Ideile și adevărurile omului “primitiv” sunt în miturile sale

Interviu realizat de Marius Ion Bența cu antropologul Dezső Benedek

publicat în Revista Sinteza, martie 2016

E pasionat de ceea ce face și nu obosește să vorbească despre locurile în care a

fost și lucrurile pe care le-a aflat. Vorbește atâtea limbi stăine, încât nu le mai
ține socoteala. În special asiatice. A locuit patru ani de zile cu tribul Yami, o
comunitate de scufundători din „epoca de piatră” – cum spune chiar el – de pe o
insuliță (Irala sau Insula Orhideelor din arhipelagul Batan, în Austronezia), a
cărui limbă a învățat-o singur pentru a-și putea face cercetarea. Are o sumedenie
de povești despre acești băștinași care fac scufundări exclusiv pentru a face rost
de hrană și care, necunoscând niciun fel de tehnologie, aruncă perlele înapoi în
mare, căci nu au instrumente pentru a le găuri. Poate cea mai interesantă
poveste e aceea a unui cuvânt aparent banal, dar al cărui sens adevărat l-a
descoperit abia după multă vreme. Povestea cuvântului misterios aprapratan din
limba Yami te face să te întrebi dacă nu cumva modernitatea a pierdut
profunzimea înțelesurilor și a ideilor și, odată cu ea, autenticitatea relațiilor
dintre oameni.

Ardelean de origine și american prin adopție, Dezső Benedek este profesor de

Antropologie și Literatură Comparată la Universitatea din Georgia, Statele
Unite. A efectuat cercetări antropologice în diferite zone, de la Insula Irala, până
la Tibet și Patagonia și a organizat expediții în Delta Mekongului și în Pakistan.
A obținut o licență la Facultatea de Filologie din Cluj în 1973, după care a plecat
din țară. A studiat în Statele Unite la Universitatea de Stat din Pennsylvania,
unde a obținut un doctorat în Literatură Comparată în 1987. A predat la mai
multe universități cursuri de limba chineză, japoneză, coreeană, literatură
universală, literatură est-europeană, mitologie, etc. Este autorul a șapte cărți și
numeroase articole și traduceri.

Marius Bența: De unde vine dorința dumneavoastră de a vă apleca asupra

mitologiei, asupra textelor vechi, asupra credințelor arhaice?

Dezső Benedek: Eu sunt antropolog de formație. Dar am și o diplomă de doctorat în

Literatură comparată.

Asta predați acum în America?

Și asta, și antropologia. Amândouă. În ultimii zece ani, m-am ocupat mai mult de
antropologie, pentru că există o relație între antropologie și literatura comparată. Ele
se leagă prin ceea ce numim noi mitologie. Mitologia e deosebit de importantă pentru
antropologie, pentru că sistemul credințelor este influențat sută la sută de mitologia
locală. Acesta e motivul pentru care mă preocupă mitologia în general.

Ați fost atras de mic atras de mitologie?

Da, de mic. Mă deranja faptul că mitologia era percepută drept ceva care, prin
definiție, nu conține adevăruri.

Că e “ficțiune”?...

Da, poate că ficțiune e un cuvânt potrivit. Ideea e că mitologia e, de regulă,

considerată drept ceva care nu e real, care e ficțional. Totuși, există elemente în
mitologie care au o anumită bază în realitate. Nu e ficțiune în totalitate. Însă definiția
curentă a mitului e că desemnează ceva ce nu e adevărat.

Ceea ce, de fapt, nu e adevărat! Ca antropolog, spuneți că definiția nu e corectă,

întrucât miturile ne pot spune ceva despre realitate...

Lucrurile sunt mai complicate. Dați-mi voie să vă adresez o întrebare. În opinia dvs,
ce înseamnă antropologia?

Știința omului, a ființei umane.

Așa e, căci vine de la anthropos și logos. Dar ce face antropologia?

Vreți să spuneți, cum folosim rezultatele acestei științe? Ar trebui să folosească

progresului, ar trebui să ducă la progresul ființei umane. Teoretic.

