă întorc. Nu mă aştept ca
Ista să primească prea bine vestea.
— Adevă rat. Ei, noi o să veghem în locul dumitale.
Nici nu mă îndoiesc că o să o faceţi. Schimbă saluturi de plecare cu dy
Jironal şi cele două grupuri se puseră în mişcare în direcţii opuse.
Cazaril aruncă o privire în spate şi îl surprinse pe dy Jironal uitâ ndu-se
după el, chiar înainte să dea cotul stră zii înspre porţile Zangrelui. Dy
Jironal ştia că nicio ambuscadă nu l-ar mai fi ajuns din urmă pe Cazaril,
care pornise pe caii rapizi ai curierilor. Întoarcerea ar fi fost o
oportunitate pentru el. Numai că n-am să mă întorc pe acelaşi drum.
Ori deloc? Învâ rti pe-o parte şi pe alta în mintea lui toate dezastrele
posibile care ar urma unui eşec; care ar fi soarta lui dacă ar reuşi? Ce
fă ceau zeii cu sfinţii folosiţi? Nu mai întâ lnise vreunul, după câ te ştia el,
cu excepţia lui Umegat, care acum... dacă se gâ ndea bine, aceste gâ nduri
nu erau prea liniştitoare.
Ajunseră la poarta cetă ţii şi trecură podul de peste râ u ca să ajungă
la drumul cel mare. Cioara lui Fonsa nu-i urmă mai departe, ci se
proţă pi pe crenelurile înalte ale porţii, scoţâ nd câ teva croncă neli triste,
care ră zbă teau în ecouri, în timp ce ei coborau în defileu. Peretele
abrupt al Zangrelui, dezgolit de verdeaţă pe timp de iarnă , se ridica înalt
397
şi dezolant de-a lungul apei negre şi repezi a râ ului. Cazaril se întrebă
dacă Betriz privea de la vreuna din ferestrele înalte ale castelului în
timp ce ei treceau pe drum. El n-ar fi în stare să o vadă acolo, sus, pe
înă lţimile acelea învă luite în negură .
Gâ ndurile lui întunecate se risipiră la pocnetul înfundat şi plescă iala
unor copite. Un curier aplecat în şa trecu ca să geata pe lâ ngă ei, în goana
calului înspumat şi suflâ nd greu. El – ba nu, ea – le flutură un salut în
trecere. Femeile-curier erau preferate de unii dintre stă pâ nii de cai ai
Cancelariilor, cel puţin pe rutele mai sigure, că ci susţineau că greutatea
lor redusă şi mâ inile uşoare menajau animalele. Foix fă cu şi el un semn
înapoi şi se întoarse în şa să -i vadă cosiţele negre în vâ nt.
Cazaril nu credea că el îi admira doar priceperea la că lă rie.
Ferda îşi înghionti animalul ca să ţină pasul cu Cazaril.
— Putem să pornim la galop acum, milord? întrebă el plin de
speranţă . Lumina zilei e scumpă , iar animalele astea sunt odihnite.
Dar, pe cei cinci zei, eu nu sunt. Cazaril trase aer adâ nc în piept,
anticipâ nd durerea.
— Da.
Îşi lipi că lcâ iele cizmelor de coastele calului să u dereş, iar animalul
ţâ şni într-un galop întins. Drumul se aşternea în faţa lor tă ind peisajul
posomorâ t, vă rgat de dâ re de ză padă , şerpuind în ceţuri plumburii,
încă rcate de putreziciunea uşor dulceagă a vegetaţiei hibernale.
Dispă râ nd apoi în necunoscut.

Capitolul 21

Ajunseră la Valenda a doua zi în amurg. Cetatea se îngră mă dea

mă tă hă loasă pe fundalul cerului de culoarea cositorului, fiind luminată
ici şi colo de flacă ra portocalie a câ te unei torţe sau lumâ nă ri, scâ ntei
firave de viaţă . N-au mai fă cut popasuri pe circuitul derivat înspre
Valenda, staţiile curierilor fiind rezervate pentru ruta că tre cetatea de
scaun de la Taryoon, din Baocia, aşa că ultima porţiune de drum fusese
istovitoare pentru cai. Cazaril a fost mulţumit să poată lă sa animalele
398
stoarse de vlagă să meargă la pas, cu capul în jos şi frâ iele slobozite, câ t
au stră bă tut cetatea şi au urcat dealul spre la castel. Şi-ar fi dorit să se
oprească aici, să se oprească şi să se culce la marginea drumului, fă ră să
se mişte de acolo zile în şir. Peste numai câ teva clipe avea datoria să -i
spună unei mame că fiul ei a murit. Din toate încercă rile pe care se
aştepta să le înfrunte în că lă toria lui, asta era cea mai grea.
Ajunseră mult prea curâ nd la porţile castelului provincarei. Gă rzile îl
recunoscură pe loc şi dă dură fuga să strige la servitori; râ ndaşul Demi îi
ţinu calul şi fu cel dintâ i care-l întrebă :
— De ce sunteţi aici, milord?
Cel dintâ i, dar dar nu şi singurul.
— Am un mesaj pentru provincară şi pentru lady Ista, ră spunse
scurt Cazaril, aplecat peste oblâ ncul şeii.
Foix îşi iţi capul pe după coama calului să u, uitâ ndu-se în sus în
aşteptare; Cazaril îşi petrecu un picior peste crupa calului, şi-l eliberă pe
celă lalt din scară şi se lă să în picioare. I se înmuiară genunchii şi ar fi
că zut în clipa aceea, dacă nu era o mâ nă forte care să -l susţină de cot.
Scoseseră un timp bun. Se gâ ndi ameţit câ t de scump va plă ti pentru
asta. Ră mase un moment pe loc, tremurâ nd, pâ nă câ nd îşi recă pă tă
echilibrul.
— Dy Ferrej e aici?
— O însoţeşte pe provincară la un ospă ţ de nuntă , jos, în oraş, îi
spuse Demi. Nu ştiu dacă au de gâ nd să se întoarcă prea curâ nd.
— Oh, spuse Cazaril.
Era atâ t de ostenit că abia mai putea gâ ndi. Fusese la fel de vlă guit şi
cu o seară înainte, încâ t că zuse buştean pe patul de campanie din
clă direa poştalionului, după ce fusese nevoie ca ajutoarele lui să îl ducă
la culcare şi adormise chiar şi în pofida chinurilor la care îl supunea
Dondo. Să o aştepte pe provincară ? Îşi pusese în gâ nd să îi raporteze
întâ i ei vestea şi apoi să o lase să hotă rască în ce fel să -i spună fiicei sale.
Nu. Era insuportabil. Termină odată cu asta!
— În cazul ă sta, am să o vă d pe lady Ista mai întâ i.
Apoi mai spuse:
399
 — Caii trebuie să fie ţesă laţi, adă paţi şi hră niţi. Aceştia sunt Ferda şi
Foix dy Gura, oameni de familie bună , din Palliar. Vă rog, aveţi grijă să li
se pună la dispoziţie... orice. Suntem flă mâ nzi.
Şi aveau nevoie şi de o baie, asta era evident. Fiecare dintre ei avea
hainele groase de lâ nă asudate şi stropite de noroiul de pe drumurile
desfundate de intemperiile iernii, mâ inile îmbâ csite de praf, feţele
dungate de murdă rie. La toţi trei le că deau pleoapele de oboseală în
lumina torţelor din curte. Cazaril se repezi, cu degetele încleştate de la
strâ nsoarea hă ţurilor şi îngheţate încă din zorii zilei, la desagii agă ţaţi
de coburile şeii. Foix îl scuti şi de sarcina asta şi trase desaga de pe cal.
Destul de hotă râ t, Cazaril o smulse înapoi, o plie sub braţ şi se întoarse.
— Du-mă la Ista acum, te rog, spuse el cu o voce pierită . Am scrisori
pentru ea din partea prinţesei Iselle.
Un servitor de casă îl conduse înă untru şi apoi pe scă rile din clă direa
cea nouă . Omul fu nevoit să îl aştepte pe Cazaril să urce încet în urma
lui. Avea picioarele ca de plumb. Un val de murmure se ridică şi coborî
atunci câ nd doamnele roinei îi cerură explicaţii servitorului care încerca
să -l introducă pe Cazaril în apartamentele ei. Aerul dină untru era
parfumat de mireasma care se ridica din nişte boluri cu flori şi petale
uscate şi era roşiatic de la lumina lumâ nă rilor şi a focului care ardea
într-un că min dintr-un colţ al iatacului. Cazaril se simţi uriaş şi stâ ngaci
şi mizerabil în acest salonaş elegant.
Ista şedea pe o canapea cu perne, înfă şurată în şaluri groase, avâ nd
pă rul cenuşiu prins într-o funie groasă pe spate. La fel ca şi Sara, era
înconjurată de umbra de cerneala a blestemului. Aşadar, am ghicit bine.
Ista se întoarse spre el; deschise ochii mari şi încremeni. Înţelesese
cu siguranţă că se întâ mplase ceva teribil de grav doar din simpla lui
prezenţă neaşteptată aici. Cele o sută de moduri în care să -i dea vestea
cu blâ ndeţe, pe care şi le repetase în minte în timpul orelor nesfâ rşite
de pe drum, pă reau să i se scurgă printre degete, sub apă sarea acelor
ochi negri, dilataţi. Orice întâ rziere acum ar fi fost crudă peste mă sură .
Că zu în genunchi în faţa ei şi îşi drese vocea.
— Mai întâ i: Iselle e bine!
400
 Inspiră , după care, zise:
— În al doilea râ nd, Teidez a murit acum două nopţi, din cauza unei
ră ni infectate.
Cele două femei care o însoţeau pe Ista ţipară şi se luară în braţe una
pe alta. Ista ră mase aproape neclintită , cu excepţia unui zvâ cnet uşor
perceptibil, ca şi cum o să geată nevă zută ar fi stră puns-o. Ră suflă
prelung, ră mâ nâ nd mută .
— Îmi înţelegeţi cuvintele, roină ? îndră zni cu greu Cazaril să întrebe.
— O, da, respiră ea.
Îşi ridică un colţ al gurii; Cazaril nu-l putea numi zâ mbet. Nu era nici
pe departe zâ mbet acea ironie neagră .
— Atunci câ nd este prea mult anticipată , o lovitură cade ca o
uşurare, înţelegi? Aşteptarea a luat sfâ rşit. Acum pot să încetez să mă
mai tem. Poţi să -nţelegi lucrul ă sta?
Cazaril dă du din cap.
După un moment de tă cere, întreruptă numai de suspinele celor
două femei, întrebă şoptit:
— Cum s-a ales cu rana asta? La vâ nă toare? Sau alt... cumva?
— Nu chiar... la vâ nă toare. Într-un fel, a fost...
Cazaril îşi linse buzele, cră pate de ger.
— Doamnă , vedeţi ceva straniu în înfă ţişarea mea?
— Vă d doar ce-mi arată ochii, acum. Am orbit de mulţi ani, dacă
înţelegi? Tu vezi?
Sublinierea fă cuse lumină asupra înţelesului vorbelor ei, se gâ ndi
Cazaril.
— Da.
Ea dă du din cap şi se lă să pe spate.
— Eram încredinţată că e aşa. E ceva anume în înfă ţişarea celor care
vă d cu acei ochi.
Una din îngrijitoarele Istei se strecură tremurâ nd pâ nă la ea şi-i
spuse pe o voce exagerat de grijulie:
— Doamnă , poate că ar trebui să mergeţi acum la culcare. Doamna,
mama dumneavoastră , se va întoarce cu siguranţă în curâ nd...
401
 Îi azvâ rli o privire plină de înţeles peste umă r lui Cazaril; în mod
clar, femeia credea că pe Ista o apucase o criză de nebunie. O criză de
ceea ce toată lumea credea că e nebunie. Fusese vreodată nebună ?
Cazaril îşi lă să greutatea pe că lcâ ie.
— Vă rog, lă saţi-ne acum. Trebuie să am o discuţie între patru ochi
cu roina pe marginea unor chestiuni de urgenţă .
— Milord...!
Femeia reuşi să scoată un zâ mbet fals şi îi şopti la ureche:
— Nu avem curaj să o lă să m în acest moment de criză – ar putea să -
şi facă ră u.
Cazaril se ridică de-a binelea în picioare şi le luă pe cele două femei
de câ te o mâ nă şi le câ rmi cu delicateţe, dar neînduplecat, afară pe uşă .
— Am să am eu însumi grijă de asta. Uite, puteţi aştepta în camera
aceea, din partea cealaltă a holului, iar dacă voi avea nevoie de ajutor, vă
voi striga, e bine?
Le închise ambele uşi în nas, curmâ ndu-le protestele.
Ista aştepta nemişcată , cu excepţia mâ inilor cu care îşi fă cea de
lucru. Ţinea în mâ nă o batistă fină , de dantelă , pe care se apucase să o
împă turească iar şi iar, în pă trate tot mai mici. Cazaril scoase un geamă t
aşezâ ndu-se turceşte pe podea la picioarele ei şi privind furat la chipul
acela cu ochi mari şi alb ca varul.
— Am vă zut stafiile de la Zangre, zise el.
— Da.
— Mai mult de atâ t. Am vă zut norul negru care pluteşte ameninţă tor
asupra Casei voastre. Blestemul Generalului de Aur, urgia urmaşilor lui
Fonsa.
— Da.
— Știați despre asta, atunci?
— Oh, da.
— Atâ rnă si asupra domniei voastre acum.
— Da.
— Atâ rnă deasupra lui Orico şi Sara. Deasupra Isellei... şi a lui
Teidez.
402
 — Da.
Scutură din cap şi îşi feri privirea.
Cazaril se gâ ndi la starea de şoc pe care o vă zuse câ teodată că zâ nd
asupra oamenilor în bă tă lii, între momentul în care se pră vă lea lovitura
şi momentul în care se pră buşeau trupurile lor; oameni care ar fi trebuit
să -şi fi pierdut cunoştinţa, să fie morţi, împleticindu-se totuşi pe
picioare pentru o clipă , ducâ nd la capă t, câ teodată , nişte acte
extraordinare. Să fi fost tă cerea asta coerentă un astfel de şoc, pe cale să
se topească – se că dea să profite de ea? Sau Ista nu fusese niciodată cu
adevă rat incoerentă ? Ori poate că numai noi am fost incapabili să o
înţelegem vreodată?
— Orico a că zut greu bolnav. Cum am ajuns eu să capă t cel de al
doilea simţ al vederii face parte dintr-un tot care include această neagră
încâ lceală . Dar vă rog, vă rog, doamnă , spuneţi-mi cum aţi ajuns să ştiţi.
Ce aţi vă zut şi câ nd şi cum? Trebuie să înţeleg. Pentru că sunt convins că
mi-a fost dat, mi-a că zut pe cap, mă tem, să fac ceva în privinţa asta. Şi
totuşi nu a fost nimic care să -mi spună cum anume să acţionez. Nici
clarviziunea nu poate stră punge bezna asta.
Ea ridică din sprâ ncene.
— Pot să -ţi spun adevă ruri. Nu pot să -ţi dau înţelegere. Că ci cum ar
putea să dea cineva ceva ce nu are? Întotdeauna am spus adevă rul.
— Da. Înţeleg acum.
Inspiră , ca să -şi facă curaj.
— Dar aţi spus cuiva vreodată tot ce ştiţi?
Ea îşi fră mâ ntă în dinţi buza de jos, cercetâ ndu-l. Mâ inile
tremură toare, care pă reau să aparţină unei alte Ista decâ t aceasta cu
chipul cioplit, începură să despă turească din nou pe genunchi nodul
strâ ns al batistei. Încet-încet, începu să clatine din cap. Vocea îi era atâ t
de stinsă , încâ t Cazaril trebui să -şi ciulească urechea, să fie sigur că -i
prinde cuvintele.
— Totul a început câ nd eram însă rcinată cu Iselle. Viziunile. Cea de a
doua vedere apă rea câ nd şi câ nd. Credeam că este vreun efect al
sarcinii, care le poate suci minţile unor femei. Doctorii m-au convins
403
pentru o vreme că aşa este. Vedeam plutind stafiile stră vezii. Am vă zut
norul cel negru atâ rnâ nd asupra lui Ias şi asupra tâ nă rului Orico.
Auzeam voci. Îmi apă reau în vis zeii. Generalul de Aur, Fonsa şi cei doi
companioni credincioşi ai să i, arzâ nd în turnul acela. Întreg Chalionul
arzâ nd ca şi turnul. După ce s-a nă scut Iselle, vedeniile au încetat.
Credeam că înnebunisem, iar apoi m-am fă cut bine iar.
Ochiul nu se vede pe sine, nici ochiul dinlă untru. Lui îi fusese dat
Umegat, i se dă duse înţelepciune, câ ştigată pe spinarea altora, iar apoi îi
fusese înmâ nată ca un dar. Câ t de înfricoşat ar fi el acum, dacă ar mai
bâ jbâ i încă după explicaţii ale inexplicabilului?
— Apoi am ră mas însă rcinată din nou, cu Teidez. Iar viziunile au
început din nou, de două ori mai ră u ca înainte. Era insuportabil să mă
cred nebună . Doar atunci câ nd am ameninţat că mă voi sinucide mi-a
mă rturisit Ias că era din cauza blestemului şi că el ştia despre asta.
Ştiuse dintotdeauna.
Şi ce tră dare, să afle că cei care ştiau adevă rul nu i l-au spus, ci au
lă sat-o să se clatine pe picioare într-o teroare izolată ?
— Am fost îngrozită că -mi adusesem copiii pe lume într-un pericol
aşa cumplit. M-am rugat şi m-am tot rugat la zei să rupă acel vă l
blestemat sau mă car să îmi spună cum ar putea fi rupt, să îi salveze pe
cei nevinovaţi. Apoi, Maica Verii mi s-a ară tat, aproape câ nd să îl nasc pe
Teidez. Nu într-un vis, nu în timp ce dormeam, ci câ nd eram trează şi
conştientă , ziua în amiaza mare. A stat la fel de aproape de mine cum
stai dumneata acum şi am că zut în genunchi. Puteam să îi ating mantia
dacă vroiam. Avea ră suflarea înmiresmată , ca florile de câ mp în mijlocul
verii. Frumuseţea chipului ei era prea mare ca să o pot cuprinde cu
mintea, era ca şi cum aş fi privit în soare. Avea un glas suav ca un câ ntec.
Buzele Istei fură stră bă tute de un fior; chiar şi acum, pacea acelei
viziuni arunca reverberaţii scurte pe chipul ei, stră fulgeră ri de
frumuseţe aidoma reflexiei soarelui în nişte ape întunecate. Dar
sprâ ncenele i se îmbinară din nou şi îşi reluă firul povestirii, aplecâ ndu-
se în faţă , devenind, dacă era posibil, şi mai întunecată , şi mai încordată .

404
 — A zis că zeii că utau să -şi retragă blestemul, că nu mai aparţinea
acestei lumi, că fusese un dar hă ră zit Generalului de Aur, pe care el îl
risipise greşit. A zis că zeii ar putea să ia blestemul înapoi la ei prin
voinţa unui om care şi-ar pune viaţa de trei ori pe altarul Casei regale
din Chalion.
Cazaril se fâ stâ ci. Sunetul propriilor sale nă ri, care scoteau o suflare
precipitată , era de ajuns de puternic să acopere mă rturia ei şoptită . Dar
întrebarea se ivi neajutorată pe buzele lui, deşi se blestemă în gâ nd
pentru câ t de prosteşte avea să sune.
— Ă ă ... presupun că nu s-ar putea în loc de asta, să -şi sacrifice trei
oameni viaţa pe râ nd?
— Nu. Buzele ei se curbară în acel non-zâ mbet ironic ciudat. Înţelegi
unde-i problema.
— Eu... eu... nu întrevă d soluţia, totuşi. Are vreun tâ lc profeţia asta?
Ea îşi desfă cu mâ inile scurt, vag, apoi începu să -şi împă turească
batista din nou.
— I-am spus lui Ias. El i-a spus lordului dy Lutez, bineînţeles; Ias nu
avea niciun secret faţă de dy Lutez, cu excepţia mea. Cu excepţia mea.
O curiozitate de ordin istoric îl copleşi pe Cazaril. Acum că erau
tovară şi întru... cele sfinte, sau ceva pe-acolo, pă rea să -i vină uşor să
vorbească cu Ista. Lejeritatea aceea implica un soi de alienare, de
ră sturnare, de fragilitate, încâ t dacă ar fi clipit, senzaţia aceea ar fi pierit
dincolo de amintire şi totuşi...
Era o relaţie ca de la sfâ nt la sfâ nt şi de la suflet la suflet, că ci acest
moment inefabil presupunea o intimitate stră ină şi mai pâ rjolitoare
decâ t cea dintre doi iubiţi, începu să înţeleagă de ce tă bă râ se Umegat
asupra lui cu atâ ta sete.
— Care era relaţia dintre ei, cu adevă rat?
Ea ridică din umeri.
— Erau amanţi încă de dinainte să mă nasc eu. Cine eram eu să -i
judec? Dy Lutez îl iubea pe Ias; eu îl iubeam pe Ias. Ias ne iubea pe
amâ ndoi. Şi-a dat atâ t de mult silinţa, i-a pă sat atâ t de mult, încercâ nd
să îndure povara morţii tuturor fraţilor lui şi a tată lui lui, Fonsa. S-a
405
consumat pâ nă la graniţa cu moartea pă sâ ndu-i de toţi şi, cu toate astea,
totul a mers din ce în ce mai ră u.
Ea avu o ezitare, iar Cazaril se temu pentru o clipă că din vina lui îşi
pusese capă t mă rturisilor. Dar, după cum se vedea, îşi punea în ordine...
nu gâ ndurile, ci bă tă ile inimii, că ci continuă şi mai rar:
— Nu-mi amintesc cui i-a venit ideea pentru prima dată . Ne-am
aşezat la sfat toţi trei într-o noapte, după ce s-a nă scut Teidez. Mai am
încă vie imaginea aceea în minte. Ştiam că amâ ndoi copiii noştri erau
înghiţiţi de lucrul acela malefic, la fel şi bietul Orico. „Salvează -mi
copiii!” striga Ias, lă sâ ndu-şi fruntea pe masă şi plâ ngâ nd. „Salvează -mi
copiii”. Atunci, lord dy Lutez i-a spus: „Pentru dragostea ce ţi-o port, am
să încerc; am să provoc sacrificiul ă sta”.
El abia a îndră znit să şoptească : „Dar, pe toţi cinci zeii, în ce fel?”
Ista scutură din cap.
— Am adus în discuţie o sumedenie de planuri; cum ar putea cineva
să omoare un om, iar apoi să -l facă să moară din nou? Imposibil şi
totuşi, nu chiar. Pâ nă la urmă ne-am oprit asupra înecului ca fiind cea
mai bună modalitate de pus la încercare. N-ar da ocazia la nici cea mai
mică vă tă mare corporală şi existau atâ tea poveşti despre oameni care
au fost aduşi înapoi la viaţă după ce s-au înecat. Dy Lutez s-a apucat să -i
ia la întrebă ri pe unii dintre ei, în încercarea de a gă si secretul.
Cazaril expiră cu putere. Prin înec, oh, zeilor! Şi cu tot sâ ngele rece
posibil... începură să -i tremure şi lui mâ inile. Glasul ei se auzi din nou,
încet şi nemilos.
— L-am pus pe un doctor să jure că va pă stra secretul şi am coborâ t
în temniţele din Zangre. Dy Lutez s-a lă sat dezbră cat şi legat, cu braţele
şi picioarele pe lâ ngă corp, şi spâ nzurat cu capul în jos pe fundul unei
cuve. L-am cufundat întâ i cu capul. Şi l-am ridicat din nou, câ nd a încetat
să se mai zbată într-un final...
— Şi murise? întrebă Cazaril moale. Atunci acuzaţia de tră dare a
fost...
— Murise într-adevă r, dar nu pentru ultima oară . L-am adus la viață
din nou, cu greu.
406
 — Oh!
— Oh, dar planul nostru mergea totuşi! Îşi încleşta mâ inile. Puteam
să simt, vedeam cu ochii mei, spă rtura din blestem! Însă pe dy Lutez l-a
lă sat curajul. În cea de a doua seară s-a opus scufundă rii în apă . Ţipa că
vroiam să -l asasinez din gelozie. Atunci... Ias şi cu mine am fă cut o
greşeală .
Cazaril începea să întrevadă deznodă mâ ntul acum. Chiar dacă
închidea ochii nu era scutit să vadă . Se forţă să ră mâ nă cu ei deschişi şi
asta în faţa ei.
— L-am prins şi am fă cut a doua încercare cu forţa. Ţipa şi plâ ngea...
Ias se clă tina, eu am strigat: „Dar trebuie să o facem! Gâ ndeşte-te la
copii!” Numai că de data aceasta, câ nd l-am scos afară era mort, iar toate
lacrimile şi rugă ciunile noastre nu au fost în stare să -l mai învie. Ias era
distrus, eu eram înnebunită . Vederea mea lă untrică mi-a fost smulsă de
pe ochi. Zeii şi-au întors faţa de la mine...
— Atunci învinuirea de tră dare a fost falsă . Întru totul falsă.
— Da. O minciună care să ascundă pă catele noastre. Care să justifice
cadavrul. Trase aer în piept. Dar familia lui nu a fost privată de
drepturile civile şi de proprietă ţile lui, aşa cum se procedează în cazul
unei crime grave, nimic nu i-a fost retras.
— Mai puţin reputaţia lui. Onoarea lui publică .
O onoare care fusese totul pentru mâ ndrul dy Lutez, pentru care
bogă ţia şi gloria erau nişte semne exterioare ale acesteia.
— Am fă cut-o în panica de moment care ne cuprinsese. Iar mai apoi
nu puteam să retractă m. Cred că asta l-a ros cel mai mult pe Ias, dintre
toate regretele sale. În lunile care au urmat, Ias nu mai vroia să mai
încerce, nu mai vroia să gă sească alt voluntar. Trebuie să fie un
sacrificiu de bună voie, înţelegi; nicio crimă în care victima s-ar zvâ rcoli
n-ar fi fost de vreun folos, ci numai un om care să facă un pas înainte din
proprie iniţiativă , cu ochii larg deschişi. Ias şi-a întors faţa lumii şi a
murit copleşit de durere şi vină – mâ inile ei întindeau de fâ şia de
dantelă , aproape să o rupă – lă sâ ndu-mă singură cu doi copilaşi şi fă ră
nicio cale de a-i proteja ori salva de acest... lucru... tenebros...
407
 Respiră , cu pieptul zbă tâ ndu-i-se agitat. Dar nu se lansă într-un
acces de isterie aşa cum se temuse Cazaril, care era gata să sară în
picioare şi să -i cheme îngrijitoarele. De îndată ce ritmul respiraţiei ei
încetini, îşi relaxă şi el muşchii din nou.
— Dar dumneata? fă cu ea în cele din urmă . Ai primit atingerea
zeilor?
— Da.
— Îmi pare ră u.
Un râ s neliniştitor îi scă pă de pe buze.
— Aha!
Îşi frecă ceafa. Acum îi venise lui râ ndul să se confeseze. Putea să -şi
ascundă adevă rul de ochii celorlalţi, pentru că aşa era mai convenabil.
Dar nu şi faţă de Ista, îi era dator cu fiecare amă nunt şi fiecare durere
suferită . Rană pentru rană .
— Ce v-a ajuns la urechi din Cardegoss despre scurta logodnă a
Isellei şi despre destinul lui Dondo dy Jironal?
— A venit un mesager după altul, înainte ca să avem timp să
să rbă torim – n-am ştiut ce anume să -nţelegem din toate astea.
— Să să rbă toriţi? Un bă rbat de patruzeci de ani, împerecheat cu o
fată de şaisprezece?
Ea îşi ridică bă rbia, semă nâ nd atâ t de bine cu Iselle, încâ t lui Cazaril
îi pieri suflarea.
— Ias şi cu mine era mult mai depă rtaţi ca vâ rstă decâ t atâ t.
Ah, da! Din pricina acestui motiv avea tendinţa să aibă o altă
perspectivă asupra lucrurilor.
— Dondo nu era nici pe departe Ias, milady. Era corupt, desfrâ nat,
hulitor, un delapidator şi sunt aproape sigur că a pus să fie ucis dy
Sanda. Poate că l-a ucis chiar cu mâ na lui. Complota împreună cu fratele
lui, Martou, că câ ştige controlul absolut asupra Casei Chalionului, prin
intermediul lui Orico, Teidez şi Iselle.
Ista îşi duse o mâ nă la gâ t.
— L-am întâ lnit pe Martou cu ani în urmă , la curte. Aspira de pe
atunci să fie urmă torul lord dy Lutez. Dy Lutez, cea mai stră lucitoare şi
408
mai nobilă stea de pe firmamentul Chalionului dintotdeauna – Martou
ar fi putut în cel mai bun caz să înveţe cum să -i cureţe cizmele. Pe
Dondo nu l-am cunoscut.
— Dondo era un dezastru. Eu l-am întâ lnit pentru prima oară acum
câ ţiva ani şi nu avea vreun pic de caracter nici pe vremea aceea. A
devenit mai ră u cu vâ rsta. Iselle era nă ucită şi furioasă că îi fusese bă gat
pe gâ t. S-a rugat la zei să o elibereze din această uniune abominabilă ,
dar zeii... nu i-au ră spuns. Aşa că am fă cut-o eu. L-am urmă rit timp de o
zi, intenţionâ nd să îl asasinez pentru binele ei, dar nu m-am putut
apropia de el. Aşa că m-am rugat la Bastard pentru o minune prin magia
morţii. Şi ruga mi s-a îndeplinit.
După o clipă , Ista ridică din sprâ ncene.
— De ce nu eşti mort?
— Am crezut că am murit. Dar apoi m-am trezit ca să descopă r că
Dondo murise fă ră mine, nu ştiam ce să cred. Dar Umegat şi-a dat seama
că rugă ciunile Isellei au pogorâ t un al doilea miracol, iar Cră iasa
Primă verii mi-a cruţat viaţa din mâ inile demonului Bastardului, dar
numai pentru scurt timp. Sfâ ntul Umegat – am crezut că era un simplu
râ ndaş...
Iţele povestirii sale se încâ lceau tot mai mult. Mai luă o gură de aer şi
aduse noi argumente în sprijinul relată rii sale, explicâ ndu-i care era
rostul lui Umegat, precum şi miracolul menajeriei, care îl conserva pe
bietul Orico în fă lcile blestemului.
— Numai că Dondo, înainte să moară , atunci câ nd încă mai credea că
e pe cale să se însoare cu Iselle, i-a spus lui Teidez că era tocmai invers –
cum că menajeria era o vră jitorie malefică din partea roknarilor, menită
să îl îmbolnă vească pe Orico. Iar Teidez l-a crezut. Acum cinci zile l-a
luat pe gardianul să u baocian şi au ucis împreună aproape toate
animalele sacre din ea şi numai printr-o şansă a dat greş cu sfâ ntul. S-a
ales cu o zgâ rietură din partea leopardului muribund al lui Orico – jur,
era doar o zgâ rietură ! Dacă mi-aş fi dat seama... Rana s-a infectat.
Sfâ rşitul lui a fost...
Cazaril îşi aminti cu cine stă tea de vorbă .
409
 — ... a fost rapid.
— Bietul Teidez, şopti Ista, privind în gol. Bietul meu Teidez. Te-ai
nă scut ca să fii tră dat, cred.
— Oricum, sfâ rşi Cazaril, din pricina acestei înlă nţuiri stranii de
miracole, demonul morţii şi duhul lui Dondo au fost închişi în pâ ntecele
meu. Încapsulaţi într-un soi de tumoare, evident. Câ nd vor fi eliberaţi,
am să mor.
Chipul îndurerat al Istei ră mase împietrit. Îşi ridică ochii ca să caute
faţa lui Cazaril.
— Asta ar însemna de două ori, zise ea.
— Ă ă ă ... cum?
Mâ inile ei abandonară batista torturată şi se nă pustiră la gulerul lui
Cazaril. Privirea ei deveni arză toare, aproape dureros de intensă .
Respiraţia îi deveni precipitată .
— Tu eşti dy Lutez pentru Iselle?
— Eu..., eu..., eu..., gâ ngă vi Cazaril; stomacul i se ră sculă .
— De două ori. De două ori. Dar cum să o înfă ptuieşti şi pe cea de-a
treia? Oh! Oh! Oh!
Ochii i se dilataseră , pupilele îi pulsau. Buzele îi tremurau de
speranţă .
— Ce eşti tu?
— Eu, eu..., eu... doar Cazaril, milady! Nu sunt dy Lutez, sunt sigur.
Nu sunt sclipitor, nici bogat, nici puternic. Nici mă car curajos, deși ştiu
să lupt atunci câ nd sunt prins în capcană .
Ea fă cu un gest de neră bdare.
— Scoate toate acele ornamentaţii – dezbră cat, dezgolit, cu susul în
jos, omul acela îşi pă strase sclipirea. Credincios. Pâ nă la moarte. Numai
că ... nu pâ nă la cea de-a doua moarte. Ori la a treia.
— Eu – asta e nebunie curată , de-acuma. Am un alt plan să o salvez
pe Iselle de sub vraja blestemului.
Ochii ei îl sondară pâ nă în stră funduri, cu aceeaşi să lbă ticie
înspă imâ ntă toare.
— Ţi-au vorbit zeii, atunci?
410
 — Nu. Mă ghidez după raţiune.
Ea se lă să pe spate şi, spre uşurarea lui, îl eliberă din strâ nsoarea ei,
arcuindu-şi sprâ ncenele nedumerită .
— Raţiune? În asta?
— Sara – şi domnia voastră – v-ați mă ritat întru Casa şi blestemul
Chalionului. Eu cred că Iselle se poate mă rita în afara lui. Această
scă pare nu i-ar fi fost disponibilă lui Teidez, dar acum... mă îndrept spre
Ibra, ca să încerc să -i negociez că să toria Isellei cu noul Moştenitor al
Ibrei, prinţul Bergon. Dy Jironal va că uta să împiedice acest lucru,
întrucâ t va pune pecetea sfâ rşitului puterii sale în Chalion. Iselle are de
gâ nd să se sustragă din mâ inile lui, aducâ ndu-i trupul lui Teidez înapoi
aici, la Valenda, ca să fie îngropat.
Cazaril îl povesti de-a fir a pă r planul Isellei de a însoţi cortegiul
funerar, apoi să îl întâ lnească într-ascuns pe Bergon în Valenda.
— Poate, susură Ista. Poate...
Lui nu-i era clar la ce se referea ea. Încă se mai uita la el cu o privire
neliniştită .
— Mama domniei voastre, zise el. Ştie despre toate astea? Blestemul,
adevă rata poveste a lui dy Lutez?
— Am încercat să -i spun odată . A hotă râ t că eram pe deplin nebună .
Nu-i un trai chiar ră u să fii nebun, să ştii. Are avantajele lui. Nu trebuie
să iei nicio decizie. Ce să mă nâ nci, ce să îmbraci, unde să te duci... cine
tră ieşte, cine moare... Poţi să încerci şi dumneata să vezi cum e, dacă
pofteşti. Numai să spui adevă rul. Spune-le oamenilor că ai ră mas greu
cu un demon şi un strigoi şi că ai o tumoare care-ţi vorbeşte
necuviincios şi că zeii îţi pă zesc paşii şi ai să vezi ce se întâ mplă mai
apoi.
Râ sul ei gutural nu-i dă du ghes lui Cazaril să zâ mbească şi el. Buzele
i se crispară .
— Nu te alarma, milord Cazaril. Dacă am să repet povestea dumitale,
n-ai decâ t să negi tot ce spun eu şi eu voi fi cea considerată nebună , nu
dumneata.
— Cred că ... aţi fost negată destul, doamnă .
411
 Îşi muşcă buza şi îşi feri privirea, scuturată de un tremur în tot
trupul.
Cazaril se urni şi îşi aminti de desaga, care i se sprijinea de şold.
— Iselle v-a scris o scrisoare şi alta pentru bunica ei şi m-a
însă rcinat să vi le încredinţez.
Scormoni în sac, gă si pachetul cu corespondenţă şi îi înmâ nă Istei
scrisoarea pentru ea. Îi tremurau mâ inile de oboseală şi nemâ ncare.
Printre altele.
— Ar trebui să mă duc să scap de jegul ă sta şi să mă nâ nc ceva. Pâ nă
se va întoarce provincara, poate că am să fiu pregă tit să îi ţin companie.
Ista ţinu scrisoarea la piept.
— Cheamă -le pe doamnele mele, atunci. Am să mă retrag acum, cred.
Nu mai am niciun motiv să veghez...
Cazaril ridică înspre ea o privire tă ioasă .
— Iselle. Iselle e un motiv pentru a veghea.
— Ah! Da. Încă o prizonieră pe ducă . Apoi am să pot să adorm pe
veci.
Se înclină şi îl bă tu pe umă r pe umă r ca să -l liniştească .
— Dar acum, doar am să dorm în noaptea asta. Sunt aşa de obosită .
Cred că mi-am sfâ rşit toată jalea şi doliul dinainte şi nu a mai ră mas
nimic în mine acum. S-a golit totul.
— Înţeleg, milady.
— Da, înţelegi. Ce ciudat.
Cazaril se apucă delicat de marginea canapelei, se ridică în picioare
şi se duse să le lase pe însoţitoarele plâ ngă cioase înapoi în cameră . Ista
îşi încleştă dinţii şi le suportă prezenţa. Cazaril îşi urcă desaga pe umă r
şi se înclină pentru a se retrage.

O baie, nişte schimburi curate şi o masă caldă fă cură mult ca să -i

restabilească lui Cazaril condiţia fizică , deşi mintea îi ră mă sese tot la
conversaţia cu Ista. Câ nd servitorii îl lă sară să aştepte întoarcerea
provincarei în parloarul ei micuţ şi liniştit din clă direa cea nouă , fu
recunoscă tor pentru ocazia de a-şi pune ordine în gâ nduri. Fusese
412
aprins un foc vesel în că minul excelent din acea încă pere. Pă truns de
dureri în toate oscioarele se aşeză în scaunul ei tapetat cu perne,
sorbind un vin bine diluat şi încercă să nu aţipească . Bă trâ na doamnă
nu avea cum să întâ rzie prea mult.
Într-adevă r, nu mai dură mult şi apă ru, înconjurată de vara ei care o
însoţea pretutindeni, lady dy Hueltar, şi de sobrul ser dy Ferrej. Avea o
ţinută splendidă de gală , cu satinuri şi catifele verzi, sclipind de
giuvaeruri, însă dintr-o singură privire la faţa ei pă mâ ntie Cazaril își
dă du seama că vreun servitor neră bdă tor îi trâ ntise deja vestea rea.
Cazaril zvâ cni în picioare şi fă cu o plecă ciune.
Ea îl apucă de mâ ini, că utâ ndu-l cu privirea.
— Cazaril, e adevă rat?
— Teidez a murit brusc, de la o infecţie. Iselle e bine – luă o gură de
aer – şi e Moştenitoarea tronului Chalionului.
— Bietul bă iat! Bietul bă iat! I-ai spus deja Istei?
— Da.
— Oh, draga de ea. Cum a reacţionat?
Bine nu era un cuvâ nt care să caracterizeze reacţia ei.
— Cu calm, Înă lţimea Voastră . Cel puţin nu a izbucnit într-o ploaie
de lacrimi, aşa cum mă temeam. Cred că loviturile pe care viaţa i le-a dat
pâ nă acum i-au împietrit sufletul. Nu ştiu în ce stare va fi mâ ine.
Însoţitoarele ei au dus-o la culcare.
Provincara scoase un suspin şi ochii i se împâ nziră de lacrimi.
Cazaril îngenunche lâ ngă raniţă .
— Iselle mi-a încredinţat o scrisoare pentru domnia voastră . Şi mai e
şi un bilet pentru dumneata, ser dy Ferrej, din partea lui Betriz. Nu a
avut timp să scrie prea multe.
Le înmâ nă misivele sigilate.
— Vor veni amâ ndouă aici. Iselle are de gâ nd să -l îngroape pe Teidez
la Valenda.
— Oh, zise provincara, desfă câ nd cu un pocnet ceara uscată a
sigiliului de pe scrisoare, fă ră să mai ia în seamă unde că deau
bucă ţelele. Oh, câ t de mult tâ njesc să o vă d! Ochii ei devorară liniile
413
încondeiate. Scurt, se plâ nse ea. Îşi ridică sprâ ncenele încă runţite. O să
vă explice Cazaril totul, zice.
— Da, Înă lţime. Am multe a vă spune, multe din ele în mod
confidenţial.
Ea îşi goni cu o mâ nă însoţitorii.
— Duceţi-vă , am să vă chem eu înapoi.
Dy Ferrej îşi deschidea scrisoarea în momentul în care ajunse la uşă .
Ea se aşeză cu un foşnet de mă tă suri, agă ţâ ndu-se încă de scrisoare
şi fă câ ndu-i un semn lui Cazaril să -şi ia un scaun, pe care el îl trase lâ ngă
genunchii ei.
— Trebuie să apuc să o vă d pe Ista înainte să adoarmă .
— Am să încerc să fiu concis, Înă lţimea Voastră . Asta am învă ţat în
anotimpul care s-a scurs, la Cardegoss. Prin ce am trecut ca să învă ţ
asta...
Asta ar fi însemnat să -şi spargă lumea în bucă ţi, lume care Ista i-o
înţelesese pe loc; nu era sigur că provincara putea să o cuprindă cu
mintea.
— Nu mai contează . Dar arhipreotul Mendenal din Cardegoss vă
poate confirma adevă rul pe de-a întregul, dacă veţi avea ocazia să -l
întâ lniţi. Spuneţi-i că eu v-am trimis şi nu vă va refuza nimic.
Ea ridică circumspect din sprâ ncene.
— Cum se face că un arhipreot se înclină în faţa dumitale?
Cazaril pufni uşor.
— M-am ridicat în rang.
Ea se îndreptă de spate, subţiindu-şi buzele.
— Cazaril, lasă glumele prosteşti cu mine. Începi să devii la fel de
misterios ca şi Ista.
Da, umorul, sau mai bine zis, ironia cu care se proteja Ista era
supă ră toare în confruntă ri directe. Ista. Cine îi lua partea Istei?
— Mă rită provincara... fiica domniei voastre are inima frâ ntă şi
voinţa distrusă . Tâ njeşte după o eliberare pe care numai moartea i-o
poate aduce. Dar nu este nebună . Zeii nu sunt atâ t de milostivi.

414
 Bă trâ na avu o bă nuială , ca şi cum vorbele lui o atinseseră într-un
punct vulnerabil.
— Jalea ei este o extravaganţă . N-au mai ră mas femei vă duve pe
lumea asta? Nu şi-au mai pierdut alţi oameni copiii? Eu am trecut prin
toate astea, dar nu m-am vă ică rit la nesfâ rșit şi n-am fost nefericită ani
de-a râ ndul. Am plâ ns şi eu o vreme, da, dar apoi mi-am vă zut de
îndatoriri. Dacă nu şi-a pierdut minţile, atunci înseamnă că e o alintată .
Ar fi putut el să o facă să -i înţeleagă comportamentul Istei fă ră să -i
violeze confidenţele tacite? Ei, mă car o parte din adevă r poate că ar fi
fost de folos. Se dă du mai aproape de ea şi-i spuse;
— Totul îşi are ră dă cinile înapoi în timp, în vremea ră zboiului cel
mare cel dus de Fonsa cel Prea-Înţelept împotriva Generalului de Aur...
În cei mai simpli termeni posibili îi explică mecanismele interne
după care funcţionase blestemul de-a lungul istoriei Casei Chalionului.
Mai erau destule alte dezastre în domnia lui Ias, pe care abia dacă a mai
fost nevoie să le amintească , întâ mplate după moartea lui dy Lutez.
Impotenţa lui Orico, corupţia progresivă a sfetnicilor să i, eşecul atâ t al
politicii, câ t şi al să nă tă ţii sale, aduseră firul povestirii în prezent.
Provincara îi aruncă o că ută tură mâ nioasă .
— Atunci tot acest ghinion este lucrarea magiei negre a roknarilor?
— Nu... din câ te înţeleg eu. Este o scurgere în lumea noastră , o
pervertire a unei divinită ţi inefabile, care s-a ră tă cit de locul de care
aparţine.
Ea ridică din umeri.
— E cam tot acelaşi lucru. Dacă se manifestă ca magia neagră , atunci
magie neagră se cheamă . Întrebarea practică care se pune este cum
poate fi contracarată ?
Cazaril nu era sigur în privinţa confuziei celor două aspecte. Cu
siguranţă că numai o înţelegere corectă ar fi putut duce la o mă sură
corectă . Ista şi Ias încercaseră să forţeze o cale de ieşire, ca şi cum
blestemul ar fi fost o magie, ca să fie contracarat tot prin magie. Un
ritual să vâ rşit în mugetul apelor.
Ea zise apoi:
415
 — Şi asta se leagă de povestea nebunească pe care am auzit-o
despre Dondo cum că ar fi fost omorâ t prin magia morţii?
La întrebarea asta, cel puţin, nu putea da niciun ră spuns mai bun.
Luase deja hotă râ rea să scape de cele mai multe amă nunte nenaturale
în versiunea faptelor pe care o aducea în atenţia ei. Nu credea că
încrederea pe care o avea în el ar fi sporit prin bă lmă jelile lui despre
demoni, stafii, sfinţi, clarviziune sau alte lucruri şi mai groteşti. Mai
ră mâ neau destule lucruri care să o uluiască . Începu cu povestea
dezastruoasei logodne a Isellei, cu toate că nu-şi atribui sursa
miracolului morţii lui Dondo, ascunzâ ndu-şi crima, la fel cum o
ascunsese pe cea să vâ rşită de Ista.
Provincara nu fă cu niciun fel de moft.
— Dacă lord Dondo era atâ t de ră u precum zici, pufni ea, am să fac
nişte rugă ciuni pentru acest binefă că tor necunoscut!
— Într-adevă r, Înă lţime, şi eu mă rog pentru el în fiecare zi.
— Iar Dondo, un simplu fiu mai tâ nă r – pentru Iselle! Ce-o fi fost în
mintea nebunului ă luia de Orico?
Lă sâ nd la o parte inefabilul, Cazaril îi prezentă în continuare
povestea menajeriei, ca pe o minune ticluită de Templu pentru a pă stra
să nă tatea şubrezită a lui Orico, poveste care era destul de adevă rată pe
mă sură ce se depă na. Ea înţelese de îndată scopul politic cu care Dondo
îl montase pe Teidez pe calea distrugerii proprii – şi a lui Orico. Scrâ şni
din dinţi. Gemu pentru tră darea a că rei victimă că zuse Teidez. Dar
vestea că Valenda trebuia să se pregă tească acum pentru o
înmormâ ntare, o nuntă şi un ră zboi, posibil în acelaşi timp, o remontă .
— Iselle ar putea conta pe sprijinul unchiului ei, dy Baocia? o întrebă
Cazaril. Câ t de mulţi oameni ar putea aduce riga Baociei şi domnia
voastră împotriva facţiunii lui dy Jironal?
Provincara fă cu un inventar rapid al lorzilor pe care i-ar putea
atrage la Valenda, aparent în scopul înmormâ ntă rii lui Teidez, dar de
fapt ca să o smulgă pe Iselle din mâ inile lui dy Jironal. Lista îl
impresionă . După atâ tea decenii în care ţinuse sub observaţie politică

416
Chalionul, provincara nu avea nevoie nici mă car să se uite pe o hartă ca
să să -şi plă nuiască strategia.
— Spuneţi-le să strâ ngă râ ndurile aici pentru înmormâ ntarea lui
Teidez, cu toţi oamenii pe care pot să îi adune, zise Cazaril. Mai presus
de asta, trebuie să controlă m toate drumurile de aici şi pâ nă în Ibra,
pentru ca prinţul Bergon să se poată deplasa în siguranţă .
— E dificil, spuse provincara, rezemâ ndu-se de speteaza scaunului şi
umflâ ndu-și buzele. Unele din pă mâ nturile lui dy Jironal şi cele ale
cumnatului să u se întind de aici pâ nă la graniţă . Ar trebui ca dumneata
să ai un detaşament de cavalerie care să te însoţească . Am să storc
Valenda ca să -ţi dau oamenii care-ţi trebuie.
— Nu, spuse Cazaril încet. O să aveţi nevoie de toţi oamenii domniei
voastre atunci câ nd va sosi Iselle, ceea ce ar putea fi înainte de
întoarcerea mea. Să iau o trupă în Ibra, ne-ar încetini înaintarea. Nu
putem să facem atâ tea popasuri pe drum pentru o escortă aşa de mare,
iar pă strarea secretului ar fi imposibilă . E mai bine să plecă m la drum
fă ră greutate, rapid şi neobservaţi. Pă straţi oastea pentru momentul în
care ne vom întoarce. Oh, aveţi grijă , că pitanul vostru baocian pe care l-
aţi trimis cu Teidez a fost cumpă rat de Dondo – nu poate fi demn
încredere. Va trebui să gă siţi o cale prin care să îl înlocuiţi atunci câ nd
se va întoarce.
Provincara înjură :
— Pe dracii Bastardului, o să -i tai urechile!
Se sfă tuiră cum să transfere scrisorile lui cifrate că tre Iselle şi pe ale
ei înapoi la el, prin Valenda, fă câ nd să pară în ochii spionilor lui dy
Jironal că secretarul Isellei se afla tot în compania bunicii ei. Provincara
se angajă să amaneteze bijuteriile Isellei în locul lui, a doua zi, într-un
tâ rg câ t mai avantajos, pentru a face rost de banii de care avea nevoie
pentru urmă toarea parte a că lă toriei lui. Mai stabiliră o duzină de
detalii practice în tot atâ tea minute. Hotă râ rea de care dă dea dovadă
provincara o fă cea de neclintit chiar şi în faţa divinită ţii, îşi închipui
Cazaril; că ci cu toată atenţia pe care avea să o acorde ceremoniei pioase,
niciun zeu nu avea să pă trundă în acea voinţă de fier, nici mă car cu
417
tă işul. Zeii o hă ră ziseră cu daruri mai puţin primejdioase, iar el se
simţea recunoscă tor pentru asta.
— Înţelegeţi, spuse el într-un final eu cred că planul acesta de
că să torie ar putea să o salveze pe Iselle. Nu ştiu dacă o va salva şi pe
Ista.
Nici pe Ista, care plutea tristă prin castelul de la Valenda, nici pe
Orico, care ză cea orb şi puhav în Zangre. Şi nicio predică pe care i-ar
ţine-o provincara Istei ca să o facă să -şi vină în fire nu va fi de niciun
folos atâ ta timp câ t norul acela negru îi tă ia suflarea ca o ceaţă otră vită .
— Dacă mă car o va salva pe Iselle din ghearele cancelarului dy
Jironal am să fiu mulțumită . Nu-mi vine să cred că Orico şi-a fă cut
asemenea clauze necinstite în testament.
Acea înştiinţare de ordin legal o îngrijora aproape mai mult decâ t
chestiunile legate de supranatural.
— Să -mi ia nepoata de sub tutelă , fă ră mă car să mă consulte!
Cazaril îşi pieptă nă barba cu degetele.
— Vă daţi seama că , dacă toate astea reușesc, nepoata domniei
voastre vă va deveni stă pâ nă . Roină de drept în Chalion şi roină -
consoartă în Ibra.
Ea strâ mbă din buze.
— Asta e cea mai mare nebunie din toate. E doar o copilă ! Nu că n-ar
fi avut întotdeauna mai multă minte decâ t să rmanul Teidez. Oare la ce
s-or fi gâ ndit toţi zeii din Chalion, să pună un asemenea copil pe tronul
din Cardegoss!
Cazaril zise cu blâ ndețe:
— Poate că restaurarea Chalionului e o muncă de o viaţă şi nimeni la
fel de bă trâ n ca domnia voastră ori ca mine n-ar putea tră i atâ t de mult
ca să o vadă înfă ptuită .
Ea fornă i.
— Nici dumneata nu ai trecut demult de vremea copilă riei. Cu atâ ţia
copii care să poarte ră spunderea întregii lumi pe umerii lor, în zilele
noastre, nu-i de mirare că lucrurile au luat-o toate razna. În fine... în
fine. O să ne ne batem mâ ine capul cu tot ce-i de fă cut. Pe toţi cei cinci
418
zei, Cazaril, du-te la culcare, deşi mă îndoiesc că eu o să pot. Ară ţi ca
moartea încă lzită pe deasupra, şi nici nu ai anii mei ca să ai vreo scuză .
Scâ rțâ ind din toate mă dularele se poticni înapoi în picioare şi se
înclină , ieşind din încă pere. Izbucnirile de nervozitate ale provincarei
erau delicate. O gă si pe neră bdă toarea lady dy Hueltar în camera
ală turată şi o trimise în ajutorul verişoarei ei.
Îi dă duseră înapoi lui Cazaril odaia cea ră coroasă , onorabilă ,
obişnuită din donjon. Se strecură recunoscă tor în aşternuturile
încă lzite. Avea un sentiment de întoarcere acasă , care nu se compara cu
nimic din ce tră ise ani de-a râ ndul. Cu toate astea, vederea lui cea nouă
fă cea ca locurile familiare să -i pară stră ine din nou; lumea îi devenea
stră ină pe mă sură ce se reinventa pe el iar şi iar, fă ră să gă sească un loc
în care să se poată odihni de-a binelea.
Dondo, în toată gloria lui de fantasme caleidoscopice, nu prea reuşi
să îl ţină treaz pe Cazaril în noaptea aceea.
Aproape că devenise un pericol prea de rutină ca să -l mai sperie pe
Cazaril. Temeri noi îl asaltară pe Cazaril acum. Amintirea speranţei
teribile din privirea Istei îl fă cea să -şi piardă cumpă tul. Şi gâ ndul că a
doua zi avea să încalece pe un cal care-l va purta, cu fiecare pas, mai
aproape de mare.

