II.2.

LUCIAN BLAGA

Lucian Blaga s-a născut la data de 9 mai 1895, în judeţul Alba, în satul Lancrăm,
aşezat între Sebeş şi Alba-Iulia.
Lucian este al nouălea copil al familiei. Prima parte a copilăriei lui Blaga se
poziţioneză sub zodia unei inexplicabile muţenii. Până la vârsta de patru ani, copilul nu a scos
niciun sunet, cu toate insistenţele părinţilor. După vizite la doctor, mama l-a mustrat,
reproşându-i că îi face de râs. Începând cu a doua zi, vorbirea nu i-a mai fost străină lui
Blaga: „Ţineam mâna, ruşinat, peste ochi. De sub straşina degetelor şi a palmei cu care mă
apăram încă de lumea cuvântului, graiul ieşea din gura mea întreg, lămurit, picurat ca argintul
strecurat.”1
Clasele primare vor fi absolvite la şcoala germană din Sebeş, cu calificativul
„excelent”, deşi, după propriile mărturisiri, „niciodată şcoala şi inima nu aveau să se
întâlnească”2. Urmează liceul, la Gimnaziul greco-ortodox român Andrei Şaguna, în Braşov,
perioadă în care întreprinde o călătorie de studiu în Grecia şi Italia. Pentru a evita chemarea la
arme în armata austro-ungară, se înscrie la cursurile Facultăţii de Teologie din Sibiu, pe care
le va urma în perioada 1914-1917.
Tot în anul 1917, Blaga pleacă la Viena, pentru studii, pe care le va finaliza trei ani
mai târziu, cu teza de doctorat Cultură şi cunoştinţă. Aceasta este perioada în care poetul se
îndrăgosteşte de cea care îi va deveni soţie, Cornelia Brediceanu: „Domnişoara Cornelia nu
mai era fetişcana subţirică, ce refuza cu dispreţ băieţos împlinirile. Făptura, de contururi
înmuiate în nuanţe de catifea, făcuse concesii feminităţii. O priveam pierdut. Şi în ciuda
tonului neutru al tuturor antecedentelor, inima îmi bătea, inexplicabil.” 3
Întors în ţară, se va stabili la Cluj şi se încumetă, deşi nu se considera dăruit, (mai
degrabă la insistenţele şi prin demersurile Corneliei) să publice un volum de poezii, intitulat
Poemele luminii (poezii apărute, prin bunăvoinţa lui Sextil Puşcariu, mai întâi în revista
„Glasul Bucovinei”) şi o culegere de aforisme, Pietre pentru templul meu. Ambele volume
vor primi premiul Academiei Române.
Îi va fi prezentat reginei Maria şi va pătrunde în cercul lui Nicolae Iorga. Prin
intermediul poetului Alexandru Vlahuţă, pe care îl vizitează într-un Bucureşti complet străin,
Blaga îl va cunoaşte pe Nichifor Crainic, de care îl va lega o lungă prietenie. Împreună cu

