FORŢE EXTRAORALE : TRACŢIUNEA CERVICALĂ, TRACŢIUNEA

OCCIPITALĂ ŞI TRACŢIUNEA EXTRAORALĂ DE PROTRUZIE

Aparatele cu acțiune ortopedică facială fac parte din categoria aparatelor intra-
extraorale și a celor extraorale. Rolul acestor aparate este de a restaura armonia facială,
influențând procesele de creștere și dezvoltare ale oaselor maxilare. Prin acțiunea lor corectează
tulburările funcționale ale ocluziei și ale structurilor oro-faciale. Forțele pe care le dezvoltă
aceste aparate acționează asupra ghidării creșterii oaselor maxilare, prin stimularea creșterii în
sectoarele unde aceasta este deficitară și, totodată, sunt inhibate tendințele de creștere în
sectoarele unde aceasta s-a manifestat exagerat.
Durata de purtare poate varia în funcție de necesitățile tratamentului, dar timpul minim nu
trebuie scăzut sub 10h/zi. În vederea aplicării unei forțe în sens posterior, forțele date în general
de benzi elastice sunt ancorate pericervical sau pe capeline parietale. Astfel, forța poate fi dirijată
nu numai înapoi, ci și in sus sau jos.
Rolul forțelor extraorale:
1. Mențin o situație stabilă la nivel dentar:
o Previn deplasarea mezială a M1
o Reduc deplasarea mezială în contextul creșterii
o Mențin rezultatele obținute printr-un tratament
2. Produc deplasări dentare:
o Distalizări de grup dentar
o Distalizări ale întregii arcade dentare
o Mezializări ale arcadei dentare
3. Întăresc ancorajul
4. Inițiază și produc modificări la nivel scheletal

În funcție de direcția de acțiune a forței, se clasifică în:

1. Forțe postero-anterioare: Masca Delaire
2. Forțe antero-posterioare: Headgear, bărbiță și capelină

În funcție de zona de aplicare a forței, se clasifică în:

1. Aparate extraorale – zona de sprijin și de aplicare a forței este în exteriorul cavității bucale
(bărbiță cu capelină);
2. Aparate intra-extraorale – zona de aplicare a forței (un arc facial sudat sau nu la un arc
intern) este în interiorul cavității bucale, iar zona de sprijin înafara cavității orale (o capelină sau
o bandă cervicală); aceste aparate mai prezintă și benzi elastice care se intercalează între zona de
sprijin și sistemul de transmitere a forței; forța de tracțiune depinde de:
o Direcția de tracțiune:
 Sagital – mișcare distală sau mezială
 Orizontal – mișcare de rotație sau înclinare orală sau vestibulară
 Vertical – egresiune/ingresiune

1
 o Lungimea arcului extern
o Unghiul dintre arcul intraoral și cel extraoral
o Raportul dintre centrul de rezistență și punctul de aplicare a forței.
Ancorajul extraoral ≠ tracțiunea extraorală:
 Ancorajul extraoral – forța extraorală este utilizată pentru stabilizarea poziției
dinților;
 Tracțiune extraorală – forța extraorală este folosită pentru deplasări dentare;

Conform trinomului Nevreze, aparatele extraorale au 3 elemente fundamentale:

 Rezistența stabilă – ancorajul din regiunea cervicală sau cranio-facială
 Rezistența mobilă – M1 permanent, regiunea incisivo-canină, maxilarul
 Forța motrice – benzi elastice, inele elastice.

I. MASCA FACIALĂ DELAIRE

Masca facială Delaire este un aparat intra-extraoral indicat pacienților cu deficit de
creștere a maxilarului superior în plan sagital asociat cu o tendință de creștere accentuată a
mandibulei (sindrom progenic – progenie falsă combinată sau nu cu progenia adevărată).
Dispozitivul este compus din două pelote din material plastic, una cu sprijin pe bărbie și cealaltă
aplicată pe regiunea frontală, unite printr-un cadru metalic median.
La nivelul acestui cadru metalic, dedesubtul regiunii labiale, se găsește un suport de
plastic, care oferă sprijin pentru tracțiunile elastice cu punct de aplicare pe cârligele atașate unor
inele ortodontice cimentate pe molarii primi permanenți superiori, a cărui poziționare verticală
pe cadru este reglabilă în funcție de orientarea vectorului forță declanșat de către elastice.
Masca facială are 3 părți componente:
 Sistemul de sprijin al forțelor – un sprijin mentonier și unul frontal confecționat
din acrilat sau metal unite printr-un dispozitiv metalic;
 Sistemul de aplicare a forțelor – inele ortodontice pe molarii de 6 ani superiori
unite rigid prin arcuri de sârmă groasă atât V cât și P; pe arcul vestibular se
fixeaza 2 retenții între IL și C pentru elasticele extraorale;
 Elementul declanșator de forțe – inele de cauciuc sau arcuri spiralate; direcția
trebuie să fie ușor oblică și îndreptată în jos;

Dispozitivul intraoral trebuie să respecte câteva condiții:

 Să ancoreze întreaga arcadă superioară în bloc – se ancorează pe gutiere
 Să deblocheze relațiile de ocluzie care sunt inverse frontal și de clasa a III-a în
zona laterală
 Să prezinte cel puțin 2 cârlige de aplicare a forțelor extraorale.

Indicații:
 Stimulează dezvoltarea sagitală a maxilarului superior
 Inhibă dezvoltarea mandibulei și rotația de tip anterior

2
 Masca facială are indicații de purtare 10-12 ore/zi, are eficiență în perioada de vârstă 6-14
ani, cu efect maxim în perioada 8-10 ani la fete și 10-12 ani la băieți.

II.DISPOZITIVUL HEAD-GEAR
Dispozitivul Head-Gear este un aparat intra-extraoral cu efect ortodontico-ortopedic
compus dintr-o capelină sau o bandă textilă cervicală, care reprezintă zona de sprijin a forței și
un arc facial (face-bow), între cele două sisteme aplicându-se benzi elastice declanșatoare de
forțe ortodontice.