Capitolul 22

Cu pă rere de ră u, Cazaril fu nevoit să renunţe la popasurile de la

poştalioane, care li se cuveneau în calitate de curieri ai Cancelariei
domneşti, pentru avantajul de a că lă tori incognito. Nu avea niciun
interes să -i pună pe tavă lui dy Jironal o înregistrare certificată a
întregii lor rute şi-a destinaţiei la care aveau să ajungă . Înarmaţi, în
schimb, cu scrisoarea de recomandare a lui Palli fă cură rost de cai
odihniţi de la congregaţiile locale de maici din Ordinul Fiicei. La
picioarele munţilor de la frontiera vestică se vă zură obligaţi să
negocieze cu un negustor de cai din zonă pentru nişte catâ ri zdraveni şi
rezistenţi, care să -i poarte peste culmi.
419
 Omul acela se vedea clar că -şi fă cuse un trai bun jupuind pielea de
pe că lă torii disperaţi. Ferda aruncă un ochi la animalele care le fuseseră
oferite şi spuse plin de indignare:
— Ă sta hâ râ ie de parcă -a tras la foale, iar dacă celă lalt n-are un os
mort, milord, io-ţi mă nâ nc pă lă ria!
Negustorul de cai şi Ferda se luară imediat la harţă .
Rezemâ ndu-se extenuat pe îngră ditura ţarcului animalelor şi
gâ ndindu-se câ t de mult şi-ar dori să nu încalece vreun animal, fie el
ră pciugos ori să nă tos, pentru urmă torii o mie de ani, Cazaril îşi adună
puterile şi se îndreptă că tre poartă . Intră în mijlocul cirezii de cai şi
catâ ri care nechezau, tulburaţi de prinderea la repezeală a tovară şilor
lor refuzaţi, stă tu cu mâ inile larg deschise şi închise ochii:
— Stă pâ nă , dă -ne trei catâ ri buni, dacă aşa ţi-e voia.
Simţind un ghiont în coastă , deschise ochii iar. Un catâ r curios, cu
ochi că prui limpezi, se uita la el. Alţi doi îşi fă cură loc lâ ngă el, dâ nd din
urechile lor mari; cel mai înalt dintre ei, de un maroniu închis şi un nas
smâ ntâ niu, îşi odihni botul pe umă rul lui şi trase un fornă it de
mulţumire, aruncâ nd stropi pe nă ri.
— Îţi mulţumesc Stă pâ nă , murmură Cazaril.
Şi apoi, pe-o voce ridicată :
— Haideţi. Veniţi după mine.
Îşi fă cu drum cu greu prin mâ zga aceea plină de urme de copite,
pâ nă la poartă . Cei trei catâ ri mergeau în urma lui, sforă ind plini de
interes.
— O să -i luă m pe ă ştia trei, îi puse el negustorului de cai, care, ca şi
Ferda, ră mă sese mut şi se holba cu gura că scată .
Negustorul de cai îşi recă pă tă primul graiul.
— Dar..., dar acelea sunt cele mai bune animale ale mele!
— Da, ştiu.
Ieşi din ţarc, lă sâ ndu-l pe negustor să ţină de poartă ca să -i
împiedice pe cei trei catâ ri să iasă , cu toate că animalele încercau să îl
urmeze pe Cazaril, împingâ ndu-se în împrejmuirile ocolului şi scoţâ nd
tot soiul de necheză turi de neră bdare.
420
 — Ferda. Înţelege-te tu la un preţ. Mă duc să mă întind în că piţa aia
de paie minunată de colo. Treziţi-mă câ nd suntem gata de drum...
Catâ rul lui se dovedi a fi să nă tos, cu un mers constant şi plictisit.
După pă rerea lui nu era nimic mai potrivit pe acele că ră ri înşelă toare de
munte decâ t un catâ r plictisit. Armă sarii aprigi, pe care Ferda îi prefera
pentru a câ ştiga timp la drum întins, nu ar fi putut să se caţere mai
repede pe acele pante abrupte care-ţi tă iau ră suflarea şi, în plus, i-ar fi
pus în pericol, alunecâ nd nervoşi prin locurile înguste. Iar mersul în
buiestru al catâ rului nu-i vâ ntura mă runtaiele în el. Cu toate că zeiţa îl
blagoslovise cu catâ rii Ei sfinţi, nu înţelegea de ce nu-i hă ră zise şi o
vreme prielnică . Fraţii dy Gura încetară să râ dă de că ciula lui Cazaril pe
la jumă tatea drumului în sus spre trecă toarea de peste lanţul muntos
numit Colţii Bastardului. El îşi petrecu urechile frumoase de blană ale
că ciulii pe sub bă rbie, ca să se apere de zloata care bă tea viscolită şi
care începuse să le înţepe chipurile. Aruncă o privire piezişă în vâ nt,
printre urechile lă sate pe spate ale catâ rului, la că rarea care şerpuia
printre stâ nci şi gheţuri şi mă sură în gâ nd câ t timp le mai ră mă sese de
fă cut pe lumină . După un timp Ferda îşi domoli catâ rul, ca să meargă
ală turi de Cazaril.
— Milord, n-ar trebui să ne adă postim de vijelia asta?
Cazaril îşi mă tură acele de gheaţă din barbă şi clipi. A! Iernile de la
Palliar erau blâ nde, mai degrabă ploioase decâ t cu ză padă , iar fraţii nu
mai plecaseră din provincia lor pâ nă acum.
— Dacă asta ar fi o vijelie, n-ai mai fi în stare să -ti vezi urechile
catâ rului de pe locul unde stai. Asta nu e o vreme periculoasă . Doar
neplă cută .
Ferda fă cu o faţă dezamă gită , dar trase mai strâ ns de hă ţuri şi se
aplecă împotriva vâ ntului.
Într-adevă r, în scurtă vreme ieşiră din bă taia furtunii şi începură să -
şi recapete vizibilitatea; o vâ lcea înaltă li se deschise în faţa ochilor.
Câ teva raze palide de soare se strecurară printre norii argintii,
aruncâ nd pete de lumină pe povâ rnişurile nesfâ rşite – care se fă ceau
din ce în ce mai mici. Cazaril ară tă cu degetul şi strigă încurajator:
421
 — Ibra!

Vremea se mai îmbună în vreme ce ei îşi începură lunga coborâ re

înspre coastă , cu toate că îndă ră tnicii catâ ri nu se mişcau deloc mai
repede. Vâ rfurile colţuroase ale munţilor de hotar fă cură loc unor
dealuri mai puţin impresionante, cu spină ri cocoşate şi brune, cu vă i
largi şerpuitoare printre ele. Câ nd lă sară ză pada în urmă Cazaril îi dă du
voie lui Ferda să dea la schimb nemaipomeniţii lor catâ ri pentru nişte
cai mai rapizi. Drumurile din ce în ce mai bune şi hanurile tot mai
civilizate îi ajutară să ajungă în numai două zile la cursul râ ului care
curgea înspre Zagosur. Trecură prin apropierea unor ferme şi pe nişte
poduri de peste canale de irigaţie, umflate de ploile iernii. Ieşiră la loc
deschis din valea râ ului, ca să dea cu ochii de priveliştea cetă ţii care li se
ridica în faţă : ziduri cenuşii, un talmeş-balmeş de case pă tră ţoase,
vă ruite în alb, cu acoperişurile în nuanţa verde, distinctivă a acestei
regiuni, cu fortă reaţa în vâ rf şi cu faimosul port, la poale. Marea se
întindea în spate, cenuşie ca oţelul, iar linia nesfâ rşită a orizontului care
se unea cu ea era vă rgată de o lumină acvatică . Mirosul să rat amestecat
cu cel al algelor marine din momentul refluxului, care adia purtat de o
briză rece, îl fă cu pe Cazaril să tresară de neplă cere. Foix inhală adâ nc,
cu ochii lucind de fascinaţie, cufundâ ndu-se în priveliştea mă rii, de care
avea parte pentru prima oară .
Scrisoarea lui Palli şi rangul fraţilor dy Gura le asigurară gă zduirea
în casa Fiicei din piaţa Templului principal al oraşului Zagosur. Cazaril îi
trimise pe bă ieţi să cumpere, să cerşească sau să împrumute o ţinută
formală a ordinului din care fă ceau parte, în timp ce el se îndrepta spre
un croitor. Vestea că putea să ceară orice preţ vroia atâ ta timp câ t îi
lucra hainele de zor îl aruncă pe croitor într-o agitaţie care avu drept
rezultat faptul că , la numai o oră şi ceva, Cazaril ieşi purtâ nd la subraţ o
versiune acceptabilă a doliului chalionez de curte.
După o baie învioră toare cu spumă , Cazaril îşi trase pe el iute o
tunică de brocart greu de un mov-cenuşiu, cu guler foarte înalt, nişte
pantaloni de lâ nă violet închis şi cizmele lui cură ţate şi lustruite. Îşi
422
potrivi centura şi sabia pe care ser dy Ferrej i le împrumutase cu atâ ta
timp în urmă , destul de uzate dar ară tâ nd cu atâ t mai onorabil din
pricina asta, şi îşi aruncă pe umeri greutatea atâ t de plă cută a unei
mantii din catifea şi mă tase negre. Unul dintre inelele care-i mai
ră mă seseră de la Iselle, un ametist şlefuit în formă pă trată , tocmai
potrivit pentru degetul cel mic al lui Cazaril, cu o verigă de aur groasă ,
sugera, prin singularitatea sa, cumpă tarea, mai curâ nd decâ t să ră cia.
Între ţinuta de doliu de curte şi şuviţele cenuşii din barbă , îşi dă du
seama că efectul pe care-l avea era pe câ t de grav şi de demn şi-l dorea.
Sobru. Îşi împachetă preţioasele scrisori diplomatice şi le plie la
subsuoară . Îşi gă si însoţitorii, care se ferchezuiseră din nou în nişte
ţinute impecabile albastru-cu-alb şi astfel porni în fruntea lor pe
stră duţele înguste, în serpentine care urcau pâ nă la vizuina din deal a
Vulpoiului.
Aspectul şi mesajul pe care îl purta Cazaril îl aduseră în faţa
intendentului castelului rigă i din Ibra. După ce îi ară tă acestui oficial
scrisorile şi sigiliile fu condus degrabă la însuşi secretarul rigă i, care îi
întâ mpină stâ nd într-o anticameră goală , spoită cu var şi ră coroasă din
pricina umezelii permanente pe timp de iarnă din Zagosur.
Secretarul era un om simplu, între două vâ rste şi necă jit. Cazaril îl
gratulă cu o plecă ciune pe jumă tate, ca de la egal la egal.
— Sunt castillarul dy Cazaril şi vin de la Cardegoss într-o misiune
diplomatică de mare urgenţă . Am asupra mea scrisori de acreditare
că tre rigă şi că tre prinţul Bergon dy Ibra, din partea prinţesei Iselle dy
Chalion.
Îi ară tă sigiliile, dar le împă turi din nou la piept atunci câ nd
secretarul întinse mâ na după ele.
— Mi-au fost înmâ nate chiar de prinţesă . M-a rugat să le las doar în
mâ na rigă i.
Secretarul ră mase în cumpă nă , precaut.
— Am să vă d ce pot face pentru dumneavoastră , milord, dar
suveranul nostru este destul de asaltat de petiţionari, în mare parte

423
rude sau foşti rebeli care încearcă să obţină absolvirea de vină din
partea sa, fă ră prea multe şanse de izbâ ndă în momentul de faţă .
Îl mă sură din cap pâ nă în picioare pe Cazaril.
— Cred că probabil nu v-a avertizat nimeni, riga a interzis celor de la
curte să poarte doliu după ră posatul Moştenitor al Ibrei, că ci a murit
într-o stare de revoltă de nereconciliat. Numai cei care vor să -l sfideze
pe rigă poartă astfel de veşminte triste, dar cei mai mulţi dintre ei au
prezenţa de spirit să o facă în, deh, absenţă . Dacă nu aveţi de gâ nd să
aduceţi o insultă , vă recomand să vă schimbaţi înainte să cereţi o
audienţă .
Cazaril ră mase mirat.
— N-a mai ajuns nimeni aici înainte de mine, cu vestea? Am că lă torit
repede, dar nu cred că am depă şit pe cineva care aducea această veste.
Nu port aceste culori vineţii pentru Moştenitorul Ibrei, ci pentru
Moştenitorul Chalionului. Nu a trecut nicio să ptă mâ nă de câ nd a murit
subit prinţul Teidez, din cauza unei infecţii.
— Oh! fă cu secretarul, surprins de această veste neaşteptată . Oh!
Îşi recapă tă uşor echilibrul.
— Condoleanţele mele sincere Casei din Chalion, să piardă o aşa
speranţă stră lucită .
Şovă i apoi un pic.
— Scrisori din partea prinţesei Iselle aţi spus?
— Întocmai.
Cazaril gă si de folos să mai adauge:
— Riga Orico a că zut greu bolnav şi nu se ocupă de treburile
regatului sau cel puţin aşa era câ nd am pă ră sit eu Cardegossul, în mare
grabă .
Secretarul ră mase cu gura că scată , apoi se controlă , în cele din urmă
spuse:
— Veniţi cu mine.
Şi îi conduse într-o încă pere mai confortabilă , încă lzită de un foc
aprins într-un şemineu dintr-un colţ.
— Mă duc să vă d ce pot să fac.
424
 Cazaril se afundă într-un scaun tapiţat, aproape de lumina blâ ndă a
focului. Foix se aşeză şi el pe o canapea, deşi Ferda stă tea la pâ ndă ,
încruntâ ndu-se destul de neatent la toate ornamentele care atâ rnau pe
pereţi.
— Oare or să vrea să ne primească , milord? întrebă Ferda. Să batem
atâ ta drum, numai ca să fim ţinuţi în aşteptare la uşă , ca nişte vâ nză tori
ambulanţi...
— O, da. Or să ne primească . Cazaril zâ mbi uşor, vă zâ nd ca intră un
servitor, gonind într-un suflet, ca să îi servească pe că lă tori cu vin şi cu
una din specialită ţile din Zagosur, nişte pră jiturele din aluat fraged, cu
mirodenii, avâ nd forma sigiliului ibranez.
— De ce n-are câ inele ă sta picioare? întrebă Foix, uitâ ndu-se un pic
pieziş la o creatură ţepoasă , înainte să muşte din pră jitură .
— Este un câ ine de mare. Are aripioare în loc de labe şi vâ nează
peşti. Tră ieşte în colonii, ră spâ ndite ici şi colo pe ţă rm pâ nă înspre
Darthaca.
Cazaril îi dă du voie servitorului să -i toarne numai o înghiţitură de
vin, în parte pentru a-şi pă stra sobrietatea, dar şi pentru a evita să se
ameţească ; aşa cum prevă zuse, abia apucă să -şi înmoaie buzele în
pahar, că secretarul îşi fă cu de îndată apariţia.
Omul fă cu o plecă ciune mai adâ ncă decâ t fă cuse mai devreme.
— Veniţi pe aici, dacă binevoiţi, milord, domnilor.
Ferda îşi dă du peste cap pe neră suflate paharul cu vin negru de Ibra,
iar Foix îşi scutură firimiturile de pe mantia albă de lâ nă . Îl urmară în
grabă pe Cazaril şi pe secretar, care îi conduse pe nişte scă ri şi pe un
pod micuţ cu arcade din piatră , că tre o parte mai nouă a fortă reţei.
După ce fă cură tot felul de ocoluri, ajunseră în faţa unor uşi duble, pe
care erau sculptate nişte creaturi marine, în stil roknar. Acestea se
dă dură în lă turi, lă sâ nd să iasă un lord bine îmbră cat, ţinut de braţ de
un alt curtean, şi care se plâ ngea:
— Dar am aşteptat cinci zile ca să obţin audienţa asta! Ce-nseamnă
toată nebunia asta... !

425
 — Va trebui să mai aşteptaţi un pic, milord, zise curteanul, condu-
câ ndu-l afară cu o mâ nă fermă , cu care-l strâ ngea de cot.
Secretarul îi invită pe Cazaril şi pe fraţii dy Gura înă untru,
anunţâ ndu-le numele şi rangul.
Nu era o sală a tronului, ci o sală de primire, mai puţin formală ,
destinată conferinţelor, nu pentru ceremonii. O masă spaţioasă , destul
de încă pă toare pentru a împră ştia pe ea hă rţi şi documente, ocupa un
capă t al să lii. Celă lalt capă t era stră puns de un şir de uşi cu ferestre
pă trate de sus pâ nă jos, care dă deau într-un balcon-parapete, care, la
râ ndul să u, avea privelişte înspre port şi şantier, cele două elemente
care constituiau bogă ţia şi puterea din inima Zagosurului. Lumina
argintie a mă rii, difuză şi palidă , lumina sala prin ferestrele largi, fă câ nd
flă că rile lumâ nă rilor din sfeşnice să pară şterse.
Erau de faţă vreo şase bă rbaţi, dar lui Cazaril nu îi fu greu să -i
recunoască pe Vulpoi şi pe fiul să u. La şaptezeci şi ceva de ani riga din
Ibra era vâ nos, chelit, pă rul roşcat pe care-l avusese în tinereţe se
redusese la o şuviţă subţiratică în jurul tigvei. Dar ră mă sese în putere,
nu şubrezit de bă trâ neţe, atent şi destins în pernele din scaunul în care
stă tea. Tâ nă rul înalt care stă tea la dreapta lui avea pă rul castaniu şi
drept ca al ră posatei sale mame din Darthaca, deşi cu reflexii roşiatice,
cam de lungimea unui coif, retezat drept. Mă car arata a fi să nă tos. Bun!...
Mantia lui, de un verde-marin, era împodobită cu sute de perle
închipuind un val care se sparge de ţă rm, care, atunci câ nd bă iatul se
întoarse spre noii vizitatori, vă lurea în pică turi elegante, care că deau
greu.
Omul care stă tea în partea cealaltă a Vulpoiului era tră dat de lanţul
de oficiu care-i atâ rna la gâ t a fi cancelarul Ibrei. Era un om cu un aspect
timid şi precaut – din relată ri se pă rea că muncea din greu – supus al
Vulpoiului, nu un rival pentru putere. Emblemele unui alt bă rbat din
încă pere îl desemnau a fi un lord al mă rii, un amiral al flotei ibraneze.
Cazaril puse un genunchi în pă mâ nt dinaintea Vulpoiului, destul de
graţios în ciuda amorţelii din pricina şeii şi a durerilor şi îşi plecă capul.

426
 — Milord, aduc veşti triste din Cardegoss în privinţa morţii prinţului
Teidez, precum şi scrisori urgente din partea surorii sale, prinţesa
Iselle.
Îi întinse scrisorile de acreditare din partea Isellei.
Vulpoiul rupse sigiliul şi îşi trecu privirea rapid peste râ ndurile
încondeiate cu simplitate. Ridică din sprâ ncene şi îl cercetă atent din
nou pe Cazaril.
— Foarte interesant! Ridică -te, milord ambasador, murmură el.
Cazaril trase aer în piept şi reuşi să se ridice în picioare fă ră să se
sprijine cu mâ inile de podea, sau, mai ră u, să se agaţe de scaunul rigă i.
Îşi ridică ochii la prinţul Bergon, care îl privea nemişcat, cu buzele
întredeschise şi încruntat. Cazaril clipi şi îi adresă un zâ mbet nesigur şi
o înclinare din capului. Era un tâ nă r destul de bine fă cut în ansamblu, cu
tră să turi regulate, poate chiar frumos atunci câ nd nu se încrunta în felul
acela. Nu era nici saşiu, nici n-avea o buză atâ rnată – un pic cam voinic,
dar în formă , nicidecum gras. Şi nici n-avea patruzeci de ani. Tâ nă r,
proaspă t bă rbierit, dar cu o umbră viguroasă pe bă rbie, care ară ta că
ajunsese la vâ rsta bă rbă ţiei. Cazaril se gâ ndi că Iselle ar fi mulţumită .
Privirea lui Bergon deveni şi mai insistentă .
— Mai zi ceva! fă cu el.
— Iertaţi-mă , milord? Cazaril se dă du cu un pas înapoi, tresă rind ca
şi cum ar fi fost ars cu un fier încins, în timp ce prinţul fă cu un pas în
faţă şi îi dă dea tâ rcoale, cercetâ ndu-l cu privirea de sus pâ nă jos,
respirâ nd din ce în ce mai agitat.
— Scoateți-vă că maşa! îi ceru deodată Bergon.
— Ce?
— Scoateți-vă că maşa!! Scoateţi-vă că maşa!
— Milord – prinţe Bergon – lui Cazaril îi nă vă li in minte scena
înfioră toare pusă la cale de dy Jironal ca să -i distrugă reputaţia în faţa
lui Orico. Dar nu mai erau ciori sfinte aici, în Zagosur, care să -l salveze.
Îşi coborî vocea:
— Vă implor, sire, nu mă faceţi de ruşine în faţa acestui anturaj.

427
 — Vă rog, milord, în urmă cu mai bine de un an, toamna, n-aţi fost
salvat de pe o galeră roknară , din largul coastei ibraneze?
— O, ba da... ?
— Daţi-vă jos că maşa!
Prinţul dansa practic fă ră încetare în jurul lui; Cazaril simţi că -l
cuprinde ameţeala. Privi la Vulpoi, care ară ta la fel de stupefiat ca şi
ceilalţi, dar dă du din mâ nă curios, aprobâ nd cerinţa ciudată a prinţului.
Confuz şi înfricoşat Cazaril se conformă , smulgâ ndu-şi gă itanele tunicii
şi lă sâ nd-o să cadă împreună cu mantia, împă turindu-şi apoi toată
îmbră că mintea pe braţ. Îşi împinse mandibula în faţă , încercâ nd să
suporte cu demnitate, să îndure orice umilire ar fi urmat.
— Eşti Caz! Eşti Caz! ţipă Bergon. Că ută tura urâ tă i se schimbă într-
un râ njet dement.
Of, zeilor, prinţul era nebun şi după tot acel galop prin zloată peste
munţi şi peste vă i, se dovedea pâ nă la urmă nepotrivit pentru Iselle...
— Da, sigur, aşa îmi spun prietenii...
Cazaril îşi înă buşi cuvintele, vă zâ ndu-se luat în braţe pe nepregă tite
de prinţ, aproape ridicâ ndu-l de la pă mâ nt.
— Tată , ţipă Bergon voios, ă sta-i omul! Ă sta-i omul!
— Ce, începu Cazaril, iar apoi, printr-un joc de umbre şi o inflexiune
a vocii, înţelese.
Şi gura că scată a lui Cazaril se transformă în râ njet. Bă iatul crescuse!
Îl dă du înapoi în timp cu un an, iar apoi cu patru inci în înă lţime, îi
şterse umbra din barbă , îl rase pe cap, adă ugă un strop de gră sime ca de
că ţelandru şi nişte arsuri de soare...
— Pe toţi zeii, suflă el. Danni? Danni?
Prinţul îi înşfă că mâ inile şi i le să rută .
— Unde-ai plecat? Am ză cut bolnav o să ptă mâ nă după ce am fost
adus acasă şi câ nd am trimis în cele din urmă oameni să te caute,
dispă ruseşi. Am gă sit alţi oameni de pe corabie, dar nu pe tine, şi nimeni
nu ştia unde-ai plecat.
— Am fost şi eu bolnav, în Spitalul Mamei de aici, din Zagosur. După
aceea, m-am dus, ă , acasă . În Chalion.
428
 — Aici! Chiar aici, sub nasul meu în tot timpul ă la! O să explodez. Ah!
Dar am trimis oameni la spitale – oh, cum de te-au scă pat? Am crezut că
ai murit din cauza ră nilor, erau atâ t de înfricoşă toare.
— Eram sigur că a murit, zise Vulpoiul încet, urmă rind scena aceea
cu o privire de nedescris. Să nu vină el să -şi încaseze ră splata imensă pe
care i-o datora Casa mea.
— N-am ştiut... cine eşti de fapt, prinţe Bergon.
Vulpoiul ridică din sprâ ncenele lui cenuşii.
— Chiar aşa?
— Nu, Tată , îi confirmă plin de zel Bergon. N-am spus nimă nui cine
eram. M-am folosit de numele de alint cu care mă striga mama câ nd
eram mic. Mi s-a pă rut mai nesigur să -mi reclam rangul decâ t să trec
drept un anonim.
Îi spuse apoi lui Cazaril:
— Câ nd ucigaşii plă tiţi ai ră posatului meu frate m-au ră pit nu i-au
spus că pitanului roknar cine eram. Credeau, probabil, că am să mor pe
galeră .
— Secretoşenia asta a fost o prostie, prinţe, îl ocă rî Cazaril. Roknarii
te-ar fi lă sat deoparte, pentru ră scumpă rare.
— Da, o ră scumpă rare uriaşă şi concesii politice smulse de la tată l
meu, fă ră îndoială , dacă m-aş fi lă sat luat prizonier sub adevă ratul meu
nume. Bergon îşi încleştă fă lcile. Nu. Nu m-aş fi lă sat pe mâ na lor, ca să
le fac jocurile.
— Aşadar, zise Vulpoiul cu o voce ciudată , uitâ ndu-se la Cazaril, nu
ţi-ai pus trupul la bă taie ca să -l salvezi pe prinţul Ibrei de la pâ ngă rire,
ci doar să salvezi un bă iat ca oricare altul.
— Un oarecare bă iat sclav, milord.
Cazaril îşi ră sfrâ nse buzele într-o grimasă , vă zâ ndu-l pe Vulpoi că
încerca să înţeleagă ce anume era acest Cazaril, un erou sau un netot.
— Mă îndoiesc de înţelepciunea dumitale.
— Sunt sigur că îmi pierdusem minţile pe jumă tate atunci,
recunoscu Cazaril amiabil. Eram pe galere de câ nd fusesem vâ ndut ca
prizonier de ră zboi, după că derea Gotorgetului.
429
 Vulpoiul îl scrută cu ochii micşoraţi.
— Aşadar dumneata eşti acel Cazaril, hm?
Cazaril îi fă cu o scurtă plecă ciune, întrebâ ndu-se ce i-o fi ajuns la
urechi rigă i despre acea campanie sterilă şi îşi scutură tunica. Bergon se
gră bi să îl ajute să şi-o îmbrace din nou. Cazaril se pomeni obiectul unor
priviri uluite din partea fiecă rui om din sală , inclusiv Ferda şi Foix. Cu
greu putu să -şi ascundă un hohot de râ s, sub masca unui râ njet, deşi în
stră fundurile lui simţea că începe să fiarbă o nouă teroare, pe care nu o
putea defini. De când tot merg eu pe drumul ăsta?
Scoase şi ultima scrisoare din pachet şi îi fă cu o plecă ciune şi mai
adâ ncă prinţului Bergon.
— Aşa cum atestă documentul din mâ inile tată lui domniei voastre
vin în calitate de purtă tor de cuvâ nt al unei mâ ndre şi frumoase
domniţe, şi am venit nu doar la el, ci şi la domnia voastră . Moştenitoarea
Chalionului vă cere mâ na în că să torie.
Îi înmâ nă prinţului uluit misiva pecetluită .
— De data asta, am să o las pe prinţesa Iselle să vă vorbească în
numele ei, fiind cea mai în mă sură să o facă , în virtutea inteligenţei sale
unice, a dreptului ce i se cuvine şi a ţelului să u sfâ nt. După aceasta, am a
vă spune multe altele, prinţe.
— Ard de neră bdare să vă ascult, milord Cazaril.
După ce aruncă o privire tensionată împrejur se îndreptă că tre una
din ferestrele acelea imense, unde desfă cu sigiliul epistolei şi o citi pe
neră suflate, cu un zâ mbet plin de mirare înflorindu-i pe buze.
Mirarea apă ru şi pe buzele Vulpoiului, deşi nu se putea numi zâ mbet
acea expresie care-i apă ru pe chip. Cazaril nu avea nicio îndoială că îl
pusese pe omul acela pe gâ nduri. Se rugă să aibă şi el prezenţa de spirit
care să îl ajute să facă faţă cu bine acelei încercă ri.

Cazaril şi companionii să i fură invitaţi, desigur, să ia cina în seara

aceea în sala de ospeţe a rigă i. Aproape de înserat Cazaril şi Bergon
plecară să se plimbe împreună de-a lungul ţă rmului, la picioarele
fortă reţei. Era un loc propice unei discuţii intime pe care şi-o dorea, se
430
gâ ndi Cazaril, fă câ ndu-le semn fraţilor dy Gura să ţină distanţa în urma
lor. Mugetul brizanţilor le acoperea sunetul vocilor. Câ ţiva pescă ruşi
albi se roteau în aer, ţipâ nd la fel de ascuţit ca oricare cioară sau se
repezeau să ciupească din resturile mirositoare aduse de valuri pe
nisipul ud, iar Cazaril îşi aminti că aceste pă să ri care se hră neau cu
mortă ciuni, cu ochii lor galbeni şi reci, erau sacre pentru Bastard în
Ibra.
Bergon îşi pusese şi el propriile gă rzi personale, înarmate pâ nă -n
dinţi, să meargă la oarecare distanţă în urma lor, deşi nu avea de gâ nd
să se dispenseze de serviciul lor. Rutina tă cută a precauţiilor pe care
prinţul şi le lua îi aminti încă o dată lui Cazaril că ră zboiul civil din ţara
asta abia se sfâ rșise, iar Bergon fusese deja atâ t pion, câ t şi jucă tor în
acest joc necruţă tor. Un pion cu care jucase şi el, se pă rea.
— N-am să uit niciodată ziua în care te-am cunoscut, zise Bergon,
atunci câ nd m-au aruncat pe banca galerei, lâ ngă tine. Pentru o clipă , m-
ai speriat mai mult decâ t roknarii.
Cazaril râ nji.
— De ce, doar pentru că eram o sperietoare de ciori plină de ră ni, de
râ ie, pă roasă şi împuţită ?
Bergon râ nji şi el la fel.
— Cam aşa ceva, recunoscu el timid. Dar apoi mi-ai zâ mbit şi mi-ai
spus „bună seara, tinere domn” în faţa tuturor, ca şi cum m-ai fi invitat
să iau loc pe o bancă dintr-o tavernă şi nu pe o bancă de osâ ndă .
— Bine, dar erai o noutate, iar noi nu prea aveam parte de aşa ceva.
— M-am gâ ndit la toate mai tâ rziu. Sunt sigur că nu judecam prea
limpede la vremea aia...
— Era firesc să fie aşa. Veniseşi destul de supă rat.
— E-adevă rat. Ră pit, speriat – abia îmi încasasem prima bă taie
adevă rată – dar dumneata m-ai ajutat. Mi-ai spus cum să merg mai
departe, la ce să mă aştept, m-ai învă ţat cum să supravieţuiesc. M-ai dat
în două râ nduri apă , pe lâ ngă porţia care mi se cuvenea, apă pe care ţi-ai
luat-o de la gură ...

431
 — Ei, doar atunci câ nd era nevoie. Eu eram deja obişnuit cu arşiţa,
oricâ t de deshidratat aş mai fi putut să ajung şi fă ră apa aceea. După o
vreme, ajungi să faci diferenţa între un om care are un anume
disconfort şi privirea aceea febrilă de chipul altuia care e în pragul
colapsului. Era foarte important să nu leşini pe vâ slă , înţelegi?
— Ai fost foarte bun cu mine.
Cazaril ridică din umeri.
— De ce nu? Ce mă costa, la urma urmei?
Bergon scutură din cap.
— Un om poate să -şi permită să fie binevoitor atunci câ nd îi este
bine. Întotdeauna am considerat mă rinimia o virtute indecentă , pe
considerentul ă sta. Dar câ nd ne era foame, sete, ră u, frică , tră ind sub
ameninţarea morţii, în inima groazei, dumneata nu ţi-ai lepă dat
manierele curtenitoare, ca şi cum ai fi fost un senior lipsit de griji, aflat
în faţa şemineului din propria-i casă .
— Unele lucruri care se întâ mplă în viaţă pot fi oribile sau
insurmontabile. Oamenii au întotdeauna de ales – dacă n-ar fi aşa,
atunci cum ar putea să îndure atâ tea?
— Da, dar... eu nu ştiam asta, înainte să mă vă d pus în faţa faptului
împlinit. Asta s-a întâ mplat atunci câ nd am început să cred că era
posibil să supravieţuiesc. Şi nu mă refer doar la trup.
Cazaril schiţă un zâ mbet schimonosit.
— Eu eram cu un picior în groapă pe atunci, doar ştii.
Bergon clă tină din nou din cap şi lovi cu cizma în nisipul argintiu, în
vreme ce mergeau agale. Soarele de apus îi arunca luciri de aramă în
pă rul întunecat, de darthacan.
Ră posatei lui mame i se dusese buhul în Chalion că era o scorpie, o
intrusă din Darthaca, care îşi instiga bă rbatul împotriva Moştenitorului
la tron, pentru ca propriul ei fiu să tragă foloasele. Dar Bergon pă rea să
şi-o amintească cu drag; câ nd era copil trecuse prin două asedii
împreună cu ea, separat de sprijinul forţelor tată lui lui în ră zboiul
intermitent cu fratele lui vitreg. Era mai mult decâ t evident că bă iatul
fusese obişnuit cu femei energice, care aveau un cuvâ nt de spus în
432
consiliile bă rbaţilor. Atunci câ nd împă rţise cu Cazaril banca de vâ slaş, în
momentele în care încerca să se încurajeze singur, îi vorbise adesea,
deşi în termeni mascaţi, despre mama lui care murise. Niciodată , însă ,
despre tată l lui care tră ia. Inteligenţa şi stă pâ nirea de sine precoce de
care fă cuse dovadă Bergon în zilele primejdioase de la galere nu erau pe
de-a întregul moştenite de la Vulpoi.
Cazaril zâ mbi cu toată faţa.
— Aşadar, hai să -ţi povestesc totul despre prinţesa Iselle dy
Chalion...
Bergon îi sorbea cuvintele, în timp ce Cazaril îi descria pă rul ei
câ rlionţat de culoarea ambrei şi ochii cenuşii luminoşi, gura generoasă
şi veselă , talentul ei la echitaţie şi cultura bogată . Curajul ei de neclintit
şi deciziile rapide pe care le lua în situaţii de urgenţă . Să i-o vâ ndă pe
Iselle lui Bergon, pă rea la fel de greu ca şi cum le-ar fi vâ ndut hrană
unor înfometaţi, apă unor însetaţi ori mantale unor oameni dezgoliţi pe
timp de vijelie şi nici mă car nu ajunsese încă la partea referitoare la
faptul că era pe cale să moştenească un regat. Bă iatul pă rea deja pe
jumă tate îndră gostit. Vulpoiul avea să fie o provocare mult mai mare; ei
avea să suspecteze că e o şmecherie la mijloc. Cazaril nu avea nicio
intenţie să îi încredinţeze adevă rul Vulpoiului. Bergon însă , era altă
mâ ncare de peşte. Pentru tine, iată adevărul.
— Există o urgenţă întunecată în rugă mintea prinţesei Iselle,
continuă Cazaril, odată ajunşi pe culmea unei movile de pe ţă rm şi
fă câ nd cale întoarsă . Asta vi-o spun în cea mai mare taină , că ci ea vrea
să vi se încredinţeze cu toată fiinţa, în calitate de viitor soţ. Secretul ă sta
e numai pentru urechile domniei voastre.
Trase pe nă ri aerul mă rii, fă câ ndu-şi curaj.
— Totul se trage de la ră zboiul purtat de Fonsa cel Prea-Înţelept
împotriva Generalului de Aur...
Mai fă cură două ture de-a lungul întinderii de nisip, bă tă torindu-şi
paşii, pâ nă să -şi termine Cazaril de depă nat povestea. Soarele, care se
cufunda într-un glob roşu, aproape că atingea linia întinsă a orizontului,
iar valurile care se spă rgeau de ţă rm lică reau în culori întunecate şi
433
uluitoare, îngustâ ndu-le tot mai mult drumul de pe plajă , în timp ce se
revă rsa mareea. Cazaril fu la fel de cinstit faţă de Bergon, cum fusese şi
faţă de Ista, neascunzâ ndu-i nimic, mai puţin mă rturisirea pe care i-o
fă cuse Ista, nici mă car faptul că era bâ ntuit de Dondo. Chipul lui Bergon,
rumenit în lumina apusului, era furat de gâ nduri atunci câ nd Cazaril îşi
termină istorisirea.
— Lord Cazaril, de-aş auzi toate astea din gura orică rui alt om în
afară de dumneata, mă îndoiesc că l-aş putea crede. L-aş lua drept
nebun.
— Deşi nebunia ar putea fi o consecinţă a acestor întâ mplă ri, prinţe,
nu este şi cauza lor. Totul e adevă rat. Am vă zut cu ochii mei. Sunt
aproape convins că mă înec în aceste lucruri.
Era o întorsă tură nefericită de frază , dar marea care clocotea atâ t de
aproape îl scotea din fire pe Cazaril. Se întreba dacă Bergon observase
că el se întorcea întotdeauna în aşa fel încâ t să -l lase pe prinţ între el şi
valurile care se că scau.
— M-ai face să fiu un fel de erou dintr-o carte cu poveşti pentru
adormit copii, care o salvează pe frumoasa domniţă de sub puterea
vră jii, cu un să rut.
Cazaril tuşi ca să -şi recapete vocea.
— De fapt, e nevoie de mai mult decâ t de un să rut, cred. Trebuie să
se consume actul că să toriei, pentru a vă putea uni legal. Din punct de
vedere teologic, ca şi în alte privinţe, îndră znesc să cred.
Prinţul îi aruncă o ocheadă indescriptibilă . Ră mase tă cut câ t mai
fă cură alţi câ ţiva paşi. Apoi îi spuse:
— Ţi-am vă zut integritatea la treabă . Mi-a... lă rgit universul. Am fost
crescut de tată l meu, care este un om prudent, prevă ză tor, care
întotdeauna caută motivaţiile ascunse, egoiste ale oamenilor. Nimeni nu
poate să -l tragă pe sfoară . Dar eu l-am vă zut tră gâ ndu-se singur pe
sfoară . Dacă înţelegi ce vreau să spun.
— Da.
— A fost o mare nebunie din partea dumitale să -l ataci pe acel
roknar mâ rșav de la galere.
434
 — Da.
— Şi cu toate astea, cred că dacă ar fi să ne află m iară şi în aceeaşi
situaţie, ai face-o din nou.
— Ştiind tot ce ştiu acum... ar fi mai greu. Dar aş spera... m-aş ruga,
prinţe, ca zeii să mă învrednicească cu o asemenea nebunie, la nevoie.
— Ce-i toată nebunia asta uimitoare, care stră luceşte mai tare decâ t
tot aurul tată lui meu? Poţi să mă înveți să fiu un astfel de nebun, Caz?
— Oh, suspină Cazaril. Sunt sigur de asta.

Cazaril se întâ lni cu Vulpoiul a doua zi dimineaţă , pe ră coare. Fu

condus din nou în sala aceea înaltă , luminoasă , care dă dea înspre mare,
dar de data aceasta pentru o discuţie în cerc mai restrâ ns, doar el cu
riga şi cu secretarul rigă i. Secretarul se aşeză în capă tul mesei, cu un
teanc mare de hâ rtii, pene noi şi o rezervă de cerneală la îndemâ nă .
Vulpoiul stă tea la marginea lungă a mesei, fă câ ndu-şi de lucru cu un
joc cu castele şi că lă reţi, avâ nd piesele superb sculptate în coral şi jad,
iar tabla lucrată în bucă ţi şlefuite de malachit, onix şi marmură albă .
Cazaril fă cu o reverenţă , şi, la semnul rigă i care îl pofti să ia loc, se aşeză
în faţa acestuia la masă .
— Jucaţi? întrebă Vulpoiul.
— Nu, milord, spuse cu pă rere de ră u Cazaril. Sau, cel puţin, nu sunt
un împă timit al jocului.
— Ah! Pă cat.
Vulpoiul împinse tabla de joc un pic într-o parte.
— Bergon e foarte entuziasmat de felul în care i-ai descris acel
model de perfecţiune al Chalionului. Îţi îndeplineşti sarcinile stră lucit,
domnule ambasador.
— Asta şi nă dă jduiesc.
Riga atinse scrisoarea de recomandare a Isellei, care se odihnea pe
lemnul lucios al mesei.
— Rarisim document! Sunteţi conştient că o obligă pe prinţesă la tot
ceea ce semnaţi în numele domniei sale.
— Da, sire.
435
 — Autoritatea cu care v-a învestit este destul de discutabilă , să ştiţi.
Există chestiunea legată de vâ rsta ei, pe de o parte.
— Ei bine, sire, dacă nu-i recunoaşteţi dreptul de a-şi negocia
propriul contract matrimonial, cred că nu mi-a mai ră mas nimic de
fă cut decâ t să încalec şi să plec înapoi în Chalion.
— Nu, n-am spus că eu îi pun la îndoială acest drept!
O uşoară tentă de panică se simţi în vocea rigă i.
Cazaril îşi înfrâ nă un zâ mbet.
— Într-adevă r, sire, faptul că staţi cu noi la masa tratativelor,
înseamnă că îi acordaţi o recunoaştere publică autorită ţii prinţesei.
— Hm, într-adevă r, într-adevă r. Tinerii ă ştia sunt atâ t de încreză tori.
Numai că noi, cei bă trâ ni, trebuie să le apă ră m interesele.
Luă de pe masă cealaltă listă pe care i-o înmâ nase Cazaril de cu
seară .
— Am studiat clauzele pe care le-aţi sugerat pentru contractul
marital. Avem multe de discutat.
— Iertaţi-mă , sire. Nu am sugerat nimic. Acelea sunt nişte cerinţe
obligatorii. Dacă doriţi să propuneţi condiţii suplimentare, vă ascult.
Riga îşi arcui sprâ ncenele la el.
— Cu siguranţă că nu. Doar să luă una, de pildă – această chestiune
privind succesiunea din perioada minoratului lor, dacă vor fi atâ t de
norocoşi să o depă şească . Un simplu accident de că lă rie şi roina din
Chalion poate deveni regentă în Ibra! Asta nu se poate. Bergon este
supus riscurilor de pe câ mpul de bă tă lie, ceea ce nu e valabil în cazul
soţiei lui.
— Ei bine, să speră m că nici nu o să fie valabil. Ori sunt eu greşit
informat asupra istoriei Ibrei, milord. Ştiam că mama prinţului a
câ ştigat două asedii, parcă ?
Vulpoiul îşi drese vocea.
— În orice caz, continuă Cazaril, să avem în vedere că riscul e de
ambele pă rţi şi, prin urmare şi clauza trebuie să fie reciprocă . Iselle este
supusă riscurilor naşterii, ceea ce nu se va întâ mpla niciodată în cazul

436
lui Bergon. O naştere nereuşită şi el ar putea deveni regent în Chalion.
Câ te dintre soţiile domniei voastre v-au supravieţuit, sire?
Vulpoiul inspiră , pă stră un moment de tă cere şi apoi îşi reluă
discursul:
— Şi mai e şi clauza asta referitoare la titluri!
O discuţie în contradictoriu, care dură câ teva minute, clarifică faptul
că Bergon dy Ibra-Chalion nu era mai eufonic decâ t Bergon dy Chalion-
Ibra şi astfel trecu de ambele pă rţi şi clauza respectivă .
Vulpoiul îşi pungi buzele şi se încruntă gâ nditor:
— Înţeleg că sunteţi un om despă mâ ntenit, lord Cazaril. Cum se face
că prinţesa nu vă ră splă teşte pe mă sura rangului pe care-l purtaţi?
— Mă ră splă teşte pe mă sura rangului de care se bucură domnia sa.
Iselle nu este roină în Chalion – deocamdată .
— Eh. Pe de altă parte, eu sunt actualul rigă în Ibra şi am puterea să
dispun... de multe.
Cazaril nu fă cu decâ t să zâ mbească uşor.
Încurajat, Vulpoiul îi vorbi despre un conac elegant, cu vedere la
mare şi plasă o piesă din joc, înfă ţişâ nd un castel de coral, pe tabla
dintre ei. Captivat să vadă unde duceau toate astea, Cazaril nu se osteni
să remarce câ t de puţin dorea să aibă o privelişte la mare. Vulpoiul îi
vorbi despre cai mâ ndri şi de o moşie pe care să şi-i pască şi despre câ t
de neadecvată i se pă rea lui cea de-a treia clauză . Mai adă ugă şi câ ţiva
că lă reţi pe tabla lui de joc. Cazaril scoase nişte sunete neutre. Vulpoiul îi
mai suflă subtil câ te ceva despre banii prin care ar putea dobâ ndi o un
rang mai de soi în Ibra decâ t cel de castillar şi despre cum putea fi
rescrisă mai avantajos clauza şase. Un castel din jad fu adă ugat pe tabla
de joc, care devenea tot mai încă rcată . Secretarul fă cea însemnă ri. Cu
fiecare murmur lipsit de cuvinte din partea lui Cazaril, atâ t respectul,
câ t şi mulţumirea creşteau în ochii Vulpoiului, deşi mormanul de piese
creştea dureros, remarcă el.
— Joci mai bine decâ t mă aşteptam, castillare.
În cele din urmă , Vulpoiul se lă să pe spate şi flutură din mâ nă înspre
mormanul de simboluri cadou.
437
 — Ce-ţi doreşti Cazaril? Ce crezi că -ţi poate da fata asta mai mult
decâ t aş fi eu în stare, ei?
Zâ mbetul lui Cazaril se transformă între-un râ njet.
— De ce spuneţi asta, sire? Cred că -mi va da o proprietate în Chalion
cu care să mă mulţumesc. Lată de un pas şi lungă de doi, care să fie a
mea pe veci.
Cu delicateţe, astfel încâ t să nu dea de înţeles că ar fi fost jignit sau că
ar fi intenţionat să aducă vreo jignire rigă i, întinse mâ na şi îi împinse
piesele înapoi.
— Cred că ar trebui să dau o explicaţie, probabil. Sufă r de o tumoare
intestinală , de la care mă aştept să nu-mi mai lase mult de tră it. Premiile
sunt pentru oamenii vii, cred eu. Nu pentru cei aflaţi pe moarte.
Vulpoiul mişcă din buze fă ră să scoată niciun cuvâ nt; uluirea şi
spaima îi trecură peste chip, precum şi o stră fulgerare de ruşine cu care
era prea puţin obişnuit şi pe care şi-o suprimă cu repeziciune. Scoase un
scurt hohot de râ s.
— Pe cei cinci zei! Fata asta are destulă inteligenţă şi neîndurare să
mă înveţe pe mine meşteşugul meu propriu! Nu-i de mirare că ţi-a
acordat asemenea puteri. Pe boaşele Bastardului, mi-a trimis un
ambasador imposibil de mituit.
Lui Cazaril îi trecură trei gâ nduri prin minte: primul, că Iselle nu
urzise niciun astfel de plan viclean, al doilea, că dacă i s-ar fi sugerat un
astfel de plan, ar fi spus doar un Hm!, şi un al treilea, că Vulpoiul nu
trebuia să afle primul lui gâ nd.
Vulpoiul gâ ndi la rece, privindu-l din ce în ce mai insistent pe
Cazaril.
— Îmi pare ră u pentru necazul dumitale, castillare. Nu-i un lucru
amuzant. Mama lui Bergon a murit din cauza unei tumori la sâ n;
moartea a luat-o prea de timpuriu – avea numai treizeci şi şase de ani.
Nu a descurajat-o nici mă car toată durerea pe care a stâ rnit-o în mine,
dar la sfâ rșit… ah, în fine.
— Eu am treizeci şi şase de ani, nu se putu abţine să nu observe
Cazaril, cu destulă tristeţe.
438
 Vulpoiul clipi.
— Nu ară ţi bine deloc, atunci.
Luă din nou în mâ nă lista de prevederi.
— Acum, sire, în ceea ce priveşte acest contract de că să torie…
În cele din urmă , Cazaril nu cedă nimic din toată lista şi a obţinu
acordul în privinţa tuturor condiţiilor.
Cu mâ hnire şi pe că i ocolite Vulpoiul mai fă cu nişte adă ugiri
inteligente la clauzele care puteau implica şi împrejură ri neprevă zute, la
care Cazaril îşi dă du bucuros acordul. Vulpoiul se mai tâ ngui un pic de
formă şi fă cu nişte referiri repetate la supunerea pe care o soţie i-o
datora unui soţ – iară şi un detaliu care nu fusese proeminent în istoria
recentă a Ibrei, dar pe care Cazaril, din tact diplomatic, nu îl scoase în
evidenţă – şi la bă rbă ţia nefirească a femeilor care îşi petreceau prea
mult timp în şa.
— Consolaţi-vă , sire, îl consolă Cazaril. Destinul nu vrea să câ știgați
astă zi un regat pentru fiul domniei voastre. Ci să câ știgați un imperiu
pentru nepotul domniei voastre.
Vulpoiul se însenină . Pâ nă şi secretarul lui zâ mbi.
În cele din urmă Vulpoiul îi oferi setul de că lă reţi şi castele, ca pe un
dar personal de aducere aminte.
— Eu unul mă vă d nevoit să refuz, zise Cazaril aruncâ nd un ochi plin
de regret la piesele elegante.
Dar îi veni în minte o altă idee, mai bună .
— Dar dacă veţi binevoi să puneţi să fie împachetate, aş fi încâ ntat să
pot să le iau cu mine în Chalion, ca dar de logodnă din partea domniei
voastre pentru viitoarea voastră noră .
Vulpoiul izbucni în râ s, clă tinâ nd din cap.
— Să fi avut eu un curtean care să -mi fie atâ t de fidel pentru o aşa de
mică recompensă ! Chiar nu vrei nimic pentru dumneata, Cazaril?
— Vreau timp.
Vulpoiul pufni cu regret.
— Oare nu asta dorim cu toţii? Pentru asta ar trebui să te adresezi
zeilor, nu rigă i din Ibra.
439
 Cazaril nu fă cu niciun comentariu, deşi fu scuturat de un tic nervos.
— Cel puţin aş vrea să tră iesc să o vă d pe Iselle că să torită cu bine.
Acesta e un dar pe care chiar puteţi să mi-l acordaţi, sire, gră bind toate
procedurile în sensul acesta.
Adă ugă apoi:
— Şi este cu adevă rat o chestiune de urgenţă ca Bergon să devină
prinţ-consort în Chalion, înainte ca Martou dy Jironal să devină regent
în Chalion.
Pâ nă şi Vulpoiul fu nevoit să dea aprobator din cap la observaţia
asta.