1
Lucian Blaga, Hronicul şi cântecul vârstelor, Hyperion, Chişinău, 1993, p. 191.
2
Idem, p. 218.
3
Idem, p. 328.
acesta şi cu alţi scriitori şi poeţi, precum Cezar Petrescu, Adrian Maniu sau Gib Mihăescu, va
lua fiinţă aşa-numit cerc literar din jurul revistei „Gândirea”. Poetul va colabora şi cu alte
publicaţii, printre care se pot menţiona „Cuvântul”, „Viaţa românească”, „Revista Fundaţiilor
Regale” sau „Adevărul literar şi artistic”. Ruptura de „Gândirea” se va înregistra în 1942,
când Blaga va pune bazele unei reviste de filosofie, „Saeculum”, care însă nu va rezista.
Ataşat cultural, secretar de legaţie la Viena, Praga, Berna sau Varşovia şi chiar
ambasador al României în Portugalia (ministru plenipotenţiar), poetul va petrece, începând cu
anul 1926, o perioadă lungă de timp departe de casă. În 1930, pe când se afla în Elveţia, se va
naşte fiica lui Blaga, Ana Dorica, alintată cu numele dorului.
Va continua să publice volume de poezii, de la Paşii profetului (1921), la Nebănuitele
trepte (1943), când va înceta să mai încredinţeze tiparului versurile sale. Ciclurile de versuri
Mirabila sămânţă, Vară de noiembrie şi Stihuitorul vor apărea mai târziu, în volum Poezii,
publicat postum (1962), alături de Vârsta de fier, Corăbii de cenuşă, Ce aude unicornul etc.
În paralel, se dedică şi producţiilor dramatice, începând cu Zamolxe (1921), Tulburarea
apelor, Daria, Fapta, Meşterul Manole, Cruciada copiilor, Avram Iancu şi până la Arca lui
Noe (1944) şi postuma Anton Pann (1965). În tot acest timp, nu îl părăseşte niciodată
preocuparea neobosită pentru filosofie. Dincolo de producţia eseistică şi de aforisme, Lucian
Blaga este întemeietorul unui sistem filosofic, metafizic. Vor apărea Trilogia cunoaşterii,
Trilogia culturii şi Trilogia valorilor şi numai un singur volum din proiectata Trilogie
cosmologică, dar şi o mulţime de alte scrieri.
Este ales membru al Academiei Române în anul 1936. Un an mai târziu, trece la
catedra Universităţii din Cluj, unde va activa ca profesor până în 1948. Deşi Mircea Eliade îl
va propune pentru Premiul Nobel, autorităţile comuniste se vor opune (oricum, poetul era
prea puţin cunoscut peste hotare...). Tot ele îl vor interzice, declarându-l poet reacţionar.
Blaga se îmbolnăveşte grav şi moare, din cauza metastazelor multiple, în spital, la
Cluj, la data de 6 mai 1961. Înmormântarea, la cimitirul bisericii din Lancrăm, a avut loc în 9
mai, data venirii pe lume a poetului.

II.2.1. Opera

Apariția, în 1919, a volumului de versuri Poemele luminii, a creat contemporanilor

sentimentul că se află înaintea unei voci lirice de excepție și a unui filosof original (Blaga
este întemeietor de sistem filosofic în cultura română). El a debutat și ca poet, și ca filosof, și
va manifesta aceași preocupare duală de-a lungul întregii sale existențe, creând, pe lângă o
impunătoare operă literară, și un sistem filosofic expus în cele trei Trilogii: a cunoașterii, a
culturii și a valorii.
Format prin studii universitare vieneze, în atmosfera filosofiei și literaturii europene
din al doilea deceniu al secolului al XX lea, Blaga a fost receptiv la principiile
expresionismului, un curent artistic manifestat inițial în cultură și afirmat în timpul Primului
Război Mondial ca o amplă mișcare ideatică în literatura germană.
În esența sa, expresionismul se leagă de protestul intelectualilor împotriva
spectacolului degradant al lumii intrate în vâltoarea războiului. Revolta împotriva
birocratismului sufocant și un strigăt de avertisment împotriva rigidității tehnicismului ce
standardiza omul, care îl vor uniformiza și-l vor îndepărta de esența lui, reprezintă alte fațete
ale curentului la care Blaga va adera. Orașului modern, expresioniștii îi opuneau întoarcerea
spre natură, spre spiritualitatea arhaică păstrată în literatura populară și în mitologia națională
și universală.
La conturarea originalității poeziei lui Blaga au contribuit, în proporții diferite,
noutatea imagistică și senzorială, tehnica artistică, simbolistica surprinzătoare și problematica
ideatică. Originalitatea sa este dublată de o sensibilitate modernă și de o percepție
intelectualizată a lumii.
Lirismul poetului se caracterizează printr-un dramatism interior ce integra trăirile
sufletești în percepția vibrației cosmice.

