HOHN ST.

LSZâR

SFMNTMIi MNTIM K/IREMMML

ORMTORCREŞTIN
 IOAN ST. LAZĂR

SFÂ N T U L A N T IM IV ÏR E A N U L
- orator creştin -
 Lucrarea apare cu sprijinul Prim ăriei municipiului
Râmnicu-Vâlcea, a domnului prim ar M ircia Gutău,
personal - în contextul sărbătoririi a 300 de ani de la alegerea
Sfântului Antim Ivireanul ca episcop al Râmnicului şi de la
apariţia primelor cărţi tipărite la Râmnic.

Gratitudinea autorului

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

LAZĂR, IOAN ST.
Sf. Antim Iv irea n u l: orator creştin / Ioan St.
Lazăr. - Râmnicu-Vâlcea : Conphys, 2006
ISBN 973-750-029-6

235.3 Antim Ivireanul

821.135.1.09 Antim Ivireanul
929 Antim Ivireanul

C o p erta: Antim Ivireanul (reproducere după

A tanasie M ironescu, Sfânta Episcopie a Râm nicului -
Noului Sever in în trecut şi acum, 1906)

Tehnoredactare computerizată: ing. Carmen Şchiopii

ing. Rodica Dumitrescu
Machetare: Camelia Demetra Asprita
Coperta: Camelia Demetra Aspriţa
Tipografia „ Conphys ” —Rin. Vâlcea
Nr. 5 Sfântul Antim Ivireanul B
- o c r o tit o r sp iritu a l

IOMN ST. LM ZĂR

SFM N TO L
MNTIM M R E S N H Ii
- O R M TO R C R E Ş T IN

Editura CONPHYS
Kânmicu Vâlcea, 2 0 0 5
Colecţia „Sfântul Antim Iviveanul ~ ocrotitor spiritual”
apare Ia Rm. Vâlcea sub egida
Fundaţiei Culturale „Sfântul Antim Ivireanul”

IW1H ST. LtliîlK

Sfântul ANTIM im tU H U L
SFâHtBf RNTIIrl K/IKBRNHL
ocrotitor spiritual "tflStlCBlBdEdilRilKi"

Viaţa şi .acatistul
ST. Ierarh Martir
nrTRFiAWTTT.
I ■ _i.-ă
a fost sponsorizată până acum de:
- Episcopia Râmnicului - nr. 1 şi 4
- Prim ăria Râmnicului - nr. 2 şi 5
- Editura „Buna Vestire” (pr. N. State-B urIuşi)-nr.3
Lucrarea de faţă (nr. 5) apare şi sub egida
Centrului de Studii Medievale “Antim Ivireanul”

Gratitudine
 CUPRINS

„Exerciţiul de admiraţie” (Autorul).......... .............................................7

Partea I - încercare de biografie spirituală......................................... 11
1.1. Un destin din supoziţii, ambiguităţi, controverse..........................11
1.2. Un rost în gândul brăncovean...................................................... 18
1.3. Treapta rântniceană - „împământenire”
şi responsabilizare duhovnicească.................................................27
1.4. înalta „stepenă” mitropolitană sau a da sens istoriei.................41
1.5. Jertfa - nimbul sfinţeniei...............................................................49
Note bibliografice................................................................................. 51
Partea a Il-a - Personalitatea predicatorului creştin (crochiuri)..... 58
II. 1. Modelul consacrat: învăţătorul lumii......................................59
11.2. Virtuţile predicatorului în viziune apostolică şi patristică........ 63
11.3. Sfântul Antim Ivireanul - (un) „model al predicatorului
creştin” .......................................................................................... 71
11.4. Sfântul Antim Ivireanul - orator creştin.................................... 83
11.4.1. „Afectarea modestiei”. Smerenie şi umilinţă............................................................83
11.4.2. Datoria faţă de Hristos şi neamul păstorit ................................................................... 86
¡1.4.3. Arspraedicandi după Sfinţii Părinţi
(noua relaţie cu publicul)...................................................................................................................................... 89
11.4.4. Cultura retorică a Ivireanului (o aproximare)...............................................93
Note bibliografice............................................................................... 110