Și pe studenții mei am obiceiul să-i întreb ce înseamnă antropologia și de ce vor s-o

studieze. Unii spun ceea ce tocmai mi-ați spus, alții vin cu alte definiții, care sunt
bune și ele. Niciodată nu mi-au dat o definiție care să nu fie corectă. Totuși,
majoritatea oamenilor nu știu faptul că antropologia nu e o expertiză, nu e o știință.
Toată lumea știe ce e etnologia: compari țăranii români din Maramureș cu țăranii
belgieni și studiezi cum își fac căpițele de fân sau alte detalii de acest gen. Ce fac
oamenii este obiectul de studiu al etnologiei. Antropologul se va apleca asupra
întrebării, de ce fac oamenii lucrurile așa cum le fac? Deci ce facem noi este să
punem întrebarea, de ce ființele umane fac lucrururile pe care le fac în modul în care
le fac.

Deci e vorba de înțelegere.

E foarte important că e vorba despre de ce, nu despre cum. Pentru acest motiv, e clar
că antropologia nu e ceva unitar. Există o antropologie istorică, o antropologie fizică –
arheologia –, o antropologie muzicală, o antropologie financiară, o antropologie
medicală. Toate au antropologia lor, căci punem întrebarea de ce fac oamenii lucrurile
așa cum le fac. Asta e antropologia. Nu înseamnă că suntem întotdeauna de acord cu
răspunsul. Asta ne duce la întrebări și mai importante: Cine suntem? Ce suntem? De
unde venim? Încotro ne îndreptăm? Ce rost are totul? Nu înseamnă că și găsim
răspunsuri la toate aceste întrebări...

Țin de metafizică...

Desigur. Ei bine, asta e antropologia.

Așadar, mitul ne poate ajuta să înțelegem natura noastră umană și ne poate oferi
indicii legate de aceste întrebări...

Da, însă formularea e mult prea generală și nu are rost să punem lucrurile în acest
mod. Trebuie, întotdeauna, să avem un caz și să vedem ce se întâmplă în acel caz.
Vedeți, grupul etnic pe care l-am studiat vreme de patru ani pe o insulă din
arhipelagul Batan (nu le mai spunem triburi din motive de corectitudine politică, dar
de fapt ele sunt triburi) are o mitologie centrală, un mit care începe cu creația lumii.
Mitul povestește despre Dumnezeu, cum s-a uitat în jos, a văzut oceanul, a văzut
insula, avăzut că e nelocuită și a spus, “Bun, am s-o populez”. Și începe să lucreze.
Povestea se derulează ca și în cazul altor mituri legate de crearea lumii și vorbește
despre apariția familiilor și a diferitelor structuri de rudenie. În acest caz, crearea
lumii durează trei zile și jumătate. Băștinașii realizează o incantație a mitului la
fiecare ceremonie importantă.

Deci și recitarea mitului durează trei zile și jumătate?

Da, durează trei zile și jumătate. Asta pentru că o fac într-un mod foarte neobișnuit.
Recită fiecare secțiune într-o sigură expirație. Inspiră adânc, apoi recită dintr-o
respirație fiecare linie a mitului. Iar toți cei care ascultă, repetă ce au auzit.

Asta îi ajută să memoreze mitul...

Da, fără îndoială, dar se mai întâmplă ceva aici. E vorba de un grup etnic care nu a
avut niciodată un sistem de scriere. În mod evident, au și ei legile lor de moștenire,
reguli legate de posesiune, iar acestea trebuie reconfirmate mereu. Astfel, în
momentul în care cineva recită mitul familiei sale, recită și toate evenimentele legate
de familia sa: “Bunicul meu a cultivat acest pământ, a făcut asta și asta…” iar toată
lumea ascultă și repetă, “Da, bunicul tău a cultivat acest pământ...” Deci practic omul
spune, acesta e pământul meu, teritoriul meu, iar toți ceilalți sunt de acord. Astfel,
toate posesiunile sunt enumerate și repetate mereu și sunt legiferate în acest fel, iar
comunitatea își exprimă acordul. Deci lucururile sunt mai complicate aici, căci nu e
vorba doar de mitologie. Tot ce se spune în acel mit, care începe cu creația lumii, nu
se pune problema ca ei să nu creadă: e ceva ce n-au pus niciodată la îndoială! Ei cred
cu atâta putere, încât le afectează percepția realității fizice. Tot ceea ce e în acel
cântec e acceptat drept adevăr absolut. Aici e deci problema. Mitologia e definită
drept ceva ce nu e adevărat, pe când aici numai și numai ceea ce e exprimat prin mit e
adevărat. Deci când vorbim despre mitologie, nu e vorba despre ce i-a făcut cutare lui
cutare, ci despre percepția realității, a prezenței în lume. În acest caz particular,
vorbim despre un grup etnic care nu are un conducător, un șef, care nu are nici măcar
un sfat al bătrânilor.