În funcție de regiunea anatomică, ancorajul extraoral poate fi:

 cervical – low pull headgear – banda cu perniță și bandelete verticale prin care se
introduce banda elastică; indicat la pacienții care prezintă unghiul planurilor
intermaxilare mai mic, corecția fiind favorizată de fenomentul de egresiune molară și în
toate cazurile care necesită întărirea ancorajului;
o cu tracțiune joasă
o cu tracțiune înaltă
 occipital – medium pull headgear (poate fi jos, mediu, înalt) – 2 bandelete transversale, 2
bandelete oblice și o bandeletă plasată antero-posterior; indicat pentru corecția unor
înclinații meziale ale M1 și ingresiune/intruzie;
o cu tracțiune rectilinie în sus
o cu tracțiune posterioară centrului de rezistență
 parietal – high pull headgear
 vertical

Arcul facial este alcătuit din două arcuri sudate între ele pe linia mediană la zona de
contact a buzelor și anume:
 un arc intern (in-bow) cu sediul în vestibulul cavității orale, cu traseu paralel
cu arcada dentară superioară (la 5-8mm de incisivi), respectiv cu planul de
ocluzie - pătrunde în tubușoarele sudate pe inelele cimentate pe molarii primi
permanenți superiori/pe o placă palatinală/activator/gutieră.
 un arc extern (out-bow), care părăsește cavitatea orală, având un traseu paralel
cu obrajii și care se termină aproximativ în unghiurile mandibulare cu două
porțiuni recurbate care permit aplicarea benzilor elastic

Arcul intern este confecționat din sârmă rigidă cu diametrul de 1 - 1,15 mm și prezintă
înainte de extremități două bucle în formă de ,,U” orientate spre vestibulul superior/o îndoire în
formă de baionetă/lipirea unui tubușor/un dispozitiv cu șurub pentru a bloca alunecarea arcului
prin tubușoarele molare. Acesta trebuie să depășească cu 2mm distal tubușorul pentru a nu ieși
din tubușor.
Arcul extern este confecționat din sârmă rigidă cu diametru de 1,5 - 2 mm. Lungimea
arcului extraoral poate fi :
 medie – L arcului extraoral este egală cu cea a arcului intraoral

3
  scurtă – L arcului extraoral este mai mică decât cea a arcului intraoral
 lungă – L arcului extraoral este mai mare decât cea a arcului intraoral

Prin asimetrizare, se poate mări forța de tracțiune pe o hemiarcadă astfel :

 alungirea brațului extraoral de partea unde vrem să mărim forța
 distanțarea arcului extraoral de tegumen pe partea unde se dorește o forță mai mare
 unirea asimetrică de arcul inferior a brațelor exterioare de lungime diferită.
În funcție de unghiul format de forța extraorală cu planul de ocluzie – 3 tipuri de tracțiuni
extraorale:
 orizontală – straight pull – unghi de 5grade
 joasă – low pull – sub planul de ocluzie cu 20 grade
 înaltă – high pull – deasupra planului de ocluzie cu 40 grade.

High-pull headgear cu aparat funcțional cu mase interocluzale posterioare permite

realizarea următoarelor obiective:
 controlul creșterii maxilarului și distribuirea forței prin toate unitățile dentare maxilare
 îmbunătățirea retenției aparatului funcțional și dirijarea direcției forței cât mai aproape de
centrul de rezistență al maxilarului
 stimularea creșterii mandibulei și controlul simultan al erupției dinților posteriori ce se
obțin prin aparatul funcțional (activator sau bionator); dacă se utilizează activatorul se
indică aplicarea arcurilor de torque pt a reduce înclinarea dentară;

High –pull headgear combinat cu gutieră – poate fi:

 headgear occipital cu inele cimentate la nivelul M1 și un platou anterior la arcul intraoral
– menține poziția verticală a maxilarului și blochează erupția dinților posteriori maxilari ;
 headgear occipital cu gutieră ce cuprinde toți dinții maxilari – forța este dispersată la toți
dinții maxilari; se indică în cazurile cu exces vertical de dezvoltare maxilară cu protruzie
incisivă, fără ocluzie deschisă
Headgear combinat (cervical și occipital) – dacă predomină forța occipitală, se va produce mai
multă intruzie; dacă predomină forța cervicală, se va produce mai multă distalizare și egresiune.

Indicații:
 inhibarea creșterii sagitale a maxilarului superior
 întărirea ancorajului molar, putându-se obține chiar și distalizarea molarilor primi
permanenți superiori în funcție de intensitatea forței utilizate.

Durata de aplicare a forței :

 8h/zi – pt menținerea spațiului în arcadă;
 10h/zi – pt întărirea ancorajului;
 12-14h/zi – pt deplasări active dentare ;
Head-Gear-ul are indicații de purtare 10-12 ore/zi, este eficient la vârsta de 6-14 ani, cu
efect maxim în perioada 8-10 ani la fete și 10-12 ani la băieți.

Proffit recomandă 3 criterii în selecția tipului de head-gear:

1. Tiparul de creștere și tipul facial :

4
 a. Tipar de creștere cu exces vertical high-pull headgear (forțe verticale cu
efecte intruzive)
b. Clasa a II-a dentară, ocluzie adâncă scheletală, molari înclinați mezial 
head-gear cervical cu brațe lungi angulate caudal
c. Clasa a II-a scheletală, ocluzie adâncă head-gear cervical cu brațe lungi
angulate cranial
d. Clasa a II-a scheletală/dentară cu ocluzie deschisă head-gear cu brațe scurte
cu o tracțiune înaltă
2. Modul de atașare a head-gear-ului la arcada dentară – prin inele pe M1, gutiere,
aparate funcționale
3. Tipul de mișcare dentară necesară cu dominanța mișcării de translare sau înclinare

Adaptarea head-gear-ului:
 Nu trebuie să aibă deloc contact cu dinții;
 Se află la 5-8mm de incisivi și la 3-4mm de dinții laterali;
 Bucla în ,,U” se găsește în dreptul Pm2-M1;
 Este contraindicată colarea tubușoarelor în vederea utilizării headgear-ului;
 Inele trebuie să fie foarte bine adaptate și cimentate întrucât pot apărea
decimentări sau forțe parazite;
 Adaptarea se face cu ajutorul a doi clești universali;
 Arcul este adaptat corect atunci când unul din capete este introdus într-un tubușor,
iar cel de pe partea opusă este aproape de tubușorul opus;
 Adaptarea se realizează în 3 planuri:
o Sagital – se face din bucla în U (se mărește/reduce lungimea) până se
obține o relație corectă cu buzele și dinții;
o Transversal – se face din bucla în U (se îndoaie bucla spre linguale, după
care se readuce porțiunea ce intră în tubușor la poziția originală); dacă este
arcul bine adaptat sagital și transversal, acesta va pătrunde pasiv în
tubușoare, se va afla la distanță de dinți, iar porțiunea anterioară se va afla
între buze, pacientul fiind relaxat;
o Vertical – se face de-a lungul arcului intraoral și din bucla în U;

III. BĂ RBIȚ A CU CAPELINĂ

Bărbița și capelina este un aparat extraoral, cu acțiune ortopedică, compus dintr-o
capelină parietală confecționată sub forma unei benzi din material textil (zona de sprijin) și dintr-
o porțiune textilă aplicată pe bărbie (zona de acțiune), unite între ele prin benzi elastice care
dezvoltă o forță oblică de jos în sus și dinainte - înapoi. Sensul poate fi predominant vertical sau
distal, însă are mereu o componentă mixtă.
Dispozitivul este indicat în perioada de creștere și dezvoltare, putând fi aplicat încă din
perioada dentației temporare.
Se realizează direct pe pacient de către medic sau se cumpără în forma prefabricată.
Indicații:
 inhibarea tendinței de creștere exagerată a mandibulei în plan sagital sau vertical,
în funcție de orientarea elasticelor (predominant vertical sau predominant distal).