5
Partea a IlI-a - Opera predicatorială a Sfântului Antim Ivireanul.121
III.]. Preliminarii despre predică...................................................... 121
HI.2. De la „ Cazanii” la „Didahii”. Materie şi stil..........................133
III.3. Principii omiletice în „Didahiile” antimiene...........................145
IHA. „Ars oratoria” în „Didahii” (repere)........................................151
UlA.l. O structură „in principia ” (canon) .........................................................................................151
UL4.2. Retorică şi expresivitate (noncanon).................................................................................... 156
IIL4.3. Valori artistice în limba literară antimiană
(o exemplificare).............................................................................................................................................................. 165
IIIA A. Calitate beletristică în „Didahii” (orientări)..................................................... 169
Note bibliografice............................................................................... 177
încheiere..................................................................................................183
Bibliografie generală selectivă............................................................. 188

6
 „Exerciţiul de admiraţie”

După opusculul „Sfântul Antim îvireanul - «vistierie de

daruri»“, poem critic în patru părţi (Omul, Umanistul, Artistul,
Sfântul) (Rm. Vâlcea, 1999, 2000), această nouă lucrare
abordează - cu aceeaşi înfiorare şi smerită reticenţă în faţa
personalităţii marelui ierarh martir (pe care noi o simţim
oarecum vie în sufletul nostru) - unul dintre aspectele cele mai
semnificative pentru înălţimea sa morală şi spirituală: oratoria
sacră. Recunoscute ca valori superioare în istoria literaturii
române (religioase), „Didahiile' Sfântului Antim îvireanul nu
încetează să fie prezente în existenţa noastră, provocându-ne
sensibilitatea şi cugetul pentru îmbunătăţirea spiritului şi a
faptei creştine în veacul nostru critic.
Am tentat în paginile care urmează să îngemănăm,
inclusiv la nivelul limbajului, într-o formulă unitară - sau
mixtă (dacă n-am reuşit să le sudăm îndestul) - cele două
perspective, teologică şi literară, în care au fost „tratate” până
acum „cuvintele” „de învăţătura" ale acestui ilustru cărturar şi
arhiereu cu „suflet mare” pentru neamul românesc adoptiv şi
7
pentru creştinătate, în genere. Astfel, a trebuit să refacem, pe
cont propriu, traseul fiecărei perspective, implicând, deopo­
trivă, interferenţa firească, precum şi reperele sau “nodurile”
unei “reţele” unice de interpretare. Aceasta ne-a determinat să
adoptăm adesea, dimpreună cu modalitatea ştiinţifică, şi pe
aceea didactică, încât acest volum poate fi considerat, parţial, şi
ca un îndrumar privind predicatorul creştin şi oratoria sa, cu
aplicaţie la viaţa şi opera Sfântului Antim Ivireanul, unul din
marile spirite din cultura română veche.
Cititorul nostru - fie el, slujitor al cărţii sau al
amvonului, fíe ei, elev la seminarul teologic ori student la
facultăţi de teologie, de litere sau (de ce nu?) de ştiinţele
comunicării -, cunoscând condiţia „exerciţiului de admiraţie” -
(aceea de a se desfăşură şi în continuare!), este rugat să ne ierte
dacă nu va găsi, aici şi acum, deja toate aşteptările sale;
volumul de faţă, pentru al cărui dar îi mulţumim Celui de Sus,
îl socotim treapta prealabilă unui demers pur estetic (de estetică
teologică !), năzuit de mult. întrevedem “Didahiile” antimiene
tangente cu Psalmii lui David, cu Plângerile lui Ieremia, cu
Profeţiile Iui Isaiia, cu bucuria lui Simeón, cu iubirea şi jertfa
hristică şi cu tălmăcirea patristică şi li se cuvine, credem, un
poem critic. Dar, pentru acesta, nădăjduim, iarăşi, spre Cer ...
Autorul

8
 Motto:

de yu -u t ern/odoledc. c lti/tu l f t rea

aleda l e i /ta d to r a / tln c jro - ¿ fla /ie i. OB le o e n it /a
jto i m u lti dtririn ij a n ii cut/o /to d it cu a a i r a l t i i au di
/tied to r i// a m i au a n u t caritate sü ß e teste d i a u c /ä n d it
lin e le ueam uleei aodtree, d e r nice uvteel n -a a ta rt
intim a m a re s i /urna a o d ttire a n u /u i GfZ/ntint,
a titu d iu e a /u i end a to )/to a re deed ip o a to a re, a - a /tu s
ca e l la dee/letdi lin e le di r a e d ft a trie i a d o /tin e , n -a
/teed d a to riile dale de con dtiin ta m a i tiredad de tó a te
interede/e di dóren tele dale / erdonale. Qr'/ee jío d t en
n eam eel nodtree td a d ic i n red n ici, inviértate
ra (tn ito rij I t 'n eßreatore t i altee, d a r rneeltimea de
clarare a le i Gülntinc n -a a aiuet-o enea. <l>l d-a
dir ren t/ r e dine cu to ta ld i cu tóate ale dale neam eelui
romanede. C Sdceit d e v o ta m e n t le n e iu d d i/ ridoditor
d a o t¡alo a re deodelitaexce/ttion aléi‘fiejeeriede'/ c r /te i
ejeorejia-n u l t i rom án ixatj care a /te d to rit / e dcauttetl
d d é ir ii d h o n t an cdte'’’.