E o societate egalitară?

Absolut egalitară. Sistemul tabú-urilor e cel care reglementează totul. Fiecare știe ce
are voie și ce nu are voie să facă. Presiunea socială e extrem de clară, încât, dacă nu
respecți regulile sistemului tabú-urilor, te pui rău cu toată familia și cu toți ceilalți.
Practic, nu poți trăi în comunitate.
Ați studiat și cercetat mitologia comparată. Miturile sunt, totuși, atât de diferite
unele de altele. Care credeți că e lucrul care le unește, acel lucru care poate fi
înțeles atunci când privim de la distanță această mare diversitate a mitologiei?
Ce putem învăța despre ființa umană?

Ele sunt și nu sunt diferite. Sunt sigur că ați auzit de Carl Gustav Jung și despre teoria
sa a arhetipurilor. Ei bine, pe această insulă, Dumnezeu a creat primele două ființe
umane, pe care le lasă pe țărm cu ceea ce am numi îngerul sau servul lui Dumnezeu,
care le arată tot ce au la dispoziție pe insulă și le spune, “Totul e al vostru. Există un
singul lucru pe care nu aveți voie să-l faceți. Nu aveți voie să vă atingeți de fructul
copacului Clarendon.” Iar ei se ating de acest fruct. Îngerul apare și le spune, “Ați
stricat totul făcând asta.” Iar consecința e că le apare o mâncărime insuportabilă la
genunchi. Îngerul le spune să nu se scarpine, căci va fi mai rău. Dar ei nu rezistă
mâncărimii. Genunchii se despică, iar din cel stâng iese o femeie și din cel drept un
bărbat. Până atunci nu exista gen, dar acum există bărbat și femeie. Aceasta e sursa
tabú-ului incestului. Povestea merge mai departe și conține inclusiv marele potop.
Astfel de motive se regăsesc în mituri foarte îndepărtate, inclusiv în Amazonia, la
triburi care nu avuseseră niciun contact cu europenii. Jung a venit cu explicații foarte
solide. Mitul creației de pe insula de care vorbim e al Genezei din genunchi, care la
noi poate părea surprinzător, dar în Austronezia e foarte frecvent. Ați întrebat ce
putem învăța despre ființa umană. Mitul există pentru a reglementa, într-un fel sau
altul, supraviețuirea. Aceasta e esența. Cu cât ne îndepărtăm mai mult de sursă, cu
atât se pierde sensul mitului. La noi, mitologia poate declanșa cel mult un zâmbet…

Dar în același timp, noi am înlocuit vechile mituri cu mituri moderne. Să ne

gândim doar la cultele generate de unele branduri contemporane. Inclusiv
națiunile moderne au nevoie de propriile lor mituri fondatoare…

Desigur, iar România e un exemplu foarte bun. Luați istoria din vremea lui Ceaușescu
spre exemplu și confruntați-o cu istoria românilor din arhivele din Amsterdam sau
Viena sau din alte părți și veți avea un exemplu de mitologie modernă. Au reușit să-i
facă pe oameni să creadă aceste mituri, deși chiar ei știau că nu sunt adevărate. Dar
probabil că au fost importante, proabil că au fost necesare pentru construcția unei
națiuni, după cum ați spus...

Dar nu are nevoie orice națiune de propriile mituri ca să poată exista? Uitați-vă
la americani, au și ei miturile lor, sublimul lor excepționalism...