5
IV. DISPOZITIVE DE TRACȚ IUNE INTERMAXILARĂ
- se execută cu ajutorul gumelor sau benzilor elastice;
- după direcția în care sunt aplicate, au fost împărțite în:
 tracțiuni de clasa I – cu direcție verticală;
o indicate pentru egresiunea dinților pe care sunt aplicate și rotațiilor de tip
anterior mandibular;
o Hotz recomandă pentru obținerea saltului articular în ocluzia încrucișată
aplicarea unor elastice cu capete de tracțiune situate oral și vestibular a.î.
elasticul traversează oblic planul de ocluzie (obligatoriu aplicarea unor
înălțări de ocluzie provizorie) (elastice criss-cross);
 tracțiuni de clasa a II-a – cu direcție de jos în sus și dinapoi-înainte;
o indicate pentru mezializarea mandibulei și a dinților arcadei inferioare,
precum și distalizarea dinților arcadei superioare.
o Se aplică în malocluziile de clasa a II-a pe aparate fixe montate pe ambele
arcade. Pot fi aplicate și între aparate fixe montate pe arcada superioară și
aparate mobile pe arcada inferioară.
 tracțiuni de clasa a III-a – cu direcție de jos în sus și dinainte-înapoi;
o indicate pentru retrudarea mandibulară și distalizarea dinților inferiori,
precum și mezializarea dinților superiori.
o Se aplică în malocluzii de clasa a III-a.

6
 APARATELE FIXE

Aparatele ortodontice fixe sunt considerate aparatele care se fixează la nivelul arcadelor
dentare prin cimentare sau colare. Aceste dispozitive pot fi aplicate și îndepărtate doar de către
medic, îndepărtarea lor ducând la deteriorarea lor. Aparatele ortodontice fixe prezintă
avantajul de a alinia dinții cu o precizie mult mai mare decât orice alt aparat ortodontic
mobilizabil sau mobil.
Aparatele ortodontice fixe se pot purta la orice vârstă, acolo unde statusul dento-
parodontal al pacientului permite efectuarea de deplasări dentare sub acțiunea unor forțe
ortodontice.

Alcătuire:
Aparatele ortodontice fixe constau în principal din următoarele trei tipuri de elemente principale:
1) Elementele de ancorare (agregare)
2) Elementele accesorii
3) Elementele active
În afară de cele trei categorii de elemente componente, aparatelor fixe li se mai pot atașa
diferite elemente auxiliare.

ELEMENTELE DE AGREGARE ALE APARATELOR ORTODONTICE FIXE

În funcție de conceptul terapeutic al medicului specialist și de tehnica fixă utilizată,
aparatul ortodontic poate conține un singur tip de elemente de ancorare sau poate dispune de o
combinație a acestora.
Elementele de ancorare ale aparatelor fixe se împart în trei categorii:
a) inele ortodontice;
b) coroane sau gutiere ortodontice;
c) ligaturi dentare din sârmă, care se folosesc mai frecvent în scop chirurgical pentru
imobilizarea fracturilor.
Elementele de agregare prezintă modalități specifice de confecționare, astfel încât
colaborarea medicului ortodont cu tehnicianul dentar este deseori esențială în obținerea inelului,
coroanei sau gutierei ortodontice.

INELELE ORTODONTICE
Inelele ortodontice sunt cele mai utilizate elemente de ancorare ale aparatelor fixe și sunt
confecționate din oțel inoxidabil. Inelul ortodontic constă dintr-o bandă metalică circulară care
circumscrie intim suprafețele verticale, neșlefuite, ale coroanei dentare.

Clasificarea inelelor ortodontice se face după mai multe criterii și anume:

A. După modul de realizare, există două tipuri de inele:
 inele prefabricate
 inele confecționate în laborator

7
 Inelele prefabricate
Acest tip de inele există într-o gamă variată de forme și mărimi, cele mai utilizate fiind cele
anatomoforme. Dezavantajul constă în faptul că pentru a selecta inelul corespunzător unui
anumit dinte și de dimensiunea dorită, medicul trebuie să dispună de un număr mare de inele în
orice moment (300-400 inele).
Pentru alegerea inelului potrivit, un medic cu experiență poate aproxima printr-o simplă
inspecție mărimea inelului corespunzătoare unui anumit dinte, dar este obligatorie probarea
acestuia pe model și apoi în cavitatea orală, pentru a verifica corectitudinea adaptării inelului pe
dintele respectiv.
Selectarea corectă a mărimii inelului corespunzător unui dinte se face după determinarea
perimetrului dintelui respectiv (circumferința maximă la nivelul ecuatorului dentar).
Perimetrul dentar se determină cu ajutorul dentimetrului, un dispozitiv special asemănător
unei portmatrici, în care se introduce o bandă metalică elastică, care se poate îndoi astfel încât să
se adapteze intim la nivelul circumferinței maxime a dintelui. Banda respectivă are aspect
asemănător unei matrici, dar prezintă o gradaţie în milimetri sau în inch. Dentimentrul se
introduce pe dinte și se strânge până când se adaptează intim la nivelul ecuatorului dentar, după
care se face citirea pe banda gradată și se obține astfel numărul inelului, inscripționat pe fața
externă a acestuia.

 Inelele ortodontice confecționate în laborator

Pentru confecționarea inelelor ortodontice se folosește tabla de oțel inoxidabil (wiplă). Se
utilizează o bandă de oțel inoxidabil cu lungimea mai mare decât perimetrul dintelui respectiv,
stabilit în prealabil cu ajutorul dentimetrului.
După tehnica de realizare, inelele se clasifică în următoarele tipuri:
- inele obținute prin plicaturare
- inele obținute prin lipire cu lot (de argint)
- inele obținute prin sudură în puncte.

B. După zona arcadei în care se aplică, inelele ortodontice se clasifică astfel:

 Inele pentru zona frontală (incisivi și canini) - se confecționează dintr-o tablă de oțel
inoxidabil mai subțire, cu grosimea de 0,1 mm și lățimea de 2-3 mm;
- se aplică supracingular;
- folosesc ca retentivitate divergența fețelor aproximale ale dinților frontali.
 Inele pentru zona laterală (premolari și molari) - se confecționează dintr-o tablă de oțel
inoxidabil cu grosimea de 0,1-0,5 mm și lățimea de 3-4 mm.

Faze în realizarea, preselectarea și aplicarea inelelor:

1. determinarea perimetrului dentar;
2. selectarea/confecționarea inelului;
3. fixarea pe inel a elementelor accesorii;
4. adaptarea inelului;
5. cimentarea inelului.