Prof, Teodor M. Popescu

9
 Partea I
ÎNCERCARE
DE BIOGRAFIE SPIRITUALĂ

1. 1. Un destin din supoziţii, ambiguităţi, controverse

I-a fost dat poporului nostru ca primul şi cel mai mare

dintre predicatorii credinţei sale ortodoxe strămoşeşti să aibă
un destin de excepţie, trăit cu smerenie^ dşr şi cu demnitate,
sfârşit în mod martiric şi încununat - în tradiţia sufletului
românesc, mai întâi - cu aura sfinţeniei.
Nu i se cunosc Sfântului Antim Ivireanul, cu precizie,
nici data (1650 sau 1660), nici locul naşterii - chiar biograful
său principal, Gabriel Ştrempel, fiind nevoit să opteze, în
afara unor surse documentare certe: „1650 - dată
convenţională a naşterii - în Georgia -... neconfirmată
documentar”1. De asemenea, moartea sa a comportat două
versiuni explicative:
- una, oficială, anume că a fost măcelărit şi înecat în
râul Tundjia din Grecia, din porunca sultanului (?!), de către
soldaţii turci din escorta care-1 purta în exil spre muntele Sinai2;
- cealaltă, neoficială, anume că a fost înecat în lacul
Snagov, din porunca domnitorului Nicolae Mavrocordat, care
n-a avut linişte până când nu l-a văzut el însuşi fără grai pe
marele ierarh, această versiune fiind secretul pe care, ca să fie
iertaţi, n-au vrut să-l ducă în moarte făptaşii şi apropiaţii lor3.
Acestor „ambiguităţi" de destin, încărcate de un „ halou
de mister" favorabil legendei, dar şi unor „noi investigări”4 li
se adaugă alte serii de incertitudinii documentare. Mai întâi, în
legătură cu originea etnică. A fost Antim Ivireanul „georgian
de neam", născut în Iviria (Georgia), după cum menţiona el
însuşi în prefeţele cărţilor tipărite în limba greacă şi arabă şi
răspândite în Orient3 ? A fost român macedonean, după cum se