II.2.2. Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii este pentru prima dată publicată de
către profesorul Sextil Pușcariu în revista „Glasul Bucovinei” în 1919 și inclusă ulterior în
primul volum al poetului Poemele luminii, între dedicația către Cornelia Brediceanu și
poemul Sufletul și umbra sa.
Deși poezia este anterioară operei sale filosofice, revelator pentru explicarea acesteia
este un eseu publicat ulterior, intitulat Cunoașterea luciferică, în care Blaga considera că
putea circumscrie o cunoaștere paradisiacă (logică, fundamentată pe raționamente și axiome,
pe observații și problematizări care-și propuneau să reveleze, să numească și să expliciteze
misterul) și o cunoaștere luciferică (aceea probată, poate pentru prima dată, de Adam la
Pomul Cunoașterii, bazată pe un intelect exaltic care urmărește nu doar păstrarea, sau mai
mult nu demontarea, ci sporirea, potențarea tainelor lumii). Natura ei nu consta în absența
cunoașterii, deși este considerată a fi minus cunoaștere, ci într-o cunoaștere paradoxală care
ar duce la adâncirea misterului.
Exact această natură și aderența poetului la ea sunt transpuse metaforic în prima artă
poetică a lui Blaga. Cu toate acestea, ea nu poate fi considerată, așa cum au procedat mulți
exegeți (persoane care seocupă cu interpretarea, comentarea, explicarea istorică și filologică a
unui text literar, religios, juridic) o introducere în concepția sa filosofică, ci trebuie
reinterpretată și din alte unghiuri, capabile să deschidă sensurile multiple ale mesajului
poetic.
Titlul este extrem de penetrant și fixează centrul de greutate al sensului. Verbul la
negativ a strivi are conotații puternice, iar abundența mărcilor eului liric (aglomerarea
pronumelui personal, alăturarea de desinența de persoana întai a verbului – eu nu strivesc)
accentuează aderența totală a eului liric la o anumită conduită gnoseologică asumată.
Metafora corola de minuni a lumii definește tocmai reprezentarea sintetică și simbolică a
tainelor universului, particularizate prin sintagmele flori, ochi, buze și morminte prin care
Blaga sugerează elementele esențiale ale existenței flori – puritatea, ochi – cunoașterea/
spiritualitatea, buze – iubirea/ logosul, iar morminte – moartea.
Structura compozițională
Poezia dezvoltă un mic scenariu ideatic, care se grefează pe o structură
compozițională monolitică (o singură strofă), dar cu sinuozitatea (marcată prin ingabament =
versul se continuă brusc în versul următor, tehnică poetică modernistă) care să amintească de
oscilațiile atitudinii eului liric. Monologul liric este o confesiune ce debutează prin reluarea în
întregime a titlului, al cărui mesaj este completat și adnotat.
Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Prima secvență pune în lumină relația dintre eul liric și univers din perspectiva
modului de cunoaștere a lumii. Devotat misiunii sale de credință Blaga, proclama primatul
misterului: „Câteodată datoria noastră în fața unui adevărat mister nu este să-l lămurim, ci să-
l adâncim așa de mult încât să îl prefacem într-un mister și mai mare”. Taina reprezintă cheia
păstrării spiritualității amenințate cu distrugerea; ideea aceasta va fi constant susținută atât în
lucrările sale filosofice, cât și pe parcursul întregii sale creații poetice de la versurile poeziei
Dar munții unde-s? din primul volum (prin versul Eu am crescut hrănit de taina lumii), până
la poemele publicate postum, precum Înțelepciune de grădină (Decât orișice lumină/ mult
mai rodnică e taina).
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţescşi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
A doua secvență fixează termenii antitezei eu – ceilalți și așază în fața celor ce aderă
la o cunoaștere rațională și care vor să reveleze tainele universlui printr-un demers logic o
altă atitudine.
În continuare, într-o a treia secvență lirică, poetul adâncește ideea opoziției sale față
de lumina altora printr-o comparație metaforică, semn distinctiv al propriei sale concepții
artistice, evident și în multe alte poezii, (eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –/ şi-
ntocmai cum cu razele ei albe luna). Nota poetul: „Luna care cu lumina ei mai săracă nu
dezvăluie, ci potențează dând cele mai frumoase efecte comparative cu arta în raport cu
știința. Există lucruri adânci care în lumina artei pot fi înțelese mai limpede decât în lumina
științei. Se spune că apa unor mări e mai stravezie în lumina lunii decât în lumina soarelui.”
Sintagma: largi fiori de sfânt mister poate să sugereze, pe de-o parte, intensitatea
trăirilor sufletești ale eului liric și, pe de altă parte, înfiorarea în fața sentimentului iubirii.
Este dezvoltată aici ideea imposibilității efective de a atribui o accepțiune rațională tainelor
neștiute ale realității, ceea ce sporește atitudinea poetului de a le îmbrățișa cu inima, cu
iubirea.
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.
 Cea din urmă secvență reprezintă o motivare a gestului eului liric căci eu iubesc... și
o concluzie în același timp. Iubirea este resortul primar care leagă omul de matrice, de
elemente, de origine.
Această artă poetică ne dezvăluie astfel că poezia este o proiecție a gândirii
analogice dezvoltată și de Baudelaire în poemul Corespondențe (poetul se așază în mijlocul
unor rețele de corespondențe care se crează între elementele exterioare și captează toate
aceste vibrații transpunându-le în poezie), dar și proiecție a simpatiei intelectuale, idee
promovată de Henri Bergson în teoria intuiției (artistul se așază în interiorul obiectului printr-
un fel de simpatie, înlăturând cu ajutorul intuiției bariera pe care spațiul o interpune între el și
modele/ nuanțe astfel palpitând sufletul lucrurilor).
Volumul său de debut are în centru motivul luminii, prin natura ei misterioasă ce lasă
umbre pentru a spori tainele. Lumina reprezintă începutul creației, „generatoare cosmică de
viață”4 și face referire la creația lumii, ceea ce a generat Totul, elementul primordial așa cum
este prezentat în poezia Lumină : „Nimicul zăcea-n agonie,/ când singur plutea-n întuneric și
dat-a/ un semn Nepătrunsul : «să fie lumină!»/ O mare/ și-un vifor nebun de lumină/ făcutu-s-
a-n clipă :/ o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi,/ o sete de lume și soare”.
Lumina ajunge să aibă înțelesuri și ipostaze diferite, astfel că în poemul Lumina
raiului, ceea ce e pur, neîntinat devine reflectarea flăcărilor iadului: „De unde-și are raiul -/
lumina? – Știu: Îl luminează iadul/ cu flăcările lui!”.
Blaga este întotdeauna aflat în căutarea luminii, iar modalitatea prin care acesta o
poate afla, fără a o distruge, este tăcerea care păzește forța cuvântului originar: „Și tăcerea
poetului, prin puterea magică a Nepătrunsului ca Mister […] este astfel o funcție magică a
Cuvântului.”5.
Muțenia este modul său de abordare, atât al lumii, cât și al creației. El, conștient de
apartenența sa la o altă existență, vede acest lucru ca pe o povară: „De pe-un umăr pe altul/
tăcând îmi trec steaua ca o povară.”. Lipsa vorbelor face loc unei sensibilități ce nu poate fi
egalată, el fiind capabil să audă, prin intermediul acestei sensibilități senzoriale, șoaptele și
freamătul universului. Misterul reprezintă „Nepătrunsul”: „un strop din lumina/ creată în ziua
dintâi”, lumina fiind Cuvântul de la care a luat naștere universul.
Plecând de la ideea de dragoste, această poezie ni se dezvăluie și ca o pledoarie
pentru încerarea de a reface cuplul primordial prin iubire. Pornind de a sensurile cuvântului
lumină, prezent în chiar titlul volumului, devenit ulterior simbol, putem circumscrie acestuia

