1.1. Etapele evoluției civilizației grecești.

I. Epoca minoică (3000 –1200 î.Hr.). O civilizaţie originală s-a format pe insula Creta către începutul
mileniului al III-lea î.Hr. – civilizaţia minoică – de la care s-au păstrat palatele din Cnossos, Phaistos,
Mallia.
II. Epoca creto-miceniană (1600 –1100 î.Hr.). Este etapa etnogenezei grecilor. Către mijlocul mileniului
al II-lea î.Hr. indo-europenii pătrund în valuri succesive în sudul Peninsulei Balcanice. Primul val l-au
constituit aheenii, eolienii şi ionienii. Pe parcursul secolelor XIX–XIV î.Hr. ei se instalează pe ambele
maluri ale Mării Egee şi în numeroasele insule din zonă, inclusiv pe insulele Rhodos, Creta, Cipru.
Aceste populații practicau agricultura şi creşterea animalelor şi utilizau bronzul. Al doilea val de migratori
îl reprezintă dorienii, o populaţie războinică, dotată cu arme de fier, care le-au înlesnit cucerirea rapidă a
Greciei, împingîndu-i pe aheeni către coastele Asiei Mici şi insulele Mării Egee. Migraţia dorienilor
pecetluieşte sfîrşitul civilizaţiei miceniene. Din simbioza aheenilor şi dorienilor se va naşte ulterior
poporul grec.
III. Epoca arhaică (secolele XI-VI î.Hr.). În această perioadă îşi fac apariţia şi se dezvoltă oraşele-state
(polisurile) şi începe procesul colonizării, în urma căruia o mulţime de noi oraşe-state greceşti îşi fac
apariţia în bazinul mediteranean (Italia de Sud, Sicilia) şi pe litoralul Mării Negre. Către anul 800 î.Hr. se
constituie eposul homeric (Iliada şi Odiseea) care reprezintă momentul apariţiei limbii greceşti. Grecii au
creat primul alfabet fonetic, în care fiecărui semn scris îi corespunde un sunet. Cu timpul alfabetul
grecesc (24 de semne) se generalizează în întreg spaţiul grecesc.
IV. Epoca clasică (secolul al V-lea î.Hr.). Reprezintă apogeul civilizaţiei greceşti, secolul ei de aur.
Ieşind victorioasă din războaiele greco-persane, Atena devine cea mai puternică şi strălucită cetate a
Greciei. Atena cunoaşte apogeul înfloririi sale economice, politice şi culturale. Pericle, conducătorul
atenian, devine simbolul gloriei ateniene, iar cercul format în jurul lui include figuri din cele mai
reprezentative ale epocii – Sofocle, Herodot, Fidias, Anaxagoras etc.
V. Epoca elenistică (secolele IV î.Hr.–II î.Hr.). Este perioada hegemoniei macedonenilor, începută de
Filip al II-lea şi continuată de fiul său Alexandru cel Mare care au cucerit nu doar lumea greacă, ci şi o
mare parte din Orient, creînd unul dintre cele mai mari imperii ale antichităţii. Sub aspect cultural a fost
epoca răspîndirii culturii şi civilizaţiei greceşti în afara graniţelor ei etnice. Limba greacă (koine) devine
limba oficială în tot imperiul, dar şi limba culturii prin intermediul căreia valorile culturii elene au fost
difuzate printre alte popoare. Elementul elen dobîndeşte un rol dominant atît în viaţa economică, cît şi în
cea politică şi culturală. Tot atunci are loc asimilarea treptată a culturii greceşti de către romani.
1.2. Geneza democrației ateniene.

Democrația ateniană a evoluat în decursul secolului al V-lea î.Hr. în unele orașe grecești (polisuri), printre
care Atena și teritoriile învecinate din regiunea Attica. Atena este una dintre primele democrații cunoscute.
Și alte orașe grecești au stabilit regimuri democrate, urmând modelul atenian.

Era un sistem de democrație directă, în care cetățenii participanți votau direct legile și deciziile executive.
Participarea nu era pentru toți rezidenții; pentru a avea drept de vot cetățeanul trebuia să fie adult și de sex
masculin. Astfel numărul celor care îndeplineau aceste condiții varia între 30.000 și 50.000 din populația
totală de aproximativ 250-300.000.[1]

Uneori, opinia publică a votanților era influențată de satira politică a poeților în teatre.[2]

Solon (594 î.Hr.), Clistene (508- 507 î.Hr.) și Ephialtes (462 î.Hr.) au contribuit la dezvoltarea democrației
ateniene.