11
presupunea şi la douăzeci de ani după moartea lui6 şi după cum
au afirmat câţiva cercetători mai vechi sau mai noi7 ?
Majoritatea celor care au studiat împrejurările biografiei
Sfântului Antim Ivireanul sunt categorici în a afirma originea
georgiană. O spune mai întâi Anton M aria del Chiaro,
secretarul domnitorului Brâncoveanu, care afirmă despre
Antim că era „di nazione g i o r g i a n o A spus-o, în câteva
rânduri, însuşi mitropolitul: Jn tre altele să cuvântează şi
aceasta cum că sunt străin şi nu s-au cuvenit să fiu mitropolit,
în Hristos sîntem toţi una. Şi apoi n-am fost numai eu episcop
şi mitropolit strein în ţara Românească.... ” —menţionează el în
1712, într-una din scrisorile de dezvinovăţire către domnitor.
Cu toate acestea, menţionarea în AşezămăntuV din
1713 al mănăstirii Antim, de către ctitorul ei, a numelor de Ioan şi
Maria - „care nu pot să fie decât părinţii lui” fpr. Niculaie
Şerbănescu) ”, „nume care nu prea au rezonanţă gruzina ’
(Florin Faifer) - perpetuează o îndoială, presupoziţia că ar fi
(a)român, altfel, este destul de greu de explicat în ce fel
„cunoaşterea limbii române este uimitoare la Antim” (G.
Călinescu). Un argument insuficient, însă, pentru a doua opţiune.
Absenţa documentelor a dat şi mai dă loc la
diverse speculaţii privind justificarea numelui (românizat) de
,Jvireanuî\ ca formă de blazon”. Dar mai ales provoacă
ipoteze adesea contradictorii în legătură cu traseul şi momentul
venirii Sfântului Antim în Ţara Românească. în acest sens,
temeiul disputelor îl constituie informaţia lui Anton M aria del
Chiaro, apropiat de Antim, care scrie că acesta provenea
dintr-o familie înstărită, dar, printr-o întâmplare necunoscută, a
căzut „rob”, la turci, din fragedă vârstă. De aici, diferite opinii
în legătură cu copilăria şi adolescenţa celui ce şi-a zis,
fivireanur9; consecutiv, alte opinii încearcă a lămuri, pe ce
traseu, datorită cui şi când a venit el în Tara Românească111. O
spune frumos, dar fără să ne răspundă la toate întrebările
posibile, ucenicul lui Antim, tipograful Mihail Iştvanovici, în
prefaţa-dedicaţie Ia ,M olitvenicur tipărit la Râmnic, în 1706
12
(desigur, cu acordul celui pe care-1 numeşte „al mieii stăpân şi
de bine făcătoriu părinte ’):
„Precum oarecănd, din purtarea grijii Dumnezeieşti,
prea frumosul Iosif prin vinderea fraţilor lui, ismailitenilor,
înstreinat au fost de părinţi şi de ţara lui în pământul
Eghipetului ...,aşa... şi pre iubirea ta de Dumnezeu, ca pe un
mărgăritar scump, legat cu aur, întru vindere oarecănd fiind
preţuit, şi din ţara ta scos, şi în partea locurilor noastre adus şi
nemerit, ai strălucit ca o rază luminoasă... ” Aşadar,
„streinătatea” lui Antim este învederată! Iar cel care l-a adus
în Ţara Românească (dar oare direct de la Constantinopole?)
este, la fel de indubitabil, Brâncoveanul: „..Aici, în ţara
noastră,... înălţatul nostru stăpân şi Domn Ioan Constantin
B(<asarab>) B(<râncoveanu) voevod, ajlându-te şi
văzându-te pre iubirea ta de Dumnezeu şi cercetându-ţi
ascuţita minte, te-au aflat vrednic şi iscusit.......Cât despre
motive, acestea sunt aptitudinile ieşite din comun ale tânărului
mirean: „ Că a ce feliu de meşteşug şi lucrare iscusită nu te-ai
arătat desăvârşit? De voiu zice: în toate, nu voi minţi... ”n sau
cum îl va defmi mai târziu Nicolae Iorga: Antim - „meşterul
tuturor artelor”\
Nu este clar nici timpul, nici locul unde s-ar fi călugărit
Antim, deşi cele mai multe opinii ale cercetătorilor susţin că
trecerea lui la monahism s-a petrecut în capitala Ţării
Româneşti, la Mitropolie, prin grija duhovnicului Macarie,
protosinghel, pe care Antim, în ,^işezământur din 1713, îl
aminteşte alături de mitropolitul Teodosie între „binefăcătorii”
săi - cf. Gabriel Ştrempel şi pr. Niculae Şerbănescu, dintre
cei mai de seamă exegeţi.
Toate aceste ambiguităţi şi controverse sunt evocate
mai recent de către Mihai Rădulescu, în cap. „Scrieri despre
Antim Ivireanur din cartea sa intitulată „Antim Ivireanul -
învăţător, scriitor, personaj” (v. nota 7).
Nu am putea încheia aceste referinţe introductive fără a
sublinia faptul că şi un alt exeget antimian, M ihail-G abriel

