Suport Curs Izolator - 2

Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007- 2013
“Investește în Oameni!”
IZOLATOR
- CURS DE CALIFICARE -
-SUPORT DE CURS-
PROIECT COFINANȚAT DIN FONDUL SOCIAL EUROPEAN PRIN PROGRAMUL OPERAȚIONAL

SECTORIAL DEZVOLTAREA RESURSELOR UMANE 2007-2013
„INVESTEŞTE ÎN OAMENI!”
Asociația Producătorilor de Materiale de Construcții din România;

Fundația Casa de Meserii a Constructorilor; Scuola Edile Terni; Formedil – Ente Nazionale per la Formazione e
l’Addestramento Professionale
CUPRINS
SECȚ I UNEA I - CO MPET ENȚ E CHEI E 4
CAPITOLUL 1 - COMUNICARE 4
1. Ce este comunicarea 4
2. Modelul de comunicare Shannon-Weaver 5
3. Ascultarea activă 5
4. Abordarea corectă a comunicării 6
5. Mijloacele de comunicare 7
5.1. Comunicarea scrisă 7
5.2. Comunicarea verbală 10
5.3. Comunicarea prin limbaj paraverbal 10
5.4. Comunicarea nonverbală 11
CAPITOLUL 2 - NUMERAȚ I E 13
1. Relaţii matematice simple 13
2. Exemple și probleme 13
3. Unități de măsură 15
CAPITOLUL 3 - DEZVOLTARAE PERSONALĂ ÎN SCOPUL OBŢINERII PERFORMANŢEI 18
CAPITOLUL 4 - INTEGRAREA ÎNTR-O STRUCTURĂ ORGANIZAȚIONALĂ 20
1. Integrarea la locul de muncă 20
1.1. Comunicarea organizațională 20
1.2. Comunicarea internă 21
2. Lucrul în echipă 22
2.1. Conceptul lucrului în echipă 22
2.2. Cum trebuie acționat pentru a avea o echipă unită și performantă 22
SECȚ I UNEA I I - O RG ANI Z ARE 26
CAPITOLUL 1 - NOȚIUNI PRIVIND ORGANIZAREA LOCULUI DE MUNCĂ, SĂNĂTATEA ȘI 26
SECURITATEA MUNCII
1. Tipuri de lucrări premergătoare execuției propriu-zise a unei lucrări de construcții 26
2. Lucrările de organizare de șantier 27
3. Cerințe specifice fronturilor de lucru și lucrărilor de izolare termică 27
4. Cerințe privind accesul lucrătorilor la fronturile de lucru situate la înălțime 29
5. Aplicarea prevederilor legale referitoare la sănătatea şi securitatea în muncă 29
SECȚIUNEA III - TEHNOLOGIA MESERIEI 35
CAPITOLUL 1 - TIPURI DE LUCRĂRI DE CONSTRUCȚII ȘI MATERIALELE SPECIFICE 35
1. Generalități privind construcțiile. Elemente de limbaj 35
1.1. Alcătuirea construcților 35
1.2. Clasificarea și definirea categoriilor de elemente de construcții 36
1.2.1. Structura și elementele de rezistență 36
1.2.2. Elementele de închidere (anvelopa clădirii) 39
1.2.3. Elementele de compartimentare 39
1.2.4. Finisajele 39
1.2.4. Finisajele 39
1.2.5. Instalațiile 39
1.2.6. Izolații la construcții 39
2. Cerințele fundamentale aplicabile construcțiilor 40
3. Produsele pentru construcţii şi instalaţii 41
3.1. Generalități 41
3.2. Principalele caracteristici ale produselor pentru construcții și unitățile de 42
măsură ale acestora
3.3. Principalele produse pentru construcții și caracteristicile acestora 43
3.3.1. Produse pentru structuri 43
3.3.2. Produse pentru finisaje 45
1

3.3.3. Produse pentru instalații 46
3.3.4. Produse pentru izolații 47
4. Tipuri de izolații la construcții 47
4.1. Izolații hidrofuge 47
4.2. Izolații termice 48
4.3. Izolații fonice 48
5. Specificații tehnice de produs 48
5.1. Marcajul CE și declarația de performanță 49
5.2. Corelarea performanțelor declarate ale produsului cu performanțele cerute prin 49
proiect
CAPITOLUL 2 - MATERIALE DE UZ GENERAL PENTRU LUCRĂRI DE IZOLAȚII 50
1. Betoane 50
2. Mortare 58
3. Paste pentru gletuire - gleturi 61
CAPITOLUL 3 – IZOLAȚII HIDROFUGE 63
1. Scopul izolării hidrofuge 63
2. Tipuri de materiale specifice utilizate și caracteristicile acestora 63
2.1. Materiale hidroizolante în foi bituminate 63
2.2. Materiale bituminoase peliculogene 65
2.3. Materiale hidroizolante în foi polimerice 66
3. Aplicarea materialelor hidroizolante 66
4. Principii de montare a protecției hidrofuge 67
CAPITOLUL 4 - REALIZAREA IZOLAŢIILOR TERMICE LA ELEMENTELE DE CONSTRUCŢII 73
ŞI INSTALAŢII
1. Generalități 73
2. Termeni uzuali în activitatea de izolare termică a clădirilor 73
3. Soluții de principiu de tratare a punților termice 75
4. Izolații termice la pereți 79
4.1. Soluții de principiu pentru anvelope termoizolante la clădiri 79
4.2. Tipuri de materiale specifice, uzuale pentru termoizolarea pereților existenți 81
4.2.1. Materiale pentru izolarea pereților la interior 81
4.2.2. Materiale pentru izolarea pereților la exterior - termosisteme 81
4.3. Realizarea lucrărilor de izolații termice la pereți 83
4.3.1. Generalități 83
4.3.2. Tencuieli termoizolante la interior 83
4.3.3. Placări la interior cu plăci termoizolante minerale poroase 83
4.3.4. Termo(fono)izolarea pereților cu saltele termo(fono)izolante, la interior 84
4.3.5. Termoizolarea fațadelor - termosisteme 86
4.3.5.1. Generalități 86
4.3.5.2. Termosisteme cu strat termoizolant din polistiren 87
4.3.5.3. Termosisteme cu strat termoizolant din plăci rigide de vată 93
minerală
4.3.6. Fațade ventilate 94
5. Izolații termice la acoperișuri 96
5.1. Terasele 96
5.2. Acoperișurile în pantă 98
6. Izolații termice la elementele de închidere aflate sub cota terenului natural 104
7. Izolații termice la conducte 106
CAPITOLUL 5 - IZOLAŢII FONICE 110
1. Generalități 110
2. Măsuri uzuale de asigurare a confortului fonic în clădiri 111
3. Măsuri speciale de izolare fonică la pereți 111
3.1. Materiale fonoizolante 111
2

4. Realizarea lucrărilor de izolații fonice 113
CAPITOLUL 6 - MONTAREA/DEMONTAREA SCHELELOR ŞI EŞAFODAJELOR 116
BIBLIOGRAFIE 119
Anexă: Tehnici de manipulare și transport ale produselor pentru construcții - exemplificare 120

SECȚIUNEA I
COMPETENȚE CHEIE
CAPITOLUL 1
COMUNICARE
1. Ce este comunicarea
Comunicarea este un proces prin care sunt schimbate informații sub formă de mesaje, ştiri, semne
sau gesturi simbolice, texte scrise între două sau mai multe persoane.
O societate există, în principal, datorită comunicării între indivizii ei.
Persoana care transmite mesajul este denumit emițător.
Persoanele care primesc mesajul sunt numite receptori.
Comunicarea se realizeaza in mai multe direcții. În cadrul comunicării, fiecare emițător devine, la
rândul său, receptor și invers, comunicarea implicând existența răspunsului, denumit, în literura de
specialitate, feed-back.
Formele și tehnicile de comunicare și a impactului acestora asupra receptorilor și, la scară largă,
asupra unei comunități, precum și, în final, asupra societății constituie știința comunicării.
Distincția dintre comunicare și informare
Trebuie precizat că informarea nu este sinonimă cu comunicarea. Informare se referă la situaţiile

în care mesajul este unidirecțional, în timp ce comunicarea este biunivocă și constă în stabilirea
unui sistem de relaţii interactive.
Informarea ține exclusiv de transferul de conținut și funcționeaza într-un singur sens, de la

emițător către receptor.
Comunicarea vizeaza un sistem de relații interactive, bazat pe relaționare interpersonală.

4

2. Modelul de comunicare Shannon-Weaver
Ca în orice știință, și aici au fost propuse o serie de modele de comunicare. Unul dintre modelele
considerate de specialiști ca fiind dintre cele mai complete este modelul Shannon-Weaver,
prezentat în continuare.
CANAL CANAL
EMIȚĂTOR MESAJ RECEPTOR
CODIFICARE DECODIFICARE
RĂSPUNS (FEED-BACK)
Elemente caracteristice ale comunicării, indiferent de forma în care mesajele sunt transmise, sunt
următoarele:
 Existența a cel puțin doi parteneri – emițător și receptor - între care se stabileşte o
comuniarea;
 Capacitatea partenerilor de a emite și recepta semnale într-un anumit cod cunoscut de ambii
parteneri;
 Existența unui mesaj;
 Existența unui canal (mijloc) de transmitere a mesajului;
 Existența unui răspuns (feedback), adică a unui mesaj prin care emitentul primește de la
receptor un răspuns cu privire la mesajul comunicat. Răspunsul crează premizele pentru
continuarea comunicării;
 Existența unui context spațio-temporar. Contextul influențează foarte mult modul în care este
formulat și perceput mesajul. Spre exemplu, aceleași cuvinte pot avea un efect diferit asupra
receptorului dacă este formulat într-un spațiu oficial (spre exempu, într-un birou sau sală de
conferință). De asemenea, mesajul poate fi perturbat de așa-numitele bariere de comunicare,
spre exemplu: primirea mesajului în termeni nefamiliari receptorului sau printr-un canal care nu
permite utilizarea mai multor tehnici de comunicare, cum ar fi mesajul formulat în cuvinte scrise
versus mesaj verbal îmbogățit de tonalitate și gesticulație.
3. Ascultarea activă
Cel mai dificil lucru în procesul de comunicare, indiferent de contextul în care aceasta se
desfășoară, este ASCULTAREA.
De foarte multe ori, în procesul de recepționare a unui mesaj, oamenii au tendința de a se

concentra asupra căutării punctelor slabe ale emițătorului, de a anticipa ceea ce ar dori să
5

transmită emițătorul, de a găsi și transmite imediat un răspuns sau, de a considera, apriori,
nesemnificativ mesajul.
Această abordare nu aduce beneficii celui care o utilizează.
4. Abordarea corectă a comunicării

 Acordați respect partenerului de dialog;
 Înainte de a concluziona asupra mesajului transmis de partenerul de dialog, acționați în sensul
următoarelor:
 Ascultați toate cuvintele mesajului partenerului de dialog;
 Percepeți sentimentele și starea acestuia, deoarece și acestea fac parte din mesaj;
 Identificați eventualele bariere ce acționează asupra comunicării;
 Încurajați dialogul prin comunicare verbală sau nonverbală (expresii și gesturi);
 Concentrați-vă asupra esențialului dar nu pierdeți din vedere detaliile, deoarece, de cele mai
multe ori mesajul este complet doar atunci când toate detaliile sunt prezentate și recepționate;
 Când nu sunteți siguri că ați înțeles corect mesajul, solicitați reluarea sau detalierea acestuia;
 Păstrați contactul vizual cu partenerul de dialog;
 Utilizați ponderat și precaut intonația și mimica, deoarece memoria vizuală poate avea o
influență deosebita și uneori poate conduce la recepționarea confuză a mesajului;
 Puneți întrebări directe și deschise;
 Nu intrerupeți vorbirea directă a interlocutorului;
 Nu vă prefaceți că ascultați;
 Nu considerați că detineți monopolul adevărului și că părerea dumneavoastră este cea mai
bună;
 Nu trageți concluzii pripite.
Pentru a fi un bun receptor, cultivați-vă următoarele calități:
 Deschiderea și disponibilitatea de a comunica, de a stabili relaţii, și de a asculta;
 Receptivitatea (manifestarea intersului față de interlocutor, dorința de a recepta mesajele
acestuia);
 Empatia (capacitatea de înțelegere și rezonanță emoțională cu interlocutorul);
 Adoptarea unei atitudini pozitive, lipsită de ironie și/sausau agresivitate;
 Răbdarea;
 Mobilizarea mentală și emoțională în actul de comunicare;
 Capacitatea de a oferi feedback (verbal, prin mimică, sau prin menținerea contactului vizual, în
funcție de situație) interlocutorului astfel încât acesta să știe că îl ascultați și îi înțelegeți
mesajul;
 Capacitatea de a identifica și contracara barierele în calea comunicării.
În continuare sunt prezentate câteva din obstacolele ce pot împiedica o bună ascultare:
 Mesajul supraîncărcat și concentrarea asupra tuturor datelor duce la pierderea esenței
mesajului;
 Simularea atenției (de multe ori ascultătorul doar pare interesat dar, în realitate, gândurile îi sunt
concentrate în cu totul altă direcție);
 Perturbatori fizici, precum frig, zgomot, o altă conversație auzită în paralel;
6

 Critica exprimării și a prezenței fizice - din cauza prejudecăților, mulți au tendința să îi judece
spontan pe ceilalți în funcție de înfățișare și modul în care vorbesc, ceea conduce la refuzul de
a-i asculta sau la receptarea distorsionată de prejudecăți a mesajului;
 Catalogarea apriori a mesajului;
 Gândirea ascultătorului poate prelucra mai multe cuvinte decât poate transmite vorbitorul,
rezultând pentru ascultător un timp de rezervă pe care îl dedică unor ectivități perturbatorii
ascultării, precum explorarea înfățișării interlocutorului, îndreptarea gândurilor spre alte
subiecte;
 Concepția eronată că ascultarea unui mesaj este o activitate fundamental pasivă, când, în fapt,
bunii ascultători sunt foarte activi: pun întrebări, parafrazează idei ale vorbitorului, se asigură că
au înțeles mesajul interlocutorului. Nici ascultarea în tăcere nu înseamna pasivitate, atâta timp
cât ascultătorul acționează mental în scopul recepționării mesajului.
5. Mijloacele de comunicare
Mesajul poate fi transmis scris, verbal sau non-verbal (prin atitudinea arătată față de receptor).
5.1. Comunicarea scrisă

Înainte de a formula un mesaj scris, trebuie stabilite următoarele:
 Obiectivele mesajului:
 Care este scopul mesajului;
 Care sunt urmările pe care le avem în vedere;
 Receptorul mesajului:
 Cui se adreseaza mesajul; este receptorul ales persoana potrivită să primească acel
mesaj?
 Care este nivelul de cunoștinte al receptorului despre informațiile pe care intenționăm să le
prezentăm în mesaj? În cazul în care receptorul este format din mai multe persoane,
acestea pot avea nivele sau de pregătiri profesionale diferite.
 Care sunt abilitățile de comunicare ale receptorului?
 Care este gradul de simpatie și sensibilitate existent între noi și receptor?
 Care este profesiunea și funcția, respectiv responsabilitățile funcției receptorului avut în
vedere? Au acestea legătură cu mesajul pe care intenționăm să îl transmitem? Face
mesajul nostru obiectul responsabilităților acelui receptor?
 Mesajul în sine:
 Este necesară transmiterea mesajului în scris? (Nu trebuie omis faptul că un mesaj
transmis verbal poate conduce la o apropiere mai mare față de receptor, poate conduce la
o creștere calitativă a relației dintre manager și angajat.)
 Este acea formă de transmitere în scris a mesajului parte a unei proceduri?
Responsabilitățile funcției pe care o deținem în cadrul companiei ne îndreptățesc să
transmitem
acel mesaj?
7

 Suntem capabili să scriem acel mesaj? Uneori, un document prost întocmit poate produce
mai multe daune decât un mesaj transmis verbal.
Aspecte de avut în vedere la redactarea unui document:
 Stabilirea în scris a obiectivelor documentului

 Stabilirea ideilor de bază care vor reprezenta esența documentului
 Ordonarea ideilor în funcție de obiective
 Fiecare frază sau propoziție trebuie să fie eficientă, adică să își atingă scopul în care a fost
scrisă. De aceea trebuie formulată scurt și concis, în termeni de înțeles și apreciat de către
receptorul mesajului.
 Mesajul nu trebuie alterat prin imixtiunea subiectivismului. Receptorul mesajului poate privi
aspectul sentimental al acestuia ca inadecvat și ca un factor de îndepărtare de realitatea
faptelor.
 Procedurile de adresare și redactare acceptate în cadrul companiei trebuie respectate.
 Gradul de formalism al documentului trebuie corelat cu relatia în care emitentul se află cu
receptorul (destinatarul).
În cadrul companiilor sau în cazul în care ne adresăm unei instituții, mesajul scris este inevitabil.
Tipuri de mesaje scrise, uzuale în cadrul unei companii:

 Procesul verbal - document oficial în care se înregistrează o anumită constatare sau se
consemnează pe scurt discuţiile si hotărările unei anumite adunări;
 Minuta - document care consemnează anumite lucruri, asemănându-se cu procesul verbal de
constatare. Se deosebeste de acesta prin faptul că ea înregistrează si propuneri sau actiuni
întreprinse la un moment dat care urmează a fi completate ulterior;
 Referatul - document scris în care sunt prezentate aspecte concrete, date și aprecieri în
legătură cu o anumită problemă, precum și propuneri de modificare a situației existente.
Structura uzuală a referatului este:
- prezentarea succintă a problemei abordate;
- concluzii și propuneri;
- semnătura.
 Raportul – document scris care cuprinde o relatare a unei activități (personale sau de grup). Se
face din oficiu sau la cererea unui șef ierarhic;
Structura uzuală a raportului este:

- Introducerea: prezintă contextul în care este redactat raportul (la cerere, ca urmare a
unei prevederi procedurale sau legale sau ca urmare a unei inițiative proprii);
- Scopul raportului: prezintă motivul realizării raportului, obiectivele raportului,
subiectele atinse sau cele pe care nu își propune să le atingă, modalitatea de redactare
a documentului (se prezintă pe scurt argumentele);
8

- Conținutul raportului. La redactarea acestuia, trebuie avute în vedere următoarele
aspecte: pentru a evita neclarități și lipsa de fond este bine să concluzionăm de la bun
început care este obiectivul raportului; formularea coerentă și logică a mesajului;
informația să nu fie alterată ca urmare a încercării de a folosi un limbaj cât mai
academic.
- Concluziile raportului: prezintă, de preferat sub formă de listă, afirmaţii clare si
concise care exprima rezumatul cuprinsului, fără introducerea de date sau argumente
noi.
- Recomandări: prezintă, dacă este cazul, propuneri de acțiuni, pinii personale formulate
de către emitentul raportului. Recomandările se argumentează.
 Memoriul – document scris în care este prezentată amănunțit și documentat o problemă, sau o
situație.
Conținutul uzual al memoriului este:
- formula de adresare;
- numele, prenumele, funcția și adresa celui care l-a întocmit;
- prezentarea și analiza problemei;
- soluții preconizate;
- semnătura;
- funcția adresantului și organizația din care acesta face parte.
 Darea de seamă – document scris care cuprinde prezentarea și analiza activității unei
organizații, echipe sau persoane care ocupă o anumită funcție în cadrul organizației, într-o
anumită etapă, sau justificarea unei gestiuni. Se prezintă periodic (lunar, trimestrial, semestrial,
anual sau la alte perioade de timp stabilite prin procedurile organizației). Materialul prezentat
este critic, evidențiind dificultățile și cauzele lor, propunând totodată și soluții de remediere.
Comunicarea scrisă are avantajul unei pregătiri atente a mesajului, astfel încât acesta să fie clar și
precis.
Principalul dezavantaj al comunicării scrise constă în faptul că necesită mult timp pentru reacţie, iar
costurile sunt ridicate, atât cele directe (hârtie, tipar, transmitere), cât şi cele indirecte (arhivare,
deteriorarea mediului).
Pentru a fi eficientă, comunicarea scrisă trebuie să fie formulată într-o maniera pozitivă, care să
denote politeţe, consideraţie, claritate, concizie și completitudine.
La întocmirea documentelor scrise este bine să respectați următoarele recomandări:

- Redactare îngrijită și estetică;
- Utilizarea unui limbaj simplu, fără a exagera în acest sens;
- Folosirea unui stilul energic pentru a sugera siguranță și încrederea în sine;
- Evitarea amănuntelor neimportante;
- Evitarea promisiunilor ce nu pot fi respectate;
- Evitarea unor critici nefondate.
9

5.2. Comunicarea verbală
Comunicarea verbală foloseşte limbajul oral şi este utilizată pe scară foarte largă, reprezentând
aproximativ 70-75% din timpul destinat comunicării.
O importanţă deosebită o are maniera de adresare, de a transmite mesajul astfel încât acesta să
fie convingător, clar, scurt şi precis pentru a-şi atinge ţinta.
Avantaje ale comunicării verbale:

- Schimb rapid de informaţii directe, adeseori sub forma dialogului;
- Personalizarea relaţiei şef-subaltern;
- Flexibilitatea exprimării, folosirea chiar a jargonului (limbaj specializat al unei colectivităţi),
- Costuri mai reduse etc.
-
Dezavantaje ale comunicării verbale:

- Dialogul poate conduce la pierdere de timp, fără a se ajunge întotdeauna la un acord al
părţilor;
- În cazul transmiterii succesive, prin trepte ierarhice, se poate pierde o parte a informaţiilor,
deoarece sunt filtrate de fiecare şef ierarhic;
- Unii interlocutori pot avea atitudini care să îngreuneze sau chiar să descurajeze comunicarea.
-
Câteva recomandări pentru a avea o comunicare verbală eficientă:

- Orientarea pozitivă a comunicării (pe fapte plăcute, stimulative);
- Comunicarea trebuie să fie bilaterală (schimbul de mesaje, punerea de întrebări);
- Comunicarea nu trebuie să fie un prilej de abuz afectiv, emoțional al unuia asupra celuilalt);
- Corelarea comunicării verbale cu cea mimico-gesturală;
- Evitarea ambiguitătilor (subînțelegerilor, incertitudinilor);
- Evitarea suprapunerii mesajelor (intervenția peste cuvântul celuilalt);
- Constituirea de mesaje clare, concise (exprimate cu cuvinte și expresii uzuale);
- Fiecare dintre participanții să își rezerve timp pentru dialog;
- Să se asigure o atmosfera favorabilă comunicării;
- Participanții la dialog să fie obiectivi;
- Să se evite contrazicerile directe, atacul la persoana si conflictele;
- Să se dea răspunsuri clare și la obiect pentru a evita neînțelegerea mesajului;
- Să se evite ca unul din cei implicați în comunicare să acapareze toata discuția;
- Să existe disponibilitatea de a lua în considerare punctele de vedere ale tuturor participanților
la dialog și de a le accepta dacă sunt bune;
- Să se ofere ocazia fiecărui participant la dialog să explice și să argumenteze opiniile sale.
5.3. Comunicarea prin limbaj paraverbal
Limbajul paraverbal este dată de sonoritatea limbajului verbal, dată de: inflexiunea şi tonalitatea
vocii, ritmul de vorbire, modul de accentuare a cuvintelor, pauzele între cuvinte.
Limbajul paraverbal bine stăpânit poate conferi claritate mesajului verbal, în timp ce utilizarea
neadecvată a acestuia poate conferi ambiguitate mesajului.
10

5.4. Comunicarea nonverbală
Comunicarea nonverbală constă în transmiterea mesajelor: gesturi, mimică, mişcări ale corpului
etc.
Comunicarea nonverbală transmite mesaje parţiale și/sau adiţionale ce completează conţinutul
mesajelor verbale.
Principalele tipuri de comunicare nonverbală sunt:
 Comunicarea senzorială - se bazează pe ceea ce recepţionăm prin intermediul simţurilor;
 Comunicarea estetică - prin care se transmit diferite emoţii artistice;
 Comunicarea însemnelor (insigne, fanioane, uniforme) şi a simbolurilor (titulatură, decoraţii).
Cele mai utilizate mijloace de transmitere a mesajelor nonverbale sunt: limbajul corpului (expresia
feţei, a ochilor, poziţia fizică, în special a capului şi a mâinilor), decorul, modul de folosire a
spaţiului şi îmbrăcămintea.
Formele de manifestare ale comunicării neverbale cele mai eficiente sunt ilustrările (când se face
apel la prezentarea unor obiecte) şi manifestările afective.
Limbajele nonverbale însoţesc şi comunicarea scrisă; ele sunt legate de aspectul grafic al foii,
structura şi formatul scrierii.
Specialiştii consideră comunicarea nonverbală ca fiind subtilă şi complexă, iar gradul ei de

conştientizare este destul de redus şi de aceea comunicăm adesea neintenţionat.
Tăcerea poate fi un instrument de comunicare nonverbală, încărcată e seminificații comunicative.

Spre exemplu, când suntem stingheriți, neștiind răspunsul la o întrebare, comunicăm implicit ceva.
Asfel de tăcere e diferită de tăcerea omului meditativ sau a omului plictisit sau de tăcerea impusă
de protocolul întâlnirii.
Tacerea folosită cu pricepere poate stimula comunicarea, oferind interlocutorului posibilitatea de a-
și exprima ideile care altfel ar fi rămas ascunse.
Limbajul spaţiului. Fiecare individ tinde să mențină o distanță între el și celelalte persoane cu
care comunică. Spațiul astfel creat în jurul persoanei se numește spațiu de comunicare. Încălcarea
acestui spațiu poate fi interpretată ca o lipsă de respect și/sau poate crea disconfort interlocutorului
și dăuna unei comunicării eficiente. De asemenea, încălcarea acestui spațiu poate conduce la
resentimente din partea celui căruia i s-a încălcat spațiul definit de această distanță.
Dacă interlocutorul se retrage sau face gesturi de distanțare, fiți siguri că ați pătruns în spațiul său
de comunicare.
Limbajul trupului are și el o semnificaţie aparte. Prin intermediul acestuia putem depista dacă o
persoană relatează un fapt adevărat sau o minciună. De exemplu, dacă în timpul conversației,
persoana nu ne privește timp îndelungat în ochi, dacă își frământă mâinile în mod constant, este
foarte probabil ca persoana să nu fie sinceră în ceea ce ne comunică.
11

Gesturile, cum ar fi mișcarea mâinilor și a corpului, poziția corpului (modul în care suntem așezați),
orientarea (dacă stăm cu fața sau cu spatele către interlocutor), contactul vizual (dacă privim spre
destinatarul mesajului sau nu) cât și intervalul de timp în care îl privim, comunică atitudinea
noastră față de interlocutor.
Elemente ale comunicării nonverbale
 Gesturile. Frecvența crescută a anumitor gesturi poate arată sau poate fi interpretată ca o stare
de tensiune și disconfort sau lipsa onestității.
 Privirea poate avea următoarele semnificații:
- privirea directa: onestitate, intimitate, ameninţare;
- privirea într-o parte: lipsa de interes și răceala;
- privirea evitantaă poate transmite nesiguranţa, lipsa încrederii în sine etc.;
- evitarea privirii: ascunderea sentimentelor, lipsa de confort sau vinovăţia;
- mișcarea ochilor în sus: încercarea de a ne aminti ceva;
- mișcarea ochilor în jos: tristeţe, modestie, timiditate, ascunderea unor emoţii.
 Zâmbetul poate exprima o complexitate de informaţii: plăcere, bucurie, satisfacţie, promisiune,
cinism, jenă.
 Mimica poate avea următoarele semnificații:
- colțurile buzelor lăsate pot indica tristeţe;
- fruntea încruntată: preocupare, mânie, frustrare;
- sprâncene ridicate: mirare, surpriză;
- nas încrețit: neplăcere;
- buze strânse: nesiguranţă, ezitare, ascunderea unor informaţii.
 Postura corpului poate avea următoarele semnificații:
- ținuta capului: în sus - persoane dominante; în jos - persoane supuse;
- aplecarea corpului: în față - interes pentru interlocutor, neliniște, preocupare;
- relaxată – detașare, plictisealș, autoîncredere excesivă;
 Gestica poate avea următoarele semnificații:
- ridicatul din umeri: neînțelegere;
- gestul acoperirii gurii: demascarea unei situaţii de nesinceritate;
 Gestica mâinilor poate avea următoarele semnificații:
- strângerea de mână: dominare (cu palma în jos), supunere (cu palma în sus), egalitatea (cu
palma perpendiculară);
- frecarea palmelor: aşteptări pozitive;
- încleștarea mâinilor: frustrare, reprimare atitudinii negative.
12

CAPITOLUL 2
NUMERAȚIE
1. Relaţii matematice simple
Procentul
În matematică, procentul este o modalitate de exprimare a unui număr sub forma unei fracții cu
numitorul 100. Se notează folosind semnul % („procent”). De exemplu, 25 % (citit ca „douăzecii și
cinci la sută” sau și „25 de procente”) este egal cu sau 0,25.
Procentele sunt folosite pentru a exprima cât de mare sau mică este o cantitate în raport cu o altă
cantitate. De exemplu, o creștere cu 0,15 lei a unui preț de 2,50 lei reprezintă o creștere cu o
fracțiune de 0,15⁄2,50 = 0,06. Pentru a exprima acest raport ca procent, se mută virgula zecimală cu 2
poziții spre dreapta; creșterea va fi atunci de 6 %.
Dacă însă prețul inițial ar fi fost de exemplu de 8 lei, atunci aceeași creștere cu 0,15 lei, raportată
acum la cei 8 lei, ar reprezenta numai 0,15⁄8 = 0,01875 sau 1,875 %.
Noțiunea de procent, reprezentând o evaluare „la sută”, este utilizată pentru obținerea datelor
comparative în operații cu date financiare, economice, demografice, dar și în tehnică, spre
exemplu:
 Care este volumul de goluri sau pori (închiși sau deschiși) din 100 de unități dintr-un material
destinat realizării izolării termice sau fonice;
 Variația de volum - cu cât crește volumul a 100 de unități dintr-un material termoizolant ca
urmare a absorbției de apă.
2. Exemple și probleme:(1-25)
1. Efectuaţi: a) 5% + 12%; b) 20% – 5%; c) 30% ∙ 12 %; d) 20% ∙15%; e) 40% ∙ (1 +

5%); f) 45% ∙ ( 1 – 15%) ; g) 3% ∙ (1 + 20%); h) 12% ∙ (1 – 30%); i) 540 + 32% ∙ 540; j)
600 – 15 % ∙ 600.
2. Un caiet costă 4 lei, iar un creion cu 75% mai puţin. Cât costă un creion?
3. Un stilou costă 6 lei, iar un pix cu 5% mai mult, Cât costă un pix?
4. Într-o cutie sunt 50 de napolitane cu vanilie. În altă cutie sunt cu 10% mai puţine napolitane cu
ciocolată decât napolitane cu vanilie. Câte napolitane sunt în cele două cutii, la un loc?
13

5. O florăreasă are în florărie 100 fire de garoafe, cu 30% mai multe fire de trandafiri decât firele
de garoafe şi cu 50% mai puţine fire de gladiole decât firele de garoafe şi trandafiri, la un loc. Câte
fire de flori se află în florărie?
6. Un comerciant cumpără din depozitul unei fabrici, 5 biciclete, cu 350 lei/ bucata. El aplică un
profit de 30% pentru fiecare bicicletă achiziţionată.
a) Cu cât vinde o bicicleta?
b) Ce profit ar obține comerciantul, dacă ar vinde toate bicicletele?
7. Un litru de ulei de tip A costă 7,5 lei, iar un litru de ulei de tip B costă cu 20% mai puţin. Cât
costă trei litri de ulei de tip A şi doi litri de ulei de tip B, la un loc?
8) Un călător parcurge distanţa de 600 km în trei etape: în prima etapă, mergând cu trenul,
parcurge 360 km; în a doua etapă, mergând cu taxiul, parcurge 36% din rest; în etapa a treia,
mergând cu autobuzul, ajunge la destinaţie.
a) Câți km a parcurs cu taxiul?
b) Câți km a parcurs cu autobuzul?
9) La 1 ianuarie 2012 Ionel avea la banca din localitate 300 de lei. Banca acordă o dobândă de
8%/an. Câți lei va avea Ionel la 1 ianuarie 2014?
10. La un magazin se vând ouă cu 0,9 lei/ bucata. În magazin sunt 100 de ouă, achiziţionate de
la un depozit.
a) Cu cât a cumpărat patronul oul din depozit, ştiind că a aplicat un profit de 50% pentru
fiecare ou achiziţionat?
b) Câţi lei a încasat proprietarul depozitului, pentru cele 100 de ouă livrate magazinului.
11. Un frigider de tip A costă 1200 lei. În prima lună preţul frigiderului creşte cu 5%, iar în a
doua lună preţul frigiderului scade cu 10 %.
a) Cu câţi lei a crescut preţul frigiderului?
b) Cât costă frigiderul după scăderea preţului?
12. Află: a) 10% din 750 kg; b) 35% din 700 m ; c) 32% din 50% din 2 m2; d) 4% din 5% din 20
ℓ; e) 42% din 3% din 72000 cm2.
13. Află numărul, ştiind că: a) 5% din el este 100; b) 32% din el este 250; c) 14% din el este
350; d) 52% din el este 2652; e) 50% din el este 72000; f) 120% din el este 36; g) 25% din el
este 2225.
14. Să se afle un număr, ştiind că, adunându-l cu 12%, din el se obţine 224.
15. Să se afle un număr, ştiind că scăzând 20 % din el se obţine 640.
16. Un tractorist, după ce ară 72% din terenul pe care îl avea de arat, constată că mai are de
arat 2,24 ha. Ce suprafaţă, în metri pătraţi, avea terenul ?
17. Un patron aprovizionează magazinul cu încă 30% din cantitatea de cartofi pe care o avea în
14
magazin şi constată că are 79,3 kg de cartofi. Ce cantitate de cartofi avea, iniţial, în magazin?