Primele două etape au fost descrise în paragrafele anterioare. Vom descrie în continuare
următoarele trei etape.

8
Fixarea pe inel a elementelor accesorii presupune aplicarea prin sudură în puncte sau, mai rar,
prin lipire cu lot a următoarelor tipuri de elemente accesorii, în funcție de specificul cazului
clinic: tubușoare, bracketuri, cârlige, butoni, cleats, eyelits etc.

Adaptarea inelului se face inițial pe modelul de ghips și apoi se verifică în cavitatea orală.
Adaptarea trebuie să fie corectă în cele trei planuri spațiale:
- în plan transversal inelul trebuie să corespundă perimetrului dintelui și să respecte
morfologia coroanei dentare;
- în plan vertical (axial) se are în vedere ca inelul să nu lezeze parodonțiul marginal, fiind
la distanță de cca 1 mm de acesta și, de asemenea, să nu producă interferențe ocluzale cu arcada
antagonistă.
Pe dinții izolați sau acolo unde nu există puncte de contact interdentare, introducerea și
verificarea adaptării inelului este relativ simplă. Această etapă este îngreunată pe dinții cu puncte
strânse de contact interdentar. În aceste situații inelul se introduce manual până la nivelul la care
permite, apoi se presează pe dinte cu un instrument special numit pusher. Între dinții cu puncte
de contact interdentar strânse este indicată aplicarea unor inele elastice de cauciuc (inele
separatoare interdentare) pentru o perioadă de 48-72 de ore înainte de cimentarea inelului.

Cimentarea inelului este o etapă care presupune parcurgerea unor timpi care vizează, pe de o
parte, pregătirea inelului pentru cimentare, iar pe de altă parte, pregătirea dintelui pe care se va
cimenta inelul respectiv.
 Pregătirea inelului pentru cimentare
- înainte de cimentare inelul se curăță și se dezinfectează cu soluții
antiseptice, urmând ca apoi să fie uscat;
- elementele accesorii se acoperă cu ceară moale pentru a le proteja de
cimentul care poate reflua în timpul cimentării și care poate obstrua
tubușoarele sau bracketul; atunci când inelele prezintă tubușoare se poate
introduce o bagheta metalică prin tubușor care are rolul de a-l proteja de
pătrunderea cimentului și, totodată, poate servi și la poziționarea corectă
a inelului.

 Pregătirea câmpului operator

- curățarea dintele pe care se aplică inelul prin periaj dentar profesional;
- izolare cu aspirator și rulouri;
- uscare.

 Prepararea cimentului - se respectă indicațiile date de firma producătoare;

- cimenturile se prepară de consistență smântânoasă;
- cele mai indicate sunt cimenturile ionomeri de sticlă;
 Încărcarea inelului cu ciment;
 Aplicarea inelului astfel încărcat pe dinte și folosirea pusher-ului pentru împingerea
acestuia;
 Controlul adaptării inelului, atât în plan transversal cât și în plan vertical, înainte ca
cimentul să facă priza primară;

9
  Se așteaptă până la atingerea prizei primare, circa 5-10 minute, după care se îndepărtează
surplusul de ciment cu mișcări în sens transversal și sagital, nu și vertical întrucât există
riscul să tracționăm inelul și să compromitem rezultatul cimentării;
 Controlul se face la 24-48 de ore și presupune verificarea poziționării corecte a inelului
pe dinte și cimentarea corectă a acestuia. De asemenea, dacă este cazul, se va îndepărta
excesul de ciment.

COROANELE ȘI GUTIERELE ORTODONTICE

Coroanele ortodontice au indicații foarte restrânse (pe dinți cu distrucții coronare
masive sau cu coroane mici, neretentive). Pot fi confecționate prin ștanțare sau prin turnare.
Gutierele se confecționează din silicon rigid sau semirigid și au aspectul unui șir de
coroane unite între ele, care acoperă toate suprafețele dinților până la 1 mm distanță de
parodonțiul marginal. Pot fi aplicate pe un număr variabil de dinți sau se pot extinde pe întreaga
arcadă. Prezintă avantajul unei agregări excelente și a solidarizării „în bloc” a unui grup de dinți.
În situațiile când se utilizează aceste mijloace de agregare și, în special când ele se cimentează pe
dinți, este recomandabil să se efectueze fluorizarea în prealabil a coroanelor dentare.

LIGATURILE
Ligaturile se utilizează mai rar ca elemente de agregare ale aparatelor ortodontice fixe și
mai frecvent se folosesc pentru retenția elementelor active ale aparatelor fixe (ligaturarea
arcurilor în slotul bracketurilor).
Ligaturile utilizate ca elemente de agregare au diametrul de 0,3 - 0,5 mm, iar cele folosite
pentru retenția arcului în bracket au o grosime de 0,09 - 0,14 mm. Ligaturile metalice se folosesc
frecvent și pentru ancorarea și tracționarea dinților incluși.

ELEMENTELE ACCESORII ALE APARATELOR ORTODONTICE FIXE

Cele mai utilizate elemente accesorii ale aparatelor ortodontice fixe sunt următoarele:
a) Bracketuri
b) Tubușoare
c) Cârlige
d) Butoni
e) Cleats, eyelets.

BRACKETURILE
Bracketurile sunt cele mai importante elemente accesorii ale aparatelor ortodontice fixe și
se aplică cel mai frecvent pe dinții frontali și pe premolari, mai rar pe molari, în general fiind
utilizate pe dinții situați anterior de molarul prim permanent. Se pot aplica direct pe dinți prin
tehnicile moderne de colare directă sau indirectă, cât și prin intermediul inelelor ortodontice,
bracketurile fiind sudate pe inelele respective (metoda clasică).

Descriere:
Bracketurile prezintă următoarele părți componente:
10
1. Talpa (baza bracketului) este porțiunea cu care bracketul se fixează pe dinte și poate fi:
- netedă - dacă bracketurile se fixează pe inele prin lipire sau sudare;
- cu un design diferit, de obicei cu perforații de aspectul unei plase, care servesc la retenția
materialului de colare.
Talpa bracketului poate avea diverse forme: ovală, semiovală, pătrată, dreptughiulară, în
funcție de producător și de tehnica folosită.

2. Slotul (jgheabul, lumina bracketului) este un lumen (jgheab) mărginit superior și inferior de
aripioarele bracketului și reprezintă porțiunea activă a bracketului, la nivelul căreia se introduce
arcul. În tehnica Standard Edgewise (SET) slotul este perpendicular pe talpă, iar în tehnica
arcului drept (Straight Wire – SWT) slotul poate avea înclinări variabile.

3. Elementele de retenție (aripioarele) sunt situate la extremitatea superioară și la cea inferioară

a slotului, fiind recurbate spre talpa bracketului. Aripioarele au rolul de a asigura fixarea arcului
în slot prin aplicarea unor ligaturi metalice sau a unor inele (module) de elastomer în jurul lor.
Majoritatea bracketurilor prezintă patru aripioare, dar există și bracketuri cu două aripioare
(bracketuri siameze) sau cu șase aripioare (bracketuri synergy).