13
Popescu12, a depăşit, încă în anii ‘60, controversele amintite,
optând spre răspunsuri pertinente, confirmate (parţial) în timp.
în ceea ce ne priveşte, convinşi că, din copilărie şi din
adolescenţă, se prefigurează personalitatea unui om, nu vom
insista asupra diverselor perspective contradictorii, fiind
interesaţi de ceea ce a făcut efectiv Sfântul Antim Ivireanul de
la venirea lui în ţara Românească (1688/1690), care, oricum s-a
petrecut în jurul vârstei de 30 de ani, o vârstă a maturităţii. La
această vârstă el avea imprimate în personalitate:
- amintirea adânc refulată a unei dureroase frustrări
din copilărie, prin „înrobire ' şi, probabil, ruperea de părinţi,
pierderea lor —pe ei îi evocă întâi (ca „un suspin ’ îndelung „al
vieţii' sale) în ,Aşezămăntuf' - testament din 1713;
- aversiunea funciară împotriva turcilor, încărcată de
motivaţii personale, religioase şi culturale, dar şi de speranţa (şi
nerăbdarea) de a-i vedea înfrânţi în condiţiile istorice de după
asediul Vienei (1683), prin ridicarea unor state europene
puternice, Austria şi Rusia;
- o polivalenţă în dexterităţi tehnice, care nu numai că
uimea pe contemporani, dar îi asigura şi o anume independenţă
materială, în condiţiile în care, prin „streinătatea ” lui nu avea
cum să posede proprietăţi, dregătorii şi alte favoruri ale soartei;
aceste virtuţi meşteşugăreşti se cădea să fie folosite în serviciul
bisericii, de care laicul Andrei se dovedeşte profund ataşat;
- o pregătire cultural-spirituală (de autodidact)
remarcabilă, care-i va permite ca, în scurt timp, să nu fie
perceput doar ca meşteşugar, recte tipograf, ci să fie admis în
mediul cărturarilor vremii, atât autohtoni (Cantacuzinii), cât şi
străini, cei acreditaţi la Academia Domnească înfiinţată de
Brâncoveanul pentru întărirea Capitalei ca un centru spiritual al
ortodoxiei. Există şi ipoteza că unii dintre profesorii greci l-ar
fi recomandat pe Antim lui Brâncoveanul (M-G. Popescu);
- stăpânirea mai multor limbi: georgiana, greaca şi turca
(despre limba arabă, deşi a confecţionat chiar litere de tipar
pentru aceasta, Antim va mărturi că „mi-e streina ’ şi va cere

14
 iertare, în prefaţa „Ceaslovului grecesc şi arăbesc”, 1702,
pentru Joale greşelile" acestei tipărituri); înclinaţia către limbi
îl va face ca, în scurt timp, să-şi însuşească limba slavonă
(considerată, de asemeni, de către Antim, „streină", dar nu
numai lui, ci şi neamului românesc), pentru ca să-şi asume, în
mod uimitor, şi limba română.
Se afirmă că, la data venirii sale în ţara Românească,
Andrei, ulterior ieromonahul Antim, ştia tehnica tiparului,
însuşită, după Virgil Molin, în Georgia, la tipografia din
Tiflis13, după M.-G. Popescu, la Constantinopol, căci în ciuda
prohibiţiei otomane, funcţionau, cu greu, în Imperiu, câteva
tipografii pentru creştinii din Grecia, Iviria, Armenia14, sau,
după pr. prof. N. Şerbănescu, la Veneţia15. Ultimul dintre
aceştia face această presupunere, incitat de faptul că „în nici
lina din lucrările ce a imprimat, Antim nu aruncă nici un
cuvânt despre pretinsul său dascăl (în ale tipografiei), Mitrofan
episcopul, cum a făcut despre alţii. In cazul lui Mitrofan, de
i-ar f i fost dascăl, să fi fost oare atât de nerecunoscător? ”...
„Se pare că nu.. (încât) cred că Antim fusese iniţiat în acest
meşteşug, cel puţin până la o anumită treaptă, în altă parte
decât în tipografia lui Mitrofan de la Mitropolia din Bucureşti,
unde se poate doar numai să se f i desăvârşit în ceea ce
cunoscuse probabil în altă parte, poate chiar la Veneţia"16.
Deşi ipoteza Veneţia este doar o presupunere, fără
documente probatorii şi nu poate fi susţinută nici tehnic (prin
elemente de meşteşug/gravură sau tăierea literelor)17,
argumentaţia pr. prof. N. Şerbănescu în privinţa relaţiilor lui
Antim cu Mitrofan poate susţine supoziţia că primul ar fi
ucenicit altundeva în meşteşugul tipografiei - ceea ce înclină să
accepte şi Gabriel Ştrempel11*, cu atât mai mult cu cât, pentru
prima dată, îl întâlnim pe „priceputul mirean Andrei”, la noi, în
spaţiul tipografiei (de la Mitropolia Ungrovlahiei). Aici —şi ne
referim acum la ipoteza că a învăţat meşteşugul numai în Ţara
Românească - a fost folosit, la început, „negreşit la tipărirea
cărţilor greceşti, ca unul ce ştia mai bine această limbă”.