Mitologia modernă americană e, practic, un mit al abuzului. Oamenii aung să creadă

în aceste mituri, căci miturile trebuie să te ajute să-ți duci existența, să te ajute să
supraviețuiești într-un fel sau altul și să-ți facă viața mai ușoară. Eu unul, cred că,
dacă crezi în ceva, vei umbla mai bine. Și pe studenții mei îi învăț că ar trebui să
creadă în ceva. Nu vorbesc despre o anumită religie sau despre un anumit dumnezeu.
E important să crezi în ceva cu putere, ca lucrurile să poată merge pentru tine. Dacă
nu crezi în nimic, vei avea o viață grea.

Ați folosit cuvântul abuz în cazul Americii?

Da. Ei abuzează de tot. De întreaga lume. Și de ei înșiși. Americanii nu au nici cea

mai mică idee despre ceea ce face America în lume. Ca să înțelegeți mai bine
lucrurile, dați-mi voie să vă mai spun ceva legat de acel trib. Ei au un cuvânt care se
pronunță aprapratan și care înseamnă “proprietate personală”. Mi-a trebuit destul de
mult până să înțeleg sensul clar al cuvântului. Când am ajuns pe insulă, nu cunoșteam
deloc limba lor și am studiat-o vreme de șase luni, până am reușit s-o vorbesc, astfel
încât să încep să lucrez. Dar aveam o problemă cu acest cuvânt, aprapratan, pentru
că, deși aflasem că înseamnă “proprietate personală”, modul în care îl foloseau era
diferit față de conceptul modern. În primul rând, pentru că e un cuvânt care nu e
compus. În orice altă limbă, pentru acest concept vei găsi un cuvânt compus sau o
sintagmă, ca în română sau în engleză. Așadar, mi-a luat ceva vreme până să-mi dau
seama că termenul înseamnă “un obiect care e al tău, dar, în același timp, toți ceilalți
posedă un obiect de acest fel”. Fiecare are un loc de pescuit, etc. Astfel că i-am
întrebat îndată: “Dar dacă eu inventez ceva ce nu există? E tot aprapratan? Căci nu-l
mai are nimeni, tocmai l-am făcut eu.” Iar ei au zis: “Dar e un lucru folositor sau
nefolositor?” “Foarte folositor!”, am zis eu. “A, perfect atunci!”, au răspuns,
“Înseamnă că-l vei da tuturor și fiecare dintre noi îl va avea.” Asta însemna deci că
obiectul devenea automat aprapratan. “Aha, deci îl dau fiecăruia?” “Da, dacă e bun!”,
au zis ei. “Și dacă nu e ceva bun?”, am întrebat. “Atunci nu-l dai. Nimeni nu vrea
ceva ce e nefolositor.” Dar eu am mers mai departe și am întrebat: “Dar să zicem că
lucrul acesta nou e foarte bun, e extrem de folositor încât toți ar trebui să-l aibă. Dar
eu nu-l dau nimănui. Atunci e tot aprapratan?” Iar ei au zis, “Ai spus că e bun?” “Da,
e bun, dar nu-l dau nimănui!”, am răspuns. “Păi dacă e bun, desigur că-l vei da și
celorlalți. Dacă nu e folositor, nu-l vei da. Până la urmă, e folositor sau nu?” “Da, e
folositor, dar dacă eu nu-l dau nimănui?” Iar ei au continuat: “Aha, înseamnă că până
la urmă ți-ai dat seama că, totuși, nu e ceva bun...” Deci acești oameni, pur și simplu,
nu puteau să conceapă faptul că lucrul e bun, iar eu nu vreau să-l dau și altora!

Adică egoismul nu există acolo?

Nu e vorba tocmai de egoism. E mai degrabă acea atitudine de a câștiga de pe urma

celuilalt. La ei nu există așa ceva. Ca atunci când spun, “Ți-l dau, dar lucrezi pentru
mine. Eu nu mă duc la scufundat mâine, te duci numai tu și îmi aduci pești.” Iar pasul
următor e să am cincizeci de oameni muncind pentru mine, iar pasul următor e
Rezerva Federală din New York. Căci așa merg lucrurile. Acea comunitate e într-un
stadiu în care înțelege că, pur și simplu, există o linie care nu trebuie trecută. Acolo,
nimeni nu poate forța pe nimeni să facă ceva, pentru că fiecare face ceea ce are de
făcut.