În noaptea aceea, după banchetul obişnuit dat de rigă şi după ce se

descotorosi de Bergon care, dacă vă zuse că nu-i chip să -l îndoape cu
onorurile pe care Cazaril le refuza cu fermitate, pă rea să vrea să -l
îndoape mă car cu mâ ncare, Cazaril se opri la Templu. Să lile mari şi
rotunde ale edificiului erau tă cute şi sumbre la acea oră , aproape golite
de credincioşi, deşi luminile din pereţi, la fel ca şi focul central, ardeau
fă ră încetare, vegheate pe timpul nopţii de doi discipoli. Le ră spunse la
salutul prietenos pe care i-l adresară şi pă şi în curtea Fiicei pe sub
arcadele decorate cu plă ci de ceramică .
Întâ lni în cale covoraşe de rugă ciune, frumos ţesute de fecioarele şi
doamnele din Ibra, care le donaseră templelor în semn de pioşenie, ca
să scutească genunchii şi trupurile celor care se rugau de ră ceala de
marmură a pardoselii.
Cazaril se gâ ndi că dacă obiceiul acela ar fi importat în Chalion, odată
cu Bergon, ar putea spori cu mult participarea la serviciile divine pe
timp de iarnă de acolo. Covoraşe de toate mă rimile şi formele erau
aşternute în jurul altarului Cră iesei. Cazaril îşi alese unul mare şi gros,
ţesut din lâ nă grea, cu reprezentă ri uşor decolorate ale unor flori de
primă vară , şi se culcă pe el. Rugă ciunea, nu somnul de beţiv, îşi reaminti
el, era scopul lui în acel loc…
Ori de câ te ori prinsese ocazia pe drumul spre Ibra intrase să se
roage în casa rudimentară a Fiicei din orice că tun, în timp ce Ferda
440
îngrijea de cai: se rugase ca Orico să ră mâ nă în viaţă , pentru siguranţa
Isellei şi a lui Betriz, pentru alinarea Istei. Mai presus de orice, intimidat
de reputaţia Vulpoiului, se rugase să ducă cu succes la bun sfâ rşit acea
misiune. Acea rugă ciune, se pă rea, îşi gă sise ră spunsul încă dinainte. Cu
câ t de mult timp în urmă oare? Trasă , cu mâ inile desfă cute în lă turi, linii
peste urzeala covoraşului, ţesută ochi cu ochi de mâ inile ră bdă toare ale
unei femei. Sau poate că nu fusese ră bdă toare. Poate fusese obosită , sau
nervoasă , sau cu gâ ndurile împră ştiate, sau înfometată , sau mâ nioasă .
Poate că era pe moarte atunci câ nd l-a ţesut. Dar mâ inile ei
continuaseră să se mişte pâ nă la capă t, fă ră greş.
De când merg eu pe drumul ăsta?
Înainte, ar fi situat începuturile credinţei sale întru lucră rile Cră iesei
în momentul în care un galben că zuse în noroiul iernii baociene, scă pat
de un că lă reţ neîndemâ natec. Acum, însă , nu mai era sigur deloc şi, mai
ales, nu era sigur că i-ar fi plă cut ră spunsul cel nou. Coşmarul galerelor
venise înaintea galbenului din noroi. Să fi fost oare toată durerea şi frica
şi agonia pe care le suferise acolo manipulate de zeii care-şi urmă reau
scopurile lor proprii? Să nu fi fost decâ t o marionetă trasă de sfori? Sau
fusese mai degrabă un catâ r tras de funie.
Greoi şi încă pă ţâ nat, care trebuise să fie mâ nat cu biciul tot drumul?
Nici nu ştia dacă ceea ce simţea era uluire sau mâ nie. Medită asupra
convingerii cu care Umegat susţinea că zeii nu puteau să pună stă pâ nire
pe voinţa unui om, ci numai aşteptau să li se aştearnă la picioare. Câ nd
se angajase el oare să facă asta?
Oh!
Atunci.
Într-o noapte friguroasă de la Gotorget, în care era lihnit şi disperat,
îşi fă cuse turele de veghe de pe crestele zidurilor, aşa cum i-o cerea
gradul de comandant. Ajuns în cel mai înalt turn, îi dă duse liber
bă iatului flă mâ nd şi leşinat care fă cea de strajă , să se ducă şi să -şi revină
cum putea, fă câ nd el însuşi de veghe. Se zgâ ise în bezna nopţii la
focurile de tabă ră ale inamicului, care luceau batjocoritor în satul
devastat, în vale, pe crestele dealurilor din jur, sugerâ nd că ldură din
441
belşug şi mâ ncare gă tită şi siguranţă şi toate lucrurile de care ai să i
duceau lipsă între zidurile fortă reţei. Şi s-a gâ ndit la toate planurile
fantastice pe care le fă cuse, la cum că utase să câ ştige timp, cum îşi
îndemnase oamenii să -şi pă streze credinţa, cum astupase gropi, cum se
luptase în misiuni, cum scurmase după mâ ncare spurcată , cum îşi
spă lase sabia în sâ ngele celor care urcau pe scă rile de atac şi, mai
presus de toate, cum se rugase. Pâ nă câ nd ajunsese la capă tul tuturor
rugă ciunilor.
În tinereţea lui de la Cazaril urmase calea obişnuită a celor mai mulţi
tineri de condiţie nobilă şi devenise un laic dedicat Ordinului Fratelui,
cu toate aspiraţiile şi promisiunile unui ordin militar.
Închinase rugă ciuni mecanice – atunci câ nd se obosise să le facă –
zeului care-i fusese atribuit în virtutea sexului, vâ rstei şi rangului să u.
Aflat în turnul acela, în întuneric, avea impresia că însuşi faptul că
urmase acea cale indiscutabilă , îl adusese, pas cu pas, spre acea cursă
imposibilă abandonat atâ t de cei din tabă ra lui, câ t şi de zeul lui.
Purta încă pe sub că maşă medalia simbolică a Fratelui, pe care o
primise la ceremonia lui de consacrare de la treisprezece ani, cu puţin
înainte să pă ră sească domeniul natal Cazaril ca să -şi facă ucenicia ca paj
la curtea bă trâ nului provincar. În noaptea aceea din turn, cu lacrimi de
epuizare şi disperare – şi da, mâ nie – rostogolindu-i-se pe faţă , şi-o
smulsese de la gâ t şi o azvâ rlise peste creasta zidului, negâ ndu-şi zeul
care îl negase pe el. Alunecarea rostogolită a bucă ţii de aur se topise în
întuneric pe tă cute. Cazaril se aruncase în prosternare pe pietrele
acelea, aşa cum ză cea întins şi acum, şi se jurase că oricare alt zeu, care
din ei ar fi vrut, putea să îl revendice acum, sau niciunul, atâ ta timp câ t
oamenii care crezuseră în el scă pau din acea capcană . În ceea ce-l
privea, era pregă tit. Era gata.
Nimic, bineînţeles, nu se întâ mplase.
Bine, în cele din urmă începuse să plouă .
După un timp, se ridicase de pe paviment, ruşinat de mofturile sale,
recunoscă tor că niciunul dintre oamenii lui nu fusese martor la
spectacolul pe care-l dă duse.
442
 Venise schimbul de pază , iar el plecase în linişte. Nimic altceva nu se
mai petrecuse preţ de câ teva să ptă mâ ni, pâ nă la sosirea acelui curier
bine hră nit cu vestea că totul fusese în zadar, iar tot sâ ngele şi sacrificiul
lor urma să fie dat la schimb pe aur, care să se scurgă în visteriile lui dy
Jironal.
Iar oamenii lui fuseseră scoşi în siguranţă .
Şi numai picioarele lui porniseră pe un alt drum…
Ce spusese Ista? Cele mai cumplite blesteme ale zeilor se pogoară
asupră-ne în chip de răspunsuri la propriile noastre rugăciuni.
Rugăciunea e un târg primejdios.
Aşa că , dacă alegeai să îţi împă rţi voinţa cu zeii, era de ajuns să alegi
o sigură dată , ca şi cum te-ai înregimenta într-o companie militară
printr-un jură mâ nt? Sau trebuia să alegi şi să tot alegi mereu, în fiecare
zi? Ori ambele? Ar putea el să pă şească pe lâ ngă drumul ă sta în orice
moment, să urce pe un cal şi să pornească , să zicem, înspre Darthaca,
spre un nou nume, o nouă viaţă ? Tot aşa cum Umegat acceptase fă ră
dovezi ideea unor o sută de alţi Cazarili, care nici mă car nu apă ruseră la
apel. Abandonâ ndu-i, desigur, pe toţi cei care aveau încredere în el,
Iselle şi Ista şi provincara, Palli şi Betriz…
Dar vai, nu şi pe Dondo.
Se mai vâ nzoli un timp pe covoraşul lui, stingherit de apă sarea pe
care o simţea în pâ ntece, încercâ nd să se convingă pe sine că de vină era
doar banchetul Vulpoiului şi nu tumoarea lui, care că pă ta nişte
proporţii hidoase. Gră bindu-se înspre o desă vâ rşire grotescă , aşteptâ nd
doar ca mâ na Cră iesei să cedeze. Poate că zeii învă ţaseră din greşeala
Istei, la fel ca şi din curajul pierdut al lui dy Lutez? Poate că de data asta
se asigurau că mă garul lor nu avea de gâ nd să dispară în ceaţă , lă sâ nd
lucrurile pe jumă tate fă cute, aşa cum fă cuse dy Lutez…?
Doar dacă nu murea. Uşa era mereu întredeschisă . Ce îl aştepta de
partea cealaltă ? Iadul Bastardului? Disoluţia spectrală ? Pacea?
Ptiu!
De partea cealaltă a pieţei Templului, în casa Fiicei, îl aştepta un pat
moale şi plă cut. Faptul că minţile îi fuseseră cuprinse de acea
443
învâ rtejeală febrilă era un semn să se îndrepte spre el. Oricum, asta nu
fusese o rugă ciune, ci, mai degrabă , o ceartă cu zeii.
Rugă ciunea, bă nuia el în timp ce se scula în picioare şi se îndrepta
spre uşă , însemna să pui un picior în faţa celuilalt. Menținâ nd un ritm
constant.

Capitolul 23

În ultimul moment, după ce fuseseră convenite acordurile de

principiu, după ce tratatele fuseseră redactate în mai multe copii, într-
un scris frumos de curte, semnate de toate pă rţile implicate şi de
martorii lor, apoi sigilate, aspectele practice intrară în impas. Vulpoiul
se opunea, în mod justificat după pă rerea lui Cazaril, trimiterii fiului să u
în Chalion fă ră să aibă nicio garanţie însemnată în privinţa securită ţii
personale a acestuia. Riga nu avea nici oamenii, nici banii necesari în
acest regat secă tuit de ră zboi, să dispună de o forţă armată apreciabilă ,
care să îl pă zească pe Bergon. Pe de altă parte Cazaril se temea de
efectul pe care îl putea avea asupra Chalionului stră mutarea unei
asemenea armate peste graniţă , chiar şi pentru o cauză atâ t de nobilă .
Disputa se încinse; ruşinat de faptul că i se amintise că Bergon îi datora
viaţa lui Cazaril; Vulpoiul începu să se eschiveze de la cererile lui
Cazaril, într-un fel care-i amintea acestuia cu putere de Orico.
Cazaril primi prima scrisoare cifrată de la Iselle prin curierii din
Ordinul Fiicei, cu care stabilise o înţelegere dinainte, în drumul lor
ocolit. Fusese încondeiată la numai patru zile după ce plecase el din
Cardegoss şi era scurtă , confirmâ nd doar faptul că ritualurile pentru
funeraliile lui Teidez se desfă şuraseră fă ră incidente şi că Iselle avea să
plece din capitală în după -amiaza aceea, însoţind cortegiul funerar spre
Valenda în vederea înhumă rii. Observa cu o vă dită uşurare că ,
Rugăciunile noastre au fost ascultate – animalele sacre au arătat că Fiul
Toamnei l-a luat la el, până la urmă. Mă rog să îşi găsească pacea în
apropierea binefăcătoare a zeului. Apoi mai spunea: Fratele meu cel
mare trăieşte şi i-a revenit vederea la un ochi. Dar a rămas tot aşa de
444
umflat. Rămâne acasă, la pat. Pe un ton mult mai rece, raporta,
Duşmanul nostru şi-a postat două nepoate ca doamne de companie, în
anturajul meu. N-am să fiu în stare să scriu mai des. Să-ţi ajute Crăiasa în
misiune!
Că ută în zadar să gă sească vreun post-scriptum din partea lui Betriz,
fiind câ t pe ce să îl rateze, pâ nă ce întoarse foaia pe dos. Erau nişte cifre
încondeiate cu migală , cu scrisul ei inconfundabil, pe jumă tate ascuns
sub ceara cră pată a sigiliului. Râ câ i cu unghia resturile de ceară lipite.
Însemnă rile scurte descoperite în felul acesta, îl îndrumară la o pagină
de la sfâ rşitul că rţii, una dintre cele mai poetice rugă ciuni ale lui Ordol:
o rugă pă timaşă pentru siguranţa unei fiinţe iubite, care era plecată
departe de casă . Câ ţi ani – câ ţi zeci de ani – trecuseră de câ nd cineva de
departe nu se mai rugase pentru sufletul lui? Cazaril nu era nici mă car
sigur că aceasta era ursită privirilor lui sau era doar pentru cele ale
zeilor, dar atinse într-ascuns micuţul cifru în cele cinci puncte sacre,
pă strâ ndu-l o clipă pe buze, înainte să plece din cameră să îl caute pe
Bergon.
Îi împă rtă şi cealaltă parte a scrisorii prinţului, care studie fascinat
râ ndurile şi sistemul de cod. Cazaril închegă un bilet scurt în care relata
succesul misiunii sale, iar Bergon, cu limba prinsă între dinţi, încifră şi
el laborios o scrisoare cu propria lui mâ nă , care să ajungă împreună cu
cea a lui Cazaril la noua lui logodnică .
Cazaril numă ră zilele în gâ nd. Era imposibil ca dy Jironal să nu aibă
spioni la curtea din Ibra. Mai devreme sau mai tâ rziu, apariţia lui acolo
trebuia să fie raportată în Cardegoss. Câ t de curâ nd? Ar putea ghici dy
Jironal că negocierile lui Cazaril, în numele Isellei, prosperaseră atâ t de
surprinză tor? Ar fi în stare să o ia captivă pe prinţesă , ar putea să -i
calculeze lui Cazaril urmă toarea mişcare, ar putea să încerce să -l
intercepteze pe Bergon în Chalion?
După câ teva zile în care preparativele ră mă seseră într-un punct
mort din cauza mă surilor de protecţie a prinţului, stră fulgerat de o idee
genială , Cazaril îl trimise pe acesta să se bată pentru cauza lui. Bergon
era un emisar din faţa că ruia Vulpoiul nu putea să se eschiveze, nici
445
chiar în budoarele lui. Bergon era tâ nă r şi energic, avâ nd imaginaţia
puternic implicată în patima care-l cuprinsese pentru Iselle, iar Vulpoiul
era bă trâ n şi obosit. Din pă cate, sau poate că din fericire, în opinia lui
Cazaril, într-un oraş din sudul Ibrei, care se afla sub stă pâ nirea facţiunii
de rebeli ai fostului Moştenitor, izbucnise o revoltă din pricina unui
tratat eşuat, iar Vulpoiul fusese nevoit să concentreze forţe armate în
acel punct, pentru a linişti spiritele din nou. Înnebunit de îndoieli,
sfâ şiat între marile lui speranţe şi temerile lui reci, Vulpoiul delegă
decizia înapoi, că tre Bergon şi tabă ra sa. Cazaril descoperi că lui Bergon
nu-i lipsea tă ria de caracter. Prinţul îmbră ţişă imediat ideea lui Cazaril
de a că lă tori în numă r câ t mai mic şi sub acoperire prin ţinutul ostil
dintre hotarul ibranez şi Valenda. Drept escortă Bergon îşi alese, în
afară de Cazaril şi fraţii dy Gura, doar trei camarazi apropiaţi: doi lorzi
ibranezi tineri, dy Tagille şi dy Cembuer şi pe marchizul dy Sould, care
era o idee mai în vâ rstă .
Entuziastul dy Tagille propuse să că lă torească deghizaţi în negustori
ibranezi, care se îndreptau spre Cardegoss. Cazaril insistă asupra
faptului ca toţi bă rbaţii care îl însoţeau pe prinţ, fie ei de condiţie nobilă
sau umilă , să aibă experienţă în mâ nuirea armelor. Grupul se reuni în
numai o zi, prin hotă râ rea lui Bergon, şi în ceea mai mare taină la
rugă mintea lui Cazaril, la unul din conacele lui dy Tagille din afara
cetă ţii Zagossur. Cazaril descoperi că nu era deloc o companie prea
restrâ nsă ; la un loc cu servitorii, se ajunsese la peste o duzină de
oameni că lare şi un alai de vreo şase catâ ri încă rcaţi numai cu bagaje. În
plus de asta, servitorii mai duceau de că pă stru şi patru ponei albi de
munte ibranezi, meniţi a fi dar pentru logodnica lui Bergon, dublâ nd
astfel, în caz de nevoie, numă rul animalelor de rezervă .
Porniră la drum cu mult optimism; însoţitorii îşi închipuiau cu
siguranţă că pleacă într-o aventură demnă şi nobilă . Bergon era mai
sobru şi mai gâ nditor, ceea ce-i era pe plac lui Cazaril, care se simţea ca
şi cum ar fi condus o ceată de copii în nişte grote ale nebuniei. Dar, cel
puţin în cazul lui Bergon, nu o fă cea orbeşte. Ceea ce era mai mult decâ t
fă cuseră zeii pentru el, cugetă Cazaril înnegurat. Se întreba dacă nu
446
cumva blestemul îi întindea o cursă , aruncâ ndu-i în ră zboi, mai curâ nd
decâ t în afara lui. Nici dy Jironal nu fusese atâ t de corupt câ nd pornise la
drum.
Fiind împiedicaţi să înainteze mai repede din pricina celei mai încete
herghelii de catâ ri pe care-i fusese dat să o vadă vreodată , ritmul
că lă toriei nu mai era la fel de dureros ca acela din drumul spre Zagosur.
Urcuşul pe coastă , pâ nă la poalele Colților Bastardului, le luă patru zile
pline. O altă misivă de la Iselle, scrisă cam la paisprezece zile de câ nd
plecase el din Cardegoss, îl ajunse pe Cazaril în acel loc. Îi aducea la
cunoştinţă că înmormâ ntarea lui Teidez se fă cuse cu toată ceremonia
cuvenită , la Valenda, precum şi reuşita ei în planul pe care şi-l urzise ca
să -şi prelungească şederea acolo, în compania mamei şi a bunicii ei,
după o aşa pierdere grea. Dy Jironal fusese forţat să se întoarcă la
Cardegoss de nişte înştiinţă ri privind starea de să nă tate a lui Orico, care
se agrava. Din nefericire, îşi lă sase în urmă nu doar femeile spioni, dar şi
câ teva companii de soldaţi, care să o pă zească pe noua Moştenitoare a
Chalionului. Mă tot gândesc ce să fac cu ei, scria Iselle, o turnură de frază
care fă cu să i se zbâ rlească pă rul de pe ceafă lui Cazaril. Ală turase şi o
scrisoare pentru Bergon, pe care Cazaril i-o dă du acestuia nedesfă cută .
Bergon nu-i împă rtă şi conţinutul, dar zâ mbea tot timpul, aplecat peste
paginile din Ordol în timp ce o descifra, cu o lumâ nare sub ochi, în odaia
sufocantă de han unde tră seseră .
Mai încurajator era mesajul provincarei, care trimisese şi ea o
scrisoare din partea ei, declarâ nd că Iselle obţinuse promisiuni secrete
de sprijin în vederea că să toriei cu ibranezul nu doar din partea
unchiului ei, provinca- rul de Baocia, ci şi din partea altor trei
provincari. Bergon avea să aibă apă ră tori în momentul venirii sale.
Câ nd Cazaril îi ară tă biletul acesta lui Bergon, prinţul dă du din cap
hotă râ t:
— Bun. Mergem mai departe.
Întâ mpinară un neajuns totuşi aici, atunci câ nd mai mulţi că lă tori
descurajaţi care se întorseseră din drum înapoi la han în noaptea aceea
le dă dură de veste că trecă toarea era blocată de troienele de ză padă
447
proaspă t că zute. Consultâ ndu-şi harta şi memoria, Cazaril plecă în
fruntea grupului care, în loc să facă o că lă torie lungă de o zi înspre nord,
se îndreptă spre o trecă toare mai înaltă şi mai puţin bă tută , care era
liberă , potrivit spuselor localnicilor. Rapoartele lor se dovediră a fi
corecte, numai că doi dintre cai îşi scrâ ntiră oasele picioarelor dinapoi
la urcuş. Pe mă sură ce se apropiau de creastă , marchizul dy Sould, care
pretindea că se simte mai confortabil pe puntea unui vas decâ t pe
spinarea unui cal, şi care devenise din ce în ce mai tă cut pe toată durata
dimineţii, se aplecă deodată într-o parte şi vomită .
Grupul se adună la un popas pe că rarea viscolită de vâ nt, în timp ce
Cazaril, Bergon şi Ferda se puseră la sfat, iar de obicei spiritualul dy
Sould îngă imă stâ njenit şi tulburat o învă lmă şeală de scuze şi proteste.
— Să ne oprim şi să facem un foc să -l încă lzim? întrebă îngrijorat
prinţul, privind în jur la culmile dezolante.
Cazaril, care stă tea şi el cam pe jumă tate încovoiat, ră spunse:
— Este ameţit ca un om cu febră mare, dar nu are temperatură . A
fost crescut la malul mă rii. Nu cred că e vorba despre o infecţie, ci mai
curâ nd o indispoziţie care îi cuprinde câ teodată pe oamenii de la şes,
atunci câ nd ajung la înă lţime. În orice caz, ar fi mai bine să îl coborâ m
mai repede din să lbă ticia asta mizerabilă dintre stâ nci.
Uitâ ndu-se la el cu coada ochiului, Ferda îl întrebă :
— Cum vă mai simţiţi, milord?
Bergon se încruntă şi el, plin de îngrijorare.
— Dacă ne tot oprim sau mai ză bovim mult pe aici, nu o să ajute la
nimic. Haideţi să ne forţă m mai departe.
Urcară din nou pe cai, cu Bergon mergâ nd la pas lâ ngă dy Sould,
atunci câ nd că rarea le permitea. Bolnavul se agă ţase de şa cu o hotă râ re
sinistră . După vreo jumă tate de oră Foix trase un chiot uşor şi le ară tă
cu degetul mormanul de pietre de hotar care marcau graniţa dintre Ibra
şi Chalion. Că lă torii scoaseră strigă te de bucurie şi fă cură un popas
scurt ca să adauge şi ei nişte pietre la gră mada aceea. Începură
coborâ şul, mai abrupt decâ t fusese urcuşul. Starea lui dy Sould nu se
mai înră ută ţi, ceea ce confirmă diagnosticul lui Cazaril. Pe de altă parte
448
nici starea lui Cazaril nu se amelioră , dar de fapt, nici nu se mai aştepta
la lucrul ă sta.
În după -amiaza acelei zile ajunseră la buza unei vă i sterpe şi
coborâ ră printr-o pă dure deasă de pini. Aerul pă rea mai înmiresmat
aici, chiar şi numai datorită asprimii delicioase a pinilor, iar patul de ace
de sub picioarele lor amortiza bă tă ile copitelor inflamate ale cailor.
Copacii tâ nguitori îi adă postiră împotriva degetelor pă trunză toare ale
vâ ntului. La un colţ de drum Cazaril prinse cu urechea în zbor tropotul
înfundat al unor copite pe că rarea din faţă ; era primul că lă reţ pe care-l
întâ lniseră în cale în acea zi, doar unul singur totuşi, aşa că nu era nicio
primejdie, avâ nd în vedere numă rul lor.
Că lă reţul era un om că runt, cu nişte sprâ ncene şi o barbă dese,
fioroase, îmbră cat în haine soioase din piele. Îi salută şi, spre
surprinderea lui Cazaril, îşi trase calul ră pciugos de-a curmezişul
drumului, blocâ ndu-le calea.
— Sunt intendentul castelului castillarului dy Zavar. V-am vă zut
grupul venind în vale, câ nd s-a mai limpezit cerul. Lordul meu m-a
trimis să vă avertizez că mai la vale s-a pornit o furtună . Vă invită sub
acoperişul domniei sale pâ nă trece urgia aceea.
Dy Tagille îi primi ospitalitatea, plin de încâ ntare. Bergon se dă du
înapoi, îşi coborî vocea şi îl întrebă pe Cazaril:
— Crezi că ar trebui să primim, Caz?
— Nu sunt sigur…
Fă cea sforţă ri să -şi amintească dacă auzise vreodată de castillarul dy
Zavar.
Bergon aruncă o privire la prietenul să u, dy Sould, care se pră buşea
peste oblâ ncul şeii.
— Aş vrea tare mult să pot să îl adă postesc. Suntem mulţi şi
înarmaţi.
Cazaril trebui să recunoască :
— Nu înaintă m cine ştie ce prin viscol, în plus, riscă m să pierdem
că rarea.
Intendentul cel sur le strigă :
449
 — Cum vă e voia, domnilor, dar de vreme ce mie îmi revine sarcina
să adun cadavrele de prin şanţuri în districtul ă sta pâ nă vine primă vara,
aş lua-o ca pe o favoare personală dacă aţi accepta. Furtuna o să bată
pâ nă mâ ine dimineaţă , după câ te bag de seamă .
— Ei, mă car mă bucur că am reuşit să stră batem trecă toarea înainte
să izbucnească vijelia. Da! hotă rî Bergon. Îşi ridică vocea. Vă mulţumim,
domnule, şi acceptă m oferta amabilă a stă pâ nului dumitale!
Bă rbatul cel sur salută şi îşi înghionti calul înapoi, pe drum. După
vreo milă de mers, coti la stâ nga şi îi conduse pe o că rare abia vă zută ,
printre pinii înalţi şi întunecaţi. Că rarea coborî, apoi se ridică abrupt o
bucată de vreme, mergâ nd în zig-zag. Crupele cailor se încordau şi
ţâ şneau, împingâ ndu-i sus pe deal. Departe, deasupra copacilor, Cazaril
auzi gâ lceava şi croncă neala unui stol de ciori şi se simţi mâ ngâ iat de
amintiri.
După un colţ de stâ ncă ieşiră în lumina cenuşie. Cocoţată pe acel
afloriment se ridica o fortă reaţă destul de dă ră pă nată şi mică ,
construită din rocile brute din partea locului. O dâ ră de fum se ridica
îmbucură tor din coşul clă dirii.
Trecură pe sub o boltă cu arcade, pă trunzâ nd într-o curte pavată cu
plă ci de ceramică ; era un grajd care avea deschidere direct în această
curte, precum şi un portic lat din lemn deasupra porţilor care duceau în
sala principală . Pe margine ză ceau mormane de unelte, butoaie şi
gunoaie ciudate. Piei jupuite de că prioară atâ rnau de zidul grajdului.
Nişte bă rbaţi cu că ută tură aprigă , slugi sau râ ndaşi sau paznici, sau
toate astea la un loc, se urniră de sub portic ca să ajute la legatul cailor
şi al catâ rilor. Dar jumă tatea de duzină de stafii care se roteau
nebuneşte prin prejurul curţii fură cele care îi deschiseră ochii lui
Cazaril, oprindu-i suflarea în gâ t. Putea să vadă că oamenii aceia nu
muriseră de multă vreme, după contururile cenuşii, care încă mai
pă strau forma pe care acele fiinţe le avuseseră în viaţă : trei bă rbaţi, o
femeie şi un bă ieţel care plâ ngea. Silueta femeii ară ta înspre bă rbatul
că runt. Şuvoaie de flă că ri albe ţâ şneau din gura ei, ţipete mute.

450
 Cazaril îşi smuci calul îndă ră t, lâ ngă cel al lui Bergon, se înclină că tre
el şi murmură abia auzit:
— E o capcană . Fiţi cu ochii pe arme. Transmiteţi mai departe
mesajul.
Bergon se dă du mai în spate, lâ ngă dy Tagille, care, la râ ndul lui, se
aplecă să le vorbească încet unor servitori din grupul lor. Cazaril zâ mbi
ca să nu trezească bă nuieli şi îşi strecură calul pe lâ ngă cel al lui Foix,
unde îşi ţinu mâ na în dreptul gurii, ca şi cum ar fi repetat o glumă
amuzantă şi repetă avertismentul. Foix zâ mbi amabil şi dă du din cap.
Să getă cu privirea ungherele curţii, calculâ nd şansele, în timp ce se
apleca spre fratele să u.
Nu pă reau a fi în dezavantaj, cu excepţia unui ţă ră noi bine clă dit,
care stă tea pe cornişa de lemn de lâ ngă poartă , rezemat de peretele
interior, cu o arbaletă bă lă ngă nind în mâ nă , chipurile întâ mplă tor.
Numai că avea o să geată pe tră gaci. Cazaril fă cu o manevră înapoi lâ ngă
Bergon, interpunâ ndu-se cu calul între bă iat şi poartă :
— Ai grijă la arcaş, îi suflă el. Ascunde-te sub un catâ r.
Stafiile zburau de colo-colo pe deasupra curţii, fă câ nd semne înspre
oameni ascunşi pe după butoaie şi unelte de gră dină rit, în umbra
grajdului şi alţii care pă reau să aştepte chiar în spatele intră rii. Cazaril
îşi revizui pă rerea asupra şanselor pe care le avea tabă ra lui. Bă rbatul
cel sur fă cu un semn că tre unul din oamenii lui, iar poarta se trâ nti în
urma grupului. Cazaril se foi în şa şi scotoci în desagă . Dă du cu degetele
de o bucată de mă tase, apoi de ră ceala netedă a unor mă rgele rotunde;
nu amanetase perlele lui Dondo în Zagosur pentru că preţul era
dezavantajos acolo, atâ t de aproape de sursă . Îşi ridică braţul în aer,
într-un gest amplu, scoţâ nd şiragul cel lung şi lucitor. Legă nâ ndu-l
deasupra capului, rupse firul care lega perlele, cu degetul gros.
Mă rgelele se rostogoliră înspre capă tul firului şi să riră pe dalele din
curte. Uimiţi de gestul să u, bă dă ranii începură să râ dă şi se aruncară
după ele. Cazaril îşi lă să braţul în jos şi strigă :
— Acum!

451
 Comandantul cel sur, care se pregă tea, probabil, să dea acelaşi ordin,
ră mase perplex. Oamenii lui Cazaril îşi traseră să biile din teci,
azvâ rlindu-se asupra duşmanului prins pe picior greşit. Cazaril că zu pe
jumă tate din şa, chiar înainte ca o să geată de arbaletă să se înfigă în ea.
Calul i se ridică în două picioare şi ţâ şni ca din praştie, iar el încercă să
se ţină pe picioare ca să -şi scoată sabia din teacă .
Foix, binecuvâ ntat fie bă iatul ă sta, reuşise să -şi scoată propria-i
arbaletă discret, fă ră să fie observat, înainte să se işte acel haos de
oameni care zbierau şi cai care dă deau din copite. Unul dintre bă rbaţii-
stafii trecu dungă prin faţa ochilor imaginari ai lui Cazaril şi ară tă înspre
o siluetă obscură , care se ascundea pe după vâ rful porticului. Cazaril îl
bă tu pe Foix pe braţ şi ţipă :
— Acolo, sus!
Foix puse să geata în arc şi se ră suci chiar câ nd ră să ri un al doilea
arcaş; Cazaril ar fi putut să jure că strigoiul acela frenetic încerca să
dirijeze încă ierarea. Să geata i se înfipse arcaşului în ochiul drept şi îl
doborî instantaneu. Foix se aplecă şi începu să armeze; mecanismul cu
clichet vâ jâ ia.
Întorcâ ndu-se să caute un duşman, Cazaril gă si unul care-l că uta pe
el. Din uşa principală , cu lama sabiei trasă din teacă , o siluetă uimitor de
familiară se îndrepta greoi spre el: ser dy Joal, scandalagiul lui dy
Jironal, pe care Cazaril îl vă zuse ultima oară în Cardegoss. Cazaril îşi
ridică sabia tocmai la timp ca să devieze prima lovitură furioasă a lui dy
Joal. Simţi un junghi în burtă , apoi o crampă , apoi noduri-noduri care-l
trimiseră în agonie în timp ce câ ştigau avantaj asupra duşmanilor,
încercuindu-i, iar dy Joal pă trundea în acel cerc.
Durerea cruntă din pâ ntece îi secă braţul de vlagă , aproape încovoin-
du-l; cu greu respinse urmă torul atac, iar un contraatac era în afara
orică rei discuţii. Ză ri cu colţul ochiului stafia femeii ghemuindu-se la
pă mâ nt. Ea – sau era vreuna din perle? — sau amâ ndouă la un loc, se
strecurară sub cizma lui dy Joal. Acesta alunecă violent şi neaşteptat, cu
capul înainte, pierzâ ndu-şi echilibrul. Vâ rful sabiei lui Cazaril i se înfipse
scurt în beregată şi se i se opri în oasele gâ tului.
452
 Un spasm hidos îi scutură braţul lui Cazaril. Nu doar pâ ntecele, ci
întreg corpul pă rea să i se contracte, iar vederea i se înceţoşă şi i se
întunecă . Înlă untrul lui, Dondo urla triumfă tor. Demonul morţii ţâ şni la
suprafaţă sub ochii lui, ca un foc ră sucit, înverşunat şi implacabil.
Apucat de convulsii, Cazaril vă rsă . În mişcarea de recul necontrolată a
lui Cazaril sabia să ri într-o parte, sfâ şiindu-i beregata lui dy Joal; vasele
de sâ nge împroşcară , iar dy Joal se pră buşi într-o baltă de sâ nge.
Cazaril se pomeni în patru labe pe pardoseala rece, cu sabia că zută
din mâ na lipsită de putere, ză ngă nind încă uşor pe dale. Tremura din tot
corpul atâ t de râ u, încâ t nu se mai putea ridica în picioare. Scuipa fiere
din gura care i se umpluse cu lichid. Pe vâ rful sabiei, aşa cum că zuse pe
piatră , sâ ngele lui dy Joal scotea aburi şi un fum negru. Icnete de greaţă
îi ră vă şeau stomacul umflat şi pulsâ nd.
Înă untru, Dondo se lamenta şi urla plin de mâ nie şi frustrare, dar
ţipetele fură , încet-încet, înă buşite. Demonul se aşeză la pâ ndă , ca o
pisică care vâ na, cu burta la pă mâ nt, atent şi încordat. Cazaril îşi
încleştă şi dez-încleştă mâ na ca să fie sigur că încă mai era în posesia
trupului să u.
Aşadar, demonul morţii nu era nă zuros în privinţa sufletelor care-i
umpleau gă leţile, atâ ta timp câ t erau două . Al lui Cazaril şi al lui Dondo,
al lui Cazaril şi al vreunui alt criminal – sau victimă – nu era prea sigur
care din astea, sau dacă chiar mai conta în situaţia aceea. Era limpede că
Dondo sperase să se atâ rne de trupul lui şi să facă în aşa fel încâ t
demonul să -i smulgă sufletul lui Cazaril. Ră mâ nâ nd el, Dondo, stă pâ n pe
trupul celui care-l omorâ se. Ţelurile lui Dondo şi ale demonului erau,
pare-se, oarecum divergente. Demonul ar fi fost mulţumit dacă Cazaril
ar fi murit în vreun fel. Oricare. Dondo îşi dorea un asasin, ori un
asasinat.
Pră buşit fă ră putere pe lespezi, cu pleoapele grele de lacrimi, Cazaril
îşi dă du seama că zgomotul se stinsese. O mâ nă îl atinse pe cot, iar el
tresă ltă . Vocea calmă a lui Foix îi mâ ngâ ie auzul:
— Milord? Milord, sunteţi ră nit?

453
 — Nu… nu sunt înjunghiat, se că zni Cazaril să îngaime. Clipi, ameţit.
Întinse mâ na după sabie, apoi şi-o retrase înapoi ca fript, simţind
înţepă turi în degete. Oţelul frigea la atingere. Ferda apă ru şi el în partea
cealaltă , iar cei doi fraţi îi ridicară în picioare. Ră mase în picioare
tremurâ nd fă ră încetare.
— Sunteţi sigur că n-aţi pă ţit nimic? zise Ferda. Domniţa cu pă rul
negru din Cardegoss ne-a promis că prinţesa o să ne taie urechile dacă
nu vă aducem viu înapoi.
— Da, se bă gă şi Foix în vorbă , şi ne-a mai zis că ea o să ne pună
pielea pe tobă , după aia.
— Pieile voastre sunt în siguranţă , deocamdată .
Cazaril se frecă la ochii împâ nziţi de lacrimi şi se îndreptă de şale o
clipă , uitâ ndu-se împrejur. Un servitor cu înfă ţişare de sergent pusese
cu faţa la pă mâ nt vreo şase vlă jgani, în semn de predare. Trei alţi
bandiţi sprijineau pereţii grajdurilor, gemâ nd şi sâ ngerâ nd. Un alt
servitor tâ ra leşul celui care mâ nuise arbaleta.
Cazaril aruncă o privire mâ nioasă la dy Joal, care ză cea împră ştiat la
picioarele lui. Nu schimbaseră nici mă car un cuvinţel în scurta lor
înfruntare. Îi pă rea tare ră u că îi sfâ rtecase beregata cuţitarului, trâ ntit
la pă mâ nt. Prezenţa lui aici spunea multe, dar nu-i confirma nimic. Era
agentul lui dy Jironal sau acţiona din proprie iniţiativă ?
— Conducă torul – unde este? Vreau să -l supun unui interogatoriu.
— Acolo, milord – îi ară tă Foix – dar mi-e teamă că n-o să vă
ră spundă .
Bergon tocmai se ridica de lâ ngă un trup neclintit, de la care
încercase să scoată ceva; din nefericire era bă rbatul cel că runt.
Ferda spuse neliniştit, pe un ton de scuză .
— S-a luptat cu înverşunare şi nu a vrut să se predea. Ne-a ră nit doi
servitori, aşa că Foix l-a doborâ t în cele din urmă cu o să geată trasă din
arbaletă .
— Credeţi că era într-adevă r intendentul castelului de aici, milord?
mai zise Ferda.
— Nu.
454
 Bergon îşi croi drum pâ nă la el, cu sabia în mâ nă şi îl mă sură din cap
pâ nă -n picioare, cu îngrijorare.
— Ce facem acum, Caz?
Stafia femeii, care devenise oarecum mai puţin agitată , îi fă cea
semne înspre poartă . Una din fantomele bă rbaţilor, la fel de imperios, îi
fă cea semne că tre uşa principală .
— Eu… eu mă iau după urme, deocamdată .
— Ce? fă cu Bergon.
Cazaril se smulse de imaginile pe care i le înfă ţişa vederea lă untrică .
— Închideți-i – dă du el din cap înspre inamicii care se predaseră –
într-un staul şi puneţi un om de pază . Şi pe cei teferi şi pe cei ră niţi
deocamdată . O să -i îngrijim după ce vedem întâ i de ai noştri. Apoi
trimiteţi o mâ nă de oameni în putere să cerceteze împrejurimile, să
vadă dacă mai sunt şi alţii care se ascund. Sau… dacă mai e şi altcineva.
Ascuns. Sau… în fine.
Privirea îi fu atrasă din nou că tre poartă , unde femeia ca un vă l
stră veziu, îi fă cea din nou semne.
— Foix, ia-ţi arbaleta şi sabia şi vino cu mine.
— N-ar trebui să luă m mai mulţi oameni, milord?
— Nu, nu cred…
Lă sâ ndu-i pe Bergon şi Ferda să se ocupe de cură ţenie, Cazaril se
îndreptă în cele din urmă spre poartă .
Foix îl urmă , holbâ ndu-se la Cazaril care pă şea fă ră nicio ezitare pe
că rarea care ducea în pă durea de pini. În timp ce mergeau la vale,
ţipetele ciorilor se auzeau din ce în ce mai tare. Cazaril îşi luă inima-n
dinţi. Că rarea se sfâ rşea pe marginea unei pră pă stii abrupte.
— Pe dracii Bastardului! şopti Foix. Îşi plecă arbaleta şi îşi fă cu
semnul teologic în cinci puncte, frunte-buze-piept-vintre-inimă , într-un
gest de protecţie.
Gă siseră trupurile.
Erau aruncate pe un morman de gunoaie, împinse peste buza
crevasei, în vâ rful unui munte de resturi menajere şi de la grajduri,
vechi de ani de zile. Un bă rbat mai tâ nă r, doi mai în vâ rstă ; în capă tul
455
ă sta de ţară n-aveai cum să distingi clar stă pâ nul de slujbaş, după
îmbră că minte, că ci toţi purtau veşminte de lucru, din piele şi lâ nă .
Femeia, dolofană şi simplă , de vâ rstă mijlocie, era despuiată , la fel era şi
bă ieţelul, care pă rea să aibă în jur de cinci ani. Amâ ndoi fuseseră
mutilaţi cu o cruzime bolnavă . Probabil că fuseseră şi siluiţi. Morţi cam
de o zi, judecă Cazaril după câ t de mult apucaseră ciorile să ciugulească
din ei. Stafia-femeie plâ ngea încetişor, iar fantoma copilaşului se
agă ţase de ea şi se vă ita. Nu erau suflete respinse de zei, atunci, erau
doar sfâ şiate între două lumi, încă ameţite din pricina morţii şi nefiind
în stare să -şi gă sească calea, în lipsa unei ceremonii cuvenite.
Cazaril că zu în genunchi şi şopti:
— Cră iasă ! Dacă eu sunt în viaţă în locul acesta, la fel eşti şi Tu. Dă -le
acestor biete spirite uşurare, dacă aşa ţi-e voia.
Chipurile strigoilor se schimbară , unduindu-se de la jale la uimire;
trupurile fă ră substanţă se estompară , asemeni difracţiei solare într-un
nor înalt, pufos, apoi dispă rură .
După câ teva clipe, Cazaril spuse confuz:
— Ajută -mă să mă ridic, te rog.
Foix, care era mut de uimire, îl ridică , sprijinindu-l cu o mâ nă pe sub
cot. Cazaril se împletici în loc şi porni din nou la deal, pe că rare.
— Milord, n-ar trebui să mai că ută m împrejur că poate mai sunt şi
alţii?
— Nu, asta-i tot.
Foix îl urmă fă ră să crâ cnească .
În curtea pavată cu plă ci îl gă siră pe Ferda împreună cu un servitor
înarmat, în timp ce ieşeau pe uşa principală .
— Ai mai gă sit pe cineva?
— Nu, milord.
Lâ ngă uşă , numai stafia tâ nă rului mai stă ruia, deşi corpul
luminiscent pă rea să se destrame ca un fum purtat de vâ nt. Se
contorsiona într-un soi de agonie, fă câ ndu-i semn lui Cazaril să o ia
înainte. Ce mare urgenţă avea de se întorsese din braţele deschise ale
zeiţei ca să se agaţe de această lume nimicitoare?
456
 — Da, da, vin acum, îi spuse Cazaril.
Umbra se strecură înă untru; Cazaril le fă cu semn lui Foix şi Ferda,
care se uitau neliniştiţi la el, să îl urmeze. Trecură printr-un hol central,
pe sub o galerie, înapoi prin bucă tarii şi coborâ ră pe nişte trepte din
lemn într-o magazie întunecată , cu pereţii pietruiţi.
— Aici aţi că utat? strigă Cazaril peste umă r.
— Da, milord, spuse Ferda.
— Faceţi mai multă lumină .
Se uită încordat la strigoi care acum dă dea roată la acea încă pere,
într-o continuă agitaţie, ră sucindu-se într-un soi de spirală strâ nsă .
Cazaril indică cu degetul.
— Mişcaţi butoaiele alea de-acolo.
Foix le rostogoli într-o parte. Ferda se întorcea tropă ind pe scă ri, din
bucă tă rie, cu un sfeşnic cu două lumâ nă ri de seu, cu flacă ra galbenă şi
fumegâ ndă , dar care fă cea destulă lumină în întunericul acela. Ascunsă
în spatele butoaielor, gă siră în pardoseală o lespede de piatră cu un inel
de fier înfipt în ea. Cazaril îi fă cu semn din nou lui Foix; bă iatul apucă
inelul, se încorda şi urni din loc lespedea grea, descoperind nişte trepte
înguste, care coborau într-o beznă ca smoala.
De jos, se auzi o voce pierită strigâ nd.
Strigoiul se aplecă înspre Cazaril, pă râ nd să -i să rute fruntea, mâ inile
şi picioarele, apoi se scurse ca un torent, mistuindu-se în eternitate. O
scâ nteie slabă albă strie, ca un acord muzical care prinde substanţă ,
sclipi pentru o clipă în cel de-al doilea vă z al lui Cazaril şi apoi dispă ru.
Ferda, cu lumâ nă rile într-o mâ nă şi cu sabia scoasă în cealaltă , coborî cu
grijă pe treptele din piatră .
Din deschiză tură aceea umedă şi rece pluti prin aer pâ nă la ei o
rumoare de tâ nguieli. După câ teva minute, Ferda apă ru din nou,
sprijinind pe scă ri un bă trâ n voinic ră vă şit, cu chipul învineţit de bă taie,
care tremura pe picioare. I se perindară apoi prin faţa ochilor, urcâ nd
scă rile unul câ te unul, plâ ngâ nd de bucurie, alţi doisprezece oameni, la
fel de zdruncinaţi.

457
 Prizonierii eliberaţi se nă pustiră asupra lui Ferda şi Foix cu întrebă ri
şi istorisiri în acelaşi timp, sufocâ ndu-i; Cazaril se rezemă cuminte de un
butoi şi îşi fă cu de îndată o idee completă asupra situaţiei. Omul cel
voinic se dovedi a fi adevă ratul castillar dy Zavar, o femeie buimacă cam
între două vâ rste, castillara acestuia, iar cei doi tineri, fiul şi fiica
acestuia, care scă pase numai printr-o minune teafă ră , după pă rerea lui
Cazaril. Restul erau servitori şi vasali ai gospodă riei aceleia de ţară .
Dy Joal şi trupa lui descinseseră asupra lor cu o zi în urmă , la prima
vedere pă râ nd doar nişte că lă tori neciopliţi. Numai atunci câ nd vreo doi
cuţitari se apucaseră să o necă jească pe bucă tă reasa castillarului, iar
bă rbatul aceleia şi adevă ratul intendent al castelului îi să riseră în
apă rare, încercâ nd să -i izgonească pe vizitatorii nepoftiţi, scoseseră
aceştia să biile.
Era, într-adevă r, un obicei al castelului de a gă zdui drumeţii care
treceau peste munţi şi pe care îi prindea noaptea pe drum sau care erau
ameninţaţi de vremea rea. Nimeni din partea locului nu-i ştia sau nu-i
recunoscuse pe dy Joal şi oamenii lui.
Bă trâ nul castillar îl înşfă că neliniştit pe Ferda de pelerină .
— Fiul meu cel mare tră ieşte? L-aţi vă zut? A plecat să -i dea ajutor
intendentului meu…
— Era un tâ nă r cam de vâ rsta acestor bă rbaţi – fă cu Cazaril semn cu
capul înspre fraţii dy Gura – îmbră cat în haine de lâ nă şi piele ca ale
dumitale?
— D-da…
Chipul bă trâ nului se scurse de sâ nge, cuprins de-o presimţire.
— E în grija zeilor şi e mult mai împă cat acum, îi fă cu Cazaril un
rezumat asupra faptelor petrecute.
Strigă te de jale izbucniră la aflarea acestei veşti; ostenit, Cazaril urcă
scă rile spre bucă tă rie sub privirile oamenilor, care se împră ştiară şi ei
apoi să vadă ce s-a ales din casa lor, să -şi recupereze morţii şi să
îngrijească de ră niţi.