Clasificarea bracketurilor:
Bracketurile pot fi clasificate după mai multe criterii.

1) După materialul din care sunt confecționate există următoarele tipuri:

 Bracketuri nefizionomice – sunt cele metalice
 Bracketuri fizionomice – pot fi confecționate din compozit, mase plastice, ceramică sau
safir.

Bracketurile metalice sunt nefizionomice, dar au o rezistență mai bună decât cele
fizionomice. Bracketurile metalice prezintă o stabilitate pe dinți inferioară bracketurilor
fizionomice, dar dacă se desprind se pot curăța şi recola o dată sau cel mult de două ori, pe când
cele transparente nu se pot refolosi. Fiind confecționate din oțel inoxidabil, care prezintă în
componența sa nichel, bracketurile din oțel inoxidabil pot declanșa alergii, uneori la distanță de
zona orală. Bracketurile metalice pot fi confecționate și din aliaje nobile, dar au un cost ridicat.
Bracketurile din compozit și cele din mase plastice sunt fizionomice, au o fricțiune mai
mare la nivelul slotului decât cele metalice și nu sunt rezistente la abraziune, astfel încât în timp
apar modificări la nivelul slotului. Din acest motiv slotul acestor bracketuri prezintă adesea o
inserție metalică.
Bracketurile din ceramică sunt cele mai fizionomice și prezintă cea mai mare fricțiune a
arcului la nivelul slotului. Sunt mai aderente pe dinți, prezentând o stabilitate mai mare în timpul
tratamentului, dar, astfel, îndepărtarea lor de pe dinți este mai dificilă la finalul tratamentului
existând pericolul apariției unor fisuri sau fracturi în smalț.

2) În funcție de tehnica de tratament căreia se adresează există următoarele tipuri de

bracketuri:
 Bracketuri standard – sunt identice pentru fiecare dinte și sunt utilizate în cadrul
Tehnicii Standard Edgewise, slotul acestora fiind perpendicular pe baza bracketului;

11
 aceste bracketuri se diferențiază doar prin aspectul bazei, care este plată pentru incisivi și
recurbată pentru canini și premolari.
 Bracketuri preinformate (bracketuri cu memorie) – sunt individuale pentru fiecare dinte
și sunt concepute și realizate astfel încât să încorporeze informațiile necesare pentru
obținerea poziției finale corecte a dintelui pe arcadă. Părțile componente ale acestor
bracketuri prezintă următoarele particularități:
- baza are grosime variabilă în funcție de bombarea feței vestibulare a dintelui pe care se aplică
bracketul, astfel încât nu mai este necesară realizarea pe arc a curburilor de ordinul I și anume
„in-set” (îndoitură spre interior a arcului cu câțiva milimetri) și respectiv „off-set” (îndoitură
spre exterior a arcului);
- slotul nu mai este perpendicular pe baza bracketului ci prezintă angulații mezio-distale față de
bază, astfel încât nu mai sunt necesare curburile de ordinul II „tip” (bucle pe arc necesare pentru
obținerea înclinării axiale mezio-distale a dinților);
- slotul este frezat angulat în sens vestibulo-oral astfel încât nu mai sunt necesare curburile de
ordinul III „torque” (îndoituri necesare pentru obținerea angulației radiculare vestibulo-orale a
dinților).

3) În funcție de fața coroanei dentare pe care se aplică există următoarele tipuri de

bracketuri:
 Bracketuri care se aplică pe fața vestibulară a dinților
 Bracketuri care se aplică pe fața linguală a dinților, utilizate în cadrul
tehnicilor linguale

4) După dimensiunea slotului există două sisteme de sloturi cu care sunt livrate
bracketurile:
 Slot de .018” (.018 x .025”)
 Slot de .022” (.022 x .025”)

Poziționarea bracketurilor
Poziționarea bracketurilor în tehnica SWT se face în „punctul LA”, descris de Larry
Andrews, cel care a introdus tehnica respectivă. Acest punct corespunde cu centrul coroanei
anatomice a dintelui, respectiv cu punctul de bombare maximă a coroanei dentare. Aplicând
bracketul în punctul LA, valorile de in-out, tip și torque încorporate în slot vor fi transmise
dintelui și vor orienta poziționarea finală corectă a acestuia.
Diverși autori au recomandat criterii pentru poziționarea bracketurilor în funcție de unele
repere anatomice aparținând coroanei dentare. Astfel, poziționarea verticală se face respectând
anumite distanțe între slot și marginea incizală, respectiv vârful cuspidului, valorile fiind diferite
de la autor la autor. Poziționarea mezio-distală recomandată cel mai frecvent este la mijlocul
distanței mezio-distale a coroanei dentare, bracketul fiind orientat după axul longitudinal al
dintelui.

Colarea bracketurilor
Există două tehnici de colare a bracketurilor și anume colajul direct și colajul indirect.
1. Metoda directă presupune colarea bracketurilor direct în cabinet și cuprinde următoarele
etape:
 pregătirea dinților constă în:

12
 - curățarea dinților – are ca scop îndepărtarea plăcii dentare printr-un periaj dentar
profesional, minuțios, cu instrumentar rotativ, cu mișcări lente pentru a nu produce leziuni și
sângerări gingivale, utilizând paste de dinți abrazive pentru uz dentar;
- spălarea dinților cu jet de apă abundent sub aspirare continuă;
- izolarea cu rulouri și aspirator de salivă;
- uscare.
 reperarea punctului ,,LA” (centrul feței vestibulare a coroanei anatomice a dintelui)
 aplicarea acidului demineralizant (acid ortofosforic de concentrație 37%), în jurul
punctului LA, demineralizarea fiind limitată la zona unde se aplică bracketul;
 îndepărtarea acidului sub jet de apă și aspirare continuă astfel încât suprafețele
demineralizate să nu mai fie contaminate cu salivă;
 uscarea;
 aplicarea primerului/bondingului – prin pensularea zonei demineralizate sau a întregii
fețe vestibulare a coroanei dentare;
 încărcarea bracketurilor cu material de colare (de preferat rășină compozită
fotopolimerizabilă);
 aplicarea bracketului pe dinte – respectând reperele de poziționare recomandate în
tehnica utilizată;
 exercitarea de presiuni pentru a reflua surplusul de material compozit și îndepărtarea
excesului din jurul bracketului astfel încât să se interpună între talpa bracketului și dinte o
peliculă subțire de material compozit;
 verificarea poziționării corecte a bracketului și fotopolimerizarea.