1.3. Consecințele procesului de elenizare pentru civilizatia europeana.

Termenul Civilizația elenistică (provenit de la Ἕλλην "Héllēn", numele etnic al grecilor în limba proprie) îi
aparține istoricului german Johann Gustav Droysen și se referă la răspândirea culturii grecești în rândurile
populațiilor ne-grece cucerite de Alexandru cel Mare. După Droysen, civilizația elenistică a reprezentat o
fuziune între cultura greacă și acea a Orientului mijociu. Principalele centre culturale s-au extins din Grecia
continentală la Pergam, Rodos, Antiohia și Alexandria.
Istoricii moderni consideră că perioada elenistică începe cu moartea lui Alexandru cel Mare din 323 î.Hr..
Armatele lui Alexandru au cucerit Mediterana răsăriteană, Egiptul, Mesopotamia și Podișul iranian, Asia
Centrală și unele regiuni din India. După moartea sa, a avut loc o luptă pentru succesiune, cunoscută ca
războiul diadohilor (în greacă "succesori"). Conflictul a luat sfârșit în 281 î.Hr., cu înființarea a patru state
principale.

2. Geneza și evoluția civilizației romane.

2.1.Civilizația romană în perioada regalității
Regatul Roman a fost guvernul monarhic al orașului Roma și al teritoriilor sale de la Fondarea
Romei, fondarea sa în 753 î.Hr. de către Romulus și Remus, până la expulzarea lui Lucius
Tarquinius Superbus în 510 î.Hr. și formarea Republicii Romane. După legendă, orașul Roma a fost
întemeiat în anul 753 î.Hr. de către Romulus și Remus, care au fost crescuți de către o lupoaică. În
legenda romană, când grecii au dus Războiul troian împotriva orașului Troia, prințul troian Aeneas a
navigat peste Marea Mediterană către Italia și a fondat Lavinium. Fiul său, Iulus, a mers mai
departe, fondând orașul Alba Longa. Din familia regală a Albei Longa au venit cei doi gemeni,
Romulus și Remus, care au purces la fondarea Romei în 753 î.Hr .
2.2.Specificul culture romane în perioada Republicii.
Republica Romană a fost guvernarea republicană a Romei și a teritoriilor sale din 510 î.Hr. până la
instaurarea Imperiului Roman, care este plasată, uneori, în anul 44 î.Hr., anul numirii lui Caesar ca
dictator perpetuu sau, mai comun, 27 î.Hr., anul în care Senatul roman i-a acordat
lui Octavianus titlul de August. Orașul Roma este situat pe malurile fluviului Tibru, foarte aproape de
coasta de vest a Italiei. El marca frontiera de nord a zonei în care era vorbită limba latină și granița
de sud a Etruriei, unde trăiau etruscii, care erau de origine necunoscută.
2.3. Civilizația romană în perioada Imperiului.
Imperiul Roman este termenul utilizat, în mod convențional, pentru a descrie statul roman în
secolele după reorganizarea sa din ultimele trei decade î.Hr., sub Gaius Iulius Caesar Octavianus.
Deși Roma deținea un imperiu cu mult înainte de autocrația lui Augustus, statul pre-augustian este
descris, în mod convențional, ca Republica Romană. Imperiul Roman controla toate statele
elenizate de la Marea Mediterană, precum și regiunile celtice din nordul Europei. Ultimul împărat de
la Roma a fost detronat în 476, dar, pe atunci, regiunile din estul imperiului erau administrate de un
al doilea împărat, ce se afla la Constantinopol. Imperiul Bizantin a continuat să existe, deși își
micșora încet-încet teritoriul, până în 1453, când Constantinopolul a fost cucerit de Imperiul Otoman.
Statele succesoare din vest (Regatul Franc și de Națiune Germană) și din est (țaratele ruse)
foloseau titluri preluate din practicile romane chiar și în perioada modernă. Imperiul Roman a
constituit un model peren, preluat, cu mici diferențe, de toate statele europene post-romane în
activitatea de guvernare, drept și organizarea justiției, tipul de arhitectură și în multe alte aspecte ale
vieții.