4
Ov. S. Crohmălniceanu, op. cit., p.219.
5
Eugen Todoran, Lucian Blaga. Mitul poetic, vol II, Facla, Timișoara, 1983, p. 72.
și sensul de ființă iubită, alegând ca argument texte precum Izvorul nopții (Așa-s de negri
ochii tăi lumina mea) sau Lumina (Lumina ce o simt năvălindu-mi/ în piept cănd te
văd,minunato). Pe cale de consecință, versul Eu cu lumina mea putea fi înțeles nu numai ca
modalitate de cunoaștere a lumii și de a-și concepe creația diferit atât față de Arghezi, cât și
față de Barbu, dar poate fi interpretat și prin prisma acelui eu cu iubita mea,mărturuie a
existenței uneia din cele mai mari mistere din totdeauna, dragostea.

CAPITOLUL III. PROZA INTERBELICĂ

I. 1. MIHAIL SADOVEANU

5 noiembrie 1880 este data la care se naște Mihail Ursachi, primul fiul al avocatului
Alexandru Sadoveanu și al Profirei Ursachi. O familie cu origini în Sadova, de aici, mai
târziu, și inspirația numelui marelui scriitor.
Începând cu anul 1887, Sadoveanu face școala primară la Pașcani. Profesorul său
preferat, dl. Busuioc, a constituit sursa de inspirație de a scrie colecția de povestiri Domnu
Trandafir.
Urmează gimnaziul „Alecu Alecsandru Donici” la Fălticeni și Liceului Național din
Iași. La Fălticeni a fost coleg cu viitorii scriitori Eugen Lovinescu și Ion Dragoslav. Mai apoi,
se înscrie la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, însă cursurile vor fi întrerupte
în 1901.
După terminarea armatei se stabilește la Fălticeni, unde se căsătorește cu Ecaterina și
întemeiază o mare familie, formată din unsprezece copii.
În anul 1897, la doar 17 ani, marele scriitor debutează sub pseudonimul „Mihai din
Pașcani” în revista apărută la București, „Dracul” publicând schița Domnișoara M din
Fălticeni și poezia Orientală.
Pasionat fiind și de sfera politică, Sadoveanu va fi, de-a lungul timpului, adept al
naționalismului și al umanismului, oscilând între forțele politice de dreapta și de stânga. Va
face parte din diferite partide politice, ocupând chiar funcția de Președinte al Senatului.
În anul 1928 devine Mare Maestru al Marii Loji Naționale din România.6