18. Un biciclist, după ce a parcurs 80% din drumul pe care îl avea de parcurs, constată că mai
are de parcurs încă 3 km până la destinaţie. Ce lungime are drumul?
19. După o scădere cu 25% din salariul brut, un profesor primeste 720 lei, brut. După câteva luni,
salariul brut creşte cu 15%.
a) Care a fost salariul brut înainte de scădere?
b) Ce salariu brut are profesorul după creştere?
c) Cu cât la sută trebuie să crească noul brut, astfel încât să ajungă la salariul brut
avut înainte de scăderea cu 25%?
20. După o scumpire cu 12%, preţul unui televizor color este de 481,60 lei. Care a fost preţul
televizorului înainte de scumpire?
21. După o scădere cu 5%, preţul unui kilogram de pere ajunge la 5,70 lei. Care a fost preţul
iniţial?
22. După o scumpire cu 10%, apoi încă o scumpire cu 6%, preţul unui kilogram de fasole este de
6,996 lei.
a) Să se calculeze preţul iniţial.
b) Cât costă kilogramul de fasole după prima scumpire?
23. După o ieftinire cu 15%, apoi încă o ieftinire cu 8%, preţul unei roabe de cărat moloz este de
139,40 lei.
a) Care a fost preţul roabei înainte de prima ieftinire?
b) Care a fost preţul roabei după prima ieftinire?
24. După o scumpire cu 8%, apoi o ieftinire cu 12 %, preţul unui ghiozdan este de 190,08
lei.
a) Care a fost preţul ghiozdanului înainte de scumpire?
b) Care a fost preţul ghiozdanului după scumpire?
3. Unități de măsură
Măsurarea este un proces prin care se compară mărimea fizică cu o mărime prestabilită, de
aceeași natură, considerată unitate de măsură.
Măsurarea se realizează cu ajutorul unui instrument de măsură.
Sistemul de măsură uzual este Sistemul Internațional de Măsură, prescurtat SI.
Principalele unităţi de măsură fundamentale ale SI sunt următoarele:
Mărime Unităţi de măsură fundamentale

Denumire Simbol
Lungime metrul m
Masă kilogramul kg
Timp secunda s
Temperatura termodinamică (grad) kelvin K
15

Unități de măsura pentru lungime
Unitate principală: metrul (m)

Submultipli Multipli
decimetrul (dm): 1 dm=0,1 m decametrul (dam): 1 dam=10 m
(1 m = 10 dm)
centimetrul (cm): 1 cm=0,01 m hectometrul (hm) : 1 hm=100 m
(1 m = 100 cm)
milimetrul (mm): 1 mm=0,001 m kilometrul (km) : 1 km=1000 m
(1 m = 1.000 mm)
Unități de măsură pentru arie (suprafață)
Unitate principală: metrul pătrat (m²)

decimetrul pătrat (dm²): 1 dm²=0,01 m² decametrul pătrat dam² sau
(1 m2 = 100 dm²) arul (ar): 1 dam²=1 ar=100 m²
centimetrul pătrat (cm²): 1 cm²=0,0001 m² hectometrul pătrat hm² sau
(1 m2 = 10.000 cm2) hectarul (ha): 1 hm²=1 ha=10000 m²
milimetrul pătrat (mm²): 1 mm²=0,000001 m² kilometrul pătrat (km²): 1 km²=1.000.000 m²
(1 m2 = 1.000.000 m2)
Unități de măsură pentru volum
Unitate principală: metrul cub (m³)

decimetrul cub (dm³): 1 dm³=0,001 m³ decametrul cub (dam³): 1 dam³=1000 m³
(1 m3 = 1.000 dm3)
centimetrul cub (cm³): 1 cm³=0,000001 m³ hectometrul cub(hm³): 1 hm³=1000000 m³
(1 m3 = 1.000.000 cm3)
milimetrul cub (mm³):1 mm³=0,000000001 m³ kilometrul cub(km³) :1 km³=1000000000 m³
(1 m3 = 1.000.000.000 mm3)
Unități de măsură pentru capacitate
Unitate principală: litrul (l)

decilitrul (dl): 1 dl=0,1 l decalitrul (dal): 1 dal=10 l
(1 l = 10 dl)
centilitrul (cl): 1 cl=0,01 l hectolitrul (hl) : 1 hl=100 l
(1 l = 100 cl)
mililitrul (ml): 1 ml=0,001 l kilolitrul (kl) : 1 kl=1000 l
(1 l = 1.000 ml)
16

Unități de măsură pentru masă
Unitate principală: kilogramul (Kg)

hectogramul (hg): 1 hg= 0,1 kg chintalul (q): 1 q=100 kg
decagramul (dag): 1 dag=0,01 kg tona (t) : 1 t=1.000 kg
gramul (g): 1 g= 0,001 kg
decigramul (dg): 1 dg= 0,0001 kg
centigramul (cg): 1 cg= 0,00001 kg
miligramul (mg): 1 mg= 0,000001 kg
17

CAPITOLUL 3
DEZVOLTARAE PERSONALĂ ÎN SCOPUL OBŢINERII PERFORMANŢEI
Piaţa forței de muncă s-a schimbat în mod covârșitor în ultimele decenii. Odată cu integrarea
României în Uniunea Europeană, oamenii au posibilitatea de a călători liber în țările europene,
inclusiv în scopul de a găsi alte locuri de muncă, mai bine plătite. Pe de altă parte, nivelul de
calificare al forței de muncă s-a schimbat, competențele cerute în diverse domenii de activitate s-
au schimbat și ele, astfel încât calificarea și recalificarea – sau în termenii contemporani, învățarea
permanentă - sunt obligatorii pentru asigurarea unui loc de muncă.
Când, cum și de ce învață adultul?
Învățarea pe tot parcursul vieții ia diverse forme, desfășurându-se atât în cadrul sistemelor
tradiționale de educație și formare, cât și în afara lor. Punctul forte al programelor de învățare
permanentă este faptul că plasează responsabilitatea individului în centrul procesului de învățare.
Competenţa de a învăţa se referă la capacitatea de a aloca timp învăţatului, autonomie,

disciplină, perseverenţă în procesul de învăţare, manifestând capacitatea de a reflecta critic asupra
obiectului şi scopului învăţării; este abilitatea fiecarui adult de a-și stabili și duce la îndeplinire un
scop educațional, de a-și organiza studiul prin metode efective de gestionare a timpului, atât în
mod individual cât și în grup. Adultul trebuie să fie pregătit să identifice oportunitățile și să posede
abilitatea de a depăși obstacole pentru a învăța eficient. Motivația și încrederea în sine sunt
cruciale pentru a fi competent în acest domeniu.
Trăim într-o lume în continuă schimbare, iar singurul mod prin care se poate face faţă acestui ritm
alert este învăţarea continuă. Aceasta îi asigură fiecărui individ un loc de muncă, menit să-i
garanteze independenţa, resursele de subzistenţă, respectul semenilor şi, nu în ultimul rând,
valorizarea capacităţii, deprinderilor şi cunoştinţelor de care dispune.
Pe scurt, dacă educația formală, oficială, are loc într-o instituție de învățământ - școală, facultate
etc, iar educația informală reprezintă influențele spontane sauneorganizate din mediu, familie,
grup de prieteni, mass -media etc. asupra individului, educația informală vine să personalizeze și
să dezvolte, acasă, la locul de muncă, în comunitate și, uneori, chiar la școală, în afara curriculei
oficiale, acele competențe, aptitudini, cunoștințe pe care fiecare și le însușește în funcție de
personalitatea proprie.
Adultul continuă să învețe pe tot parcursul vieții, deși nu se mai află pe băncile școlii. Adultul învață
din experiențele de muncă și de viață, din surselede informare în masă, de la adulții seniori pe care
îi are în preajmă, la locul de muncă sau acasă.
Adultul învață din practică, mai mult decât din cărți. Atunci când are de găsit soluții la situații reale,
dificile, se mobilizează și își adună întregul bagaj de cunoștințe, deprinderi și motivații pentru a
reuși.
18

Adultul învață prin colaborare cu alții, prin lucrul în echipe de profesioniști, indiferent de nivelul
de pregătire la care ne raportăm, de descrierea meseriei respective. Învață muncitorul necalificat
de la cel calificat, acesta la rândul lui de la maistru, care preia informațiile de la ingineri, s.a.m.d.
Învățarea nu este însă un simplu proces pe verticală, de la vârful ierarhiei spre bază, ci și unul în
sens invers și pe orizontală. Soluțiile pot apărea chiar de la cei care sunt direct implicați în
producție, atunci când factorii decizionali consultă pe cei de execuție.
Contextul European
Potrivit Euraktiv – www.euraktiv.ro – educația pe tot parcursul vieții a devenit o prioritate pentru
toate sistemele globale de învățământ.
Programul de învățare pe tot parcursul vieții.
Acesta are patru subprograme - Comenius (pentru învățământul preuniversitar), Erasmus

(pentru învățământul superior), Leonardo da Vinci (pentru educație și formare profesională) și
Grundtvig (pentru educația adulților) - și oferă persoanelor de orice vârstă oportunități de a studia
oriunde în Europa.
Prioritatea centrală a Programului de învățare pe tot parcursul vieții este să întărească

contribuția adusă de educația și formarea profesională în atingerea Obiectivului Lisabona, de
transformare a Uniunii Europene în "cea mai competitivă economie, bazată pe cunoaștere, din
lume, capabilă de o creștere economică durabilă, însoțită de o creștere cantitativă și calitativă a
numărului locurilor de muncă și de o mai mare coeziune socială", potrivit unui document al
Comisiei Europene.
19

CAPITOLUL 4
INTEGRAREA ÎNTR-O STRUCTURĂ ORGANIZAȚIONALĂ
1. Integrarea la locul de muncă
În scopul integrării într-o structură organizațională precum o companie, angajatului trebuie

să i se prezinte iar acesta trebuie să cunoască, să înțeleagă și să aplice Regulamentul de
organizare și funcționare (ROF) al acelei organizații precum și procedurile de relaționare în
cadrul acesteia.
1.1. Comunicarea organizațională
Unul din elementele cheie ale relaționării în cadrul unei companii este comunicarea
organizațională.
Spre deosebire de comunicarea interpersonală, comunicarea organizațională nu este un proces

spontan și natural. Aceasta proiectată și făcută cunoscută personalului angaja prin intermediul
Regulamentului de organizare și funcționare și al procedurilor.
Modalitățile de comunicare organizațională au în vedere realizarea unei coordonări și armonizări

eficiente în cadrul companiei.
În scopul coordonării eficiente, comunicarea organizațională se realizează în sens descendent,

ascendent, orizontal sau în diagonală, după regulile stabilite prin ROF și proceduri.
În continuare sunt prezentate cele patru tipuri de comunicări organizaționale.
1.1.1. Comunicarea descendentă
Acest tip de comunicare urmeaza relațiile de tip ierarhic, derulându-se de la nivelul

managementului de vârf către nivelurile de execuție.
Această comunicare se realizează prin decizii, reglementări, instrucțiuni, transmiterea verbală sau
în scris de sarcini, solicitarea de informații.
Principala problemă a acestui tip de comunicare o constituie probabilitatea ca mesajul să fie filtrat
în timp ce este vehiculat de la un nivel la altul, deoarece fiecare nivel poate interpreta mesajele în
funcție de propriile necesități sau obiective.
1.1.2. Comunicarea ascendentă
Acest tip de comunicare constă în transmiterea de mesaje de către subordonați șefilor direcți și,
succesiv, nivelurilor superioare ale managementului.
20

Rolul comunicării ascendente este esențial pentru eficiența procesului de comunicare, deoarece
atestă receptarea mesajelor transmise de manageri.
De asemenea, prin intermediul acestui tip de comunicare se informează managementul de nivel

superior asupra stării morale a personalului, asupra obstacolelor din calea comunicării, nivelului și
formei abaterilor înregistrate cel mai frecvent.
Faptul ca mesajul circulă de la executanți la manageri nu-l scutește de filtrele cognitive sau
psihologice. Astfel, în cazul transmiterii unor informații, rapoarte, sugestii privind conținutul muncii
și modalitățile de îmbunătățire ale acesteia, șefii intermediari pot fi încercați de teama că
subordonații lor ar putea fi apreciați de superiori ca fiind mai competenți decât ei. În cazul în care
informația constituie un feed-back la un mesaj anterior, șeful poate interpreta acomunicarea
subordonatului drept o încercare de a-i testa competența profesională ori autoritatea. În asemenea
situații, se pot instala blocaje cu efecte asupra capacității de control și menținere a procesului de
comunicare.
1.1.3. Comunicarea pe orizontală (sau laterală)
Acest tip de comunicare se stabilește între persoane sau echipe situate la același nivel ierarhic.
Rolul acestui tip de comunicare este de a facilita coordonarea activităților ce vizează obiective
comune, excluzând intervenția managerilor de nivel superior.
1.1.4. Comunicarea pe diagonală
Acest tip de comunicare este practicată în situaţiile în care membrii organizaţiei nu pot comunica
prin celelalte canale. Spre exemplu, în cazul companiilor de construcții, între un șef de punct de
lucru și conducătorul departamentului financiar-contabil.
Spre deosebire de comunicările clasice, acest tip prezintă avantajele economiei de timp și costuri,
ale folosirii unor relații informale, ale potențării unui climat bazat pe apreciere reciprocă.
1.2. Comunicarea internă
Programele de comunicare internă au drept scop asigurarea eficienţei angajaților, stabilirea unui
climat de lucru normal, deschis, bazat pe colaborare şi înţelegere. Toate aceste aspecte au efect
direct asupra eficientizării activităţii companiei
Prin comunicarea internă este este vizată obținerea unor performanțe îmbunătățite de către fiecare
angajat prin furnizarea către acesta a informaţiilor necesare în:
realizarea activităţii
înţelegerea companiei
înțelegerea direcţiei în care compania se îndreaptă
cunoașterea standardelor la care atât activitatea angajatului cât și a companiei trebuie să se
21
raporteze.
Angajații, ca urmare a informațiilor primite pe calea comunicării interne, transmit, voluntar sau
involuntar, la rândul lor, mesaje publicului larg. Opinia angajaților despre companie, transmisă , pe
calea comunicării interne celorlalți angajați, inclusiv către echipa de management, reprezintă, în
majoritatea cazurilor, o oglindire a imaginii pe care compania o are în societate.
Acest tip de comunicarea se realizează în cadrul companiei indiferent dacă șefii încearcă sau nu
să o controleze.
În afara comunicărilor formale, în cadrul unei companii au loc și comunicări informale care
contribuie la formarea și consolidarea culturii acelei companii. Spre exemplu, discuţiile informale
purtate între angajați, în momente de repaos, este o cale sigură prin care informaţia, exactă sau
nu, ajunge în toate avanposturile.
Programe de comunicare destinate sudării echipelor, promovării și întăririi relațiilor amicale sau de
camaraderie între angajați, relații care stimulează instaurarea și menținerea unei atmosfere
destinse ce contribuie la eficientizarea activităților din cadrul companiei. Asemenea programe
favorizează cunoașterea angajaților între ei, luarea la cunoștință a obiectivelor companiei, cum să
lucreze eficient şi cum pot participa activ în cadrul companiei fără a se limita doar la a-şi face
datoria, ceea ce îi face mai valoroşi pentru acea companie.
Cunoașterea modalităților de comunicare, aplicarea acestora și implicarea activă a angajatului în

comunicarea în cadrul companiei îl ajută atât pe acesta cât și pe cei cu care relaționează să se
integreze ușor.
2. Lucrul în echipă
2.1. Conceptul lucrului în echipă

Conceptul de muncă în echipă este extrem de important atunci când este vizat succesul unui
proiect. Indivizii din grup pot fi foarte bine pregătiți profesional, însă dacă nu lucrează ca un tot
unitar, sunt șanse să nu ajungă la rezultat așteptat. O echipa eficientă este formata din oameni a
căror aptitudini se împletesc într-un mod armonios, pentru a atinge performanța atât pentru fiecare
proiect în parte cât și pentru succesul companiei în care lucrează.
2.2. Cum trebuie acționat pentru a avea o echipă unită și performantă

Comunicați eficient
Comunicarea între membri echipei trebuie să fie liberă si relaxată. De asemenea, comunicarea
între șeful de echipă și membrii ei este indicat să fie bună pentru ca rezultatele să fie cele dorite. În
ceea ce privește componența echipei, este necesar să existe o combinație de persoane cu abilități
diferite și caractere diferite. Dacă sunt prea asemănătoare, crearea de noi idei va fi limitată și
toata lumea va dori să joace aceleași roluri și să îndeplinească aceleași sarcini.
22

Prezența unui șef de echipă puternic
Cu excepția unei echipe foarte mici, este necesar un conducător.
Trebuie ca membrii echipei să fie tratați egal, atât în cadrul echipei cât și de persoanele din afară
acesteia. Membrii pot juca roluri diferite, de exemplu, în general există un șef, dar aceasta nu
înseamnă că el este mai important decât oricare alt membru al echipei. Această recunoaștere
egală trebuie să se raporteze la oricare din multele diferențe ce caracterizează indivizii din cadrul
echipei.
Este importantă prezența unui lider cu atitudine a căarui putere să influențeze și restul echipei. O
astfel de persoanș cunoște interesele colective și le considerș mai importante decât ale lui. De
asemenea, el reprezintă ehilibrul în echipă, reușind să-i mențină pe ceilalți concentrați.
Delegarea eficientă a sarcinilor
Responsabilitățile nu pot fi asumate de o singură persoană, astfel delegarea eficientă a

responsabilităților este importantă pentru a ușura munca intregii echipe. De fapt, munca în echipă
se bazeaza pe aplicarea principiului conform căruia fiecare membru trebuie să facă lucrul la care
se pricepe cel mai bine. Atunci când rolurile membrilor sunt bine definite, aceștia își înțeleg
responsabilitățile specifice și sunt capabili să își îndeplinească sarcinile cu o mai mare eficiență.
Nu există niciun fel de confuzie sau suprapuneri de responsabilități și, prin urmare, probabilitatea
de conflict în cadrul echipei este mult mai mică. Colegii de echipă nu aruncă vina unii pe alții și își
asumă în întregime responsabilitatea propriilor fapte. Dacă așteptările sunt clare de la bun început,
membrii echipei se vor simți stăpâni asupra muncii lor și se vor dedica îndeplinirii rezultatelor
așteptate. Obiectivele și așteptările clare vor asigura, de asemenea, o mult mai mare precizie a
procesului de evaluare a performanțelor.
Rezolvarea conflictelor
Este crucial să nu existe conflicte între membri echipei, iar un lider puternic trebuie să ajute
rezolvarea lor. Orice problemă critică trebuie tratată cu maturitate și poate fi rezolvată cu ușurință
fără să lase urme. De obicei conflictele provoacă stres, atmosferă neplacută și ineficiență.
Conflictele au tendința de a deveni procese care se alimentează singure și care nu iau în
considerare evoluția evenimentelor. Astfel, se poate ajunge în situația de a se da la o parte
adevăratele probleme. Conflictul în echipă se generalizează și polarizeazș membrii. Cel mai des,
un conflict deschis în cadrul unei echipe distruge motivația și spiritul de echipă.
Rezolvarea conflictelor din cadrul echipei depinde de cunoștințele și determinarea pe care membrii
le au în ceea ce privește medierea între membrii aflați înpragul unui conflict. Dacă membrii unei
echipe muncesc împreună făcând dovada de încredere și respect reciproc și angajându-se să
atingă obiectivul comun, nu ar trebui să apară conflicte. Cu toate acestea, conflictele apar. Pentru
a permite echipei să stingă conflictul, trebuie avute în vedere următoarele aspecte:
 Identificarea si clarificarea sursei conflictului
Membrii echipei care nu sunt direct implicați în conflict ar trebui să caute informații despre
opiniile acelor membri care sunt implicați, astfel încât să se poata stabili un dialog pe baza
datelor reale ale situației. Acesta ar trebui să continue apoi, până când sunt recunoscute și
23
înțelese ambele puncte de vedere.

 Stabilirea unor obiective comune
Membrii echipei ar trebui să stabilească rezultatele preferate de ceilalți membri ai echipei. In
urma discutțrii acestor obiective individuale, ar trebui să încerce să găsească niște puncte
comune cu care sunt de acord toți membrii.
 Identificarea opțiunilor
Pentru a sprijini procesul de stabilire a obiectivelor comune, membrii echipei implicați în conflict
ar trebui să discute ideile lor cu ceilalți membri ai echipei și să le ceară sugestii și să exploreze
toate opțiunile.
 Indepartarea obstacolelor
Membrii echipei ar trebui să identifice obstacolele și să stabilească consecințele posibile în
urma îndepărtării lor. Ei ar trebui să identifice ce anume poate și ce anume nu poate să fie
schimbat. Pornind de la obstacolele minore, acestea ar trebui să fie discutate și îndepărtate
câte unul odată, astfel încât să se realizeze treptat un acord. Ar trebui să se facă referire la
obiectivele comune identificate anterior, astfel încât să poată fi identificat un rezultat care
satisface dorințele tuturor acelora implicați în conflict.
 Ajungerea la un acord
Membrii echipei ar trebui să identifice o soluție acceptabilă pentru toți membrii echipei și nu
numai pentru aceia care au fost implicați în conflict.
 Recunoașterea acordului
Toți membrii echipei trebuie să recunoască că au ajuns la o soluție în urma căreia nimeni nu
pierde ci toți câștigă. Ei trebuie să se asigure că toți înțeleg implicațiile acordului pentru ei și
modalitățile lor de lucru. Trebuie apreciați toți membrii echipei care au contribuit la găsirea
soluției în vederea unei atmosfere pozitive.
Încredere reciprocă
Într-o echipă pot exista informații secrete, detaliile unui proiect nou, care nu ar trebui divulgate. Prin
increderea in membri sai, o echipa va functiona armonios.Încrederea reciprocă este fundamentul
stabilirii oricărei relații. Membrii unei echipe de succes își acordă reciproc prezumția de nevinovăție
și au întotdeauna încredere în bunele intenții ale colegilor. Ei își recunosc reciproc potențialul și nu
pun la îndoială abilitățile sau statutul celuilalt. Ei au încredere unul în celălalt, atât din punct de
vedere moral, cât și profesional. Încrederea reciprocă le dă membrilor echipei curajul de a-și
exprima în mod deschis opiniile, de a pune întrebări și îi ajută să dezvolte un sentiment de
apartenență la echipă. Colegii nu au a se teme de agende ascunse și se pot concentra în liniște
asupra muncii și obiectivelor profesionale. Membrii unei echipe adevărate își consolidează
încrederea reciprocă prin comunicare deschisă, schimb de opinii, idei și feedback în mod regulat.
Dezvoltarea și păstrarea sentimentului de încredere reciprocă nu este o sarcină ușoară. Dar
aceasta ar trebui să fie preocuparea de căpătâi a oricărui program de team building.
Obiective comune
O echipă este formată din indivizi cu opinii diferite. De accea este bine să fie lăsate la o parte
interesele subiective și privite mai cu atenție cele care sunt în interesul proiectului și a companiei.
Obiectivele INTELIGENTE sunt pietrele de temelie ale succesului unei echipe – obiectivele
24
INTELIGENTE au un adevărat efect de “team building”, de clădire și consolidare a echipei. Rolul

fiecărui membru al echipei este mult mai bine definit și mult mai coerent atunci când toată lumea
știe exact ce vrea să realizeze, cât de mult trebuie să realizeze, și care este orizontul de timp în
care trebuie să se încadreze. Să luăm un exemplu de obiectiv: îmbunătățirea satisfacției clientului.
Această formulare însă are un caracter general, vag. Un obiectiv INTELIGENT ar suna cam așa:
îmbunătățirea satisfacției clientului cu X procente în următoarele Y luni. O echipă INTELIGENTA
va nota în scris obiective măsurabile și realizabile, atât pe termen scurt, cât și pe termen lung.
Stabilirea unor obiective specifice, măsurabile va facilita, de asemenea, procesul de evaluare a
performanțelor.
Comuniune
O echipă însemană comuniune. Pentru ca ea să ajungă să se priveasca așa, sunt încurajate team
building-urile, excursiile și întâlnirile lunare pentru a consolida relațiile dintre membri. Pentru a fi
eficienți, oamenii trebuie să-și cumuleze eforturile pentru a atinge anumite obiective astfel încât s-
ar putea spune că team building-ul este un proces gândit să îmbunătățească relațiile și raporturile
dintre membrii unui grup pentru depășirea barierelor în atingerea obiectivelor comune. Aceste
relații dintre membrii grupului pot viza îmbunătățirea abilităților de rezolvare a problemelor, de luare
a deciziilor, de prevenire/gestionare a conflictelor etc. Scopul acestor programe este de a
INTEGRA talentul, abilitățile și creativitatea membrilor grupului. Se scontează, astfel, că atingerea
obiectivelor comune ale echipei se va face prin interacțiunea punctelor forte ale membrilor ei.
Evitarea negativității
Aici ne putem referii la discuțiile în contardictoriu neproductive, care ar trebui evitate cu orice preț.
Când gândești pozitiv, înseamnă că reușești să vezi întotdeauna partea plină a paharului. Când
gandețti pozitiv, ai atitudine. O minte pozitivă este o minte mai sănătoasă.
Stabilirea unui exemplu demn de urmat
Fiecare membru, prin intermediul muncii sale trebuie să ofere un exemplu bun de urmat și de
ceilalți. Acest lucru poate fi realizat prin sugerarea unor noi idei sau chiar prin participarea la
evenimente organizate în cadrul firmei.
Respect
Un aspect important și nu de neglijat este respectul. Conflictele și diferitele acțiuni vor fi tratate mai
cu ușurință atunci când respectul este reciproc, de asemenea și productivitatea va fi mai mare.
În prezent este acordată o atenție sporită lucrului în echipă din cauza cererii de a realiza la timp cât
mai multe proiecte și activități. Este foarte important pentru orice organizație să funcționeze corect,
membrii să nu lucreze ca o adunare amorfa ci să coopereze în vederea unui sigur scop comun,
acela de a atinge succesul.
25

SECȚIUNEA 2
ORGANIZARE
CAPITOLUL 1
NOȚIUNI PRIVIND ORGANIZAREA LOCULUI DE MUNCĂ,
SĂNĂTATEA ȘI SECURITATEA MUNCII
1. Tipuri de lucrări premergătoare execuției propriu-zise a unei lucrări de construcții
Înainte de începerea execuției propriu-zise a unei lucrări de construcții, lucrătorii trebuie să execute
o serie de activități destinate asigurării unui proces de muncă eficient, de calitate și în siguranță
atât pentru sănătatea lor proprie cât și pentru a persoanelor care intră în contact cu locul de
desfășurare a lucrărilor de construcție respective.
Principalele activități premergătoare începerii execuției lucrărilor de construcție la care lucrătorul

participă, în cadrul echipei sau individual, sunt următoarele:
a) Participarea activă la instructajele periodice, ținute de responsabilul cu protecția muncii

desemnat de angajator, și cele zilnice, ținute de șeful de echipă, privind normele generale și
specifice de protecția muncii și însușirea acestor norme;
b) Preluarea, în prezența șefului de echipă, a frontului de lucru, activitatea având ca obiective:

 Stabilirea spațiului de lucru;
 Stabilirea măsurilor organizatorice ce trebuie luate pentru desfășurarea eficientă și în
siguranță a lucrărilor;
c) Instructajul cu privire la lucrările programate în sarcina sa pentru acea zi, la specificul acestor
lucrări și modul lor de realizare;
d) Organizarea spațiului propriu de lucru, cu respectarea instrucțiunilor primite la preluarea

frontului de lucru, având ca obiective:
 Asigurarea accesului facil și în siguranță la mijloacele necesare pentru:

- asigurarea și menținerea curățeniei locului de muncă;
- executarea lucrărilor;
- asigurarea evacuării deșeurilor, cu luarea în considerare a reciclabilității acestora,
potrivit instrucțiunilor primite de la șeful ierarhic;
 Ventilarea spațiului, în situația în care lucrările se execută în spații închise și implică

utilizarea de materiale cu degajări de substanțe toxice și/sau praf;
26

 Asigurarea spațiilor și dispozitivelor adecvate pentru depozitarea în siguranță a materialelor
ce urmează a fi puse în operă în acea zi;
 Deplasarea la locul de muncă a echipamentelor individuale de protecție, precum și a

sculelor și dispozitivelor individuale de muncă necesare lucrărilor de executat în acea zi și
verficarea, în prezența șefului de echipă, a funcționării corecte și în siguranță a acestora.
2. Lucrările de organizare de șantier
Lucrările de organizare de șantier sunt destinate asigurării, pe perioada execuției lucrărilor de

construcții, a următoarelor:
- Utilităților – apă, canal sau fose mobile, energie electrică, drumuri de acces și de incintă,
iluminat;
- Punerii în siguranță a zonelor adiacente șantierului – trotuare și/sau culoare protejate și
semnalizate corespunzător pentru pietoni, mijloace de semnalizare și sau restricționare a
accesului, după caz;
- Spațiilor de depozitare a materialelor, sculelor și dispozitivelor;
- Spațiilor sociale – incinte pentru vestiare, spații de repaos și luat masa, grupuri sanitare;
- Măsurilor și mijloacelor de protecție și pază împotriva incendiilor – hidranți, lăzi cu nisip, lopeți,
găleți, extinctoare, după caz;
- Asigurării accesului restricționat în incinta șantierului – împrejmuiri, posturi de pază și control;
- Semnalizării adecvate a șantierului;
- Lucrărilor pentru asigurarea fronturilor de lucru – împrejmuiri, schele, platforme, rampe de
acces.
3. Cerințe specifice fronturilor de lucru și lucrărilor de izolare termică
Lucrările de izolare termică presupun, în mare parte, lucrul la înălțime.
Conform prevederilor Normelor naționale specifice de securitate a muncii, prin "lucru la înălțime"
se înțelege activitatea desfășurată la minim 2 m, măsurat de la tălpile picioarelor lucrătorului până
la baza de referință naturală (solul) sau orice altă bază de referință artificială, bază față de care nu
există pericolul căderii în gol.
Particularitățile frontului de lucru la înălțime impun organizarea specifică a locului de muncă,

utilizarea de instalații, dispozitive și scule specifice, precum și o serie de măsuri care vizează
comportamentul lucrătorului.
Organizarea specifică a locului de muncă
Frontul de lucru poate fi predat lucrătorului numai dacă:

- Acesta a fost amenajat și dotat din punct de vedere tehnic și organizatoric astfel încât să
prevină căderea de la înălțime, și accesul la și de la frontul de lucru este asigurat împotriva
27

căderii în gol a lucrătorilor, precum și a sculelor, dispozitivelor și materialelor cu care acesta ar
urma să lucreze;
- După caz, locul de muncă și căile de acces la acesta au fost marcate corespunzător.
- Echipamentele tehnice aflate în zona de siguranță au fost evacuate sau au fost protejate de
eventualele căderi de obiecte de la înălțime;
- Înainte de începerea lucrului, persoana desemnată de către angajator cu supravegherea
activității a verificat dacă sunt asigurate toate măsurile de securitate necesare pentru prevenirea
accidentării și îmbolnăvirii lucrătorilor și a încuvințat predarea frontului de lucru.
Instalații, dispozitive și scule specifice
Înainte de începerea unei lucrării, lucrătorul trebuie să fie instruit de către conducătorul lucrării cu
privire la utilizarea și manipularea în siguranță a instalațiilor, dispozitivelor și sculelor.
Lucrătorul are acces la frontul de lucru numai în situația în care conducătorul locului de muncă a
verificat, la începerea zilei de lucru, integritatea și starea de funcționare a instalațiilor, dispozitivelor
și sculelor ce urmează a fi folosite pentru lucrul la înălțime și a constat că acestea sunt utilizabile în
siguranță, drept pentru care permite lucrătorului acesul la frontul de lucru.
Cerințe privind instalațiile, dispozitivele și scule specifice
Scări:
- Scările din lemn pot fi utlizate numai pentru sarcini de până la 150 kg și numai de către un
singur lucrător;
- Lungimea scării din lemn cu trepte late nu trebuie să depășească 5 m;
- Lungimea scării din lemn trebuie să permită lucrul de pe o treaptă aflată la o distanță minimă de
1 m față de capătul superior al scării. Lucrul de pe ultimele două trepte superioare ale scării nu
este permis;
- Scările prelungite prin legare provizorie, cu trepte lipsă sau cu reparații improvizate sunt
interzise pentru folosire;
- Scările trebuie să aibă sistemul de îmbinare sigur si rigid;
- Lucrătorul trebuie să poarte încălțăminte corespunzătoare pentru a evita alunecarea;
- Scările extensibile nu sunt admise pentru executarea de lucrări de pe ele;
- Scările mecanice pe pneuri, platformele telescopice hidro-mecanice, autotelescoapele cu
acționare hidromecanică, platformele ridicătoare cu brațe articulate precum și alte utilaje
asemănătoare se utilizează numai potrivit instrucțiunilor fabricanților și numai de către lucrări
special instruiți în acest scop;
- Înainte de ridicare, scările mecanice pe pneuri se verifică și se calează pe un teren plan și
compact.
- Deplasarea scărilor pe pneuri, atunci când pe ele se află lucrători, este interzisă.
Platforme de lucru:
- Platforma de lucru trebuie să fie prevazută cu balustrade pe cele trei laturi exterioare, formate
28
din minimum două elemente paralele, dintre care primul situat la 1 m de suprafața platformei;
- Cele două elemente paralele trebuie să fie prinse între ele cu bare verticale având între ele cel
mult 1,5 m;
- Barele verticale și orizontale (scânduri de 10-15 cm lățime) ale balustrăzilor trebuie să fie
montate la nivelul suprafeței platformei, în suporți speciali prevăzuți în acest scop;
- Elementele orizontale și verticale ale balustrăzii trebuie să reziste la o forță orizontală de 80 kgf
aplicată la jumatatea distanței dintre două bare verticale sau la o forță dinamică de 50 kgf
aplicată în același punct, fără ca săgeata rezultată ca urmare a aplicării forței să depășească 30
mm;
- Accesul în planuri cu înclinare între 600-800 trebuie să fie realizat cu scări fixe cu balustrăzi;
- Accesul în planuri cu înclinare peste 800 trebuie să fie realizat cu scări fixe cu apărători tip
colivie și cu întreruperi pentru odihnă amplasate la maximum 4 m;
- Rampele de urcare trebuie să aibă o înclinare de cel mult 1:3;
- Rampele de acces pentru executarea lucrărilor la acoperișuri și alte elemente asemenea,
trebuie să aibă lățimea de cel puțin 0,6 m și asigurate împotriva alunecării;
- Platformele trebuie să permită accesul, lipsit de pericole, la toate elementele în lucru situate la
nivelul respectiv;
- Podinele trebuie să preia în siguranță sarcina maximă dată de greutatea lucrătorilor și a
materialelor ce se folosesc în timpul lucrului;
- Rampele de acces pentru circulația lucrătorilor trebuie să fie din panouri bine legate între ele, cu
lățimea de cel puțin 1 m, dacă se circulă într-un sens, și de cel puțin 1,5 m, dacă se circulă în
ambele sensuri;
- Grosimea dulapilor podinei trebuie să fie de cel puțin 6 cm, iar în cazul în care se transportă
materiale grele, grosimea este dată de calcul;
- Locurile de primire a materialelor necesare desfășurării activității se amenajează conform
proiectului tehnic elaborat de un proiectant și aprobat de persoana juridică în drept.
4. Cerințe privind accesul lucrătorilor la fronturile de lucru situate la înălțime
- Se acceptă accesul și lucrul la înălțime numai dacă lucrătorul deține aviz medical eliberat de
către medicul angajatorului sau al circumscripției teritoriale de muncă, ca urmare a unui examen
medical care atestă că, în urma verificărilor aptitudinilor și capacităților neuropsihice, acesta
este apt pentru lucrul la înălțime;
- Lucrătorul care lucrează la înălțime trebuie supus examenului medical periodic;
- Persoanele sub 18 ani și cei care au depășit vârsta de 55 ani nu pot fi admiși pentru lucrul la
înălțime, așa cum este acesta definit.
5. Aplicarea prevederilor legale referitoare la sănătatea şi securitatea în muncă
Generalități
Legislația muncii prevede în responsabilitatea angajatorului luarea unor măsuri pentru protejarea
sănătății și securității salariaților, inclusiv activități de informare și pregătire, precum și de
organizare a protecției muncii și asigurare a mijloacelor necesare acesteia.
29