15
 pentru ca, în curând, „cum era om îndemânatic şi iscusii, nu va
f i întârziat ca să priceapă şi să-şi însuşească în întregime acest
meşteşug, devenind în scurt timp un bun cunoscător al lui ”19.
De aici, caracterele tehnice (ale tiparului) însuşite şi practicate
de Antim vor avea un puternic caracter autohton, fără
reminiscenţe din alte locuri sau asemănări cu acestea -
sugerează Dragoş M orărescu (op.cit.), care evidenţiază şi
caracterul personal al multor gravuri şi feluri de litere (fíe
acestea greceşti, slavone, arabe ori georgiene).
Cât priveşte relaţia lui Antim cu Mitrofan, Dragoş
M orărescu are o altă perspectivă: „Faptul că Andrei devenit
prin călugărie Antim, îi va succeda lui Mitrofan, în iunie 1691,
la conducerea tipografiei bucureştene este un argument,
desigur, nu numai de capacitate, dar şi al strânselor relaţii
personale, cât mai ales al programelor editoriale diferite, pe
care le vor urma fiecare, cum dovedeşte sumarul operelor
imprimate. Antim se va ocupa în special de direcţia trasată de
Dositei pentru ortodoxia răsăriteană în diferite limbi străine,
sprijinită din plin de Brâncoveanu, dar şi, alături de Mitrofan,
pentru dotarea serviciului religios cu cărţile de bază în limba
română, operă impusă de evoluţia societăţii ”20.
Perspectivă absolută justă, care însă nu explică „lipsa
numelui lui Mitrofan ’ din referinţele lui Antim, pentru care ne
îngăduim aici o supoziţie. în condiţiile ascendentului lui
Dosithei, patriarhul Ierusalimului, şi al cărturarilor greci la
curtea lui Brâncoveanu, în acel început al domniei acestuia,
prezenţa lui Mitrofan - „mâna dreaptă” a lui Dosoftei,
mitropolitul Moldovei, în politica de antohtonizare a limbii de
cult şi continuatorul acestei politici în Ţara Românească (unde
se refugiase înainte de captivitatea ierarhului său) - devenise,
probabil, indezirabilă, cu atât mai mult cu cât mitropolitul
Teodosie Veştemeanul se dovedise mai reticent (sau mai
diplomat!) în această privinţă. Se pare că Mitrofan n-a înţeles
diplomaţia domnitorului şi a mitropolitului care i-au redat
calitatea arhierească, înscăunându-1 episcop la Buzău, unde, mai

16
departe de ochii grecilor, n-a fost oprit să continue tipărirea de
cărţi de cult în limba română; se pare că l-ar fi văzut pe Antiin ca
uzurpator şi, totuşi, „omul grecilor ’, deşi, dacă între amândoi ar
fi fost o colaborare veche (din 1682), ar fi putut să-l cunoască
mai profund şi să evite un asemenea gând.
De altfel, în acelaşi mod vor proceda domnitorul şi
mitropolitul în 1705, când şi pe Antim îl vor muta de la
Bucureşti, la Râmnic, ca arhiereu, să continue politica
defunctului Mitrofan, prin tipărirea de carte de cult ortodox nu
în limba greacă (cum ar fi voit Dosithei şi grecii lui), ci în
limba română şi, de data aceasta, şi pentru românii din
Transilvania, agresaţi de prozelitismul catolic şi protestant. Şi
se pare că şi aici un alt cărturar român de seamă, Damaschin
Dascălul, episcop de Buzău în locul lui Mitrofan, l-ar fi
considerat pe „străinul” Antim că a ocupat un loc ce i s-ar fi
cuvenit lui, fără să înţeleagă eficienţa scontată (şi dovedită!) a
lui Antim la Râmnic. (O simplă comparaţie cantitativă între
tipăriturile lui Damaschin în intervalul 1703-1708 la Buzău -
numai două - şi cele ale lui Antim la Râmnic între 1705-1708 -
nouă - ar demonstra justeţea opţiunii domnitorului şi a
mitropolitului referitoare la Antim).
Trebuie să-l credem pe Sfântul Antim care mărturiseşte:
, f a episcopia Râmnicului puiu martor pre Dumnezeu, cel ce
cunoaşte ascunzişurile inimii, că nici în visul meu nu mi-am
închipuit să mă fac arhiereu...”11 şi să medităm la „căile
Domnului” care sunt „încurcate” pentru unii oameni ce nu-şi
pot reprima orgoliul, frustrarea şi nu pot ierta chiar dacă li se
cade să o facă.
în fond, tustrei - Mitrofan, Antim şi Damaschin - au
slujit cu patimă, fiecare în felul lui, aceeaşi idee: românizarea
limbajului sacral în Biserica Ortodoxă a neamului, în contextul
desuetudinii limbii slavone şi al presiunilor Patriarhiei
ecumenice de a promova în loc limba greacă. Dintre toţi, lui
Antim i-a revenit misiunea cea mai grea, aceea a confruntării
la tot pasul cu puternica influenţă grecească şi a contracarării
acesteia prin strategia diplomatică a tipăriturilor, prin ritmul şi
calitatea acestora.