Deci nu e tocmai bine să-i numim “primitivi”.

Nu sunt primitivi deloc.

Mai degrabă noi suntem cei decăzuți...

Da, căci am căzut în plasa acelui impuls eminamente uman care e lăcomia. De asta
spuneam că America e diferită, pentru că mitul american – visul american – e unul
care legitimează lăcomia. Există oameni care nu se jenează să spună că lăcomia e
bună.

Deși concepția are rădăcini religioase. Știm asta de la Max Weber…

Așa e.

Dar cum vedeți această problemă de manipulare a miturilor? Vorbeam de cazul

României. A existat acea tendință de a manipula miturile fondatoare…

Am trăit aici în prima parte a vieții. Aveam douăzeci de ani când am plecat. Aici nu
puteam primi niciun job serios, pentru că refuzasem să fiu membru de partid.

În ce an ați plecat?

În ’78. La douăzeci de ani. Acum am șaizeci și cinci. Mi-l amintesc pe Adrian

Păunescu, trubadurul madamei Ceaușescu. Când m-am întors (după treisprezece ani,
căci pe vremea lui Ceaușescu n-am putut veni, fiind refugiat politic), am fost extrem
de surprins să-l văd pe Păunescu bine-mersi la televizor, voce importantă a noii
democrații. Cum poate să-și permită așa ceva o țară care are un minim respect de
sine? Nu puteam înțelege. Deci miturile sunt foarte importante, cum spuneați, iar în
special în această parte de lume, mitologia pare a fi extrem de flexibilă. Se poate
schimba la comandă, ușor.

Dar cum ați vedea o națiune sănătoasă din acest punct de vedere în aceste
vremuri? Din punct de vedere spiritual, mă gândesc…

Vă pot da exemple multiple, căci nu există o singură națiune care să poată fi numită
“sănătoasă”. Aș merge la o anumită zonă a confucianismului, care te învață cum să ai
grijă de copii, iar pe copii cum să aibă grijă de părinți și cum trebuie valorizată și
păstrată unitatea familială. În cercul următor e aproapele. Aici, în partea noastră de
lume, avem o anumită problemă cu maghiarii, cu românii, cu evreii, cu țiganii. Locul
acesta e bolnav. Când va veni vremea în care vom înțelege că avem un Ardeal aici și
că avem chiar o nație transilvăneană, că avem o cultură a noastră care e multilingvă și
că trebuie să găsim calea de a trăi împreună în armonie? Căci acesta e singurul mod în
care putem trăi realmente. Nu contează cine ești și ce ești și ce poți să faci. Nu poți să-
i elimini pe toți evreii sau pe toți maghiarii sau pe toți românii în beneficiul unui grup
anume. Trebuie să găsim calea de a trăi împreună, astfel încât să fie benefic pentru
fiecare. Când mă aud vorbind așa, oamenii se uită la mine ca la un idiot, ca la un
idealist și, de regulă, nu sunt luat în serios.

Dar credeți că există o cale și în cazul unei minorități precum cea maghiară, care
are un sentiment puternic al nevoii de autoconservare? Acel sentiment care i-a
dat, poate, teama ca nu cumva să se topească în oceanul din jur. E de înțeles că o
minoritate are nevoia de autoconservare, de a fi aproape de semeni.