De asemenea, legislația prevede o serie de norme de a căror respectare depinde desfășurarea în
siguranță a activității.
Aceste norme, împreună cu cele specifice locului de muncă și angajatorului, trebuie aduse la
cunoștința angajaților, reîmprospătate și revizuite periodic și ori de cîte ori este necesar, prin grija
angajatorului care trebuie să se asigure că aceștia și le-au însușit.
Obligațiile angajatorului nu absolvă angajatul de însușirea și respectarea normelor.
Angajatul, potrivit Legii nr. 319 din 2006 a securității și sănătății în muncă, are, la rândul său,
următoarele obligații:
- Să își desfăşoare activitatea în conformitate cu pregătirea şi instruirea sa, precum şi cu

instrucţiunile primite din partea angajatorului, astfel încât sa nu expuna la pericol de
accidentare sau îmbolnăvire profesională atât propria persoană, cat şi alte persoane care pot
fi afectate de acţiunile sau omisiunile sale în timpul procesului de munca.
- Să utilizeze corect maşinile, aparatura, uneltele, substanțele periculoase, echipamentele de

transport şi alte mijloace de producţie;
- Să utilizeze corect echipamentul individual de protecţie acordat şi, după utilizare, să îl

înapoieze sau să îl pună la locul destinat pentru păstrare;
- Să nu procedeze la scoaterea din funcţiune, la modificarea, schimbarea sau înlăturarea

arbitrară a dispozitivelor de securitate proprii, în special ale maşinilor, aparaturii, uneltelor,
instalaţiilor tehnice şi clădirilor, şi să utilizeze corect aceste dispozitive;
- Să comunice imediat angajatorului şi/sau lucrătorilor desemnaţi cu protecția muncii orice

situaţie de muncă despre care au motive întemeiate să o considere un pericol pentru
securitatea şi sănătatea lucrătorilor, precum şi orice deficiență a sistemelor de protecţie;
- Să aducă la cunoștința conducătorului locului de munca şi/sau angajatorului accidentele

suferite de propria persoană;
- Să coopereze, atât timp cât este necesar, cu angajatorul şi/sau cu lucrătorii desemnaţi cu
protecția muncii, pentru a permite angajatorului să se asigure că mediul de muncă şi condiţiile
de lucru sunt sigure şi fără riscuri pentru securitate şi sănătate;
- Să își însuşească şi să respecte prevederile legislaţiei din domeniul securităţii şi sănătăţii în

munca şi măsurile de aplicare a acestora.
Norme de securitate și sănătate a muncii pentru activități care necesită manipulări manuale
Manipularea manuală a obiectelor grele va fi evitată pe cât posibil. Dacă acest lucru nu poate fi
evitat, atunci angajatorul va lua măsuri organizatorice corespunzătoare, pentru a reduce riscul pe
care îl implică manipularea manuală a greutăților, ținând cont de referințele uemătoare, iar
angajatul va acționa astfel încât:
- încărcătura să nu fie prea grea sau prea mare, greu de mânuit şi de prins, instabilă sau cu un
conţinut ce riscă să se deplaseze, poziționată astfel încât să necesite susţinerea sau
30

manipularea ei la distanță față de trunchi sau cu flexia ori răsucirea trunchiului, susceptibilă să
producă leziuni din cauza marginilor şi/sau consistenței sale, în special în cazul unei coliziuni;
- efortul fizic necesar să nu fie prea intens;
- manipularea să se realizeze fără o mișcare de răsucire a trunchiului;
- mișcarea de manipulare să nu antreneze o deplasare bruscă a greutății;

- să se evite manipularea din poziții instabile ale corpului;
- să se asigure suficient spaţiu liber, în special pe verticală, pentru realizarea activităţii;
- solul să nu prezinte denivelări care pot conduce la împiedicare, sau să nu fie alunecos pentru
încălțămintea lucrătorului;
- planul pe care se lucrează să nu prezinte denivelări care implică manipularea greutății la
diferite niveluri;
- planul de sprijin al piciorului să fie stabil;
- temperatura, umiditatea și circulaţia aerului să fie corespunzătoare;
- efortul fizic să nu fie prea frecvent sau prelungit;
- perioada de repaus fiziologic sau de recuperare să fie suficientă;
- distanţele pentru ridicare, coborâre sau transport să fie reduse pe cât posibil.
Norme specifice de securitate și sănătate a muncii
Potrivit Hotărârii de Guvern nr. 1425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
prevederilor Legii securității și sănătății în muncă nr. 319 din 2006, instructajul de protecție a
muncii se face pe faze.
Intervalul dintre două instructaje periodice este de 30 de zile calendaristice.
Este obligatorie efectuarea unui instructaj zilnic de protecție a muncii la începerea lucrului.
Instructajul zilnic se face de către conducătorul direct al locului de muncă, pentru toți lucrătorii din
formația sa, timp de 5-10 minute, și se consemnează în registrul de predare-primire al serviciului
sau în condica de serviciu, după caz.
Instructajul zilnic cuprinde măsurile de protecție a muncii care trebuie respectate în desfășurarea
activității din ziua respectivaă, luându-se în considerare condițiile concrete ale locului de muncă la
momentul dat. Verificarea efectuării și însușirii acestui instructaj se face de șefii ierarhici, prin
sondaj, consemnându-se într-o notă constatările făcute și măsurile ce se impun.
Norme specifice organizării locului de muncă
Este obligatorie imprejmuirea zonei de lucru în raza de acțiune a utilajelor de ridicat, respectiv a
lucrărilor ce prezintă pericol.
31

Pasarelele, scările și platformele de lucru de lângă utilajele de construcții și lucrările ce prezintă
pericol trebuie de asemenea să fie prevăzute cu balustrade și ținute în stare de curățenie.
Personalul muncitor din șantiere va putea fi utilizat numai la lucrările și în zona de lucru pentru
care i s-a făcut instructajul de protecție a muncii corespunzător.
În toate locurile periculoase, atât la locurile de lucru, cât și acolo unde este circulația mare, se va
atrage atenția asupra pericolului de accidente, prin indicatoare vizibile atât ziua cât și noaptea.
Accesul către toate locurile de muncă se va asigura fără obstacole sau goluri neacoperite. Gropile
și puțurile de foraj de pe teritoriul șantierului se vor imprejmui.
Șantierul va fi îimprejmuit pentru a se evita accesul persoanelor străine. Se vor îngrădi cu

împrejmuiri continue, lucrările în curs de construcție, situate de-a lungul drumurilor publice.
În cazul în care împrejmuirea se execută la o distanță mai mică de 10 m de o lucrare în curs de

construcție, care are o înălțime mai mare de 12 m, aceasta trebuie prevăzuta cu copertina lată de
cel puțin 1 m și cu o rampă de 20 de grade spre partea opusă lucrării. De-a lungul muchiei de sus
a copertinei trebuie făcută o bordură înaltă de 15 cm.
Mașinile și utilajele de construcții vor fi astfel instalate încât să se asigure stabilitatea și

imposibilitatea unor deplasări necomandate.
Se interzice lăsarea pe șantier a mașinilor și utilajelor de construcții, precum și a mijloacelor de

transport în poziții în care stabilitatea nu este asigurată sau în care e posibilă deplasarea lor
necomandată.
Evacuarea molozului și a deșeurilor de materiale din obiectele de construcție și schelele aferente,

de la o înălțime mai mare de 4 m, trebuie făcută cu ajutorul jgheaburilor închise, în lăzi închise sau
în containere.
Capătul inferior al jgheabului trebuie să se afle la o înălțime de cel mult 1 m deasupra solului. În
cazul în care acest lucru nu este posibil, capătul inferior al jgheabului trebuie să se termine într-un
buncăr de depozitare, pentru a se evita producerea prafului.
Locurile în care se depozitează molozul și deșeurile de materiale de construcții evacuate de sus

trebuie să fie îngrădite.
Toate golurile din pereți, amplasate cu marginea de jos la o înălțime sub 0,70 m deasupra
planșeului și care comunică spre exteriorul construcțiilor sau dau spre locuri unde nu există un
planșeu continuu, se vor îngrădi.
De asemenea se vor acoperi și îngrădi cu balustrade executate pe tot conturul, cu o înălțime de cel
puțin 1 m, golurile din planșeele clădirilor în construcție pe care se execută lucrări sau e posibil sa
se circule; golurile vor fi marcate cu indicatoare de pericol.
Se interzice executarea concomitentă de lucrări la două sau mai multe nivele diferite, aflate în
puncte pe aceeași verticală, făra dispozitive de protecție a muncii corespunzătoare.
Golurile de ferestre și usi unde nu s-a montat tâmplăria vor fi inchise provizoriu pentru a feri
personalul muncitor de curenții de aer.
32

În cazul în care în timpul lucrului este posibila o emanație de gaze toxice sau inflamabile,
personalul muncitor trebuie prevenit asupra pericolului și instruit în privința măsurilor de protecție.
Șantierele respective vor fi înzestrate cu un număr suficient de detectoare de gaze și cu măsti
izolante.
Pe tot timpul lucrului în zona periculoasă va trebui să existe personal sanitar dotat cu cele
necesare pentru a acorda ajutor imediat în cazul unui accident de muncă.
In cazul aparitiei neașteptate - în timpul lucrului - a unei emanații de gaze vătămătoare sau
inflamabile, lucrul va fi oprit și personalul muncitor evacuat, până la luarea măsurilor
corespunzătoare de protecție a muncii.
Manipularea mecanizată pe orizontală și verticală a diferitelor încărcături se va executa numai cu

respectarea tuturor prevederilor legale de lucru în vigoare, cu ajutorul mijloacelor de ridicare și
transport pe verticală și orizontală.
Dacă în timpul transportului se defectează utilajul sau una din prinderi cedează, încărcătura va fi
coborâtă; dacă acest lucru nu e posibil, până la inlăturarea defecțiunii, locul de sub incărcătură va
fi imprejmuit și se vor organiza posturi de pază pentru interzicerea pătrunderii personalului
muncitor în zona respectivă. De asemenea, se vor pune indicatoare de avertizare. Aceste măsuri
vor fi sistate numai după reintrarea în normal.
Primirea încărcăturilor pe construcție se va face de către personalul muncitor, numai după oprirea
completă a mijloacelor de ridicat. Personalul muncitor va sta pe schele sau pe planșeu. Se
interzice aplecarea personalului muncitor în afara construcției pentru a desprinde elementele din
cârligul mijlocului de ridicat. Apropierea încărcăturaii se va face cu carlige de tragere sau franghii
ajutatoare. Personalul muncitor va fi asigurat cu echipament de protecție pentru lucrul la înălțime și
locuri periculoase. Ridicarea încărcăturailor se va face pe verticala. Nu se admite pozitia oblică a
dispozitivelor de prindere și nici tararea încărcăturilor cu mijlocul de ridicat.
Se interzice executarea lucrărilor la înălțime în perioade de timp nefavorabil - vânt puternic,

ninsori, polei, în locurile de lucru cu vizibilitate redusă etc.
Executarea lucrărilor pe timp de noapte impune luarea cel puțin a următoarelor măsuri :
- asigurarea iluminatului corespunzător, care să ofere o vizibilitate perfectă pe intreaga
suprafață a zonei de lucru;
- dotarea cu echipament de protecție reflectorizant a personalului ce lucrează cu mijloacele
de ridicat;
- vopsirea în culori reflectorizante a cârligului mijlocului de ridicat și a cablurilor de legătură;
- acționarea dispozitivului de semnalizare acustică la orice mișcare a mijlocului de ridicat;
- dotarea cu lumini de semnalizare a mijlocului de ridicat;
- iluminarea locală cu lămpi portabile a zonelor de lucru;
- iluminarea separată a locurilor de depozitare a materialelor și elementelor de construcții
ce se manipulează;
- iluminarea corespunzătoare a căilor de acces;
- asigurarea că personalul muncitor are aviz medical în valabiitate, care atestă că este apt
pentru lucrul de noapte și la lumină artificială.
33

În toate locurile de lucru, personalul muncitor trebuie dotat cu echipament de protecție specific pe
care e obligat să-l poarte în tot timpul lucrului și până la părăsirea spațiului aferent șantierului.
La executarea lucrărilor la înălțime sau în alte zone periculoase, personalul muncitor trebuie
prevăzut cu centuri de siguranță legate de puncte fixe ale construcției, precum și cu truse, genți,
lădițe sau cutii pentru păstrarea sculelor, uneltelor și a pieselor mărunte.
Accesul în construcții și la locurile de muncă se face exclusiv pe scări definitive sau pe scări
mobile.
Accesul către locurile de muncă trebuie amenajat fără obstacole sau goluri neacoperite.
Norme referitoare la manipularea, transportul și depozitarea sculelor, dispozitivelor și

echipamentelor
Sculele și uneltele vor fi păstrate în truse sau cutii, pentru a se evita împrăștierea lor sau căderea
de la înălțime.
Sculele de dimensiuni mici pot fi prinse și de ochiuri special prevăzute în centurile de siguranță,
adaptate pentru fiecare unealtă în parte, astfel ca lucrătorul să le aibă la îndemână, luându-se
totodată măsuri ca în timpul lucrului aceste scule să nu incomodeze și să nu împiedice mișcările
libere ale mâinilor, precum și deplasarea lucrătorului cu ușurință.
Toate dispozitivele trebuie verificate zilnic, înainte de începerea lucrului, de către lucrătorii
însărcinați a le folosi, împreună cu șeful echipei. Verificarea va urmări să constate dacă
dispozitivele nu prezintă fisuri, șuruburi sau piulițe defecte, fire rupte la cabluri, deformații sau
dezaxări.
Toate dispozitivele trebuie să fie bine întreținute, curățate de rugină, vopsite și cu piesele filetate
sau lagărele scripeților bine unse.
La terminarea lucrului, toate dispozitivele trebuie să fie depozitate în locuri bine cunoscute sau
predate în bună stare schimbului următor.
În anexă sunt ilustrate câteva tehnici de manipulare și transport.

34

SECȚIUNEA 3
TEHNOLOGIA MESERIEI
CAPITOLUL 1
TIPURI DE LUCRĂRI DE CONSTRUCȚII ȘI MATERIALELE SPECIFICE
1. Generalități privind construcțiile. Elemente de limbaj
Construcțiile sunt alcătuiri funcționale legate solidar de teren prin intermediul oricărui tip de lucrări
de fundații, executate din orice fel de materiale, de regulă durabile, proiectate și realizate în scopul
de a adăposti și/sau facilita desfășurarea de activități umane sau în scop ecologic.
1.1. Alcătuirea construcților
Alcătuirea generală a construcțiilor depinde de destinațiile acestora.
Principalele elemente ale clădirilor:

- Structura sau elementele de rezistență (fundații, pereți de rezistență, stâlpi, grinzi, planșee,
șarpantă),
- Elementele de închidere (anvelopa clădirii),
- Elementele de compartimentare (pereți despărțitori),
- Finisajele (zugrăveli, vopsitorii, placări, pardoseli)
- Instalațiile.
Principalele elemente ale barajelor:
- Fundația barajului,
- Barajul propriu-zis.
-
Principalele elemente ale unei construcții de susținere a rețelelor de transport și distribuție a

energiei electrice:
- Fundația,
- Stâlpul sau pilonul.
-
Principalele elemente ale podurilor:

- Fundațiile,
- Pilonii,
- Tablierul,
- Elementele de siguranță ale traficului – parapete, instalații de iluminare și semnalizare ș.a.
35

1.2. Clasificarea și definirea categoriilor de elemente de construcții
1.2.1. Structura și elementele de rezistență
Totalitatea elementelor de rezistență ale unei construcții constituie structura acesteia. Rolul
structurii este de a asigura rezistența mecanică și stabilitatea construcției.
Se disting următoarele tipuri principale de structuri:
- Structuri în cadre. Acestea sunt alcătuite din fundație, stâlpi, grinzi, planșee și, după caz,
contravântuiri. În cele mai multe cazuri, și elementele scărilor – podeste, rampe - au rol
structural;
- Structuri în diafragme. Acestea sunt structuri cu pereți de rezistență din beton armat, denumiți și
diafragme. Structurile în diafragme sunt alcătuite din fundații, diafragme, planșee, rigle de
cuplare;
- Structuri din zidărie. Acestea sunt structuri cu pereți de rezistență din zidărie (din cărămidă, bca,
blocheți, piatră sau alte tipuri de blocuri de zidărie, legate între ele cu un liant – mortar).
Structurile din zidărie cu răspândirea cea mai mare sunt alcătuite din fundații, pereții de
rezistență din zidărie, buiandrugi, planșee, stâlpișori (sâmburi) din beton armat sau, în cazul
clădirilor vechi, din lemn, și, după caz dar obligatoriu la clădirile noi, centuri din beton armat;
- Structuri mixte – cadre și diafragme. Acestea sunt alcătuite din fundații, cadre (stâlpi și grinzi),
diafragme, planșee și grinzi de cuplare.
Descrierea elementelor de rezistență
Fundațiile. Acestea sunt elementele situate sub cota nivelului terenului, prin intermediul cărora
încărcările construcției se transmit la teren.
Există o multitudine de tipuri de fundații.
Principalele criterii de clasificare a fundațiilor sunt:
a) Adâncimea de fundare. După acest criteriu, se disting:
- Fundații de mică adâncime, denumite fundații directe sau de suprafață.
- Fundații de adâncime, denumite fundații indirecte. Din categoria fundațiilor de adâncime fac
parte piloții și chesoanele.
b) Modul de preluare a încărcărilor de la celelalte elemente de rezistență cu care intră în contact.

După acest criteriu, se disting:
- Fundații izolate. Acestea sunt specifice stâlpilor, și constau dintr-un bloc de fundare care
preia prin intermediul unui cuzinet sau direct incărcările transmise de un stâlp.
- Fundații continue sub pereți sau șiruri de stâlpi.
- Sisteme cu grinzi de fundare. Acestea constau într-o grindă sau rețra de grinzi de fundare
care preiu încărcările construcției de la elementele verticale de rezistență și le transmit
terenului prin intermediul unor blocuri de fundare.
- Radiere. Aceste tipuri de fundații costau într-o placă din beton armat dispusă, de regulă,
sub întreaga construcție. Placa poate fi prevăzută cu grinzi. Radierele pot transmite
încărcările construției la terenul de fundare fie direct, fie prin intermediul unor fundații de
adâncime – piloți.
36

Diafragmele sunt pereți de rezistență, de regulă din beton armat.
Riglele de cuplare sunt asociate diafragmelor și sunt elemente de rezistență liniare, orizontale,
care asigură conlucrarea între două diafragme situate în același plan și despărțite de golul la a
cărui parte superioară este amplasată rigla de cuplare.
Rigla de cuplare a celor două diafragme

n+1
Nivel
Diafragma D1 Diafragma D2
Rigla de cuplare a celor două diafragme

nNivel
Fig. 1 Rigle de cuplare
Buiandrugii sunt similari riglelor de cuplare, dar sunt asociați pereților din zidărie.
Buiandrug
Fig. 2. Buiandrugi
Centurile sunt elemente de rezistență liniare, realizate din beton armat monolit, amplasate la
partea superioară a pereților de rezistență din zidărie, având rolul de a asigura conlucrarea
37
acestora în cadrul structurii construcției, contribuind la rigidizarea acesteia.

Centurile pereților exteriori constituie punți termice și necesită protecție termică.
Stâlpișorii sau sâmburii din beton armat sunt elemente liniare de rezistență realizate, de regulă,
din beton armat, înglobați în pereții de rezistență din zidărie în scopul rigidizării acestora și, în
cazul stălpițorilor de colț sau intersecții, de creștere a gradului de conlucrare a pereților ce se
intersectează.
Stâlpișorii sau sâmburii din beton armat înglobați în pereții exteriori constituie punți termice și
necesită protecție termică.
Cadrele. Acestea sunt sisteme alcătuite din elemente de rezistență orizontale – grinzi și elemente
verticale – stâlpi. În unele cazuri, precum unele hale industriale, în alcătuirea cadrelor sunt incluse
și contravântuiri.
Grinzile sunt elementele orizontale de rezistență, liniare, care preiau încărcările de la
planșeu sau direct de unele utilaje, așa cum este cazul grinzilor de rulare a podurilor
rulante, și le distribuie stălpilor. Totodată, acestea au rolul de a asigura conlucrarea între
stâlpii sistemului structural.
Stâlpii sunt elementele de rezistență verticale, liniare, care transmit încărcările la fundație.
Contravântuirile orizontale sunt elemente de rezistență care asigură rigidizarea în plan
orizontal a sistemelor în cadre.
Contravântuirile verticale, denumite și portale, sunt elemente de rezistență dispuse în
interiorul careului format de doi stâlpi adiacenți și grinda care îi leagă.
Planșeele sunt elemente de suprafață care asigură compartimentarea construcției pe verticală și,
cu excepția construcțiilor cu acoperiș, asigură închiderea construcției la partea superioară.
Planșeele sunt, de regulă, elemente de rezistență, preluând încărcările construcției și
transmițându-le elementelor de rezistență pe care reazemă. Planșeele de rezistență contribuie la
rigiditatea și stabilitatea costrucției.
Planșeele care au doar rol de compartimentare se întâlnesc la clădiri vechi, cu un singur nivel.
Aceste planșee pot fi din materiale ușoare, tradiționale, precum șipci sau împletituri din papură sau
nuiele, acoperite cu pastă de ipsos sau amestecuri pământoase.
Planșeele contribuie, de regulă, și la asigurarea izolării termice, fonice și hidrofuge.
Acoperișurile sunt sisteme care închid la partea superioară, cu planuri orizontale sau înclinate,
construcțiile.
Acoperișurile cu planuri înclinate peste 8%, denumite acoperișuri în pantă, sunt alcătuite
dintr-un sistem cu rol de rezistență, format din elemente liniare verticale, orizotale și
înclinate, denumit șarpantă, și învelitoare care asigură izolarea hidrofugă a acoperișului și,
după caz, și izolarea termică și fonică.
Acoperișurile cu pantă de până la 8% sunt denumite terase. Panta se realizează prin
dispunerea înclinată a planșeului, caz extrem de rar utilizat, sau, așa cum este uzual, prin
turnarea uneui beton sau a unei șape de pantă peste planșeul orizontal de peste ultimul
nivel al clădirii.
Scările reprezintă un sistem de planuri înclinate, denumite rampe, și planuri orizontale, denumite
podeste, care asigură deplasarea de la un nivel la altul al construcției.
De regulă, scările au rol de rezistență în cadrul unei construcții.
38

1.2.2. Elementele de închidere (anvelopa clădirii)
Rolul elementelor de închidere este de separare a interiorului construcției de mediul înconjurător,

precum și, după caz, de izolare termică, fonică și hidrofugă.
Elementele de închiere pot îndeplini și rol de elemente de rezistență.
Din anvelopa clădirii fac parte și elementele vitrate care au doar rol de izolare hidrofugă și, după
caz, termică și fonică.
1.2.3. Elementele de compartimentare
Rolul elementelor de compartimentare este de separa între ele diverse spații ale construcției.
Elementele de compartimentare pot avea și rol structural, așa cum este cazul diafragmelor și al
pereților de rezistență din zidărie.
După caz, elementele de compartimentare au și rol de izolare fonică și termică.
1.2.4. Finisajele
Finisajele sunt elemente cu rol decorativ, funcțional, de asigurare a durabilității elementelor pe care
sunt aplicate, și/sau de asigurare a izolării termice, fonice, hidrofuge.
Din categoria finisajelor fac parte tencuielile, zugrăvelile, vopsitoriile, placajele pentru pereți,
pardoseli și tavane, tâmplările.
1.2.5. Instalațiile
Instalațiile sunt elemente care asigură alimentarea construcțiilor cu apă, energie, gaze, agent
termic și alte fluide/gaze tehnologice, precum și evacuarea și/sau procesarea apelor uzate, gazelor
și/sau rezidurilor tehnologice.
1.2.6. Izolații la construcții
Asigurarea izolării construcțiilor se poate realiza atât cu ajutorul elementelor de rezistență, cât și al
celor de finisare, compartimentare și/sau închidere.
Spre exemplu, panourile termoizolante portante pentru utilizare la exterior au rol de element de
închidere și rezistență și asigură, în același timp, izolarea termică și hidrofugă, nemaifiind necesare
lucrări speciale de izolare executate în șantier.
Pereții placați cu plăci ceramice smălțuite nu mai necesită, pe suprafața de placat/placată,

realizarea de lucrări de hidroizolații, acest tip de placaj având, în principal, rol de izolare hidrofugă.
Pentru montarea panourilor și executarea placărilor menționate mai sus sunt necesare alte
calificări decât cea de lucrător termoizolator, respectiv montator reglor sau constructor-montator de
structuri metalice, pentru primul caz, și lucrător finisor pentru construcţii sau mozaicar faianţar
pentru cazul al doilea.
39
Lucrările propriu-zise de izolații la construcții se realizează de către lucrători în izolații.

2. Cerințele fundamentale aplicabile construcțiilor
În scopul asigurării unui nivel calitativ al construcțiilor care să satisfacă nevoile de securitate a
vieții, bunurilor și mediului, la nivelul Uniunii Europene au fost stabilite cerințe fundamentale
aplicabile construcțiilor, cerințe ce trebuie considerate și respectate atât în activitatea de proiectare
cât și de execuție, exploatare și postutilizare (demolare) a construcțiilor.
Cerințele fundamentale aplicabile construcțiilor, așa cum sunt stabilite de Regumentul (UE) nr.
305/2011, sunt următoarele:
a) Rezistență mecanică și stabilitate
Prin această cerință se impune proiectarea, execuția și exploatarea construcției în așa fel încât să
se evite:
- prăbușirea construcției sau a unor părți ale acesteia;
- deformații peste limita admisibilă;
- deteriorarea unor părți ale construcției, instalațiilor și/sau echipamentelor ca urmare a unor
deformații majore ale elementelor de rezistență;
- deteriorare disproporționat de mare față de evenimentul cauzator.
b) Securitate la incendiu
Prin acestă cerință se impune realizarea și exploatarea construcției astfel încât:
- stabilitatea elementelor de rezistență să poată fie asigurată pe o perioadă de timp de la
izbucnirea incendiului, perioadă stabilită astfel încât, în condiții normale, să se poată
interveni pentru stingerea focului;
- apariția și propagarea focului și a fumului să fie limitate;
- extinderea focului către vecinătăți să fie limitată;
- arhitectura și, după caz, dotarea construcției să asigure părăsirea în tip util a construcției
sau să asigure salvarea ocupanților;
- să confere siguranță echipelor de intervenție.
c) Igienă, sănătate și mediu înconjurător

Această cerință prevede proiectarea, executarea și exploatarea construcției astfel încât aceasta să
nu pericliteze igiena, sănătatea și siguranța executanților construcției, ocupanților sau vecinilor și
să nu afecteze calitatea mediului, scop în care trebuie avute în vedere limitarea sau stoparea,
potrivit reglementărilor aplicabile și/sau autorizațiilor emise pentru construcția în cauză, a
următoarelor:
- emanațiilor de gaze toxice;
- emisiilor de substanțe periculoase în aerul din interior sau în atmosferă;
- emisiilor de radiații periculoase;
- scurgerii de substanțe periculoase în apa apa potabilă, apa de suprafață, pânza freatică și
în sol;
- evacuării defectuoase a apelor uzate, a fumului și a deșeurilor;
- umidității pe și în anumite elemente ale construcției.
40

d) Siguranță și accesibilitate în exploatare
Cerința impune proiectarea și execuția construcției astfel încât acesta:
- să nu prezinte riscuri de accidente pentru ocupanți, precum alunecări, căderi, loviri, arsuri,
electrocutări;
- să confere un grad acceptabil de securitate la efracții;
- să fie accesibile și utilizabile de către persoanele cu dizabilități fizice.
-
e) Protecție împotriva zgomotului

Cerința prevede proiectarea și execuția construcției astfel încât zgomotul perceput de către
ocupanți și persoane aflate în apropiere nu depășească nivelul prevăzut în reglementările
aplicabile sau autorizațiile emise pentru construcția în cauză.
f) Economie de energie și izolare termică

Cerința prevede ca atât construcția cât și instalațiie de încălzire, răcire, iluminare și ventilare să fie
proiectate și executate astfel încât consumul de energie necesar funcționării acestora să fie mic.
Trebuie asigurat un consum redus de energie și pentru executarea și demolarea construcției.
g) Utilizare sustenabilă a resurselor naturale

Cerința prevede proiectarea, execuția și demolarea construcției astfel încât să fie asigurate
următoarele:
- reutilizarea sau reciclabilitatea materialelor și părților componente, după demolare;
- durabilitatea (trăinicia) construcțiilor;
- utilizarea la realizarea construcției a unor materii prime și secundare prietenoase cu mediul.
3. Produsele pentru construcţii şi instalaţii
3.1. Generalități
Produsele pentru construcții sunt definite, potrivit Hotărârii Guvernului nr. 622/2004, ca fiind acele
produse realizate în scopul de a fi încorporate “în mod permanent în construcţii, termenul
desemnând materiale, elemente şi componente individuale sau alcătuind un set, inclusiv pentru
sisteme prefabricate sau instalaţii, plasate pe piaţă în forma în care urmează a fi încorporate,
asamblate, aplicate sau instalate în construcţii prin operaţii şi/sau lucrări de construcţii”.
Pentru ca utilizatorii să poată stabili dacă un produs este potrivit pentru a fi utilizat la realizarea
unei lucrări de construcții dată, fabricantul produsului trebuie să furnizeze produsul însoțit de
informații cu privire la caracteristicile acestuia.
Caracteristicile despre care fabricanții trebuie să ofere informații se stabilesc în funcția de utilizarea
preconizată de către fabricant.
Înainte de achiziționarea unui produs, utilizatorul ar trebui să verifice dacă performanțele aferente
caracteristicilor produsului, așa cum sunt declarate în documentele furnizate de către fabricant
odată cu produsul, corespund cu performanțele prevăzute în proiectul lucrării de construcții pentru
care utilizatorul intenționează achizionarea produslui.
41

3.2. Principalele caracteristici ale produselor pentru construcții și unitățile de măsură ale
acestora
Masa specifică reprezintă cantitatea de substanță conținută de o unitate de volum a unui material.
Greutatea specifică reprezintă valoarea forței cu care o unitate de volum a unui material
acționează gravitațional.
Densitatea reprezintă masa unei unități de volum al materialului.
Porozitatea reprezintă proprietatea materialului de a avea interspații (pori) în masa sa. Porozitatea
se exprimă prin coefientul sau gradul de porozitate sabilit prin raportul procentual dintre volumul
total al interspațiilor (porilor) materialului și volumul total al acestuia.
Contractarea este proprietatea materialului de a-și micșora dimensiunile ca urmare a acțiunilor
mecanice, chimice și/sau termice
Proprietăți în raport cu apa:

- Hidrofobia reprezintă proprietatea materialului de a nu interacționa cu apa.
- Hidrofilia este contrariul hidrofobiei, respectiv proprietatea materialului de a nu interacționa cu
apa.
- Impermeabilitatea reprezintă proprietatea materialului de a nu lăsa să treacă prin el apa.
- Permebilitatea este contrariul impermeabilității, respectiv proprietatea materialului de a lăsa să
treacă prin el apa.
Permeabilitatea la aer/vapori de apă reprezintă proprietatea materialului de a lăsa să treacă prin
el aer/vapori de apă.
Dilatarea este opusul contractării, respectiv proprietatea materialului de a-și mări dimensiunile ca
urmare a acțiunilor mecanice, chimice, termice și/sau higroscopice (sub acțiunea apei sau
vaporilor de apă).
Proprietăți în raport cu apa
Rezistența la compresiune reprezintă propriatatea materialului de a se opune deformării sau

ruperii sub acțiunea unei forțe exterioare de compresiune.
Forță de compresiune Forță de compresiune

Fig. 3
Rezistența la întindere (sau tracțiune) reprezintă propriatatea unui material de a se opune

alungirii sau ruperii sub acțiunea unei forțe exterioare de întindere.
Forță de tracțiune Forță de tracțiune

Fig. 4
Rezistența la încovoiere reprezintă propriatatea unui material de a se opune deformării sau

ruperii sub acțiunea unei forțe exterioare aplicate transversal pe element.
Fig. 5
42

Rezistența la uzură reprezintă proprietatea suprafeței materialului de a rezista la acțiuni de natură
mecanică, în special la frecare. Rezistența suprafețelor la acțiuni de frecare mai poartă denumirea
de rezistență la abraziune.
Durabilitatea reprezintă proprietatea materialului de a-și menține în timp performanțele, sub
acțiunea factorilor de mediu, cum ar fi, spre exemplu, acțiunea de îngheț-dezgeț.
Conductivitatea termică este prorietatea materialului de a transmite prin grosimea lui un flux de
căldură produs datorită diferenței de temperatură ale suprafețelor materialului. Conductivitatea
termică se exprimă prin raportul dintre cantitatea de căldură ce stăbate grosimea materialului,
măsurată pe o unitate de suprafață și într-o unitate de timp, și diferența dintre valorile
temperaturilor celor două suprafețe paralele ale materialului. Valoarea acestui raport poartă
numele de coeficient de conductivitate termică. Cu cât acest coeficient este mai mic, cu atât
materialul este un izolator termic mai performant.
Conductivitatea termică a unui material depinde de porozitatea și umiditatea acestuia. Cu cât un
material are porozitatea mai mare și umiditatea mai mică, cu atât coeficientul de conductivitate
termică al acestuia este mai mic, deci este un izolator termic mai bun.
Rezistența termică este raportul dintre grosimea materialului și conductivitatea termică. Cu cât
valoarea rezistenței termice a unui material este mai mare, cu atât acesta asigură o termoizolare
mai bună.
Caracteristicile specifice unui produs și utilizării preconizate a acestuia ar trebui determinate și

declarate de către fabricant și cunoscute de către utilizator.
Pe baza acestor caracteristici, utilizatorul (constructorul) decide dacă produsul în cauză este
potrivit pentru lucrarea de construcții pe care urmează să o execute, sau, cu alte cuvinte, răspunde
cerințelor acelei lucrări de construcții, cerințe stabilite, de obicei, în proiectul lucrării de construcții.
3.3. Principalele produse pentru construcții și caracteristicile acestora
3.3.1. Produse pentru structuri
a) Structuri din beton armat
Principalele produse utilizate la structurile din beton armat sunt:

- Betonul marfă sau betonul proaspăt;
- Produse din oțel pentru armarea betonului.
Betonul. Acesta este un produs rezultat din amestecarea de ciment, nisip, agregate (pietriș) și apă și,
după caz, aditivi și adaosuri, de diverse tipuri și în diferite proporții în funcție de caracteristicile
necesare betonului.
În majoritatea cazurilor, betonul marfă se produce la comandă, în stații specializate pentru prepararea
betonului.
Pentru lucrări de mică importanță și care necesită cantități relativi mici de beton, acesta se poate
prepara în șantier, cu mijloace nemecanizate sau mijloace de mică mecanizare.
43

Principalele caracteristici ale betonului sunt următoarele:
- Clasa betonului, definită pe baza rezistenței caracteristice la compresiune determinată la 28 de zile
de la turnarea betonului, pe mostre cilindrice din acel beton, având 150 mm diametru și 300 mm
înălțime sau cuburi cu latura de 150 mm;
- Durabilitatea;
- Consistența, definită ca proprietatea betonului de a-și păstra forma;
- Lucrabilitatea, definită ca prorietatea betonului proaspăt de a umple eficient și eficace spațiul dintre
cofraj și armături;
- Gradul de impermeabilitate;
- Gradul de gelivitate (numărul de cicluri îngheț-dezgheț la care betonul rezistă).
Produsele din oțel pentru armarea betonului. Cele mai uzuale sunt:
- Barele din oțel laminat la cald, profilate sau lise (așa-numitele bare din oțel-beton),
- Plasele sudate,
- Sârmele laminate la rece,
- Oțelurile pentru elemente din beton precomprimat – sârme, toroane, bare,
- Profilele laminate pentru utilizare ca armături rigide în structurile compozite din beton și oțel,
denumite și structuri BAR (Beton cu Armătură Rigidă),
- Produsele din oțel pentru armături disperse.
Principalele caracteristici ale celui mai uzual produs pentru armarea betonului – barele din oțel laminat
la cald – sunt:
- Rezistența la tracțiune
- Limita de curgere. Valoarea acesteia, dată în N/mm2, determină încadrarea oțelului respectiv într-
una din cele 6 categorii de rezistență.
- Alungirea la forță maximă, alungirea la rupere și raportul dintre rezistența la tracțiune și limita de
curgere. Valorile acestora determină încadrarea oțelului respectiv într-una din cele 5 clase de
ductilitate.
- Rezistența la oboseală
- Aptitudinea la îndoire.
b) Structuri din zidărie
Principalele produse utilizate la structurile din zidărie sunt:

 Blocurile de zidărie, care pot fi din:
- Argilă arsă (cărămizi)
- Beton celular autoclavizat,
- Blocheți din beton,
- Piatră
- Argilă nearsă (chirpici)
- Produse din oțel pentru armarea betonului.
 Adezivi pentru blocurile de zidărie, și anume:
- Mortar – cel mai uzual,
- Mortare pentru rosturi subțiri, cunscute și sub numele de grout,
- Pastă de argilă, pentru blocuri din argilă nearsă.
 Componente metalice auxiliare pentru zidării: agrafe, bride de fixare, etriere ș.a.
Blocurile de zidărie
Principalele caracteristici ale blocurilor de zidărie din argilă arsă și bca sunt:
44
- Rezistenţă la compresiune pe abele direcții,

- Stabilitate dimensională, exprimată prin dilatare datorită umidității,
- Absorbţie de apă,
- Densitate aparentă în stare uscată – relevantă pentru izolarea la zgomot aerian,
- Rezistența termică – relevantă pentru izoarea termică,
- Rezistența la îngheț-dezgheț - relevantă pentru zidările din cărămidă aparentă sau pentru
situațiile în care, din motive tehnice sau economice, zidăria exterioară rămâne aparentă peste
iarnă,
- Reacția la foc.
Mortarul pentru legarea blocurilor de zidărie între ele, rostuirea acestora și umplerea golurilor și
defectelor din zidărie.
Acesta este un produs rezultat, uzual, din amestecarea de ciment, nisip și apă și, după caz, var pentru
îmbunătățirea lucrabilității.
Principalele caracteristici ale mortarelor sunt:
- Rezistenţă la compresiune,
- Aderenţă, exprimată prin rezistenţă caracteristică iniţială la forfecare,
- Absorbţie apă,
- Conductivitate termică,
- Rezistența la îngheț-dezgheț,
- Reacția la foc.
3.3.2. Produse pentru finisaje

a) Produse uzuale pentru finisare umedă la pereți, stâlpi și tavane
- Paste subțiri pentru gletuire – se utilizează pentru aducerea în același plan a unei suprafețe,
- Mortare pentru tencuieli decorative,
- Vopsea decorativă.
Pastele subțiri pentru gletuire au următoarele principale caracteristici:
- Rezistența la abraziune,
- Rezistența la compresiune,
- Rezistența la lovire,
- Rezistența la fisurare,
- Aderența, exprimată prin încercare la smulgere,
- Coeficientul de dilatare termică,
- Permeabilitatea la apă și vapori de apă,
- Reacția la foc.
b) Produse uzuale pentru placarea pereților și tavanelor
Pentru placarea pereților: plăci ceramice (faianță), gips-carton, lambriuri din lemn, mase plastice sau
alte materiale compozite.
Pentru placarea tavanelor: gips-carton, lambriuri din lemn, mase plastice sau alte materiale compozite.
Plăcile ceramice au următoarele principale caracteristici:
- Conținutul/emisiile de substanțe periculoase - cadmiu și plumb - în cazul utilizării în
spații în care intră în contact cu produse alimentare,
- Aderenţă,
- Rezistența la îngheț-dezgheț - în cazul plăcilor destinate utilizări la exterior.
Plăcile din gips-carton au următoarele principale caracteristici:

45
- Reacţia la foc,
- Permeabilitatea la vapori de apă,
- Rezistenţa la încovoiere – în cazul plăcilor destinate utilizării la tavane suspendate,
- Rezistenţa la impact,
- Conductivitatea termică,
- Absorbţia de apă la suprafaţă și absorbţia de apă totală – în cazul plăcilor destinate
montării în spații umede (plăci notate special cu litera H).
c) Produse uzuale pentru pardoseli

Șapele. Acestea sunt produse pe bază de ciment, nisip, apă și, după caz, adaosuri și aditivi, de
diverse tipuri și în diverse proporții, destinate, în principal, aducerii în același plan a suprafeței plăcii pe
care urmează să se monteze pardoseala.
Principalele caracteristici ale șapelor - ca material livrat în stare uscată în vederea adăugării de apă pe
șantier, malaxării și punerii în operă - sunt:
- Reacţia la foc,
- Gradul de aciditate - valoare pH,
- Rezistenţă la încovoiere,
- Rezistenţă la compresiune,
- Contracţie şi expansiune (dilatare),
- Permeabilitate la vapori de apă,
- Izolare la zgomot de impact,
- Absorbţia zgomotului aerian,
- Rezistenţă termică.
Plăcile ceramice au următoarele principale caracteristici:
- Rezistenţă la rupere,
- Rezistenţă la alunecare - pentru zone pietonale,
- Rezistenţă la derapare - pentru zone supuse și traficului auto,
- Rezistenţă la îngheţ-dezgheţ.
3.3.3. Produse pentru instalații
Tipurile de instalații pentru clădiri sunt:

- Instalații de alimentare cu apă
- Instalații de canalizare
- Instalații de încălzire
- Instalații de alimentare cu gaze
- Instalații electrice
- Instalații pentru telecomunicații.
Principalele produse pentru instalațiile de alimentare cu apă, canalizare și alimentare cu gaz sunt
țevile (tuburi) și racordurile de țevi.
În continuare sunt prezintă caracteristicile principale câtorva tipuri de țevi și racorduri, în funcție de
tipul de instalații cărora le sunt destinate.
Țevile și racordurile din oțel pentru reţele de canalizare, apă, încălzire și gaze au următoarele
caracteristici principale:
- Reacția la foc
- Rezistența la încovoiere
- Etașeitatea sudurilor la gaz, lichide
46

- Etanșeitatea la gaz și lichide a țevilor și racordurilor supuse efortului din temperatură (dilatare,
cotractare)
Tuburile şi racordurile prefabricate din beton simplu, beton slab armat şi beton armat pentru
reţele de canalizare au următoarele caracteristici principale:
- Rezistenţa la compresiune
- Rezistenţa la încovoiere longitudinală
- Etanşeitatea la apă
- Durabilitatea la coroziune
Tuburile şi racordurile din fontă pentru reţele de canalizare au următoarele caracteristici

principale:
- Rezistența la imapct
- Etanșeitatea la gaz și lichide
- Reacția la foc
- Durabilitatea la coroziune
Țevile și racordurile din cupru pentru instalații de apă, gaze și încălzire au următoarele
caracteristici principale:
- Rezistenţă la tracţiune
- Rezistența la temperaturi înalte – rezistență la tracţiune şi alungire (dilatare) pentru instalațiile
de încălzire
- Sudabilitatea (pentru reţele de gaz)
- Etanşeitatea la gaze şi lichide
- Reacția la foc.
Țevile și racordurile pentru trans portul apei potabile trebuie să fie însoțite de avizul sanitar care
atestă că substanțe din aceste produse nu migrează în apă peste valorile maxime admise de
legislație.
3.3.4. Produse pentru izolații
Produsele pentru izolații și caracterisicle acestora sunt prezentate pe larg în cadrul capitolelor
aferente izolațiilor.
4. Tipuri de izolații la construcții
4.1. Izolații hidrofuge
Aceste tipuri de izolații împiedică pătrunderea apei sau a umezelii în elementele de construcție
și/sau în incintele construcției, prin aplicarea unei bariere pe elementele de construcție de protejat
sau elementele de închidere a incintei de protejat.
Bariera se aplică pe fața elementului de construcție care ar intra în contact cu apa sau cu
atmosfera umedă.
47

Zonă uscată
Direcţia de
acţionare a
apei sau
umezelei
Elementul de construcţie
de izolat
Hidroizolaţia
Fig. 6. Amplasarea hidroizolației
4.2. Izolații termice
Aceste tipuri de izolații reduc semnificativ schimbul de căldură între două medii cu temperaturi
diferite.
Mediile necesare a fi izolate termic sunt, de regulă, incintele construcției, dar și elemente ale
acesteia, precum conducte de transport al fluidelor, de răcire/încălzire a spațiilor, elementele de
rezistență din beton armat sau din metal ale incintelor frigorifice ș.a.
4.3. Izolații fonice
Aceste tipuri de izolații reduc semnificativ propagarea zgomotului aerian (zgomot care se propagă
prin aer, ca de exemplu vocea umană) și/sau de impact (zgomotul produs de lovirea unui obiect și
propagat prin acel obiect, ca de exemplu zgomotul pașilor pe un planșeu, propagat și perceput la
nivelul inferior prin intermediul planșeului) în sau din spațiul izolat.
Iizolarea față de zgomotului aerian se poate asigura, în unele cazuri justificate din punct de vedere
tehnic și economic, prin utiizarea de elemente masive de închidere a incintei (spre exemplu,
planșee de tip dală groasă).
Uzual, se recurge la izolarea fonică prin acoperirea cu materiale fonoabsorbante a suprafețelor
care separă sursa de zgomot de spațiul în care zgomotul nu trebuie perceput sau nu trebuie să
depășească un anumit nivel de percepție.
Lucrările de fono și termo-izolare a elementelor de construcție sunt, în general, lucrări complexe,

care implică luarea de măsuri pentru protejarea materialului izolator împotriva umezelii,
concomitent cu măsuri de prevenire a formării și/sau stagnării condensului.
5. Specificații tehnice de produs
Caracteristicile produselor precum și procedurile de evaluare și verificare a constanței performanțelor

(valorilor) acestor caracteristici sunt stabilite în documente recunoscute prin lege.
48

Aceste documente sunt standardele de produs, documentele de evaluare europeană și agrementele
tehnice. Aceste trei tipuri de documente poartă denumirea generică de specificații tehnice de produs.
Majoritatea produselor sunt acoperite de standarde de produs.

În cazul în care pentru un produs nu este aplicabil un standard, fabricantul poate opta între obținerea:
- unei evaluări tehnice europene ce se emite în baza documentului de evaluare europeană
aplicabil,
și
- unui agrement tehnic.
În conformitate cu prevederea specificației tehnice aplicabile produsului, fabricantul acestuia asigură

evaluarea și verificarea performanțelor aferente caracteristicilor produsului și le declară în cadrul
declarației de performanță sau declarației de conformitate.
5.1. Marcajul CE și declarația de performanță
În conformitate cu prevederile specificației tehnice aplicabile produsului, fabricantul acestuia asigură

evaluarea și verificarea performanțelor aferente caracteristicilor produsului și le declară în cadrul
declarației de performanță sau declarației de conformitate.
În scopul asigurării liberei circulații a produselor pe piața Uniunii Europene, statele membre au stabilit,
pentru unele produse, caracteristici și proceduri de evaluare și verificare a constanței performanței,
recunoscute pe întreaga piața a Uniunii. Aceste caracteristici și proceduri sunt prevăzute în standarde
europene armonizate și documente de evaluare tehnică europeană.
Un produs acoperit de un standard european armonizat trebuie să fie evaluat și verificat conform
prevederilor acestuia. Rezultatele evaluării performanțelor aferente caractersticilor acestuia se înscriu
de către fabricant atât în declarația de performanță care însoțește fiecare exemplar sau lot din acel
produs, cât și în informațiile care însoțesc marcajul CE aplicat pe fiecare exemplar de produs. În cazul
în care aplicarea marcajului CE pe produs nu este posibilă datorită dimensiunii sau naturii produsului,
marcajul CE se aplică pe ambalajul acestuia sau într-un document care îl însoțește.
Declarația de performanță și marcajul CE sunt obligatorii pentru produsele acoperite de standarde

europene armonizate și opționale pentru produsele pentru care a fost emisă o evaluare tehnică
europeană în baza unui document de evaluare european.
Declarația de performanță nu se emite și marcajul CE nu se aplică pentru produsele care fac obiectul
unui standard european nearmonizat sau al unui agrement tehnic.
5.2. Corelarea performanțelor declarate ale produsului cu performanțele cerute prin proiect
La achiziționarea unui produs pentru construcții, constructorul trebuie să verifice dacă

performanțele (valorile) aferente caracteristicilor acestuia, înscrise în marcajul CE și declarația de
performanță sau, după caz, în declarația de conformitate sau agrementul tehnic (pentru situația în
care produsul nu este acoperit de un standard armonizat sau evaluare tehnică europeană), sunt
conforme cu cele prevăzute în proiectul lucrărilor de construcții. Utilizarea produselor cu alte
performanțe decât cele prevăzute în proiect poate afecta calitatea lucrărilor de construcții. Din
acest motiv, un produs cu alte performanțe decât cele prevăzute în proiect se poate utiliza numai
cu acceptul scris al proiectantului.
49

CAPITOLUL 2
MATERIALE DE UZ GENERAL PENTRU LUCRĂRI DE IZOLAȚII
Lucrările de termoizolare presupun execuția integrală a sistemului izolant, respectiv pregătirea

suprafețelor suport ale sistemului (suprafața elementului de construcție de protejat), aplicarea
straturilor de protecție atât a suprafeței suport cât și a termoizolației împotriva apei și a vaporilor
de apă și aplicarea straturilor de finisaj aparent care acoperă și protejează termoizolația de
acțiunile mediului ambiant – acțiuni mecanice, acțiunea factorilor climatici (vânt, ploaie, îngheț-
dezgheț, temperatură) și acțiunea razelor solare (în special a razelor ultraviolete).
În procesul de execuție a acestor lucrări, lucrătorul termoizolator se poate confrunta cu

necesitatea de a prepara și/sau utiliza unele materiale de uz mai general precum betonul,
mortarul, pastele de gletuire.
De aceea, în cele ce urmează sunt prezentate aceste trei categorii de materiale, rețete și mod de
preparare, precum și aspecte tehnologice de punere în operă și prelucrare.
1. Betoane
Betonul este un produs rezultat din amestecarea următorilor constituienți:

a) ciment,
b) nisip,
c) agregate,
d) apă,
e) aditivi, după caz,
f) adaosuri, după caz.
Cimentul este un liant anorganic hidraulic, fin măcinat, care, în amestec cu apa, se transformă în
pasta care leagă agregatele între ele și, în urma proceselor de hidratare și chimice care au loc în
prezența apei, face priză (se întărește). Gama de cimenturi este variată și alegerea unui tip sau altul de
ciment depinde, în principal, de rezistența la compresiune și la coroziune necesară betonului.
Agregatele sunt materiale sub formă de granule artificiale sau naturale obținute din albiile râurilor sau
prin concasare, precum și din recilarea betonului. Alegerea sorturilor și a naturii agregatelor (un sort
este definit de limita maximă și minimă a diametrelor granulelor) depinde, în principal, de reistența la
compresiune și la coroziune necesară betonului, de zveltețea elementului în care betonul urmează să
fie turnat, de spațiului dintre armăturile elementului respectiv, de tehnologia ce urmează să fie utilizată
pentru turnarea betonului.
Aditivii sunt produse chimice care se adaugă în beton în cantități mai mici de 0,5% față de masa
betonului, la fabricare sau în timpul amestecării, în scopul modificării unor proprietăți ale acestuia cum
ar fi, spre exemplu, lucrabilitatea, consistența, accelerarea sau întârzierea prizei betonului (intăririi
betonului), creșterea impermeabilității.
Adaosurile sunt materiale anorganice fine care se adaugă în beton în cantități mai mari de 5% față de
50
masa betonului pentru îmbunătățirea unor proprietăți ale acestuia.

Aditivii și adaosurile nu sunt întotdeauna necesari.
Proporțiile și tipurile constituienților determină performanțele caracteristicilor betonului.
Prepararea betonului în șantier. Rețete
În majoritatea cazurilor, betonul marfă se produce la comandă, în stații specializate pentru prepararea
betonului.
Pentru lucrări de betoane de mică importanță și care necesită beton de clasă (rezistență) inferioară (cel
mult de clasă C8/10) și în cantități relativi mici, betonul se poate prepara în șantier, cu mijloace de mică
mecanizare - malaxor de mici dimensiuni -, sau cu mijloace nemecanizate.
În situația lucrărilor de mici dimensiuni, cantitatea necesară de beton ar putea fi prea mică pentru
a justifica din punct de vedere al costurilor comandarea acestuia la o stație de betoane. În
asemenea cazuri, un lucrător trebuie să fie capabil să dozeze, cu mijloacele avute la dispoziție
într-un șantier mic, constituienții betonului.
În cele ce urmează se exemplifică modalitatea de dozare gravimetrică (prin cântărire) a

constituienților unui beton, cu ajutorul unei găleți cu o capacitate de 10 litri și a unui cântar.
Exemplul 1. Se presupune că este nevoie de 0,25 m3 de beton clasa C4/5, cu următoarea rețetă
pentru 1 m3 de beton:
- Ciment – 173 kg
- Balast sort 0-31 mm – 2048 kg
- Nisip sort 3-7 mm – 192 kg
- Apă – 170 l.
Pentru stabilirea numărului de găleți necesare pentru fiecare material constituient se procedează
astfel:
- Necesarul de apă: dacă pentru un m3 de beton sunt necesari 170 l, atunci pentru 0,25 m3
sunt necesari 170 l x 0,25 = 42,5 l ceea ce înseamnă un număr de 4,25 găleți (4 găleți și
încă un sfert);
- Necesarul de ciment: dacă pentru un m3 de beton sunt necesare 173 kg, atunci pentru 0,25
m3 sunt necesare 173 kg x 0,25 = 43,25 kg; se încarcă găleata cu ciment și se cântărește;
ar trebui să rezulte o greutate de 12,8 kg/găleată; rezultă că pentru 0,25 m3 de beton sunt
necesare 43,25 kg : 12,8 kg/găleată = 3,4 găleți (4 găleți și mai puțin de o jumătate);
- Necesarul de balast sort 0-31 mm: dacă pentru un m3 de beton sunt necesare 2048 kg,
atunci pentru 0,25 m3 sunt necesare 2048 kg x 0,25 = 512 kg; se încarcă găleata cu balast
și se cântărește; ar trebui să rezulte o greutate de 17 kg/găleată; rezultă că pentru 0,25 m3
de beton sunt necesare 512 kg : 17 kg/găleată = 30 găleți;
51

- Necesarul de nisip sort 3-7 mm: dacă pentru un m3 de beton sunt necesare 192 kg, atunci
pentru 0,25 m3 sunt necesare 192 kg x 0,25 = 48 kg; se încarcă găleata cu balast și se
cântărește; ar trebui să rezulte o greutate de 13,5 kg/găleată; rezultă că pentru 0,25 m3 de
beton sunt necesare 48 kg : 13,5 kg/găleată = 3,5 găleți (3 găleți și încă o jumătate).
Exemplul 2. Se presupune că este nevoie de 0,5 m3 de beton clasa C8/10, cu următoarea rețetă
pentru 1 m3 de beton:
- Ciment – 279 kg
- Pietriș sort 7-16 mm – 439 kg
- Pietriș sort 16-31 mm – 591 kg
- Apă – 190 kg.
Pentru stabilirea numărului de găleți necesare pentru fiecare material constituient se procedează
astfel:
- Necesarul de apă: dacă pentru un m3 de beton sunt necesari 190 l, atunci pentru 0,5 m3
sunt necesari 190 l x 0, 5 = 95 l ceea ce înseamnă un număr de 9,5 găleți (9 găleți și încă o
jumătate);
- Necesarul de ciment: dacă pentru un m3 de beton sunt necesare 279 kg, atunci pentru 0,5
m3 sunt necesare 279 kg x 0,5 = 139,5 kg; se încarcă găleata cu ciment și se cântărește; ar
trebui să rezulte o greutate de 12,8 kg/găleată; rezultă că pentru 0,5 m3 de beton sunt
necesare 139,5 kg : 12,8 kg/găleată = 10,9 găleți (10 găleți și mai puțin de încă una);
pentru 0,5 m3 sunt necesare 663 kg x 0,5 = 331,5 kg; se încarcă găleata cu nisip sort 0-3
mm și se cântărește; ar trebui să rezulte o greutate de 13 kg/găleată; rezultă că pentru 0,5
m3 de beton sunt necesare 331 kg : 13 kg/găleată = 25,5 găleți (25 găleți și încă o
jumătate);
pentru 0,5 m3 sunt necesare 343 kg x 0,5 = 171,5 kg; se încarcă găleata cu nisip sort 3-7
mm și se cântărește; ar trebui să rezulte o greutate de 13,5 kg/găleată; rezultă că pentru
0,5 m3 de beton sunt necesare 171,5 kg : 13,5 kg/găleată = 12,7 găleți (12 găleți și mai
puțin de trei sferturi);
- Necesarul de pietriș sort 7-16 mm: dacă pentru un m3 de beton sunt necesare 439 kg,
atunci pentru 0,5 m3 sunt necesare 439 kg x 0,5 = 219,5 kg; se încarcă găleata cu pietriș
sort 7-16 mm și se cântărește; ar trebui să rezulte o greutate de 12,3 kg/găleată; rezultă că
pentru 0,5 m3 de beton sunt necesare 219,5 kg : 12,3 kg/găleată = 17,9 găleți (17 găleți și
mai puțin de încă una);
- Necesarul de pietriș sort 16-31 mm: dacă pentru un m3 de beton sunt necesare 591 kg,
atunci pentru 0,5 m3 sunt necesare 591 kg x 0,5 = 295,5 kg; se încarcă găleata cu pietriș
sort 16-31 mm și se cântărește; ar trebui să rezulte o greutate de 16,5 kg/găleată; rezultă
că pentru 0,5 m3 de beton sunt necesare 295,5 kg : 16,5 kg/găleată = 17,9 găleți (17 găleți
și mai puțin de încă una).
52

Înainte de dozarea materialelor componente, se verifică următoarele:
- Tipul cimentului înscris pe saci sau în documentele însoțitoare să corespundă tipului
cimentului prescris în rețetă;
- Cimentul să nu fie alterat ca urmare a umezirii;
- Agregatele să fie curate și uscate.
Punerea în operă a betonului
Lucrările de punere în operă a betonului sunt de competența lucrătorilor constructori în betoane,

fierarilor betoniști, montatorilor de prefabricate, constructorilor de structuri monolite și, într-o
măsură mai mică, a dulgherilor.
Lucrările de construcții pentru a căror execuție ar putea fi confrutat un lucrător termoizolator sunt
lucrări de mică importanță, care necesită operații și cunoștințe simple. Drept urmare, în continuare
se prezintă informații de bază cu privire la lucrări simple de cofrare, armare și betonare.
Cofrarea elementelor din beton
Cofrajele demontabile sunt construcții provizorii utilizate pe timpul turnării betonului și întăririi
acestuia, cu scopul de da elementului din beton turnat forma și dimensiunile prevăzute în proiect,
precum și a susține elementul până la atingerea de către betonul turnat a rezistenței mecanice
necesare pentru ca elementul de construcție să se susțină singur.
Cofrajele pierdute sunt elemente care, după îndeplinirea scopului menționat pentru cofrajele
demontabile, rămâne înglobat definitiv în construcție, ca element al acesteia, pentru îndeplinirea
unor funcții precum cea de izolare termică, hidrofugă, fonică, strat de protecție a elementului din
beton, cu rol de finisaj al acestuia ș.a.
Cofrajele demontabile uzuale pentru lucrări mici, simple de betonare sunt:

- Cofraje fixe, nereutilizabile, din material lemnos (uzual din lemn de rășinoase), executate la
locul punerii în operă a betonului;
- Cofraje fixe, reutilizabile (de inventar), alcătuite din panouri prefabricate tipizate și elemente
pentru susținere, rigidizare și asamblare (caloți, tiranți, contravântuiri, distanțieri, juguri, zăvoare,
șpraițuri, moaze).
Panourile prefabricate tipizate uzuale sunt:

- Din material lemnos cu acoperiri diverse (tegofilm, foi de cauciuc, mase plastice sau aliaje
metalice) pentru a reduce aderența la betonul turnat;
- Din metal cu suprafețe tratate special prin vopsire împotriva ruginirii și pentru reducerea
aderenței la betonul turnat;
- Din panouri din material plastic sau cauciuc simple, sau montate pe un schelet.
Elementele pentru susținere, rigidizare și asamblare sunt din diverse materiale cu rezistență
mecanică ridicată (uzuale sunt cele metalice).
53

Suprafețele panourilor de cofraj care intră în contact cu beton trebuie unse în prealabil cu
substanțe specifice pentru împiedicarea aderării betonului și înlesnirea desprinderii de betonul
turnat.
Elementele de susținere, rigidizare și asamblare se montează astfel încât să se asigure preluarea

tuturor încărcărilor ce apar în procesul de betonare dintre care cea mai importantă este încărcarea
dată de împingerea laterală a betonului.
Operațiunile pentru montarea panourilor de cofraj sunt, în următoarea ordine:

- Nivelarea și curățarea amplasamentului;
- Trasarea pozoției cofrajului;
- Transportul elementelor cofrajului la locul de montare;
- Poziționarea panourilor de cofraj pe pozițiile trasate;
- Asamblarea și susținerea provizorie a panourilor;
- Verificarea și, după caz, ajustarea poziției cofrajului;
- Încheierea elementelor de asamblare și rigidizare și sprijinirea definitivă a cofrajului.
Asamblarea și susținerea panourilor se realizează potrivit instrucțiunilor fabricantului setului de

cofraj.
Armarea elementelor din beton
Elementele din beton armat se armează, uzual, cu bare sau plase din oțel, denumite generic
armături.
Caracteristicile armăturilor, dimensiunile, forma și modul de așezare al acestora în cofrajul

elementului de realizat sunt specificate în planurile și detaliile de armare ale acelui element.
Barele de armare specificate în planul de armare se detaliază prin desenarea lor paralel cu poziția
pe care o ocupă în elementul de realizat, și menționarea pe desen a următoarelor informații:
- marca barei, reprezentată printr-un număr de identificare încercuit al barelor având aceleași
caracterstici, dimensiuni și formă;
- dacă este cazul, numărul de bare de aceeași marcă prevăzute pentru elementul din beton
armat sau, în cazul plăcilor, numărul de bare de aceeași marcă prevăzute a fi dispuse la
intervale egale pe 1 m;
- dimensiunile fiecărei porțiuni drepte a barei, în cm;
- lungimea totală a barei (inclusiv ciocurile), în cm;
- tipul oțelului din care trebuie confecționată bara respectivă;
- în cazul etrierilor / agrafelor, se poate specifica distanța dintre doi etrieri consecutivi cu aceeași
marcă / două agrafe consecutive cu aceeași marcă.
54

1 etr. Ф12/20 55
PC52 L=1.60 m
30
2 agr. Ф12/15
PC 52 L=75
40
a) Etrier b) Agrafă
3 2 Ф20 PC52 L=1.10 4 4 Ф22/m PC52 L=1.10

10
70
30
c) Bară d) Bară
Fig. 7. Armătură - exemple de reprezentare grafică, cotare și specificare
Specificația din Fig. 7.a) "etr. Ф12/20" se citește "etrierii Ф12 având marca 1, se montează din 20
în 20 de cm".
Specificația din Fig. 7.b) "agr. Ф12/20" se citește "agrafele Ф12 având marca 2, se montează din
15 în 15 de cm".
Specificația din Fig. 7.d) "4 Ф22/m" se citește "se repartizează pe o lungime de 1 m 4 bare Ф22
având marca 4", adică 4 bare așezate paralel și având între ele 33,3 cm (1m : 3 intervale, câte
delimitează cele 4 bare = 33,3 cm).
Barele din oțel pentru armături se aduc la forma prevăzută în proiect prin executarea următoarelor
activități:
- tăiere la lungimea indicată;
- fasonare, constând în: măsurarea segmentelor limitate de cel puțin un punct de îndoire;
marcarea punctelor în care se vor practica îndoiri; îndoirea barelor pentru a li se da forma
specificată în proiect.
Îndoirea barelor se realizează într-unul din următoarele moduri:

- cu dispozitive mecanizate
- manual, cu ajutorul cheilor de îndoit și cheilor cu dornuri, pe bancul de lucru pe care sunt fixate
plăci cu găuri.
După fasonare, barele cu aceeași marcă sau barele destinate unui element sau mai multor
elemente identice se leagă în pachete și se etichetează. Informațiile înscrise în etichetă trebuie să
conțină marca barei, indicativul elementului de beton armat căruia îi sunt destinate barele și
55
numărul elementelor de beton armat pentru care este destinat pachetul.

Pachetele de armături se depozitează astfel încât să nu intre în contact cu pământul, ferite de
umezeală și murdărire.
Montarea armăturii se poate realiza la fața locului, pe cofraj, în cazul planșeelor, grinzilor,
diafragmelor și fundațiilor, sau, în cazul stâlpilor cu secțiune liniară, la bancul de lucru unde barele
de armătură se asamblează sub formă de carcase, acestea urmînd să fie introduse în cofraj cu
ajutorul macaralei.
Pentru a-și menține poziția prevăzută în proiect, armăturile se leagă între ele, în punctele de
intersecție, cu sârmă neagră moale cu diametrul de 1–2 mm, sau prin sudură.
Pentru menținerea poziției armăturii față de cofraj și petru asigurarea acoperirii cu beton a
armăurii, între cofraj și armătură se monează distanțieri (denumiți și purici) din mase plastice sau
din prisme de mortar prevăzute cu câte o sârmă cu care se leagă de armături.
Montarea armăturii diafragmelor se realizează înainte de montarea celei de a doua laturi a

cofrajului. Pe latura deja montată a cofrajului se bat cuie prevăzute cu cârlige de care se agață li
se leagă plasa de armătură. In cazul în care diafragma este prevăzută cu două rînduri de plase,
poziția celei de a doua plase se menține cu ajutorul distanțierilor și legare cu sârmă de prima
plasă. Dupa terminarea montării armăturii și verificarea acesteia, se montază și cea de a doua
latura a cofrajului.
Numărul minim de distanțieri prevăzut de norme este următorul:

- 3 distanțieri pe metru pătrat, în cazul elementelor de suprafață;
- 1 distanțier pe metru, în cazul grinzilor și stâlpilor;
- 2 distanțieri pe metru, în cazul grinzilor, în zonele prevăzute cu armătură pe mai mult de 1 rând.
Turnarea betonului
Înainte de turnarea betonului, se efectuează următoarele activități:

- Verificarea conformității dimensiunilor cofrajelor cu dimensiunile prevăzute în proiect;
- Verificarea solidității și stabilitatea cofrajelor, inclusiv a sprijinirilor acestora;
- Verificarea conformității barelor de armătură și a poziției acestora cu specificațiile din proiect;
- Verificarea suficienței măsurilor luate pentru menţinerea poziţiei armăturilor în timpul betonării;
- După caz, verificarea conformității pieselor înglobate și a poziției acestora cu specificațiile din
proiect;
- Curăţarea cofrajului de moloz;
- Etanşarea găurilor din panourile de cofraj;
- Udarea suprafeţei panourilor de cofraj;
- Amenajarea podinelor de circulaţie și verificarea solidității și stabilității acestora.
- Asigurarea locului de muncă cu toate mijloacele de transport al betonului în șantier, turnare şi
compactare a betonului și verificarea acestora.
Transportul betonului în șantier se realizează cu diverse mijloace, stabilite în funcție de distanța de

transport, accesibilitatea locului de turnare, asigurarea înălțimii maxime admisibile de cădere liberă
a betonului (3 metri pentru elemente cu lățime de până la 1 metru și 1,50 metri pentru celelalte
cazuri).
Mijloacele de transport al betonului în șantier sunt următoarele:
- Roabe,
56

- Vagonete,
- Dumpere pitice,
- Bob,
- Bene acționate cu ajutorul macaralei,
- Benzi rulante,
- Pompe pentru beton,
- Jgheaburi (pentru transport pe direcție înclinată) şi burlane (pentru transport pe direcție verticală
sau apropiată de verticală).
La turnare se va avea grijă să se asigure o înălțime căt mai mică de cădere liberă a betonului,
pentru a evita segregarea acestuia.
Segregarea constă în separarea agregatelor de dimensiuni mari de celelalte componente ale
betonului, ceea ce conduce la scăderea, pentru elementul de construcție turnat, a rezistențelor
mecanice, a rezistenței la îngheț-dezgheț și la acțiunea corozivă a mediului.
Turnarea se va realiza, pe cât posibil continuu pentru ca fiecare strat de beton nou turnat să intre
în contact cu stratul turnat anterior înainte ca acesta să înceapă procesul de priză. Turnarea
continuă asigură omogenitatea finală a elementului de construcție turnat.
Pentru eliminarea aerului din betonul turnat, asigurarea optimizării umplerii confrajului și asigurarea
legăturii dintre straturile de turnare succesive, betonul turnat se compactează.
Compactarea se poate realiza prin:
 Mijloace manuale:
- Vergele cu care se acționează prin împingere verticală în masa betonului,
- Maiuri din lemn sau metalice cu care se acționează indirect asupra betonului, prin lovirea
cofrajului;
 Mijloace mecanice pentru vibrare. Vibrararea se admite numai pentru betoanele vârtoase și
semiplastice. Vibrarea poate fi:
- Interioară, cu ajutorul previbratoarelor introduse direct în masa betonului, la o adâncime de
5-15 cm. Durată de vibrare nu trebuie să dășească 20-30 secunde.
- De suprafaţă, cu ajutorul riglelor sau plăcilor vibrante. Durată de vibrare nu trebuie să
dășească 20-50 secunde.
- Vibrarea exterioară, cu ajutorul vibratoarelor de cofraj care acționează indirect asupra
masei betonului. Durată de vibrare nu trebuie să dășească 1-5 minute.
Durata de compactare depinde consistența betonului, grosimea stratului de beton care se
compactează și tipul mijlocului de compactare.
Compactarea se încheie atunci când betonul nu se mai tasează, suprafața devine orizontală și la
suprafața betonului nu mai apar bule de aer.
Depășirea duratei de compactare poate conduce la segregarea betonului.
După finalizarea turnării betonului, acesta trebuie protejat împotriva uscării premature, antrenării
pastei de ciment datorită ploii, diferențelor mari de temperatură din masa betonului, temperaurilor
exterioare scăzute, înghețului și acțiunilor mecanice.
Pentru protejare, se recurge la acoperirea cu materiale de protecție pentru conservarea căldurii,
împotriva acțiunii ploii, pierderii premature a apei, în funcție de situație, stropirea periodică cu apă
și, după caz, alicarea de pelicule de protecție. Împotriva înghețului se poate acționa și prin
57
încălzirea betonului cu aer cald sau abur.