458
 — Milord, îi şopti Farda, în timp ce Cazaril se oprise pentru o clipă să
se încă lzească lâ ngă focul din bucă tă rie, ați mai fost vreodată în casa
asta?
— Nu.
— Atunci cum de-aţi ştiut – eu n-am auzit nimic atunci câ nd am
coborâ t în beciul acela. I-aş fi lă sat pe să racii oameni să moară de
foame, de sete şi de disperare în bezna aia.
— Cred că oamenii lui dy Joal ar fi mă rturisit că îi ascunseseră acolo,
înainte de venirea zorilor.
Cazaril se încruntă sumbru.
— Printre multe alte lucruri pe care am de gâ nd să le aflu de la ei.
Ucigaşii plă tiţi capturaţi, supuşi la o serie de presiuni pe care Cazaril
le îngă dui fă ră remuşcare şi pe care servitorii eliberaţi ai casei se
gră biră să le pună în practică , spuseră destul de curâ nd partea lor de
poveste. Erau o ceată amestecată , din care fă ceau parte mai mulţi
nelegiuiţi, câ ţiva mercenari lă saţi la vatră , ajunşi la sapă de lemn, care îl
urmaseră pe bă rbatul încă runţit, câ ţiva nă imiţi din partea locului,
dintre care unul îi condusese pe domeniul lui dy Zavar pentru avantajul
uimitor pe care-l avea prin poziţia panoramică asupra drumului care se
vedea din cel mai înalt turn. Dy Joal, care plecase singur că lare, în mare
goană pâ nă la graniţa ibraneză , îi ză rise pornind dintr-o localitate de la
poalele munţilor, unde tră seseră cu o noapte înainte, şi stă tuse în
cumpă nă dacă să -i atragă în acea cursă ori să -i jefuiască pur şi simplu la
drumul mare.
Cuţitarii ştiau doar că dy Joal venise în pă rţile astea că utâ nd să
acosteze un bă rbat care era aşteptat să treacă munţii din Ibra. Ei nu
ştiau cine era cu adevă rat cel care-i tocmise, cu toate că oamenii
manifestau un dispreţ fă ţiş pentru ifosele şi straiele lui de curtean. Lui
Cazaril îi era mai mult decâ t clar faptul că dy Joal nu deţinea control
absolut asupra oamenilor pe care îi angajase în grabă . Atunci câ nd
altercaţia cu bucă tă reasa culminase cu acele violenţe, el nu avusese nici
curajul, nici forţa să -i pună capă t, să îi pedepsească pe cei din slujba lui

459
sau să facă ordine în lucruri înainte să se ajungă la acel deznodă mâ nt
fatal.
Tulburat, Bergon îl trase pe Cazaril deoparte în lumina pâ lpâ itoare a
torţelor din curte, unde avea loc acel interogatoriu brutal, dar eficient.
— Caz, eu sunt cel care a adus nă pasta pe capul oamenilor aceştia de
treabă ai lui dy Zavar?
— Nu, prinţe. E limpede că dy Joal mă aştepta numai pe mine, în
drumul de întoarcere, ca mesager trimis de Iselle. Cancelarul dy Jironal
îşi dorea de ceva vreme să mă scoată din slujba ei – să mă asasineze în
taină , dacă altfel nu se putea. Ce n-aş da să nu-l fi omorâ t pe nebunul
ă la! Mi-aş da şi dinţii din gură să ştiu câ t de multe a aflat dy Jironal pâ nă
acum.
— Eşti sigur că el ne-a întins cursa asta?
Cazaril şovă i un pic.
— Dy Joal avea un dinte împotriva mea, dar… toată lumea ştia doar
că plecasem la Valenda. Dy Joal nu putea bă nui unde eram plecat, doar
dacă dy Jironal îl pusese în temă . Putem fi siguri că dy Jironal a fost
înştiinţat în privinţa mea de că tre spionii lui din Ibra. Nu ne cunoaşte
scopul adevă rat pe de-a întregul – dar cred că bă nuieşte restul. Dy Joal
era doar un element de întâ rziere, trimis în grabă în calea noastră . Şi cu
siguranţă că nu e singurul agent al lui dy Jironal. Ne mai aşteaptă şi
altceva.
— Câ t de curâ nd?
— Asta nu ştiu. Dy Jironal se află la conducerea Ordinului Fiului; îi
stă în putere să dispună de oamenii înregimentaţi în acest ordin militar,
de îndată ce nă scoceşte o minciună destul de plauzibilă ca să -i
mobilizeze.
Bergon bă tu cu degetele în teaca sabiei care-i atâ rna la şoldul
îmbră cat în piele şi se încruntă la cerul care se însenina pe mă sură ce se
lă sa noaptea. Spină rile munţilor de la apus se reliefau ca nişte forme
întunecate pe fundalul luminos verzui care stă ruia în înaltul cerului, iar
primele stele se aprinseră deasupra capetelor lor. Povestea cu furtuna
pe care le-o îndrugase bă rbatul cel sur fusese doar pentru momeală ,
460
deşi rafala uşoară de ză padă care bă tuse mai devreme ar fi putut să -i
să dească ideea aceea în minte.
— E-aproape lună plină şi o să tot lumineze pâ nă pe la miezul nopţii.
Dacă o să mergem noapte şi zi, fă ră oprire, poate să o să ră zbim prin
ţinutul ă sta înainte ca dy Jironal să mai trimită întă riri.
Cazaril dă du aprobator din cap.
— Să -l lă să m să -şi zorească oamenii care să patruleze pe lâ ngă o
graniţă pe care deja am trecut-o? Bine. Îmi place ideea asta.
Bergon îl cercetă cu îndoială .
— Dar… dumneata vei fi în stare să că lă reşti, Caz?
— Mai degrabă merg că lare decâ t să mă lupt.
Bergon oftă , dâ ndu-i dreptate.
— Da.

Îndureratul castillar dy Zavar, care le era recunoscă tor salvatorilor,

îi omeni cu tot ce se mai gă sea prin gospodă ria sa. Bergon se hotă rî să -şi
lase catâ rii, servitorii ră niţi şi caii care şchiopă tau în grija acestuia,
urmâ nd să pornească şi ei la drum atunci câ nd erau în stare, uşurâ ndu-
şi astfel echipajul.
Ferda alesese cei mai rapizi şi mai zdraveni cai şi se asigură că erau
bine ţesă laţi, hră niţi şi odihniţi pâ nă în momentul în care aveau să
pornească . Machizul dy Sould îşi reveni după vreo câ teva ore de odihnă
în acel aer să nă tos şi insistă să îl însoţească pe prinţ. Dy Cembuer, care
se alesese în lupta din curte cu un braţ rupt şi câ teva tă ieturi care
sâ ngerau abundent, se angajă să ră mâ nă cu servitorii şi bagajele şi să îl
ajute pe dy Zavar pâ nă câ nd erau gata să -şi continue că lă toria.
În ceea ce priveşte pedeapsa tâ lharilor, Cazaril fu uşurat să o lase în
seama victimelor lor. Plecarea lui Bergon în toiul nopţii îi scuti să asiste
la spâ nzurarea vinovaţilor din zorii zilei urmă toare. Cazaril lă să porţia
de perle împră ştiate prin curte din şiragul lui Dondo să fie adunată de
cei ai casei, atâ t de greu loviţi, şi dosi ră mă şiţele şiragului înapoi în
desagă .

461
 Cavalcada prinţului se porni la drum din nou, câ nd luna se ridica
deasupra dealurilor din calea lor, umplâ nd vă ile ninse cu o lumină
fluidă . Nu mai trebuiau să facă niciun ocol de-acum, câ t ţinea drumul
pâ nă la Valenda.

Capitolul 24

Parcurseră în sens invers acelaşi drum lung pe care îl stră bă tuse

Cazaril, traversâ nd partea de apus a ţinutului Chalion şi schimbâ nd caii
pe la puncte obscure de poştalion ale Ordinului Fiicei. La fiecare oprire,
el că uta neră bdă tor vreun alt mesaj cifrat de la Iselle sau vreo veste din
Valenda, care i-ar fi putut dezvă lui situaţia tactică spre care se avâ ntau.
Se nelinişti tot mai mult din pricina absenţei scrisorilor. Potrivit
planului iniţial, ei își imaginaseră că Iselle îi va aştepta ală turi de mama
şi bunica ei, pă zite de trupele unchiului ei din Baocia. Cazaril se temu că
această condiţie ideală să nu mai fie valabilă .
Se opriră pe înserat la două zeci şi cinci de mile de Valenda, în satul
din Palma. Regiunea din jurul localită ţii Palma era recunoscută pentru
pă şunile sale grase; unul din poştalioanele Ordinului Fiicei era dedicat
creşterii şi pregă tirii cailor de poştă din serviciul Templului. Cazaril era
încredinţat că va obţine cai odihniţi din Palma. Se mai ruga, de
asemenea, să primească şi veşti proaspete.
Cazaril nu descă lecă propriu zis de pe calul lui care sufla greu, ci mai
degrabă alunecă ca un butuc, ca şi cum trupul i-ar fi fost cioplit într-un
trunchi de copac. A fost nevoie ca Ferda şi Foix să îl ducă cu braţele pe
după umerii lor prin clă direa ră sfirată a ordinului. Îl duseră într-o odaie
să ră că cioasă , dar confortabilă , unde focul ardea vesel într-un că min din
piatră . O masă simplă din lemn de pin pe care era împră ştiat un joc de
că rţi fu eliberată în grabă . Comandantul-devot al poştalionului veni
degrabă să -i servească pe noii veniţi. Bă rbatul se uită nesigur de la dy
Tagille la dy Sould; trecu cu privirea peste Bergon, care, pentru mai
multă siguranţă , îmbră case straie de servitor după ce trecuse graniţa.
Comandantul se pierdu, nă ucit, într-o cascadă de scuze, atunci câ nd îi fu
462
prezentat prinţul, trimiţâ ndu-şi locotenentul să aducă degrabă mâ ncare
şi bă utură pentru distinşii oaspeţi.
Cazaril stă tea la masă într-un scaun cu perne, care-i crea o senzaţie
minunată şi atâ t de diferită faţă de şaua calului, cu toate că odaia încă
mai pă rea să se legene în jurul să u. Începea să simtă faţă de cai o
aversiune aproape la fel de mare ca şi cea pentru bă rci. Simţea că parcă
avea capul înfundat cu câ lţi şi nici mă car nu mai îndura să se gâ ndească
la ce simţea în trup. Interveni şi el în amabilită ţile curtenitoare care se
schimbau între gazdă şi că lă tori şi întrebă ră guşit:
— Ce veşti vin de la Valenda? Aveţi vreun mesaj nou de la prinţesa
Iselle?
Ferda îi împinse în mâ nă un pahar de vin îndoit cu apă , pe care îl şi
goli pe jumă tate.
Comandantul-devot îi fă cu un semn sugestiv din cap, strâ ngâ nd din
buze.
— Cancelarul dy Jironal a mai concentrat o mie de oameni în cetate
să ptă mâ na trecută . Mai are o mie adă postiţi în bivuac de-a lungul râ ului.
Au ră scolit provincia în lung şi-n lat în că utarea domniei voastre. Unii
dintre cei aflaţi în că utare s-au oprit de două ori ieri aici. A pus gheara
pe Valenda.
— Dar provincarul dy Baocia n-are oameni aici?
— Ba da. Două companii, dar sunt depă şiţi numeric cu mult. Niciuna
din pă rţi nu a vrut sa înceapă un conflict la înmormâ ntarea prinţului
Teidez, iar după aceea n-au mai îndră znit să o facă .
— Aţi auzit de marchizul dy Palliar?
— Chiar el obişnuia să aducă scrisorile. N-am mai primit nicio veste
direct de la prinţesă de cinci zile. Se zvoneşte că este foarte bolnavă şi
nu vrea să vadă pe nimeni.
Bergon că scă ochii cu teamă . Cazaril se uită bă nuitor şi-şi masă uşor
capul, unde simţea o durere.
— Bolnavă ? Iselle? Ei… cine ştie? Se poate. Altminteri poate a fost
pusă sub cheie de dy Jironal şi apoi s-a ră spâ ndit povestea aceea cu
boala.
463
 Să fi că zut vreo scrisoare de-a lui Cazaril în mâ inile cui nu trebuia?
Se temuse că va fi nevoie să o ră pească pe prinţesă din Valenda sau să o
elibereze cu forţa armelor; evident, prima variantă ar fi fost de preferat.
Dar nu prevă zuse ce ar putea face dacă ea s-ar îmbolnă vi atâ t de tare
încâ t să nu mai fie în stare să fugă că lare într-un asemenea moment
crucial.
Creierul lui tulbure plă smui o viziune nebunească în care îl strecura
cumva pe Bergon la ea în iatac, peste acoperişuri şi prin balcoane, ca pe
un îndră gostit dintr-un poem. Nu. O noapte de dragoste în taină între
cei doi ar fi putut rupe blestemul, fă câ ndu-l să se întoarcă înapoi la zeii
care l-au aruncat, dar nu vedea cum ar putea face să dispară ca prin
minune două mii şi mai bine de soldaţi în carne şi oase.
— Orico mai tră ieşte? întrebă el în cele din urmă .
— Din câ te am auzit noi, da.
— Nu mai e nimic de fă cut în seara asta.
Ar fi fost în stare să se încreadă în orice plan ce i-ar fi ieşit din
mintea atâ t de ostenită în seara aceea.
— Mâ ine, Foix, Ferda şi cu mine vom intra în Valenda pe jos,
deghizaţi, în misiune de recunoaştere. Pot să vă jur că sunt în stare să
trec drept un vagabond. Dacă vom gă si cale liberă , ne vom abate pe la
oamenii pro- vincarului de Baocia din Taryoon şi vom urzi alt plan.
— Sunteţi în stare să mergeţi pe jos, milord? întrebă Foix pe un ton
îndoielnic.
În momentul acela, nu era sigur nici dacă se putea ridica în picioare.
Se uită neajutorat la Foix, care era obosit, dar energic, mai mult rozaliu
în obraji decâ t pă mâ ntiu, după ce stă tuse zile la râ nd în şa. Tinereţea.
Deh.
— Pâ nă mâ ine am să fiu.
Îşi scă rpină obrazul.
— Oamenii lui dy Jironal îşi dau seama că nu sunt gardieni, ci paznici
ai unei închisori? Că sunt menţinuţi într-un act de tră dare împotriva
Moştenitoarei de drept?
Comandantul-devot se lă să pe spate şi îşi desfă cu mâ inile-n lă turi.
464
 — Asemenea acuzaţii sunt aruncate de colo-colo, cum ai arunca cu
bulgă ri de ză padă , din partea ambelor tabere în momentul de faţă .
Zvonurile că prinţesa şi-a trimis agenţi în Ibra în vederea contractă rii
unei că să torii cu noul Moştenitor circulă peste tot acum.
Îi adresă un semn din cap în chip de iertare prinţului Bergon.
Se dusese pe apa sâ mbetei secretul misiunii lor. Se gâ ndi la
capcanele unor posibile tabere împă rţite în Chalion. Iselle şi Orico
împotriva lui dy Jironal, ar fi fost în regulă . Iselle împotriva lui Orico şi
dy Jironal… îngrozitor de primejdios.
— Pă rerile au fost împă rţite la aflarea veştii, continuă comandantul.
Doamnele îl aprobă pe Bergon şi vor să scoată o poveste romanţată din
asta, că ci se spune că tâ nă rul e viteaz şi bine înzestrat. Minţile treze îşi
fac griji însă că Iselle i-ar putea vinde Chalionul Vulpoiului, pentru că
este, ah, tâ nă ră şi naivă .
Cu alte cuvinte, prostuţă şi frivolă. Minţile treze mai aveau multe de
învă ţat. Cazaril scoase un râ njet.
— Nu, bă lmă ji el. N-am fă cut una ca asta.
Îşi dă du seama că vorbea la genunchi, că ci fruntea îi că zu pe masă ,
fă ră să bage de seamă şi ră mase lipită acolo.
După vreun minut, auzi vocea blâ ndă a lui Bergon murmurâ ndu-i în
ureche.
— Caz? Eşti treaz?
— Mm.
Scâ nci un pic în vreme ce nişte mâ ini puternice, care-l ţineau pe sub
braţe, îl forţară să se ridice în picioare. Erau Ferda şi Foix care-l duceau
undeva, fă ră milă . Masa fusese destul de moale la că pă tâ i… Nici mă car
nu-şi aminti câ nd a că zut în pat.

Cineva îl scutură de umă r.

O voce înfioră tor de veselă îi urlă la ureche:
— Pe cai, Că pitane Rază de Soare!
Se crispă şi se agă ţă de aşternuturi, încercă să se ridice în capul
oaselor, dar era un efort cam mare pentru puterile lui. Deschise
465
pleoapele lipite, clipind în lumina lumâ nă rii. Identifică în sfâ rşit vocea
aceea.
— Palli! Eşti viu!
Ar fi vrut să fie un strigă t de bucurie. Dar de pe buze nu-i ieşi decâ t
un scâ ncet abia auzit.
— Câ t e ora?
Se sforţă din nou să se ridice în pat, reuşind să se sprijine într-un cot.
Pă rea să se afle în dormitorul mobilat complet al unui ofiţer-devot care
fusese evacuat.
— Cam peste o oră o să ră sară soarele. Am mers cu calul toată
noaptea. Iselle m-a trimis să te gă sesc.
Înă lţă mai sus cele două braţe ale sfeşnicului. Bergon se ivi neliniştit
pe după umă rul lui. Şi Foix.
— Pe dracii Bastardului, Caz, ară ţi de parcă eşti sculat din mormâ nt.
— Asta… mi s-a mai spus.
Se lă să la loc pe spate. Palli era aici. Era aici şi totul mergea bine.
Putea să i-l paseze pe Bergon în grijă , laolaltă cu toate poverile lui, iar el
să ră mâ nă locului, fă ră să se mai ridice. Să moară liniştit, luâ ndu-l pe
Dondo cu el de pe lumea asta.
— Condu-l pe prinţul Bergon şi compania lui la Iselle. Pe mine lă saţi-
mă …
— Cum, să te gă sească iscoadele lui dy Jironal? N-am să fac asta dacă
ţin la viitorul meu de curtean! Iselle te vrea teafă r în Taryoon.
— În Taryoon? Nu la Valenda?
Clipi.
— În siguranţă ?!
De data asta chiar fă cu toate sforţă rile să se ridice în picioare, apoi
leşină .
După ce i se ridică vă lul negru de pe ochi îl vă zu pe Bergon cu ochii
rotunzi de spaimă , susţinâ ndu-l ră sturnat pe marginea patului.
— Stai o clipă cu capul în jos, îl sfă tui Palli.

466
 Ascultă tor, Cazaril se încovoie peste pâ ntecele cuprins de junghiuri.
Dacă Dondo îl vizitase în noaptea aceea, nu-l gă sise acasă . Stafia îl
înghiontise de vreo câ teva ori în somn, parcă aşa simţise. Dină untru.
Bergon zise cu blâ ndeţe:
— Nu a mâ ncat nimic aseară câ nd am ajuns aici. A că zut mort de
oboseală şi l-am dus în pat.
— Sigur, zise Palli fă câ ndu-i cu degetul lui Foix care se preumbla
prin odaie şi o zbughi imediat afară din cameră .
— În Taryoon? bâ igui Cazaril cu capul între genunchi.
— Mda. A şters-o de sub nasul celor două mii de oameni ai lui dy
Jironal, chiar a fă cut-o. Bine, înainte de asta unchiul ei din Baocia şi-a
retras trupele. Proştii l-au lă sat să plece cu tot cu oamenii să i; îşi
închipuiau că scapă de ameninţarea din mijlocul lor. Şi încă l-au lă sat să
se mişte în voie! Apoi Iselle a ieşit că lare cinci zile la râ nd, în goana
calului. De fiecare dată cu o trupă a cavaleriei lui dy Jironal pe urmele ei,
drept escortă . Şi le-a dat de furcă , nu glumă . I-a fă cut să creadă că avea
de gâ nd să fugă că lare. Aşa că , într-o zi, câ nd a ieşit la plimbare pe jos
împreună cu lady dy Hueltar, au lă sat-o să treacă . Eu aşteptam cu doi cai
înşeuaţi şi cu două femei cu care să facă schimb de pelerine şi care să se
întoarcă înapoi la castel cu bă trâ na doamnă . Am luat-o la vale prin râ pă
atâ t de repede… Bă trâ na provincară şi-a luat ră spunderea să -i ascundă
fuga câ t mai mult timp posibil, să dea sfoară în ţară că eră bolnavă în
apartamentele mamei ei. Cred că pâ nă acum şi-au dat seama că au fost
traşi pe sfoară , dar mă pun chezaş că ea ajunsese întreagă în Taryoon, la
unchiul ei, înainte să afle cei din Valenda că dispă ruse. Pe toţi zeii, fetele
alea chiar ştiu să că lă rească ! Şaizeci de mile de galop de-a lungul ţă rii,
din zi pâ nă -n noapte, sub lumina lunii şi numai cu un singur schimb de
cai.
— Fetele? întrebă Cazaril. Lady Betriz e şi ea în siguranţă ?
— O, da. Amâ ndouă ciripeau ca două pă să rele atunci câ nd am plecat
de la ele. M-au fă cut să mă simt îmbă trâ nit.
Cazaril se uită chiondorâ ş la Palli, care era mai tâ nă r cu cinci ani
decâ t el, dar nu mai zise nimic.
467
 — Dar ser dy Ferrej… Provincara, lady Ista?
Chipul lui Palli se adumbri.
— Sunt încă prizonieri în Valenda. Cu toţii le-au îndemnat pe fete să
plece, să știi.
— Ah!
Foix îi aduse pe o tavă un castron cu pă sat de fasole, fierbinte şi
aromat, iar Bergon îi aranjă el însuşi pernele şi îl ajută să se ridice ca să
mă nâ nce. În ciuda faptului că se crezuse lihnit de foame, Cazaril nu fu în
stare să înghită decâ t câ teva îmbucă turi. Palli era neră bdă tor să spele
putina atâ t câ t mai puteau profita de mantia nopţii. Cazaril se că zni să
se supună , lă sâ ndu-l pe Foix să îl ajute să se îmbrace din nou. Îi era
groază de faptul că trebuia să încalece iară şi.
În grajdul poştalionului descoperi că escorta lor, o duzină de oameni
din Ordinul Fiicei care îl urmaseră pe Palli din Taryoon, aşteptau cu o
lectică agă ţată între doi cai înşeuaţi. Indignat la început, se lă să convins
de Bergon să urce în ea, iar cavalcada ţâ şni în lumina zorilor. Drumurile
şi potecile dosnice desfundate pe care apucară fă ceau lectica să salte şi
să se balanseze în aşa fel încâ t i se fă cea greaţă . După vreo jumă tate de
oră de mers chinuit în felul acesta le strigă celorlalţi să -şi facă milă de el
şi se încumetă să se cocoaţe pe un cal. Cineva se gâ ndise să aducă un
buiestraş cu pas domol chiar în scopul ă sta, iar el se agă ţă de şa,
îndurâ nd mersul acela vă lurit în timp ce înconjurau Valenda şi patrulele
ocupanţilor cetă ţii.
Pe la amiază coborâ ră de-a lungul unor versanţi împă duriţi,
ajungâ nd pe un drum mai lat, iar Palli i se ală tură . Îi aruncă curios o
ocheadă , dintr-o parte.
— Am auzit că faci minuni cu catâ rii.
— Nu eu. Zeiţa. Zâ mbetul de pe chip i se schimonosi. Se pare că are
ea un fel aparte de-a se purta cu catâ rii.
— Mi s-a mai spus că eşti ciudat de dur cu tâ lharii.
— Eram o ceată puternică , bine înarmată . Dacă acei tâ lhari n-ar fi
fost asmuţiţi asupra noastră de dy Joal, n-ar fi îndră znit niciodată să se
lege de noi.
468
 — Dy Joal era una din cele mai bune spade ale lui dy Jironal. Foix
zice că l-ai doborâ t câ t ai clipi din ochi.
— Aia a fost o greşeală din partea mea. În afară de asta, i-a alunecat
piciorul.
Palli strâ mbă din buze.
— Nu trebuie să spui asta la toată lumea, să ştii.
Privi înainte printre urechile cu smocuri de pă r ale calului să u.
— Aşadar, bă iatul pe care l-ai apă rat pe galera roknară era însuşi
Bergon.
— Da. Fusese ră pit de ucigaşii plă tiţi de fratele lui, după cum a
reieşit mai tâ rziu. Acum ştiu de ce a vâ slit cu atâ ta zel flota ibraneză
după noi.
— N-ai ghicit niciodată cine era? Atunci sau mai tâ rziu?
— Nu. Avea… avea o stă pâ nire de sine mult mai puternică decâ t mi-
am putut eu imagina la acea vreme. Asta o să -l facă să fie un rigă demn
de urmat, atunci câ nd o să -i vină râ ndul să domnească .
Palli privi înainte, unde mergeau Bergon şi dy Sould, şi îşi fă cu
semnul sacru, minunâ ndu-se.
— Avem dovezi destule că zeii sunt de partea noastră . Oare mai
avem cum să dă m greş?
Cazaril fornă i cu amă ră ciune.
— Da.
Se gâ ndi la Ista, la Umegat, la râ ndaşul cu limba tă iată . La
strâ mtoarea mortală în care se gă sea el.
— Şi dacă noi dă m greş şi zeii o vor face.
Nu credea că apucase să conştientizeze acel lucru mai înainte, nu în
acei termeni.
Cel puţin Iselle era în siguranţă acum, sub scutul unchiului ei; ca
Moştenitoare, avea să atragă şi alţi oameni ambiţioşi de partea ei. Urma
să aibă mulţi protectori, în faţa inamicului, ca să nu mai vorbim despre
Bergon, deşi sfetnici destul de înţelepţi, care să o protejeze de prietenii
din jurul ei, ar fi fost destul de greu să mai gă sească … Dar ce garanţii
pentru siguranţa lui Betriz putea să aibă el în tot acest joc al hazardului?
469
 — Ai apucat să o cunoşti pe lady Betriz câ t ai escortat cortegiul pâ nă
la Valenda şi după aceea? îl întrebă el pe Palli.
— O, da.
— Frumoasă fată , nu crezi? Ai reuşit să stai de vorbă pe îndelete cu
tată l ei, ser dy Ferrej?
— Da. Un om tare cumsecade.
— Aşa m-am gâ ndit şi eu.
— Ea este foarte îngrijorată în privinţa lui acum, mai zise Palli.
— Îmi închipui. Iar el e la fel de îngrijorat în ceea ce o priveşte, acum
şi mai tâ rziu. Dacă … totul merge ca pe roate, ea va fi favorita roinei. Acel
gen de influenţă politică ar putea avea mai multă valoare în ochii unui
om priceput decâ t o simplă dotă materială . Dacă omul e în stare să
înţeleagă asta.
— Fă ră îndoială .
— E foarte inteligentă , energică …
— Că lă reşte şi foarte bine.
Tonul lui Palli era ciudat de sec.
Cazaril înghiţi şi, cu un efort de a încerca un ton neutru, spuse:
— N-ai putea să o vezi ca pe viitoarea marchiză dy Palliar?
Palli îşi ridică un colţ al gurii.
— Mă tem că încercarea mea ar fi lipsită de orice speranţă . Cred că
ea se gâ ndeşte la alt bă rbat. Judecâ nd după toate întrebă rile pe care mi
le-a pus despre el, oricum.
— Da? Cine?
Încercă pentru moment să se convingă , fă ră succes, că Betriz visa, să
zicem la dy Rinal sau unul din ceilalţi curteni din Cardegoss… eh!… cei
mai mulţi dintre ei nu fă ceau nici câ t o ceapă degerată . Câ ţiva dintre cei
mai tineri erau oameni cu stare ori se bucurau de influenţă , dar niciunul
nu avea isteţimea care să se ridice la înă lţimea puterii minţii lui Betriz.
De fapt, acum că începuse să cumpă nească această chestiune, ajunse la
concluzia că niciunul dintre ei nu era destul de bun pentru ea.

470
 — Nu pot să -i tră dez secretul. Dar sunt pe deplin convins că ar
trebui să o întrebi chiar dumneata în privinţa asta câ nd o să ajungem în
Taryoon.
Palli zâ mbi şi îşi îndemnă calul înainte.
Cazaril se gâ ndi la ce vroia să spună acel zâ mbet şi la blă niţa albă de
iepuraş, dosită în desagii lui. Femeia pe care o iubeşti, te iubeşte? Mai era
loc de îndoială ? Din pă cate, mai erau destule impedimente care
transformau acea bă nuială plină de entuziasm în pă rere de ră u.
Prea târziu, prea târziu, prea târziu. Că ci nu-i putea ră splă ti
fidelitatea decâ t cu durere; catafalcul lui era prea tare şi prea strâ mt ca
să -i servească drept pat de nuntă .
Cu toate astea, era un dram de minune în tot acest joc al morţii, la fel
ca atunci câ nd se mai gă seşte un supravieţuitor printre resturile unui
naufragiu sau ca şi cum ar ră să ri o floare prin cenuşa unui câ mp
pâ rjolit. Ei bine… va trebui pur şi simplu să treacă peste acel ataşament
nefast care o legase de el. Iar el va trebui să dea dovadă de cea mai mare
stă pâ nire de sine că să nu-i dea speranţe deşarte. Se întrebă dacă n-ar
putea să o facă să -l accepte pe Palli, ca o ultimă dorinţă a unui
muribund.
La cincisprezece mile de Taryoon fură întâ mpinaţi de o numeroasă
companie baociană de gardă . Aceia aveau o lectică purtată de oameni pe
umeri, fă câ nd cu schimbul; nemaiavâ nd încotro decâ t să le fie
recunoscă tor Cazaril se lă să urcat în ea fă ră proteste. Chiar apucă să
tragă şi un pui de somn de vreo câ teva ore, legă nat şi înfofolit într-o
pilotă de puf, cu capul care-l durea îngrozitor culcat pe perne. Se trezi
într-un tâ rziu şi privi peisajul posomorâ t de iarnă , cufundat în amurg,
care-i trecea prin faţa ochilor ca în vis.
Aşadar aşa ară ta moartea. Nu pă rea atâ t de rea, stâ nd culcat. Dar, te
rog, mai lasă-mă să trăiesc cât să văd vălul blestemului ridicat din jurul
Isellei. Fă cuse o treabă bună , oricine ar fi putut privi în urmă şi ar fi zis:
Asta mi-a fost viaţa; a fost de ajuns. Nu cerea nimic mai mult decâ t să fie
lă sat să sfâ rşească ceea ce începuse. Să o vadă pe Iselle că să torită , să o

471
ştie pe Betriz în siguranţă – dacă zeii l-ar binecuvâ nta cu aceste două
daruri, ar fi putut să plece în pace, mulţumit.
Am obosit.

Intrară pe porţile capitalei provinciei baociene, Taryoon, la o oră

după apusul soarelui. Tâ rgoveţi curioşi se adunară în calea micii lor
procesiuni, alţii li se ală turară cu torţe ca să le lumineze calea ori se
gră biră la balcoane, să -i privească în timp ce treceau. În trei râ nduri
femeile de la balcoane aruncară cu flori asupra lor şi, după ce iniţial
tresă riseră surprinşi, însoţitorii lui Bergon începură să le prindă ; noroc
că doamnele aveau ţintă bună . Tinerii lorzi le trimiteau şi ei în schimb
bezele entuziaste şi pline de speranţă . Stâ rniră în trecere murmure de
interes, în special în râ ndul doamnelor adunate pe la balcoane. Câ nd
ajunseră aproape de centrul cetă ţii, Bergon şi prietenii să i, escortaţi de
Palli, fură îndrumaţi că tre palatul bogatului marchiz dy Huesta, una
dintre că peteniile susţină torilor provincarului şi care era de asemenea,
în mod deloc surprinză tor, cumnatul acestuia. Garda baociană îi duse
lectica lui Cazaril la pas domol, chiar la palatul cel nou al provincarului,
pe strada care cobora dinspre vechea fortă reaţă , neîncă pă toare şi
mohorâ tă .
Strâ ngâ ndu-şi cu mâ inile încleştate preţioşii desagi care conţineau
viitorul celor două ţă ri, Cazaril fu condus de intendentul castelului din
Baocia într-un dormitor în care ardea focul. O sumedenie de lumâ nă ri
din ceară aprinse dezvă luiau doi servitori care îl aşteptau cu o baie de
şezut, apă fierbinte de rezervă , să pun, foarfeci, esenţe şi prosoape. Un al
treilea om aduse înă untru o tavă încă rcată cu brâ nzeturi, pră jituri cu
fructe şi ceai fierbinte de plante. Pe câ t se pă rea cineva nu avea
încredere în garderoba lui Cazaril şi aşezase pe pat un râ nd de
schimburi, un doliu de curte complet, de la lenjeria de corp şi pâ nă la
brocarturi şi catifele şi o centură din argint, bă tută cu ametiste.
Transformarea din epava care venise de la drum într-un curtean
mâ ndru nu dură nici două zeci de minute.

472
 Cazaril scoase din desagii să i mizerabili pachetul cu documente,
peste a că ror mă tase era înfă şurată o pâ nză groasă ceruită . Le cercetă să
nu aibă praf sau pete de sâ nge: nimic din afară nu se prelinsese
înă untru. Îndepă rtă pâ nza soioasă şi îşi piti ofranda la subraţ.
Intendentul îl conduse printr-o curte unde trudeau nişte muncitori în
lumina torţelor, aşezâ nd lespezi pe jos, iar apoi într-o clă dire anexă .
Trecură printr-o serie de încă peri şi intrară într-o cameră spaţioasă
acoperită cu dale, al că rui aspect rece era îmblâ nzit de rogojinile de pe
jos şi de ornamentele ţesute care atâ rnau pe pereţi. Candelabre din fier,
înalte de un stat, cu câ te cinci lumini fiecare şi cu împletituri complicate
aruncau o lumină blâ ndă . Iselle şedea într-un jilţ mare, sculptat, lâ ngă
peretele îndepă rtat, însoţită de Betriz şi de provincar, cu toţii
înveşmâ ntaţi în ţinută de doliu.
Îşi ridicară privirile la el câ nd intră , femeile cu neră bdare,
provincarul cu o expresie temperată de prudenţă . Unchiul Isellei
semă na uşor cu sora lui, Ista, fiind mai degrabă solid decâ t firav, cu
toate că nu era foarte înalt, dar avea ca şi sora sa aceeaşi culoare
cenuşie a pă rului, acum pe cale de încă runţire. Dy Baocia era însoţit la
râ ndul lui de un om voinic, pe care Cazaril îl luă drept secretarul
acestuia, precum şi de un individ mai în vâ rstă , purtâ nd roba în cinci
culori a arhipreotului din Taryoon. Cazaril îi aruncă o ocheadă ,
nă dă jduind să vadă vreo sclipire de lumină , dar nu era decâ t un simplu
preot.
Norul cel întunecat stă ruia dens în jurul Isellei, deşi nuanţele i se
amestecau în chip mai lent şi mai vâ scos. Dar nu pentru mult timp, prin
îndurarea Crăiesei.
— Bun venit acasă , castillare! zise Iselle.
Că ldura din vocea ei era asemeni unei mâ ngâ ieri pe frunte, dar
faptul că îi folosea titlul nobiliar era un avertisment camuflat.
Cazaril îşi fă cu semnul cel sfâ nt.
— Pe cei cinci zei, prinţesă , totul e bine.

473
 — Aţi adus tratatele? îl întrebă dy Baocia, cu privirea fixată pe
legă tura de sub braţul lui Cazaril. Întinse mâ na, într-un gest de
impacienţă .
— Au provocat multă preocupare în consiliile noastre.
Cazaril schiţă un zâ mbet slab şi trecu pe lâ ngă el ca să îngenuncheze
la picioarele Isellei, reuşind cu efort şi grijă să nu geamă de durere sau
să se dea de-a berbeleacul şi să se facă de râ s. Îşi trecu buzele peste
dosul mâ inilor care îi fuseseră întinse şi încredinţă pachetul cu
documente doar în acele mâ ini, câ nd se întoarseră cu palmele în sus.
— Totul e întocmai cum aţi poruncit.
Ochii ei sclipiră de recunoştinţă .
— Îţi mulţumesc, Cazaril.
Se uită la secretarul unchiului ei.
— Aduceţi un scaun pentru ambasadorul meu, vă rog. A bă tut cale
lungă şi grea, că lare, fă ră să se odihnească .
Începu să despă turească învelitoarea din mă tase.
Secretarul aduse un scaun tapiţat cu lâ nă . Cazaril zâ mbi cu privirea
fixă în semn de mulţumire şi se gâ ndi cum să se ridice din nou în
picioare cu graţie. Spre stâ njeneala lui, Betriz îngenunche lâ ngă el, iar
după o clipă , se apropie şi arhipreotul de cealaltă parte şi amâ ndoi
izbutiră să îl ridice. Betriz îl cercetă cu ochii ei negri, poposind scurt şi
cu teamă pe abdomenul lui umflat de tumoare, dar nu fu în stare să facă
altceva decâ t să -i zâ mbească încurajator.
Iselle citea contractul de că să torie, deşi ză bovi puţin în momentul în
care Cazaril se aşeză , ca să -i arunce un mic zâ mbet. Cazaril privea şi
aştepta. Imediat ce termina de citit câ te o pagină , îi înmâ na
dreptunghiul de pergament caligrafiat şi ştampilat cu cerneală ,
unchiului ei, că ruia arhipreotul aproape că i le smulgea din mâ ini.
Secretarul era ultimul la râ nd, dar nu pentru că era mai puţin
neră bdă tor să -şi arunce un ochi peste ele. Acesta adună paginile
reverenţios, înapoi, în ordinea în care îi parveniseră .

474
 Dy Baocia îşi împreună mâ inile strâ ns şi privi la arhipreot, care
tocmai parcurgea ultima pagină în fugă . Îi întinse pergamentul în tă cere
secretarului cel vâ njos.
— Ei? fă cu provincarul.
— Nu a vâ ndut Chalionul.
Arhipreotul îşi fă cu semnul cel sfâ nt şi îşi desfă cu palmele în lă turi în
chip de mulţumire zeilor.
— A cumpă rat Ibra! Felicită rile mele, prinţesă , ambasadorului
domniei tale – şi dumitale!
— Cu toţii le merită m, zise dy Baocia.
Celor trei bă rbaţi le mai venise acum sufletul la loc.
Cazaril îşi drese vocea.
— Într-adevă r, dar am încredere că nu-i veţi spune acelaşi lucru şi
prinţului Bergon. Tratatele aduc avantaje posibile ambelor pă rţi, la
urma urmei.
Aruncă o privire secretarului lui dy Baocia.
— Deşi poate că le va lua oamenilor o povară de pe suflet dacă veţi
pune să fie copiate toate articolele într-un scris mare şi frumos, pentru a
fi expuse pe zidul de lâ ngă porţile palatului domniilor voastre, ca să
poată fi citite de toată suflarea.
Dy Baocia se încruntă nesigur, dar arhipreotul dă du din cap
aprobator şi spuse:
— E o sugestie înţeleaptă , castillare.
— Mi-ar face o mare plă cere, spuse Iselle cu o voce suavă . Vă rog,
unchiule, porunciţi să se procedeze întocmai.
Un paj cu sufletul la gură dă du buzna în încă pere, alunecâ nd de-a
lungul dalelor, oprindu-se brusc înaintea lui dy Baocia şi lă să să îi scape
vorbele de-a valma:
— Doamna voastră zice că grupul prinţului Bergon s-apropie de
porţi şi că tre’ să veniţi degrabă să -l întâ mpinaţi amâ ndoi.
— Am plecat.
Provincarul trase aer în piept pentru a-şi face curaj şi îi zâ mbi
nepoatei sale.
475
 — Şi iată că a venit vremea să îţi aducem alesul. Adu-ţi aminte,
trebuie să -i ceri toate să ruturile de supunere, pe frunte, pe mâ ini şi
picioare. Trebuie să avem în vedere ca Chalionul să fie în fruntea Ibrei.
Pă strează demnitatea şi onoarea Casei tale. Nu trebuie să îl lă să m să se
pună mai presus de tine, altfel îşi va lua aere de superioritate. Trebuie
să începi aşa cum ai de gâ nd să continui.
Iselle îşi miji ochii. Nimbul i se înnegri şi mai tare, pă râ nd să se
strâ ngă mai mult în jurul ei. Cazaril se ridică şi îi aruncă o privire plină
de îngrijorare, clă tinâ nd uşor din cap.
— Şi prinţul Bergon are mâ ndria lui, iar onoarea lui nu e cu nimic
mai prejos decâ t a domniei tale, prinţesă . Şi el va sta tot în prezenţa
oamenilor să i aici.
Ea şovă i; apoi strâ nse din buze.
— Am să încep aşa cum am de gâ nd să continui.
Vocea i se preschimbă pe loc; din blâ ndă deveni oţelită . Fă cu un
semn înspre contract.
— Esenţa egalită ţii dintre noi stă aici, unchiule. Mâ ndria mea nu are
nevoie de nicio punere în scenă . Vom schimba să ruturile de bun-venit,
reciproc, numai pe mâ ini.
Umbra se mai descolă ci un pic; Cazaril simţi un fior ciudat, ca şi cum
i-ar fi trecut pe deasupra capului umbra unei creaturi de pradă , care se
îndepă rtă mai pe urmă , ză dă rnicită .
— Daţi dovadă de o discreţie admirabilă , subscrise uşurat Cazaril la
decizia ei.
Pajul, care stă tea ca pe ghimpi, deschise uşa pentru provincar, care
ieşi în grabă .
— Lord Cazaril, cum a fost că lă toria? îl taxă Betriz, profitâ nd de
acest moment de pauză . Ară ţi aşa de... ostenit.
— A fost un drum obositor şi lung, dar totul a decurs destul de bine.
Se foi în scaun şi zâ mbi la ea.
Sprâ ncenele ei negre se arcuiră .

476
 — Cred că va trebui să -i luă m pe Foix şi Ferda la întrebă ri ca să
află m mai multe. Nu se poate să fi fost atâ t de simplu şi de plictisitor
totul.
— Ei, am avut de furcă cu tâ lharii în munţi. Era mâ na lui dy Jironal,
sunt aproape sigur de asta. Bergon a fă cut faţă foarte bine. Cu Vulpoiul...
a mers mai uşor decâ t m-aş fi aşteptat, pentru un motiv pe care nu l-aş
fi prevă zut totuşi.
Se aplecă în faţă şi le vorbi amâ ndurora în şoaptă .
— Mai ţineţi minte că v-am povestit de tovară şul meu de bancă de
pe galeră , Danni, bă iatul de familie bună ?
Betriz dă du din cap, iar Iselle zise:
— N-am cum să uit aşa ceva.
— Nu mi-am dat seama că provenea dintr-o familie chiar atâ t de
bună . Danni era un nume de împrumut pe care Bergon şi l-a luat ca să -şi
ascundă identitatea faţă de cei care-l luaseră în captivitate. Se pare că
ră pirea lui a fost un complot urzit de ră posatul Moştenitor al Ibrei.
Bergon m-a recunoscut câ nd m-am înfă ţişat la curtea din Ibra – s-a
schimbat şi a crescut aproape să nu-l mai recunosc.
Iselle ră mase cu gura că scată de mirare. După un moment, suspină :
— Cu siguranţă că zeiţa mi te-a adus.
— Da, recunoscu el şovă itor. Şi eu am ajuns la aceeaşi concluzie.
Ea îşi întoarse ochii la uşa dublă din peretele din faţă . Îşi fră mâ ntă
mâ inile în poală , cuprinsă brusc de un acces de nervozitate.
— Cum am să -l pot recunoaşte? Este – este bine înzestrat?
— Nu ştiu cum apreciază doamnele lucrul ă sta...
Uşile se dă dură în lă turi. O mulţime de persoane îşi fă cu loc
înă untru: paji, oameni curioşi, dy Baocia şi soţia acestuia, Bergon, dy
Sould şi dy Tagille, apoi Palli încheind şirul. Ibranezii fuseseră şi ei
primiţi cum se cuvine şi se îmbă iaseră . Purtau cele mai bune straie pe
care reuşiseră să le împacheteze în bagajele lor reduse, completate,
Cazaril era aproape sigur, cu altele împrumutate cu atenţie, în ultimul
moment. Ochii lui Bergon lică riră în panică , trecâ nd de la Betriz la Iselle

477
şi se opriră asupra ei. Iselle se zgâ i de la un chip la altul, printre cei trei
stră ini din Ibra, într-o groază de moment.
Palli cel înalt, care stă tea în spatele lui Bergon, ară tă înspre prinţ şi
mimă fă ră glas: Acesta-i! Privirea cenuşie a Isellei se însenină , iar obrajii
palizi i se inundară de culoare.
Iselle îi întinse mâ inile.
— Milord Bergon dy Ibra, zise ea cu o voce în care se simţea un uşor
tremur, fii bine venit în Chalion.
— Milady Iselle dy Chalion, îi ră spunse cu ră suflarea întretă iată
Bergon, pă şind spre ea, Ibra îţi mulţumeşte.
Că zu într-un genunchi în faţa ei şi îi să rută mâ inile. Ea îşi plecă capul
şi i le să rută pe ale lui.
Bergon se ridică şi îşi prezentă companionii, care se înclinară cum se
cuvine. Cu un uşor hâ rşâ it, provincarul şi arhipreotul aduseră cu
mâ inile lor un scaun pentru Bergon şi îl aşezară lâ ngă cel al Isellei, de
cealaltă parte a lui Cazaril. Dintr-o pungă de piele pe care dy Tagille i-o
întinse, Bergon scoase darul lui de primire, un colier din smaralde
splendide – una dintre ultimele bijuterii ale mamei lui pe care Vulpoiul
nu o amanetase ca să -şi cumpere armate. Că luţii cei albi ră mă seseră din
nefericire undeva, înapoi, pe drum. Bergon avusese de gâ nd să aducă un
şirag de perle noi din Ibra, dar le înlocuise, la sugestia inspirată a lui
Cazaril.
Dy Baocia ţinu un mic discurs de întâ mpinare, care s-ar fi lungit mai
mult dacă mă tuşa Isellei, surprinzâ ndu-i privirea, nu ar fi prins o pauză
în tirada soţului ei şi nu ar fi invitat cinstita adunare în sala ală turată să
profite de ospitalitatea casei. Tâ nă rul cuplu a fost lă sat să discute între
patru ochi, iar ei îşi plecară capetele unul lâ ngă altul, vorbind pe şoptite,
să nu poată fi auziţi de cei care mai tră geau cu urechea pe lâ ngă uşile
deschise şi se mai strecurau înă untru să vadă cum se înţelegeau cei doi.
Cazaril nu era mai prejos de acei curioşi, întinzâ ndu-şi neliniştit
gâ tul din scaunul lui mutat acum în sala de mese, oscilâ nd între a molfă i
o pră jitură şi a-şi muşca nervos pumnii. Vocile lor creşteau în
intensitate câ teodată , alteori deveneau duioase; Bergon gesticula, iar
478
Iselle izbucni în râ s de două ori, de trei ori ră mase cu ră suflarea tă iată ,
ducâ ndu-şi mâ na la buze, cu ochii mă riţi de uimire. Iselle îşi coborî
vocea şi vorbi cu un ton serios; Bergon îşi plecă capul şi ascultă încordat
fă ră a-şi dezlipi privirea de la chipul ei, mai puţin în două râ nduri, câ nd
aruncă un ochi afară din încă pere, spre Cazaril, după care îşi coborâ ră
amâ ndoi tonul vocii şi mai mult.
Lady Betriz îi aduse un pahar de vin îndoit cu apă , dâ nd din cap la
mulţumirile lui pline de recunoştinţă . Cazaril simţi că ştia cui îi trecuse
prin minte să îi trimită apă fierbinte şi servitori şi de-ale gurii şi haine
care să îl aştepte gata pregă tite pentru câ nd avea să vină . Pielea ei
tâ nă ră lucea aurie în lumina lumină rii, netedă şi proaspă tă , dar rochia
sobră şi pă rul strâ ns în sus la spate îi dă deau un aer de eleganţă matură .
O energie arză toare, pe cale să se prefacă în putere şi înţelepciune...
— Cum au ră mas lucrurile în Valenda? o întrebă Cazaril.
Zâ mbetul i se adumbri.
— Încordate. Dar să speră m că odată ce Iselle a scă pat de acolo, nu
va mai fi chiar aşa. Sper că dy Jironal nu va îndră zni să se arate violent
cu vă duva şi soacra rigă i Ias?
— Hm, nu ca un prim pas. Dar, în disperare de cauză , totul e posibil.
— Asta aşa e. Sau, cel puţin, lumea încetează să te mai contrazică în
privinţa lucrurilor care sunt posibile şi care nu.
Cazaril se gâ ndi la fuga pe timp de noapte a celor două tinere, lucru
care ră sturnase atâ t de abrupt situaţia tactică cu susul în jos.
— Cum aţi scă pat?
— Ei bine, dy Jironal se aştepta, pesemne, să ne tupilă m în castel,
intimidaţi de demonstraţia de forţă pe care o fă cuse. Îţi închipui cum a
primit bă trâ na provincară toate astea. Femeile pe care şi le trimisese ca
iscoade nu o scă pau din ochi pe Iselle deloc, dar eu nu fă ceam parte din
preocupă rile lor. Am luat-o pe Nan la plimbare prin cetate, cu mici
treburi domestice şi astfel am avut ocazia să cercetă m împrejurimile.
Apă rarea oamenilor lui era îndreptată înspre afară , fiind pregă tiţi să
respingă aşa-zişi salvatori. Şi nimeni nu ne putea împiedica să ne ducem