6
www.romlit.romanialiterara.com, accesat la 15 iunie 2020. Simuț, Ion (14 martie 2008). Sadoveanu
francmason. „România Literară” (10), 2008.
 A colaborat la cotidianelor de stânga „Adevărul” și „Dimineața”. În timpul regimului
autoritar al lui Carol al II-lea este adeptul monarhiei, dar își schimbă orientarea politică după
cel de-al Doilea Război Mondial și adoptă ideologiile Partidului Comunist Român. În
perioada 5 decembrie 1946 - 24 februarie 1948 ocupă funcția de președinte al Adunării
Deputaților și face parte din cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al Republicii Populare
Române. Câteva dintre operele și discursurile sale, printre care și romanul politic Mitrea
Cocor, dar și celebrul slogan Lumina vine de la Răsărit, sunt de asemenea considerate ca
propagandă în favoarea comunismului. Romanul Mitrea Cocor apărut în anul 1949 ilustrează
realismul socialist și este considerat un roman de propagandă, bucurându-se de asemenea și
de o ecranizare, în 1952.
Mihail Sadoveanu a fost ales şi preşedinte al Uniunii Scriitorilor, ocupând această funcție
în perioada cuprinsă între 23 iunie 1956 și 19 noiembrie 1961, laureat al Premiului de Stat şi
al Premiului Lenin pentru pace în anul 1960, precum şi decorat cu titlul „Erou al Muncii
Socialiste”.
Ascensiunea propriu-zisă a marelui clasic este accentuată după anul 1904, an în care
va publica patru romane remarcabile: Șoimii, Povestiri, Dureri înăbușite și Crâșma lui Moș
Petcu și care va marca începutul colaborării cu o importantă editură din vremea respectivă,
editura Minerva.
Un alt moment important al carierei scriitorului o reprezintă alăturarea, în anul 1908,
la Societatea Scriitorilor din România. Un an mai târziu va deveni președinte al acestei
organizații prestigioase.
Deține, în perioada 1910 - 1919, funcția de președinte al Teatrului Național din Iași și,
în aceeași perioadă Sadoveanu va publica numeroase volume dintre care: Floare ofilită
(1906); La noi în Viişoara (1908); Însemnările lui Neculai Manea (1907); Oameni şi locuri
(1908); Cântecul amintirii (1909); Apa morţilor (1911); Neamul Șoimăreștilor (1915).
Anul 1961, anul în care scriitorul este fericitul câștigător al mai puțin prestigiosului
Premiu Lenin pentru Pace este și anul în care autorul părăsește această lume, vârsta de 81 de
ani.

III.1.1. Hanul Ancuţei

 A fost considerat de către critică drept cel mai mare povestitor (după Creangă) și a
fost un scriitor extrem de prolific. „Proza sadoveniană constituie un adevărat epos al mişcării
poporului român prin timp, cu obiceiuri, instituţii şi credinţe fundamentale dincolo de medii
şi de evenimente, de eroi şi de acţiune.”7 Universul său tematic cuprinde: natura (Nada
florilor, Ţara de dincolo de negură), destinul cosmic al fiinţei umane (Baltagul), istoria
Moldovei (Neamul Şoimăreştilor, Fraţii Jderi, Zodia cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă),
viaţa târgurilor de provincie (Locul unde nu s-a întâmplat nimic, Floare ofilită, Însemnările
lui Neculai Manea) şi imaginea ţăranului român, surprins mai ales în raporturile sale cu
stăpânirea boierească.
Viaţa celor mulţi şi necăjiţi este o dominantă a operei sale şi se reflectă în opere
precum Bordeenii, Mergând spre Hârlău, Dureri înăbuşite sau Judeţ al sărmanilor.