Decofrarea elementelor turnate se realizează după numărul de zile de la turnare specificat de
proiectant în funcție, în principal, de tipul elementului turnat, încărcărilor la care este supus pe
perioada execuției lucrărilor, caracteristicile betonului marfă utilizat.
Demontarea cofrajelor se realizează, de regulă, în ordinea inversă montării.
La demontare se va avea grijă ca panourile să fie depozitate astfel încât fețele care intră în contact
cu betonul să fie protejate. De obicei, acestea se stivuiesc prin suprapunerea de perechi de
panouri așezate cu suprafețele de contact cu betonul față în față. Stiva se așează pe suporturi cu
înălțimea de 15-20 cm pentru a evitarea udarea, murdărirea sau deformarea lor datorato
contactului direct cu solul sau cu alte suprafețe improprii.
Elementele pentru susținere, rigidizare și asamblare se așează pe categorii, iar elementele de mici
dimensiuni se depozitează în cutii pentru a evita pierderea sau deteriorarea lor.
2. Mortare
Mortarul este un amestec omogenizat care, prin procese fizice (uscare) sau fizico-chimice, se
întărește și aderă la diverse suprafețe și este obținut din următorii constituenți:
- Liant mineral (ciment) sau organic sau combinații ale celor două;
- Agregat inert mărunt, uzual nisip;
- Lichid, uzual apă;
- Aditivi, după caz.
Mortarele sunt destinate următoarelor utilizări:
- Pentru zidării – cu rol de legarea a blocurilor de zidărie între ele și de elementele de construcție
adiacente;
- Pentru placări – cu rol de legare a elementelor ceramice pentru placarea pardoselilor și pereților
de suprafața acestora;
- Pentru tencuieli obișnuite;
- Pentru tencuieli speciale: termizolante, hidroizolante, refractare;
- Pentru reparații speciale la elemente de rezistență din beton.
În majoritatea cazurilor, mortarul se produce în stații specializate sau se prepară pe șantier din mortar
uscat marfă, la care se adaugă proporția indicată de apă sau lichid prescris de fabricantul mortarului
uscat și se malaxează.
În cazul mortarelor uscate, este obligatoriu să se respecte prescripțiile fabricantului cu privire la
preparare, malaxare și punerea în operă.
Pentru lucrări de mică importanță și care necesită cantități relativi mici de mortar, acesta se poate
prepara în șantier, cu mijloace nemecanizate sau mijloace de mică mecanizare, prin amestecarea
componentelor tradiționale ale mortarului, respectiv ciment, nisip, apă și, după caz, var, de
tipurile/sorturile și în proporțiile indicate în rețeta mortarului.
Prepararea mortarelor tradiționale pentru tecuieli
Mortarele tradiționale utilizează următoarele materiale constituente:

- Pentru liant:
- Ciment,
- Var,
58
- Ciment și var;

- Agregat: nisip;
- Apă.
Tipurile și dozajul acestora determină valoarea rezistenței la compresiune a mortarului întărit,

rezistență denumită marca mortarului.
Mortarele pentru tencuieli se notează cu un indicativ format din literele M și T, între care se
intercalează valoarea mărcii.
În continuare sunt prezentate rețetele uzuale de mortare tradiționale pentru tencuieli, date în
volume (părți). Cantitatea de apă nu este specificată, acesta variind în funcție de lucrabilitatea
necesară mortarului.
Rețetă pentru mortar de var M 4T:

- Var pastă: 1 parte;
- Nisip: 3,3 părți.
Mortarul marca M 4 T este destinat realizării tencuielilor interioare din spații cu atmosferă uscată.
Rețetă pentru mortar de var-ciment M 10T:

- Var hidratat sau var pastă: 2 părți;
- Ciment: 1 parte;
- Nisip: 6,5 părți.
Mortarul marca M 10 T este destinat realizării tencuielilor interioare din spații cu umiditate ridicată
precum băi și bucătării, tencuielilor exterioare din zone ferite de umezeală și tencuielilor exterioare
protejate cu finisaje cu grad ridicat de impermeabiitate.
Rețetă pentru mortar de ciment M 100T:
- Ciment: 1 parte;
- Nisip: 3 părți.
Mortarul M 100T este destinat utilizării în zone puternic solicitate de acțiuni mecanice și apă, cum
ar fi tencuielile exterioare, pereți interiori neprotejați cu alte finisaje, spălătorii auto ș.a.
Amestecarea materialelor componente se poate realiza cu mijloace mecanizate sau manual.
În cazul amestecării mecanice – cu malaxoare, se procedează astfel:

- Se introduc materialele componente în următoarea ordine:
- 1/3 din cantitatea de apă necesară,
- Nisipul,
- Liantul;
- Se malaxează timp de 3 minute;
- Se adaugă treptat restul de apă şi se malaxează minim 3 minute, până la obținerea consistenţei
necesare.
În cazul amestecării manuale, se procedează astfel:

- Se verifică curățenia și etanșeitatea recipientul în care urmează să se prepare mortarul;
- Se combină și se amestecă uscat (fără apă), liantul și nisipul, până se omogenizează;
- Se adaugă treptat apă, continuându-se amestecarea, până la realizarea consistenţei necesare.
59

Punerea în operă a mortarului tradițional pentru tencuieli
Lucrările de tencuire se realizează la temperaturi de peste 50 Celsius.
Înainte de prepararea mortarului, trebuie pregătită suprafața de tencuit prin curățarea de praf,
stropirea cu apă aplcicarea primului strat al tencuielii, denumit șpriț - amestec de apă cu ciment . În
urma aplicării șprițului, trebuie să se obțină o suprafață rugoasă, care să asigure aderența
următorului strat de tencuială – grundul.
Grundul, al doilea strat al tencuielii, și tinciul, al treilea strat, sunt mortare de tencuială deosebite
între ele prin consistență. Grundul, care asigură acoperirea denivelărilor suprafeței de tencuit, este
un mortar cu consistență mare. Tinciul, care asigură finisarea fină a suprafeței rezultate din
prelucrarea suprafeței grundului, este un mortar cu consistență mai mică.
Înainte de alicarea grundului, se verifică gradul de umiditate al suprafeței șprițului. Dacă aceasta
este uscată, se stropește.
Se recomandă ca aplicarea grundului să se efectueze la 24 de ore după aplicarea șprițului, în

cazul suprafețelor de beton, și la 1 oră, în cazul suprafețelor de cărămidă.
Stratul de grund aplicat se netezește cu drișca și dreptarul, urmărindu-se acoperirea defectelor

suprafeței suport și obținerea planeității acesteia.
Înainte de aplicarea tinciului, se verifică suprafața grundului, să fie uscată.
Modul de aplicare și finisare a tinciului depinde aspectul pe care trebuie să îl capete suprafața
finală a finisajului. Din acest punct de vedere sunt definite:
- Tencuielile drișcuite, obținute prin aplicarea și frecarea tinciului cu drișca până la obținerea unei
supafețe lise;
- Tencuielile sclivisite, obținute prin aplicarea și frecarea intensă a tinciului cu drișca până la
obținerea unei supafețe lise și lucioase (stratul de tinci se freacă cu drișca până la apariția la
suprafață a unui strat fin de lapte de cimet care formează o peliculă lucioasă, cu pori închiși);
- Tencuielile stropite, obținute prin aplicarea tinciului prin stropire mecanizată sau manuală (cu
măturica).
Până la întărirea mortarului, tencuielile se protejează împotriva pierderii excesive de apă și a

acțiunilor mecanice.
Toate straturile tencuielilor se aplică de sus în jos, astfel încât suprafețele deja realizate să fie
protejate de eventuale accidente (loviri, scurgeri de material ș.a.)
60

a) Drișcă manuală cu fața b) Drișcă manuală cu față
prelucrătoare din burete prelucrătoare din plastic sau metal
c) Drișcă electrică
Fig. 8. Dispozitive de prelucrare a grundului și tinciului
3. Paste pentru gletuire - gleturi

Pastele subțiri pentru finisarea fină a suprafețelor elementelor de construcție, operație denumită
gletuire, de unde și denumirea generică de “glet” dată acestor paste subțiri, sunt produse umede pe
bază de ipsos, lichide (uzual apă) și, după caz, diverse adaosuri, de obicei rășini, menite să îi
confere lucrabilitate, plasticitate, suficientă consistență, și creșterea timpului de priză astfel încât
lucrătorul să aibă suficient timp la dispoziție pentru finisarea optimă a suprafeței.
Gleturile se livrează de obicei în stare uscată, urmând ca pe șantier, înainte de folosire, să se
adauge lichidul, de obicei apă, și să se amestece până la obținerea unei mase uniforme, fără
aglomerări. Cantitatea de lichid de hidratare și tipul acestuia precum și timpul de amestecare se
specifică de către fabricantul gletului. Aceste specificații trebuie respectate cu strictețe pentru
obținerea unei paste de calitate.
O altă categorie de gleturi sunt cele care se livrează de către fabricanți gata preparate.
Gleturile tradiționale sunt preparate din ipsos și apă, proporția depinzând de gradul de lucrabilitate
necesar.
Adezitivitatea mare a unor tipuri de gleturi fabricate industrial (netradiționale) permite înglobarea în
masa acestora a diverselor materiale textile fine de armare, sub formă de benzi. O astfel de armare
a stratului de glet conferă acestuia rezistență sporită la eforturi de întindere. Asemenea soluții sunt
utiizate la finisarea rosturilor plăcilor din gips-carton, dar și a altor tipuri de panouri de
compartimentare sau placare.
Punerea în operă a gleturilor

Procedurile de punere în operă a gleturilor depind de natura suprafețelor pe care se aplică, dar și,
într-o măsură mai mică, de tipul gletului folosit. Din acest motiv, înainte de utilizarea gletului,
61

lucrătorul trebuie să ia la cunoștință specificațiile fabricantului. Cu toate acestea, unele activități
sunt valabile indiferent de tipul gletului utilizat.
Pregătirea suprafețelor
Înainte de prepararea gletului, se verifică starea suprafeței de gletuit. Straturile superficiale

nerezistente sau straturile de vopsea care ar putea intra în reacție cu componenții gletului sau ar
putea afecta adereanța acestuia se înlătură, după caz, prin ciocănire și desprindere, spălare,
răzuire sau șlefuire. Uneori, suprafețele vopsite luciose, care nu sunt susceptibile de desprindere,
sunt acceptate dacă sunt doar asperizate cu hărtie sticlată (glasspapier). De asemenea, straturile
suprafeței suport pătate de uleiuri se îndeplărtează.
După prelucrări precum cele menționate mai sus, suprafețele se curăță de praf.
Aplicarea gletului
Gletul se poate aplica manual sau mecanizat, cu mașina de gletuit.

Aplicarea mecanizată este indicată pentru suprafețe mari.
Manual, gletul se aplică cu ajutorul gletierei, cu mișcări scurte de rotire urmate de mișcări scurte
paralele de sus în jos sau, în cazul reparațiilor, cu mișcări scurte paralele, de sus în jos.
Pentru suprafețe foarte mici, se poate folosi șaclul.
Eventualele rizuri rămase în urma finisării cu gletiera se înlătură cu șpaclul sau cuțitul de glet, cu
puțin timp înainte ca gletul aplicat să facă priză (să se întărească).
Uneori este necesară aplicarea unui strat de glet mai gros (dar nu mai mult de 5 mm). În aceste
situații, gletul se aplică în straturi succesive de 1-3 mm. Aplicarea unui strat se realizează numai
după uscarea stratului anterior.
a) Gletieră
b) Gletieră de colț
Fig. 9. Unelte pentru aplicarea și

prelucrarea gleturilor
c) Șpaclu
62

CAPITOLUL 3
IZOLAȚII HIDROFUGE
1. Scopul izolării hidrofuge
- ruperea capilarității și împiedicarea apei din sol să pătrundă la elemetele construcției și să le

umezească;
- protejarea împotriva înfiltrațiilor apelor provenite din precipitații;
- protejarea împotriva apelor tehnologice;
- protejarea împotriva condensului.
O problemă importantă pentru cei care proiectează și execută lucrări de izolare a construcțiilor
este asigurarea unei umidități optime a aerului din interiorul clădirii prin executarea unei anvelope
care să izoleze termic cladirea dar, în același timp, să permită migrarea vaporilor de apă spre
exterior, să evite formarea aleatoare a condensul și să nu conducă la stagnarea acestuia pe
elementele construcției.
În acest scop, în cazul elementelor de anvelopare impermeabile, se iau măsuri speciale pentru
dispesia și dirijarea vaporilor de apă spre exteriorul clădirii, prin prevederea de straturi de
dispersie a vaporilor (foi impermeabile perforate sau fără structură compactă) și bariere contra
vaporilor (foi sau alte materiale impermeabile) și/sau straturi de aer ventilat.
Unele foi îndeplinesc simultan rolul de strat de difuzie a vaporilor și barieră contra vaporilor. Este
cazul materialelor fără structură compactă (spre exemplu împâslituri) cașerate, din fabrică, pe folii
impermeabile.
Sunt și soluții de anvelope cu conducții bune de vapori (spre exemplu, la pereți de închidere
termoizolați la exterior cu vată minerală sau polistiren și strat de finisare având toate conducție
bună de vapori), caz în care măsurile speciale de evacuare spre exterior a vaporilor nu mai sunt
necesare.
Buna execuție a lucrărilor de hidroizolare (prin aceasta înțelegând inclusiv lucrările de protecție
împotriva efectelor nedorite ale vaporilor de apă) este esențială pentru buna funcționare a
anvelopei clădirii și asigurarea durabilității acesteia, în special a straturilor termoizolante, acestea
din urmă fiind realizate, uzual, din materiale sensibile la umezire.
Din acest motiv, în subcapitolele următoare se detaliază aspecte legate de realizarea lucrărilor de
izolare hidrofugă.
2. Tipuri de materiale specifice utilizate și caracteristicile acestora
2.1. Materiale hidroizolante în foi bituminate
Acestea sunt alcătuite dintr-un strat de armare sau suport sub formă de folie, un material de
impermeabilizare (pe bază de bitum) și, după caz, un strat de protecție (acțiuni mecanice, lumină,
factori climatici).
63

Foliile hidroizolante bituminate se caracterizează prin:
- Rezistența la rupere din tracțiune;
- Alungirea la rupere din tracțiune;
- Rezistența la poansonare (străpungere);
- Flexibilitatea la temperaturi scăzute.
a) Materialul de impermeabilizare
Caracteristica de impermeabilitate a foilor este dată de bitum. Acesta poate fi bitum oxidat sau
bitum aditivat (bitum cu polimeri).
Bitumul oxidat se utilizează la produsele tradiționale de hidroizolante. Acest tip de bitum conferă
performanțe mai scăzute ale flexibilității și elasticității la temperaturi scăzute. Cu toate acestea, se
utilizează încă la clădiri rezidențiale unifamiliare, datorită costului mai scăzut.
Biumul aditivat conferă performanțe superioare foliilor la a căror fabricare este utilizat. Se disting
următoarele tipuri de bitum aditivat:
- Bitum-polimer. Se utilizează mai rar, de obicei la folii de grosime redusă (1,5 – 2 mm). Foliile
tratate cu bitum-polimer au o bună stabilitate dimensională, inclusiv la acțiuni de alungire
prelungite, dar rezistențe scăzute la variațiile de temperatură, satisfăcătoare la poansonare.
Lipirea între ele și de suprafața-suport a foliilor tratate cu bitum-polimer se realizează cu bitum
la cald.
- Bitum-plastomer. Acesta este, alături de bitumul-elastomer, cel mai uzitat. Se folosește la

realizarea foliilor hidroizolante de grosimi de la 2 la 5 mm. Foliile tratate cu bitum-plastomer se
comportă bine la alungiri prelungite. Lipirea acestor folii pe suprafața-suport se realizează
continuu, prin topire superficială cu flacăra sau jet de aer fierbinte (sudură) sau prin lipire la
rece cu adezivi aplicați în puncte sau în fâșii.
- Bitum-elastomer. Foliile realizate cu bitum-elstomer au aceleași proprietăți și se aplică la fel ca

foliile realizate cu bitum-plastomer. În plus, au o bună comportare la temperaturi scăzute.
- Bitum polimer-adeziv. Se utilizează la foi hidroizolante, prin aplicarea pe suprafața acestora.

Aceste foi au grosimi mici, de la 1,5 la 2,5 mm. De asemenea, se aplică pe folii metalice sau
polimerice. Având proprietăți adezive, se proteșează împotriva aderării la alte elemente, când
este cazul. Foile și foliile tratate cu bitum polimer-adeziv se comportă bine la alungiri prelngite.
Lipirea acestora de suprafața-suport (amorsată în prealabi) se realizează prin simpla presare.
b) Strat de armare sau strat suport
Acesta este stratul care susține materialul de impermeabilizare, oferindu-i acestuia un suport în
stare solidă, stabil, cu performanțe la acțiuni mecanice și ușor manevrabil.
64

Straturile de armare sau straturile suport uzuale sunt următoarele:
- Carton celulozic. Acesta, prin bitumare, devine binecunoscuul carton asfaltat, foarte utilizat în
trecut. Datorită performanțelor sale reduse, mai ales în ceea ce privește durabilitatea, în
prezent are utilizări reduse.
- Împâslitură poliesterică. Aceasta este cea una din cele mai utilizate straturi de armare datorită
performanțelor ridicate în ceea ce privește durabilitatea, rezistența la poansonare și a alungirii
mari la rupere.
- Țesătură poliesterică. Are performanțe superioare împăsliturii poliesterice, având față de

acesta performanțe superioare la perforare din acțiuni dinamice, stabilitate dimensională și
rezistență mare la rupere din tracțiune.
- Împâslitura din fibre de sticlă. Are utilizare largă, fiind stabilă dimensional, cu alungiri mici la
rupere și tracțiune. Poate fi folosită însă numai la lucrări cu sprafețe drepte, acest tip de strat
de armare fiind fragil la îndoire.
- Plase metalice subțiri. Sunt straturi de armare foarte rezistente la acțiuni mecanice și
dinamice. Sunt utilzate cu succes la etanșarea construcțiilor supuse la presiuni hidrostatice
mari.
c) Materialele de protecție
Unele folii bituminoase sunt protejate din fabricație cu materiale precum:
- Granule din nisip cuarțos sau ceramică, pietriș, ardezie sau mică. Acestea conferă protecție
împotriva radiațiilor solare și mărește rezistența la poansonare.
- Folii polimerice. Constituie protecție la poansonare din acțiuni statice.
- Folii din aluminiu ecruisat, inox sau cupru. Conferă protecție împotriva radiațiilor ultraviolete.
Sunt rar folosite, datorită costurilor.
2.2. Materiale bituminoase peliculogene
Aceste materiale au consistență de la fluidă până la văscoasă și, în urma aplicării prin procedee
specifice gradului de consistență, devin pelicule pe suprafața suport.
În funcție de caracteristicile lor, pot avea diverse utilizări, și anume:

- strat de amorsă – strat destinat asigurării aderenței hidroizolației la stratul-suport;
- peliculă hidroizolantă,
- adeziv – pentru lipirea foilor bituminoase.
65

Procedee de aplicare a materialelor peliculogene
În funcție de gradul de consistență materialele pelicolegene se aplică după cum urmează:

- Prin pensulare, roluire cu trafaletele, stropire sau pulverizare – pentru materiale fluide;
- Prin pensulare sau roluire cu trafaletele – pentru materiale semifluide;
- Cu racleta sau șpaclu – pentru materiale semivâscoase;
- Cu șpaclul – pentru materiale vâscoase.
2.3. Materiale hidroizolante în foi polimerice
Foile hidroizolante polimerice sunt produse industriale obținute prin polimerizarea înaltă a
hidrocarburilor nesaturate. Foile se obțin prin laminare, calandrare sau extrudare.
Tipuri de foi polimerice:
- Foi obținute din plastomeri: polietilenă, poliizobutilenă, acetat de vinil, clorură de vinil, PVC gudronat;
- Foi obținute din elastomeri: cauciuc nitril, polietilenă clorosulfonată, copolimer de etilen, propilen.
Foile hidroizolante polimerice se fabrică în diferite tipodimensiuni și pot fi armate sau dublate cu alte
materiale în scopul creșterii durabilității.
Proceduri de aplicare a foilor polimerice pe suport
Foile polimerice se pot aplica pe suport prin așezare cu fixare mecanică, prin lipire cu adezivi
specifici, sau prin lipire continuă prin autoaderență.
Foile hidroizolante polimerice sunt folosite sub formă de hidroizolații într-un singur strat.
3. Aplicarea materialelor hidroizolante
Înaintea începerii lucrărilor de aplicare a materialelor hidroizolatoare, se va face recepția

suprafețelor suport a elementelor de construcții (fundații). Aceste suprafețe trebuie să fie uscate și
curate.
Fața superioară elementului de construcție care devine stratul suport se va curăța de praf, noroi
ș.a.
Aplicarea hidroizolațiilor se realizează la temperaturi de peste 00 Celsius și pe timp uscat.
Materialele hidroizolante livrate în suluri se vor desfășura și se vor curăța de eventuale murdării.
Se face trasajul fîșiilor de foi hidroizolante și se taie la lățimea indicată în proiect, folosind dreptarul
și cater-ul.
Fășiile obținute se înfășoară în sens invers cu cel în care au fost rulate folie hidroizolante.
Se aplică fâșiile de foi hidroizolante pe stratul suport, cu metoda specifică acestuia.

66

Metoda de aplicare pe suprafața-suport este menționată pentru fiecare tip de foaie hidroizolantă
prezentată la pct 4.2.1 și 4.2.3.
Materialele peliculogene se aplică potrivit celor menționate la pct. 4.2.2.
Scule și dispozitive necesare
- Mături și/sau perii pentru curățarea suportului;

- Găleți cilindrice de 12-15 litri pentru transportul amorsei, dacă este cazul;
- Ruletă sau metru de dulgher, dreptar și cater pentru trasarea și tăierea fâșiilor de foi hidroizolante;
- După caz, pensule, trafalete, racletă, șpaclu.
4. Principii de montare a protecției hidrofuge
În funcție de prevederile proiectului, sistemul de hidroizolare poate prevedea strat de difuzie a

vaporilor, barieră contra vaporilor, hidroizolație.
Ordinea de aplicare a acestora este dată de proiect, a cărui respectare este obligatorie pentru
realizarea de calitate a lucrărilor.
În continuare sunt prezentate principii de realizare a protecției hidrofuge, exemplificate pe cazuri

uzuale.
4.1. Principii de racorare ale hidroizolațiilor de pe suprafețe orizontale pe suprafețe verticale
Strat suplimentar
de întărire
≥10cm
Fig. 10. Racordări în vinclu

≥15cm
67

Colțurile reprezintă pentru foile hidroizolante zone sensibile la acțiuni mecanice. Din acest motiv,
aceste zone se tratează în mod special, prin:
- adăugarea de fășii suplimentare și:

- ridicarea a cel puțin uneia din foile orizontale pe fața verticală a elementului pe o înălțime
minimum 12,5 cm;
- coborârea pe orizontală a cel puțin uneia din foile verticale, pe o lungime de minimum 15 cm;
- straturile de folii cu rol de strat de difuzie a vaporilor și barieră contra vaporilor, amplasate sub
termoizolație, se ridică pe suprafața verticală cu o lungime care să asigure depășirea suprafeței
superioare a termoizolației cu cel puțin 5 cm.
În cazul utilizării foilor hidroizolante cu rezistență la pliere redusă sau în cazul în care se dorește
evitarea eventualei staționării a apei la colțurile elementului de construcție, racordarea foilor se
realizează pe o scafă realizată, de obicei, din beton sau mortar de șapă.
4.2. Principii de racorare ale hidroizolațiilor la marginea suprafeței acoperișurilor fără atic
Fig. 11. Racordare directă pe cornișă cu lăcrimar Termoizolație

Gheremea din lemn
Fig. 12. Racordare pe cornișă cu șorț de tablă sau din Gheremea din lemn
material plastic, cu picurător Termoizolație
Fig. 13. Racordare pe șorț de tablă sau din material plastic, cu picurător
68

Cornișa are panta dată spre exterior. Pentru a nu permite pătrunderea apei pluviale sub șorț și umezirea
cornișei, foile hidroizolante se trec peste șorț. Oprirea foilor în dreptul șorțului sau introducerea acestora
sub șorț este interzisă, deoarece ar direcționa apa pluvială în sensul pantei, sub șorț.
4.3. Principii de racorare ale hidroizolațiilor pe atice
Fig. 14. Racordare Fig. 15. Racordare cu Fig. 16. Racordare cu

directă copertină element prefabricat
4.4. Principii de racorare ale hidroizolațiilor la terase, în jurul deflectoarelor
Straturile de difuzie a vaporilor și barierele contra vaporilor trebuie să aibă asigurată legătura cu
exteriorul pentru a facilita migrarea vaporilor în afara clădirii.
În figurile 14 – 19 se arată cum aceste straturi sunt urcate pe latura orizontală a aticului și conduse
până la fața exterioară, pentru a permite eliberarea spre exterior a vaporilor dar, în același timp,
pentru a evita pătrunderea apei din precipitații sub aceste straturi.
În cazul în care ventilarea acestor straturi pe marginile suprafeței izolate nu este suficientă, în
câmpul suprafeței se prevăd piese speciale de asigurare a legăturii acestor straturi cu exteriorul.
Aceste piese se numesc deflectoare.
Deflectoarele sunt piese specifice teraselor, a căror destinație este aceea de a capta vaporii de
apă ce migrează prin planșeul clădirii, sunt dispersați de stratul de difuzie a vaporilor și ghidați spre
exterior de bariera de vapori racordată la deflector.
În figurile 20 și 21 sunt prezentate tipuri de deflectoare și modul de realizare a lucrărilor de izolare

în jurul acestora.
69

Strat hidroizolant
suplimentar
Barieră contra vaporilor
Strat de difuzie a vaporilor
Fig. 17. Deflector simplu Fig. 18. Deflector dublu
4.5. Principii de racordare a hidroizolației la receptoarele pluviale – la terase
Înainte de montarea receptorului pluvial, pe suprafața stratului de pantă al terasei, în zona în care
gulerul receptorului urmează să facă contact, se lipește o coroană circulară croită astfel încât
circumferința acesteia să depășească cu 3-4 cm circumferința extremă a gulerului. Raza interioară
a coroanei circulare este egală cu raza golului de planșeu în care se va monta receptorul pluvial.
Termoizolația terasei
Strat suplimentar de pozare
a gulerului
Fig. 19. Deflector pe hidroizolație Fig. 20. Deflector pe hidroizolație

cu protecție grea autoprotecție
70

4.6. Principii de rezolvare a hidroizolării rosturilor dintre clădiri, în zona acoperișului
Strat de acoperire din foaie

hidroizolantă lipită cu adeziv
bituminos peliculogen
Fig. 21. Rost la clădiri cu atic –

acoperire cu material
hidroizolant
Element de acoperire din

beton armat prefabricat

acoperire cu element din
beton armat prefabricat
Profil de calare și
asigurare
Copertină din tablă
Element pentru
prinderea copertinei

acoperire cu copertină din
tablă
71

În toate situațiile, straturile hidroizolante ale aticelor se întorc pe capetele lor, acoperind toată
suprafața orizontală a acestora.
4.7. Principii de rezolvare a hidroizolării rosturilor aflate în același plan
Termoizolație
Cordon sau profil
Bandă hidroizolantă
elastică
Fig. 24. Rost de turnare sau rost între Fig. 25. Rost de dilatare și tasare
prefabricate
4.8. Principii de rezolvare a hidroizolării rosturilor dintre clădiri cu regim de înălțime diferit
Profil de protecție din tablă sau
material polimeric
Copertină din tablă

Blocaj cu plăci
termoizolante
Fig. 26. Acoperitor de rost cu element Fig. 27. Acoperitor de rost cu copertină
constructiv (din tablă sau material polimeric)
72

CAPITOLUL 4
REALIZAREA IZOLAŢIILOR TERMICE
LA ELEMENTELE DE CONSTRUCŢII ŞI INSTALAŢII
1. Generalități
Scopul izolării termice a clădirilor este:
- Realizarea confortului termic concomitant cu reducerea consumului de energie destinat

încălzirii/răcirii spațiilor interioare și, implicit, protejarea mediului prin reducerea gazelor cu efect
de seră eliberate în atmosferă ca urmare a proceselor de exploatare a clădirilor;
- Evitarea formării condensului pe suprafața elementelor de construcție ca urmare a diferenței de
temperatură din cele două spații separate de elementele respective, condens ce ar conduce la
umezirea și degradarea în timp a elementelor în cauză.
Izolarea termică se aplică:
- Elementelor de închidere ale construcției care au cel puțin una din fețe în contact direct cu
mediul exterior și celelalte fețe în contact direct cu un spațiu interior încălzit/răcit;
- Elementelor de compartimentare interioară care delimitează două spații cu temperaturi de
exploatare a căror diferență este mai mare de 50 C sau cu o diferență de umidate relativă de
exploatare mai mare de 15%;
- Conductelor de instalații care transportă gaze sau fluide a căror temperatură este diferită decât
cea a mediului pe care îl traversează (spre exemplu conducte de transport al agentului termic
sub formă abur sau apă caldă sau fierbinte).
2. Termeni uzuali în activitatea de izolare termică a clădirilor
În cele ce urmează sunt prezentate principalele sintagme și termeni specifici domeniului, cu scopul
de a facilita înțelegerea celor prezentate în acest capitol și pentru însușirea limbajului specific de
bază necesar în activitatea de realizare a izolațiilor termice la clădiri.
Flux termic: cantitatea de căldură transmisă în unitatea de timp de la o suprafață la alta.
Conductivitate termică: capacitatea materialului de a transmite prin grosimea lui un flux termic
produs datorită diferenței de temperatură ale suprafețelor materialului. Se exprimă prin
coeficientul de conductivitate termică, care reprezintă valoarea raportului dintre cantitatea de
căldură ce străbate grosimea materialului, măsurată pe o unitate de suprafață și într-o unitate de
timp, și diferența dintre valorile temperaturilor celor două suprafețe paralele ale materialului. Cu cât
acest coeficient este mai mic, cu atât materialul este un izolator termic mai performant.
Conductivitatea termică a unui material depinde de porozitatea și umiditatea acestuia. Cu cât un
material are porozitatea mai mare și umiditatea mai mică, cu atât coeficientul de conductivitate
termică al acestuia este mai mic, deci este un izolator termic mai bun.
73

Rezistența termică este raportul dintre grosimea materialului și conductivitatea termică. Cu cât
valoarea rezistenței termice a unui material este mai mare, cu atât acesta asigură o termoizolare
mai bună.
Material termoizolant: material caracterizat, în principal, printr-o conductivitate redusă.
Strat de protecţie a izolaţiei termice: componentă a unui element de construcţie interpusă între
componenta termoizolantă a acestuia şi mediul înconjurător (exterior sau interior) care asigură
protecţia termoizolaţiei faţă de vânt, precipitații, efectul direct al razelor solare, acțiuni mecanice.
Acest strat se poate aplica direct sau distanţat, creând un strat de aer ventilat.
Barieră contra vaporilor de apă: material dispus

perpendicular pe direcţia de migrare a vaporilor de
apă, avînd un grad ridicat de impermeabilitate la
vapori. Rolul barierei contra vaporilor este
reducerea condensului pe suprafețele pe care se Sensul migrării
vaporilor de apă
aplică. (a)
Strat de difuziune a vaporilor de apă: material (b) (a)

dispus între bariera contra vaporilor și fluxul de
vapori de apă, avînd rolul de a dispersa și dirija Fig. 28. Ordinea de dispunere a stratului de
tangențial acest flux. (b) difuzie a vaporilor și a barierei contra
vaporilor, în funcție de sensul de migrare a
Temperatura punctului de rouă: temperatura vaporilor
aerului la care presiunea parţială a vaporilor de
apă devine egală cu cea de saturaţie şi de la care
se produce fenomenul de condens.
Rezistenţa la permeabilitate la vapori de apă a elementului de construcţie plan: suma

rezistenţelor la permeabilitate la vapori a straturilor elementului de construcţie plan.
În cazul utilizării materialelor termoizolante higroscopice (care absorb umidiatea) sau cu grad
ridicat de impermeabilitate la vapori de apă, pe suprafața suport pe care urmează a se așeza
termoizoația se aplică un strat de difuzie a vaporilor și o barieră contra vaporilor, în scopul:
- Evitării umezirii termoizoației și compromiterii performanțelor termoizolante ale

acesteia, în cazul materialelor higroscopice;
- Captării și dirijării vaporilor de apă spre exteriorul clădirii (clădirile trebuie să
respire), în cazul atât al materialelor higroscopice protejate de barieră împotriva
vaporilor, cât și al materialelor impermeabile.
Pentru evitarea atingerii punctului de rouă și formării condensului, stratul de difuzie și bariera
contra vaporilor se amplasează pe suprafața “caldă”, spre exemplu, la clădiri de locuit, birouri și
administrative, înaintea aplicării termoizolației.
Umiditatea relativă a aerului: raportul dintre presiunea parţială a vaporilor de apă din aerul umed
şi presiunea de saturaţie a vaporilor de apă la aceeaşi temperatură şi presiune totală.
Deflector: element prin care se asigură, la nivelul acoperișului, evacuarea în atmosferă a vaporilor
74
de apă migrați.
Centură din
beton armat
Punte termică: O zonă a unui element de (rezistență

construcție cu o conductivitate termică termică mică)
sensibil mai mare decât a restului Ti Tebuiandrug
elementului. Spre exemplu, un buiandrug din
beton armat înglobat într-un perete din
elemente de zidărie din argilă arsă Ti Tefereastră
(cărămidă). O unitate de suprafață (spre
exemplu 1 dm2) a buiandrugului va lăsa să
treacă prin grosimea lui un flux termic mai
mare decât o unitate de suprafață a zidăriei. Ti Tezid
Unde:
Ti – temperatura de intrare
Te – temperatura de ieșire
Tezid< Tefereastră <Tebuiandrug Perete masiv din zidărie
cu rezistență termică mare
Fig. 29. Prezentarea schematizată a

conceptului de punte termică
Anvelopa clădirii: totalitatea elementelor de închidere a unei clădiri, care separă spațiul interior al
acesteia de mediul exterior. Anvelopa clădirii poate fi constituită din parte vitrată – geamuri - și
parte opacă – nevitrată – și anume elemente de închidere din zidărie, lemn, oțel, beton armat, alte
materiale compozite opace.
3. Soluții de principiu de tratare a punților termice
În exemplele următoare în care sunt prezentate modalități ineficiente și modalități corecte de

izolare a punților termice ale clădirilor, reprezentările grafice au următoarele semnificații:
Elemene din beton armat (material cu rezistivitate termică mică) – planșeu, perete de închidere, atic
Strat termoizolant
Perete de închidere a clădirii, din cărămidă eficientă (material cu rezistivitate termică medie)
Fundație din beton (material cu rezistivitate termică mică)
Terenul de fundare al clădiri - pământ natural

75

3.1. În zona planșeelor de la cota ±0.00, la clădiri fără subsol
Pardoseală
Planșeu
la cota±0.00
Termoizolație
Teren fundare
±0.00
Fig. 30. Soluții ineficiente de izolare a punții termice
Fig.31. Soluție cu eficiență medie Fig.32. Soluție cu eficiență ridicată de

de izolare a punții termice izolare a punții termice
3.2. În zona planșeelor peste spații reci (subsoluri, spații tehnice)

Perete închidere
Exterior Interior cald Exterior Interior cald Exterior Interior cald