2. Metoda indirectă se realizează cu ajutorul unei chei executate în laborator și permite

aplicarea simultană a tuturor bracketurilor pe dinți. Metoda constă în aplicarea bracketurilor pe
modelul de ghips și apoi transferul acestora în cavitatea orală și colarea lor pe dinții pregătiți în
prealabil.
a) Colarea bracketurilor în laborator se face după ce medicul a însemnat pe fiecare dinte de pe
modelul de ghips punctul LA și presupune parcurgerea următoarelor etape:
- pregătirea modelului de ghips pentru colare prin finisarea, lustruirea acestuia; dacă bracketurile
se aplică pe model cu ajutorul materialelor compozite atunci este obligatorie lăcuirea cu unul sau
două straturi de substanțe hidrosolubile a dinților de pe model;
- se aplică bracketurile pe dinții de pe model în poziția corectă folosind materiale compozite
(auto- sau fotopolimerizabile) sau substanțe adezive hidrosolubile, cum ar fi soluția de caramel
(apă cu zahăr topit);
- se așteaptă dacă e cazul timpul de priză sau se fotopolimerizează;
- se aplică peste arcada cu bracketuri un conformator din folie sau o cheie de silicon extinsă pe
fețele vestibulare ale dinților, pe marginile incizale sau feţele ocluzale şi parțial pe fețele orale
ale acestora;
- se scufundă modelul în baie de apă caldă până când substanța hidrosolubilă se dizolvă, astfel
încât bracketurile să se desprindă de pe dinții modelului de ghips și să rămână fixate în interiorul
cheii;
- se îndepărtează cheia de silicon/conformatorul cu bracketurile de pe model;
- dacă s-a utilizat compozit pentru colarea pe model, acesta se îndepărtează cu freza de pe talpa
fiecărui bracket;

13
- se degresează talpa fiecărui bracket cu acetonă și se încarcă cu materialul compozit utilizat
pentru colarea în cavitatea orală.
b) Pregătirea dinților în vederea colării bracketurilor prin metoda indirectă se face similar
pregătirii pentru metoda directă și constă în:
- periajul dentar profesional al suprafețelor dentare, aplicarea acidului demineralizant, spălare
riguroasă sub aspirare continuă, izolare cu diga sau cu rulouri, uscare, aplicarea primerului și
fotopolimerizarea acestuia;
- aplicarea cheii de silicon cu bracketurile încărcate cu material compozit și fotopolimerizarea
acestuia;
- îndepărtarea cheii de silicon, braketurile rămânând colate pe dinţi.

TUBUȘ OARELE
Tubușoarele sunt elemente accesorii ale aparatelor ortodontice fixe care servesc pentru
fixarea arcurilor sau a unor elemente auxiliare (lip-bumper, bara Goshgarian etc.) în regiunile
laterale ale arcadelor dentare, la extremitățile distale ale aparatelor ortodontice fixe. Au o
lungime de 3-5 mm, iar pe secțiune pot avea formă rotundă, ovală, rectangulară.

Clasificarea tubușoarelor se poate face după mai multe criterii și anume:

În raport cu axul arcadei dentare tubușoarele pot fi:
- vestibulare
- orale
În raport cu planul de ocluzie tubușoarele pot fi:
- paralele cu planul de ocluzie
- perpendiculare pe planul de ocluzie (tubușoare verticale)
În funcție de modalitatea de aplicare pe dinți:
- tubușoarele pot avea atașată o talpă (asemănătoare cu a bracketurilor) și atunci se aplică pe dinți
prin tehnica colării cu materiale compozite;
- tubușoarele pot fi sudate pe inele ortodontice care vor fi apoi cimentate pe dinți, de regulă pe
molari.

Pe același inel sau pe aceeași talpă pot fi sudate unul, două sau trei tubușoare, dispoziția
respectând următoarea regulă:
- tubușorul central servește pentru introducerea arcului principal;
- tubușorul gingival servește pentru introducerea arcurilor secundare (extinse, de
exemplu, de la molar până la caninul ectopic);
- tubușorul ocluzal servește pentru ancorarea forțelor extraorale.

În ultimii ani au fost introduse și utilizate tubușoarele convertibile, la care porțiunea

vestibulară este detașabilă, putând fi îndepărtată la nevoie și astfel tubușorul poate fi utilizat ca
bracket.

BUTONII DE TRACȚ IUNE

Butonii sunt atașamente în formă de ciupercă cu diametrul de 2-3 mm și prezintă o talpă
rotundă, ovală sau pătrată sau dreptunghiulară, asemănătoare cu baza bracketurilor, fiind

14
prevăzută cu retenții sub formă de plasă pentru retenționarea materialului de colare. Butonii pot
fi fixați prin sudură pe inelele ortodontice.

Clasificarea butonilor se poate face după materialul din care sunt confecționați în:
- butoni metalici;
- butoni acrilici;
- butoni din compozit sau ceramică.
Butonii se utilizează pentru aplicarea forțelor ortodontice între diverse elemente
componente ale aparatelor ortodontice în vederea alinierii dinților malpoziționați sau pentru
deplasări ortodontice dentare sau interarcadice.

CÂ RLIGELE
Cârligele („hooks”) sunt elemente accesorii care se confecționează din sârmă cu
diametrul de 0,6 - 0,7 mm și care pot fi incluse în alcătuirea bracketurilor pentru canini și
premolari sau se pot suda pe inelele ortodontice de pe molari. Cârligele servesc ca punct de
aplicare a forțelor ortodontice. Pot fi drepte sau încurbate, cele încurbate fiind orientate cu
deschiderea în sensul invers aplicării forței. Frecvent se utilizează cârlige prevăzute cu stoppere
care permit crimparea lor direct pe arc prin strângere cu ajutorul unui clește special „crimpable
hook plier”. Cârligele crimpabile prezintă avantajul că pot fi aplicate intraoral fără să necesite
scoaterea arcului.

ELEMENTELE ACTIVE ALE APARATELOR ORTODONTICE FIXE

Elementele de acțiune ale aparatelor ortodontice fixe se împart în două mari categorii, în
funcție de materialul din care sunt confecționate:
- elemente active metalice: arcurile, ligaturile metalice;
- elemente active elastice (confecționate din cauciuc): inelele elastice, catenele elastice.

Arcurile = elemente metalice active ale aparatelor ortodontice fixe care au rolul de a dezvolta
forțe ortodontice necesare pentru corectarea poziției dinților.

Clasificarea arcurilor se poate face după mai multe criterii:

În funcție de aliajul metalic din care sunt confecționate există trei categorii uzuale de arcuri:
- arcuri de oțel inoxidabil (SS);
- arcuri de nichel-titan (Ni-Ti);
- arcuri din aliaj de titan-molibden (TMA).

În funcție de profilul arcului (forma secțiunii), arcurile pot fi:

- rotunde;
- rectangulare, care la rândul lor pot fi pătrate sau dreptunghiulare pe secțiune.