Există nenumărate situații similare în lume. Le-am întâlnit din Timorul de Est ori
Indonezia, până aici la Oradea. Nu suntem speciali. Suntem ființe umane. Minoritățile
vor reacționa întotdeauna într-un mod anume, iar modul în care vor reacționa va
depinde mult de generozitatea majoritarilor. V-aș întreba, de exemplu, de ce v-ar
deranja ca inscripțiile din Cluj să fie bilingve sau trilingve? Ar fi așa o mare scofală?
Totuși, mulți clujeni sunt revoltați de această idee și vor intra în discursuri politce și
șovine. Maghiarii văd în asta ceva important, pentru că sunt minoritari. Minoritarii
sunt întotdeauna mai activi în astfel de cazuri. În vremea regimului lui Ceaușescu,
românii erau preocupați de alte lucruri și nu puteau înțelege asta, căci erau dominați
de atitudinea “să moară și capra vecinului”. Abia în ultimii cincisprezece ani au
început să spună, “nu-mi pasă ce are maghiarul sau evreul, îmi pasă ce am eu, ce
drepturi am eu”. Înainte, preocuparea era ce drepturi să nu aibă celălalt. Desiguri,
grupuri naționaliste și șovine vor rămâne mereu, dar convingerea mea e că românii nu
mai sunt atât de anti-minoritari pe cât erau, să zicem, acum douăzeci de ani. Contextul
internațional e altul. Pentru mulți oameni de afaceri din Ardeal, capitala e la
Budapesta, dat fiind că toate afacerile lor se derulează pe acolo. Cunosc oameni de
afaceri români care au mers acolo și au învățat ungurește, lucru pe care nu mi l-aș fi
imaginat. Lucrurile se schimbă și trebuie să înțelegem că nu contează cine ești și ce
ești, ci că trebuie să trăim împreună. Că trebuie să găsim calea de a trăi împreună.
Oricum vom fi aici împreună, deci de ce să nu găsim acea formulă care să-i poată
mulțumi pe toți? Unii vor spune că nu există așa ceva. Dar eu cred că putem să ne
apropiem de ea dacă vrem cu adevărat. Cunosc situații în lume, în alte culturi, unde
chiar au ajuns la punctul în are lucrurile merg.

Limba, desigur, nu ne ajută să ne apropiem. Dar există acest element comun,

Creștinismul, care ne unește. Cum explicați faptul că elementul creștin nu e o
legătură funcțională la noi?

Ar funcționa, dacă ar mai apărea o ruptură. Una dintre ele e că majoritatea e ortodoxă,
iar minoritățile sunt catolice sau protestante. Religia a fost, evident, un motiv de
discriminare mai degrabă decât de unitate, încă din zorii omenirii. Maghiarii catolici
și cu cei protestanți au reușit să se înțeleagă pentru că, la urma urmei, erau maghiari
cu toții, iar limba i-a unit. Dar vorbim și despre ortodocșii români. Ei bine, nu văd
Creștinismul ca un factor de unitate aici. Întrebați-i pe oamenii de pe stradă ce anume
sărbătoresc la Paști sau la Crăciun. Câți vor ști exact sensul sărbătorii? Religia nu
unește, din cauza mesajului său. Religia e și manipulată politic. Deci nu mă aștept la
un salt major în ce privește crearea unei societăți viabile aici sau în altă parte prin
intermediul religiei. Cu excepția cazului în care religia e unică și toți sunt părtași în
credință. Religia nu e ceva rău. Nu uitați că mai devreme am spus că e important să
credem în ceva. Problema e atunci când cineva spune, “Dumnezeul meu e mai bun
decât dumnezeul tău.” Am studiat mult aceste aspecte în diferite zone, căci am
călătorit mult.

Vorbind despre diversitate și divergențe, nu pot să nu mă gândesc, referitor la

domeniile în care lucrați – antropologia, mitologia, literatura comparată – că
există o personalitate pe care noi românii o respectăm mult, Mircea Eliade, dar
că, în același timp, aici în România se știe foarte puțin sau nimic despre tradiția
maghiară din acest domeniu fondată de Béla Hamvas sau Károly Kerényi, căci
n-au fost traduși în română. Cum explicați această lipsă de circulație a ideilor?

Vorbiți maghiara?

Prea puțin.

De ce?

Majoritatea maghiarilor din jurul meu vorbesc suficient de bine românește. Deci
n-am avut nevoie.
Nimeni nu va învăța o limbă de care nu are neapărat nevoie pentru a supraviețui.