Hanul Ancuţei este considerată „capodopera de la răscruce”. Ea „închide prima epocă

a creaţiei povestitorului şi deschide o alta”. „Regăsim în ea aproape toate elementele
povestirilor anterioare: lumea ţărănească, natura, idilicul, legenda, oralitatea” 8 Profilul moral
alţăranilor este conturat şi în acest roman unic, publicat în 1928. Cu puterea sa de observaţie,
prozatorul demonstrează cât de bogată este lumea rurală sub aspect etic. Relaţiile dintre
indivizi se construiesc pe cinste şi respect faţă de omşiexperienţa lui. Nu de puţine ori, opera
a fost comparată cu Decameronul lui Boccaccio (cele zece povestiri) sau cu Povestirile din
Canterbury aparţinând lui Geoffrey Chaucer. Comparaţia se bazează atât pe structură
(povestirea în ramă sau povestirea în povestire de tip Halima (O mie şi una de nopţi)), dar şi
pe intenţia autorului de a recruta inşi aparţinând unor straturi sociale diferite ai căror
exponenţi sunt, conturând astfel, imaginea unei întregi societăţi.
Cele nouă povestiri din Hanul Ancuţei sunt spuse de drumeţi feluriţi şi, prin
intermediul lor, Sadoveanu realizează o imagine vastă ca orizonturi interioare şi valori
umanea unei colectivităţi surprinse în fizionomia ei spirituală. Aici este sintetizată concepţia
ţăranilor despre viaţăşi destin („soartă”, zic ei), iubire şi moarte, despre meşteşuguri şi
neamuri, ranguri sociale şi dreptate.
Patru teme fundamentale reprezintă centrul de interes al poveştilor: dragostea
fericită sau tragică, haiducia şi conflictul social, viaţa altor popoare şirelaţiile omului simplu
cu stăpânirea. Cu toată diversitatea lor tematică, povestirile se integrează într-un ansamblu

7
Ov. S. Crohmălniceanu, Literatura română între cele două războaie mondiale vol.I, Minerva, Bucureşti, 1972,
p.208.
8
Idem, p. 105.
arhitectonic simbolizat de han, care figurează ca topos. G. Călinescu nota, în Istoria
literaturii române: compendiu că „toate povestirile din Hanul Ancuţei sunt anecdote, în sine
foarte indiferente”9.
1.Iapa lui Vodă – spusă de comisul Ioniţă, care se prezintă astfel și își dovedește
tăria de caracter. Vodă Mihalache, pe care comisul inițial nu îl recunoaște, confundându-l cu
un boier oarecare, este invitat indirect să-i pupe reclamantului mârţoaga sub coadă dacă nu-i
face dreptate în pricina legată de vecinul care-i tăia mereu din pământuri. Evident, ajuns la
curtea domnească, Ioniță realizează gafa, dar, hotărât și vertical, nu dă înapoi: „Auzindu-i
vocea, am ridicat ca-ntr-un fulger privirea, și-am cunoscut pe boierul de la han. Pe loc am
înțeles că trebuie să închid ochii și să fiu înfricoșat. Mi-am plecat mai adânc fruntea, am
întins mâna, am apucat poala hainei și-am dus-o la buze”. Dar, la final:
„- Ei, dar dacă nu-ți făceam dreptate, cum rămânea?
- Da, măria ta, răspund eu râzând, cum să rămâie? Eu vorba nu mi-o iau înapoi. Iapa-ipeste
drum!”
2. Haralambie – povesteşte părintele Gherman. Se vorbeşte despre slujitorul
domnesc, fost arnăut devenit haiduc, ucis chiar de fratele său, Gheorghe, aflat în serviciul
stăpânirii, comandant al gărzii. Chinuit de mustrări de conștiință dureroase, se retrage din
serviciu și devine ctitor al unei biserici cu hramul sfântului Haralambie. Cel aflat în centrul
narațiunii era chiar tatăl călugărului Gherman.
3. Balaurul (moş Leonte narează) este istoria boierului Bolomir, căruia îi mureau
toate soţiile, pe rând, în afară de ultima, Irina, care, paradoxal, devenea din ce în ce mai
tânără şi mai frumoasă. Boierul află de la tatăl lui Leonte, „care-i citeşte destinul” (în stele),
că Irina, drăcușorul cel bălan, îl înşală. În momentul în care, în culmea mâniei, soțul
încornorat îi înconjoară pe cei doi amanţi pentru a-i prinde, soţia pare că se transformă în
balaur (sau cel puțin așa i se pare tatălui lui Leonte, martor la întâmplare).
4. Fântâna dintre plopi este o idilă tragică, povestită de Neculai Isac, căpitan de
„mazâli”, în care ţigăncuşa Marga este forţată de tatăl ei să-l ademenească pe tânărul căpitan
la fântână, spre a putea fi prădat. Isac scapă, dar fără un ochi, şi Magda este ucisă.
5. Cealaltă Ancuţă (Ienache coropcarul este narator) este o poveste de aventuri
despre Todiţă Catană, care se îndrăgosteşte de o fată de boier, duduca Varvara, pe care, cu
ajutorul lui Ienache și a Ancuței celeilalte reuşește să o elibereze din mâinile unui mișel, care
ar fi scăpat cu ea în țara ungurească, răpind-o.