Planșeu
Interior rece Interior rece

Interior rece
Exterior Interior cald Exterior Interior cald
Fig. 33. Soluții ineficiente de

izolare a punții termice
Interior rece Interior rece

76

Exterior Interior cald Exterior Interior cald Exterior Interior cald
Interior rece Interior rece Interior rece
Fig. 34. Soluții cu eficiență medie de izolare a punții termice
Exterior Interior cald
Fig. 35. Soluție cu eficiență ridicată de izolare a punții

termice
Interior rece
3.3. În zona planșeelor curente (între două incinte calde)
Fig. 36. Soluție ineficientă de izolare a punții termice
Interior cald
Fig. 37. Soluție cu eficiență medie de izolare a punții

termice
Interior rece
77


termice
Interior cald
3.4. În zona planșeului de tip terasă (ultimul etaj)

Atic
Fig. 39. Soluție ineficientă de

izolare a punții termice

termice
Fereastră Fereastră

Exterior Interior cald Glaf
a) Incorect b) Corect
Fig. 41. Termoizolare în jurul ferestrelor
78

Fețele care bordează golurile din elementul de închidere al clădirii, spre exemplu golurile
ferestrelor sau ale ușilor constituie punți termice, drept pentru care se termoizolează.
Termoizolația în aceste zone trebuie realizată cu grijă, pentru a nu îngropa tocul ferestrei/ușii în
structura termoizolantă și a compromite, astfel, funcționarea ferestrei/ușii și/sau montarea corectă
a glafului.
4. Izolații termice la pereți
4.1. Soluții de principiu pentru anvelope termoizolante la clădiri
Pentru asigurarea confortului termic cu un un consum de energie cât mai redus, anvelopele
clădirilor ar trebui concepute și realizate astfel încât transferul de căldură între interiorul clădirii și
mediul exterior să tindă către zero sau, cu alte cuvinte, anvelopa sa aibă o rezistență termică
suficient de mare încât transferul de căldură între cele două spații delimitate de avelopă să tindă
către zero.
Rezistența termică mare a anvelopei poate fi asigurată prin utilizarea de:
- Elemente de închidere într-un singur strat, a căror rezistență termică este dată de masivitatea
(grosimea) elementului și mai puțin de proprietățile termoizolatoare ale materialului în sine. Spre
exemplu, pereți masivi din cărămidă plină presată;
- Elemente de închidere într-un singur strat, a căror rezistență termică ridicată se datorează într-o
măsura mai mare proprietăților termoizolatoare ale materialului în sine. Masivitatea acestor
elemente este mai redusă. Spre exemplu, pereți din cărămidă eficientă (elemente din argilă
arsă, cu goluri și/sau cu micropori), blocuri de b.c.a.;
În majoritatea cazurilor, elementele de închidere menționate la primele două puncte de mai sus
sunt concepute pentru a asigura, în primul rând, rezistența mecanică și stabilitatea construcției.
- Elemente de închidere prefabricate tip sandwich, care au rol atât de elemente de rezistență, cât
și de elemente de închidere și izolare (cel puțin termică și hidrofugă). Aceste elemente sunt
compuse din două fețe și structură de rezistență din rigle și montanți (de obicei metalice cu
acoperiri anticorozive) și miez din material termoizolant;
- Elemente de închidere prefabricate tip sandwich, cu rol de închidere și izolare. Acesta este
compus din dou fețe (de obicei din tablă cu acoperiri anticorozive – una lisă și alta cu nervuri
pentru creșterea rigidității) prinse sau nu între ele cu elemente de solidarizare, având între ele
un strat termoizolant (spumă poliuretanică, saltele de vată minerală ș.a.);
- Elemente de închidere multistrat realizate pe șantier, având rol de elemente de rezistență, de
închidere și izolare. Spre exemplu: elemente realizate din două straturi din zidărie, dintre care
cel puțin unul cu rol de rezistență, având între ele un strat din material cu proprietăți
termoizolante ridicate; un strat de rezistență din beton armat și un strat din material cu
proprietăți termoizolante ridicate și cu rigiditate mare (uzual, panouri din polistiren), utilizat ca
panou de cofraj pierdut; un strat median din beton armat și fețe din panouri termoizolante cu
rigiditate mare (uzual, panouri din polistiren), utilizate ca panouri de cofraj pierdut;
- Materiale cu proprietăți termoizolante aplicate pe elementele de închidere a clădirii, ulterior
realizării lor.
Ultima soluțiile menționată este specifică intervențiilor de reabiltare termică a anvelopei verticale a
clădirilor existente. Soluția este întâlnită și la clădiri noi care, din proiectare, au fost concepute cu
elemente de închidere cu rezistență termică mai redusă, compensată prin placare cu materiale
termoizolante.
79

Perete de Perete de Perete de
zidărie zidărie zidărie
strat de placare
a fațadei
Termoizolație Termoizolație
Agrafe din
oțel Agrafe din
oțel Strat de aer
ventilat
a) Perete din zidărie cu strat median b) Perete din zidărie cu strat median
termoizolant termoizolant și strat de aer ventilat
Fig. 42. Zidării cu strat median termoizolant
Stratul de aer ventilat din soluția prezentată schematic în figura 25.b. permite circulaţia aerului prin
tiraj indus de diferențele de temperatură - tiraj termic - şi/sau vânt şi are drept scop evacuarea în
exteriorul peretelui (clădirii) a vaporilor de apă în exces, vapori de apă proveniți din activitățile din
interiorul clădirii. Stratul de aer ventilat se poate realiza continuu sau sub formă de canale.
Fațadele realizate cu strat de aer ventilat poartă denumirea de fațade ventilate.
Închiderea spre exterior a stratului de aer se poate realiza cu diverse soluții, cum ar fi, spre
exemplu, panouri decorative impermeabile montate pe structură proprie ancorată de elementele de
rezistență ale construcției.
Strat de protecție a
Panou panoului termoizolant
termoizolant și cu
rol de cofraj
Strat protecție
Beton armat monolit Elemente de

solidarizare a
panourilor de cofraj
Fig. 43. Element de închidere și rezistență din beton armat monolit,

turnat în cofraj cu panouri pierdute din material termoizolant
80

Fig. 44. Panou sandwich
neportant
Fețele
panoului
Termoizolație
4.2. Tipuri de materiale specifice, uzuale pentru termoizolarea pereților existenți
4.2.1. Materiale pentru izolarea pereților la interior
- Tencuieli termoizolante sunt mortare având înglobate în masa lor granule de minerale ușoare,
precum perlitul.
- Plăci termoizolante minerale poroase (pe bază nisip, var, ciment, apă și agenți de expandare),
aplicabile prin lipire cu mortare adezive. Au avantajul că permit vaporilor de apă să migreze
spre exterior, fără ca proprietățile materialului să sufere. Din acest motiv, lucrările de
termoizolare cu asemenea plăci nu necesită bariere contra vaporilor și/sau straturi de difuzie a
vaporilor. Se taie ușor la dimensiunile care se abat de la dimensiunile standard, cu ajutorul
ferăstrăului.
- Sisteme cu plăci sau saltele termoizolante montate în cadre din profile de tablă și acoperite cu
plăci (usual, din gips-carton) care constituie fața văzută a peretelui termoizolat.
4.2.2. Materiale pentru izolarea pereților la exterior - termosisteme
Față de termoizolațiile executate la interiorul anvelopei, termoizolarea la exterior este mai eficientă
deoarece:
- Elimină întreruperile de termoizolație care apar, în cazul termoizolațiilor la interior, în dreptul
planșeelor;
- Nu reduce din suprafața încăperilor.
Prezintă însă dezavantajul costurilor mai ridicate, dependenței execuției lucrărilor de condițiile
meteorologice.
Cerinţe pentru materialele termoizolante pentru exterior:

- Proprietăţi de izolare termică performante;
- Durată mare de funcţionare;
- Stabilitate dimensională la acțiuni mecanice;
- Stabilitate dimensională la acțiuni termice. Cu cât este mai redusă dilatarea/contracția termică a
materialului termoizolant, cu atât este mică tensiunea la care este supus termosistemul;
81

- Proprietățile fonoizolante sunt un plus;
- Rezistență la acțiuni mecanice
- Incombustibilitate - termoizolaţia trebuie să împiedice răspândirea incendiului de-a lungul
faţadei;
- Uşor de manevrat şi de instalat.
Este recomandat ca produsele de termoizolaţie să fie din materiale cu capacitate redusă de

absorbţie a umezelii sau din materiale care asigură transferul de vapori de la interiorul clădirii spre
exterior, fără ca performanțele termice, dimensionale, de rezistență la acțiuni mecanice să le fie
afectate.
Termoizolarea la exterior a părții opace verticale a clădirilor se realizează cu plăci rigide sau
semirigide termoizolante, precum polistirenul sau vata minerală, aplicate pe suprafața peretelui cu
mortare adezive și prindere cu dibluri speciale. Peste suprafața termoizolației astfel montate se
aplică o serie de straturi menite să conducă la creșterea rigidității termosistemului (masă adezivă
de șpaclu și plasă de armare din fibre de naturi diverse), să asigure finisarea fațadei și protecția
termoizolației împotriva intemperiilor. Toate aceste straturi – de la primul, care este mortarul
adeziv, până la ultimul, care este stratul vizibil de tencuială – constituie un întreg compozit,
denumit termosistem, caracterizat prin rezistență la desprindere, rezistență la șocuri mecanice,
performanțe higrotermice, rezistență și reacție la foc. Înlocuirea și a unui singur material
component al unui termosistem poate modifica performanțele lui. De aceea, este indicat ca
materialele utilizate la o anumită lucrare de termoizolare a pereților la exterior să aparțină unui
termosistem comercializat ca un întreg și nu materiale comercializate individual.
Materialul termoizolant notație: utilizat atât în cazul termosistemelor căt și a sistemelor de placare
la interior cu plăci sau saltele montate în cadre din profile de tablă, poate fi:
- Vata minerală (notație: MW) – produs cu performanțe ridicate în ceea ce privește rezistența și
reacția la foc;
- Vata de stică celulară (notație: CS);
- Polistirenul expandat (notație: EPS);
- Polistirenul extrudat (notație: XPS);
- Spuma rigidă de poliuretan (notație: PUR);
- Spuma fenolică (notație: PF);
- Împâslitura din fibre de lemn (notație: WW).
Din punct de vedere al performanțelor, polistirenul extrudat XPS se deosebește față de polistirenul
expandat prin valori superioare ale caracteristicilor de rezistență, respectiv rezistența la
compresiune, rezistența la încovoiere, rezistența la tracțiune. În ceea ce privește performanțele
termoizolante, polistirenul expandat este superior celui extrudat, pentru aceeași grosime a plăcii.
Pentru creșterea durabilității polistirenului EPS la radiațiile calorice, a fost creată gama de
polistiren expandat grafitat, rezultat din combinarea perlelor de polistiren cu praf de grafit.
Având în vedere minusurile și plusurile fiecărui tip de polistiren corelat cu condițiile de exploatare a
diferitelor ale elementelor de construcție, plăcile de polistiren sunt aplicabile după cum urmează:
Polistirenul extrudat XPS se utilizează la termoizolarea elementelor supuse acțiunilor mecanice
ridicate, precum terase, soclurile clădirilor (în acest caz se recomandă polistirenul extrudat rugos
XPS-R).
82

4.3. Realizarea lucrărilor de izolații termice la pereți
4.3.1. Generalități
Lucrările de izolare termică la fațade se realizează pe bază de proiect, întocmit potrivit prevederilor
legale.
Înainte de începerea lucrărilor, personalul lucrător trebuie instruit cu privire la prevederile
proiectului și ale tehnologiei specifice termosistemului.
O atenție deosebită se va acorda instalațiilor electrice. În cazul lucrărilor de izolare cu
termosisteme, va fi evitată, pe cât posibil, pozarea instalației electrice pe faţa pereților pe care
urmează să se aplice termosistemul. Dacă acest lucru nu este posibil, tuburile prin care trec firele
electrice se vor îngloba în straturile de tencuială. Decuparea plăcilor termoizolante pentru a forma
șanțul de trece a tuburilor electrice este interzisă.
4.3.2. Tencuieli termoizolante la interior
Tencuielile termoizolante urmăresc tehnologia de realizare a tencuielilor obișnuite, de obicei într-un

singur strat.
Unele tencuieli termoizolante prevăd înglobarea în masa lor a unei plase din fibră de stică pentru
ridicarea rezistenței mecanice a tencuielii.
Pregătirea suprafeței suport se realizează potrivit procedurii pentru tecuielile obișnuite.
Mortarul pentru tencuieli termoizolante este comercializat în stare uscată, urmând ca pe șantier,
înainte de punere în operă, să i se adauge cantitatea de lichid (uzual, apă) prescrisă de fabricant și
să se amestece.
4.3.3. Placări la interior cu plăci termoizolante minerale poroase
Suprafața suport se curăță de vopseaua sau tencuiala anterioară, dacă este cazul. Se umplu cu
mortar golurile din pereți, precum cele din jurul instalațiilor, pentru a obtine o suprafata suport
continua si solida pentru instalarea placilor.
Pentru legarea plăcilor de stratul suport se va folosi numai mortarul adeziv recomandat de
fabricantul plăcilor. Acest mortar este comercializat în stare uscată, urmând ca pe șantier, înainte
de punere în operă, să i se adauge cantitatea de lichid (uzual, apă) prescrisă de fabricant și să se
amestece.
Mortarul adeziv se aplică într-un strat de 8-10 mm grosime, uniform pe intreaga suprafață a plăcii
ce va intra în contact cu peretele, cu ajutorul unei mistrii dințate. Placa astfel pregătită se
poziționează pe perete, ușor, la o distanță de 2-3 cm față de placa adiacentă, după care se
presează ușor pe perete și se glisează spre placa adiacetă, astfel încât rostul de 2-3 cm lăsat
inițial să dispară.
Placarea peretelui se realizează în rânduri orizontale, de jos în sus.
După acoperirea întregii suprafețe și lăsarea timpului de priză pentru mortarul adeziv, suprafața se
poate prelucra:
83

- Se elimină eventualele denivelări prin răzuirea ușoară a suprafeței plăcii în cauză, materialul
acesteia fiind usor prelucrabil;
- Se aplică cu partea dințată a mistriei o masă de șpaclu din mortarul adeziv, se întinde pe
suprafața acestuia o plasă din fibră de stică care se înglobează în masa mortarului cu ajutorul
muchiei nedințate a mistriei.
- Se drișcuiește mortarul până la obținerea unei suprafețe lise.
Fig. 45. Aplicarea plăcilor termoizolante minerale poroase
4.3.4. Termo(fono)izolarea pereților cu saltele termo(fono)izolante, la interior
Procedura de execuție
Se măsoară și se trasează cu creionul de dulgherie poziția elementelor cadrului metalic pe

suprafața peretelui, potrivit schiței de montaj.
Se fixează profilele metalice ale cadrului pe laturile peretelui.
Se introduc profilele metalice verticale în interiorul profilelor orizontale ale cadrului și se așează
pe profilul de pe podea; se verifică și, după caz, se corectează verticalitatea profilelor verticale
cu ajutorul nivelei, după care se fixează cu șuruburi mai întâi de profilul de la partea inferioară,
apoi de cel de la partea superioară.
După caz, se croiește prin măsurare și tăiere la dimensiunile fiecărui careu al cadrului,
salteaua termoizolantă.
Se așează în careurile formate de elementele cadrului saltelele termo(fono)izolante. În cazul în

care salteaua este prevăzută pe una din fețe cu barieră contra vaporilor, această barieră se
orientează spre încăpere.
Atenție! Majoritatea materialelor termo(fono)izolante sunt higrofile și, prin umezire, își pierd
proprietățile. Plasarea barierei contra vaporilor spre fața rece a peretelui face ca vaporii din
încăpere să pătrundă în salteaua fonoizolantă și să condenseze pe suprafața mai rece a
peretului.
84

Se va acționa astfel încât salteaua termo(fono)izolantă să umple complet spațiul careului
cadrului. Dacă elementele cadrului au fost corect asamblate, respectând cotele din proiect
(schița de montaj) și/sau saltele fonoizolante au fost croite, dacă a fost cazul, corect, atunci
acestea umplu complet careul.
După caz, se va avea grijă să nu se acopere elementele prin care firele instalației electrice sunt
dirijate la fața finală a peretelui fonoizolat.
În situația în care rândul de capăt rezultă de o dimensiune mai mică decât cea a plăcii, plăcile
acestui rând se aduc la dimensiunea necesară, prin măsurare, marcare și tăiere cu caterul
sau ferăstrăul, potrivit specificațiilor privind procedura de tăiere furnizate de fabricantul plăcilor.
Se fixează plăcile de acoperire (care pot avea triplu rol – de protecție a stratului
termo(fonoi)zolator, de față finită finisată a peretului, de element fonoizolant - de profilele
cadrului metalic, cu șuruburi.
După caz, se tratează îmbinările dintre plăcile de acoperire, potrivit specificațiilor fabricantului
și/sau ale proiectantului.
În cazul utilizării plăcilor de acoperire din gips-carton, îmbinările dintre plăci se acoperă cu
bandă adezivă din fibră de stică. La lipire se va urmări ca acesta să adere foarte bine la
suport, acoperind în mod cât mai egal marginile ambelor plăci adiacente și fără ca banda să
facă pliuri.
După lipirea corectă a benzii, acesta se chituiește cu chit special pentru plăcile de gips-carton,
folosind drișca sau șpaclul. După întărirea chitului, acesta se șlefuiește cu grijă, utilizînd
glasspapier (hârtie sticlată) cu granulație foarte fină.
La îmbinările plăcilor de acoperire din gips-carton cu pereții adiacenți și tavanul, banda
adezivă se întoarce pe suprafațele adiacente și se înglobează într-o masă de șpaclu pierdută
în suprafața adiacentă.
Perete Perete Saltea termoizolantă
Placă de acoperire
Plăci adiacente
de acoperire
Saltea termoizolantă
Profil metalic
Profil metalic
Șurub autofiletant verical
Șuruburi autofiletante
a) Secțiune transversală verticală b) Secțiune transversală orizontală
Fig. 46. Termoizolarea pereților cu saltele termo-fonoizolante, la interior

85

- Mașină de găurit rotopercutoare pentru montarea diblurilor în perete;

- Ciocan de zidărie (pentru montarea diblurilor de prindere a cadrului metalic de perete);
- Șurubelniță electrică (pentru înfiletarea șuruburilor montare a cadrului metalic ți fixare a plăcilor
de acoperire);
- nivelă de 1 și 2 metri (pentru verificarea și corectarea verticalității montanților cadrului);
- cater sau cuțit special pentru tăierea plăcilor și saltelelor din vată minerală;
- ruleta de 2 metri;
- gletieră și șpaclu (pentru finisarea îmbinărilor plăcilor de acoperire).
4.3.5. Termoizolarea fațadelor - termosisteme
4.3.5.1. Generalități
Cerințele la care trebuie să răspundă sistemele de termoizolare a fațadelor sunt, în principal,

următoarele:
- Proprietăţi de izolare termică performantă;
- Durată mare de viață;
- Stabilitate dimensională la acțiuni mecanice;
- Stabilitate dimensională la acțiuni termice. Cu cât este mai mică dilatarea/contracția termică a
izolaţiei, cu atât este mai redusă tensiunea în termosistem;
- Permeabilitate la vapori – termosistemul trebuie să permită pereţilor să respire.
Termosistemele uzuale sunt cele pe bază de plăci de polistiren expandat sau extrudat și plăci din
vată minerală MW.
Pregătirea suprafeței suport
Se verifică starea straturilor vechi de finisaj. Dacă acestea sunt supectate de desprindere sau
sfărâmare, atunci se înlătură din zonele respective (prin răzuire, ciocănire).
Suprafaţa-suport trebuie să ofere o aderenţă adecvată pentru adeziv. Suprafeţele cu aderenţă
redusă trebuie curățate și amorsate conform cu instrucţiunile fabricantului termosistemului.
Se verifică cu nivela planeitatea suprafeței peretului. În cazul utilizării de plăci termoizolante cu
rigiditate care nu poate prelua prin pierdea în câmpul plăcii denivelări ale suprafeței de de
peste 10 mm, acestea se buceardează, dacă natura denivelării permte, sau se pierde în câmp
denivelarea prin aplicarea unui strat de tencuială.
Denivelările de până la 10 cm se acoperă cu mortarul adeziv al termosistemului.
Golurile străpungerilor din fațada clădirii se etanșeizează cu mortar adeziv sau tencuială.
Nu se admite aplicarea termoizolației pe suprafețe suport ude sau umede.
Condiții generale de execuție
Lucrările se execută la temperaturi de peste 50C, pe timp uscat.

86

În cazul în care, pe perioada execuției lucrărilor plouă, suprafața lucrărilor se acoperă cu prelate de
protecție.
Materialele componente ale termosistemului se depozitează ferite de ploaie, îngheț-dezgeț, razele
solare, deteriorări datorită lovirii.
Premergător începerii lucrărilor, personalul lucrător este instruit cu privire la tehnologia aplicabilă,
potrivit specificațiilor fabricantului termosistemului și prevederilor din proiect.
4.3.5.2. Termosisteme cu strat termoizolant din polistiren
Prepararea mortarului adeziv
Mortarul adeziv este un produs livrat în stare uscată. Amestecarea acestuia cu apă, în proporția
prevăzută de fabricant, se realizează înainte de punerea în operă.
În cazul în care mortarul adeziv se amesecă cu dispozitiv amestecător de mână, se recomandă ca
mortarul să fie adăugat treptat, prin presărare, în recipentul de amestecare în care a fost deja
introdusă apa și să se malaxeze continuu, până la obținerea unei paste omogene. Produsul astfel
malaxat se lasă cca 5 minute pentru ca reacția componentelor minerale cu apa să aibă loc, după
care se remalxează.
În cazul amestecării cu malaxoare, se procedează astfel:
- Se introduce 1/3 din cantitatea de apă necesară,
- Se ntroduce întreaga cantitate necesară de mortar adeziv uscat,
- Se malaxează timp de 3 minute;
- Se adaugă treptat restul de apă şi se malaxează minim 3 minute, până la obținerea unei paste
omogene.
Cantitatea de mortar adeziv preparată trebuie astfel stabilită încât să poată fi pusă în operă în
timpul de priză indicat de fabricant (de obicei, cel mult 1,5 ore). Mortarul adeziv care și-a început
priza (întărirea) nu trebuie folosit. Reamestecarea acestuia cu apă și refolosirea este interzisă.
Termoizolarea soclului clădirii
Soclul clădirii este suprafață anvelopei cuprinsă între cota terenului sistematizat (nivelul trotuarului
din jurul clădirii) și cota ±0.00 a clădirii.
Înainte de a începe aplicarea termosistemului, se trasează limita superioară a soclului clădirii, prin
determinarea, pe fața exterioară a clădirii, a axului planșeului de la cota ±0.00. Din punctul astfel
stabilit, se trasează, cu ajutorul furtunului de nivel, linia orizontală care va delimita termosistemul
pentru soclu de termosistemul părții superioare a anvelopei clădirii.
Se recomandă ca termosistemul pentru soclu să se aplice începând cu cel puțin 30 cm sub cota
terenului sistematizat.
Pentru termoizolarea soclurilor, se utilizează polistiren extrudat rugos XPS-R. Acesta se lipește
peste membrana hidroizolantă cu adeziv special pe bază de bitum, destinat special pentru lipirea
polistirenului extrudat pe membrane hidroizolante, sau cu mortarul adeziv specific termosistemului,
în care se adaugă aditivul recomandat de fabricantul termosistemului.
87

Lipirea plăcilor de polistiren la soclu se realizează în rânduri orizontale, aplicate de jos în sus. În
cazul în care, din motive de natură tehnică, montarea se va desfășura de sus în jos, plăcile de
polistiren vor trebui sprijinite pentru a nu aluneca.
Pe muchia superioară a plăcilor de polistiren XPS-R de pe rândul adiacent liniei de separare a
soclului de partea superioară anvelopei se aplică o bandă hidroizolantă.
Procedura de lipire și prindere cu dibluri a plăcilor de polistiren este aceeași cu cea descrisă, în
cele ce urmează, pentru plăcile de polistiren de la partea anvelopei de deasupra cotei ±0.00 a
clădirii.
Aplicarea primului rând de plăci de polistiren, peste soclul clădirii
Lipirea plăcilor se realizează în rânduri

orizontale, pornind de la partea Perete
superioră a soclului clădirii, în sus.
Mortar adeziv
Primului rând orizontal de polistiren de
deasupra soclului se așează pe un profil
Primul rând de plăci EPS
metalic, cu picurător.
Profilul metalic se prinde de perete cu Profil metalic

dibluri, fie direct, fie prin intermediul
unor piese speciale de agățare. Se vor Axul planșeului de la
folosi numai diblurile furnizate împreună cota ±0.00
cu profilul metalic. Placă polistiren XPS-R
la soclul clădirii
Profilul metalic se va așeza față de Membrana hidroizolantă
suprafața peretelui la o distanță egală
a soclului Centură din beton armat
cu grosimea stratului de mortar adeziv
cu care se lipesc plăcile de polistiren
Planșeul de la cota ±0.00
(cca 10 mm). Spațiul dintre perete și
profil se umple cu mortar adeziv.
Fig. 47. Montarea primului rând de plăci de
polistiren, deasupra soclului clădirii
Fig. 48. Exemplu de profil metalic cu

lăcrimar
88

Lipirea plăcilor de polistiriren
Lipirea cu mortar adeziv a plăcilor de polistiren se realizează cu metoda specificată de

fabricant/proiectantul lucrării. Metodele uzuale sunt: lipirea prin puncte și cordon pe contur; lipirea
pe întraga suprafață.
Lipirea prin puncte. Este indicată pentru suprafețe suport perfect plane. Se aplică câte o mistrie de
mortar adeziv la fiecare colț al plăcii și una în centru, după care, tot cu mistria, se întinde mortarul
în fiecare dintre cele tri puncte, rezultând cercuri cu un diametru de cca 15 cm și grosime de 1 cm.
Lipirea pe contur. Este indicată pentru
suprafețe suport care prezintă denivelări.
Se aplica mortarul adeziv sub forma unui
cordon perimetral cu o lățime de cca.5 cm
și în mijlocul plăcii se aplică trei puncte
(trei mistrii) de mortar adeziv
Fig. 49. Lipirea plăcilor de polistiren prin

puncte și cordon pe contur
Lipirea pe întreaga suprafață (continuă). Este indicată pentru completările cu polistiren (bucăți de
polistiren). Mortarul ase aplică cu o drișcă cu dinți de 10 mm.
Așezarea (distribuirea) plăcilor de polistiren pe suprafața suport
Plăcile de polistiren se lipesc de suprafața suport fără rosturi, pornind de la colțul

clădirii, pe rânduri orizontale.
Rândurile se țes, adică rândurile suprapuse vor avea rosturile intercalate.
Colțul clădirii
La colțul clădiri, se va asigura țeserea
răndurilor de pe suprafețele suport
care formează colțul. Pentru a asigura Placa de pe peretele
această țesere, prima placă a rîndului perpendicular
1 se va așeza în așa fel încât să
depășească suprafața suport cu o
lungime egală cu grosimea unei plăci
de polistiren la care adaugă grosimea
stratului de mortar adeziv. Prima
placă a rândului 2 se va așeza cu
muchia verticală aliniată la muchia
colțului.
grosimea plăcii de polistiren +

grosimea stratului de mortar
adeziv
89
Fig. 50. Țeserea plăcilor în câmp și la colțul clădirii

Deși nu este indicată, se admite folosirea de resturi de plăci, numai dacă acestea au lățimea
minimă de 15 cm și sunt dispersate în câmpul suprafeței suport. Resturile nu sunt admise la
colțuri, în jurul golurilor din fațadă (ferestre, uși) sau în zona de schimbare a tipului de material
termoizolant. La colțurile clădirii se vor lipi numai plăci întregi sau jumătate de placă.
Rosturile dintre plăci care nu pot fi evitate se umplu cu:
- ștraifuri de polistiren, dacă rostul este mai mare de 4 mm;
- spumă poliuretanică, dacă rostu este mai mic sau cel mult egal cu 4 mm.
Nu se admite mortar adeziv între plăci, deoarece acesta ar crea discontinuitatea stratului
termoizolant, creând o micropunte termică.
În zona golurilor (spre exemplu, goluri de uși, ferestre), se va avea grijă să nu se creeze rost în
prelungirea laturilor golurilor, aceste zone fiind supuse intens la acțiuni mecanice. În acest scop,
plăcile de polistiren se decupează pentru a îngloba în câmpul lor colțurile golului.
a) CORECT ! b) GREȘIT ! Rosturile în prelungirea laturilor

golului sunt interzise.
Fig. 51. Așezarea plăcilor în zona golurilor
După lipirea plăcii de polistiren, planeitatea acesteia în sine și față de plăcile adiacente se verifică
cu dreptarul cu nivelă. Abaterile de la plan se corectează prin ajustarea grosimii stratului de mortar
adeziv, prin presări adecvate.
Denivelările minore de la îmbinarea dintre plăci se șlefuiesc.
La clădirile cu mai mult de trei etaje şi o grosime a termoizolaţiei mai mare de 10 cm, se aplică în
jurul golurilor de uși și ferestre o protecţie la foc din materiale termoizolante cu rezistență și reacție
la foc superioare (clasa A sau B), spre exemplu bordare cu vată minerală în loc de polistiren, sau
un polistiren ignifugat din clasa A sau B. O altă metodă utilizată pentru protecția la foc a fațadei
constă în placarea buiandrugilor sau planșeelor cu lamele de vată minerală.
Prinderea cu dibluri, de suprafața suport, a plăcilor lipte (dibluirea)
Găurirea pentru prinderea cu dibluri a plăcilor de polistiren lipite se realizează numai după întărirea
mortarului adeziv, de obicei după cel puțin 24 de ore. Găurile se realizează cu burghiul în zona
90
punctelor de lipire a plăcilor de polistiren.

Se va avea grijă ca mașinile de găurit cu percuție să fie folosite doar la suprafețe suport din beton
și cărămidă plină.
Se admite ca lungimea totală a găurii pentru diblu să fie mai mare cu cel mult 15 mm decât
lungimea de ancorare.
Lungimea de ancorare a diblului variază în funcție de suprafața suport și termosistem.

Lungimile uzuale de ancorare sunt de minimum 35 mm. Pentru suprafețe suport din bca sau din
lemn se recomandă folosirea diblurilor cu montare prin înșurubare, cu lungimea de ancorare
minimă de 110 mm pentru bca și 25 mm pentru lemn.
Se recomandă ca dibluirea plăcilor din zona soclului să înceapă de la 30 cm deasupra cotei
terenului sistematizat, pentru a evita stropirea.
Diblurile utilizate vor fi numai cele livrate în cadrul termosistemului și, după caz, menționate în
specificațiile proiectantului.
Diblurile sunt specifice fiecărui tip de suprafață suport (beton, zidărie plină sau cu goluri, bca,
lemn). Pentru suprafețe suport nespecifice tipurilor de dibluri existente în cadrul termosistemului,
proiectantul va decide asupra tipului, în urma efectuării unor teste de smulgere a diblului din
suprafața suport.
Numărul de dibluri pe placă de polistiren și amplasarea lor (schema de dibluire) se stabilesc potrivit
specificațiilor termosistemului și prevederilor din proiect. Numărul diblurilor pe o placă de polistiren
se stabilește și în funcție de înălțimea clădirii și viteza normată a vântului. Spre exemplu, pentru o
clădire cu înălțimea de până la 50 m, amplasată într-o zonă pentru care viteza normată a vântului
este de până la 135 km/h, se prevăd, de regulă, 6 dibluri/m2.
Diblul se înfige în gaură astfel încât talerul acestuia să fie îngropat în placa de polistiren până la
nivelul suprafeței acesteia.
Diblul se va amplasa astfel încât să treacă printr-o zonă cu mortar-adeziv.
La executarea găurilor, se va evita deteriorarea armăturii di elementul de construcție de care se

face prinderea.
În continuare sunt date câteva scheme uzuale de dibluire.
Fig. 52. Exemplu de schemă de dibluire

a plăcilor de polistiren
Este indicat ca pe capetele diblurilor să se aplice o masă de șpaclu special (din cadrul
termosistemului) aderent la materialul diblului. Masa de șpaclu se netezește la fața plăcii de
91

polistiren cu ajutorul șpaclului. Această operație se realizează cu cel puțin 24 de ore înainte de
aplicarea plasei de armare.
Lucrări de întărire a zonelor sensibile la acțiuni mecanice
Este recomandat ca, pentru protejarea colțurilor, să se aplice colțare din metal sau mase plastice,
cu aripi prelungite cu plasă de fibră de sticlă, potrivit specificațiilor fabricantului termosistemului și
ale proiectantului. Prelungirile din plasă de armare ale aripilor colțarelor se înglobează în masa de
șpaclu în care urmează a se îngloba plasa de armare din câmp.
min. 20 cm
În cazul în care nu se prevede utilizarea de
colțare, plasa de armare din câmp se întoarce min. 10 cm
dincolo de colt, pe o lungime de cel puțin 20
cm, și se suprapune peste plasa de armare a
celeilalte laturi a colțului.
Fig. 53. Petrecerea plasei de armare la

colțurile suprafeței suport
Fâșii suplimenare din
De asemenea, se recomandă ca la
colțurile golurilor de uși și ferestre să se
aplice fășii suplimentare din plasă de
armare.
Fig. 54. Întărirea colțurilor golurilor cu fâșii din

plasă de armare
92

Plasa de armare și masa adezivă de șpaclu
După acoperirea întregii suprafețe cu plăcile de polistiren lipite și dibluite, peste acestea se aplică
o masă de șpaclu armat cu plasă care poate fi de diverse compoziții – fibre de sticlă, fibre de
carbon ș.a. Uzuale sunt plasele din fibre de sticlă.
Masa adezivă de șpaclu este o pastă din categoria gleturilor, specifică fiecărui tip de termosistem.
Este recomandat ca masa adezivă de șpaclu folosită să fie furnizată în cadrul termosistemului, pentru a
evita eventualele incompatibilități cu restul componentelor sistemului, în principal plasa de armare.
Se procedează astfel:
- Se întinde cu gletiera cu dinti de 10 mm masa adezivă de șpaclu;
- Se înglobează plasa de armare în masa adezivă de șpaclu proaspătă. Se va avea grijă ca plasa
să nu facă pliuri. Fâșiile de plasă adiacente se suprapun pe cel puțin 10 cm. Acoperirea plasei cu
masă de șpaclu va avea grosimea specificată de fabricantul termosistemului (uzual, între 1 - 3 mm).
- Se gletuiește suprafața masei adezive de șpaclu armată, cu glatiera.
- După uscarea masei adezive de șpaclu, eventualele urme ale gletierei se nivelează sau, dacă
masa de șpaclu este suficient de uscată, se șlefuiesc.
- Se lasă să se usuce pentru o perioadă de timp specificată de fabricantul termosistemului,
perioadă în care suprafața este protejată împotriva intemperiilor și razelor solare.
Înainte de aplicarea stratului de finisaj al fațadei – tencuieli decorative -, se aplică peste masa
adezivă de șpaclu, complet uscată, un strat sau două de grund. Grundul are rolul de a mări
aderența tencuielii decorative de stratul suport.
Înainte de aplicare, amorsa (material fluid) se amestecă manual sau cu mixerul.
Amorsa se aplică cu trafaletele sau bidineaua.
Stratul de amorsă trebuie să foarte subțire și uniform. Uniformitatea stratului de amorsă este dată
de uniformitatea culorii – aceasta trebuie să fie egală pe toată suprafața.
Stratul de grund trebuie lăsat să se usuce timp de de 24 de ore.
Se recomandă ca stratul de finisare să fie în culori pastelate, cu grad ridicat de reflexie a radiațiilor
calorice care au efecte negative asupra durabilității polistirenului.
4.3.5.3. Termosisteme cu strat termoizolant din plăci rigide de vată minerală
Principiile de montaj a termosistemului cu plăci de polistiren sunt aplicabile și termosistemelor cu

plăci de vată minerală.
Particularitățile motajului acestor termosisteme, sunt următoarele:
- Nu necesită bordări speciale de protecție la foc în jurul golurilor de uși și ferestre sau montaje
de lamele în dreptul buiandrugilor sau planșeelor, vata minerală având performanțe ridicate în
ceea ce privește rezistența la foc - vata minerală este un produs incombustibil - nu întreţine
arderea sub acţiunea focului, având o siguranţă la foc sporită.
- Majoritatea plăcilor rigide din vată minerală au fețele de rigidități diferite. De aceea trebuie
așezate cu atenție:
93