479
la Templu, unde stă tea lordul Palliar ca să se roage pentru să nă tatea lui
Orico.
Zâ mbi, ară tâ ndu-şi gropiţa din obraz.
— Am devenit foarte cucernice pentru o vreme.
Gropiţa îi dispă ru.
— Apoi bă trâ na provincară a primit de veste, nu ştiu prin ce sursă ,
că domnul cancelar îl trimisese pe fiul lui cel mic cu o trupă de cavalerie
din partea Casei sale să se asigure că Iselle era în siguranţă şi să o aducă
în mare grabă înapoi, în Cardegoss, că ci Orico era pe moarte. Ceea ce ar
putea fi adevă rat, din câ te ştim noi, dar cu atâ t mai multe motive aveam
să nu o lă să m în mâ na lui dy Jironal. Aşa că evadarea devenise o
chestiune de urgenţă şi am procedat în consecinţă .
Palli se abă tuse şi el să asculte discuţia lor; dy Baocia li se ală tură şi
el.
Cazaril îi fă cu un semn din cap lui dy Baocia.
— Mama domniei voastre mi-a scris despre nişte promisiuni de
sprijin din partea provincarilor care vă sunt prieteni. Aţi mai primit şi
alte asigură ri?
Dy Baocia începu să recite o listă de oameni că rora le scrisese sau de
la care primise ră spuns. Lista nu era aşa de lungă pe câ t şi-ar fi dorit
Cazaril.
— Asta în ce priveşte promisiunile. Câ t despre trupe?
Dy Baocia ridică din umeri.
— Doi dintre vecinii mei mi-au promis mai mult ajutor material
pentru Iselle, la nevoie. Nu agreează mai mult decâ t mine ideea ca
trupele lui dy Jironal să îmi ocupe vreunul din oraşe. Cel de-al treilea –
ei, acesta e însurat cu una din fiicele lui dy Jironal. Stă în cumpă nă
deocamdată , fă ră să se pronunţe faţă de niciuna din pă rţi.
— E de înţeles. Ştie cineva unde se află dy Jironal acum?
— În Cardegoss, credem noi, zise Palli. Ordinul militar al Fiicei a
ră mas tot fă ră general. Dy Jironal se teme să lipsească prea mult de
lâ ngă Orico, ca să nu reuşească dy Yarrin să îl atragă pe rigă de partea
sa. Orico însuşi atâ rnă de un fir de pă r, mi-a trimis vorbă în secret dy
480
Yarrin. Bolnav sau nu, eu cred că e mai degrabă lipsit de judecată ; riga
pare să se folosească de propria-i boală ca să amâ ne decizia, încercâ nd
să nu ofenseze pe nimeni.
— Asta seamă nă cu felul lui de a fi.
Cazaril îşi trecu degetele prin barbă şi se uită la dy Baocia.
— Şi dacă tot veni vorba despre soldaţii Templului, câ t e de mare
forţa din Ordinul Fratelui care există în Taryoon?
— Doar o companie, vreo două sute de oameni, îi ră spunse provin-
carul. Nu avem o garnizoană numeroasă ca Guarida sau alte provincii de
la graniţa cu principatele roknare.
Asta înseamnă două sute de oameni între zidurile Taryoonului,
medită Cazaril.
Dy Baocia îl citi din priviri.
— Arhipreotul şi cu mine vom vorbi cu comandantul lor în seara
asta. Cred că tratatul de că să torie va atâ rna greu ca să îl convingem că
noua Moştenitoare este credincioasă , ă ă ... viitorului Chalionului.
— Cu toate astea, au şi ei jură mintele lor de credinţă , murmură Palli.
Ar fi de preferat să nu îi forţă m să şi le încalce.
Cazaril se gâ ndi la distanţele care puteau fi parcurse cu calul în timp.
— Vestea că Iselle a fugit din Valenda trebuie să fi ajuns deja în Car-
degoss de acum. Vestea venirii lui Bergon e pe cale să o ajungă din urmă
pe cealaltă . În acel moment dy Jironal va vedea regenţa asupra Chalio-
nului scă pâ ndu-i printre degete.
Dy Baocia zâ mbi, jubilâ nd de mâ ndrie.
— În momentul acela totul va lua sfâ rşit. Evenimentele i-au luat-o
înainte sau – într-adevă r –, ne-au depă şit aşteptă rile tuturor.
Ocheada pe care i-o aruncă lui Cazaril avea o nuanţă de respect şi
admiraţie.
— E mai bine aşa, zise Cazaril. Nu trebuie să fie determinat să facă
mişcă ri din care să nu mai poată da înapoi mai tâ rziu.
Dacă cele două pă rţi, ambele stâ nd sub puterea blestemului, s-ar
înfrunta într-un ră zboi civil, ar fi aproape sigur că vor ieşi în pierdere şi
una şi cealaltă . Ar fi un apogeu fulminant al darului de moarte din
481
partea Generalului de Aur ca întreg Chalionul să se pră buşească , din
interior, într-o asemenea agonie.
Câ ştigarea luptei pentru supremaţie consta în evitarea încleştă rii
pentru a nu se ajunge la vă rsare de sâ nge. Cu toate că atunci câ nd
Bergon o va lua pe Iselle de sub vă lul blestemului, probabil bietul Orico
ar ră mâ ne sub influenţa nefastă , iar dy Jironal va împă rtă şi soarta
stă pâ nului să u... Şi ce s-ar alege de Ista, atunci?
— Dacă e să vorbim pe de-a dreptul, foarte multe depind de
momentul în care riga va închide ochii. Şi ar putea să o mai ducă aşa, să
ştiţi.
Blestemul avea să -i rezerve cu siguranţă lui Orico cea mai
îngrozitoare soartă posibilă . Aceasta ar fi fost o cale sigură după care se
puteau că lă uzi în raţionamentul lor de anticipare a evenimentelor, dacă
n-ar fi existat atâ tea chipuri prin care se putea manifesta dezastrul.
Cazaril îşi dă du seama că menajeria lui Umegat dă duse semnale de
alarmă în privinţa mai multor forme ale râ ului, decâ t cea privind doar
să nă tatea monarhului.
— Privind în perspectivă , trebuie să avem în vedere care ar fi
avantajele pe care i le-am putea oferi cancelarului dy Jironal ca să -şi
salveze orgoliul ră nit – atâ t înainte de ascensiunea la tron a Isellei, câ t şi
după .
— Nu cred că se va mulţumi doar cu nişte ciolane de ros, Caz, obiectă
Palli. Doar este rigă în Chalion, mai puţin cu numele, de mai bine de zece
ani.
— Atunci poate că o fi obosit, oftă Cazaril. Poate că se va înmuia dacă
fii lui se vor alege cu niscaiva delicatese. Loialitatea faţă de familie a fost
dintotdeauna slă biciunea lui ascunsă .
Sau cel puţin aşa indica blestemul, care convertea orice virtute în
viciul advers.
— Să îl elimină m pe el, dar să le acordă m favoruri celor din clanul
lui... să -i scoatem colţii încet şi cu grijă , şi gata.
Îşi ridică ochii înspre Betriz, care îl asculta încordată ; da, putea fi
sigur că ea avea să -i relateze mai tâ rziu Isellei acea dezbatere.
482
 În încă perea ală turată Iselle şi Bergon se ridicară de pe scaune. Ea îşi
odihni mâ na pe braţul lui întins, amâ ndoi aruncâ ndu-şi ocheade timide
unul altuia; Cazaril nu şi-ar fi putut imagina că două persoane erau în
stare să fie atâ t de mâ ndre una de alta. Cu toate că atunci câ nd Iselle a
intrat în sala de recepţii cu logodnicul ei şi s-a uitat triumfă toare la cei
aflaţi de faţă , pă rea a fi la fel de mâ ndră de ea însă şi. Mâ ndria lui Bergon
nu pă rea a fi la fel de ostentativă , totuşi îl linişti pe Cazaril, care se ridică
cu greu de pe scaunul lui, cu o mică înclinare a capului.
— Moştenitoarea din Chalion, rosti Iselle, apoi se opri.
— Şi Moştenitorul din Ibra, interveni şi Bergon.
— Avem plă cerea să vă anunţă m că vom ne depune jură mintele de
că să torie, continuă Iselle, în faţa zeilor, a nobililor noştri oaspeţi din
Ibra şi a poporului din această cetate...
— În Templul din Taryoon, poimâ ine la amiază , sfâ rşi Bergon.
Micuţa adunare izbucni în urale de felicitare. Socotind viteza cu care
putea înainta o coloană a trupelor inamice, Cazaril nu mai avea nicio
îndoială asupra că ruia din cele două evenimente inevitabile li se
potrivea ca îndemn. Nu aşa repede! Odată ce erau uniţi şi întă riţi
reciproc, cei doi tineri conducă tori puteau să se mişte pe viitor ca o
singură entitate. Odată ce Iselle era salvată de sub vraja blestemului
prin că să torie, timpul avea să fie de partea lor. Pe zi ce trecea, urmau să
câ ştige mai mult sprijin. Destinzâ ndu-se, Cazaril se cufundă înapoi în
scaunul lui, râ njind la durerile care-l îmboldeau în intestine.

Capitolul 25

Într-un palat aflat în febra pregă tirilor, Cazaril se pomeni a doua zi

fiind singurul om fă ră nimic de fă cut. Iselle sosise în Taryoon cu foarte
puţine lucruri în afară de hainele de pe ea; toată corespondenţa lui
Cazaril şi registrele casei ei ră mă seseră în Cardegoss. Câ nd încercă să se
ducă în apartamentele ei să o întrebe ce sarcini avea să -i dea gă si odă ile
ticsite cu garderobiere uşor isterice, dirijate de mă tuşa ei, dy Baocia,
toate intrâ nd şi ieşind cu braţele încă rcate cu vrafuri de îmbră că minte.
483
 Iselle îşi scoase cu greu capul printre nişte fâ şii de mă tase, ca să -i
ră spundă gâ tuită :
— Tocmai ai bă tut peste opt sute de mile în numele meu. Du-te şi
odihneşte-te, Cazaril.
Îşi întinse docilă braţul în lateral, în timp ce o femeie îi încerca o
mâ necă .
— Ba nu, mai bine compune două scrisori, pe care să le copieze
secretarul unchiului meu, una adresată tuturor provincarilor din
Chalion şi câ te una pentru arhipreoţii din cadrul fiecă rui Templu, prin
care să le anunţă m mariajul meu. Unele pe care aceştia să le poată face
cunoscute poporului. Asta ar fi o însă rcinare plă cută , tihnită . Câ nd vei
avea şaptesprezece – ba nu, şaisprezece exemplare...
— Şaptesprezece, interveni mă tuşa ei de după poalele rochiei pe
care tocmai o proba. Unchiul tă u o să vrea una pentru arhivele
cancelariei sale. Stai dreaptă !
— Câ nd ai să le ai gata pe toate, trimite-le ca eu şi cu Bergon să le
iscă lim mâ ine, după nuntă şi ai grijă să fie expediate.
Dă du din cap, severă , la garderobiera care o agasa cu ajustarea liniei
gâ tului.
Cazaril fă cu o plecă ciune şi se retrase înainte să fie înţepat cu vreun
ac şi se aplecă o clipă peste balustrada galeriei.
Era o zi deosebit de frumoasă , care promitea venirea primă verii.
Cerul era de un albastru siniliu, iar lumina soarelui inunda curtea
proaspă t pavată , unde gră dinarii că rau portocali înfloriţi în hâ rdaie
mari, pe care le roteau ca să -i aşeze în jurul fâ ntâ nii arteziene, care
acum clipocea. Cazaril îl opri pe unul din servitorii care dă deau zor cu
treaba şi îl puse să îi aducă o masă de scris pe care să i-o aşeze la soare.
Şi un scaun cu perne groase, că ci dacă cele opt sute de mile erau acum
învă luite în ceaţă în mintea sa, spatele lui Cazaril pă rea să şi le
amintească pe toate. Se rezemă pe spate, lă sâ nd să -i cadă lumina
că lduţă pe faţă , cu ochii închişi în timp ce-şi compunea în minte frazele,
apoi se aplecă să le aştearnă în scris. Secretarul lui dy Baocia îşi duse la
bun sfâ rşit însă rcinarea de a le multiplica într-un scris mult mai ară tos
484
decâ t al lui Cazaril, iar asta destul de repede. După aceasta, ră mase
culcat în scaun, cu ochii închişi. Şi-atâ t.
Nici mă car nu catadicsi să deschidă ochii la auzul unor paşi apro-
piindu-se, pâ nă câ nd îl luă prin surprindere un pocnet pe masă . Dă du cu
ochii de o slugă , care, la ordinele lui Betriz, aşeza o tavă cu ceai, o cană
cu lapte, o farfurie cu fructe uscate şi o pâ ine glazurată cu miere şi nuci.
Betriz o concedie pe slugă , apucâ ndu-se să toarne ea însă şi ceaiul,
împingâ nd pâ inea înspre el, aşezâ ndu-se pe marginea fâ ntâ nii ca să -l
privească cum mâ nca.
— Ţi-e faţa suptă din nou. Ai mâ ncat cum trebuie? îl întrebă ea
severă .
— N-am idee. Ce soare minunat este! Sper să ţină pâ nă mâ ine aşa.
— Lady dy Baocia crede că aşa va fi, deşi spune că s-ar putea să
plouă din nou pâ nă de Ziua Fiicei.
Mireasma florilor de portocali se revă rsa sub adă postul curţii,
pă râ nd să se amestece cu mierea pe care o savura. Luă o înghiţitură de
ceai ca să i se ducă pâ inea din gâ t şi remarcă cu o mirare leneşă :
— Peste trei zile se va împlini exact un an de câ nd am pă şit în
castelul din Valenda. Aveam de gâ nd să devin ajutor de bucă tar.
Gropiţa din obrazul ei se adâ nci.
— Mi-aduc aminte. Era în seara din ajunul Zilei Fiicei câ nd ne-am
întâ lnit prima oară , la masa provincarei.
— Oh, eu te vă zusem mai înainte. Intrâ nd în goana cailor în curte cu
Iselle şi... şi Teidez. Şi cu bietul dy Sanda.
Ea se miră .
— Adevă rat? Unde erai? Nu te-am vă zut.
— Stă team pe o bancă , lâ ngă perete. Erai prea ocupată ca să fii
admonestată de tată l dumitale pentru că goniseși caii, ca să mă observi.
— Oh.
Suspină şi trase o dâ ră cu mâ na prin apa din micuţul bazin al
fâ ntâ nii, apoi se scutură de pică turile reci, încruntâ ndu-se. Fiica
Primă verii ar fi trebuit să aducă un suflu nou, că lduţ, de-acum, însă apa
era tot rece ca suflarea Bă trâ nului Iernii.
485
 — Parcă ar fi trecut un veac de atunci, nu doar un an.
— Mie mi se pare că a trecut într-o clipită . Timpul mi-o ia înainte
acum. Ceea ce explică şi respiraţia asta hâ râ ită pe care o simt în piept,
fă ră îndoială .
După o clipă , o întrebă :
— I-a mă rturisit Iselle unchiului ei ceva în privinţa blestemului pe
care că ută m să -l rupem mâ ine?
— Nu, sigur că nu.
Ridicâ nd din sprâ ncene, adă ugă :
— Iselle e fiica Istei. Nu poate să vorbească despre asta, altminteri
oamenii ar considera-o şi pe ea nebună . Şi s-ar folosi de asta drept scuză
ca să acapareze... totul. Dy Jironal s-a gâ ndit şi el la asta. La
înmormâ ntarea lui Teidez nu a scă pat nicio ocazie ca să arunce tot felul
de comentarii la urechea fiecă rui lord sau provincar. Dacă plâ ngea, nu
comitea o extravaganţă ? Dacă râ dea, vai, dar ce ciudat să facă un
asemenea gest la înmormâ ntarea fratelui ei! Dacă vorbea, el se apuca să
şuşotească cum că era nebună . Dacă tă cea, dar de ce s-a posomorâ t
dintr-o dată ? Şi puteai citi pe faţa oamenilor că începeau să vadă ceea ce
le spusese el că vedeau, chiar dacă era doar în închipuirea lor. Spre
sfâ rşitul vizitei lui acolo începuse să spună asemenea lucruri chiar în
prezenţa ei, ca să vadă dacă o putea speria sau mâ nia, ca apoi să o acuze
că ar fi o scorpie dezechilibrată . Şi lansa tot felul de minciuni sfruntate.
Dar eu cu Nan şi cu provincara ne dă duseră m seama de jocul pe care-l
fă cea şi am avertizat-o pe Iselle, iar ea şi-a ţinut firea în apropierea lui.
— Ah. Extraordinară fată .
Ea încuviinţă .
— Dar de îndată ce am auzit că oamenii cancelarului veneau să o ia
înapoi în Cardegoss, Iselle era înnebunită să evadeze din Valenda.
Pentru că odată ce o avea închisă în colivie, putea să ră spâ ndească orice
poveste ar fi poftit pe seama comportamentului ei şi cine ar fi putut să
mai dezmintă ? Putea să -i convingă pe provincarii din Chalion să aprobe
extinderea mandatului să u de regenţă în locul bietei fete nebune atâ t
câ t dorea, fă ră să fie nevoie să ridice nici mă car o spadă .
486
 Betriz fă cu o pauză , tră gâ nd aer în piept.
— Aşa că nu îndră zneşte să amintească de blestem.
— Înţeleg. Este înţelept din partea ei să fie prudentă . Ei, cu vrerea
zeilor, nă pasta asta se va sfâ rşi în curâ nd.
— A zeilor şi a castillarului dy Cazaril.
Cazaril fă cu un gest care vroia să spună că rolul lui nu era atâ t de
important şi mai luă o înghiţitură de ceai.
— Câ nd a aflat dy Jironal că am plecat în Ibra?
— Nu cred că a ghicit ceva decâ t după ce a ajuns cortegiul la
Valenda, iar dumneata nu erai de gă sit acolo. Bă trâ na provincară zicea
că a primit nişte înştiinţă ri din partea spionilor lui din Ibra; cu toate că
era neră bdă tor să se întoarcă pentru a-i bloca accesul lui dy Yarrin la
Orico, cred că în mare parte nu vroia să plece din Valenda pâ nă câ nd nu-
şi instala trupele acolo.
— Şi-a trimis asasini să mă intercepteze la graniţă . Mă întreb dacă s-
o fi gâ ndit că mă voi întoarce singur, cu urmă toarea tură de negocieri?
Nu cred că se aştepta ca prinţul Bergon să vină atâ t de curâ nd.
— Nimeni nu se aştepta. În afară de Iselle.
Îşi netezi cu degetele stofa fină de lâ nă neagră , care îi atâ rna peste
genunchi. Câ nd se uită din nou la el, îl sfredeli cu privirea.
— În timp ce te-ai sacrificat ca să o salvezi pe Iselle... ai descoperit
vreo cale ca să te salvezi şi pe dumneata?
El ră mase tă cut un ră stimp, apoi îi zise simplu:
— Nu.
— Dar nu-i... nu-i cinstit.
El îşi mută privirea pe împrejurimile curţii, scă ldată delicios în
lumina soarelui, ferindu-se de ochii ei cercetă tori.
— Îmi place clă direa asta nouă , frumoasă . Nu are nici picior de stafie
care să o bâ ntuie, ştiai?
— Schimbi subiectul.
Se încruntă şi mai tare.
— Ştii că mereu faci asta atunci câ nd nu vrei să vorbeşti despre
ceva? Tocmai mi-am dat seama.
487
 — Betriz... vocea lui că pă tă o nuanţă duioasă . Paşii noştri au fost
îndreptaţi în direcţii diferite din noaptea în care am invocat moartea
asupra lui Dondo. Nu pot să mă întorc înapoi. Tu ai să tră ieşti, iar eu nu.
N-am putea să mergem pe acelaşi drum nici dacă ... în orice caz, nu
putem, pur şi simplu.
— Nu ai de unde şti câ t timp ţi s-a dat. Ar putea fi să ptă mâ ni. Luni.
Dar dacă o oră este darul pe care zeii ni l-au dat, cu atâ t mai mare ar fi
hula adusă lor, dacă ai dispreţui-o.
— Nu-i vorba despre scurtimea timpului ră mas.
Se fâ stâ ci simţindu-se ca un netrebnic.
— E vorba despre faptul că nu suntem singuri. Gâ ndeşte-te la noi
împreună – tu cu mine, cu Dondo, cu demonul morţii... nu te îngrozesc?
Tonul lui deveni aproape rugă tor.
— Crede-mă că pâ nă şi eu sunt oripilat de mine însumi!
Ea privi la protuberanţa din pâ ntecele lui, apoi se uită în lungul
curţii, cu falca de jos tră dâ ndu-i încă pă ţâ narea.
— Nu cred că posedarea e un lucru molipsitor. Crezi că îmi lipseşte
curajul?
— Asta nu, niciodată , şopti el.
Ea îşi plecă capul gemâ nd:
— Aş pogorî toată pronia cerească asupra ta, de-aş şti unde este.
— Cum, nu ai citit cartea lui Ordol în timp ce o ajutai pe Iselle să -şi
încifreze scrisorile? El susţine că zeii şi noi suntem laolaltă tot timpul,
aici, şi numai o umbră groasă ne desparte. Nu avem nicio distanţă de
parcurs ca să ne gă sim unii pe alţii.
Eu pot să văd lumea lor de la locul meu, de fapt. Aşadar Ordol avea
dreptate.
— Dar nu poţi să -i forţezi pe zei. Bă nuiesc că n-ar fi cinstit. Nici ei nu
ne pot constrâ nge pe noi.
— Uite, iar începi. O iei pe că i ocolite ca să eviţi subiectul.
— Ce rochie ai de gâ nd să îmbraci mâ ine? O să fie dră guţă ? N-ai voie
să o pui în umbră pe mireasă , ştii, nu?
Ea îi aruncă o privire ucigă toare.
488
 Pe culoar, ieşind brusc din camerele Isellei, apă ru lady dy Baocia şi o
strigă pe Betriz în legă tură cu o problemă complicată legată de nişte
materiale pentru rochii. Betriz îi fă cu un semn să aştepte şi se ridică
îndă ră tnică în picioare. Îi aruncă lui Cazaril peste umă r, în timp ce se
îndrepta spre scară :
— Bine, aşa să fie atunci, iar dumneata n-ai decâ t să ră mâ i câ t de
blestemat pofteşti, dar dacă am să cad de pe cal mâ ine şi am să -mi frâ ng
gâ tul, sper să te simţi ca un adevă rat nă tă ră u ce eşti!
— Asta-i puţin spus, murmură el în urma foşnetului rochiei ei.
Curtea luminoasă începu să i se înceţoşeze în ochii care nu vroiau să -
i dea ascultare, iar el şi-i şterse pe ascuns, cu o mişcare brutală , cu
mâ neca hainei.

Zorii zilei nunţii se ară tară limpezi, pe mă sura aşteptă rilor tuturor.
Curtea înmiresmată de parfumul florilor de portocal era plină ochi
atunci câ nd Iselle, însoţită de mă tuşa ei şi de Betriz, îşi fă cu apariţia în
capul scă rilor care coborau din balcon. Cazaril îşi ridică faţa, privindu-le
fericit. Garderobiera fă cuse minuni cu mă tă surile şi satinurile,
înveşmâ ntâ nd-o cu toate nuanţele de albastru, potrivite pentru o
mireasă . Mantia albastră era lucrată cu toate perlele ibraneze care
putuseră fi gă site în Taryoon, aşezate într-o friză orizontală înfă ţişâ nd
leoparzi stilizaţi. Un ropot de aplauze izbucni, iar ea, mișcâ ndu-se un pic
rigidă în acea gă teală complicată , zâ mbi şi coborî scă rile. Pă rul îi lucea
ca un râ u de comori în lumina soarelui. Două din verişoarele ei din
Baocia îi duceau trena, sub îndrumă rile sporadice ale mamei lor. Chiar
şi mantia neagră a blestemului pă rea a se înfă şură în jurul ei ca o blană
de samur. Dar nu pentru mult timp...
Cazaril se aşeză docil de o parte a provincarului dy Baocia, aşa că se
trezi dâ nd o mâ nă la ajutor la conducerea paradei pe jos, pe stră zile
întortocheate ale Taryoonului, pâ nă în preajma Templului.
Printr-o minune a coincidenţei alaiul lui Bergon, plecat de la palatul
marchizului dy Huesta, ajunse în faţa porticului Templului în acelaşi
timp cu cel al Isellei. Prinţul purta culorile sâ ngerii şi portocalii,
489
potrivite cu vâ rsta şi sexul lui, dar şi o expresie de curaj şi dâ rzenie, care
nu ar fi fost deplasată pe chipul unui bă rbat ce ia cu asalt un bastion.
Palli şi cei doisprezece soldaţi din fră ţie, în ţinuta de curte a ordinului
lor, se ală turaseră grupului prinţului, laolaltă cu Foix şi Ferda, pentru a
nu-i lă sa pe ibranezi să pară ori să se simtă în inferioritate numerică . În
ciuda timpului scurt de câ nd fusese anunţat evenimentul, Cazaril
numă ră peste o mie de persoane de rang înalt îngră mă dite în rotunda
curte centrală a templului; iar ceea ce pă rea a fi întreaga populaţie din
Taryoon pă rea să se fi înşiruit de-a lungul drumului pe unde aveau să
treacă prinţul şi prinţesa. Spiritul să rbă torii pusese evident stă pâ nire
peste cetate.
Cele două procesiuni se întrepă trunseră într-un amalgam de culori
şi intrară în incinta sacră .
Templul din Taryoon se mâ ndrea cu un cor deosebit, ai că rui
membri fă cură să zbâ rnâ ie ferestrele în avâ ntul cu care câ ntau. Tâ nă rul
cuplu, condus de arhipreot, intră pe râ nd prin fiecare braţ al templului.
Îngenuncheară pe nişte covoraşe noi şi înă lţară rugi pentru a primi
binecuvâ ntarea tuturor zeilor: Fiicei şi Fiului, în semn de recunoştinţă
pentru protecţia pe care o primiseră pe calea vieţii pâ nă în acel
moment, Mamei şi Tată lui, în speranţa că vor trece de partea lor atunci
câ nd va veni vremea.
Prin tradiţia teologică , Bastardul nu-şi avea niciun loc oficial în
ceremonia de nuntire, dar toate cuplurile prevă ză toare trimiteau de
obicei o ofrandă de împă care. Cazaril şi dy Tagille fuseseră însă rcinaţi
să joace rolul curierilor în acea zi. Ei primiră ofrandele din partea lui
Bergon şi a Isellei şi, laolaltă cu un mic, dar zelos detaşament de copii
care câ ntau cu suflet, înconjurară corpul central al Templului,
îndreptâ ndu-se spre turnul Bastardului. Un preot zâ mbitor,
înveşmâ ntat în robe albe, îi aştepta să îi primească în altar.
Cuplul princiar fusese nevoit să ia cu împrumut haine, bani, mâ ncare
şi gă zduire pentru această zi, însă Bergon nu se zgâ rci cu zeul; dy
Tagille depuse o pungă grea cu aur ibranez, odată cu rugă ciunile sale.
Iselle trimise o fă gă duinţă , scrisă de mâ na ei, angajâ ndu-se să suporte
490
costurile reparaţiei acoperişului din turnul Bastardului din Cardegoss,
atunci câ nd va deveni suverană în cetatea de scaun. Cazaril adă ugă un
dar din partea sa – firul pă tat de sâ nge şi rupt, cu cele câ teva perle
ră mase din şiragul lui Dondo, care nu încă puseră pe mâ na tâ lharilor. Un
astfel de obiect, încă rcat de blestem, li se cuvenea fă ră discuţie, numai
zeilor, iar Cazaril oftă uşurat atunci câ nd îl lă să din mâ nă .
Fă câ nd calea întoarsă din turnul Bastardului în urma corului uşor
şovă ielnic de ştrengari, Cazaril privi în mulţime şi i se tă ie respiraţia:
acolo era un bă rbat de vâ rstă mijlocie, cu un contur verzui de lumină ,
asemeni unei zile de iarnă . Câ nd Cazaril închise ochii, lumina aceea
slabă continuă să lucească . Privi din nou, cu ochii deschişi. Bă rbatul
purta robele cernite şi împletitura roşie pe umă r, care ară tau că era un
oficial de la Curtea Municipală din Taryoon – probabil vreun judecă tor
de rang mai mic. Să fi fost şi vreun micuţ sfâ nt al Tată lui, aşa cum era
Clara în slujba Mamei în Cardegoss... ?
Omul întoarse capul, uitâ ndu-se după Cazaril cu gura că scată de
uimire şi chipul livid. Nu aveau nicio şansă să schimbe vreun cuvâ nt
aici, de vreme ce Cazaril fu atras înapoi, în cadrul ceremoniei, înă untrul
curţii înalte, din care se ridicau ecouri, însă decise să îl întrebe pe
arhipreot în legă tură cu acel om cu prima ocazie care se va ivi.
Lâ ngă focul din mijlocul templului, proaspă t că să toriţii prinţ şi
prinţesă ţinură fiecare câ te un scurt discurs, apoi arhipreotul, Cazaril şi
ceilalţi defilară înapoi, pe stră zile împodobite cu drapele, că tre palatul
cel nou al lui dy Baocia. Acolo fusese întins un mare ospă ţ, care să
umple întreaga după -amiază şi să -i îndestuleze pe nuntaşi. Bucatele
erau cu atâ t mai uimitoare cu câ t fuseseră adunate în numai două zile;
Cazaril avu o bă nuială că fuseseră sustrase proviziile destinate
festivalului Zilei Fiicei, care bă tea la uşă . Dar se mai gâ ndi că zeiţa nu le
va purta pică din pricina asta. În calitate de oaspeţi însemnaţi, atâ t
Cazaril, câ t şi arhipreotul, îşi aveau locurile desemnate la masă , aşa că
nu avură nicio ocazie să poarte o discuţie privată , pâ nă câ nd începu
muzica de după cină , iar dă nţuiala îi scoase pe tineri afară , în gră dină . În
acel moment fu gă sit de cei doi oameni pe care îi că uta.
491
 Judecă torul cel mă runt se ivi speriat pe după umă rul arhipreotului.
Cazaril schimbă cu el nişte priviri lungi, în timp ce arhipreotul le fă cu
prezentă rile.
— Milord dy Cazaril – daţi-mi voie să vi-l prezint pe onorabilul Pagi-
nine. Domnia sa se află în slujba municipalită ții din Taryoon...
Arhipreotul îşi coborî tonul vocii. Zice că aţi primit atingerea zeilor. E
adevă rat?
— Din pă cate, da, suspină Cazaril.
Paginine dă du din cap într-un fel care vroia să spună : „Eram sigur”.
Cazaril aruncă o privire în jur şi îi trase pe cei doi deoparte. Era greu de
gă sit un locşor ferit; ajunseră într-o curte micuţă interioară , din dreptul
uneia din intră rile în palat. Muzica şi râ setele ră zbă teau prin aerul
înseră rii. Un servitor aprinse torţele din zidurile împrejmuitoare şi apoi
se întoarse înă untru. Deasupra capetelor lor, câ ţiva nori înalţi începeau
să acopere primele stele apă rute.
— Confratele dumitale din Cardegoss ştie totul despre mine, îi spuse
Cazaril arhipreotului din Taryoon.
— Oh!
Arhipreotul clipi, ca şi câ nd i s-ar fi luat o piatră de pe inimă . Cazaril
se temu să nu fi fă cut vreo confidenţă nelalocul ei, dar se hotă rî să nu
retragă nimic.
— Mendenal este un om pe cinste.
— Pă rintele Iernii v-a înzestrat cu un har, observ, îi spuse Cazaril
micului judecă tor. Despre ce dar e vorba mai exact?
Paginine îşi înclină capul cu nervozitate.
— Câ teodată – nu de fiecare dată – îmi permite să ştiu cine minte şi
cine nu în sala mea de judecată . Paginine şovă i. Nu-i chiar un pustiu de
bine, aşa cum aţi putea crede.
Cazaril scoase un hohot de râ s scurt.
Paginine stră luci vizibil ochilor normali, câ t vederii interioare ai lui
Cazaril şi zâ mbi sec.
— A, deci înţelegeţi.
— O, da.
492
 — Dar dumneata, domnule...
Paginine se întoarse că tre arhipreot, cu o privire ră vă şită .
— Am spus eu că a primit atingerea zeilor, dar asta nu descrie nici
pe departe ceea ce-mi vă d ochii. E... aproape că e dureros să îl priveşti
pe acest om. De câ nd mi s-a dat darul viziunii mi-a fost dat de trei ori să
întâ lnesc alți oameni care au trecut prin ordaliile divinită ţilor, dar n-am
vă zut niciodată ceva asemă nă tor.
— Sfâ ntul Umegat din Cardegoss a zis că ară t ca un oraş în flă că ri,
recunoscu Cazaril.
— Asta-i...
Paginine îl privi dintr-o parte.
— Asta-i o formulare bună .
— El a fost un om de litere. Câ ndva.
— Care e harul dumitale?
— Eu, ă ... cred că eu sunt de fapt darul. Pentru prinţesa Iselle.
Arhipreotul îşi duse palma la gură , apoi îşi fă cu semnul sfâ nt.
— Deci aşa se explică poveştile care circulă pe seama dumitale!
— Ce poveşti? întrebă Cazaril uimit.
— Dar, lord Cazaril, îi întrerupse judecă torul, ce-i cu umbra aceea
teribilă care atâ rnă în urma prinţesei Iselle? Acela nu-i un dar divin
curat! O vezi şi dumneata?
— Sunt... pe cale să o scot la capă t cu asta. Se pare că îndatorirea pe
care zeii mi-au pus-o în câ rcă e să o scap de acel spectru urâ t. Cred că
mi-am cam îndeplinit sarcina.
— Oh, ă sta e un lucru îmbucură tor.
Paginiue ară ta mult mai vesel acum.
Cazaril îşi dă du seama că nu vroia nimic mai mult decâ t să poarte cu
el o discuţie liberă şi ferită de urechi stră ine. Cum rezolvi asemenea
probleme? Arhipreotul o fi fost el un credincios, poate că şi un bun
administrator, posibil un teolog învă ţat, dar Cazaril bă nuia că nu
înţelegea neplă cerile tagmei sfinţilor. Zâ mbetul amar de pe chipul lui
Paginine spunea totul. Cazaril ar fi vrut să tragă o beţie cu el, iar apoi să -
şi pună amâ ndoi în balanţă nemulţumirile.
493
 Spre jena lui Cazaril, arhipreotul se înclină adâ nc în faţa lui şi, pe un
ton plin de admiraţie si abia şoptit, îl întrebă :
— Binecuvâ ntate Domn, aş putea face ceva pentru domnia voastră ?
Întrebarea lui Betriz îi ră suna în minte: Ai descoperit vreo cale prin
care să te salvezi? Poate că nu se putea salva. Poate că menirea lui era
doar să -şi pună pielea în saramură pentru a-i salva pe alţii...
— În astă seară , nu. Mâ ine... să ptă mâ na asta, ar fi o chestiune
personală pe care aş dori să o discut cu domnia voastră . Dacă se poate.
— Bineînţeles, Binecuvâ ntate Domn. Sunt la dispoziţia domniei
voastre.
Se întoarseră la petrecere. Cazaril era epuizat şi tâ njea să se
lungească în pat, însă curtea de sub odaia lui era plină de petrecă reţi
gă lă gioşi. Betriz veni la el o dată , abia tră gâ ndu-şi suflarea, ca să -l invite
la dans, caznă de la care Cazaril se scuză cu zâ mbetul pe buze; nu ducea
ea lipsă de parteneri. Îl cerceta mereu cu privirea, în vreme ce el privea
de pe margine, degustâ ndu-şi vinul subţiat cu apă . Nu ducea nici el lipsă
de companie, întrucâ t un şir de bă rbaţi şi de femei deschiseră prietenoşi
subiecte de conversaţie cu el, referitoare la posibilitatea de a fi angajaţi
la curtea viitoarei roine. Fiecă ruia dintre ei le dă du ră spunsuri
politicoase, dar fă ră să promită nimic.
Lorzii ibranezi atră geau doamnele chalioneze aşa cum atrage mierea
împră ştiată furnicile, iar ei ară tau foarte fericiţi. Pe la jumă tatea serii
ajunse şi lordul dy Cembuer, sporindu-le anturajul şi încâ ntarea.
Ibranezii îşi povestiră peripeţiile din că lă torie, în faţa fascinatei
audienţe chalioneze, care că zuse în admiraţie. Spre satisfacţia intens
politică a lui Cazaril, Bergon a fost zugră vit drept eroul acelei aventuri
romantice, Iselle nefiind cu nimic mai prejos ca eroină în evadarea ei pe
timp de noapte din Valenda. În vreme ce erau ză mislite acele mituri
atră gă toare, care convergeau că tre aceeaşi idee, Cazaril nu putu să nu se
gâ ndească la fabula slă buţă nă scocită de dy Jironal, despre biata
prinţesă nebună , fabulă care era total lipsită de substanţă . Măcar
povestea noastră e adevărată!

494
 În cele din urmă veni şi ora ceremoniei pe care Cazaril o aştepta cu
sufletul la gură , în care Bergon şi Iselle erau conduşi sus, în odaia lor
nupţială . Niciunul din ei, observă Cazaril mulţumit, nu bă use într-atâ t de
mult încâ t să se îmbete. Dar de vreme ce vinul lui devenise tot mai puţin
subţiat pe parcursul serii, se pomeni cu limba legată atunci câ nd prinţul
şi prinţesa îl chemară la picioarele scă rilor pentru a schimba cu el
să ruturile ceremoniale pe mâ ini, în semn de mulţumire.
Mişcat, Cazaril îşi fă cu semnul sacru şi invocă binecuvâ ntă ri pline de
speranţă asupra capetelor lor. Privirile lor solemne, pline de
recunoştinţă , îl fă cură să se ruşineze.
Lady dy Baocia poruncise ca un cor micuţ să înalţe rugă ciuni cu care
să -i petreacă pe tineri pe scă ri; vocile cristaline reuşiră să reducă la
dimensiuni suportabile hă rmă laia care se stâ rnise la petrecere.
Frumuseţea Isellei spori şi mai mult câ nd, îmbujorată şi cu sclipiri în
ochi, se aplecă , împreună cu Bergon, peste balustradă ca să arunce
zâ mbete pline de recunoştinţă tuturor. Se fă cură nevă zuţi în lumina
lumâ nă rilor din apartamentul nupţial, iar uşile se închiseră în urma lor.
Doi ofiţeri din garda lui dy Baocia se postară în mijlocul galeriei, pentru
a le veghea odihna. La scurt timp după aceasta ieşiră cele mai multe
dintre cameriste şi însoţitoare, inclusiv lady Betriz. Aceasta a fost
imediat luată pe sus de Palli şi dy Tagille ca să -şi continue dansul.
Petrecerea pă rea să se lungească pâ nă în zori, dar, spre uşurarea lui
Cazaril, începu să cearnă o burniţă mă runtă din cerul îngheţat, gonindu-
i din curte pe muzicanţi şi pe dansatori, care se retraseră înă untru şi în
clă direa anexă . Încet-încet, simţindu-şi mâ na grea pe balustrada scă rii,
Cazaril urcă în odaia lui, aflată pe colţul galeriei care ducea spre
apartamentul prinţului şi al prinţesei. Datoria mea s-a încheiat. Ce-mi
mai rămâne de făcut acum? Nu ştia. O grea teroare morală pă rea să i se
fi ridicat de pe umeri. Numai de-ar putea acum să tră iască şi să moară –
şi să greşească – la propria-i alegere. Nu vreau să regret nimic. N-am să
privesc în urmă. Un punct de cumpă nă , la graniţa dintre trecut şi viitor.
Se gâ ndi să -l caute pe micul judecă tor din nou, a doua zi. Compania
acelui om ar fi putut să îi mai uşureze din povara singură tă ţii.
495
 De fapt, nu sunt chiar singur de tot, se gâ ndi el nu cu mult mai tâ rziu,
auzind mugetele incoerente şi obscene scoase de Dondo la ora obişnuită
la care îşi fă cea el mendrele. Strigoiul împă rțit între cele două lumi se
dezlă nţuia mult mai să lbatic în acea seară decâ t în oricare alta din
experienţele sinistre prin care trecuse Cazaril, sfâ şiindu-şi ultimele
ră mă şiţe ale inteligenţei şi minţii lui de demult. Cazaril îşi putea
imagina motivul şi râ nji în toiul agoniei sale, zvâ rcolindu-se în pat şi
încovoindu-se în jurul durerii care îi pulsa în pâ ntece. Fu pe punctul de
a-şi pierde cunoştinţa, dar fă cu sforţă ri să ră mâ nă conştient, oripilat de
posibilitatea ca diabolicul Dondo să prindă viaţă în timp ce el, Cazaril,
încă mai tră ia şi să pună stă pâ nire pe trupul lui ca să îl folosească astfel
într-un asalt josnic împotriva lui Bergon şi Iselle. Se încovrigă pe jos,
convulsionat, înă buşind mizeriile pe care le ră cnea Dondo şi care
pă reau să -i scape lui din gură , fă ră să mai fie sigur cui îi aparţineau pâ nă
la urmă . După ce trecu atacul, ră mase întins pe dalele reci, cu că maşa de
noapte suflecată în jurul lui, cu unghiile rupte şi sâ ngerâ nd. Vomitase şi
apoi ră mă sese neclintit. Îşi atinse barba udă şi dă du cu degetele peste
saliva plină de spume care-i atâ rna în jurul gurii. Stomacul – ori visase
cumva acea umflă tură grotescă ? – îi revenise la forma netedă de la
început, cu toate că întregul abdomen îi tremura şi îl durea ca nişte
muşchi sfâ şiaţi în urma unor întinderi şi ră suciri exagerate.
Nu mai pot continua aşa prea multă vreme. Ceva trebuia să cedeze:
trupul, să nă tatea mintală , suflarea. Credinţa. Ceva din toate astea.
Se ridică , cură ţă podeaua şi se spă lă , gă si o că maşă curată şi uscată
cu care să se îmbrace peste noapte, apoi îşi netezi aşternuturile pă tate
de sudoare, aprinse toate lumâ nă rile din odaie şi se strecură înapoi în
pat. Ră mase culcat pe spate, cu ochii larg deschişi, devorâ nd lumina.
Într-un tâ rziu, sunetele şoaptelor servitorilor şi zgomotul uşor de
paşi de-a lungul galeriei îi dă dură de înţeles că lumea din palat începea
să se trezească . Probabil că moţă ise, că ci lumâ nă rile erau arse complet
şi nu-şi amintea să le fi vă zut fumegâ nd. O lumină lă ptoasă i se strecura
pe sub uşă şi printre obloanele de la ferestre.

496
 Trebuia să aibă loc rugă ciunile de dimineaţă . Pă rea o idee bună să ia
parte la aceste rugă ciuni, chiar dacă ideea de a încerca să se mişte i se
pă rea înfricoşă toare. Se ridică din pat, încetişor. Ei, oricum nu avea să
fie el singurul mahmur din Taryoon în dimineaţa asta. Chiar dacă el nu
fusese beat. Toţi cei de la curte lă saseră la o parte straiele de doliu,
pentru nuntă ; alese o parte din hainele care-i fuseseră dă ruite, ajungâ nd
la o combinaţie pe care el o credea sobră , dar care era totuşi veselă .
Se duse jos în curte să aştepte venirea soarelui şi a tinerilor. Soarele
se lă sa aşteptat; ploaia se oprise, dar cerul era acoperit şi rece. Cazaril
se folosi de batistă ca să şteargă marginea de piatră a fâ ntâ nii şi se
aşeză . Schimbă un zâ mbet şi un bună dimineaţa cu o slujnică , care
trecea cu un teanc de rufă rii. O cioară ţopă ia de colo-colo în celă lalt
capă t al curţii, că utâ nd firimituri de mâ ncare. Cazaril schimbă o privire
într-ascuns cu pasă rea, dar aceasta nu manifestă nicio fascinaţie faţă de
el. După ce chibzui mai bine, fu mai degrabă uşurat decâ t altminteri la
indiferenţa aceea aviară . Într-un sfâ rşit, sus, în galerie, uşile pe care
Cazaril aştepta să le vadă deschizâ ndu-se, se dă dură în lă turi. Gă rzile
baociene care le flancau luară poziţie de drepţi. Ră sunară mai multe
voci de femeie şi una de bă rbat, gravă şi veselă . Bergon şi Iselle apă rură ,
îmbră caţi ca pentru rugă ciunile de dimineaţă , ea sprijinindu-şi uşor
mâ na pe braţul lui întins. Se întoarseră uşor să coboare scă rile, unul
lâ ngă altul, şi pă şiră în afara umbrei galeriei.
Nu!... Umbra se ţinea după ei.
Cazaril se frecă la ochi, apoi îi deschise din nou. Îi îngheţă respiraţia.
Norul înă buşitor care o învă luia pe Iselle se înfă şura acum şi în jurul
lui Bergon.
Iselle îi aruncă un zâ mbet soţului ei, iar Bergon îi zâ mbi la râ ndul
să u; cu o seară înainte amâ ndoi ară tau tulburaţi şi obosiţi şi un pic
speriaţi. În dimineaţa aceea ară tau amâ ndoi ca nişte oameni
îndră gostiţi. Cu negura aceea care clocotea deasupra lor, ca fumul care
se ridică în rotocoale deasupra unui vas cuprins de flă că ri.
În timp ce se apropiau, Iselle îi gâ nguri un salut voios:
— Bună dimineaţa, lord Caz!
497
 Bergon râ nji mâ nzește şi zise:
— Nu mergeţi cu noi, milord? Avem cu toţii motive pentru care să
fim recunoscă tori în dimineaţa asta, nu-i aşa?
Colţurile buzelor lui Cazaril se ridicară în sus, într-un surâ s prefă cut:
— Eu... ă ... un pic mai tâ rziu. Mi-am uitat ceva în odaie.
Se sculă în picioare, apoi trecu ca o furtună pe lâ ngă ei, zbughind-o
pe scă ri. Se întoarse şi se uită din nou de sus, din galerie, în timp ce ei
traversau curtea. Tâ râ ndu-şi umbrele după ei.
Trâ nti uşa de la cameră în urma lui şi ră mase cu respiraţia
întretă iată , aproape plâ ngâ nd.
Zeilor!... Zeilor!... Ce-am făcut?
N-am eliberat-o pe Iselle. Am asmuţit blestemul şi asupra lui Bergon.

