Retorica, dreptul roman

Ce este persuasiunea? Cum ajunge la inima oamenilor?

În ce fel putem folosi cuvintele pentru a mișca sufletele mici și mari ale
unui auditoriu? Care sunte modelele noastre clasice pentru a deprinde
oratoria și arta povestirii?
Așa cum sesiza René Pichon într-o pagină memorabilă (și, iată, cât de
actuală pentru cei ce respectă marile tradiții culturale și de civilizație
în timpurile moderne, păstrătorii datinilor în sens etimologic) din a sa
clasică Histoire de la littérature latine: „istoria, ca şi elocvenţa, a găsit la
Roma un teren foarte favorabil. Operând cu fapte precise, cerând
înainte de toate claritate şi bun simţ, ea convine caracterului unui popor
pozitiv. În plus, ea este în armonie cu spiritul conservator, respectuos cu
trecutul şi cu tradiţiile. În fine, de vreme ce păstrează amintirea făptuir-
ilor măreţe, se adresează celor mai nobile sentimente; cetăţeanul
regăseşte aici titlurile de nobleţe ale patriei sale, marele senior le caută
pe cele ale înaintaşilor lui; ea deţine pentru sine atât mândria familiei
cât şi orgoliul naţional”.
Ca să înțelegem cu adevărat ce este azi neo-retorica, de ce avem nevoie
de volutele și arpegiile sale minunate în viața publică, în cariera și în
conversațiile private sau cum s-a dezvoltat ea vreme de aproape trei
milenii, trebuie să mergem la izvoarele ei, din care aici atingem unul, cel
juridic, atât de drag spiritului cumpătat și cu simțul dreptății înnăscut al
Romanului.

Supravieţuirea remarcabilă a Dreptului Roman până în vremurile

noastre şi consistenţa unică proprie textelor juridice de limbă latină ce
marchează şi în prezent educaţia oricărui student ce se doreşte viitor
legiuitor sau împărţitor al justiției ne permit să afirmăm că marca
modelatoare a jurisprudenţei romane este încă vie.
Despre un specific juridic al prozei latine s-a vorbit întotdeauna, chiar
stilul concis şi sincopat, lipsit de înflorituri inutile, al primelor texte în-
temeietoare din domeniu devenind, imediat după apariţie, exemplar şi
formator pentru mai toţi scriitorii reprezentativi ai Romei și
nenumărații lor urmași.
Un Dante, Petrarca, Racine, Corneille, Cervantes, Shakespeare,
Goldoni, Goethe, Eminescu sunt de neînțeles în afara influenței re-
toricii latine care i-a modelat pe toți încă din tinerețe.
În relaţiile din sfera dreptului, romanii dovedeau aceeaşi preocupare pen -
tru concreteţea materială şi pentru reprezentările dramatice, oricând
plasabile pe o scenă deschisă, asemenea satirelor, mimilor, comediilor
atellane sau versurilor fescennine, înrudite toate prin iactanţa populară a
scriiturii comice şi componenta spectaculară.

O judecată, chiar în epoca ulterioară (istorică), este o mică scenetă:

părţile stau în picioare, pretorul pe scaunul curul; părţile trebuie să
fie de faţă, căci au de pronunţat unele formule sacramentale (certa
verba, sollemnia verba) şi au de executat unele gesturi precise.
Dacă era, de pildă, vorba de vânzare de pământ, se aducea în faţa pre-
torului chiar ţărână din acel loc. Dacă era vorba de un sclav, şi acesta
trebuia să fie de faţă; cumpărătorul punea mâna pe obiectul cumpărat
(cuvântul mancipium, care exprimă modul de transferare a unei pro-
prietăţi, este format din manus + capio = a lua cu mâna).
Importanţa juridică a deosebirii lucrurilor în res mancipi şi nec man-
cipi se menţine în tot dreptul roman. (…) Procedura juridică romană
era deci orală, vizuală, concretă, dramatică.
Extrema concreteţe şi reglementările ideale, profund abstracte, dar
atât de folositoare în viața individuală întemeiază astfel orice tip de
drept ce se fundamentează pe proprietatea privată, de unde şi
formidabila vitalitate a dreptului roman, ce joacă şi astăzi rolul unui
veritabil „alfabet juridic” ce poate mereu oferi expresie concretă celor
mai variate şi mai subtile reguli de comportament în societate și în
viață.