17
 1.2. Un rost în gândul brâncovean

Revenind la anul 1690, considerat anul venirii lui

Antim în Ţara Românească, el este foarte important şi pentru
că acum (după G. Ştrempel) mireanul artist trece în
monahism, la îndemnul mitropolitului Teodosie, care a gândit
să-l „câştige pentru biserică, spre a pune în serviciul ei
numeroasele lui daruri'- Opţiunea va fi fundamentală.
Referindu-ne la acest moment, am făcut, în alt context, o
analogie cu „mireni - artişti din Evul Mediu european intraţi în
cultul aulic şi răsplătiţi treptat cu înalte funcţii ecleziastice"21 -
ceea ce, desigur, s-a întâmplat şi cu ^m eritul ieromonah Antim
t i p o g r a f u l aceasta, însă, nu numai şi chiar nu atât pentru
„marile realizări artistice", cât mai ales pentru contribuţia la
dezvoltarea vieţii spirituale, pentru viaţa de sfinţenie, percepută
de majoritatea contemporanilor, căci, într-adevăr: în
mentalitatea vremii şi mult după aceea, condiţia artistului
Antim a fost «eclipsată» (parţial!) de condiţia ierarhului Antim
(ajuns la martiriu pentru «politia» lui!) ”23.
Antim Ivireanul rămâne la conducerea tipografiei din
Dealul Mitropoliei în perioada 1691-1694, tipărind:
1. „învăţăturile lui Vasile Macedoneanul către jiu l său
Leon", în limba neogreacă, textul fiind tradus de Hrisant
Notara, nepotul lui Dosilhei al Ierusalimului (1691,octombrie).
Cu Hrisant Notara, Antim „va avea legături când bune, când
rele, toată viaţa ” (G. Ştrempel).
2. Slujbele Sfânt ei Paraschiva Cele(i) Noui şi a
Sfântului Grigore Decapolitul (1692) - în greceşte; pentru al
doilea sfânt, „făcută..." în această limbă, de către Matei al
Mirelor, „cu toate că, în mănăstirea Bistriţei oltene, care
nu era «închinată» şi nu adăpostea călugării greci, laudele
Sfântului ocrotitor fuseseră cântate până atunci în
slavoneşte”24.

18
 3. Evangheliarul greco-român - lucrare monumentală,
cu foaia de titlu gravată de Antim cuprinzând elemente florale
ce vor fi întâlnite şi pe pilaştrii ctitoriei sale (G. Ştrempel) - în
1693, cu o prefaţă semnată de „prea micul în eromonalii, Antim
de la î v i r i i a „o minunată Evanghelie ’ (N. Iorga), în care
partea grecească e menită pentru slujbă, iar cea românească
numai pentru ca „şi în casele noastre cu cetania ei adesea să vă
îndeletniciţi' (Antim), potrivit unei idei noi, aceea că patimile
rele din inima omului şi „numai din cetanie şi din auzire să
omoară dar şi unei strategii: lectura - ca o formă tranzitorie
înainte de introducerea în cult (cum releva N. Iorga).
4. Psaltirea românească (1694) cu o frumoasă gravură
originală a prorocului David „datată din acelaşi an” (G.
Ştrempel) - „tălmăcită chiar în limba românească şi pentru
toate cathizmele cu tropare şi cu molitve de rugăciune pentru
mai mult folosul şi înţelesul celor ce vor ceti”, cum confirmă,
,¿meritul între ieromonahi Antim Ivireanul, tipograful”.
Dedicaţia acestuia cuprinde o primă expresie a talentului literar
al lui Antim, care evocă, în spiritul umanismului creştin,
,.fericita şi mai aleasa şi cuvântătoarea zidire, omul”, pentru a
reliefa „den neamul omenesc ’ pe domnitorul Constantin
Brâncoveanul, al cărui panegiric îl face, deoarece „mai vârtos
de toate, precum zice acest fericit David, ai iubit podoaba
casei lui Dumnezeu, care iaşte sfânta biserică”, pe care „o
înfrumuseţezi iară cu cuvânlatoarea podoabă, adecă cu sfintele
şi de Duhul Sfânt grăitele Scripturi ”1(\
5. Psaltire - 1694, cu 533p., în limbile română şi
slavonă, ediţie tipărită probabil pentru Moldova, căci în prefaţă
Antim i se adresează lui Constantin Duca, domnitorul
Moldovei şi ginerele lui Constantin Brâncoveanul.
Desigur, pentru transpunerea în româneşte a celor două
lucrări scripturistice de bază, Aitim va fi folosit mai multe
experienţe anterioare, între care textul Bibliei lui Şerban
Cantacuzino, dar va traduce şi el. Este de subliniat că,
deopotrivă cu tipărituri în limba greacă, Antim îşi va asuma şi