După forma arcului, arcurile pot fi:

- arcuri lineare, conformate de către medicul ortodont, în cabinet, în funcție de forma
și dimensiunile arcadei dentare a pacientului; pe aceste arcuri se pot realiza diverse

15
 îndoituri, curburi, angulații în cele trei planuri spațiale pentru fiecare dinte în parte,
în funcție de obiectivele terapeutice;
- arcuri tip „blanck”, prefabricate, având forma și dimensiunea ideală a arcadei
(arcul drept utilizat în tehnica Straight Wire); imediat după aplicare, acest tip de arc
dezvoltă forțe cu intensitate mai mare, dar pe măsura deplasării dinților spre poziția
corectă intensitatea forțelor scade.

După tehnica în care sunt utilizate, arcurile pot fi:

- arcuri pentru tehnica vestibulară;
- arcuri pentru tehnica linguală – în formă de ciupercă (,,mushroom type”),
prevăzute cu un ,,in-set” de 3 mm înainte de primul premolar.

După aspectul lor, arcurile pot fi:

- nefizionomice (de culoare gri-argintiu)
- fizionomice – de culoare albă complet sau doar pe fața vestibulară, vizibilă, a
arcului; se obțin prin aplicarea unui strat subțire, alb, epoxidic pe suprafața arcului.

După extinderea lor, arcurile pot fi:

- arcuri principale – se aplică la nivelul tuturor atașamentelor și elementelor de
agregare de pe o arcadă;
- arcuri parțiale (segmentare, sectoriale) – extinse într-un sector al unei arcade,
utilizate de exemplu pentru retracția, derotarea, îndreptarea caninilor sau a altor
dinți;
- arcuri spiralate (,,coil spring”) – pentru tracțiune sau presiune, deschiderea sau
închiderea unor spații.

În funcție de etapa de tratament căreia i se adresează, arcurile pot fi:

- arcuri de nivelare;
- arcuri de lucru;
- arcuri de contracție sau de expansiune;
- arcuri de ajustare.
Arcul de ajustare final trebuie să aibă profil rectangular, forma ideală a arcadei și control
tridimensional asupra fiecărui dinte în parte.

Caracteristicile arcurilor de oțel inoxidabil (SS):

- rigiditate crescută;
- rezistență crescută;
- reziliență scăzută (pot fi îndoite cu ușurință în cabinet);
- energie stocată scăzută;
- fricțiune scăzută;
- biocompatibilitate crescută;
- maleabilitate crescută;
- permite aplicarea pe ele, prin sudură, a unor elemente auxiliare.

Caracteristicile arcurilor de TMA (titan-molibden aliaj) – aceste arcuri au proprietăți

intermediare între cele de SS și cele de Ni-Ti:

16
- rigiditate crescută;
- reziliență scăzută;
- energie de stocare medie;
- fricțiune medie;
- biocompatibilitate crescută;
- maleabilitate crescută – sunt deformabile, permițând efectuarea de îndoituri;
- nu permit sudarea de elemente auxiliare.

Caracteristicile arcurilor de Nichel-Titan (Nitinol):

- rigiditate scăzută;
- reziliență crescută;
- fricțiune crescută;
- biocompatibilitate și stabilitate medii;
- prezintă efecte de coroziune în mediul bucal;
- maleabilitate scăzută:
- păstrează memoria formei.

Arcurile de Ni-Ti pot fi:

- arcuri elastice: Elgylloy, Sentalloy – au cea mai mare capacitate de păstrare a memoriei
formei și au prețuri mai ridicate;
- arcuri superelastice - se utilizează la începutul tratamentului, când dinții prezintă
malpoziții numeroase și accentuate.

TIPURI DE ELEMENTELE ELASTICE UTILIZATE ÎN TRATAMENTUL

ORTODONTIC CU APARATE FIXE

A. Inelele elastice - sunt confecționate dintr-un cauciuc elastic, rezistent în mediul bucal, astfel
încât să își păstreze proprietățile elastice timp îndelungat. Inelele se comercializează în diferite
mărimi, în funcție de diametrul inelului (exprimat în inchi) și de grosimea inelului (exprimată în
uncii – oz), forța dezvoltată depinzând de aceste caracteristici ale inelului.
În funcție de obiectivele terapeutice pentru care sunt utilizate, inelele elastice pot fi de mai
multe tipuri:
 pentru tracțiuni elastice intraorale – se pot utiliza pentru:
- tracțiuni intra-arcadice (între atașamentele situate pe dinții aceleiași arcade)
- tracțiuni inter-arcadice
 pentru tracțiuni elastice intra-extraorale

Tracțiunile elastice interarcadice se fac cu inele elastice speciale și pot fi de mai multe tipuri:
1. Tracțiuni elastice de clasa I se utilizează în anomalii de clasa I Angle; în funcție de
obiectivele terapeutice acestea pot fi la rândul lor:
- tracțiuni elastice în cutie „box elastics” – cu direcție verticală sau ușor oblică, între
un grup de dinți (doi, trei sau patru) de pe o hemiarcadă și un grup de dinți de pe
hemiarcada antagonistă; au rolul de a corecta inocluziile verticale și denivelările
planului de ocluzie, stimulând deplasarea dinților spre planul de ocluzie;

17
 - tracțiuni elastice verticale anterioare (EVA) – se aplică în ocluziile deschise
anterioare, între dinții frontali ai arcadei superioare și dinții frontali ai arcadei
inferioare, având efect similar cu elasticele în cutie;
- tracțiuni elastice în triunghi – între un dinte de pe o arcadă și cei doi antagoniști,
având rol în obținerea unei bune intercuspidări;
- tracțiuni criss-cross – se aplică între atașamentul de pe fața vestibulară a unui dinte
și atașamentul de pe fața orală a dintelui antagonist pentru a corecta situațiile cu
cross-bite sau cele cu scissors-bite;
- tracțiuni elastice oblice de linie – se aplică cu direcție oblică anterioară, de la
caninul unei hemiarcade până la caninul hemiarcadei opuse contra-laterale, pentru a
corecta devieri ale liniilor interincisive;
- tracțiuni elastice în zig-zag – presupune utilizarea unor elastice cu diametrul mai
mare care se aplică trecând de pe dintele uneia dintre arcade pe unul din antagoniștii
săi și continuându-se în același mod pe mai mulți dinți din zona laterală a arcadelor;
se folosesc la finalul tratamentului ortodontic activ, în etapa de finisare a ocluziei,
pentru obținerea unei intercuspidări dentare optime.

2. Tracțiuni elastice de clasa II (mecanică de clasa a II-a) se utilizează în anomaliile de

clasa a II-a Angle, având direcție oblică de la caninul superior la molarul prim sau secund
inferior; au rolul de a stimula avansarea arcadei dento-alveolare inferioare și a mandibulei
producând și un efect de retruzie și egresiune aupra grupului frontal superior.