Capitolul 26

Distrus, Cazaril ră mase închis în odaia lui toată dimineaţa. În cursul

după -amiezii un paj ciocă ni la uşă , cu vestea nedorită cum că prinţul şi
prinţesa îl doreau prezent în apartamentele lor. Cazaril se gâ ndi să se
prefacă a fi bolnav, cu toate că nu prea avea nevoie să se prefacă . Nu,
că ci Iselle i-ar fi adus cu siguranţă vraci pe cap, probabil chiar haite
întregi de vraci – îşi aminti de ultima întâ mplare cu Rojeras şi fu
scuturat de un fior. Cu o îndă ră tnicie fă ră margini îşi netezi straiele
izbutind să capete un aer prezentabil, şi ieşi în galerie îndreptâ ndu-se
că tre apartamentul regal.
Ferestrele înalte din camera de primire erau deschise pentru a lă sa
înă untru lumina ră coroasă de primă vară . Iselle şi Bergon, îmbră caţi tot
cu straiele festive de la banchetul de după -amiază , dat la palatul
marchizului dy Huesta, îl aşteptau. Stă teau fiecare de o parte şi de alta a
colţului unei mese pe care erau înşirate pergamente şi pene noi de scris,
cu un al treilea scaun tras, care-l invita să ia loc de cealaltă parte.
Capetele lor, chihlimbariu şi castaniu, erau unite într-o conversaţie cu
voce scă zută . Umbra fierbea încă deasupra lor, vâ scoasă , cum e smoala
care dă în clocot. La auzul paşilor lui Cazaril, amâ ndoi îşi ridicară
498
capetele şi îi zâ mbiră . El îşi umezi buzele şi se înclină , cu chipul
împietrit. Iselle fă cu un semn înspre hâ rtii.
— Urmă toarea noastră sarcină de mare urgenţă e să îi compunem o
scrisoare fratelui meu, Orico, să -l punem în temă cu demersurile pe care
le-am fă cut şi să îl asigură m de supunerea noastră loială . Cred că ar
trebui să includem extrase din toate articolele contractului nostru de
că să torie, care aduce atâ tea avantaje Chalionului, în scopul de a-l face să
fie împă cat cu situaţia de faţă , nu crezi?
Cazaril tuşi şi înghiţi un nod.
Bergon îşi încruntă sprâ ncenele.
— Caz, dar ară ţi palid ca un m... Hm. Te simţi bine? Te rog, ia loc!
Cazaril dă du uşor din cap, încercă din nou să se refugieze într-o
minciună prin care să simuleze o stare precară de să nă tate – sau un
adevă r spus pe jumă tate, că ci se simţea oricum destul de ră u.
— Nimic nu e cum trebuie, şopti el.
Că zu într-un genunchi în faţa prinţului.
— Am comis o greşeală imensă . Îmi pare râ u. Îmi pare ră u.
Imaginea Isellei, al că rei chip era încordat şi speriat, i se încețoșă .
— Lord Caz...
— Că să toria voastră – înghiţi din nou cu greutate şi îşi forţă buzele
amorţite să vorbească mai departe – nu a ridicat vă lul blestemului de pe
Iselle, aşa cum sperasem. În schimb, l-a împră ştiat asupra amâ ndurora.
— Ce? şopti Bergon.
Lacrimile îi înecau vorbele-n gâ t.
— Iar acum nu ştiu ce să fac...
— Cum ţi-ai dat seama de asta? îl întrebă iute Iselle.
— Vă d pur şi simplu. Vă d cum v-a cuprins pe amâ ndoi. Iar acum
umbra e şi mai neagră şi mai deasă . Şi mai strâ nsă .
Bergon ră mase cu buzele întredeschise, nevenindu-i să -şi creadă
urechilor.
— Am fă cut ceva... am greşit cu ceva? Cumva?
— Nu, nu! Dar şi Sara şi Ista s-au mă ritat întru Casa Regală a Cha-
lionului şi întru blestem. Am crezut că a fost aşa din cauză că femeile şi
499
bă rbaţii sunt diferiţi, că urgia se transmisese pe linia bă rbă tească a
urmaşilor lui Fonsa, odată cu numele.
— Dar şi eu sunt urmaşa lui Fonsa, zise Iselle încet. Iar carnea şi
sâ ngele înseamnă ceva mai mult decâ t nişte nume. Câ nd doi oameni se
unesc prin că să torie nu înseamnă că unul dispare şi celă lalt ră mâ ne.
Suntem uniţi, nu subsumaţi unul altuia. Of, nu-i nimic de fă cut în
privinţa asta? Trebuie să fie ceva!
— Ista zicea, începu Cazaril, apoi se opri.
Nu era sigur că vroia să le spună acestor doi tineri hotă râ ţi ceea ce
spusese Ista. Iselle ar putea intra la bă nuieli din nou...
Ignoranţa nu înseamnă prostie, dar ar putea însemna, îi strigase
câ ndva Iselle lui Cazaril. Era mult prea tâ rziu să o mai poată pune la
adă post acum. Prin mâ nia zeilor, ea urma să fie urmă toarea roină în
Chalion. Odată cu dreptul de a domni venea datoria de a proteja –
privilegiul de a primi protecţie trebuia să fie lă sat în urmă , laolaltă cu
jucă riile copilă riei. Chiar şi protecţia faţă de adevă rurile amare.
Mai ales protecţia faţă de cunoaşterea lucrurilor.
Cazaril înghiţi să -şi descleşteze gâ tul.
— Ista spunea că mai există o cale.
Se caţă ră pe scaun şi se aşeză cu greutate. Cu vorbe frâ nte, în
termeni atâ t de simpli încâ t pă reau aproape brutali, Cazaril le repetă
povestea pe care i-o spusese Ista despre lordul dy Lutez, riga Ias şi
viziunea ei cu zeiţa. Despre cele două nopţi de iad din temniţele
Zangrelui, omul legat de cuva cufundată în apa îngheţată . Câ nd sfâ rși
povestea, amâ ndoi ascultă torii erau palizi şi cu ochii ficşi.
— M-am gâ ndit – m-am temut – că aş putea fi eu acela, spuse Cazaril.
Din pricina nopţii în care am încercat să -mi dau viaţa în schimbul morţii
lui Dondo. Am fost cutremurat de faptul ca aş putea fi eu acela. Un dy
Lutez al Isellei, cum m-a numit Ista. Dar jur în faţa tuturor zeilor că dacă
aş crede că o să meargă , v-aş pune să mă scoateţi afară chiar acum, ca să
mă înecaţi în fâ ntâ na din curte. De două ori. Dar n-am cum să devin eu
obiectul sacrificiului acum. Cea de a doua moarte a mea va fi şi ultima
probabil, că ci demonul morţii va zbura odată cu sufletul meu şi cel al lui
500
Dondo şi nu vă d cum ar putea apă rea ceva care să îmi readucă sufletul
înapoi în trup, atunci.
Îşi şterse ochii umezi cu dosul mâ inii.
Bergon îşi privi proaspă ta-i soaţă ca şi câ nd ar fi putut s-o înghită
din priviri. În cele din urmă , spuse cu o voce înecată :
— Dar eu?
— Ce? fă cu Iselle.
— Am ales să vin aici să te salvez din gheara acestui lucru sinistru.
Aşadar, metoda devine un pic mai dură , asta e tot. Nu mi-e teamă de
apă . Ce-ar fi să mă înecaţi pe mine?
Protestele neîntâ rziate ale lui Cazaril şi ale Isellei se rostogoliră
asupra lui Bergon simultan; Cazaril renunţă cu un mic gest din mâ nă .
Iselle repetă :
— S-a încercat acest lucru o dată . S-a încercat şi nu a funcţionat. Nu
am de gâ nd să -l înec pe niciunul din voi, mulţumesc frumos! Nu, nici să
vă spâ nzur, nici să încerc orice alt lucru oribil la care v-aţi putea duce cu
gâ ndul. Nu!
— În afară de asta, interveni Cazaril, vorbele zeiţei au fost acestea:
un om trebuie să -şi jertfească viaţa de trei ori pentru Casa Chalionului.
Nu din Casa Chalionului.
Cel puţin, conform celor spuse de Ista. Şi-o fi repetat viziunea cuvâ nt
cu cuvâ nt? Ori ascundeau vorbele ei vreo greşeală înşelă toare? Nu mai
conta, atâ ta timp câ t îl oprea pe Bergon din calea acelei propuneri
înspă imâ ntă toare.
— Nu cred că blestemul poate fi rupt din interior, altfel ar fi fost Ias
cel care s-ar fi lă sat cufundat în apă în locul lui dy Lutez. Şi în numele
celor cinci zei, iartă -mă Bergon, dar acum faci parte din această nă pastă .
— Oricum, ar fi o greşeală , zise Iselle, îngustâ ndu-și ochii. Ca un soi
de trişare. Ce-mi ziceai că ţi-a spus sfâ ntul Umegat atunci câ nd l-ai
întrebat ce ar trebui să faci? În legă tură cu îndatoririle zilnice?
— Mi-a zis că ar trebui să -mi urmez îndatoririle zilnice, aşa cum
apar ele.
— Ei bine, iată ! Cu siguranţă că zeii nu şi-au terminat treaba cu noi.
501
 Iselle bă tu cu degetele în tă blia mesei.
— Mi se pare... că mama şi-a riscat de două ori viaţa pentru Casa
Regală din Chalion, atunci câ nd era pe patul lă uziei. N-a mai avut ocazia
la o a treia încercare. Asta cu siguranţă că este o îndatorire pe care zeii
i-o pot da unui om.
Cazaril medită asupra calamită ţilor pe care le-ar putea genera
blestemul, intersectâ ndu-se cu riscurile sarcinilor sau ale naşterii, tot la
fel cum se intersectase cu şansele lui Ias sau ale lui Orico în luptă şi se
cutremură . Neputinţa de a da naştere la urmaşi, ca în cazul Sarei, era cel
mai mic dintre posibilele dezastre.
— Pe toţi cinci zeii, Iselle, cred că am face mai bine dacă m-aţi bă ga
pe mine într-un butoi cu apă .
— Şi, în plus, zise Bergon, zeiţa a spus că trebuie să fie un bă rbat. A
vorbit despre un bă rbat, nu-i aşa, Caz?
— Uf... asta a fost relatarea pe care mi-a fă cut-o Ista, da.
— Preoţii spun că atunci câ nd zeii îi îndrumă pe oameni în
îndatoririle lor pioase se referă şi la femei, mâ râ i Iselle. Iar asta nu lasă
loc la interpretă ri. Oricum, am tră it sub blestem şaisprezece ani, fă ră să
ştiu. Am supravieţuit cumva.
Dar devine din ce în ce mai rău. Mai puternic.
Moartea lui Teidez i-a fost o pildă gră itoare lui Cazaril în privinţa
felului în care lucrează blestemul – virtuţile şi puterile aparte care-i
fuseseră ursite bă iatului, sporadice aşa cum fuseseră ele, se
transformaseră toate într-un ră u primejdios. Iselle şi Bergon erau plini
de virtuţi şi puteri. Aşa că orizontul de întindere al distorsiunilor
blestemului era imens.
Iselle şi Bergon se prinseră de mâ ini peste masă . Iselle se frecă la
ochi cu mâ na ră masă liberă şi-şi trase nasul cu putere.
— Cu blestem sau fă ră , spuse ea, trebuie să ne supunem, aşa cum ne-
o cere datoria. În faţa lui Orico, iar asta câ t mai repede posibil. Astfel
încâ t dy Jironal să nu poată să mă declare a fi o ră sculată . Numai de-aş fi
lâ ngă Orico, ştiu sigur că aş putea să îl fac să înţeleasă avantajele acestei
că să torii pentru Chalion!
502
 — Orico e foarte uşor de convins, recunoscu Cazaril pe un ton sec.
Numai că să îl faci să ră mâ nă convins, e mult mai greu.
— Da, iar eu nu uit nici mă car o clipă că dy Jironal este cu Orico în
Cardegoss. Teama mea cea mare e că , auzind vestea asta, cancelarul ar
putea să îl convingă pe Orico să -şi schimbe clauzele din testament.
— Atrage-i pe cei mai mulţi dintre provincarii din Chalion de partea
domniei tale, prinţesă , iar ei s-ar putea să vrea să te ajute în cazul unor
asemenea codiciluri de ultimă oră .
Cutele de pe fruntea Isellei se adâ nciră , încruntâ ndu-se.
— Aş vrea să putem merge pâ nă în Cardegoss. Ar trebui să fiu lâ ngă
Orico, dacă se dovedeşte că e pe patul de moarte. Ar trebui sa fim în
capitală atunci câ nd evenimentele se vor precipita.
Cazaril tă cu, apoi spuse:
— E dificil. Nu trebuie să -i pici în gheară lui dy Jironal.
— Nu mă gâ ndeam să mă duc neînsoţită .
Un zâ mbet întunecat îi flutură pe chip, asemeni lunii care se
oglindeşte în lama unui cuţit.
— Dar ar trebui să ne folosim de orice truc legal ca şi de toate
avantajele tactice. Ar fi bine să le amintim lorzilor din Chalion că toată
acea putere a cancelarului îi este transferată de rigă . Şi numai de rigă .
Bergon zise neliniştit.
— Voi îl cunoașteți pe acest om mai bine decâ t mine. Credeţi că dy
Jironal va sta cu braţele în sâ n la aflarea acestei veşti?
— Cu câ t va fi obligat să stea aşa mai multă vreme, cu atâ t mai bine.
Noi câ știgă m tot mai mult sprijin pe zi ce trece.
— Aţi auzit ceva despre reacţia lui dy Jironal? întrebă Cazaril.
— Încă nu, ră spunse Bergon.
Întâ rzierea mergea în ambele sensuri, din nefericire.
— Să -mi daţi de ştire de îndată ce veţi afla ceva.
Cazaril trase adâ nc aer în piept, îndreptă o coală curată şi luă o pană .
— Acum. Cum vreţi să sune scrisoarea voastră ... ?

503
 Problema privind modul în care trebuia să parvină acea misivă vitală
destinatarului era un pic delicată , gâ ndi Cazaril, în timp ce traversa
curtea de sub apartamentele regale, ţinâ nd în mâ ini documentul semnat
şi pecetluit. Nu se fă cea să îl arunce în taşca vreunui curier ca să -l
livreze din fuga calului Cancelariei de la Zangre. Articolul acela avea
nevoie de o delegaţie alcă tuită clin oameni de rang, nu numai pentru a-i
da greutatea cuvenită Isellei şi lui Bergon, dar şi pentru a avea garanţia
că avea să ajungă la urechile lui Orico şi nu la ale lui dy Jironal. Era
nevoie ca nişte oameni de încredere să dea citire scrisorii cu glas
ră spicat în prezenţa unui rigă orb şi muribund şi care să dea ră spunsuri
diplomatice la orice întrebare pe care Orico ar fi avut-o în legă tură cu
nunta precipitată a surorii sale. Din acea delegaţie trebuia să facă parte
lorzi şi preoţi – câ ţiva din fiecare categorie, hotă rî Cazaril. Unchiul
Isellei era în mă sură să recomande oameni potriviţi, care puteau să
plece că lare chiar în acea seară . Mă ri pasul în că utarea unui paj sau
servitor care să -i spună pe unde îl putea gă si pe dy Baocia.
Sub o arcadă acoperită cu ţiglă , din curte, îi gă si pe Palli şi pe dy
Baocia însuşi, gră bindu-se să intre în castel. Şi aceştia erau îmbră caţi tot
cu hainele de banchet.
— Caz! îl întâ mpină Palli. Unde ai fost la cină ?
— Mă odihneam. Am... avut o noapte albă .
— Cum şi eu care aş fi putut să bag mâ na-n foc că tu ai fost singurul
dintre noi care ai plecat la culcare treaz.
Cazaril nu ră spunse la remarca asta.
— Ce-i asta?
Palli ridică un teanc de scrisori deschise.
— Veşti de la dy Yarrin din Cardegoss, trimise în grabă prin curierii
Templului. M-am gâ ndit că prinţul şi prinţesa trebuie să afle de îndată .
Dy Jironal a plecat că lare din Zangre ieri, dis de dimineaţă , nimeni nu
ştie unde.
— A luat trupe cu el? Hai, spune odată ! Zi!
Cazaril se întoarse pe că lcâ ie şi îi conduse înapoi pe scă rile care
urcau spre galerie, că tre odă ile regale. Una din slugile Isellei îi primi şi
504
plecă să scoată din nou tâ nă rul cuplu în camera de primire. În vreme ce
aşteptau, Cazaril le ară tă scrisoarea pentru Orico şi le explică ce
conţinea. Provincarul aprobă judicios şi numi câ ţiva lorzi pe care îi
considera potriviţi pentru însă rcinarea de a o duce la Cardegoss.
Iselle şi Bergon îşi fă cură apariţia în timp ce Iselle încă îşi mai
potrivea pă rul ră vă şit, pe care-l ţinea împletit în coadă , iar cei trei
bă rbaţi se înclinară în faţa lor. Alertat dintr-o dată de hâ rtiile din mâ na
lui Palli, prinţul Bergon îi pofti să se aşeze în jurul mesei.
Palli repetă vestea despre dy Jironal.
— Cancelarul a luat cu el numai o forţă uşoară din cadrul cavaleriei
casei sale. Lui dy Yarrin i-a fă cut impresia că avea de gâ nd fie să
stră bată o distanţă foarte scurtă , fie să înainteze foarte repede.
— Ce veşti sunt despre fratele meu, Orico? întrebă Iselle.
— Ei, aici...
Palli dă du din mâ nă în mâ nă scrisoarea pentru a fi analizată .
— Odată ce dy Jironal a plecat din calea sa, dy Yarrin a încercat pe
dată să intre ca să -l vadă pe rigă , însă roina Sara i-a zis că dormea şi ca
nu vroia să -i strice somnul pentru jalba lui. De vreme ce ea se oferise să
îl strecoare pe dy Yarrin în odă ile rigă i în ciuda lui dy Jironal, el se teme
ca nu cumva starea rigă i să se fi înră ută ţit şi mai mult.
— Ce conţine scrisoarea cealaltă ? întrebă Bergon.
— Veşti ră suflate, dar interesante în acelaşi timp, zise Palli. Cazaril,
ce tot spune bă trâ nul arhipreot despre tine? Comandantul trupelor din
Taryoon, care fac parte din ordinul Fiului, a venit la mine, tremurâ nd tot
– crede, pare-se, că ai primit atingerea zeilor şi nu îndră zneşte să se
apropie de dumneata. Vroia să stea de vorbă cu un om care fă cuse
jură mâ nt în faţa Templului, ca şi el. Primise copia unui ordin care
plecase de la Cancelarie că tre toate posturile militare din Ordinul Fiului
din partea de apus a Chalionului – pentru arestarea dumitale, mă rog
frumos, pentru înaltă tră dare. Ai fost calomniat...
— Iară şi? murmură Cazaril luâ nd scrisoarea.

505
 — Şi-ai fost şi acuzat că ai încercat să te strecori în Ibra ca să vinzi
Chalionul Vulpoiului. Ceea ce, de vreme ce toată lumea ştie acum cazul
adevă rat, e o chestie cam searbă dă .
Cazaril trecu cu privirea peste ordin.
— Pricep. Asta era plasa lui ca să mă prindă , în caz că nu reuşeau să
o facă asasinii plă tiţi care ne-au aşteptat la graniţă . L-a trimis un pic cam
tâ rziu, mă tem. Precum ziceai, veşti ră suflate.
— Da, dar au şi-o urmare. Acest prost care e comandant de trupe i-a
trimis o scrisoare la râ ndul să u lui dy Jironal, scuzâ ndu-se pentru faptul
că nu te-a arestat. A protestat, susţinâ nd că ordinul de arest era cu
siguranţă o greşeală . Că ai acţionat la ordinele prinţesei Iselle şi că ai
fă cut un pustiu de bine Chalionului, nefiind vorba de nicio tră dare; că
mariajul se bucură de asentimentul populaţiei din Taryoon. Şi că toată
lumea mai crede că prinţesa este extraordinar de frumoasă . Că noua
Moştenitoare este vă zută de oricine ca fiind înţeleaptă şi bună şi o mare
uşurare şi nă dejde după dezastrele domniei lui Orico.
Dy Baocia pufni.
— Care, de vreme ce sunt în acelaşi timp dezastrele guvernă rii lui dy
Jironal, a ieşit drept o insultă neintenţionată . Sau a fost cu intenţie?
— Cred mai degrabă că omul nu şi-a dat seama. Este un individ cam
să rac cu duhul, dar cinstit. Mi-a zis că a vrut să dea o mâ nă de ajutor ca
să -l convingă pe dy Jironal să treacă în sprijinul prinţesei.
— E mai probabil să aibă un efect contrar, spuse Cazaril rar. Îl va
convinge pe dy Jironal că propriul să u sprijin se nă ruie rapid şi că mai
bine ar acţiona să contracareze această tendinţă . Câ nd se aşteaptă ca dy
Jironal să primească acest sfat înţelept de la subordonatul lui?
Palli strâ mbă din buze.
— Ieri dimineaţă , la prima oră .
— În fine... oricum nu era niciun detaliu în această misivă pe care să
nu-l fi aflat din sursele proprii pâ nă la acea oră , bă nuiesc.
Cazaril îi înmâ nă ordinul şi lui Bergon, așteptâ nd cu un interes
crescut.
— Aşadar, dy Jironal a plecat din Cardegoss, spuse Iselle gâ nditoare.
506
 — Da, dar unde? întrebă Palli.
Dy Baocia luă o mină îngâ ndurată .
— Dacă a plecat doar cu câ ţiva oameni, însemnă că s-a dus undeva
unde îşi are concentrate forţele armate. Undeva la distanţă mare de Tar-
yoon, asta înseamnă ori la ginerele să u, provincarul din Thistan, la
ră să rit de noi, ori la Valenda, în nord-vest.
— Thistan e, de fapt, mai aproape de noi, zise Cazaril.
— Dar la Valenda le ţine ostatice pe mama şi pe sora mea, spuse cu
ciudă dy Baocia.
— Nu mai mult decâ t înainte, spuse Iselle cu vocea îngheţată de
îngrijorarea pe care încerca să şi-o suprime. Ele au stă ruit să plec,
unchiule...
Bergon asculta cu mare atenţie. Prinţul din Ibra crescuse în mijlocul
unui ră zboi civil. Îşi aminti Cazaril; putea fi tulburat, însă nu dă dea
semne de panică .
— Cred că ar trebui să plecă m direct în Cardegoss dacă dy Jironal a
plecat oricum de acolo şi să punem stă pâ nire pe capitală , propuse Iselle.
— Dacă tot e să ne lansă m într-o astfel de incursiune, opină cu
seriozitate unchiul ei, ar trebui să luă m cu asalt mai întâ i Valenda, să ne
punem familia în libertate şi să se asigură m baza. Dar dacă dy Jironal îşi
mobilizează oamenii ca să atace Taryoonul, n-aş vrea să -mi las cetatea
lipsită de apă rare.
Iselle gesticula neră bdă toare din mâ nă .
— Dar dacă Bergon şi cu mine plecă m din Taryoon dy Jironal nu va
avea niciun motiv să pornească la atac încoace. Nici înspre Valenda. Pe
mine vrea să mă aibă – cu orice preţ.
— Dar nici imaginea caravanei voastre că zâ nd într-o ambuscadă
creată de dy Jironal pe drum nu prea îmi surâ de, zise Cazaril.
— De câ ţi oameni te-ai putea lipsi ca să mă escorteze pâ nă la Car-
degoss, unchiule? întrebă Iselle. Că lare. Iar soldaţii pedeştri să ne
urmeze cu toată viteza de care vor fi în stare. Şi câ t de repede ar putea fi
chemaţi la arme?

507
 — Aş putea să fac rost de cinci sute pe cai pâ nă mâ ine seară , iar de o
mie de pedeştri, pâ nă poimâ ine, recunoscu dy Baocia cam fă ră tragere
de inimă . Cei doi vecini ai mei cu care mă împac bine ar putea să trimită
cam tot atâ ţia, dar nu tot atâ t de curâ nd.
Dy Baocia putea să scoată din pă lă rie de două ori pe-atâ ția oameni,
se gâ ndi Cazaril, de n-ar fi fost atâ t de şovă ielnic. Prea multă grijă putea
fi o greşeală la fel de fatală ca şi lipsa totală de precauţii, în momentele
decisive.
Iselle îşi încleştă mâ inile în poală , înverşunată .
— Atunci porunceşte-le să se pregă tească . Vom priveghea în
noaptea dinaintea Zilei Fiicei ca să ne rugă m şi vom lua parte la
procesiune, aşa cum aveam de gâ nd. Unchiule, lord dy Palliar, dacă
binevoiţi, trimiteţi câ ţi oameni veţi putea gă si, care să plece în toate
direcţiile după veşti asupra mişcă rilor lui dy Jironal. Să vedem ce veşti
avem pâ nă mâ ine seară şi vom lua hotă râ rea finală atunci.
Cei doi bă rbaţi se înclinară şi se gră biră să pă ră sească încă perea;
Iselle îl rugă pe Cazaril să mai ră mâ nă o clipă .
— N-am vrut să -l contrazic pe unchiul meu, îi zise ea pe un ton de
îndoială , dar cred ca Valenda este un motiv de distragere a atenției.
Dumneata ce pă rere ai, Cazaril?
— Din punctul vostru strict de vedere... Valenda nu deţine o poziţie
geografică importantă . Oricine ar fi la conducerea acesteia.
— Atunci să lă să m forţele lui dy Jironal să se afunde în acest punct
mort. Dar am impresia că unchiul meu nu se va lă sa convins de lucrul
acesta.
Bergon îşi drese vocea.
— Drumul spre Valenda şi cel spre Cardegoss sunt unul şi acelaşi
într-o primă etapă . Am putea să dă m de înţeles că ne îndreptă m spre
Valenda, dar apoi să apucă m drumul spre Cardegoss, odată ajunşi la
bifurcaţie.
— Să dă m de înţeles cui?
— Tuturor. În mod evaziv. Apoi, oricare ar fi spionii pe care dy
Jironal îi are printre noi, aceştia îl vor dirija într-o direcţie greşită .
508
 Da, de fapt, Bergon era doar fiul Vulpoiului din Ibra... Cazaril ridică
din sprâ ncene aprobator.
Iselle medită asupra acestei strategii, apoi se încruntă .
— Asta o să dea roade numai dacă oamenii unchiului meu ne vor
urma.
— Dacă noi îi vom conduce, nu vor avea de ales şi ne vor urma, cred.
— Nă dejdea mea e să evit un ră zboi, nu să pornesc unul, spuse Iselle.
— În cazul ă sta, nu de marşul spre o cetate împâ nzită de oamenii
cancelarului avem nevoie, nu crezi? spuse Bergon.
Iselle zâ mbi vag, se aplecă şi îl să rută pe obraz; el îşi atinse locul
acela uşor mirat.
— O să ne gâ ndim amâ ndoi pâ nă mâ ine seară , anunţă ea. Cazaril,
porneşte scrisoarea aceea că tre fratele meu, Orico, oricum, ca şi cum am
avea de gâ nd să ră mâ nem aici, în Taryoon. Poate că o vom ajunge din
urmă pe drum şi i-o vom înmâ na chiar noi.

Cu ajutorul lui dy Baocia şi al arhipreotului, Cazaril nu duse lipsă de

oameni, din oraş sau de la templu, dornici să ducă scrisoarea prinţesei
în Cardegoss. Oamenii se ţineau ca scaiul de partea cuplului princiar. Cei
care lipsiseră de la nuntă se scurgeau acum în cetate pentru a participa
la celebrarea Zilei Fiicei de a doua zi. Toată tinereţea şi frumuseţea
aceea acţiona cu puterea unui talisman asupra inimilor oamenilor;
anotimpul reînnoitor al Cră iesei Primă verii era identificat fă ră echivoc
cu domnia iminentă a Isellei. Trucul care se impunea era ca ea să ajungă
la guvernare în Chalion atâ ta timp câ t era pe val şi se bucura de
asentimentul poporului, ca să poată rezista în momentele mai puţin
fericite. Cu siguranţă că niciun martor prezent în Taryoon n-avea să uite
momentele pline de nă dejde pe care le tră ia acum; sentimentul avea să
persiste în ochii oamenilor şi atunci câ nd se vor uita la Iselle şi Bergon
peste ani şi ani.
În felul acesta, Cazaril se îngriji ca un grup de doisprezece oameni să
urce în şa, într-un moment al nopţii în care cei mai mulţi oameni se
urcau în pat. Încredință documentul oficial în mâ inile unui preot senior,
509
un lord sobru, care se ridicase pe treptele ierarhice ale Ordinului
Tată lui. Marchizul dy Sould plecă cu ei, în calitate de martor şi purtă tor
de cuvâ nt al lui Bergon. Cinstiţii ambasadori porniră în tropot de copite
din piaţa templului, iar Palli îl conduse pe Cazaril la palatul lui dy
Baocia, urâ ndu-i noapte bună .
De îndată ce tumultul evenimentelor încetă să -i mai ocupe gâ ndurile,
Cazaril îşi simţi paşii îngreunaţi, urcâ nd scă rile spre galeria care dă dea
în curte. Blestemul atâ rna greu, ca o povară secretă care trage la vale
toate speranţele luminoase. Tâ nă rul Orico îşi începuse domnia, în urmă
cu vreo doisprezece ani, la fel de neră bdă tor şi de dornic cum era acum
Iselle. Ca şi cum ar fi crezut că numai depunâ nd destul efort, bună -
credinţă , virtuţi neabă tute, ar fi fost în stare să depă şească pacostea cea
neagră . Dar se înşelase atâ t de mult...
Erau şi destine mai crunte decâ t acela de a fi un dy Lutez pentru
Iselle, reflectă Cazaril. Putea deveni un dy Jironal pentru Iselle. Câ tă
frustrare, câ tă erodare poate să îndure un om loial pâ nă să îşi piardă
minţile, vă zâ nd atâ ta amar de scurgere a tinereţii şi a speranţei în
genunea timpului şi a disperă rii? Şi totuşi, oricum ar fi fost Orico, a
rezistat destul de multă vreme pentru ca urmă toarea generaţie să îşi
câ ştige şansa. Ca un erou neînsemnat, sortit pieirii, care se pune stavilă
în faţa valului de nenorociri, iar apoi se îneacă în vreme ce restul alor
să i se salvează din faţa potopului.
Cazaril se pregă ti de culcare şi pentru obişnuitul atac nocturn, însă
Dondo era surprinză tor de tă cut. Să fi obosit? Şi-o fi refă câ nd forţele?
Oare stă tea la pâ ndă ... în ciuda prezenţei şi a promisiunii malefice,
Cazaril reuşi să doarmă într-un sfâ rşit.

Un servitor îl trezi cu o oră înainte de venirea zorilor şi îl chemă , la

lumina lumâ nă rii, jos în curte, unde toţi cei din slujba tinerilor că să toriţi
urmau să privegheze, postind în aşteptarea Zilei Fiicei. Atmosfera era
ră coroasă şi înceţoşată , dar cele câ teva stele care pâ lpâ iau slab
deasupra capetelor lor promiteau un ră să rit frumos de soare. Covoraşe
în stil ibranez fuseseră aşternute în jurul fâ ntâ nii din mijlocul curţii şi
510
fiecare se opri pe câ te unul, în genunchi sau prosternaţi, dacă erau atâ t
de pă trunşi de cucernicie; Iselle şi Bergon îngenuncheară unul lâ ngă
celă lalt. Lady Betriz se aşeză între prinţesă şi Cazaril. Dy Tagille şi dy
Cembuer, că scâ nd, se gră biră şi ei să se ală ture, pe marginile aşternute
cu rogojini ale cercului exterior, împreună cu alte câ teva persoane de
rang mai mic. Un preot de la templu ţinu o scurtă slujbă cu glas înalt,
apoi îi invită pe toţi cei de faţă să mediteze la binecuvâ ntă rile aduse de
schimbarea de anotimp. Toate focurile de iarnă din Taryoon fuseseră
stinse. Câ nd totul era pregă tit, se suflă şi în ultimele lumâ nă ri aprinse. O
beznă şi o tă cere profunde se lă sară .
Tă cut, Cazaril se prosternă cu braţele întinse. Rostise cele două
rugă ciuni de primă vară pe care le ştia, de câ te trei ori pe fiecare, dar
apoi renunţă să -şi mai umple mintea cu vorbe învă ţate pe de rost, ca să -
şi abată gâ ndurile. Dacă îşi lă sa gâ ndurile să îşi urmeze cursul firesc,
poate că avea să aibă şi parte de linişte. Şi apoi ar fi putut să audă ... ce?
Schimba subiectul, îl acuzase Betriz, atunci câ nd ră spunsurile
deveneau prea dificile pentru el. La fel încercase să facă şi cu zeii. Numai
că nici pe ei nu reuşise să -i amă gească , se pare.
Ista avusese şansa ei să ridice vă lul blestemului şi dă duse greş;
eşuase, se pare, pentru întreaga ei generaţie. Dacă dă dea şi el greş,
bă nuia că nu i se va mai da altă şansă pentru a încerca din nou. Aşadar
Iselle ori Bergon, ori ambii, ar ajunge să -i ia locul lui Orico, să ţină piept
potopului pâ nă ce se pră buşeau, ca să poată ză misli o nouă şansă ?
Or să fie tare nefericiţi din pricina progeniturilor lor. Ideea asta îl
tră sni deodată , cu o limpezime rece. Toate nă zuinţele lor de pace şi
ordine se bazau pe speranţa unui moştenitor puternic şi stră lucit, care
să le calce pe urme amâ ndurora. Aveau să se irosească pâ nă la ultima
pică tură dâ nd naştere unor copii morţi prematur, nebuni, exilaţi,
tră daţi...
Aş pogorî pronia cerească asupra ta, numai de-aş şti unde se află.
El însă ştia unde se află . Se afla de cealaltă parte a fiecă rei fiinţe vii, a
fiecă rei creaturi, la fel de aproape ca faţa cealaltă a medaliei, ca şi

511
cealaltă parte a uşii. Fiecare suflet era un posibil portal că tre zei. Mă
întreb ce s-ar întâmpla dacă ne-am deschide cu toţii la un semn?
S-ar inunda lumea de miracol, secă tuind raiul? Fu lovit dintr-o dată
de viziunea sfinţilor, care pă reau a fi un sistem de irigaţii pentru zei, ca
acela din jurul cetă ţii Zagosur; o deschidere raţională şi prudentă de
ecluzei care să alimenteze fiecare fermă micuţă a sufletelor, porţia
exactă de binecuvâ ntare. Doar că vedea acest lucru ca pe un potop de
ape nă valnice, în spatele unui baraj în care apar fisuri.
Sufletele ră tă cite erau exilate pe malul greşit, oamenii se întorceau
pe dos. De ce nu funcţionau lucrurile şi invers? Cum ar fi fost să fie o
anti-stafie în carne şi oase, eliberată în lumea spiritelor? Ar fi la fel de
frustrant să fii invizibil pentru majoritatea spiritelor, la fel de
neputincios acolo, aşa cum erau strigoii în ochii celor mai mulţi dintre
oameni?
Şi dacă pot să văd stafiile despărţite de trupurile lor, de ce nu pot să le
văd şi atâta timp cât se află încă în trupurile lor materiale? Încercase
măcar vreodată să vadă? Câţi oameni erau înşiruiţi în jurul lui acum?
Închise ochii şi încercă să -i vadă prin întuneric, cu ajutorul ochilor
minţii. Simţurile îi erau tulburate de materie; cineva din şirul exterior al
covoraşelor începuse să sforă ie şi fu dezmeticit cu un mormă it brusc,
scos de un tovară ş care chicotea pe seama sa. De-ar fi putut să vadă în
felul acela, ar fi fost ca şi cum ar privi pe o fereastră în ceruri.
Dacă zeii vedeau sufletele oamenilor şi nu trupurile acestora, la fel
cum oamenii vedeau trupuri, dar nu şi suflete, s-ar fi putut explica de ce
zeilor le pă sa atâ t de puţin de lucruri precum aspectul sau alte funcţii
ale trupului. Cum ar fi durerea? Să fi fost durerea o iluzie din
perspectiva zeilor? Poate că raiul zeilor nu era un loc cu doar un punct
de vedere, o panoramă , o perspectivă .
În momentul morţii, cu toţii alunecă m în neant. Pierzâ ndu-ne
ancorarea în materie, câ ştigâ nd... ce? Moartea spinteca o gaură între
cele două universuri. Iar dacă o moarte tă ia o mică spă rtură în lume,
care se vindeca cu repeziciune, ce ar putea să provoace o spă rtură mai

512
mare? Nu doar o uşă dosnică de ieşire, ci o breşă cuprinză toare, minată ,
care să persiste, prin care să poată pă trundă armiile cereşti în lume.
Dacă ar muri un zeu, ce fel de spărtură ar sfâşia El între cer şi
pământ? Ce era blestemul Generalului de Aur, la urma urmei, ce era acel
lucru exilat de dincolo? Ce fel de portal îşi deschisese geniul roknar, în
ce fel de canal de comunicare între aici şi dincolo se transformase el... ?
Cazaril începu să simtă crampe în burta umflată şi se rostogoli puţin
într-o parte, ca să şi-o elibereze de greutate. Sunt una dintre cele mai
ciudate locaţii în momentul de faţă. Doi exilaţi din lumea spiritelor erau
blocaţi în trupul să u. Demonul, care nu-şi avea sub nicio formă locul
aici, şi Dondo, care ar fi trebuit să plece, dar era ţintuit în loc de pă catele
sale de care nu a vrut să se dezică . Dondo nu-şi dorea să se ridice la zei.
Dondo era un cheag de voinţă autonomă , un dop de plumb, care să pa în
carnea lui cu ghearele ca nişte câ rlige înfipte adâ nc. Dacă n-ar fi fost
Dondo, el ar fi putut să scape.
Aş putea?
Îşi imagină ... să presupunem ca acest câ rlig înfipt adâ nc, ar fi dintr-o
dată şi – ha! – printr-o minune, îndepă rtat. Ar fi putut să plece dintre
oameni... dar atunci n-ar mai afla niciodată ce s-a ales de cei ră maşi în
urma lui.
A, acel Cazaril. De-ar mai fi rezistat încă o zi, încă o milă, ar fi putut
salva lumea. Dar s-a dus cu o oră mai devreme... Apoi era osâ nda aceea
veşnică care fă cea ca sufletele împă rţite ale strigoilor să pară un
amuzament uşor straniu. O viaţă de om – o eternitate? – câ t i-ar fi putut
lua să -şi dea seama câ t dura menirea lui pe lumea asta?
Dar singura modalitate să afle cu siguranţă era să meargă pâ nă la
capă t pe calea că tre distrugere.
Pe toţi cinci zeii, cred că am luat-o razna. Cred că am să merg
şchiopătând tot drumul până la Iadul Bastardului din cauza acestei
curiozităţi îngrozitoare.
Auzea, în jurul lui, respiraţia celorlalţi şi, din câ nd în câ nd, câ te un
foşnet de îmbră că minte. Fâ ntâ na clipocea liniştit. Sunetele acelea îi

513
aduceau mâ ngâ iere. Se simţea foarte singur, dar cel puţin se afla într-o
companie plă cută .
Bun-venit în lumea sfinţilor, Cazaril. Prin binecuvântarea zeilor, tu ai
fost ales să fii gazda unor miracole! Trucul e că nu tu alegi care sunt
acestea...
Betriz îi spusese tocmai pe dos. Nu era cazul să pogoare cerurile
asupra cuiva, ci, mai degrabă să se lase la mila cerurilor. Ar putea să
înveţe un bă trâ n maestru al asediilor să se predea, să -și deschidă
porţile?
În mâinile voastre, o, lorzi ai luminii, îmi încredinţez sufletul. Faceţi ce
trebuie ca să se vindece lumea. Eu sunt în mâinile voastre.
Cerul începea să se lumineze, transformâ ndu-se din cenuşiul
Pă rintelui Iernii în albastrul senin al Fiicei. În umbrele curţii Cazaril
vedea siluetele tovară şilor lui începâ nd a prinde formă , primind darul
de culoare al luminii. Parfumul portocalilor în floare că dea greu în
umezeala dimineţii, amestecat în nă rile lui Cazaril cu parfumul subtil
ră spâ ndit de pă rul lui Betriz. Se ridică în genunchi, înţepenit şi îngheţat.
De undeva din palat urletul unui bă rbat sfâ șie aerul, fiind imediat
curmat. O femeie ţipă ascuţit.

Capitolul 27

Cazaril se sprijini cu o mâ nă de caldarâ m, ridicâ ndu-se în picioare şi

îşi dă du pe spate mantia fă ră mâ neci, ca să -şi elibereze garda spadei. În
jurul lui toţi se ridicau, uitâ ndu-se împrejur alarmaţi.
— Dy Tagille, fă cu Bergen un semn compatriotului lui. Du-te şi vezi
ce se întâ mplă .
Dy Tagille încuviinţă şi plecă în fugă .
Dy Cembuer, ce avea mâ na dreaptă încă în bandaj, îşi încleştă şi
descleştă mâ na stâ ngă , eliberâ ndu-şi cu stâ ngă cie mâ nerul sabiei şi
porni cu paşi mari în urma tovară şului să u.
— Ar trebui să baricadă m porţile.

514
 Cazaril se uită în jurul curţii şi la arcada acoperită cu ţigle, a că rei
poartă decorativă , din fier ră sucit, se legă na în lă turi în urma lui dy
Tagille. Să mai fi fost şi altă intrare în curte?
— Prinţe, prinţesă , nu trebuie să ră mâ neţi blocaţi aici.
Alergă în urma lui dy Cembuer, cu inima spă rgâ ndu-i deja pieptul.
Dacă i-ar putea scoate de acolo, înainte să ...
Un paj înnebunit intră împleticindu-se câ nd dy Cembuer ajunse la
arcadă .
— Oameni buni, ajutor, oameni înarmaţi au pă truns în palat!
Se uită înspă imâ ntat peste umă r.
Şi chiar erau acolo! Doi bă rbaţi veneau cu să biile în mâ nă în urma
pajului. Dy Cembuer, care încerca să închidă poarta cu sabia în mâ na
stâ ngă , abia reuşi să pareze prima lovitură . În clipa urmă toare, Cazaril
se şi nă pusti asupra lor. Sabia lui că zu cu să lbă ticie asupra unuia dintre
ei, care pară lovitura cu un dangă t ce fă cu toată curtea să ră sune.
— Ieşiţi de aici! ră cni el peste umă r. Pe acoperiş dacă n-aveţi
încotro!
Putea Iselle să se caţere îmbră cată în ţinuta ei de curte? Nu se putea
uita să vadă dacă îi dă deau ascultare, că ci oponentul lui îşi revenise şi
ataca în forţă . Cuţitarii, soldaţii, orice ar fi fost acei atacatori, purtau
haine obişnuite, de stradă , fă ră culori sau embleme de identificare –
putâ nd să se infiltreze mai bine în grupuri mici, amestecâ ndu-se, fă ră
îndoială , în mulţimea care se adunase la festival. Dy Cembuer îl ră ni pe
omul lui. Primi în schimb o lovitură puternică peste braţul rupt, care-l
fă cu să se albească la faţă ; că zu pe spate cu un ţipă t înă bușit. Un alt
soldat apă ru de după colţ şi alergă înspre drumul boltit, purtâ nd
culorile Baociei, verde şi negru, şi, pentru un moment lui Cazaril îi
crescu inima de nă dejde. Asta pâ nă câ nd îl recunoscu pe subordonatul
lui Teidez, că pitanul gă rzii care îi însoţise în Cardegoss – care, după cum
se vedea, devenise şi mai expert în tră dare. Că pitanul baocian râ nji
vă zâ ndu-l pe Cazaril şi îşi înşfă că sabia ameninţă tor, ală turâ ndu-i-se
camaradului lui. Cazaril nu avea loc de manevră , nicio mâ nă liberă ca să
încerce să le închidă poarta în faţă şi, în plus, oponentul lui dy Cembuer
515
că zuse chiar în drum, blocâ nd trecerea. Cazaril nu îndră znea să bată în
retragere. Unghiul îngust nu le permitea celor doi să îl atace decâ t pe
râ nd, cel mai mare noroc pe care îl avea probabil pe ziua aceea. Mâ na
începea să -i amorţească de la şocurile loviturilor pe care le para şi care i
se transmiteau din lama sabiei în cingă toarea metalică , fă câ ndu-i
durerea din pâ ntece şi mai greu de suportat. Dar fiecare sforţare pe care
o fă cea însemna încă un pas câ ştigat de Iselle şi Bergon în fuga lor. Un
pas, doi pași, cinci paşi... Unde era dy Tagille? Nouă paşi, unsprezece,
cincisprezece... Câ ţi oameni mai veneau după aceştia oare? Lama sabiei
ciopâ rţi o halcă din falca primului să u atacator, iar bă rbatul se tâ rî
înapoi, cu un ţipă t înecat de sâ nge, dar nu fă cu decâ t să -i lase
că pitanului gă rzii un unghi mai bun de atac. Bă rbatul încă mai purta
inelul lui Dondo. Piatra din montură aruncă o sclipire verde atunci câ nd
sabia acestuia se lansă şi pară . Patruzeci de paşi. Cincizeci...
Cazaril se lupta cu energia pe care o dă groaza, fiind atâ t de disperat
să se apere, încâ t pericolul supranatural al unui atac reuşit asupra sa,
eliberâ nd demonul morţii, smulgâ ndu-i sufletul din trup, odată cu cel al
victimei sale muribunde, pă rea puţin probabil. Universul i se îngusta; nu
mai că uta să câ ştige acea zi, sau acea confruntare, sau propria lui viaţă ,
ci doar o sforţare în plus. Cu fiecare pas pe care îl fă cea, obţinea o mică
victorie. Şaizeci... şi ceva... pierduse şirul numă ră torii. De la capăt! Unu.
Doi. Trei...
Probabil că nu mi-a mai rămas mult de trăit. A doua oară nu mai
putea interveni nicio vrajă . Urlă în sinea lui de ciudă că trebuia să
irosească această posibilitate de a muri, înnebunit de regret că nu putea
muri îndeajuns. Braţul îi tremura de oboseală . Această poartă avea
nevoie de un spadasin, nu de un secretar, dar veghea privată a prinţesei
nu indusese decâ t câ ţiva nobili. Nu avea de gâ nd să -i vină din spate
vreun ajutor? Cu siguranţă că mă car servitorii cei bă trâ ni puteau
înşfă ca ceva cu care să arunce în duşman... Douăzeci şi doi...
Putea să fugă acum în curte, să urce scă rile? Plecase oare grupul
princiar? Aruncă o privire înnebunită înapoi, o greşeală , că ci îşi pierdu
ritmul; cu un scrâ şnet de metal sabia că pitanului i-o smulse pe a lui din
516
strâ nsoarea nesigură . Lama sabiei sale clă nţă ni peste pietre, învâ rtindu-
se. Baocianul îl împinse cu să lbă ticie pe Cazaril prin poarta boltită şi îl
doborî pe caldarâ m. Vreo şase atacatori apă rură pe poartă în urma
că pitanului şi se împră ştiară prin curte; vreo doi din ei, mai precauţi şi
mai experimentaţi îl loviră cu picioarele în fugă , ca să -l ţină culcat la
pă mâ nt. Nici acum nu ştia cine sunt, dar nu avea niciun dubiu ai cui
erau.
Tuşind, se rostogoli pe o parte chiar la timp ca să îl vadă pe dy
Jironal înjurâ nd, pă şind pe poartă în prezenţa altor doisprezece oameni.
Dy Cembuer era tot la pă mâ nt, încovoiat, cu dinţii încleştaţi în agonie.
Or fi ajuns Iselle şi Bergon în siguranţă ? Pe vreo scară a servitorilor,
peste ţiglele acoperişului? Să dea zeii ca nu cumva să fi intrat în panică
şi să se fi baricadat în camerele lor... Dy Jironal se îndreptă spre scă rile
care duceau sus, în galerie, acolo unde aşteptau câ ţiva din oamenii lui,
ca să pornească un atac concertat.
— Martou! mugi Cazaril, smucindu-se şi ridicâ ndu-se în genunchi.
Dy Jironal se învâ rti împrejur, ca şi cum ar fi fost ră sucit pe capă tul
unei funii.
— Tu!
La semnul lui, că pitanul baocian şi un alt soldat îl apucară pe Cazaril
de braţe, legâ ndu-i-le la spate şi tră gâ ndu-l în picioare.
— Ai ajuns prea tâ rziu! strigă Cazaril. S-a mă ritat şi şi-a consumat
noaptea nunţii şi nu mai ai ce face ca să dezlegi această uniune.
Chalionul are acum şi Ibra, cu cel mai frumos preţ plă tit vreodată şi
toată ţara îşi să rbă toreşte norocul. Ea este Copilul Primă verii şi o
încâ ntare pentru zei. Nu poţi câ ştiga în faţa ei. Renunţă ! Salvează -ţi
viaţa şi vieţile oamenilor tă i.
— Mă ritată ? mâ râ i dy Jironal. O să ră mâ nă vă duvă dacă e nevoie. E o
tră dă toare nebună şi o tâ rfă a Ibrei şi o blestemată , iar eu n-am să
permit una ca asta!
Se întoarse din nou val-vâ rtej spre scă ri.

517
 — Tu eşti tâ rfa, Martou! Ai vâ ndut Gotorgetul pentru banii
roknarilor pe care i-am refuzat eu, iar pe mine m-ai vâ ndut la galere ca
să -mi închizi gura!
Cazaril privi în jur la trupa lui dy Jironal care şovă ia. Cincizeci şi
cinci, cincizeci şi şase, cincizeci şi şapte...
— Mincinosul ă sta îşi vinde propriii oameni. Urmaţi-l şi vă veţi risca
pielea, că ci vă va tră da cu prima ocazie câ nd va mirosi orice câ ştig de pe
urma voastră !
Dy Jironal se întoarse din nou, scoţâ ndu-şi sabia.
— Am să -ţi închid eu gura, nenorocit scâ rbavnic ce eşti! Ţineţi-l!
— Staţi, nu...
Cei doi oameni care îl ţineau pe Cazaril se smuciră în lă turi, cu ochii
mă riţi de uimire, câ nd dy Jironal se apropie cu paşi mari, ră sucindu-l şi
pe Cazaril în strâ nsoarea lor.
— Milord, asta-i crimă curată , bâ igui cel care îl ţinea pe Cazaril de
braţul stâ ng.
Unghiul din care l-ar fi putut decapita pe Cazaril, era blocat de cei
doi bandiţi, iar dy Jironal îşi schimbă traiectoria spadei la mijlocul
mişcă rii, recurgâ nd la o lovitură violentă joasă , fandâ nd cu toată furia
de care era în stare.
Lama oţelită stră punse brocartul lucios, pielea şi muşchii şi trecu
prin mă runtaiele lui Cazaril, acesta fiind aproape aruncat pe spate sub
puterea impactului.
Zgomotele încetară . Spada aluneca prin el acum cu lentoarea cu care
o perlă se cufundă într-un vas cu miere şi fă ră nicio durere. Faţa stacojie
a lui dy Jironal era încremenită într-o grimasă de ură viscerală . De o
parte şi de alta a lui Cazaril nelegiuiţii care-l luaseră ostatec se aplecau,
ferindu-se, cu gurile că scate de ţipete îngrozite, care întâ rziau să se
audă .
Cu un urlet triumfă tor, pe care numai Cazaril îl auzi, demonul morţii
se prelinse de-a lungul lamei sabiei, lă sâ nd o dâ ră de foc în urma sa şi
pe mâ na lui dy Jironal.

518
 Un vaier chinuit însoţi un lichid negru vâ scos, scurs în urma
demonului, dovedindu-se a fi chiar Dondo. Scâ ntei albastre şi albe se
iviră sfâ râ ind în jurul braţului care ţinea spada, cuprinzâ nd apoi într-o
spirală tot trupul lui dy Jironal, ca o iederă că ţă ră toare. Puţin câ te puţin,
capul lui dy Jironal că zu pe spate, vâ lvă tă i albe îi ţâ şniră din gură , iar
sufletul îi fu dezră dă cinat. Pă rul i se ridică mă ciucă , iar globii ochilor i se
albiră . Sabia din mâ na lui dy Jironal continuă să se ră sucească odată cu
greutatea atacatorului care se pră buşea, iar carnea lui Cazaril sfâ râ ia în
jurul lamei. Culori amestecate, alb, negru şi roşu, se învolburau, se
împleteau şi se împră ştiau pretutindeni. Simţurile lui Cazaril fură atrase
în vâ rtejul acela ciclonic care se ridica din trupul lui, ca o dâ ră groasă de
fum. Trei morţi şi un demon, legaţi într-un singur mă nunchi. Se
pomeniră ca din senin, alunecâ nd într-o albastră ... Entitate.
Cazaril îşi simţi mintea explodâ nd.
Întreaga lui fiinţă se deschise iar şi iar, pâ nă ce lumea întreagă
ajunse să se aştearnă sub el, ca şi cum ar fi privit-o din vâ rful unui
munte. Dar nu era un tă râ m pă mâ ntesc. Era un peisaj al spiritelor;
culori pentru care nu avea nume, de o stră lucire nimicitoare, îl purtară
pe sus, pe culmea unui tumult magnific. Toate gâ ndurile din lume îi
şopteau la unison în urechi, aşa cum suspină vâ ntul într-o pă dure – ca şi
cum ar fi putut să distingă simultan şi totuşi în parte, câ ntecul fiecă rei
frunze. Şi toate strigă tele de durere şi de jale ale lumii. Şi de ruşine şi de
bucurie. Şi de speranţă şi de deznă dejde şi de nă zuinţă ... Mii şi mii de
momente din mii şi mii de vieţi picurau în spiritul lui dilatat.
De pe suprafaţa care i se aşternea la picioare se ridicau, una câ te
una, himere de culori sufleteşti, dă nţuind de jur împrejur, cu sutele, cu
miile, ca pică turile de ploaie care cad de jos în sus... Sunt cei care mor,
strecurâ ndu-se prin spă rturile din vă lul care acoperă lumea în acest loc.
Suflete ză mislite din materie în lume, care mureau pentru a renaşte în
această nouă formă stranie. Prea mult, prea mult, prea mult... Nu putea
cuprinde cu mintea toată această deschidere, iar viziunile izbucneau din
interiorul lui asemeni apei care cade printre degete.