 Fața rigidă să fie spre exterior, fiind destinată preluării acțiunilor mecanice și aplicării
finisajelor decorative ale fațadei;
 Fața flexibilă în contact cu suprafața suport.
Fig. 55. Exemplu de schemă de dibluire

a plăcilor rigide de vată minerală
4.3.5.4. Scule și dispozitive necesare realizării termosistemelor
- Malaxor sau mixer amestecător (pentru prepararea mortarului adeziv și a masei de șpaclu);
- Gletieră și șpaclu - pentru aplicarea mortarului adeziv și a masei de șpaclu, inclusivi nivelarea
acesteia;
- Ruleta de 1 metru (pentru croirea plăcilor);
- Cuțit special pentru tăierea plăcilor de polistiren și vată minerală;
- Nivelă de 1 și 2 metri (pentru verificarea și corectarea planeității);
- Mașină de găurit (rotopercutoare) pentru montarea diblurilor în perete;
- Ciocan de zidărie (pentru montarea diblurilor).
4.3.6. Fațade ventilate
Față de termosisteme, fațadele ventilate diferă prin faptul că, stratul de finisaj aparent este înlocuit
de o suprafață placată rigidă, ca un paravan, așezată la o distanță de câțiva centrimetri de
suprafața tratată a termoizolației. Spațiul dintre suprafața tratată a termoizolației și acest paravan
are rolul de a asigura circulația aerului, prin tiraj natural, în scopul antrenării vaporilor de apă și
evacuării acestora spre exteriorul clădirii fie pe la partea superioară, fie prin lateral. Urmare
antrenării vaporilor de apă de către curenții de aer care se formează în spațiul ventilat, aceștia nu
mai condensează pe elementele clădirii.
Fațadele ventilate nu necesită strat de dispersie a vaporilor și barieră contra acestora.
Pentru a asigura circulația aerului, se asigură pătrunderea aerului proaspăt în spațiul dintre fața
tratată a termoizolației și paravan – de obicei prin partea de deasupra soclului clădirii - și
evacuarea verticală sau laterală a aerului purtător de vapori de apă – de obicei pe la extremitatea
superioară a paravanului.
Paravanul se realizează din materiale cu rigiditate foarte ridicată, impermeabile la apă și vânt și
rezistente la radiațiile solare, așezate pe cadre – de obicei metalice - ancorate de elementele de
rezistență ale fațadei clădirii.
94

Aplicarea termoizolației și ranforsarea acesteia (plasă de armare din fibre, înglobate în masă
adezivă de șpaclu) se realizează întocmai ca la termosisteme, cu mențiunea că, odată cu lipirea
plăcilor termoizolante sau înainte de această operație, se fixează în elementele de rezistență ale
fațadei elementele de prindere a cadrului de susținere a paravanului.
Pozițiile de fixare a elementelor de prindere a cadrului de susținere în elementele de rezistență ale

clădirii sunt specificate în proiectul lucrării.
Înainte de lipirea plăcilor termoizolante, se vor repara eventualele cratere din jurul elementelor de
prindere a cadrului de susținere. La lipirea plăcilor și aplicarea masei adezive de șpaclu și a plasei
de armare, se va avea grijă ca elementele de prindere să nu fie acoperite de acestea. Înainte ca
mortarul adeziv și masa adezivă de șpaclu să facă priză, elementele de prindere a cadrului se
șterg de eventualele urme din aceste materiale.
Strat termoizolant Montant al cadrului de

prindere a paravanului
Element de rezistență
al clădirii – suprafață
termoizolată
Fig. 56. Schemă de

fațadă
ventilată
Paravan –
elemente
Sensul de circulație a
aerului în spațiul
ventilat
95

Strat de pantă
Șorț de tablă Strat difuzie vapori
Baieră contra vaporilor
Termoizolație terasă
Montanți Hidroizolație
Strat de uzură
Paravan din tablă cutată
Spațiu ventilat
Fig. 57. Fațade ventilate - reprezentare schematizată a unei soluții de evacuare

a aerului pe la partea superioară a aticului – în cazul acoperișurilor de
tip terasă
5. Izolații termice la acoperișuri

Acoperișul clădirii reprezintă subansamblu care delimitează construcţia la partea superioară,
cuprinzând atât straturi de închidere şi protecţie a clădirii împotriva agenţilor exteriori, precum şi
alcătuirea şi dispozitivele de susţinere a acestor straturi.
Acoperișurile pot fi:

- cu panta versanţilor mai mică de 8% (8 cm/1 m), denumite “terase”;
- cu versanţi cu panta mai mare sau egală cu 8% (8 cm/1 m), denumite “acoperişuri în pantă”.
5.1. Terasele
Structura teraselor, adică straturile aplicate peste elementul de rezistență orizontal (planșeu) al
clădirii, depinde de:
- Tipul terasei:
 Circulabilă, caz în care se impun soluții cu materiale cu performanțe superioare la acțiunile
mecanice de tipul compresiunii și impactului, sau performanțe medii, caz în care este
necesar un strat de protecție cu rezistențe mecanice superioare și, în același timp,
capacitate de repartizare în câmp a eforturilor provocate de acțiuni mecanice punctuale;
 Necirculabilă, caz în care nu se mai impun cerințele specifice menționate pentru terasele
circulabile;
- Tipul izolației termice în ceea ce privește comportarea la vaporii de apă: în cazul

termoizolațiilor care lasă să treacă prin ele, fără să le fie afectate performanțele, vaporii de
96
apă, aplicarea straturilor de difuzie a vaporilor și a barierelor împotriva vaporilor pe fața

orientată spre clădire a termoizolației, nu este necesară (spre exemplu, termoizolații din plăci
rigide minerale poroase – bca).
Modalitatea de aplicare și racordare a straturilor hidroizolante, barierelor de vapori și straturilor de

difuzie a vaporilor au fost prezentate la pct. 4.4. Principii de montare a protecției hidrofuge.
Șorț din tablă
Tencuială
Atic beton armat
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Planșeu din beton armat
1. Strat de uzură, spre exemplu, plăci ceramice de pardoseală pentru exterior

2. Mortar adeziv pentru lipirea plăcilor ceramice de exterior
3. Șapă armată (eventual cu aditivi pentru îmbunătățirea impermeabilității
4. Membrană hidroizolantă
5. Termoizolație cu grad ridicat de rigiditate – rezistență mare la compresiune (spre exemplu, polistiren XPS)
6. Membrană cu rol de barieră contra vaporilor
7. Strat de difuzie a vaporilor
8. Șapă de pantă
Fig. 58. Sistem izolant la terase circulabile
În cazul prezentat, aticul constituie punte termică fiind realizat, așa cum este uzual, din beton
armat - material cu rezistență termică mică. Din acest motiv, toate fețele aticului trebuie placate cu
materiale termoizolante.
Efectuarea lucrărilor de termoizolare la acoperiș implică și realizarea de lucrări pentru protecția

împotriva pătrunderii apei provenite din preciptații la stratul de termoizolație și la elementele de
97

construcție, precum și lucrări de protecție împotriva vaporilor de apă proveniți din interiorul clădirii,
inclusiv dirijarea și evacuarea acestora în afara clădirii.
Pentru protecția împotriva apelor pluviale, se aplică straturi hidroizolante formate din membrane
impermeabile sub formă de covoare lipite cu adezivi pe bază de bitum (uzual) sau materiale
bituminoase peliculogene (cu aplicare lichidă).
Pentru protecția împotriva vaporilor de apă, se aplică înaintea stratului de protejat, stratul de
difuzie al vaporilor și bariera împotriva vaporilor de apă. Spre exemplu, înainte de aplicarea unei
termoizolații sensibile la umezire, pe stratul de șapă de pantă sau pe fața superioară a planșeului
de terasă, după caz, se aplică o membrană cu perforații pentru dispersarea vaporilor de apă –
așanumitul strat de difuzie a vaporilor. Peste stratul de difuzie al vaporilor se așează o membrană
impermeabilă cu rolul de opri migrarea vaporilor de apă în stratul de termoizolație. Cele două
membrane – stratul de difuzia a vaporilor și bariera contra vaporilor - se întorc pe suprafețele
verticale ale aticurilor și/sau ale unor piese verticale speciale denumite deflectoare (a se vedea
Secțiunea 2, Capitolul 2, pct. 4.4.3 – figurile 20-23), în scopul dirijării și eliberării vaporilor de apă în
atmosferă, dincolo de elementul de protejat, în exemplul dat – termoizolația.
Materiale de hidroizolare și protecție împotriva vaporilor de apă au fost prezentate în Secțiunea 2,

Capitolul 2, pct. 4.
După pregătirea stratului suport, care poate fi, după caz, planșeul clădirii, șapa de pantă, bariera
contra vaporilor, se aplică stratul termoizolant. Aplicarea poate fi uscată sau prin lipire (potrivit
proiectului și specificațiilor tehnice ale fabricantului termoizolației). Plăcile/saltele termoizolante se
așează fără rosturi atât între ele cât și între ele și elementele verticale ale terasei (atice,
deflectoare, guri de scurgere, tuburi de aerisire a instalației interioare de canalizare ș.a.).
Aplicarea plăcilor/saltelelor termoizolante se face pe fâşii continue între două laturi paralele ale
terasei, astfel încât să se poată realiza rapid acoperirea lor cu straturile de protecţie pentru a evita
riscul de umezire datorită precipitaţiilor atmosferice și pentru a evita, totodată, călcarea, în cursul
procesului de execuție, pe aceste straturi.
Este interzisă circulația pe plăcile/saltele termoizolante, cu excepția cazului în care acestea sunt
din plăci de bca. Circulația se realizează pe podine amplasate peste plăcile/saltelele termoizolante,
distanțat de suprafața acestora.
5.2. Acoperișurile în pantă
Specifice acoperișurilor în pantă sunt următoarele elemente:

- Podul sau mansarda (pod locuibil), definit de spațiul ventilat creat între ultimul planșeu
orizontal al clădirii și învelitoare;
- Șarpanta, reprezentând ansamblul structural (de rezistență) pe care sprijină învelitoarea și prin
care se transmit spre celelalte elemente structurale acțiunile la care este supusă învelitoarea.
Deși, în cazul podurilor, tamponul de aer dintre învelitoare și planșeul care delimitează podul la
partea inferioară are un aport semnificativ la confortul higrotermic al încăperilor de la ultimul nivel,
ultimul planșeu se termoizolează.
98

5.1.1. Acoperișuri în pantă, cu structuri (șarpante) ușoare, din lemn
O cerință de bază a șarpantelor ușoare este împiedicarea umezirii elementelor din lemn, umezire
care poate conduce la formarea ciupecilor și/sau putrezire.
Pe lângă protejarea lemnului prin tratarea acestua cu soluții antifungice și de impermeabilizare, se

impun o serie de reguli în scopul dirijării în afara clădirii a vaporilor de apă și a eventualelor
înfiltrații prin învelitoare a apei provenite din precipitații.
De asemenea, podurile trebuie să asigure protecția termică a clădirii. Soluțiile de termoizolare sunt
următoarele:
- Izolarea planșeului;
- Izolarea intradosului învelitorii;
- Ambele soluții.
Prima soluție, izolarea planșeului, este o metoda folosită la clădirile vechi. De obicei, pe acest
planșeu se așternea un strat gros de pământ, pentru termoizolare.
Soluțiile moderne, eficiente energetic, sunt ultimele două soluții enumerate mai sus, dintre care
cea recomandată în cazul podurilor nelocuibile este cea din urmă.
Izolarea intradosului învelitorii
Intradosul învelitorii se termoizolează, uzual, cu materiale termoizolante care se pot modela ușor
pe elementele de susținere a învelitorii, respectiv materiale ușor de croit (spre exemplu, plăci de
polistiren), materiale flexibile (spre exemplu, saltele de vată minerală) sau materiale ușor de
modelat (spre exemplu, materiale poliuretanice).
Etanșeitatea straturilor termoizolante trebuie tratată cu maximă atenție. În cazul în care arhitectura
intradosului învelitorii și a elementelor de pozare și susținere a acesteia crează dificultăți în
asigurarea etanșeității termoizolației, se aleg materiale termoizolante flexibile, care permit
conformarea la arhitectura intradosului învelitorii.
De asemenea, trebuie avută în vedere dilatarea și contracția învelitorii, datorată variațiilor de

temperatură de la suprafața acesteia. În cazul în care se folosesc materiale termoizolante care nu
pot urmări mișcările suportului, se vor folosi, la intervale adecvate, specificate prin proiect,
materiale elastice de etanșare care să preia variațiile dimensionale ale stratului suport și/sau a
spațiului dintre căpriori.
În cazul mansardelor, trebuie să se dea atenție sporită următoarelor:

- Gradului de izolare termică la nivelul învelitorii, respectiv o soluție cu rezistență termică
superioară celei utilizate la poduri;
- Finisării feței văzute a sistemului izolant de la intradosul învelitorii;
- Utilizării de materiale izolante durabile și ale căror emisii de substanțe periculoase nu depășesc
99
limitele admisiblie prevăzute de normele tehnice;

- Asigurării accesului vaporilor de apă spre exteriorul clădirii.
Eliminarea spre exteriorul clădirii a vaporilor de apă migrați și/sau generați în podul clădirii se
realizează prin stratul de aer ventilat de sub învelitoare. Stratul de aer de sub învelitoare are și
rolul de a contribui la răcirea structurii. Circulația aerului (ventilația) în acest strat este cu atât mai
mare cu cât panta acoperișului este mai pronunțată.
Acoperișurile în pantă pot fi cu strat simplu sau strat dublu de aer ventilat.
În figurile 59 – 63 sunt prezentate schema de principiu și stratificațiile uzuale la intradosul învelitorii
acoperișurilor în pantă.
Se atrage atenția că nu este recomandată aplicarea termoizolației numai între căpriori. Pentru
realizarea etanșeități termoizolației se recomandă înglobarea căpriorilor în termoizolație, prin
aplicarea a două straturi – primul între căpriori și al doilea la fața acestora.
Element de coamă
Învelitoare Fig. 59. Schema de funcționare a

stratului de aer ventilat de sub
Strat de aer ventilat învelitoarea acoperișurilor în
pantă
În figura 62 este prezentat schematizat fluxul de aer ascendent creat sub învelitoare, care
pătrunde pe la partea inferioară a învelitorii și iese pe sub elementul de coamă. Este total greșit să
se etanșeizeze coama și terminația inferioară a învelitorii.
100

Fig. 60. Exemplu de asigurarea a
stratului de aer ventilat la o
învelitoare din tablă ondulată
Strat de aer ventilat
Suport din șipci pentru folia hidroizolantă
Folie permeabilă la vapori
Contrapșipcă Strat de aer ventilat
Astereală
Izolație termică între
Căprior Învelitoare căpriori

șipcile așezate
perpendicular pe căpriori
(rândul 1 de șipci)
Strat de aer creat de Folie de limitare a vaporilor
grilajul de șipci
Șipci așezate paralel cu căpriorii (rândul 2 de șipci)
Placă de închidere (gips-carton sau lambriu)

101
Fig. 61. Exemplu de stratificație la intradosul învelitorii – un singur strat de aer ventilat

Grilajul care crează stratul de aer dinspre interior și susține stratul termoizolant de la fața
căpriorilor se execută astfel: un prim rând de șipci prinse de fața interioară a căpriorilor și așezate
perpendicular pe direcția acestora și un al doilea rând de șipci așezate perpendicular pe primul
rând de șipci și prinse de acestea.
Acoperișurile cu un singur strat de aer ventilat sunt uzuale pentru învelitorile din foi de tablă.
Pentru învelitorile din țigle sau solzi de tablă se recomandă stratificările cu strat dublu de ventilare.
Primul strat de aer ventilat, adiacent învelitorii, se delimitează la partea inferioară cu o membrană
(folie) impermeabilă. Acest strat de aer are rolul de a capta eventualele înfiltrații prin învelitoare a
apei provenite din precipitații și a o direcționa spre exteriorul clădirii. Al doilea strat de aer ventilat
are rolul dispersării și eliminării în exteriorul clădirii a vaporilor de apă migrați din clădire.
În figura 65 este exemplificată o stratificație cu strat dublu de aer ventilat.
Primul strat de aer ventilat
Membrană impermeabilă, cu strat

Învelitoare din țigle de difuzie la partea inferioară
Contrapșipcă Stratul al 2-lea de aer ventilat
Șipcă pentru prinderea Astereală

țiglelor Izolație termică între
Căprior căpriori
Suportul membranei
impermeabile

șipcile așezate
perpendicular pe căpriori
(rândul 1 de șipci)
Strat de aer creat de Folie de limitare a vaporilor
grilajul de șipci
Șipci așezate paralel cu căpriorii (rândul 2 de șipci)
Placă de închidere (gips-carton sau lambriu)
Fig. 62. Exemplu de stratificație la intradosul învelitorii – strat dublu de aer ventilat
O atenție deosebită trebuia dată etanșeității termoizolației și a membranelor/foliilor higrofobe.

Plăcile/saltele termoizolante trebuie să se îmbine fest între ele, precum și cu elementele adiacente.
102

Membranele/foliile se lipesc între ele cu benzi dublu adezive sau prin procedee termice, după ce
se asigură suprapunerea pe o porțiune de 5-15 cm, potrivit specificațiilor fabricantului și ale
proiectului. În cazul lipirii cu benzi dublu adezive, peste îmbinare se recomandă se se mai aplice o
bandă simplu-adezivă.
Racordarea membranelor/foliilor cu elementele structurii se realizează prin acoperire cu bandă adezivă

etanșă și pastă etanșatoare sau profil etanșator. Fixarea membranei/foliei de elementele structurii se
realizează cu șipci pentru fixare, prinse cu șuruburi sau cuie de elementul structural al șarpantei.
Învelitoare din tablă ondulată
Folie de limitare a vaporilor
Astereală
Contrașipcă
Folie de limitare
a vaporilor
Șipcă de fixare
Panou de închidere
Fig. 63. Exemplu de racordare a structurii Întoarcerea foliei pe

înclinate cu peretele vertical marginea superioară a
peretelui
Bandă dublu autoadezivă
5.1.1. Acoperișuri în pantă, cu structuri grele
În ultimul timp au fost dezvoltate soluții de șarpante din elemente structurale din beton armat
monolit sau prefabricat și elemente având și cu rol de închidere – de tip astereală. Acese elemente
de ănchidere sunt fie prefabricate de suprafață, cu goluri, din beton greu, fie elemente de
suprafață, cu goluri, din beton ușor sau argilă arsă. Prin natura lor, aceste elemente își aduc un
aport, într-o măsură mi mică sau mai mare, la asigurarea climatului sănătos al clădirii.
La astfel de acoperișuri, termoizolația se dispune la fața dinspre învelitoare.

103

Folie permeabilă la vapori
Contrapșipcă Strat de aer ventilat Folie de limitare a vaporilor
Învelitoare din tablă cutată Astereală Izolație termică
Element prefabricat ceramic, cu goluri
Fig. 64. Exemplu de stratificație în pantă, cu structuri grele
6. Izolații termice la elementele de închidere aflate sub cota terenului natural
Elementele de construcție aflate sub cota terenului natural sunt supuse presiunii hidrosatice, drept
pentru care, în plus față de straturile termosistemelor utilizate la elementele supraterane,
termosistemele pentru elementele subterane trebuie să conțină straturi hidroizolante. În plus,
elementele orizontale de închidere ale construcției și, după caz, și cele verticale, trebuie protejate,
în plus față de termosistemul specific, de straturi de drenaj realizat, de obicei, din pietriș cu
granulație descrescândă spre elementul de construcție, pentru ruperea capilarității (așa-numitul
filtru invers).
Apele provenite din înfiltrații trebuie drenate și dirijate spre zone mai depărtate de construcție.
Terenul din imediata apropiere a construcției se protejează de înfiltrații prin prevederea de trotuare
cu panta orientată spre exterior.
Rosturile dintre trotuar și clădire se etanșeizează cu materiale elastice impermeabile, uzual dopuri
din materiale bituminoase.
Termosistemul anvelopei verticale subterane se ridică peste cota terenului natural, până la nivelul
axului planșeului de la cota ±0.00.
În ceea ce privește adâncimea până la care coboară termosistemul, aceasta se recomandă să fie
cel puțin egală cu adâncimea de îngheț, în cazul clădirilor cu subsol neîncălzit, și până la nivelul
tălpii inferioare a soclului sau radierului, în cazul clădirilor fără subsol sau cu subsol încălzit.
Uzual, termosistemele anvelopei subterane, executate odată cu clădirea, coboară până la nivelul
tălpii soclului sau, după caz, al radierului.
Atrebuie avut în vedere că o termoizolare completă include și termoizolarea plăcii de închidere

orizontală a clădirii la partea inferioară – placa de sub pardoseala subsolului sau, în cazul clădirilor
fără subsol, placa de la cota ±0.00.
Pentru a răspunde eficient acțiunilor mecanice date de împingerea pământului și presiunii

104
hidrostatice, materialele termoizolante utilizabile la exteriorul elementelor subterane ale

construcției trebuie să aibă un grad ridicat de rigiditate și cu performanțe relativ stabile în prezența
apei.
Materialul termoizolant de exterior uzual este polistirenul extrudat simplu (XPS) sau rugos (XPS-R).
Termoizolarea – pozarea plăcilor termoizolante – se realizează pe rânduri orizontale, aplicate de jos în

sus.
O altă soluție este cea a placării anvelopei subterane cu elemente de zidărie; între elementele de
zidărie și anvelopa subterană a clădirii se aplică hidroizolația. Rolul principal al elementelor de
zidărie este cel de protecție a hidroizolației, dar, în cazul în care zidăria este astfel proiectată încât
să aibă o rezistență termică substanțială, rolul acesteia este unul dublu: de protecție a hidroizolației
și de termoizolație. Aceste zidării se protejează, la rândul lor, prin tencuire cu materiale hidrofobe.
Având în vedere că zidăriile fac obiectul domeniului de competență al zidarilor, soluția cu strat din
zidărie pentru termoizolare și protecție a hidroizolației nu este prezentat detaliat.
În figura următoare se prezintă arhitectura uzuală a izolării elementelor subterane ale clădirilor.
Placa de la cota ±0.00
Termoizolația termosistemului peste Termoizolație cu rezistență

cota ±0.00 mare la compresiune
Șapă de egalizare
Protecția termoizolației (tencuială)
Geotextil (sau, mai puțin uzual,
hârtie Kraft)
Termoizolația termosistemului
sub cota ±0.00 (termoizolație cu rezistență
mare la compresiune)
Trotuar
Pietriș
Filtru invers din pietriș

Dop de etanșeizare din material
bituminos Umplutură din pământ compactat
Soclu sau grindă de fundare

Hidroizolație Blocul de fundație
Fig. 65. Exemplu de izolare sub cota ±0.00, la clădiri fără subsol
Puntea termică pe care o constitue placa de deasupra terenului se tratează prin așezarea stratului
termoizolant fie sub placă, pe o șapă de egalizare, fie deasupra acesteia.
Principiile de izolare prezentate în figura 68 se aplică și la clădirile cu subsol.

105

7. Izolații termice la conducte
Izolarea termică a conductelor are drept scop următoarele:

- Prevenirea formării condensului – în cazul conductelor care transportă fluide reci;
- Împiedicarea pierderilor de temperatură prin transfer termic – în cazul conductelor care
transportă fluide cu temperaturi semnificativ mai mari decât cele ale mediului străbătut de acele
conducte;
- Prevenirea înghețului fluidelor transportate prin conducte ce traversează medii cu temperaturi
sub temperatura de îngheț a fluidelor transportate.
Conductele sunt de cele mai multe ori fabricate din metale bune conductoare de caldură. Spre
exemplu, prin conductele metalice neizolate care transportă agent termic de încălzire se pierde 10-
30% din energia utilă destinată încălzirii unei clădiri.
Materialele utilizate pentru termoizolarea conductelor trebuie să fie maleabile, pentru a lua forma
conductei, rezistente la acțiunea razelor solare, rezistente la diferențe mari de temperatură între
cele două fețe și, după caz, rezistente la acțiuni mecanice, la întindere și/sau compresiune dată de
dilatarea, respectiv contractarea conductei-suport, rezistente în caz de incendiu și cu performanțe
nealterabile în prezența apei.
De asemenea termoizolațiile conductelor aflate în spațiu liber trebuie să fie rezistente sau să fie
protejate împotriva atacului animalelor și păsărilor. O soluție uzuală împotriva atacului animalelor și
păsărilor este închiderea conductelor termoizolate în manșoane de tablă.
Termoizolațiile sensibile la apă se protejează cu membrane hidroizolante.
Pentru termoizolațiile cu coeficient de dilatare mai mic decât cel al conductelor se iau măsuri
suplimentare de compensare a diferențelor, precum aplicarea neaderentă (tub în tub) a termoizolației.
Pentru obținerea unor lucrări de calitate de termoizolare a conductelor, se vor respecta strict
prevederile proiectului.
Pentru alegerea termoizolației, se are în vedere rezistența termică necesară.
Rezistența termică ține seama de grosimea termoizolației și de conductivitatea termică a
materialului din care este alcătuită.
Materialele actuale pentru protejarea termică a
conductelor sunt, în principal, pe bază de
polimeri, elastomeri expandați, vată minerală.
De obicei, materialele pentru termoizolarea
conductelor vin deja formate sub formă de
cochilii (tuburi) de diverse diametre, tăiate pe
generatoare pentru a permite montarea lor pe
conducte.
Acestea pot fi monostrat, adică având doar
stratul termoizolant, sau multistrat, având, pe Conductă
lângă stratul termoizolant și un strat sau mai Termoizolație din cochilii
multe straturi destinate protecției împotriva apei Protecția termoizolației
sau protecției la acțiuni mecanice, radiații solare
sau alte acțiuni ce pot avea efecte negative Fig. 66. Stratificația izolației conductelor
asupra termoizolației.
106

Materialele termoizolante uzuale sunt: vata minerală, vata de stică, poliuretanul, polietilenă
expandată, spuma fenolică, cauciuc elastomeric ș.a.
Produsele termoizolante se livrează, de obicei, însoțite de produsele auxilare necesare etanșeizării

tăieturii pentru montaj – benzi adezive (armate sau nu).
Conductele magistrale, având diametru foarte mare, nu pot fi izolate întotdeauna cu materiale sub
formă de cochilii. În aceste situații, se folosesc saltele din materiale termoizolante, ramforsate din
fabricație prin cașerare, prin prindere pe plase de rabiț, sau prin alte metode.
Fiecare fabricant livrează produsul însoțit de instrucțiuni minimale de montaj. Instrucțiunile trebuie
consultate și respectate pentru a obține lucrări de calitate. Spre exemplu, unele tipuri de cochilii au
la partea inferioară un strat autoadeziv care necesită, pentru realizarea aderenței la suprafața
conductei, o decapare cu substanțe diluante livrate, de obicei, de producătorul cochiliei sau
recomandate de către acesta.
Pregătirea suprafeței conductelor
Înainte de montarea straturilor izolante, suprafața conductelor se curață:

- de impurități (pământ, praf ș.a.), prin spălare cu apă sau ștergere cu lavete umezite;
- de rugină și de eventuale bavuri și/sau țunder și, dacă este cazul, de stratul de protecție
anticorozivă temporară aplicat de către fabricant, prin una din următoarele metode, așa cum
este prevăzut de către proiectant:
 curățare manuală sau mecanizată cu perii de sârmă;
 sablare cu nisip cuarțos, cu corindon sau cu alice metalice.
După curățarea cu perii de sârmă sau prin sablare, suprafețele se șterg imediat cu lavete uscate
și/sau cu jet de aer comprimat.
Dacă temperatura și umiditatea mediului ambiant nu permite îndepărtarea naturală a umezelii,

după curățarea menționată mai sus și înainte de aplicarea izolației, se îndepărtează umiditatea
prin încălzire ușoară și/sau ștergere cu lavete.
Nu este permisă aplicarea straturilor izolatoare la umidități ale aerului mai mari de:
- 85%, în cazul în care se lucrează în spații acoperite;
- 75%, în cazul în care se lucrează în spații neacoperite.
Înainte de a începe curățarea țevilor, capetele libere ale acestora se acoperă (de obicei cu capace
special destinate acestei operații) pentru a împiedica pătrunderea în interiorul lor a materialelor
rezultate în urma curățării. Acoperirea capetelor libere se menține până la cuplarea acestora la
celelalte elemente ale instalației.
107

Grunduirea suprafeței conductelor
În funcție de instrucțiunile fabricantului materialului izolant și a specificațiilor din proiect, pe

suprafața conductelor poate fi aplicat un strat de grund.
Pentru aplicarea grundurilor uzuale, temperatura conductei trebuie să se situeze între 50 și 500C.
Grundul se aplică pe suprafețe uscate și cu respectarea nivelul maxim admisibil de umidate a

aerului menționat mai sus.
Înainte de aplicare, grundul se omogenizează prin amestecare. Majoritatea grundurilor necesită

diluare cu solvenți livrați sau recomandați de către fabricant.
Metodele uzuale de aplicare a grundului sunt:

- Pulverizare fără aer comprimat;
- Aplicare cu trafaletul;
- Aplicare cu pensula.
La aplicare, se vor urmări:

- Obținerea unui strat uniform de grund, fără denivelări și fără suprafețe neacoperite, fără bule de
aer și fără incluziuni;
- Pătrunderea cu grund a tuturor neregularităților suprafeței conductelor, cu atenție sporită în
zona sudurilor.
Stratul de grund se consideră suficient de uscat și se poate trece la etapa următoare de izolare a
conductei, cu respectarea specificației furnizorului materialului de aplicat și, dacă este cazul, a
specificației proiectantului, dacă, în urma apăsării cu degetul, se constată că:
- Stratul de grund este destul de moale ca sa ramana amprenta pe grund;
- Stratul de grund este destul de tare ca sa nu se lipeasca de deget.
Conductele se izolează fie pe amplasamentul final, fie în baze de izolare amplasate sau în incinta
șantierului.
Czul din urmă (izolarea conductelor în alt loc decât cel de pozare a conductei) are incidența cea
mai mare, motiv pentru care lucrătorii trebuie să aibă în vedere respectarea unor regului de
manipulare, deplasare și depozitare a conductelor, menite să protejeze straturile izolante.
Manipularea conductelor
Înainte pregătirea suprafeței conductelor, acestea se manipulează astfel încât să se evite

deformarea lor și deteriorarea suprafeței.
După pregătirea suprafeței, conductele se manipulează astfel încât să se evite murdărirea și

deteriorarea suprafeței tratate. În acest scop, se recomandă deplasarea conductelor prin una din
următoarele proceduri:
108

- Cu macaraua sau alte utilaje dotate cu dispozitiv de transport prin agățare a materialului de
transportat; dispozitivul de agățare trebuie să permită prinderea conductei la capete, pentru a
nu deteriora suprafața acesteia;
- Prin rostogolire pe rampe astfel construite încât să permită sprijinirea conductei numai la
capetele acesteia.
Procedurile de deplasare menționate mai sus sunt recomandabile și pentru conductele

termoizolate.
Deplasarea conductelor cu ajutorul chingilor poate fi acceptată în cazul straturilor izolante rigide
sau, în cazul straturilor cu aplicare lichidă, după uscarea și întărirea acestora, și numai dacă
specificațiile furnizorului produselor de izolare și/sau specificațiile proiectantului permit această
procedură de deplasare.
Tipul chingilor, în special lățimea acestora, precum și distanța între chingi trebuie astfel alese încât
să nu conducă, în timpul deplasării, pe suprafața de contact cu chinga, la presiuni mai mari decât
cele admisibile. Aceste aspecte sunt prevîzute în specificațiile proiectantului.
Pe perioada pregătirii suprafeței conductei și realizarea straturilor sistemului izolant, conducta

trebuie să fie suspendată sau sprijinită la capete, la o înălțime care să permită executarea corectă
și facilă a lucrărilor.
Depozitarea conductelor izolate
Conductele izolate se depozitează pe rampe special cu suporți care să permită sprijinirea numai a
capetelor conductelor (capetele conductelor rămân netratate, acestea nefiind tratate pentru a face
posibilă îmbinarea conductelor în cadrul rețelei).
Așezarea conductelor pe rampe se poate face pe un singur rând (conducte așezate paralel, una
lângă alta) sau în stivă, cu condiția respectării următoarelor:
- În cazul depozitării pe un singur rând, distanța între conducte trebuie să fie de cel puțin 2 cm;
- În cazul depozitării în stivă, conductele se ațează pe suporți speciali care să evite deteriorarea
suprafețelor tratate ale conductelor și asigurarea unei distanțe între conducte de cel puțin 2
cm;
- Între sol și primul rând al stivei trebuie asigurată o distanță de cel puțin 10 cm;
- Solul pe care se ațează dispozitivele care asigură depozitarea conductelor trebuie să fie neted
liber de orice alt corp străin. Se recomandă așternerea unui strat de nisip pe sol.
- Suprafața a dispozitivelor de rezemare care va intra în contact cu capetele conductei trebuie
acoperit cu un material moale, spre exemplu, cauciuc;
- Procedura și dispozitivele de depozitare trebuie să corespundă specificațiilor proiectantului;
Pentru realizarea prinderilor conductelor în cadrul rețelei acestea se așează, prin sprijinire pe
elemente cu suprafață moale (de obicei saci umpluți cu nisip), pe marginea șanțului în care
urmează să fie amplasate.
Transportul conductelor
Conductele izolate se transportă de la locul în care au fost izolate la locul de montaj cu mijloace de
transport amenajate special cu dispozitive care să asigure sprijinirea capetelor, împiedicarea
deplasării pe timpul transportului, evitarea deteriorării suprafeței de sprijin și asigurarea distanțelor
109
minime de 2 cm între conductele alăturate.