9
Călinescu, G., Istoria literaturii române: compendiu, Editura Litera Internațional, Bucureşti, 2001, p.223.
 6. Judeţ al sărmanilor este o legendă spusă de Constantin Moţoc, care se răzbună pe
boierul Răducan Chiorul pentru că-i ademenisesoţia și îl torturase, schilodindu-l, pentru că
îndrăznise să îi ceară socoteală pentru această faptă (judeţ al sărmanilor- judecată) Retras în
munți, bărbatul devine oier, dar, la sugestia și cu ajutorul unui fugar în lume, se întoarce și,
împreună, îl ucid pe boierul care îl maltratase cândva.
7. Negustor Lipscan (Lipsca=Leipzig), relatează Damian Cristişor, negustor, şi este
un reportaj despre felurite obiceiuri şi invenţii nemţeşti: trenurile, un fel de căsuțe pe roate, și
roatele acestor căsuie se îmbucă pe șine de fier […]și umblă singură cu foc, casele cu câte
patru-cinci etaje, un fel de case una peste alta, străzile făcute dintr-o singură bucată de
piatră, pe care se plimbă cucoane cu pălării și boieri cu ceasornic și cu toții beau bere, un
fel de leșie amară.
8. Orb sărac (povestită, evident, de către un călător orb, care călătorește însoțind-o
pe mătușa Salomia) este o portretizare prin naraţiune, o poveste despre Duca Vodă și lăcomia
lui extremă. Sătui de biruri, oamenii se plâng de nedreptate la racla Sfintei Parascheva, care
face o minune trimițând la antihrist, așa cum era numit domnitorul, demoni care să îl chinuie.
Acesta va fugi din calea urgiei, dar va pieri singur în pustiu.
9. Istoria Zahariei Fântânaru – Liţa Salomia aminteşte cum Zaharia, mare meşter în
a găsi apă cu ajutorul cumpenei sale, îi ajută printr-un tertip pe doi îndrăgostiţi să capete
bunăvoinţa şi binecuvântarea lui Vodă.