519
 Odinioară se gâ ndise la Cră iasa Primă verii ca la o tâ nă ră blâ ndă ,
plă cută , în închipuirile lui vagi de tâ nă r naiv. Preoţii lui Ordol nu
ajunseseră nici ei la o percepţie mai exactă asupra înfă ţişă rii Ei, redâ nd
doar o imagine mentală a unei femei nemuritoare. Această Minte
copleşitoare asculta fiece plâ nset ori câ ntec din lume, deodată . Privea
acum la acea spirală de suflete care se înă lţa într-o teribil de complexă
frumuseţe, cu încâ ntarea unui gră dinar care inspiră parfumul florilor
sale. Iar acum, această Minte îşi îndrepta toată atenţia Ei asupra lui
Cazaril.
Cazaril se topi şi fu luat în că uşul palmelor Ei. Se crezu sorbit de
buzele ei, aspirat din acea înlă nţuire violentă a fraţilor dy Jironal şi a
demonului, care se împră ştiară într-aiurea. Fu suflat de pe buzele Ei din
nou, înapoi, într-o spirală strâ nsă , prin marea spă rtură din lume pe care
o generase moartea lui, ajungâ nd încă o dată în propriu-i trup. Sabia lui
dy Jironal tocmai îi ieşea prin spate. Sâ ngele înflorea pe vâ rful lamei, ca
un trandafir.
— Şi acum, la treabă, îi şopti Cră iasa. Deschide-mi-te, dulce Cazaril!
— Pot să privesc? întrebă el, vibrâ nd din toate fibrele.
— Orice poţi suporta, îţi este îngăduit.
Se cufundă înapoi, într-o languroasă uşurare, în timp ce zeiţa se
strecura prin el, în lume. Pe buze îi înflori un zâ mbet; trupul lui
pă mâ ntesc îi era la fel de inert ca şi trupurile care ză ceau în jurul lui,
împră ştiate prin curte. Era pe cale să se pră buşească în genunchi.
Cadavrul lui dy Jironal se mai afla încă în că dere, cu toate că mâ na lui,
moartă , se scuturase de pe mâ nerul spadei. Dy Cembuer se ridica în
braţul ră mas întreg, cu gura deschizâ ndu-i-se într-un strigă t care avea
să devină în cele din urmă , Cazaril! Câ ţiva oameni se aruncau la pă mâ nt,
prosternaţi. Alţi câ ţiva o luară la fugă .
Zeiţa luă în mâ inile Ei blestemul Chalionului, cum ai trage un vă l de
lâ nă neagră pe un caier. Ridicâ ndu-l de pe Iselle şi Bergon, aflaţi undeva
pe stră zile din Taryoon. De pe Ista, care se afla în Valenda. De pe Sara,
din Cardegoss. De pe tot ţinutul din Chalion, din pisc în pisc, de pe râ u şi
câ mpie. Cazaril nu-l simţi pe Orico în negura aceea deasă . Cră iasa îl
520
învâ rti din nou în afară , prin trupul lui Cazaril. Pe mă sură ce se
învâ rtejea prin el, ieşind în celă lalt tă râ m, negura se risipea şi nu mai
era sigur dacă fusese un fir sau un şuvoi de apă limpede, cristalină , sau
poate de vin, sau poate altceva chiar mai minunat.
O altă Entitate, solemnă şi cenuşie, aştepta dincolo, tră gâ nd
blestemul afară din lume. Înghițindu-l în propria-i fiinţă . Şi suspinâ nd a
ceva ce pă rea alinare, ori desă vâ rşire, ori gă sirea unui echilibru. Cred că
a fost sângele unui zeu. Risipit, murdă rit, recuperat, cură ţat şi înapoiat
într-un sfâ rşit...
Nu pricep. S-a înşelat Ista? Mi-am numă rat greşit morţile?
Zeiţa râ dea.
— Gâ ndeşte-te...
Apoi Prezenţa aceea albastră imensă se strecură prin el afară din
lume ca un râ u care tună în că dere deasupra unei cascade. Frumuseţea
nespusă a unei muzici glorioase pe care ştia că nu şi-o va mai putea
aminti pâ nă ce nu va ajunge din nou pe tă râ mul Ei îi frâ nse inima.
Spă rtura uriaşă dintre cele două lumi se închise. Vindecată . Sigilată .
Şi, câ t ai clipi din ochi, totul se mistui ca într-un vis.
Pocnetul pietrei din caldarâ m lovindu-i cu putere genunchii fu prima
senzaţie pe care o simţi revenind printre cei vii. Disperat, se ţinu drept,
sprijinindu-se de vâ rfurile cizmelor, astfel încâ t să nu-şi sfredelească şi
mai tare carnea cu lama spadei înfiptă în el. Mutâ ndu-şi privirea în jos
observă garda şi mâ nerul spadei atâ rnâ ndu-i afară din stomac,
îndreptate într-un unghi pieziş, ascendent, în stâ nga, sub coşului
pieptului. Vâ rful pă rea să fi ieşit undeva mai sus, în partea dreaptă a
şirei spină rii. Acum venea durerea. Tră gâ nd prima gură de aer, arma se
clă tină un pic. Duhoarea că rnii cauterizate, amestecată cu parfumul
celest al florilor de primă vară , îi umplu nă rile. Şocul şi ră ceala fierului
înfipt în el îl fă cură să tremure. Încercă să nu se mişte deloc.
Simţea un imbold de neînvins să chicotească . Asta l-ar fi durut. Mai
tare...
Nu tot mirosul acela de carne pâ rjolită venea de la el. Dy Jironal
ză cea dinaintea lui. Cazaril vă zuse cadavre arse din afară înă untru – dar
521
niciodată dină untru în afară . Pă rul şi hainele cancelarului duhneau
puţin, dar erau doar încinse, fă ră să fi fost cuprinse de flacă ră . Atenţia
lui Cazaril fu reţinută de o pietricică de pe jos, de lâ ngă genunchiul să u.
Era atât de densă. Atât de durabilă. Zeii nu puteau să ridice nicio pană ,
dar el, un simplu muritor, putea culege acel obiect stră vechi, imuabil şi
putea să îl aşeze oriunde poftea, chiar şi în propriul buzunar. Se mira de
ce nu fusese niciodată în stare să preţuiască consecvenţa încă pă ţâ nată a
materiei. O frunză uscată ză cea ală turi, chiar mai uluitoare, în toată
complexitatea ei. Materia inventase atâ tea şi-atâ tea forme, apoi
continuase să ză mislească frumuseţe mai presus de ea însă şi, minţi şi
suflete care se ridicau din ea asemeni sunetului melodios care se înalţă
din instrumente... materia era o minune pentru zei. Materia își amintea
de ea însă și cu atâ ta acuratețe.
Nu-i venea să creadă că nu fusese în stare să observe toate astea
înainte. Mâ na lui tremurâ ndă era un miracol, aşa cum era şi sabia aceea
superbă din metal, înfiptă în pâ ntecele lui şi portocalii din ciubere –
unul din ei era ră sturnat acum, frâ nt şi risipit în chip minunat – şi
ciuberele, şi câ ntecul pă să rilor care se ivesc în zorii zilei, şi apa – apa!
Pe toţi zeii, apa din fâ ntâ nă , şi lumina dimineţii care se filtra din cer...
— Lord Cazaril? veni o voce pierită de lâ ngă cotul să u.
Îşi întoarse privirea într-o parte şi vă zu că dy Cembuer se tâ râ se
pâ nă la el.
— Ce-a fost asta?
Vocea lui dy Cembuer era emoţionată pâ nă la lacrimi.
— Nişte miracole.
Prea multe într-un singur loc şi într-un singur moment. Era copleşit
de miracole. Îi asaltau privirea din toate pă rţile.
Faptul că vorbise era o greşeală , că ci vibraţiile stâ rnite îi ră scoliră
durerea din vintre. Totuşi putea să vorbească ; aparent sabia nu-i
perforase plă mâ nul. Îşi imagina câ t de mult l-ar fi durut dacă ar fi
scuipat sâ nge, chiar acum. Era, prin urmare, o rană în intestine. Peste
trei zile, am să mor din nou. Simţea un vag miros de fecale, amestecat cu
cel de carne pâ rlită şi cu parfumul zeiţei. Şi un icnet... nu, stai puţin,
522
putoarea mortală de fecale nu venea de la el, încă . Că pitanul baocian era
încovrigat într-un ghem strâ ns, un pic mai la dreapta lui, cu mâ inile
înfă şurate în jurul capului, plâ ngâ nd. Nu pă rea să fie deloc vă tă mat. Ah!
Da. Fusese cel mai apropiat martor ocular ră mas în viaţă . Pesemne că
zeiţa îl atinsese în trecerea Ei.
Cazaril se riscă din nou şi mai luă o gură de aer.
— Ce ai vă zut? îl întrebă pe dy Cembuer.
— Omul acela – era dy Jironal?
Cazaril fă cu o mişcare abia perceptibilă din cap.
— Câ nd te-a înjunghiat s-a auzit un zgomot infernal, iar el a izbucnit
în nişte flă că ri albastre. Este... cumva... l-au tră snit zeii?
— Nu chiar. A fost... ceva puţin mai complicat decâ t asta...
Curtea pă rea a fi ciudat de tă cută . Cazaril se aventură să întoarcă
capul. Vreo jumă tate de duzină de cuţitari şi câ țiva dintre cei aflaţi în
slujba Isellei erau la pă mâ nt. Unii bolboroseau ceva nedesluşit, cu
ră suflarea tă iată , alţii plâ ngeau, la fel ca baocianul. Ceilalţi dispă ruseră .

Cazaril crezu că înţelesese acum de ce un om trebuia să moară de

trei ori ca să înfă ptuiască acel lucru. Şi el care-şi imaginase că zeii erau
arbitrari şi dificili de dragul unei pedepse de neînţeles. Avusese nevoie
de primele două morţi doar pentru a exersa. Prima, pentru a învă ța cum
să accepte moartea în trupul să u – biciuirea aceea cruntă de pe galere
asta fusese. Nu greşise numă ră toarea – acea moarte nu fusese pentru
Casa din Chalion la vremea aceea. Dar devenise ulterior, odată cu
că să toria Isellei cu Bergon şi consumarea acesteia; unirea celor doi într-
unul, împă rtă şind blestemul atâ t de feroce unul cu celă lalt, dusese de
asemenea la împă rţirea sacrificiului, se pare. Zestrea secretă a lui
Bergon, eh! Cazaril spera că va mai tră i atâ t câ t să -i poată spune acest
lucru, iar prinţul să se bucure. Cea de a doua acceptare, a morţii
sufletului, fusese cea suferită în compania singuratică a ciorilor din
turnul lui Fonsa. Aşa că , atunci câ nd a ajuns în cele din urmă la aceasta, i
s-a putut deschide zeiţei, lin şi neclintit... umile comparaţii implicâ nd
dresajul catâ rilor îi veniră în minte.
523
 Auzi zgomot de paşi. Cazaril ridică privirea şi îl vă zu pe dy Tagille,
mergâ nd sinuos prin curte, cu straiele în neorâ nduială , dar cu sabia în
teacă . Se gră bi înspre ei şi se opri brusc.
— Pe toţi dracii Bastardului!
Îi aruncă o privire tovară şului din Ibra.
— Eşti teafă r, dy Cembuer?
— Nenorociţii mi-au rupt braţul din nou. Dar el e într-o stare de
speriat. Ce se întâ mplă afară ?
— Dy Baocia şi-a adunat trupele şi i-a gonit pe invadatori din palat.
Totul e foarte neclar acum, dar restul atacatorilor par să alerge prin
oraş acum, încercâ nd să ajungă la templu.
— Să îl ia cu asalt? întrebă dy Cembuer alarmat.
Încercă să se ridice din nou în picioare.
— Nu. Ca să se predea în mâ inile unor oameni înarmaţi, care să nu
încerce să îi sfâ şie mă dular cu mă dular. Se pare că toţi cetă ţenii din
Taryoon, pâ nă la unul, au pornit pe stră zi după ei. Femeile sunt cele mai
înverşunate. Pe toţi dracii Bastardului! repetă el, holbâ ndu-se la stâ rvul
lui dy Jironal, care fumega. Un soldat chalionez ţipa şi îngă ima ceva, cum
că îl vă zuse pe dy Jironal lovit de tră snet, că zut din seninul cerului,
pentru sacrilegiul pe care îl comisese pornind un masacru de Ziua Fiicei.
Şi nu prea mi-a venit să -l cred.
— Şi eu am vă zut, zise dy Cembuer. A fost un zgomot oribil. Nici
mă car n-a mai avut timp să ţipe.
Dy Tagille tâ rî cadavrul într-o parte şi îngenunche în faţa lui Cazaril,
uitâ ndu-se cu ochii scoşi din orbite la stomacul lui tras în ţeapă , apoi la
chipul lui.
— Lord Cazaril, trebuie să încercă m să tragem sabia asta din
dumneata. Cel mai bine ar fi să o facem dintr-o singură mişcare.
— Nu... aşteaptă ...
Cazaril vă zuse odată un om în care se înfipsese o să geată trasă cu
arbaleta, tră ise numai jumă tate de oră după ce i-a fost scoasă să geata;
sâ ngele îi ţâ şnise cu un jet puternic şi murise.
— Vreau să o vă d pe lady Betriz mai întâ i.
524
 — Milord, dar nu poţi să ră mâ i aşa, cu o sabie înţepenită în
dumneata!
— Pă i, spuse Cazaril împă ciuitor, oricum nu mă pot mişca...
Efortul de a vorbi îl lă să fă ră suflare. Ă sta nu un lucru bun. Tremura
tot şi îi era frig. Dar durerea aceea pulsâ ndă nu era atâ t de nimicitoare
pe câ t se aşteptase, probabil din cauză că reuşise să ră mâ nă atâ t de
neclintit. Atâ ta timp câ t se ţinea nemişcat, nu era cu mult mai ră u decâ t
chinurile pe care i le provocase Dondo.
Veniră şi alţi oameni în curte. Flecă reala şi larma şi strigă tele celor
ră niţi se loveau de zidurile împrejmuitoare, precum şi poveşti repetate
neîncetat, pe un ton din ce în ce mai crescut. Cazaril nu le luă în seamă ,
absorbit din nou de prundişul din faţa lui. Se întreba de unde fusese
adus acolo, cum ajunsese acolo. Ce-o fi fost înainte să se prefacă în
prundiş? O stâ ncă ? Un munte? De unde? De câ t amar de ani? Îi copleşise
mintea cu totul. Iar dacă nişte pietricele puteau să -i umple mintea, ce-ar
fi fă cut un munte? Zeii cuprind munţii cu mintea lor şi tot restul
lucrurilor în acelaşi timp. Totul, cu aceeaşi atenţie pe care el i-o acorda
unui singur lucru. Vă zuse asta prin ochii Cră iesei. Dacă ar fi îndurat acea
presiune mai mult de clipita aceea infinitezimală , credea că i-ar fi ars
sufletul. Aşa cum fusese, se simţea ciudat de micşorat. Acea privire
fusese un dar sau doar o şansă pe care zeii i-o scă paseră din neatenţie?
— Cazaril?
O voce tremurâ ndă , vocea pe care o aşteptase. Îşi ridică ochii. Dacă
pietricelele erau uimitoare, chipul lui Betriz era cu desă vâ rşire uluitor.
Numai felul în care era îmbinat nasul ei putea să -l arunce în transă ore
în şir. Îşi abandonă pietricelele pentru noua imagine care-i oferea atâ tea
delicii. Dar lacrimi ţâ şneau, sclipind în ochii ei întunecaţi, iar de pe faţă
îi pierise orice urmă de culoare. Asta nu era bine. Şi ce era mai ră u de
atâ t, îi dispă ruseră şi gropiţele din obraji.
— Iată -te! zise el vesel. Vocea îi suna ca un croncă nit confuz. Să rută -
mă acum.
Ea înghiţi, îngenunche, se tâ rî în genunchi pâ nă la el şi îşi întinse
gâ tul. Avea buzele calde. Mireasma gurii ei nu se asemă na prin nimic cu
525
aceea a zeiţei, ci cu cea a unei femei în carne şi oase, şi avea un gust
minunat, unde mai pui. Ale lui erau reci, dar şi le apă să peste cele ale lui
Betriz, ca să -i împrumute că ldura şi tinereţea, mai mult decâ t orice
altceva. Aşadar. Înotase printre miracole în fiecare zi a vieţii sale, fă ră
mă car s-o ştie.
Îşi slă bi încordarea, retră gâ ndu-şi capul.
— Aşa.
Nu mai adă ugase, de-ajuns, pentru că nu era.
— Acum puteţi să scoateţi sabia.
Mai mulţi oameni se mişcau în jurul lui, majoritatea fiind stră ini cu
feţe îngrijorate. Betriz îşi frecă faţa, îi desfă cu gă itanele tunicii şi se
ridică , ră mâ nâ nd de veghe. Cineva îl apucă de umeri. Un paj întinse un
tampon împă turit, cu care să i se astupe rana, iar altcineva venise cu
fâ şii de bandaje, gata să îi înfă şoare torsul.
Cazaril privi pieziş, plin de nesiguranţă . Betriz era aici: prin urmare,
Iselle trebuia să fie, trebuia să fie...
— Iselle? Bergon?
— Sunt aici, lord Caz, se auzi vocea Isellei dintr-o parte.
Înconjură mulţimea şi veni în faţa lui, uitâ ndu-se fix la el,
înmă rmurită . Îşi sfâ şiase în fugă volanele rochiei brodate şi încă mai
gâ fâ ia un pic. I se sfâ şiase şi mantia neagră a blestemului... sau nu? Da,
se asigură el. Vederea lui interioară i se întuneca, dar, cu toate astea, nu
putea să se înşele.
— Bergon e cu unchiul meu, continuă ea, îl ajută să cureţe
împrejurimile de ultimii din oamenii lui dy Jironal ră maşi.
Glasul îi era ferm, în ciuda lacrimilor care i se rostogoleau pe obraji.
— Umbra cea neagră a fost ridicată , îi spuse el, de deasupra ta şi a lui
Bergon. De peste toată lumea.
— Cum?
— Am să îţi spun totul, dacă mai apuc să tră iesc.
— Cazaril!
El nu-şi putu stă pâ ni un zâ mbet amar, la auzul bine-cunoscutelor
cadenţe exasperate din jurul numelui să u.
526
 — Atunci, să tră ieşti! Vocea îi tremura. Îţi... îţi poruncesc!
Dy Tagille îngenunche în faţa lui Cazaril.
Cazaril îi fă cu un semn din cap.
— Trage-o!
— Foarte drept şi încet, lord dy Tagille, îl instrui Iselle încordată , aşa
încâ t să nu-l tai şi mai ră u.
— Cu grijă , suflă Cazaril, dar nu chiar atâ t de încet, te rog...
Lama îi pă ră si trupul; lichidul cald îi gâ lgâ i din gura ră nii lă sate de
sabie. Cazaril sperase să îşi piardă cunoştinţa, dar nu fă cu decâ t să se
clatine în vreme ce tampoanele îi erau apă sate cu putere de o parte şi de
alta a corpului. Se uită în jos, aşteptâ ndu-se să vadă o mare de sâ nge în
poală , dar niciun şuvoi roşu nu-i ră să ri în faţa ochilor; era doar un lichid
limpede, uşor colorat în roz. Probabil că sabia mi-a străpuns tumoarea.
Şi nu era, după toate aparenţele, mâ nca-l-ar focul Bastardului pe
Rojeras pentru că -l înnebunise cu acel coşmar, plină cu vreun fetus
grotesc de demon, la urma urmei. Încercă să nu se mai gâ ndească . Cel
puţin nu acum. Un murmur de uimire trecu în râ ndul privitorilor în timp
ce parfumul florilor celeste împră ştiat de sudoarea lui se ră spâ ndea în
aer.
Se lă să să cadă , moale ca o câ rpă şi fă ră să se mai împotrivească , în
braţele celor care îi să reau neră bdă tori în ajutor. Reuşi să scoată pe
ascuns o pietricică din pavaj, înainte să fie ridicat de mâ inile dornice să
îl poarte sus pe scă ri, pâ nă în dormitorul lui. Cu toţii erau emoţionaţi şi
speriaţi, însă el că dea tot mai mult într-o stare de delicioasă relaxare.
Pă rea să fie alintat prea mult, ceea ce i se pă rea încâ ntă tor. Câ nd Betriz
îl apucă de mâ nă , în timp ce era aşezat pe pat, îi prinse şi el mâ inile, fă ră
să îi mai dea drumul.

Capitolul 28

O bă taie uşoară în uşă şi nişte voci şoptite îl treziră pe Cazaril din

moţă iala. Camera era întunecată . O lumâ nare aprinsă , care ţinea

527
întunericul la distanţă , îl fă cu pe Cazaril să -şi dea seama că se înserase.
Îl auzi pe vraciul care stă tea lâ ngă el, murmurâ nd:
— Doarme, prinţe..., prinţesă ...
— Ba nu, nu dorm, strigă energic Cazaril. Intraţi!
Îşi încordă braţul ca să se ridice, apoi se gâ ndi mai bine. Mai zise:
— Faceţi mai multă lumină . Puţin mai multă . Vreau să vă vă d.
Un grup destul de numeros intră în camera lui, încercâ nd să nu facă
gă lă gie şi să pă şească uşor, ca o paradă de oameni intimidaţi
instantaneu. Iselle şi Bergon, cu Betriz şi Palli venind în urma lor;
arhipreotul din Taryoon, împreună cu mă runtul judecă tor al Tată lui,
care privea atent în jur. Odaia deveni aproape neîncă pă toare. Cazaril
zâ mbi prietenos la ei, din paradisul lui orizontal de aşternuturi curate şi
de încremenire, în timp ce vizitatorii aprindeau lumâ nă ri unul de la
altul, multiplicâ nd flă că rile de lumină .
Bergon îl cercetă temă tor şi şopti ră guşit că tre tă mă duitor:
— Cum se simte?
— Mai devreme a eliminat o mare cantitate de sâ nge în urină , dar în
seara asta mai puţin. Nu a fă cut febră deocamdată . N-am îndră znit să -l
las să înghită decâ t câ teva sorbituri de ceai, pâ nă ce nu ştim cum
evoluează rana din abdomen. Nu ştiu câ tă durere îndură .
Cazaril hotă rî că prefera să vorbească el în numele să u.
— Mă doare, fă ră îndoială .
Fă cu o altă încercare să se întoarcă pe o parte şi fu scuturat de un
fior.
— Aş vrea să mă ridic un pic în capul oaselor. Nu pot să vorbesc cu
voi aşa, uitâ ndu-mă la nasurile voastre.
Palli şi Bergon se gră biră să îl ajute să se ridice uşor, umflâ ndu-i
pernele la spate.
— Vă mulţumim, îl spuse Iselle doctorului, care se înclină şi,
pricepâ nd aluzia princiară , le fă cu loc.
Uşurat, Cazaril se lă să pe perne cu un suspin şi spuse:
— Ce s-a mai aflat? Taryoon se află sub asediu? Şi nu mai vorbiţi aşa
în şoaptă , ca la mort.
528
 Iselle îi zâ mbi de la picioarele patului.
— Multe s-au întâ mplat între timp, îi spuse ea, cu vocea revenită la
timbrul ferm, obişnuit. Dy Jironal avea armate care avansau pe câ t de
repede puteau mă rşă lui, atâ t din partea ginerelui să u din Thistan, câ t şi
pe cei de la Valenda, ca să -i ajungă din urmă şi să -i sprijine pe spionii şi
pe ră pitorii lui pă trunşi în cetate cu ocazia festivalului. Astă noapte,
tâ rziu, coloana care venea de la Valenda a întâ lnit în cale delegaţia care
ducea scrisoarea noastră pentru Orico, la Cardegoss, şi i-a luat
prizonieri pe oamenii noştri.
— Sunt în viaţă ? întrebă Cazaril alarmat.
— A fost o încă ierare, dar nimeni nu a fost ucis, slavă zeilor. O
gră madă de discuţii s-au iscat din cauza asta în tabă ra lor.
Ei, doar îi trimisese drept ambasadori pe cei mai rezonabili şi
convingă tori oameni cu greutate şi de valoare care se gă seau din
Taryoon.
— Mai tâ rziu, în cursul după -amiezii, ne-am trimis reprezentanţii
pentru negocieri. Am inclus în acel grup şi câ ţiva oameni de-ai lui dy
Jironal care fuseseră martori ai luptei din curte şi... ai acelui foc
miraculos care se zice că l-ar fi omorâ t, ca să explice şi să depună
mă rturie. Au ţipat şi s-au bâ lbâ it o vreme, dar pâ nă la urmă au fost
convingă tori. Cazaril, în realitate ce... oh, şi au mai spus că Orico a murit.
Cazaril suspină . Ştiam asta.
— Câ nd?
Arhipreotul din Taryoon ră spunse:
— Există nişte incertitudini în privinţa asta. Un curier al templului a
venit că lare la noi în după -a miaza asta cu vestea. Mi-a adus o scrisoare
din partea arhipreotului Mendenal din Cardegoss, spunâ nd că s-a
întâ mplat în noaptea de după nunta prinţesei – a roinei. Dar oamenii lui
dy Jironal ne-au spus cu toţii că murise cu o noapte înainte de nuntă şi
că el era acum regentul de drept în Chalion. Am o bă nuială că a minţit.
Nu sunt sigur că mai are vreo importanţă , de-acum.
— Dar ar fi putut avea importanţă dacă lucrurile ar fi luat o altă
turnură ... Cazaril se încruntă , afundat în speculaţii.
529
 — În orice caz, interveni Bergon, între vestea neaşteptatei plecă ri a
lui dy Jironal din Cardegoss, cu eşecul demersului lui, a captură rii
iscoadelor lui şi conştientizarea faptului că mă rşă luiau nu împotriva
unei Moştenitoare rebele, ci împotriva roinei lor de drept, oştile au rupt
râ ndurile. Oamenii se întorc acum la casele lor. Tocmai am fost acum să
mă încredinţez de faptul ă sta.
Era, într-adevă r, stropit de noroi, cu ochii stră lucitori de exuberanţa
acelui succes – şi de uşurare.
— Credeţi că e un armistiţiu de durată ? întrebă Cazaril. Dy Jironal
ţinea frâ iele unei reţele considerabile de putere şi relaţii şi toţi cei
implicaţi îşi au interesele în joc.
Palli mormă i şi clă tină din cap.
— Şi-au pierdut susţinerea din partea forţelor Ordinului Fiului, care
acum a fost decapitat; mai ră u, au certitudinea că facţiunea lor nu va
mai deţine controlul asupra acestui ordin militar. Am impresia că cei
din clanul dy Jironal vor învă ţa să fie precauţi pe viitor.
— Provincarul din Thistan ne-a trimis deja o scrisoare în care îşi
declară supunerea faţă de noi, întă ri Iselle. Tocmai a ajuns. Se pare că a
fost încondeiată în grabă . Avem de gâ nd să mai aşteptă m încă o zi ca să
fim siguri că drumurile sunt libere şi ca să le aducem mulţumiri zeilor în
templul din Taryoon. Apoi Bergon şi cu mine vom pleca la Cardegoss cu
un contingent din cadrul cavaleriei unchiului meu, pentru
înmormâ ntarea lui Orico şi încoronarea mea.
Iselle îşi mai tă ie din avâ nt.
— Mă tem că vom fi nevoiţi să te lă să m aici pentru o vreme, lord Caz.
El se uită la Betriz, care îl privea cu ochii ei negri, plini de îngrijorare.
Oriunde pleca Iselle, Betriz, prima ei doamnă de la curte, trebuia să o
urmeze.
Iselle continuă :
— Nu vorbi dacă te doare prea tare, dar Cazaril... ce s-a petrecut în
curte? Chiar l-a lovit Fiica pe dy Jironal cu un tră snet şi l-a lă sat mort?

530
 — Într-adevă r aşa ară ta corpul lui, trebuie să recunosc, zise Bergon.
Pră jit din cap pâ nă -n picioare. N-am mai vă zut niciodată ceva
asemă nă tor.
— Asta e o poveste interesantă , spuse Cazaril rar. Şi va servi drept
explicaţie pentru cei mai mulţi dintre oameni. Voi, cei de aici ar trebui
să cunoaşteţi adevă rul, dar... cred că adevă rul n-ar trebui spus mai
departe, nu?
Iselle îl rugă pe doctor să se retragă . Se uită intrigată la micul
judecă tor.
— Şi acest domn, Cazaril?
— Onorabilul Paginine este... într-un fel, un coleg de breaslă de-al
meu. El ar trebui să ră mâ nă , iar arhipreotul, de asemenea.
Cazaril se pomeni cu tot auditoriul înşiruit în jurul patului lui, fă câ nd
ochii mari, cu respiraţia la gură .
Nici Paginine, nici arhipreotul, nici Palli nu ştiau preambulul în
legă tură cu Dondo şi demonul morţii, îşi dă du seama Cazaril şi astfel se
vă zu nevoit să o ia de la început, deşi în câ teva vorbe pe care le putea
articula fă ră să pară să rit de pe fix. Cel puţin, tră gea nă dejde că era
coerent şi că nu bate câ mpii ca un om nebun.
— Arhipreotul Mendenal din Cardegoss cunoaşte toată această
poveste, îi asigură el pe cei doi oameni din Taryoon, care se uitau la el
şocaţi.
Gura lui Palli se strâ mbase într-un soi de expresie între uluire şi
indignare; Cazaril se feri de privirea lui, simţindu-se uşor vinovat.
— Dar câ nd dy Jironal le-a poruncit oamenilor lui să mă imobilizeze
şi a trecut prin mine – câ nd m-a ucis, demonul morţii ne-a ridicat pe
toţi, de-a valma, fă ră să se mai ştie care era victimă şi care ucigaş. Adică
demonul i-a luat cu el pe cei doi fraţi, dar sufletul meu a ră mas cumva
agă ţat, şi i-a urmat... ce am vă zut atunci... zeiţa... vocea i se stinse în
gâ tlej. Nu mă pricep cum să deschid gura şi să redau acel univers în
cuvinte. N-ar încă pea. Dacă aş cunoaşte toate cuvintele din toate limbile
pă mâ ntului care au fost şi care vor mai fi şi aş vorbi pâ nă la capă tul
timpului şi tot n-aş reuşi...
531
 Tremura şi dintr-o dată , ochii i s-au înceţoşat de lacrimi.
— Dar n-ai murit cu adevă rat, nu-i aşa? întrebă Palli neliniştit.
— O, ba da. Doar pentru scurt timp... timp pe care l-am perceput
dintr-un unghi ciudat asupra scurtimii timpului, care s-a dovedit a fi, ă ă ,
foarte vastă . De n-aş fi murit cu adevă rat, n-aş fi putut să fac acea
spă rtură între cele două lumi, iar zeiţa n-ar fi putut ajunge aici ca să
ridice blestemul. Blestem care a fost o pică tură din sâ ngele Tată lui, din
câ te am înţeles eu, deşi n-aş şti să spun cum a ajuns Generalul de Aur să
dobâ ndească un asemenea har. Asta e o metaforă , că tot veni vorba, îmi
pare ră u. Nu am... Nu am cuvinte ca să descriu ce am vă zut. Să vorbeşti
despre asta ar fi ca şi cum ai încerca să teşi o cutie din plă smuiri ireale,
în care să torni apă . Iar sufletele noastre sunt uscate. Cră iasa Primă verii
m-a lă sat să privesc prin ochii Ei şi cu toate că vederea mea ascunsă mi-
a fost luată – cred – ochii mei nu mai vă d la fel ca înainte...
Arhipreotul îşi fă cu semnul cel sfâ nt. Paginine tuşi şi vorbi cu
sfioşenie.
— Într-adevă r, nu mai luminaţi în vă pă ile acelea clocotitoare, pe
care le vedeam în jurul domniei voastre.
— Nu? Oh, mai bine.
Cazaril se gră bi să mai adauge:
— Dar pelerina cea neagră care îi înfă şură pe Iselle şi pe Bergon, a
dispă rut şi aceea, nu-i aşa?
— Da, milord. Prinţe, prinţesă , permiteţi-mi. Umbra pare să se fi
ridicat cu totul.
— Aşadar, totul a intrat în normal. Zeii, demonii, strigoii, toată acele
apariţii, s-au dus cu totul. N-a mai ră mas nimic ciudat nici în ceea ce mă
priveşte, zise Cazaril, plin de voioşie.
Paginine fă cu o grimasă care nu era nici de groază , nici de veselie.
— N-aş merge pâ nă acolo încâ t să pot spune asta, milord, zise el din
vâ rful buzelor.
Arhipreotul îl înghionti pe Paginine şi îi şopti:
— Dar spune adevă rul, nu? Fantastic, aşa cum pare...
— O, da, sfinţia voastră . Nu am nicio îndoială în privinţa asta.
532
 Privirea prevenitoare pe care o schimbă cu Cazaril avea mai mult
înţeles în ea decâ t cea a arhipreotului, care parcă era tră snit şi picat
într-o admiraţie infinită .
— Mâ ine, anunţă Iselle, Bergon şi cu mine vom organiza o
procesiune de recunoştinţă pâ nă la templu şi vom merge cu toţii
desculţi ca să ne ară tă m gratitudinea faţă de zei.
Cazaril să ri nă ucit şi îngrijorat:
— Oh. Oh, să aveţi grijă atunci. Să nu că lcaţi pe cioburi de sticlă sau
cuie ruginite, cumva.
— O să ne pă zim paşii unul celuilalt tot drumul, îi promise Bergon.
Cazaril îi mai spuse în parte, lui Betriz, întinzâ nd mâ inile peste
cuverturi, ca să le atingă pe-ale ei.
— Să ştii că nu mai sunt bâ ntuit. Mi s-a ridicat o greutate de pe
suflet, nu doar dintr-o privinţă . E un sentiment eliberator pentru un
bă rbat să ştie asta...
Vocea îi scă zu în intensitate, ră guşită de oboseală . Mâ inile ei se
ră suciră sub ale lui şi îl apucă într-o strâ nsoare ferită de privirile
celorlalţi.
— Ar trebui să ne retragem şi să te lă să m să te odihneşti, se încruntă
Iselle, cuprinsă din nou de îngrijorare. Doreşti ceva anume, Cazaril?
Orice!
Era gata să ră spundă : „Nu, nimic”, dar se ră zgâ ndi şi spuse:
— O, da. Vreau să ascult nişte muzică .
— Muzică ?
— Poate că ar fi bună o muzică liniştită , îşi fă cu Betriz curaj. Ca să
adoarmă mai bine.
Bergon zâ mbi:
— Dacă îţi face plă cere, atunci îngrijeşte-te de asta, lady Betriz.
Mulţimea se retrase, în vâ rful picioarelor, dar schimbâ nd impresii cu
glas tare. Doctorul se întoarse. Îl lă să pe Cazaril să bea ceai, cu condiţia
să -i mai dea o mostră de urină înroşită pe care o examină suspicios la
lumina lumâ nă rii, ca să scoată apoi un mâ râ it destul de neliniştitor. În
cele din urmă se întoarse şi Betriz, cu un câ ntă reţ din lă ută , care pă rea
533
să fi fost trezit din somn ca să ţină o reprezentaţie la comandă . Dar îşi
încă lzi degetele şi câ ntă şapte bucă ţi scurte. Niciuna nu s-a ridicat la
aşteptă rile lui Cazaril; niciuna nu i-o evoca pe Cră iasă şi florile
sufletelor Ei, pâ nă ce nu o câ ntă şi pe a opta, un contrapunct îmbinat
într-o dulceaţă sonoră nemaiauzită . Aceea avea un ecou slă buţ al
muzicii cerurilor în compoziţia ei. Cazaril îl puse să o mai câ nte încă de
două ori la râ nd şi plâ nse un pic, după care Betriz îi spuse ferm că era
prea obosit şi că trebuia să doarmă şi îl pofti pe tâ nă rul instrumentist
afară . Iar Cazaril tot nu apucă să -i vorbească despre nasul ei. Câ nd
încercă să -i explice acest miracol doctorului, omul îi ră spunse
administrâ ndu-i o lingură mare de sirop de maci, după care încetară să
se mai alarmeze unul pe celă lalt pentru restul nopţii.

După trei zile, leziunile lui Cazaril conteniră să împră ştie fluide
parfumate, cicatrizâ ndu-se curat, iar doctorul îi permise să mă nâ nce la
micul dejun un terci subţire din fulgi de ovă z. Asta îl revigoră atâ t câ t să
insiste să fie lă sat să iasă în curte, la lumina soarelui de primă vară .
Expediţia pă rea să implice un mare numă r de servitori şi ajutoare, dar
în cele din urmă fu condus cu grijă pe scă ri, într-un scaun vă tuit cu lâ nă
groasă şi perniţe umplute cu pene, cu picioarele sprijinite pe un alt
scaun îmbră cat cu perniţe. Îşi goni personalul de îngrijire şi se
abandonă în braţele unei lenevii încâ ntă toare. În pomişorii din ciubere
noi flori, din ce în ce mai parfumate, se desfă ceau acum. O pereche de
pă să ri cu penaj portocaliu şi negru împungeau vă zduhul, ducâ nd în
ciocuri iarbă uscată şi crenguţe subţiri ca să -şi clă dească cuib în
scobiturile din piatră cioplită ale pilaştrilor ce susţineau galeria. O
gră madă de hâ rtii şi pene de scris ză ceau în neorâ nduială pe mă suţa
unde-şi aşezase Cazaril coatele, iar el le privea cum fluturau în bă taia
vâ ntului.
Palatul lui dy Baocia era foarte tă cut, de vreme ce oaspeţii de viţă
regală şi toată nobilimea de la curte plecaseră la Cardegoss. Cu atâ t mai
mult zâ mbi Cazaril cu o încâ ntare leneşă câ nd vă zu poarta de fier forjat
de sub arcadă dâ ndu-se în lă turi şi pe Palli apă râ nd în cadrul ei.
534
Marchizul fusese însă rcinat de noua lui roină să îl pă zească pe
secretarul ei, aflat în convalescenţă , în vreme ce toţi ceilalţi îşi luaseră
zborul că tre marile evenimente din capitală , ceea ce i se pă rea lui
Cazaril o ră splată ingrată pentru serviciile curajoase pe care le
îndeplinise Palli. Acesta se îngrijise de Cazaril cu atâ ta bună credinţă ,
încâ t bolnavul încerca un sentiment de vină pentru că îşi dorise ca Iselle
să se fi lipsit mai degrabă de Betriz, în locul lui Palli.
Râ njind, Palli îl întâ mpină cu un salut comic şi se aşeză pe ghizdurile
fâ ntâ nii.
— Ei, castillare! Ară ţi mai bine. Te-ai şi ridicat din aşternut. Dar ce-i
asta – ară tă înspre masă – munceşti? Ieri, înainte să plece, domniţele
dumitale m-au însă rcinat să te oblig să te conformezi la o întreagă listă
de lucruri nepermise, pe care, în mare parte ai să fi bucuros să afli că le-
am uitat, dar sunt sigur că munca era în capul listei.
— Nicidecum, zise Cazaril. Aveam de gâ nd să încerc să compun nişte
versuri în stilul lui Behar, dar apoi au venit pă să rile astea... uite că trece
una chiar acum.
Fă cu o pauză ca să -i arate să geata portocalie amestecată cu negru.
— Oamenii laudă pă să rile ca pe nişte constructori minunaţi, dar
astea două par îngrozitor de stâ ngace. Poate că sunt tinere şi asta e
prima lor încercare. Sunt foarte stă ruitoare totuşi. Cu toate că dacă ar
trebui să construiesc o colibă folosindu-mă numai de gură , n-aş fi mai
breaz ca ele. Ar trebui să scriu un poem de laudă a pă să rilor cerului.
Dacă materia care se ridică şi se mişcă , asemeni ţie, are ceva miraculos
în ea, câ t de minunată poate fi materia care se ridică şi zboară !
Palli că scă gura, nedumerit.
— Asta e poezie sau ţi s-a ridicat temperatura, Caz?
— Oho, e o infecţie de poezie, o boală a imnurilor contagioase. Poeţii
sunt o încâ ntare pentru zei, ştii?
Câ ntecele şi poeziile, avâ nd aceeaşi compoziţie ca şi sufletele, pot
transcende în lumea lor fă ră oprelişti. Câ t despre cioplitorii în piatră ...
chiar şi zeii cad în admiraţie în faţa acestora.
Se uită pieziş la soare şi îi zâ mbi lui Palli.
535
 — Cu toate astea, îngă imă Palli pe un ton sec, cineva are impresia că
strofa ta din patru versuri de ieri dimineaţă , dedicată nă rilor lui lady
Betriz, a fost o greşeală tactică .
— Dar nu încercam să fac glume pe seama ei! protestă indignat Ca-
zaril. Mai era supă rată pe mine câ nd a plecat?
— Nu era supă rată ! A fost convinsă că era din cauza febrei şi pâ nă la
capă t a ajuns să se îngrijoreze din nou. Dacă aş fi în locul tă u, aş da vina
pe febră .
— N-aş putea să scriu un poem pentru întreaga ei fiinţă . Am
încercat. Este copleşitor.
— Ei, dacă trebuie să scrii câ ntece de laudă închinate pă rţilor
corpului ei, alege buzele. Buzele sunt mai romantice decâ t nasul.
— De ce? întrebă Cazaril. Nu-i oare fiecare pă rticică din ea un prilej
de mirare?
— Da, dar noi să rută m buze, nu nasuri. În mod obişnuit. Bă rbaţii
scriu poeme dedicate pă rţilor acelora pe care le doresc în scopul de a le
ademeni.
— Ia te uită ce practici sunt! În cazul ă sta, te pomeneşti că bă rbaţii ar
trebui să scrie poeme închinate pă rţilor intime ale doamnelor.
— Doamnele ne-ar trage nişte scatoalce în cazul ă sta. Buzele sunt un
compromis sigur, oricum ar fi ele, un teren sigur ori o piatră de
încercare pentru misterele cele mari.
— Hm. Oricum, eu o doresc cu totul. Cu nas şi buze şi picioare şi
toate pă rţile de legă tură şi cu sufletul ei, fă ră de care trupul ei singur ar
fi ţeapă n şi rece, ca de tină şi ar începe să putrezească şi n-ar mai fi un
obiect al dorinţei defel.
— Deh, îşi trecu Palli mâ na prin pă r. Prietene, habar n-ai cu ce se
mă nâ ncă romantismul.
— Te asigur că nu ştiu să mă mai hră nesc cu nimic altceva. Sunt
pierdut pentru o altă cauză .
Zicâ nd acestea, se rezemă înapoi pe perne şi râ se încetişor. Palli
pufni şi se aplecă să ia în mâ nă pagina din vâ rful teancului aflat pe masă ,

536
singura pe care era ceva scris. Aruncă o privire peste ea şi ridică din
sprâ ncene:
— Ce-i asta? Asta nu vorbeşte despre nă sucul nici unei doamne.
Se întunecă la faţă , privirea lui urcă din nou în susul paginii şi o
parcurse din nou.
— De fapt nici mă car nu sunt sigur despre ce-i vorba aici. Cu toate că
mi se zbâ rleşte pă rul pe braţe.
— O, chestia aia. Nu-nseamnă nimic, mă tem. Încercam – dar nu e
ceea ce – Cazaril dă du neputincios din mâ ini, apoi şi le duse la frunte –
nu e ceea ce am vă zut. Adă ugă apoi, în chip de explicaţie:
— Credeam că în poezie cuvintele pot duce mai mult din încă rcă tura
aceea existentă de ambele pă rţi ale peretelui despă rţitor dintre cele
două lumi, aşa cum fac şi oamenii. Dar pâ nă acum n-am fă cut decâ t să
irosesc hâ rtia, numai bună de aprins focul.
— Hm, fă cu Palli.
Pe furiş, împă turi hâ rtia şi o dosi în interiorul mantiei sale.
— Am să încerc din nou, suspină Cazaril. Poate că într-o bună zi o să -
mi iasă cum trebuie. Ar trebui să scriu şi nişte imnuri închinate
materiei. Pă să rilor. Pietrelor. Asta i-ar face plă cere Cră iesei, cred.
Palli clipi.
— Ca să o ademeneşti?
— Posibil.
— E o chestiune periculoasă poezia asta. Cred că am să mă rezum la
acţiune, în ceea ce mă priveşte.
Cazaril râ nji mâ nzeşte la el.
— Ai grijă , domnule devot. Acţiunea poate fi în acelaşi timp şi
rugă ciune.
Şoapte şi chicoteli înfundate ră sunară din capă tul galeriei. Cazaril se
uită în sus ca să dea cu ochii peste nişte servitoare şi bă ieţi, ghemuiţi pe
după barele sculptate de sus, iscodindu-l pe ascuns. Palli îi urmă ri
privirea. Una din fete se ridică în picioare, cu îndră zneală şi le flutură
din mâ nă .

537
 Afabil, Cazaril îi ră spunse la salut, fă câ ndu-i şi el din mâ nă . Chicotele
se înteţiră , iar femeile o luară la să nă toasa. Palli îşi scă rpină o ureche şi
îl privi pe Cazaril întrebă tor.
Cazaril îl fă cu să se dumirească :
— Tot felul de oameni se strecoară în palat în fiecare dimineaţă să
vadă locul în care nefericitul ă la de dy Jironal a fost stră fulgerat. Dacă
nu e atent, lord dy Baocia o să vadă curtea asta nouă şi frumoasă
transformată în curâ nd într-un loc de pelerinaj.
Palli îşi drese vocea:
— De fapt, Caz, să ştii se strecoară înă untru ca să te pâ ndească pe
tine. Vreo doi dintre servitorii lui dy Baocia şi-au luat permisiunea să -i
conducă pe curioşi înă untru şi afară din palat. Eu am stat în cumpă nă
dacă să tolerez sau să ză dă rnicesc afacerea asta, dar dacă ajung să te
deranjeze, am să -i...
Se foi, ca şi cum ar da să se ridice în picioare.
— O, nu. Nu-i necă ji. Le-am dat atâ ta bă taie de cap servitorilor de la
castel! Lasă -i şi pe ei să profite un pic.
Palli pufni din nou pe nas şi ridică din umeri, consimţind tacit.
— Şi pâ nă la urmă n-ai mai fă cut febră ?
— N-am fost sigur la început, dar nu. Vindecă torul m-a lă sat să
mă nâ nc în cele din urmă , deşi nu îndeajuns. Cred că sunt pe cale să mă
vindec.
— Ă sta e un miracol în sine şi merită câ te o vaidă din partea
curioşilor.
— Da. Nu sunt destul de sigur dacă faptul că m-a trimis din nou pe
lume a fost un dar de bun-ră mas din partea zeiţei, sau doar o şansă în
beneficiul nevoii Ei de a avea pe cineva de partea astă laltă , care să -i ţină
poarta deschisă . Ordol avea dreptate în privinţa zgâ rceniei zeilor. Mă
rog, e bine oricum ar fi. O vom întâ lni cu siguranţă într-o bună zi.
Se lă să pe spate, privind pierdut la cerul vopsit în culoarea proprie
Ei. Zâ mbi fă ră să vrea.

538
 — Ai fost dintotdeauna cel mai serios om pe care mi-a fost dat să -l
întâ lnesc. Iar acum te hlizeşti tot timpul. Caz, eşti sigur că nu ţi-a întors
sufletul pe dos?
Cazaril izbucni într-un hohot puternic de râ s.
— Poate că nu! Ştii cum e câ nd că lă toreşti. Îţi împachetezi toate
lucrurile în desagi, iar pe la sfâ rşitul că lă toriei bagajele par să -şi fi
dublat volumul şi atâ rnă în toate pă rţile, chiar dacă ai putea să juri că nu
ai mai adă ugat nimic în plus...
Se bă tu cu mâ na peste coapsă .
— Poate că nu mai sunt împachetat în carcasa asta tă bă cită la fel de
ordonat cum eram înainte.
Palli clă tină din cap a mirare.
— Şi uite-aşa ai început să dai pe-afară de poezie. Hm!

Încă zece zile de recuperare şi Cazaril nu se plictisise de odihnă , cu

toate că acea tihnă era lipsită de prezenţa oamenilor după care tâ njea.
În cele din urmă dorul de ei îi învinse repulsia la gâ ndul de a se urca din
nou pe cal şi îl îndemnă pe Palli să se îngrijească de plecarea lor.
Împotrivirile lui Palli la acest efort prematur fură lipsite de convingere;
se dovedi uşor de înduplecat, avâ nd în vedere că nici el nu era mai puţin
neră bdă tor să vadă cum evoluau lucrurile în Cardegoss.
Cazaril şi escorta lui, care îi includea pe veşnic credincioşii Ferda şi
Foix, porniră la drum pe o vreme frumoasă , în etape uşoare, domoale; o
cu totul altă viaţă faţă de goana disperată pe timp de iarnă . În fiecare
seară Cazaril era ajutat să coboare de pe cal, jurâ ndu-se că urmă toarea
zi vor merge mai încet, dar în fiecare dimineaţă se trezea tot mai
neră bdă tor să ajungă mai repede. Într-un sfâ rşit, priveliştea îndepă rtată
a fortă reţei din Zangre îi ră să ri din nou în priviri. Pe fundalul norilor
albi, pufoşi, al cerului albastru şi al câ mpiilor înverzite bastionul pă rea o
bijuterie somptuoasă care încununa peisajul.
La câ teva mile distanţă de Cardegoss, întâ lniră în cale o altă
procesiune. Oameni îmbră caţi în livreaua provincarului din Labran
escortau trei care şi o caravană de catâ ri şi servitori. Două din care erau
539
încă rcate cu vâ rf cu bagaje. Coviltirul celui de-al treilea car, ră sucit în
sus ca să lase priveliştea liberă în pă rţi, dezvă luia câ teva doamne.
Carul doamnelor trase la marginea drumului şi o servitoare se
aplecă în afară ca să strige la unul din însoţitorii din ariergardă . Aprodul
labranez fă cu o plecă ciune în faţa ei, apoi îşi îndreptă calul înspre Palli
şi Cazaril şi îi salută .
— Dacă aveţi bună voinţa, domnilor, dacă cineva dintre domniile
voastre este castillarul dy Cazaril, stă pâ na mea, vă duva roină Sara vă
porunceşte – vă roagă , se corectă el –, să vă apropiaţi.
Actualul provincar de Labran, îşi aminti Cazaril, era nepotul roinei
Sara. Înţelese că tocmai asista la îndepă rtarea ei – sau retragerea ei –
că tre domeniile familiei sale de acolo. Salută şi el la râ ndul să u.
— Sunt întru totul la dispoziţia roinei.
Foix îl ajută pe Cazaril să se dea jos de pe cal. O scă riţă mobilă se lă să
în spatele carului, iar doamnele şi servitoarele coborâ ră laolaltă ca să se
plimbe pe ţarina de pe câ mpul din preajmă şi să admire florile de câ mp.
Sara ră mase aşezată în umbra coviltirului.
— Vă rog, castillare, îl chemă ea cu o voce blâ ndă . Mă bucur că am
avut ocazia să vă -ntâ lnesc în cale. Puteţi să îmi oferiţi câ teva clipe?
— Mă simt onorat, milady.
Îşi plecă capul şi se urcă în car, aşezâ ndu-se pe banca tapiţată din
faţa ei. Catâ rii încă rcaţi cu sarsanale trecură agale pe lâ ngă ei. Întreaga
scenă era învă luită de un plă cut murmur de voci domoale, de câ ntec
îndepă rtat de pă să ri, zornă it de hamuri şi rumegat de cai care pă şteau
la marginea drumului, dar şi de trilurile sporadice de râ s ale vreunei
servitoare.
Sara era înveşmâ ntată acum într-o rochie cu tă ietura simplă şi o
manta în nuanţe de lavandă şi negru, jelind, probabil, după nefericitul
de Orico.
— Îmi cer iertare că n-am putut fi prezent la funeraliile rigă i. Eram
prea slă bit de boală ca să pot că lă tori.
Ea fă cu un semn din mâ nă , respingâ ndu-i scuzele.