CAPITOLUL 5
IZOLAŢII FONICE LA PEREȚI
1. Generalități
Scopul izolării fonice este reducerea semnificativă a propagării zgomotului în sau din spațiul izolat,
pentru a corespunde cerințelor de confort și sănătate ale ocupanților clădirii.
Tratamentele fonice aplicate încăperilor pot avea și scopul de a controla ambianța acustică prin
controlarea anumitor frecvențe ale sunetului. Astfel de tratamente fonice sunt specifice sălilor de
spectacole și înregistrări.
Izolarea fonică se realizează:
- Împotriva zgomotului aerian - care se propagă prin aer, ca de exemplu vocea umană;
- Împotriva zgomotulu de impact - zgomotul produs de lovirea unui obiect și propagat prin acel
obiect, ca de exemplu zgomotul pașilor pe un planșeu, propagat și perceput la nivelul inferior
prin intermediul planșeului.
- Împotriva reverberației – fenomen constând în reflexia undelor acustice la întâlnirea unor

obstacole – în cazul încăperilor, aceste obstracole sunt pereții, planșeul, podeaua, tâmplăria. În
urma reflexiei sunetului, noul sunet rezultat din reflexie aproape se suprapune peste sunetul
care l-a general, prelungindu-l și întărindul pe acesta. La fiecare reflexie, unda sonoră își pierde
din energe, ceea ce face ca, într-un final, reverberația să înceteze. Reverberația se măsoară în
durata reverberației, care are ca unitate de măsură secunda.
Nivelul de zgomot se exprimă, în aplicațiile uzuale – inclusiv pentru construcții -, în decibeli (dB).
Gradul de izolare fonică al unei încăperi este definit de indicele de izolare fonică. Acesta se
stabilește pe baza diferenței dintre nivelele de zgomot dintre două încăperi adiacente.
Modul în care suprafețele unei încăperi se comportă în relație cu undele sonore se numește
“absorbție acustică” și se exprimă prin coeficientul de absorbție acustică, notat cu α (litera
grecească “alfa”).
Nivelul maxim admisibil de zgomot este normat și depinde de destinația clădirii/încăperii.

Spre exemplu:
- Pentru un spațiu de locuit sau dormitor, birouri în care se cere o concentrare mare a atenţiei,
săli de studii sau de lectură - norma admite max. 35 dB;
- Pentru birouri de lucru cu publicul – norma admite max. 45 dB;
- Pentru studiourile de înregistrări – norma admite 25 dB;
- Pentru săli de restaurant – norma admite max. 50 dB;
110
- Pentru grădinițe, creșe – nroma admite max. 30 dB.

Sursele de zgomotului din interiorul unei încăperi:
- Zgomotul exterior clădirii;

- Zgomotul din încăperile adiacente;
- Reverberația zgomotului produs în încăpere;
- Zgomotul produs de echipamentele și conductele de instalații.
2. Măsuri uzuale de asigurare a confortului fonic în clădiri

Izolarea fonică nu se realizează întotdeauna prin lucrări specifice. Pentru asigurarea confortului
fonic poate fi suficientă dimensiunea și natura elementelor de rezistență, compartimentare și
închidere ale construcției.
Spre exemplu, un planșeu masiv din beton armat, denumit palnșeu dală, cu minim 12 cm grosime,
poate asigura izolarea la zgomot aerian între două încăperi suprapuse. Zgomotul de impact poate
fi izolat prin acoperirea pardoselii cu covoare.
De asemenea, etanșeitatea încăperii joacă un rol important în scăderea nivelului de zgomot în
încăpere. Străpungerile conductelor sanitare, spre exemplu, trebuie etanșeizate. De asemenea, se
pot lua măsuri împotriva zgomotului produs și/sau propagat prin țevile care trec dintr-o încăpere în
alta, prin mascarea lor în spații etanșe.
O altă soluție uzuală este interpunerea între spațiile care necesită nivel scăzut de zgomot a unor
spații nenormate, precum sasuri, debarale.
3. Măsuri speciale de izolare fonică la pereți

Măsurile speciale de izolare fonică cele mai uzuale constau în acoperirea cu materiale
fonoabsorbante a suprafețelor încăperii – dublare fonoizolantă.
3.1. Materiale fonoizolante
Materialele fonoabsorbante sunt materiale poroase, cu pori deschiși, comunicanți, disponibile sub
formă de plăci fonoabsorbante finisate sau materiale poroase nefinisate.
Caractersticile materialelor fonoizolante
Pentru ca utilizatorii să poată stabili dacă un produs este potrivit pentru a fi utilizat la realizarea
unei lucrări de construcții dată, fabricantul produsului trebuie să furnizeze produsul însoțit de
informații cu privire la caracteristicile acestuia.
Caracteristicile materialelor fonoizolatoare despre care utilizatorul trebuie informat sunt
următoarele:
- Caracteristici generale:
- Densitatea,
- Elasticitatea,
- Permeabilitatea la aer,
- Higroscopicitatea;
- Reacția la foc;
- Rezistența la foc;
111
- Emisia de substanțe periculoase.

- Carcteristici specifice:
- Indicele de izolare la zgomot aerian direct,
- Indicele de evaluare a diferenţei de nivel normalizat
- Indicele de izolare la zgomot de impact,
- Indicele de reducere a transmisiei zgomotului de impact,
- Indicele de transmisie în lateral a zgomotului de impact,
- Coeficientul de absorbţie acustică pe frecvenţe,
- Indicele de absorbţie acustică ponderată sau clasa de absorbţie acustică.
Tipuri de materiale și sisteme fonoizolante
Gama de materiale termoizolante disponibile este extrem de variată, pornind de la materialele

naturale tradiționale neprelucrate precum stuful, materiale mixte – obținute din prelucrarea și
combinarea materialelor naturale cu cele de sinteză - și terminînd cu cele de sinteză.
- Plăci sau saltele de vată minerală. Cele mai uzuale sisteme de izolare fonică la clădirile de
locuit și birouri sunt pereții din gips-carton având miez de vata minerală. Vata minerală din
interiorul pereților din gips-carton are rolul de a anula efectul de cutie de rezonanță pe care l-ar
forma un astfel de perete fără umplutură. Principalul rol al acestor pereți este acela de
compartimentare.
Elementele de închidere a încăperii realizate din materiale cu comportament slab în ceea ce
privește acustica pot fi placate cu vată minerală acoperită cu plăci de gips-carton. Prinderea
plăcilor de gips-carton de pereți/planșeu se realizează cu elemente metalice specifice acestor
lucrări.
- Plăci din spumă poliuretanică cu sau fără inserții sau acoperiri din material textil, cu sau fără
ignifugare.
- Plăci din burete artificial, cofrate sau nu, ignifugate sau nu. Acest tip de plăci are performanțe
ridicate în ceea ce privește protecția la reflexia sunetului.
- Membrane din burete artificial, ignifugat sau nu, cașerat sau cu inserție textilă.
- Plăci, membrane sau saltele fonoabsorbante din polietilenă expandată, ignifugată sau nu.
Acestea sunt indicate pentru utilizări la exterior, neavând nevoie de protecție hidrofugă.
- Plăci sau membrane din materiale speciale destinate controlării anumitor frecvențe ale
sunetului, în scopul controlării acusticii încăperii. Aceste tipuri de plăci sunt destinate sălilor de
înregistrări și audiție.
- Adezivi acustici. Aceștia servesc aplicării directe a plăcilor fonoizoante pe suprafața pereților și
planșeelor, prin lipire.
- Bride amortizoare pentru montarea cadrelor de prindere a plăcilor fonoizolante, în cazul în care
acestea se montează pe cadre, distanțat de perete sau planșeu.
- Plăci sau memrane din vinil, ignifugat sau nu, cu sau fără suport textil.
- Plăci sau membrane din plută naturală, ignifugată sau nu.
- Plăci, membrane sau saltele aglomerate din fibre naturale (obținute din diverse esențe de
lemn), ignifugate sau nu, cu fața văzută finisată din fabricație sau nu.
112
Plăcile și membranele prezentate mai sus pot fi autoadezive sau nu.

4. Realizarea lucrărilor de izolații fonice la pereți
Tehnologiile uzuale pentru realizarea izolațiilor fonice la pereți existenți sunt următoarele:
- Izolare cu plăci sau membrane fonoizolante, cu o față finisată, aplicate prin lipire pe suprafața
peretului;
- Izolare cu saltele fonoizolante, montate în cadre din profile de tablă și acoperite cu plăci
(fonoizolante sau nu) care constituie fața văzută a peretelui termoizolat.
Fonoizolarea pereților cu plăci fonoizolante aplicate prin lipire
Pregătirea suprafeței-suport
Se verifică starea straturilor vechi de finisaj. Dacă acestea sunt supectate de desprindere,
atunci se înlătură din zonele respective prin răzuire, ciocănire, șlefuire cu glasspapier, după
caz.
Eventualele straturi de vopsea lavabilă se înlătură prin spălare. Staturile de vopsea de ulei se
înlătură prin răzuire.
Suprafaţa-suport trebuie să ofere o aderenţă adecvată pentru adeziv. Suprafeţele cu aderenţă

redusă şi suprafeţele trebuie curățate și amorsate conform cu instrucţiunile fabricantului
adezivului.
Se verifică cu nivela verticalitatea și orizontalitatea laturilor peretelui ce urmează a fi fonoizolat.
Pentru a nu prelua în caroiajul format de plăcile fonoizolante abaterile semnificative de la
verticală și/sau orizontală ale laturilor suprafeței peretelui, aceste diferențe se distribuie
plăcilor astfel încât abaterile să se piardă în câmpul vizibil al plăcilor fonoizolante montate, fără
a lăsa rosturi între plăci, ci prin ajustarea marginilor acestora (caz în care, cu creionul de
dulgherie, se trasează pe suprafața peretului caroiajul de urmărit) sau prin preluarea abaterilor
la un singur rând de plăci care vor fi tăiate astfel încât să urmărească deviația de la verticală
sau orizontală a laturii peretelui.
În cazul în care proiectul prevede realizarea unui joc de plăci pe suprafața de fonoizolat, se va
trasa jocul respectiv pe suprafața peretelui, cu creionul de dulgherie.
Înainte de aplicarea plăcilor fonoizolante, se curăță de praf suprafața suport.
Lipirea plăcilor fonoizolante pe suprafața peretului
Plăcile fonoizolante aplicate prin lipire se montează fără rosturi între ele. Rosturile creează
discontinuități în suprafața fonoizolantă, ceea ce conduce la scăderea performanțelor acustice.
Totuși, dacă fabricantul sistemului de fonoizolare sau proiectantul lucrării prevede rosturi și,
implicit, procedeul de tratare al acestora, se va aplica întocmai procedeul prescris. Uzuală
pentru astfel de cazuri este procedura de închidere a rosturilor cu chit fonoabsorbant, de
obicei pus la dispoziție sau recomandat de către fabricantul plăcilor fonoizolante.
În cazul jocurilor de plăci sau a plăcilor prelucrate pentru pierdea în câmp a abaterilor de la
verticală sau orizontală, se recomandă așezarea plăcilor pe pardoseală curată, acoperită cu
folie pentru a feri de murdărie plăcile fonoizolante, asigurându-le sprijinul pe toată suprafața, în
113
ordinea și în dreptul poziției de montaj pe perete.

Înainte de a începe procedura de ajustare a dimensiunilor plăcilor, dacă este cazul, și de
montare a lor, se vor lua la cunoștință instrucțiunile fabricantului și ale proiectantului.
Fluctuațiile de umditate ale aerului pot produce variații dimensionale pentru unele tipuri de
plăci fonoizolante. În acest caz, fabricantul și/sau proiectantul pot prescrie ca plăcile să fie
lăsate o perioadă de timp (de obicei 24 de ore) în încăperea unde urmează să fie montate,
pentru a se acomoda cu condițile atmosferei acesteia, înainte de prelucrarea și/sau montajul
lor.
Lipirea membranelor fonoizolante pe suprafața peretelui
Înainte de operația de lipire propriu-zisă a membranelor și după pregătirea suprafeței suport,
membrana se trasează și se aduce la dimensiunea dictată de dimensiunile suprafeței suport,
utilizând dreptarul și caterul sau cuțitul special pentru tăierea plăcilor și saltelelor din vată
minerală.
După aducerea la dimensiunea necesară, membranele livrate în sul se rulează în sens invers
rulării în care au fost livrate.
Lipirea membranei se face începând de la marginea superioară a peretului, presând continuu
de sus în jos. Membranele în sul se desfășoară treptat, pe măsură ce se avansează cu lipirea
pe suprafața suport.
Fonoizolarea pereților cu saltele fonoizolante
Se măsoară și se trasează cu creionul de dulgherie poziția elementelor cadrului metalic pe

suprafața peretelui, potrivit schiței de montaj.
Se fixează profilele metalice ale cadrului pe laturile peretelui.
Se introduc profilele metalice verticale în interiorul profilelor orizontale ale cadrului și se așează
pe profilul de pe podea; se verifică și, după caz, se corectează verticalitatea profilelor verticale
cu ajutorul nivelei, după care se fixează cu șuruburi mai întâi de profilul de la partea inferioară,
apoi de cel de la partea superioară.
După caz, se croiește prin măsurare și tăiere la dimensiunile fiecărui careu al cadrului,
salteaua termoizolantă.
Se așează în careurile formate de elementele cadrului saltelele fonoizolantă. În cazul în care
salteaua este prevăzută pe una din fețe cu barieră contra vaporilor, această barieră se
orientează spre încăpere.
Atenție! Majoritatea materialelor fonoizolante sunt higrofile și, prin umezire, își pierd
proprietățile. Plasarea barierei contra vaporilor spre fața rece a peretelui face ca vaporii din
încăpere să pătrundă în salteaua fonoizolantă și să condenseze pe suprafața mai rece a
peretului.
Se va acționa astfel încât salteaua fonoizolantă să umple complet spațiul careului cadrului.
Dacă elementele cadrului au fost corect asamblate, respectând cotele din proiect (schița de
montaj) și/sau saltele fonoizolante au fost croite, dacă a fost cazul, corect, atunci acestea
umplu complet careul.
După caz, se va avea grijă să nu se acopere elementele prin care firele instalației electrice sunt
dirijate la fața finală a peretelui fonoizolat.
114

În situația în care rândul de capăt rezultă de o dimensiune mai mică decât cea a plăcii, plăcile
acestui rând se aduc la dimensiunea necesară, prin măsurare, marcare și tăiere cu caterul
sau ferăstrăul, potrivit specificațiilor privind procedura de tăiere furnizate de fabricantul plăcilor.
Se fixează plăcile de acoperire (fonoizolante sau nu) de profilele cadrului metalic, cu șuruburi.
După caz, se tratează îmbinările dintre plăcile de acoperire, potrivit specificațiilor fabricantului
și/sau ale proiectantului.
În cazul utilizării plăcilor de acoperire din gips-carton, îmbinările dintre plăci se acoperă cu
bandă adezivă din fibră de stică. La lipire se va urmări ca acesta să adere foarte bine la
suport, acoperind în mod cât mai egal marginile ambelor plăci adiacente și fără ca banda să
facă pliuri.
După lipirea corectă a benzii, acesta se chituiește cu chit special pentru plăcile de gips-carton,
folosind drișca sau șpaclul. După întărirea chitului, acesta se șlefuiește cu grijă, utilizînd
glasspapier (hârtie sticlată) cu granulație foarte fină.
Perete Perete Saltea termoizolantă
Placă de acoperire
Plăci adiacente
de acoperire
Saltea termoizolantă
Profil metalic
Profil metalic
Șurub autofiletant verical
Șuruburi autofiletante
a) Secțiune transversală verticală b) Secțiune transversală orizontală
Fig. 67. Fonoizolarea pereților cu saltele fonoizolante
- Mașină de găurit rotopercutoare pentru montarea diblurilor în perete;

- Ciocan de zidărie (pentru montarea diblurilor de prindere a cadrului metalic de perete);
- Șurubelniță electrică (pentru înfiletarea șuruburilor montare a cadrului metalic ți fixare a plăcilor
de acoperire);
- nivelă de 1 și 2 metri (pentru verificarea și corectarea verticalității montanților cadrului);
- cater sau cuțit special pentru tăierea plăcilor și saltelelor din vată minerală;
- ruleta de 2 metri;
- gletieră și șpaclu (pentru finisarea îmbinărilor plăcilor de acoperire).
115

CAPITOLUL 6
MONTAREA/DEMONTAREA SCHELELOR ŞI EŞAFODAJELOR
Elementele componente ale schelelor şi eşafodajelor se calculează și dimensionează conform

reglementărilor tehnice aplicabile, astfel încât în timpul utilizării lor să nu se producă accidente de
muncă iar procesele de muncă să se esfășoare în condiți optime.
În general, la lucrările de construcții se folosesc schele și eșafodaje tipizate.
În cazul în care, datorită naturii lucrărilor, este necesară utilizarea schelelor şi eşafodajelor
netipizate, acestea se vor executa în bază unui proiect aprobat.
Suprafaţa de teren pe care se montează schelele se nivelează și se compacează prin batere cu

maiul.
Suprafața pe care se montează schela trebuie să aibă asigurată scurgerea apelor pluviale și
tehnologice.
Stâlpii schelei se așează pe dulapi din lemn cu grosimea de de minim 5 cm, dispuși perpendicular
pe fața peretelui, pentru reapartizarea uniformă a presiunii asupra terenului.
Pentru rigiditatea spațială - evitarea deformării - a schelelor și eșafodajelor, acestea se

contravântuiesc pe ambele direcții, atât în plan orizontal cât și vertical.
Schelele se ancorează pe înălţimea lor de elementele de rezistență ale construcţiei. Este interzisă
ancorarea de elementele instabile ale construcţiei (spre exemplu, parapete, atice, coşuri ș.a.).
Este interzisă aşezarea schelelor pe cofraje, sau pe alte elemente care nu sunt dimensionate
pentru preluarea sarcinilor induse de acestea.
În cazul așezării schelelor direct pe plăcile de planșeu sau pe grinzile construcției, stâlpii schelei se
pozează pe dulapi din lemn cu grosimea de de minim 5 cm, dispuși perpendicular pe fața peretelui,
pentru reapartizarea uniformă a presiunii și evitarea deteriorării acoperirii de beton.
Schelele si esafodajele se montează distanțat de peretele asupra căruia se intervine. Distanța este
de maxim 15 cm pentru lucrările de finisare de tipul lucrărilor de termoizolare. Acest spațiu se
acoperă cu scânduri demontabile, pentru evitarea căderii diverselor obiecte și accidentarea
persoanelor aflate la nivelele inferioare ale schelei/eșafodajulu.
De stîlpii schelei/eșafodajului, la interiorul acestora, de-a lungul perimetrului podinei, se prevăd

parapete de protecție.
116

În cazul în care schela necesită o singură podină de lucru dar cota acesteia este la o înălțime mai
mare de 5 m se dotează, se montează o podină suplimentară, sub podina de lucru. Rolul podinei
suplimentare este de a asigura protecția în cazul căderii de materiale, precum și de a oferi spațiu
de odihnă lucrătorilor aflați în deplasare spre și dinspre podina de lucru.
La construcţiile cu înălţimea mai mare de 12 m, pentru comunicarea între nivelurile podinelor se

vor construi scări speciale cu podeşte de odihnă. Scările vor fi construite în cadrul schelei, în golul
special rezervat pentru ele. înclinarea scărilor nu trebuie să fie mai mare de 60 de grade , ele fiind
prevăzute cu parapete de protecţie. Scările cu înclinare mai mare de 60 de grade vor fi prevăzut cu
apărătoare de tip colivie şi cu întreruperi pentru odihnă la maximum 4 m.
Se admite urcarea pe schele la construcţiile cu înălţimea mai mică de 12 m, pe scări independente

rezemate, care se vor aşeza la fiecare nivel al schelelor, fixându-se bine la partea superioară de
traversele schelelor.
În cazul schelelor plasate pe fațadele clădirilor aflate de-a lungul drumurilor publice, podinele se
prevăd, pasajului de trecere special amenajat pe drumul public, cu viziere înclinate, cu lățime de
cel puțin 1 m, pentru protejarea trecătorilor.
Pentru prevenirea circulației lucrătorilor prin golurile fațadei (golurile pentru uși și ferestre), acestea
se barează cu stinghii din lemn.
În zone destinată activității de montare și demontare a schelei/eșfodajului, pe perioada derulării

acestor activități este interzis accesul lucrătorilor care nu fac parte din echipa care execută aceste
lucrări.
Schelele se motează de jos în jos iar demontarea se realizează de sus în jos. Demontarea prin
dărâmare a schelei este interzisă.
Materialele rezultate din demontare se coboară cu ajutorul macaralei, scripeţilor şi/sau frânghiilor.
Piesele mărunte, se ridică/coboară în lăzi speciale a căror greutate nu depășește 20 kg.
Pe perioada de montare/demontare a schelei, se afectează o zonă de lucru împrejmuită la o

distanţă de 10 m de clădire şi dotată cu plancarde de avertizare.
În cazul în care distanța de 10 m nu poate fi asigurată, lucrările de montare/demontare se

realizează cu paza strictă a locului de montare/demontare.
Se admite accesul pe schelă numai lucărtorilor care dețin aviz pentru lucrul la înălţime, în
valabilitate, emis de medicul de medicina muncii.
Lucrătorii sub 18 ani nu sunt admiși pentru lucrul la înălţime.
Înainte de darea în exploatare a schelelor/eşafodajelor, acestea se recepționează din punct de

vedere tehnic.
Pe perioada exploatării schelelor/eșafodajelor, acestea se controlează sistematic. Starea acestora

se verifică la începutul fiecărei zile de lucru de către șeful punctului de lucru.
117

Echipamentul de protecție al lucrătorilor care montează/demontează schela și al celor care
lucrează de pe schelă trebuie să includă căști și centuri de siguranță.
Schelele şi eşafodajele de fabricație industrială se livrează însoţite de fișa tehnică emisă de

fabricant, fișă ce trebuie să conțină caracteristicile produselor furnizate și specificațiile tehnice de
montare/demontare,
Schelele şi eşafodajele de fabricație industrială, la sosirea pe şantier, se recepţionează de cître

şeful punctului de lucru, prin verificarea existenţei tuturor pieselor cuprinse în nomenclatorul de
elemente şi prin verificarea calităţii pieselor; acestea nu trebuie să prezinte fisuri, turtiri, îndoituri,
defecte ale sudurilor, neregularităţi ale filetelor piuliţelor şi ale capetelor buloanelor. Elementele
deteriorate se înlocuiesc.
Schelele,eșafodajele metalice se leagă la pământ şi, dacă este cazul, se dotează cu paratrăsnete.
Schelele/eșafodajele din lemn care nu sunt de inventar se supun verificării la o încărare cu acțiuni
statice, înainte de utilizare, consemnându-se cele constatate în procesul-verbal.
La montarea schelăriei la înălţime, până la executarea definitivă a acesteia, precum şi la

executarea procesului de producţie la înălţime, lucrătorii vor fi echipaţi cu centuri de siguranţă,
legate cu frânghii solide de părţile fixe şi rezistente ale construcţiei.
118

BIBLIOGRAFIE
- www.euraktiv.ro
- Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții
- Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă
- Regulamentul privind stabilirea categoriei de importanță a construcțiilor, aprobat cu Hotărârea
Guvernului nr. 766/1997
- Regulamentul privind agrementul tehnic pentru produse, procedee și echipamente noi în
construcții, aprobat cu Hotărârea Guvernului nr. 766/1997, cu modificările și completările
ulterioare
- Hotărârea Guvernului nr. 622/2004 privind stabilirea condițiilor de introducere pe piață a
produselor pentru construcții, cu modificările și completările ulterioare
- Hotărârea Guvernului nr. 1425/2006 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a
prevederilor Legii securității și sănătății în muncă nr. 319/2006
- Regulamentul (UE) nr. 305/2011 de stabilire a unor condiții armonizate pentru comercializarea
produselor pentru construcții și de abrogare a Directivei 89/106/CEE a Consiliului
- Normativ privind proiectarea, execuția și exploatarea hidroizolațiilor la clădiri, indicativ NP 040-
2002
- Normativ pentru proiectarea și execuția lucrărilor de izolații termice la clădiri, indicativ C 107/0-
2002, aprobat cu Ordinul ministrului lucrărilor publice, transporturilor și turismului nr. 1572/2002
- Normativ privind calculul termotehnic al elementelor de construcție ale clădirilor, indicativ C 107-
2005, aprobat cu Ordinul ministrului transporturilor, construcțiilor și turismului nr. 2055/2005, cu
modificările și completările ulterioare
- Ghid privind optimizarea nivelului de protecție termică la clădirile de locuit, indicativ GP 058-
2000, aprobat cu Ordinul ministrului lucrărilor publice și amenajării teritoriului nr. 331/2000
119

Anexă
TEHNICI DE MANIPULARE ȘI TRANSPORT

ALE PRODUSELOR PENTRU CONSTRUCȚII
- EXEMPLIFICARE -
Manipularea și transportul prin purtare sau cu mijloace nemecanizate
Evaluează bine greutatea lucrurilor ce

urmează să fie transportate.
Dacă acestea cântăresc prea mult (mai mult

de 30 kg) sau nu se poate manipula, cere
ajutorul unui coleg.
Exemple de greutăţi:
o cărămidă plină = 2,7 kg
o găleată de mortar plină = 20 kg
un teanc de scânduri de susţinere = 40 kg
un sac de ciment =25 kg
un cub de beton cu latura de 15 cm = 10 kg
Fiecare încărcătură are modul său corect

de a fi transportată.
Când se ridică încărcătura trebuie să fii

întotdeauna atent să nu forţezi coloana
vertebrală:
- sprijină-te bine pe picioare,
- ține picioarele îndoite și spatele drept,
- ține încărcătura lângă corp,
- evită răsucirile de bust.
Evită umplerea excesivă a sacilor sau a

roabei.
120

Când transporţi pe umăr scânduri, popi de
susținere, scări mobile etc, înclină-le în așa fel
încât să nu îți loveşti colegii de muncă.
Încarcă roaba încât să nu cadă din material pe

durata transportului.
Pentru a transporta saci cu materiale

pulverulente sau materiale voluminoase, grele
sau fragile, aşează stinghii de lemn pe roabă
pentru a facilita depozitarea și ridicarea.
121

Tine roaba cu braţele întinse și împinge-o
făcând presiune pe picioare.
La coborâre fii atent să nu te împiedici.
Evită să treci cu roaba peste scânduri, pasarele

sau peste postaţii mai puţin sigure.
Încărcarea și descărcarea mijloacelor de transport auto
Pozitionează camionul pe un teren plan și solid

cât mai aproape de macara, pentru a evita
îngreunarea procesului de încărcare.
Fii atent să nu poziționezi camionul în

apropierea săpăturilor deschise.
Dacă folosești automacaraua, fii foarte atent la

prezența eventuală a firelor electrice aeriene
neizolate.
Stând la o anumită distantă de camion,

colaborează cu macaragiul indicând
coborârea încărcăturii la o distanță de
50/60 cm deasupra platformei.
Nu sta niciodată sub încărcătură.
Urcă-te pe platformă și îndrumă manevrele
macaragiului. Pentru a urca sau a coborâ
de pe platformă foloseşte o scară, fii atent
să nu aluneci, curăţă tălpile pantofilor și
treptele scării.
Nu te urca niciodată pe materialele deja
presente pe platformă.
Fii atent să nu tragi sau să împingi
încărcătura agățată de lanțurile macaralei.
122

Pentru a încărca sau a descărca manual
încărcături superioare a 30 kg sau
voluminoase, cere ajutorul unui coleg,
discutând în prealabil modul în care se va
acționa.
Încărcarea se va începe întotdeauna din

spatele cabinei.
Încărcăturile simple (ex. o betonieră sau un
ferăstrău circular) vor fi legate cu fermitate
de marginea fixă din spatele cabinei.
Dacă este vorba de un utilaj greu, așează-l
la jumătatea platformei..
Roabele trebuie să fie așezate cu fața în jos
sau în picioare.
Înainte de a încărca bârne sau scânduri,

așează câteva traverse de lemn pentru a
facilita trecerea chingilor sau a funiilor pe sub
acestea.
123

Greutatea încărcăturii nu trebuie să
depășească capacitatea camionului, cere
informații șefului. Încărcătura poate ieși în afară
doar prin spatele camionului, însă nu poate
depăși mai mult de 30% din lungimea vehicului.
În părțile laterale nu trebuie să depășeasca
unghiul de deschidere al oglinzilor retrovizoare.
În cazul în care încărcătura depășește
lungimea vehiculului, pune semnale vizibile la
extremitate
Încărcarea se va începe întotdeauna din
spatele cabinei.
Încărcăturile simple (ex. o betonieră sau un ferăstrău circular) vor fi legate cu fermitate de
marginea fixă din spatele cabinei.
Dacă este vorba de un utilaj greu, așează-l la jumătatea platformei.
Roabele trebuie să fie așezate cu fața în jos sau în picioare.
Înainte de a încărca bârne sau scânduri,

așează câteva traverse de lemn pentru a
facilita trecerea chingilor sau a funiilor pe sub
acestea.
Fii atent la greutatea indicată pe eticheta prezentă

pe chingi sau lanțuri: nu trebuie să depășească
capacitatea maximă a macaralei.
Dacă eticheta nu există nu avea încredere,
informează macaragiul în vederea înlocuirii chingii
sau a lanțului.
124

Puneți mănușile și controlează dacă lanțurile și
chingile sunt într-o stare bună: chingile nu
trebuie să fie tăiate sau rupte, lanțurile nu
trebuie să fie deformate, iar cârligele trebuie să
se închidă cu arc funcțional.
Semnalează întotdeauna macaragiului
eventualele probleme, în vederea înlocuirii
echipamentelor inadecvate.
Leagă încărcătura cu chingi și lanțuri

trecându-le pe dedesubtul acesteia și
fixându-le cu laț, protejează chingile cu
bucăți de lemn de eventualele muchii
ascuțite, evitându-se astfel tăierea acestora
și controlează ca distanța între bucățile de
lemn să fie destul de mare.
Nu agăța niciodată cârligul macaralei de

sârma sau de corzile ce leagă scândurile
care urmează să fie transportate.
Materialele de mici dimensiuni trebuie să fie

transportate numai în recipiente sigure,
prevăzute cu închizători. Nu folosi butoaie
metalice, cutii din lemn sau alte sisteme
neautorizate.
Pentru a ridica cutii cu echipamente, nu
folosi niciodată mânerele acestora,
înfășoară-le întotdeauna cu chingile din
dotare.
Roabele vor fi ridicate numai de brațul cu
care sunt prevăzute. Verifică întotdeauna ca
125
punctul de prindere să nu fie deteriorat.

După prinderea încărcăturii, semnalează
macaragiului ridicarea acesteia la o distanță de
50 cm de la sol pentru a controla dacă este
echilibrată, iar dacă ești sigur de acest lucru,
semnalează ridicarea completă.
Îndepărtează-te de lângă încărcătura ce
urmează să fie ridicată și indică același lucru și
persoanelor prezente, evitând riscul de a fi
rănite în cazul căderii materialelor de la
înălțime.
Dacă trebuie să manevrezi o încărcătură deja

ridicată, leagă-i înainte de a fi înălțată o coardă
și manevreaz-o de la distanță sau folosește un
baston lung; în oricare dintre situații stai departe
de încărcătură.
Pe durata descărcării, nu te apropia niciodată
de încărcătură înainte de a fi depusă pe sol.
Pe durata ridicării îndepărtează-te de lângă
încărcătură chiar din momentul începerii
procesului.
Fii atent la mâini, nu le introdu niciodată între
inelele lanțului și cârlig.
În așteptarea încărcăturii ce urmează să fie

depozitată, așează câteva traverse de lemn
pentru a facilita depunerea materialelor.
După depunerea încărcăturii, așteaptă

semnalul macaragiului pentru a o elibera și
scoate frânghiile cu atenție pentru a nu risipi
materialul.
Fii întotdeauna atent la scripete.

126

Titlul programului: Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-
2013
Titlul proiectului: «PROEFICIEN Calificări profesionale pentru Eficiență Energetică » - contract

POSDRU/164/2.3/S/141674
Editorul materialului: Asociația Producătorilor de Materiale pentru Construcții din România
«Conținutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziția oficială a

Uniunii Europene sau a Guvernului României»
127


Suport Curs Izolator - 2

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport Curs Izolator - 2

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Proiect cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007- 2013

PROIECT COFINANȚAT DIN FONDUL SOCIAL EUROPEAN PRIN PROGRAMUL OPERAȚIONAL

Asociația Producătorilor de Materiale de Construcții din România;

Asociația Producătorilor de Materiale de Construcții din România;

Asociația Producătorilor de Materiale de Construcții din România;

Asociația Producătorilor de Materiale de Construcții din România;

Distincția dintre comunicare și informare

Trebuie precizat că informarea nu este sinonimă cu comunicarea. Informare se referă la situaţiile

Informarea ține exclusiv de transferul de conținut și funcționeaza într-un singur sens, de la

Comunicarea vizeaza un sistem de relații interactive, bazat pe relaționare interpersonală.

Asociația Producătorilor de Materiale de Construcții din România;

De foarte multe ori, în procesul de recepționare a unui mesaj, oamenii au tendința de a se

Asociația Producătorilor de Materiale de Construcții din România;

Această abordare nu aduce beneficii celui care o utilizează.

4. Abordarea corectă a comunicării

Asociația Producătorilor de Materiale de Construcții din România;

5.1. Comunicarea scrisă

Asociația Producătorilor de Materiale de Construcții din România;

Aspecte de avut în vedere la redactarea unui document:

 Stabilirea în scris a obiectivelor documentului

Tipuri de mesaje scrise, uzuale în cadrul unei companii:

Structura uzuală a raportului este:

Asociația Producătorilor de Materiale de Construcții din România;

La întocmirea documentelor scrise este bine să respectați următoarele recomandări:

Asociația Producătorilor de Materiale de Construcții din România;

Avantaje ale comunicării verbale:

Dezavantaje ale comunicării verbale:

Câteva recomandări pentru a avea o comunicare verbală eficientă:

5.3. Comunicarea prin limbaj paraverbal

Asociația Producătorilor de Materiale de Construcții din România;

Specialiştii consideră comunicarea nonverbală ca fiind subtilă şi complexă, iar gradul ei de

Tăcerea poate fi un instrument de comunicare nonverbală, încărcată e seminificații comunicative.

Asociația Producătorilor de Materiale de Construcții din România;

Elemente ale comunicării nonverbale

Asociația Producătorilor de Materiale de Construcții din România;

1. Efectuaţi: a) 5% + 12%; b) 20% – 5%; c) 30% ∙ 12 %; d) 20% ∙15%; e) 40% ∙ (1 +

Asociația Producătorilor de Materiale de Construcții din România;

15. Să se afle un număr, ştiind că scăzând 20 % din el se obţine 640.

Asociația Producătorilor de Materiale de Construcții din România;

Principalele unităţi de măsură fundamentale ale SI sunt următoarele:

Mărime Unităţi de măsură fundamentale

Asociația Producătorilor de Materiale de Construcții din România;

Unitate principală: metrul (m)

Unități de măsură pentru arie (suprafață)

Unitate principală: metrul pătrat (m²)

Unități de măsură pentru volum

Unitate principală: metrul cub (m³)

Unități de măsură pentru capacitate

Unitate principală: litrul (l)

Asociația Producătorilor de Materiale de Construcții din România;

Unitate principală: kilogramul (Kg)

Asociația Producătorilor de Materiale de Construcții din România;

Când, cum și de ce învață adultul?

Competenţa de a învăţa se referă la capacitatea de a aloca timp învăţatului, autonomie,

Asociația Producătorilor de Materiale de Construcții din România;

Programul de învățare pe tot parcursul vieții.

Acesta are patru subprograme - Comenius (pentru învățământul preuniversitar), Erasmus

Prioritatea centrală a Programului de învățare pe tot parcursul vieții este să întărească

Asociația Producătorilor de Materiale de Construcții din România;

1. Integrarea la locul de muncă

În scopul integrării într-o structură organizațională precum o companie, angajatului trebuie

1.1. Comunicarea organizațională

Spre deosebire de comunicarea interpersonală, comunicarea organizațională nu este un proces