Coordonate spațio-temporale
Hanul, ca topos, este un loc aşezat la întretăierea de drumuri şi destine, așa cum stau
mărturie numeroasele opere literare care plasează în centrul acțiunii acest motiv literar: La
hanul lui Mânjoală, O făclie de Paști, În vreme de război (I. L. Caragiale), Moara cu noroc
(Ioan Slavici) etc. De altfel, devine aproape un laitmotiv în opera sadoveniană. În Baltagul,
hanul este locul unor întâlniri esenţiale, spaţiu al cunoaşterii şi al experienţei, iar în Nicoară
Potcoavă, apare ca o scenă a istoriei, unde se pomenesc personalităţi exemplare ca Ştefan cel
Mare, Ioan Vodă cel Cumplit, Nicoară Potcoavă. Este aşezat sub semnul fabulosului şi devine
chiar erou al povestirii. Hanul nu e numai un loc unde se povesteşte conform unui ritual (care
prevede mai multe etape, ce includ închinarea către auditoriu), ci şi locul de desfăşurarea
evenimentelor din trei povestiri: răpirea Varvarei e pusă la cale la han în Cealaltă Ancuţă,
balaurul loveşte pe boier în faţa hanului, iar istorisirea lui Neculai Isac se leagă de
împrejurimile hanului. Situat în afara orașului, pe malul Moldovei, hanul este o citadelă
securizată, ferită de viclenia hoților, un loc mitic, umanizat, care trăiește ca personaj în
paginile operei literare.
Coordonata temporală se conectează, concomitent, de timpul povestitorului, dar şi
de cel al povestirii. Hanul Ancuţei unifică, practic, trei coordonate esenţiale: timpul autorului,
cel al poveştilor (al povestitorului/ povestitului) şi cel al faptelor relatate. Curgerea timpului
poate fi oprită sau încetinită chiar prin intermediul povestirii. Caracteristica cea mai izbitoare
a cadrului este vechimea, strângerea timpului într-o durată nedeterminată, care frizează
cumva atemporalitatea specifică basmului. Sintagma toamnă aurie vorbeşte despre o vreme a
belşugului, dar şi al bilanţului, dar, în același timp, se leagă şi de o proiecţie în mitic prin
referire poate la o vârstă de aur a umanităţii. Plonjarea în fabulos este susţinutăşi de prezenţa
unor fenomene supranaturale sau inexplicabile (balauri, inundații, păsări nemaivăzute). De
altfel, acţiunea povestirilor este anterioară momentului spunerii lor şi autorul învăluie
povestirea în legendă, accentuând vechimea.
Autorul îşi face simţită prezenţa, devine contemporan cu eroii săi, se implică în
naraţiune(în vremea de care vorbesc, era acolo un răzeş care-mi era drag foarte) şi se
anunţăprintre meseni (Care minciuni, tuşă Solomie, întreb eu?). Tot el este cel care îl
introduce în scenă pe deschizătorul de drum, comisul Ioniţă, care va deveni un adevărat
regizor.

Drumeţii sunt tot atâtea ipostaze, faţete ale omului etern. Moş Leonte e un mag
cititor în stele, orbul e un Homer autohton, călugărul este un izbăvit, iar Ioniţă, Omul cu
majusculă, călător prin lume. Ancuţa este o copie a celeilalte, o altă ipostază dintr-un şir
poate nesfârşit. Readucerea ei în prezent are rol de a crea iluzia vechimii şi a continuităţii
(trecutul văzut ca posibil simbol al unui paradis pierdut).
Constanta este belşugul material într-o vreme a petrecerilor şi a poveştilor. Lauda
bucatelor care nu se mai isprăvesc face parte şi ea dintr-un ritual care augumentează bucuria
oamenilor, deoarece este preamărită munca şi roadele acesteia.Obiceiurile, meşteşugurile,
arta culinară, poveştile chiar, sunt tot atâtea elemente ale unei civilizaţii rafinate, cu trăsături
precise ce poate rezista comparaţiei cu altele (cea germană, de pildă, care este și vizată).
Dacă ne oprim asupra tipologiei povestitorilor observăm că aceste sunt spuse de
indivizi aparţinând straturilor şi grupurilor sociale cele mai diverse (un răzeş = ţăran liber, un
călugăr, un căpitan de mazili, un zodier, un cioban, un cerşetor sau un negustor ambulant =
coropcar).
 Tehnica narativă este legată de alegerea lui Sadoveanu ca toate povestirile, în afară
de Judeţ al sărmanilor, să fie relatate la persoana I (naraţiune homodiegenică). Curiozitatea
este aţâţată prin interesul pentru descrierea fizică a vorbitorului, dar şi prin punerea în scenă
ca într-un spectacol al ceremonialului spunerii. Întâmplările relatate evocă în primul rând pe
omul de care se leagă povestirea. Intriga reliefează cu precădere atitudinea povestitorului faţă
de întâmplări. Fiecare povestire suscită amintirea alteia şi una se desprinde din cealaltă într-
un şir ce ar putea fi nesfârşit (vezi Halima). Frazele sunt domoale, curgătoare, cu încărcătură
afectiv – nostalgică, iar lexicul este uşor arhaizat, cu fonetism moldovenesc.
Hanul Ancuţei continuă viziunea lui Sadoveanu despre lumea ţărănească, conturată
în povestirile anterioare şi încheie prima sa etapă de creaţie, anunţând în acelaşi timp o
modificare atât a universului de creaţie cât şi a tehnicii narative, evidente de la Creanga de
aur.
Originalitatea scriitorului rezidă în efortul de a realiza cu Hanul Ancuţei o sinteză de
înţelepciune populară, dar şi de cultură.