3. Tracțiuni elastice de clasa III (mecanică de clasa a III-a) se utilizează în anomaliile de

clasa a III-a Angle (sindromul progenic), având direcție oblică de la caninul inferior la
molarul prim superior; au rolul de a stimula avansarea arcadei dento-alveolare superioare
și de a inhiba propulsia mandibulei producând și un efect de retroalveolodenție aupra
grupului frontal inferior.

B. Inele elastice separatoare interdentare - se introduc forțat, cu un aplicator special, trecând

peste planul de ocluzie, depăşind punctele de contact interdentar; au rol de a „desface” punctul
de contact dintre doi dinți alăturați pentru a facilita astfel introducerea și cimentarea inelelor
metalice utilizate pentru ancorarea aparatelor ortodontice fixe; se mențin în cavitatea orală timp
de 48-72 ore.
C. Modulele de elastomeri – au rolul de a fixa arcul în bracketuri, existând într-o paletă largă de
culori.
D. Benzile elastice (lănţișoare elastice, catene elastice, cadenete) sunt alcătuite din inele de
cauciuc unite între ele, care au diverse grosimi și distanțe variabile între ochiuri și anume cu
spațiu mic, mediu sau mare; se aleg în funcție de distanțele existente între dinții pe care se aplică;
se utilizează de regulă cu scopul închiderii spațiilor interdentare (treme).
E. Fire elastice și ligaturi elastice – se comercializează aplicate pe role.

18
 CONTENȚIA
Contenția = ansamblul de măsuri, tehnici și mijloace care se instituie după încheierea
tratamentului ortodontic activ. Obiectivul general al contenției este de a stabiliza rezultatele
obținute în urma tratamentului activ, această etapă fiind considerată actualmente parte integrantă
a tratamentului propriu-zis.

OBIECTIVE ROLUL CONTENȚIEI

Stabilizarea dinților prin  Contenția oferă timpul necesar pentru rearanjarea,
reorganizarea structurilor consolidarea și relaxarea fibrelor Sharpey din treimea medie și
odonto-parodontale apicală (după 3 luni de contenție) și din zona supraalveolară
(după 3-6luni de contenție)
 Fibrele gingivale libere și fibrele transseptale din structura
supracrestală constituie un sistem fibros continuu cu rol în
menținerea poziției naturale a dintelui; dacă se fac deplasări
dentare fără contenție, fibrele nu au timp să se restructureze și să
se relaxeze, astfel încât se instalează recidiva
Menținerea unui echilibru  Contenția presupune menținerea echilibrului morfo-
ocluzal stabil funcțional obținut prin tratament, ceea ce implică și adaptarea
ocluzală
 În cazul in care adaptarea ocluzală nu este pe deplin
realizată la finalul tratamentului ortodontic; mulți specialiști
recomandă reechilibrarea ocluzală prin ajustarea morfologiei
coronare (șlefuiri selective) sau prin compensarea unor abrazii
dentare
Prevenirea sau limitarea  În cazul unor tipare de creștere nefavorabile, anomalia
unor anomalii potențiale inițială poate recidiva în lipsa contenției, mai ales pe parcursul
sau existente creșterii; Proffit recomandă în aceste cazuri aplicarea unui aparat
de contenție activ
Obținerea unui echilibru  Dacă la sfârșitul tratamentului s-ar putea evidenția un
între matricea musculară echilibru deplin între formă și funcție, contenția nu și-ar mai avea
și cea scheletală sensul; se constată însă că, deși activatoarele exercită o terapie
miofuncțională, etiopatogenică, ele nu reușesc, decât într-o mică
măsură, să creeze echilibrul necesar, fapt ce impune contenția
chiar și în cazul tratamentului cu aparate funcționale

Tipuri de contenție:
 Naturală – nu necesită utilizarea unor aparate ortodontice; apare în caz de:
o Ocluzie inversă frontală când gradul de supraacoperire frontală este suficient
o Ocluzie inversă laterală când lărgirea maxilară s-a realizat prin disjuncție sau
înclinare vestibulară
o Cazuri tratate prin extracție seriată sau extracții în scop ortodontic
o Cazuri cu dinți deplasați imobilizați prin lucrări gnato-protetice
 Artificială – se realizează cu dispozitive provizorii sau definitive; poate fi:

19
 o Limitată (3-6luni) – pentru reorganizare tisulară periodontală; apare în caz de:
 Malocluzie de clasa I Angle fără extracții în scop ortodontic
 Tratamente ortodontice cu extracții în scop ortodontic efectuate pentru
alinierea dentară care se realizează pentru stabilirea punctelor de contact
interproximal și cu adaptare musculară linguală și labială;
 Tratamentul ocluziei adânci efectuat prin intruzie incisivă și extruzie
molară până la încheierea creșterii reziduale
 Tratamentul rotațiilor dentare înainte de închiderea apexului
 Tratamentul diastemei false consecutiv dinților supranumerari
 Malocluzie de clasa I Angle cu proalveolodonție și spațiere tratată fără
extracții
 Malocluzia de clasa I sau a II-a Angle tratată cu extracții în scop
ortodontic
 Malocluzia de clasa II/2 Angle când există adaptare musculară
o De lungă durată (până la încheierea creșterii reziduale):
 Tratamente ortodontice efectuate cu lărgire maxilară cu șurub ortodontic
 Malocluzie de clasa a II-a Angle
 Ocluzie inversă frontală când nu există suficientă supraacoperire
 Ocluzie adâncă cu tipar de rotație anterior al mandibulei
 Meziopoziție generalizată tratată cu extracții în scop ortodontic
o Definitivă:
 Tratamentul spațierilor dentare generalizate
 Tratamentul rotațiilor și malpozițiilor dentare severe
 Tratamentul diastemei interincisive superioare la adult
 Tratamentul malocluziei adultului cu afecțiuni parodontale
 Tratamentul DLMP
 Tratamentul înghesuirii dentare fără extracții
 Malocluzie de clasa a II-a sau a III-a Angle tratate prin tracțiuni
intermaxilare;
 Gnatologică – se realizează prin stripping și echilibrare ocluzală;
 Chirurgicală – se realizează prin germectomia dinților posteriori, frenectomie,
glosectomie, fibrotomie supracrestală, cortocalectomie;

ECHILIBRAREA FINALĂ
= o etapă necesară încheierii tratamentului ortodontic și ortopedic dento-facial;
- este destinată echilibrării activității musculare, ocluziei dentare și micilor redresări dentare;
Tehnici:
 șlefuiri selective ale cuspizilor pentru a înlătura eventuale contacte premature și
interferențele active și pasive;
 stripping pentru a echilibra spațiul disponibil pe arcadele dentare
 deplasări mici dentare forțate pentru redresările dentare de finețe

Aparate: activatoare – realizează mici corecții asupra arcadelor dentare și ocluziei, dar stabilesc
și un echilibru muscular stabil;

20