540
 — Din cele câ te mi-au povestit Iselle, Bergon şi lady Betriz e o
minune că aţi supravieţuit acelor ră ni.
— Da, ei bine... aşa este.
Ea îi aruncă o privire ciudat de compă timitoare.
— Prin urmare, Orico s-a ridicat la cer, în siguranţă ? întrebă Cazaril.
— Da, a fost luat de Bastard. A fost respins de zei în moarte, aşa cum
a fost şi în viaţă . Din nefericire s-au iscat în felul acesta o seamă de
speculaţii neplă cute privind paternitatea sa.
— Nu-i chiar aşa, doamnă . A fost cu siguranţă copilul lui Ias. Cred că
Bastardul a devenit un fel de proteguitor al Casei Regale din vremea lui
Fonsa. Şi-n felul acesta, zeul a ales El primul, nu a mai ră mas la urmă .
Ea ridică din umerii plă pâ nzi.
— A fost o protecţie tristă , în cazul ă sta. În ziua dinaintea morţii sale
Orico mi-a mă rturisit că ar fi preferat să fi fost fiul unui tă ietor de lemne
şi nu fiul rigă i din Chalion. Din toate epitafurile rostite în urma morţii
sale, acesta mi se pare cel mai potrivit.
Vocea ei că pă tă o nuanţă dură .
— Se zice că Martou dy Jironal a fost revendicat de Tată .
— Aşa am auzit şi eu. I-au trimis trupul neînsufleţit la fiica lui din
Thistan, care să se ocupe de toate râ nduielile. Ei bine, şi el a avut rolul
să u în toate astea şi s-a ales cu prea puţină satisfacţie în final.
După o clipă , îi mai spuse îndatoritor:
— Eu pot să vă asigur personal că fratele lui, Dondo, a fost azvâ rlit în
Iadul Bastardului.
Un mic zâ mbet macabru îi curbă buzele.
— Poate că acolo va deprinde nişte maniere mai de soi.
Pă rea să nu mai fi ră mas nimic de spus la toate astea, în urma
acestor epitafuri.
Cazaril îşi aminti de o curiozitate a sa şi îşi drese glasul, cu
timiditate.
— Ziua de dinaintea morţii lui Orico. Şi care zi a fost asta mai exact,
milady?
Privirea ei îl stră fulgeră , ridicâ nd din sprâ ncene, nedumerită :
541
 — De ce, a fost în ziua urmă toare că să toriei Isellei, desigur.
— Nu cu o zi înainte? Martou dy Jironal se pare că a fost teribil de
dezinformat, în cazul ă sta. Ca să nu mai amintesc de unele dintre
acţiunile lui premature. Şi... mi se pare un ghinion de-a dreptul
blestemat să mori cu o zi înainte să -ţi vină salvarea.
— Eu, medicul lui Orico şi arhipreotul Mendenal am stat cu toţii de
veghe la că pă tâ iul lui. Şi toţi pot să jure că Orico a tră it şi chiar ne-a
vorbit în acea după -amiază şi seara şi că nu şi-a dat ultima suflare decâ t
a doua zi, dis-de-dimineaţă .
Îi înfruntă privirea lui Cazaril, cu buzele arcuite în acelaşi zâ mbet
ţeapă n.
— Şi astfel, că să toria Isellei cu prinţul Bergon este validă şi imposibil
de contestat.
Şi astfel, tertipul legal de care se agă ţase dy Jironal devenise
inaccesibil lorzilor neloiali ca pretext pentru sfidarea noii guvernă ri.
Cazaril şi-o imagină priveghind o zi întreagă lâ ngă cadavrul rece şi
buhă it al soţului ei. La ce s-o fi gâ ndit, la ce-o fi meditat, în vreme ce
orele se scurgeau în acea încă pere încuiată ? Şi, cu toate astea, fă cuse din
acea oroare un dar pragmatic pentru Iselle şi Bergon, pentru Casa
Chalionului pe care o pă ră sea. Şi-o imagină dintr-o dată ca pe o
gospodină impecabilă , mă turâ nd toată murdă ria din încă peri pentru
ultima oară şi lă sâ nd o glastră cu flori pe că min pentru noii proprietari.
— Cred că ... înţeleg.
— Şi eu cred că înţelegi. Întotdeauna ai ştiut să deschizi ochii, castil-
lare.
Şi adă ugă după o clipă .
— Şi să ai o limbă discretă .
— E o condiţie a serviciului pe care îl îndeplinesc, roină .
— Ai slujit bine Casa din Chalion. Mai bine, poate, decâ t ar fi meritat.
— Dar nici pe jumă tate atâ t de bine pe câ t avea nevoie.
Ea suspină aprobator.
El o întrebă politicos ce planuri avea; se întorcea într-adevă r în
provincia ei de baştină , să se stabilească pe un domeniu de ţară , fericită
542
să fie pe de-a întregul propria-i stă pâ nă . Pă rea a fi nu doar resemnată , ci
şi neră bdă toare să plece din Cardegoss, pe care îl lă sa succesorilor să i.
Ridicâ ndu-se, Cazaril îi fă cu, din toată inima, ură ri de bine şi pentru o
că lă torie în siguranţă . Îi să rută mâ inile; ea, la râ ndul ei, le să rută pe ale
lui, atingâ ndu-i în treacă t fruntea, cu vâ rful degetelor, în timp ce el îi
fă cea o plecă ciune.
Privi şirul de care huruind în depă rtare, cutremurâ ndu-se de duioşie
în vreme ce alaiul ei înainta cu greu peste fă gaşele bră zdate în drum.
Drumurile din Chalion aveau nevoie de îmbună tă ţiri, hotă rî Cazaril, iar
el bă tuse destule dintre ele ca să ştie asta. Vă zuse drumuri în Arhipelag,
lă rgite şi netede pe orice fel de vreme – poate ca Iselle şi Bergon ar fi
trebuit să aducă meşteri roknari în Chalion. În Chalion-Ibra, se corectă
în sinea lui şi îi zâ mbi lui Foix, care îi ţinu scara ca să se împingă înapoi
în şa.

Capitolul 29
Palli îl trimisese pe Ferda înainte în galop, în timp ce Cazaril
ză bovise pe marginea drumului ca să stea de vorbă cu roina Sara. Drept
urmare, intendentul de la Zangre şi o adevă rată cohortă de slujitori
aşteptau acum să -i întâ mpine pe că lă torii de la Taryoon, câ nd intrară
într-un sfâ rșit în curtea castelului. Intendentul îi fă cu o plecă ciune lui
Cazaril, în timp ce slujitorii îl ajutau să coboare de pe cal. Cazaril îşi
întinse trupul amorţit, cu grijă să nu-şi scrâ ntească ceva, şi întrebă
neră bdă tor:
— Roina Iselle şi prinţul Bergon sunt înă untru?
— Nu, milord. Tocmai au plecat de vreo oră la templu, pentru
ceremoniile de învestitură a lordului dy Yarrin şi a prinţului Bergon.
Noua suverană îl alesese, aşa cum era de aşteptat, pe dy Yarrin
pentru titlul de sfâ nt general al Ordinului Fiicei. Numirea lui Bergon la
conducerea Ordinului Fiului era, după pă rerea lui Cazaril, o lovitură
ingenioasă de recuperare a controlului direct asupra acelei armate
importante pentru regat, îndepă rtâ nd acel ciolan al discordiei din
543
râ ndul lorzilor de rang înalt din Chalion. Fusese tot ideea Isellei, atunci
câ nd discutaseră acea problemă , înainte ca ea şi Bergon să plece din
Taryoon. Cazaril îi ară tase că ar fi fost o mă sură binevenită să -i
ră splă tească fidelitatea lui dy Yarrin prin acea numire pe care şi-o dorea
atâ t de aprins şi, în plus, el nu era tâ nă r; în timp, titlul de general al
Fiicei avea să revină tot Casei regale.
— Ah! ţipă Palli. Astă zi are loc, nu-i aşa? Iar ceremonia este în
desfă şurare, atunci?
— Cred că da, marchize.
— Dacă mă gră besc, poate că am să mai prind ceva. Cazaril, pot să te
las în grija nepreţuită a acestor domni? Milord intendent, aveţi grijă să
se odihnească . Nu şi-a revenit nici pe departe după ră nile recente pe
care le-a suferit, aşa cum poate va încerca să vă facă să credeţi.
Palli întoarse calul de frâ ie şi trase un chiuit în chip de salut pentru
Cazaril.
— Am să mă întorc să -ţi povestesc de-a fir a pă r totul, câ nd se va
termina.
Urmat de micuţa lui companie, se îndreptă în tropotul cailor înapoi
pe poartă . Valeţii şi slugile ridicară bagajele, îndepă rtâ ndu-se în grabă
cu ele. Cazaril refuză , cu o atitudine pe care o crezu demnă , sprijinul
oferit de intendentul castelului care-i întinsese braţul, cel puţin pâ nă
câ nd aveau să ajungă la scă ri. Intendentul îl strigă înapoi, câ nd îl vă zu că
se îndreaptă că tre corpul central.
— Camera domniei voastre a fost mutată din ordinul roinei în
Turnul lui Ias, îi explică intendentul, ca să fiţi mai aproape de ea şi de
prinţ.
— Oh.
Asta îi mâ ngâ ie auzul. Plin de solicitudine, Cazaril îl urmă pâ nă la al
treilea palier, unde prinţul Bergon şi curtenii lui din Ibra îşi stabiliseră
cartierul general, deşi Bergon îşi alesese evident un alt dormitor oficial
pentru el decâ t cel în care murise Orico de curâ nd. Nu că prinţul ar fi
dormit şi în acela, i se dă du de înţeles lui Cazaril. Iselle ocupase
apartamentul predecesoarei sale, la etajul de deasupra. Intendentul îl
544
conduse pe Cazaril în camera vecină cu cea a lui Bergon, care urma să
fie a lui. Cineva îi mutase aici din vechea lui cameră cufă rul şi cele
câ teva bunuri care îi aparţineau, iar un râ nd de îmbră că minte cu totul
nouă , pentru banchetul din acea seară , era deja gata aşezat pe pat.
Cazaril îi lă să pe servitori să îi aducă apă pentru spă lat, dar apoi îi goni
şi se culcă , menajâ ndu-şi forţele.
Asta nu dură mai mult de zece minute. Se ridică din nou şi plecă să
dea o raită pentru a cerceta noile aranjamente din biroul să u. O
servitoare, care îl recunoscu, îi fă cu o reverenţă , în trecere pe hol. Îşi
vâ rî nasul în camera pe care Sara o rezervase secretarului ei. Aşa cum se
aşteptase era plină cu registrele lui, cu că rţile şi registrele din vechea
zestre a prinţesei, dar şi cu multe altele în plus. Surprinză tor, un individ
cu pă rul negru, cu aspect îngrijit, care pă rea să aibă vreo treizeci de ani,
îi ocupa biroul cel lat. Purta roba cenuşie şi împletitura de culoarea
carminului pe umă r, însemne ale preoţilor din Ordinul Tată lui. Se apucă
să mâ zgă lească tot felul de cifre într-unul din registrele de contabilitate
ale lui Cazaril. Corespondenţa era desfă cută , aşezată într-un evantai în
stâ nga lui, iar un teanc de scrisori terminate se ridica în partea dreaptă .
Ridică privirea înspre Cazaril într-o expresie întrebă toare
politicoasă , dar rece.
— Pot să vă fiu de folos cu ceva, domnule?
— Eu – scuzaţi-mă , nu cred că ne cunoaştem. Cine sunteţi?
— Eu sunt învă ţatul Bonneret, secretarul particular al roinei Iselle.
Cazaril deschise gura, dar ră mase mut. Dar eu sunt secretarul
particular al roinei Iselle!
— E o numire temporară , bă nuiesc.
Sprâ ncenele lui Bonneret se ridicară a nedumerire.
— Ei, am fost încredinţat că va fi permanentă .
— Cum aţi ajuns în funcţia asta?
— Arhipreotul Mendenal a fost atâ t de amabil încâ t să mă
recomande roinei.
— De curâ nd?
— Poftim?
545
 — Aţi fost numit de curâ nd?
— De două să ptă mâ ni, domnule.
Bonneret se încruntă uşor enervat.
— Ah... să -nţeleg că ştiţi ceva mai mult decâ t mine?
Ba dimpotrivă.
— Roina... nu mi-a spus, fă cu Cazaril.
Să fi fost înlă turat, trecut pe linie moartă din poziţia de încredere pe
care o deţinuse? Cu certitudine, avalanşa de sarcini care aşteptau odată
cu ascensiunea Isellei la tron nu prea avea cum să se oprească atâ ta
timp câ t se recupera Cazaril după boală ; cineva trebuia să se ocupe de
toate astea. Iar Cazaril remarcă după inscripţiile care i aşterneau sub
ochi că Bonneret avea un scris desă vâ rşit. Preotul se încrunta din ce în
ce mai tare la el. Adă ugă atunci:
— Numele meu este Cazaril.
Încruntarea de pe chipul lui Bonneret se mistui ca să -i ia locul un
zâ mbet şi mai alarmant, plin de umilinţă ; acesta scă pă pana din mâ nă ,
împroşcâ nd cu cerneală şi nu mai prididi să se ridice în picioare.
— Milord dy Cazaril! Sunt onorat!
Fă cu o plecă ciune adâ ncă .
— Ce aş putea face ca să vă fiu de folos, milord? repetă el, pe un cu
totul alt ton.
Această curtoazie plină de emoţie din partea lui Bonneret îl ului pe
Cazaril mult mai mult decâ t ră ceala exagerată de mai înainte. Bolborosi
o scuză incoerentă pentru indiscreţie, dă du vina pe osteneala de pe
drum şi o luă la fugă pe scă ri.
Îşi umplu o parte din timp inventariind îmbră că mintea şi cele câ teva
că rţi, aranjâ ndu-şi-le în noua încă pere. În mod ciudat, nimic nu pă rea să
lipsească din lucrurile lui. Se plimbă pâ nă la fereastra îngustă care avea
privelişte înspre cetate. Deschise larg fereastra şi îşi lungi gâ tul, dar
nicio cioară sfâ ntă nu zbură înă untru să -l viziteze. Odată ce blestemul
fusese rupt, iar menajeria dispă ruse, oare se mai gă seau pă să rile acelea
aciuate în Turnul lui Fonsa? Studie domurile templului şi se gâ ndi să -l

546
caute pe Umegat cu prima ocazie care i se ivea. Apoi ră mase pierdut în
reverie.
Fu stră bă tut de un fior şi ştiu că era doar în parte efectul oboselii.
Puterile îi era încă şubrede, spasmodice. Mă runtaiele îl dureau de la
mersul că lare de dimineaţă , cu toate că nu atâ t de tare ca atunci câ nd îl
sfâ şia Dondo cu ghearele din interior. Se bucura acum de o singură tate
glorioasă , fapt care fusese suficient ca să îl ţină într-o bucurie extatică
zile de-a râ ndul. Dar nu pă rea să simtă aceeaşi bucurie şi în după -
amiaza aceasta, totuşi. Toate sforţă rile lui de a ajunge aici prefă cuseră
acea tihnă la care toată lumea îl considera îndreptă ţit într-un sentiment
de abandon.
Simţi că i se înecau coră biile. Poate că nu mai era de niciun folos în
acest nou Chalion-Ibra. Iselle avea nevoie acum de oameni mai învă ţaţi,
mai rafinaţi, care să o ajute să -şi conducă uriaşele afaceri, nu de o
ciudată fostă că tană , zdrobită în bă taie, cu o slă biciune pentru poezie.
Mai ră u de atâ t: să fie expulzat din serviciul Isellei însemna să fie exilat
din compania zilnică a lui Betriz. Nimeni nu îi va mai aprinde lumâ nă rile
de pe masa de citit la lă sarea întunericului, nici nu-l va mai face să
poarte că ciuli că lduroase şi caraghioase, nici nu va mai observa dacă se
simte ră u ca să -i aducă doctori şi nici nu o să se mai roage pentru
siguranţa lui atunci câ nd va fi plecat departe de casă ...
Auzi paşi pe scă ri şi o zarvă ce i se pă rea lui Cazaril a fi compania
Isellei şi a lui Bergon, care se întorceau de la ceremoniile de la templu.
Chiar dacă avea acea privelişte amplă , fereastra sa nu avea vedere
înspre curte. Ar fi trebuit să se ducă în întâ mpinarea lor, să îi salute. Nu.
Acum mă odihnesc. Erau nişte vorbe de om îndă ră tnic şi capricios, chiar
dacă şi le spusese în gâ nd. Nu te prosti! Dar o sfâ rşeală îngrozitoare îl
ţintuia în scaun.
Înainte să poată să îşi învingă valul acela de melancolie însuşi
Bergon dă du nă vală in camera lui, iar apoi îi fu imposibil să mai ră mâ nă
bosumflat. Prinţul purta încă robele maronii, cu portocaliu şi galben,
culorile generalului Ordinului Fiului, cu centura lată , ornamentată cu
simbolurile toamnei, toate ară tâ nd incomparabil mai bine pe el decâ t
547
ară taseră vreodată pe bă trâ nul acela posac care fusese dy Jironal. Dacă
Bergon nu era o bucurie pentru zeu, atunci înseamnă că nimeni n-ar fi
putut să -i fie pe plac. Cazaril se ridică , iar Bergon îl îmbră ţişă , îl întrebă
cum că lă torise din Taryoon şi cum se mai simţea. Aproape că nu aştepta
să îi ră spundă , încercâ nd să -i zică şi el opt lucruri deodată , apoi îl pufni
râ sul pe seama propriei neră bdă ri.
— O să avem timp pentru toate astea în curâ nd. Acum însă , am fost
trimis într-o misiune de că tre soţia mea, roina Chalionului. Dar mai întâ i
spune-mi numai mie, lord Caz: o iubeşti pe lady Betriz?
Cazaril clipi.
— Eu... ea... foarte ataşat, prinţe.
— Bun. Adică , eram eu, sigur de asta, dar Iselle a insistat să întreb
mai întâ i. Acum, şi este foarte important! Vrei să te laşi bă rbierit?
— Eu... ce!?
Cazaril îşi acoperi barba cu mâ inile. Nu mai era aşa crescută la
întâ mplare, cum fusese la început, îi acoperise faţa uniform, se gâ ndi el.
În plus, o ţinea tunsă scurt.
— E vreun motiv pentru care mă întrebi asta? Nu că ar avea o mare
importanţă , bă rbile cresc la loc, cred...
— Dar nu eşti legat nebuneşte de ea sau ceva de genul ă sta, nu?
— Nu nebuneşte, nu. O perioadă îndelungată mi-a tremurat mâ na
după cele ce pă ţisem pe galere şi nu vroiam să mă tai pe faţă , dar nu-mi
permiteam să mă duc la bă rbier. Apoi, m-am obişnuit aşa.
— Bun.
Bergon se întoarse că tre uşă şi îşi scoase capul pe coridor.
— În regulă , haideţi înă untru.
Un bă rbier şi un servitor care ducea o cană cu apă caldă intrară la
comanda prinţului. Bă rbierul îl puse pe Cazaril să se aşeze şi îi înfă şură
o bucată de pâ nză în jurul gâ tului. Cazaril se pomeni umplut de clă buc
înainte să poată să mai zică ceva. Servitorul îi ţinea vasul cu apă sub
bă rbie, în timp ce bă rbierul, fredonâ nd ceva cu gura închisă , îşi puse în
funcţiune lama. Cazaril privi cruciş pe deasupra nasului câ nd începură
să curgă stropi grei de să pun, amestecaţi cu fire cenuşii şi negre, în
548
vasul de tinichea. Bă rbierul scotea tot felul de ciripituri vesele care-l
scoteau din să rite pe Cazaril, dar în cele din urmă zâ mbi satisfă cut şi
îndepă rtă cu un gest grandios ligheanul de sub bă rbia lui Cazaril.
— Iată , milord!
Cu nişte fricţionă ri cu un prosop fierbinte şi o tinctură cu parfum de
lavandă , care îl înţepa, îşi desă vâ rşi efortul artistic. Prinţul lă să să cadă
o monedă în mâ na bă rbierului, fă câ ndu-l să se încline adâ nc şi
murmurâ nd tot felul de complimente, după care se retrase cu spatele
că tre uşă din nou.
Nişte chicote de femei se auziră din hol. O voce, care nu era destul de
reţinută , şopti:
— Uite, Iselle! Are şi el bă rbie. Ţi-am zis doar.
— Da, aveai dreptate. Şi chiar o bă rbie frumoasă .
Iselle pă şi înă untru, cu spatele drept, încercâ nd să adopte o alură câ t
se poate de maiestuoasă în ţinuta ei elaborată de la învestitură , dar nu-
şi putea menţine sobrietatea; se uită la Cazaril şi izbucni în râ s. Lâ ngă
ea, Betriz, aproape la fel de frumos îmbră cată , era toată numai gropiţe şi
ochi lucitori, iar o coafură complicată care pă rea să implice o mulţime
de câ rlionţi încadrâ ndu-i faţa, se legă na într-un fel fascinant în timp ce
se mişca. Iselle îşi acoperi gura cu mâ na.
— Pe toţi zeii, Cazaril! Odată ce-ai fost scos de după gardul ă la
cenuşiu, nu pari atâ t de bă trâ n, la urma urmei.
— Nu e bă trâ n deloc, o corectă Betriz, îndâ rjită .
El se ridicase la intrarea prinţesei şi le fă cu o plecă ciune
curtenitoare. Involuntar, îşi atinse bă rbia neobişnuit de golaşă şi rece.
Nimeni nu-i dă duse o oglindă în care să cerceteze cauza acelei ilarită ţi
femeieşti.
— Totu-i gata, raportă Bergon misterios.
Zâ mbind, Iselle îi luă mâ na lui Betriz într-a sa. Bergon i-o apucă pe a
lui Cazaril. Iselle îşi luă o mină serioasă şi anunţă , cu o voce care se
preta la o sală de tron:
— Mult-iubita şi prea-credincioasa mea lady Betriz dy Ferrej mi-a
cerut o favoare, pe care i-o îndeplinesc cu toată bucuria inimii. Şi de
549
vreme ce nu mai ai tată , lord Cazaril, Bergon şi cu mine îi vom lua locul,
în calitate de lorzi seniori. Ea ne-a cerut mâ na dumitale. Cum Ne face o
plă cere imensă ca doi dintre cei mai iubiţi slujbaşi ai Noştri să se
iubească şi ei unul pe altul, fiţi logodiţi prin bună voinţa Noastră .
Bergon îşi întoarse palma în sus, cu mâ na lui Cazaril într-a sa; cea a
lui Betriz coborî pe aceasta, acoperită de mâ na Isellei. Prinţul şi roina îşi
strâ nseră mâ inile şi apoi se dă dură înapoi, cu gurile la urechi.
— Dar, dar, dar, se bâ lbâ i Cazaril. E o mare greşeală , Iselle – Bergon
– să sacrificaţi fecioara asta ca să -mi ră splă tiţi pă rul sur e un lucru
dezgustă tor!
Cu toate astea, nu-i dă du drumul mâ inii lui Betriz.
— Tocmai am scă pat de pă rul dumitale sur, îi atrase atenţia Iselle.
Se uită la el cu toată atenţia.
— E o mare îmbună tă ţire, trebuie să fiu de acord.
Bergon remarcă şi el:
— Şi trebuie să spun că ea nu pare câ tuşi de puţin oripilată .
Gropiţele lui Betriz erau mai adâ nci decâ t le vă zuse vreodată Cazaril,
iar ochii ei veseli luceau, privind la el printre genele care i se zbă teau cu
sfioşenie.
— Dar... dar...
— Şi, oricum, continuă aspru Iselle, nu o sacrific pe ea pentru
dumneata, ca recompensă pentru loialitatea dumitale. I te dă ruiesc pe
dumneata ei în semn de ră splată pentru loialitatea ei. Aşa.
— Oh! Oh, bine, asta-i mai bine, atunci...
Cazaril se uita pieziş, încercâ nd să -şi regrupeze gâ ndurile care i se
învâ rtejeau.
— Dar... cu siguranţă că există lorzi mai de rang... mai bogaţi... mai
tineri, mai chipeşi... care să o merite mai mult...
— Da, bine, ea nu l-a vrut pe niciunul din aceia. Ea te-a cerut pe
dumneata. N-ai cum să te pui cu gustul omului, ei? zise Bergon cu ochi
aprinşi.
— Şi mă vă d nevoită să te contrazic cel puţin într-o parte a
aprecierilor tale Cazaril, zise Betriz dintr-o suflare. Nu există niciun alt
550
lord care să mă merite mai mult, pe tot cuprinsul Chalionului, în afară
de tine.
Îl strâ nse mai tare de mâ nă , ca pentru a-şi întă ri vorbele.
— Staţi puţin, zise Cazaril, avâ nd sentimentul că alunecă la vale, pe
un derdeluş, fă ră să fie tras de nimic. Pe o ză padă caldă şi moale. Nu am
pă mâ nturi, nu am nici bani. Cum aş putea să întreţin o nevastă ?
— Am de gâ nd să transform conducerea Cancelariei într-o poziţie
remunerată , spuse Iselle.
— Aşa cum a fă cut Vulpoiul în Ibra? E o decizie foarte înţeleaptă ,
roină , să puneţi în legă tură strâ nsă lealitatea principalilor voştri
servitori cu interesele regatului, nu aşa cum a fost dy Jironal, împă rţit
între coroană şi clan. Pe cine veţi numi în locul lui? Am câ teva idei...
— Cazaril!
Exasperarea dră gă stoasă din vocea ei creă acele inflexiuni câ nd îi
rosti numele.
— Bineînţeles că tu eşti acela, pe cine-ţi închipuiai că am să numesc?
Se-nţelege de la sine: sarcina asta îţi revine ţie.
Cazaril că zu cu zgomot în scaunul în care fusese bă rbierit, neslă bind
deloc din strâ nsoare mâ na lui Betriz.
— Chiar acum? îngă imă ei abia auzit.
Ea îşi înă lţă bă rbia.
— Nu, nu, sigur că nu! În seara asta să rbă torim. De mâ ine ar fi bine.
— Dacă ai să te simţi în stare pâ nă atunci, completă Bergon în grabă .
— E o sarcină uriaşă .
Îşi dorise pâ ine şi primise un festin... între cei care că utau să îl
cocoloşească şi cei care îi sacrificau confortul fă ră milă în favoarea
scopurilor lor şi fă ră să stea pe gâ nduri, Cazaril îşi dă du seama că îi
prefera pe cei din a doua categorie. Cancelarul dy Cazaril. Milord
cancelar. Mişcă din buze, rostind acele silabe pe muţeşte, apoi gura i se
lă ţi într-un zâ mbet.
— Vom face aceste anunţuri publice astă seară , după cină , spuse
Iselle, aşa că îmbracă -te corespunză tor, Cazaril. Bergon şi cu mine îţi
vom prezenta lanţul cu cheile oficiului, în faţa întregii curţi. Betriz, să vii
551
pâ nă la mine – zâ mbi cu subînţeles – mai tâ rziu un pic. Îşi îndoi braţul
pe după cel al lui Bergon şi îl trase pe prinţ afară din cameră . Uşa se
închise în urma lor.
Cazaril îşi strecură braţul în jurul mijlocului lui Betriz şi o trase, fă ră
milă şi fă ră pic de ruşine, jos, la el în poală . Ea chiţă i surprinsă .
— Buzele, care va să zică ! murmură el ca şi cum ar fi ră spuns unui
gâ nd ascuns şi îşi lipi buzele strâ ns de ale ei.
Câ teva momente mai tâ rziu, oprindu-se ca să poată respira, ea îşi
retrase capul şi îşi scă rpină fericită bă rbia, apoi pe a lui.
— Şi uite că acum să ruturile tale nu mă mai înţeapă !

Se fă cuse tâ rziu a doua zi dimineaţă câ nd Cazaril reuşi, în cele din

urmă , să plece să -l caute pe Umegat la casa Bastardului. Un discipol
respectuos îl conduse în nişte camere de la al treilea palier; servitorul
fă ră limbă , Daris, ră spunse la uşă şi îl pofti cu o plecă ciune pe Cazaril
înă untru. Cazaril nu fu deloc surprins să îl vadă purtâ nd veşmâ ntul de
laic supus al ordinului, alb şi curat. Daris îşi frecă obrazul şi gesticula la
faţa dezgolită a lui Cazaril, scoţâ nd zâ mbitor o remarcă pe care Cazaril
fu la fel de bucuros să nu o înţeleagă . Omul fă ră degete îi fă cu semn să îl
urmeze prin încă perea mobilată ca o cameră de primire şi ieşi într-un
balcon din lemn, împodobit cu ghirlande de viţă de vie şi muşcate roz în
ghivece, avâ nd vedere înspre Piaţa Templului.
Umegat, îmbră cat şi el tot într-un alb ca omă tul, şedea la o mă suţă în
umbra ră coroasă , iar Cazaril fu încâ ntat să ză rească hâ rtie, pene de scris
şi cerneală în faţa lui. Daris aduse degrabă un scaun, astfel încâ t
oaspetele să apuce să se aşeze înainte ca Umegat să încerce să se ridice
în picioare. Daris îngâ nă nişte zgomote de invitaţie; Umegat îi tă lmă ci
gestul de ospitalitate, iar Cazaril acceptă să bea un ceai, pe care Daris se
şi nă pusti să îl aducă .
— Ce-i asta? ară tă Cazaril neră bdă tor la hâ rtii. Ţi-ai recă pă tat
îndemâ narea la scris?
Umegat fă cu o grimasă .

552
 — Pâ nă acum, se pare că am ajuns la nivelul vâ rstei de cinci ani. Ce
n-aş da să fi reîntinerit alte pă rţi din mine în felul ă sta!
Îi ară tă pagina cu un exerciţiu laborios, constâ nd în nişte litere
desenate cu stâ ngă cie.
— Mi le tot să desc înapoi în minte, iar ele se încă pă ţâ nează să
dispară . Mâ na mea şi-a pierdut dibă cia de a ţine o pană – şi totuşi pot să
mai câ nt din lă ută la fel de prost ca şi înainte! Doctorii insistă pe ideea
că starea mea e în continuă îmbună tă ţire şi bă nuiesc că aşa o fi, că ci nu
puteam să fac nici mă car atâ ta cu o lună de zile în urmă . Cuvintele se
risipesc pe pagină care încotro, precum racii şi doar foarte rar reuşesc
să prind câ te unul.
Privi în sus şi ridică din umeri resemnat.
— Dar dumneata! Câ te lucruri mă reţe ai înfă ptuit în Taryoon! Men-
denal spune că ai fost tras printr-o spadă .
— Înţepat din faţă pâ nă în spate, recunoscu Cazaril. Dar i-a scos
afară pe Dondo şi demon, ceea ce a meritat pâ nă la urmă toată durerea.
Cră iasa m-a scutit de febra fatală de după .
Umegat se uită după Daris.
— Deci ai scă pat uşor.
— Miraculos de uşor.
Umegat se aplecă un pic înainte peste masă şi îl privi direct în faţă pe
Cazaril.
— Hm. Hm. Vă d că ai avut parte de o aleasă companie.
— Ţi-a revenit vederea interioară ? îl întrebă Cazaril tresă rind.
— Nu. E doar o privire care-i este dată fiecă rui om. Una pe care
învaţă să o recunoască .
Într-adevă r, Umegat avea şi el acea capacitate. Se pă rea că dacă un
om primea atingerea zeilor şi totuşi nu era împins peste marginea
pră pastiei, ră mâ nea, în chip misterios, cu un fel de nucleu după aceea.
— Ţi-ai vă zut şi dumneata zeul.
Nici nu încă pea vreo îndoială .
— De vreo două ori, recunoscu Umegat.
— Câ t timp îţi ia ca să îţi revii?
553
 — Nu sunt sigur încă .
Umegat îşi frecă buzele gâ nditor, studiindu-l pe Cazaril.
— Spune-mi – dacă poţi – ce ai vă zut... ?
Asta nu mai era doar o curiozitate a unui învă ţat teolog; Cazaril ză ri
setea fă ră margini pentru divinitate în ochii cenuşii ai roknarului. Oare
şi eu arăt la fel când vorbesc despre Ea? Nu-i de mirare că oamenii se uită
la mine ca la un ciudat.
Cazaril îi depă nă povestea, pornind de la plecarea lui gră bită din
Cardegoss, la ordinul prinţesei. Veni şi ceaiul, se termină , iar că nile se
umplură din nou înainte ca el să sfâ rşească de povestit. Daris se chirci
pe vine în pragul uşii, ascultâ nd; Cazaril bă nui că nu mai era nevoie să -i
ceară discreţia aşa-zisului servitor. Câ nd încercă să descrie momentul în
care a fost cules de Cră iasă din acel vâ rtej al sufletelor, limba i se
împletici. Umegat se agă ţa de cuvintele lui poticnite, cu buzele
întredeschise.
— Poezia – poezia ar putea să redea asta, zise Cazaril. Am nevoie de
cuvinte care să însemne mai mult decâ t înseamnă , cuvinte nu doar cu
înă lţime şi lă rgime, ci şi cu adâ ncime şi greutate şi..., şi alte dimensiuni
pe care nici mă car nu le pot numi.
— Hm, fă cu Umegat. Eu am încercat să -l prind înapoi pe zeu prin
muzică , după prima mea... experienţă . Dar, din pă cate, îmi lipsea
talentul.
Cazaril încuviinţă . Îl întrebă apoi, cu modestie.
— Există ceva de care să aveţi nevoie – oricare dintre voi – de care
să vă fac rost? Iselle m-a numit ieri cancelar peste Chalion, aşa că
presupun că pot să dispun de multe acum.
Umegat ridică din sprâ ncene; îl gratulă pe Cazaril cu o plecă ciune de
felicitare, din scaunul de unde stă tea.
— E un lucru bun din partea tinerei roine.
Cazaril fă cu o grimasă :
— Mă tot gâ ndesc la potcoave de cai morţi, de fapt.
Pe chipul lui Umegat lică ri un zâ mbet.

554
 — Înţeleg. Câ t despre noi, Templul are grijă de foştii sfinţi destul de
bine şi ne aprovizionează cu tot ce avem acum trebuinţă . Îmi plac
încă perile astea, oraşul ă sta, aerul primă verii, tovă ră şia în care îmi
petrec zilele. Mai sper ca zeul să îmi rezerve vreo două sarcini înainte să
mă duc dintre cei vii. Deşi aş prefera să nu implice animale. Sau capete
încoronate.
Cazaril fă cu un gest de compă timire.
— Presupun că ai fost omul care l-a cunoscut cel mai bine pe Orico,
cu excepţia Sarei, probabil.
— L-am vă zut aproape zi de zi în ultimii şase ani. Îmi vorbea cu toată
deschiderea, aproape de sfâ rşit. Sper că am fost o consolare pentru el.
Cazaril şovă i.
— Dacă te mai ajută cu ceva acum, să ştii că am ajuns la concluzia că
a fost un fel de erou.
Umegat încuviinţă scurt din cap.
— Şi eu la fel. Într-un mod frustrant. A fost un om de sacrificiu.
Oftă .
— Ei, e un mare pă cat să laşi jalea după ceva ce s-a dus să otră vească
lauda pentru binecuvâ ntă rile ce ne ră mâ n.
Omuleţul fă ră limbă se ridică de la locul lui tă cut ca să cureţe masa
după servirea ceaiului.
— Mulţumesc, Daris, zise Umegat şi îl bă tu pe mâ na cu care îl
atinsese uşor pe umă r; Daris adună ceşcuţele şi farfurioarele şi se fă cu
nevă zut.
Cazaril se uită lung în urma lui, plin de curiozitate.
— Îl cunoşti de multă vreme?
— Cam de vreo două zeci de ani.
— Atunci înseamnă că nu ţi-a fost doar ajutor la menajerie...
Cazaril îşi coborî tonul vocii.
— El a fost cel martirizat atunci?
— Nu. Nu încă .
— Oh.
Umegat zâ mbi.
555
 — Nu te posomorî aşa, lord Cazaril. Ne e mai bine acum. Asta a fost
ieri. Acum tră im clipa de azi. Am să -i cer permisiunea să -ţi spun
întreaga poveste câ ndva.
— Aş fi onorat de încrederea lui.
— Totul e bine, iar dacă nu e, atunci mă car fiecare zi ne duce mai
aproape de zeul nostru.
— Am observat asta. Mi-a fost cam greu să ţin socoteala timpului în
primele zile după ... după ce mi s-a înfă ţişat Cră iasa. Timpul şi
proporţiile, astea două s-au schimbat atâ t de mult încâ t n-am mai fost în
stare să le apreciez ca înainte.
Un ciocă nit uşor se auzi la uşa încă perii. Daris ieşi din cealaltă
cameră şi se duse la uşă să -i dea drumul unei tinere îmbră cate în roba
alb-cenuşie de devotă , care ţinea o carte în mâ nă .
— Ah, se însenină Umegat la faţă . E lectoriţa mea. Înclină -te în faţa
lordului cancelar!
Îl lă muri pe Cazaril:
— Mi-au trimis o delincventă devotă ca să -mi citească câ te o oră pe
zi, ca o pedeapsă uşoară pentru micile infracţiuni pe care le comite
împotriva regulilor casei. Te-ai hotă râ t ce regulă ai de gâ nd să mai
încâ lci mâ ine, fetiţo?
Devota râ nji spă şită .
— Mă gâ ndesc la asta, Învă ţatule Umegat.
— Dacă ră mâ i fă ră idei, am să scotocesc prin trecutul din tinereţea
mea să vă d dacă nu cumva îmi amintesc eu câ teva.
Devota îi ară tă cartea lui Cazaril.
— Credeam că am fost trimisă să -i citesc preotului că rţi plicticoase
de teologie, dar în loc de asta el a ales această carte de poveşti.
Cazaril îşi aruncă un ochi peste volum, cu mare interes; era o carte
importată din Ibra, judecâ nd după marca tiparniţei.
— E o concepţie interesantă , spuse Umegat. Autorul urmă reşte un
grup de că lă tori într-un pelerinaj la un altar, iar fiecare din ei îşi spune
povestea pe râ nd. Foarte, ah, evlavios.

556
 — De fapt, milord, şopti devota, unele dintre ele sunt chiar foarte
indecente.
— Înţeleg că va trebui să şterg de praf predicile lui Ordol despre
lecţia tentaţiilor că rnii. I-am promis devotei că am să o scutesc de
penitenţele Bastardului pentru fiecare dintre îmbujoră rile ei. Mă tem că
a ajuns să mă creadă .
Umegat zâ mbi.
— Eu, ah... aş fi tare încâ ntat să iau cu împrumut această carte, câ nd
o veţi termina, spuse Cazaril plin de speranţă .
— O să trimit pe cineva să vi-o aducă , milord.
Cazaril îşi luă ră mas bun. Traversă din nou Piaţa Templului în formă
de pentagramă şi o luă la deal, dar coti într-o parte înainte să ză rească
clă direa Zangrelui şi se îndreptă spre palatul din cetate al provincarului
dy Baocia. Clă direa masivă din piatră aducea la înfă ţişare cu cea a
palatului Jironal, deşi mult mai mică , lipsită de ferestre la nivelul de jos,
iar cadrele ferestrelor de la urmă torul etaj erau protejate de grilaje
ră sucite de fier. Fusese redeschis nu numai pentru doamnele şi lorzii de
la curtea din Baocia, ci şi pentru bă trâ na provincară şi Ista, care sosiseră
de la Valenda. Era plin pâ nă la refuz, iar liniştea mohorâ tă de dinainte
se transformase acum în zarvă mare. Cazaril îşi declară rangul şi scopul
vizitei unui stră jer care i se plecă pe dinainte, după care fu poftit
înă untru fă ră ză bavă sau alte întrebă ri. Stră jerul îl conduse într-o
încă pere însorită din spatele casei. Acolo o gă si pe vă duva roină Ista
ieşită pe un balcon împrejmuit cu fier forjat, care dă dea înspre o
gră dină micuţă cu plante de leac şi nişte grajduri. Ea îi fă cu semn
doamnei de companie să se retragă şi îl invită pe Cazaril să ocupe
scaunul ră mas gol, aşezâ ndu-se unul în faţa celuilalt. Pă rul cenuşiu îi era
împletit cu grijă astă zi, într-o cunună în jurul capului. Pă rea să aibă
chipul şi îmbră că mintea cumva împrospă tate, mai clar definite decâ t i le
vă zuse vreodată Cazaril.
— Ce loc plă cut! observă el, aşezâ ndu-se uşurat în scaun.
— Da, îmi place iatacul ă sta. Este cel pe care îl ocupam în vremea
câ nd eram fată , ori de câ te ori ne lua tata cu el, în capitală , ceea ce nu se
557
întâ mpla foarte des. Cel mai mare avantaj pe care îl are e că nu se vede
clă direa Zangrelui de aici.
Privi în jos, la gră diniţa domestică , brodată cu verde, protejată şi
liniştită .
— Dar aţi venit acolo aseară , la banchet.
Cazaril nu reuşise să schimbe decâ t câ teva vorbe cu ea, în compania
în care se aflau; Ista doar îl felicitase pentru numirea la conducerea
Cancelariei şi pentru logodna lui, apoi plecase devreme.
— Vă stă foarte bine împreună , trebuie s-o spun. Şi se vedea că Iselle
e mulţumită .
Ista înclină din cap.
— Am luat masa acolo ca să -i fac ei pe plac, dar nu vreau să dorm
acolo.
— Bă nuiesc că stafiile mai bâ ntuie primprejur. Eu nu le mai vă d
acum, spre marea mea uşurare.
— Nici eu, nici cu ochii trupeşti, nici cu cei ai sufletului, dar le simt ca
pe o ră ceală în ziduri. Sau poate că e doar amintirea lor care mă
îngheaţă .
Îşi frecă braţele, ca pentru a şi le încă lzi.
— Am oroare de Zangre.
— Îi înţeleg pe bieţii strigoi mai bine acum decâ t prima oară câ nd
mi-au bă gat spaima în oase, îndră zni Cazaril sfios. La început, credeam
că exilul şi uzura lor erau nişte urmă ri ale respingerii din partea zeilor,
o osâ ndă , dar acum ştiu că e un semn de îndurare. Câ nd sufletele sunt
luate la cer, îşi amintesc cum erau în viaţă ... vieţile lor trec întru totul în
stă pâ nirea minţilor lor, dintr-o dată , aşa cum fac şi zeii, cu aproape
toată claritatea cu care materia îşi aminteşte de sine. Pentru unii...
pentru unii acel rai ar fi la fel de insuportabil ca orice iad, aşa că zeii îi
eliberează întru uitare.
— Uitare. Acea pată de uitare îmi pare şi mie a fi raiul însuşi, acum.
Mă rog să ajung o asemenea stafie, cred.
Mă tem că e o milostenie care îţi va fi refuzată. Cazaril îşi drese glasul.

558
 — Ştiţi că blestemul a fost luat de pe Iselle şi Bergon şi toţi ceilalţi şi
a fost izgonit din Chalion?
— Da. Iselle mi-a povestit despre asta, în limita în care e în stare ea
să înţeleagă , dar eu am ştiut chiar în clipa în care s-a întâ mplat.
Doamnele mele mă îmbră cau ca să cobor la rugă ciunile de dimineaţă de
Ziua Fiicei. Nu era nimic de vă zut, nimic de auzit sau de simţit, dar a fost
ca şi cum se ridicase o ceaţă care-mi învă luia mintea. Nu-mi dă dusem
seama câ t de strâ ns eram înfă şurată în vă lul acela, ca într-o negură
jilavă , lipindu-se pe pielea sufletului meu, pâ nă câ nd nu a fost ridicat.
Mi-a pă rut ră u atunci, că ci mi-am închipuit că asta însemna moartea ta.
— Am murit într-adevă r, însă Cră iasa m-a adus înapoi pe lume.
Adică , în corpul fizic. Prietenul meu, Palli ar prefera să creadă că m-a
trimis înapoi cu susul în jos.
Surâ sul i se stinse pe buze lui Cazaril.
Ista îşi feri privirea.
— Ridicarea blestemului m-a fă cut să -mi înţeleg durerea mult mai
acut, deşi de la distanţă . A fost un simţă mâ nt foarte straniu.
Cazaril tuşi.
— Aţi avut dreptate, lady Ista, în legă tură cu profeţia. Cu cele trei
morţi. M-am înşelat în privinţa planului privind că să toria şi persistam
în îndă ră tnicia mea, că ci îmi era frică . Calea ară tată de domnia voastră
îmi pă rea dificilă . Şi totuşi a ieşit bine într-un final, în ciuda mea, prin
îndurarea Cră iesei.
Ea dă du din cap.
— Aş fi fă cut-o eu însă mi dacă ..., dacă mi-ar fi fost permis. Sacrificiul
meu nu era socotit acceptabil, aşa cum s-a dovedit.
Amă ră ciunea ră bufni din vocea ei.
— Nu a fost o chestiune de... nu ă sta-i motivul, protestă Cazaril.
Adică , mă rog, este şi nu este. Are de a face cu forma sufletului tă u, nu cu
valoarea lui. Trebuie să îţi transformi fiinţa într-o cupă , ca să primeşti
ceea ce curge. Domnia ta eşti o sabie, întotdeauna ai fost o sabie. Ca
mama şi ca fiica domniei tale – spină rile de oţel se moştenesc din mamă
în fiică în familia voastră . Acum îmi dau seama de ce nu am mai vă zut
559
sfinţi pâ nă acum. Lumea nu se loveşte de voinţele lor ca valurile de o
stâ ncă , nici nu se despică în jurul lor asemeni apelor mă rii în calea unei
coră bii. În schimb ei sunt supli şi înoată prin lume la fel de tă cut precum
peştii din ocean.
Ea îşi încreţi fruntea la el, deşi Cazaril nu era sigur dacă o fă cea drept
aprobare, dezaprobare sau ironie politicoasă .
— Unde veţi pleca? o întrebă el. Acum, că vă simţiţi mai bine, vreau
să zic.
Ea ridică din umeri.
— Mama devine tot mai fragilă . Presupun că vom schimba jilţurile,
iar eu am să am grijă de ea în castelul de la Valenda, aşa cum a fă cut-o şi
ea pentru mine. Aş prefera să mă duc undeva unde n-am mai fost
niciodată . Nu la Valenda, nu în Cardegoss. Într-un loc fă ră amintiri.
Nu putea să o contrazică în privinţa asta. Se gâ ndi la Umegat, care nu
era tocmai superiorul ei spiritual, dar care fusese atâ t de mă cinat de
pierderi şi jale, încâ t ajunsese să le perceapă ca pe nişte simple acte de
rutină . Ista mai avea încă două zeci de ani înainte pâ nă să afle calea că tre
un asemenea echilibru. Pe la vâ rsta pe care o avea Ista acum tră ise el
episodul în care pescuise trupul schilodit al prietenului să u din apele
mă rii şi poate că şi Umegat împroşcase cu înjură turi şi jelise cu inima
golită , aşa cum o fă cuse şi ea sau tunase împotriva zeilor cu tot atâ ta
ră ceală ca şi tă cerile ei îngheţate.
— Va trebui să vi-l prezint pe prietenul meu, Umegat, îi spuse el
Istei. El a fost sfâ ntul dă ruit întru protecţia lui Orico. Fost-sfâ nt acum, ca
şi dumneata şi ca mine. Cred... cred că aţi avea nişte discuţii interesante
de purtat cu el.
Ea îşi deschise palma, şovă itoare, nici încurajâ nd acea idee, nici ne-
gâ ndu-i posibilitatea. Cazaril se hotă rî să le facă prezentă rile mai tâ rziu.
Încercâ nd să -i îndrepte gâ ndurile la lucruri mai vesele, o întrebă
despre ceremonia de încoronare a Isellei, pentru care Ista, împreună cu
mâ ndra şi neră bdă toarea provincară , veniseră în Cardegoss chiar la
timp ca să participe. Le ceruse pâ nă acum la vreo patru-cinci persoane
să i-o descrie, dar nu se să turase de relată ri deocamdată . Ea se animă
560
puţin, încâ ntarea cu care vorbea de victoria fiicei ei îmblâ nzindu-i
chipul şi aprinzâ ndu-i privirile. Subiectul destinului lui Teidez ră mase
neatins, printr-un consimţă mâ nt tacit. Asta nu era o zi în care să pună
degetul pe acele ră ni sensibile, că ci se puteau desface şi sâ ngera din
nou: într-un alt ceas, mai tâ rziu şi mai puternic, va veni timpul de a
vorbi despre bă iatul pierdut.
În cele din urmă , Cazaril se înclină şi dă du să îi ureze o zi bună . Ista,
se aplecă , cuprinsă de un avâ nt subit, ca să îl atingă , pentru prima dată ,
pe mâ nă .
— Binecuvâ ntează -mă , Cazaril, înainte să pleci.
El ră mase surprins.
— Doamnă , nu sunt cu nimic mai sfâ nt decâ t domnia voastră şi cu
siguranţă nu sunt un zeu, ca să dau binecuvâ ntă ri din propria-mi voinţă .
Şi totuşi... el nu era nici prinţesă , dar fusese împuternicit de una să se
ducă în Ibra şi să încheie un contract de uniune în numele ei. Crăiasă a
Primăverii, dacă ţi-am fost vreodată de folos, întoarce-ți răsplata către
mine acum! Îşi umezi buzele.
— Dar am să încerc.
Se aplecă în faţă şi îşi aşeză palma pe fruntea albă a Istei. Nu ştiu de
unde îi veneau cuvintele, dar acestea i se rostogoleau de pe buze
involuntar.
— Aceasta e o profeţie adevă rată , la fel de adevă rată precum a fost a
ta odată . Câ nd sufletele se vor ridica în slava cerului, al tă u nu va
ră mâ ne nesocotit, nici nu va fi despă rţit în bucă ţi, ci va primi ră splata
gră dinilor zeilor. Chiar şi întunericul tă u va fi preţuit atunci, iar durerea
ta va deveni sfâ ntă .
Cazaril se dă du înapoi şi închise gura brusc, în timp ce groaza urca
din stră fundurile fiinţei lui. O fi bine, o fi rău, oi fi nebun?
Ochii Istei se umplură cu lacrimi care nu curgeau. Mâ na pe care şi-o
ţinea că uş pe genunchi încremeni. Îşi plecă capul într-o acceptare
stâ ngace, la fel de stâ ngaci cum ar face un copil primul să u pas. Cu o
voce tremurată , îi spuse:

561
 — Te pricepi foarte bine, Cazaril, pentru cineva care se pretinde a fi
un diletant.
El îşi înghiţi nodul care i se pusese în gâ t, clă tină şi el din cap, zâ mbi,
se retrase şi goni în stradă . După un timp o coti în sus, pe deal şi lungi
pasul, în ciuda pantei abrupte. Domniţele lui îl aşteptau, probabil.

562