Dar există și posibilitatea traducerilor…

E adevărat. Însă a învăța o limbă e altceva. În maghiară este o vorbă, nyelvében él a

nemzet, care înseamnă, o națiune va trăi în limba sa, adică va supraviețui în interiorul
granițelor sale lingvistice. Atunci când îți pierzi limba, nu-ți mai rămâne mare lucru
din cultură, pentru că n-o mai poți accesa. Tot ce se întâmplă unei culturi poate fi
riscant. Să vă dau un exemplu. La optsprezece ani, când am intrat la Facultatea de
Litere – îi spunea Filologie pe vremea aceea – erau studenți din Vietnam care studiau
la noi. La acea vreme, Războiul din Vietnam nu se încheiase, iar țările comuniste
încercau să ajute Vietnamul cum puteau, inclusiv în domeniul educației, astfel că
veneau tineri vietnamezi la studii în România. Erau 250 de vietnamezi în Cluj. La
acea vreme, eram fascinat de limbile asiatice. Începusem să învăț singur japoneza. Ca
să pot învăța și vietnameza, m-am mutat în cămin cu vietnamezii. Lucru care n-a fost
ușor, căci familia mea locuia pe strada Horea, chiar lângă facultate. Din dormitorul
meu, îi puteam vedea pe profesori și pe colegi umblând pe coridoare. Am renunțat să
stau acasă și m-am mutat în Hașdeu, în cealaltă parte a orașului, ca să stau cu opt
vietnamezi în cameră, numai din dorința de a învăța vietnameza. A fost o experiență
care m-a marcat, pentru că dorința mea era foarte puternică. Evident, nu știam detalii
despre situația politică și despre implicarea americanilor. La un moment dat, un coleg
vietnamez m-a întrebat ce cred despre americani. Și eu l-am întrebat de ce a atacat
Vietnamul distrugătorul american din Golful Tonkin, provocând astfel SUA să
bombardeze Vietnamul. L-am întrebat deci cum a cutezat o țară atât de mică să atace
o mare putere precum SUA. El a negat și mi-a spus că incidentul fusese o făcătură a
americanilor. Însă colegii mei vietnamezi erau comuniști, astfel că n-am crezut o iotă
din ce mi-a spus, căci eram sătul de comuniști și de minciunile lor. Douăzeci de ani
mai târziu, când Lyndon Johnson nu mai era la Casa Albă, înregistrările sale au
devenit domeniu public și le-am putut asculta. Și l-am auzit pe Johnson recunoscând
că nu fusese niciun atac, ci un pretext inventat de care SUA avusese nevoie ca să
atace Vietnamul. Consecința a fost că cinci mii de americani și două milioane de
vietnamezi au murit în acest război doar pentru că niște nemernici lacomi au dorit
războiul în scopuri economice.

Câte din războaiele de azi credeți că sunt la fel?

Eu unul, cred că toate. Nu cred că există unul care să fie justificat. Asta dincolo de
faptul că războiul în sine ar trebui evitat. Totul se reduce la petrol.

Care credeți că e ingredientul care ne lipsește azi pentru a ne împărtăși ideile și a

trăi împreună în armonie?

Cum ziceam, sunt mai multe fire culturale pe care le-aș pune la un loc. Unul este
modul în care ne creștem copiii, altul e modul în care copiii își înțeleg datoria și
respectul față de părinți. Am studiat la Universitatea Națională din Taiwan și vorbesc
fluent chineza. Am studiat vreme de douăzeci și cinci de ani confucianismul și încă
mă mir cât de eficient poate fi. Această filosofie a afectat mai mulți oameni de-a
lungul vremii decât oricare alta, asta deoarece China e o țară atât de mare. Dar există
lucruri bune peste tot; nu vreau să sugerez că întreaga lume trebuie să îmbrățișeze
vreo religie asiatică. Trebuie să ne folosim de tot ce avem la dispoziție în cultura
noastră care ne poate ajuta să ne împotrivim lăcomiei. Acesta e motivul pentru care
lumea e așa cum e. Nu cred că există o anumită națiune sau popor cae să fie mai bună
decât alta, dar cred că fiecare ar putea înțelege importanța muncii împreună dacă ar
dori asta realmente. Din păcate, însă, e nevoie întotdeauna să se întâmple ceva
dramatic care să ducă la situații disperate, astfel încât oamenii să înceapă să înțeleagă
faptul că au nevoie să trăiască împreună. Deci nu cred că există rețete. Cred că stă în
puterea majorităților să încerce să fie mai generoase față de minorități, pentru ca
acestea să nu se simtă marginalizate sau dominate. Întotdeauna vor exista abuzuri de
ambele părți, dar dacă există un scop bine definit în ce privește conviețuirea, acest
lucru e posibil.