19
el autohtonizarea limbajului scripturistic prin tipăriturile sale,
pe linia începută de Mitrofan, care răspundea unor necesităţi
urgente în viaţa religioasă, dar trebuia să fíe făcută cu o
anumită înţelepciune, dat fiind faptul că limba română încă nu
era considerată demnă de sacralizare prin transpunerea
Sfintelor Scripturi în făgaşul ei. N. Iorga observă că nici textul
Psaltirii (de la 1694), nu este prevăzut, ,^ă se dea preoţilor
spre întrebuinţare, ci să se împartă numai pentru citire, «în har
pravoslavnicilor creştini»”11- ceea ce poate fi o formă de
prudenţă şi diplomaţie (pe principiul “nu zic, dar fac”). Numai
prin multiple experienţe de tălmăcire şi prin acoperirea
întregului domeniu al cultului ortodox se putea face dovada
reuşitei în sacralizarea limbii - ceea ce va constitui un obiectiv
prioritar pentru Antim, în pofida dificultăţilor provocate de
preoţii şi cărturarii greci, interesaţi de tutelarea vieţii religioase
a românilor, respectiv, de “grecizarea Bisericii româneşti”™.
în 1694, prin străduinţele domnitorului Constantin
Brâncoveanul, se alcătuieşte o nouă tipografie domnească, de
data aceasta la mănăstirea Snagov, unde pentru a o pune în
funcţiune, este chemat acelaşi Antim tipograful, căruia în
acelaşi an i se acordă şi calitatea de egumen. în cei şapte ani cât
va sta aici, îşi va alcătui o tipografie proprie - ca formă de
independenţă materială - dar se va preocupa cu deosebită
aplicaţie şi de îmbunătăţirea radicală a vieţii materiale şi spirituale
a călugărilor, făcând din această mănăstire un reper al vieţii
monahale şi culturale, aducând-o la o strălucire culturală pe care
„n-o va mai avea nicicând mai apoi"19. Buna experienţă
administrativă, ca şi aceea liturgică pe care Antim le realizează la
Snagov vor fi achiziţii de preţ pentru personalitatea lui, orientată
de acum în mod mai hotărât spre acţiunea concretă privind
canoanele bisericeşti, din perspectiva păstorului de suflete.
Această orientare se va resimţi în mod corespunzător şi
în activitatea tipografică desfăşurată la mănăstirea Snagov unde
tipăreşte următoarele lucrări:

20
 1. Orânduicila Slujbei S(finţi)lor Constantin şi Elena -
1696, în limba română, prima tipăritură realizată de către
ucenicul lui, Mihail Iştvanovici.
2. Antologhion - 1697, ianuarie, în limba greacă, cu
cca. 1000 de pagini; editorul, Galaction Vidalis, preciza în
prefaţă că lansarea s-a imprimat J n tipografia ce aţi fondat cu
propria voastră cheltuială şi îngrijire ’ - ceea ce atestă
proprietatea lui Antim asupra tipografiei cu litere greceşti tăiate
de el însuşi (tipografie ce va fi adusă la Râmnic, în 1705).
3. Evanghelie - 1697, în limba română, cu cca 180 file
cu gravuri, imprimată cu litere chirilice, care vor fi folosite mai
apoi şi la Râmnic; aici, pentru prima dată, semnează tipograful
cu numele său Antim Ivireanul.
4. Manual despre câteva nedumeriri, de Ioan
Karyophylles - 1697, în limba greacă; lucrare publicată după
moartea autorului şi realizată din îndemnul stolnicului
Constantin Cantacuzino de a răspunde conform dogmei
ortodoxe la unele întrebări legate de confesiunile catolică şi
protestantă care deveniseră agresive politic în epocă. Autorul,
considerat că produce erezii de către patriarhul Ierusalimului
Dosithei, a constituit pricina unui conflict între acesta şi
domnitorul Constantin Brâncoveanul, care îi găzduia pe
amândoi. Antim publică această lucrare „nu fără ştirea
domnuluC, ca un “gest de o eleganţă deosebită faţă de memoria
lui Ioan Cariofil, atacat, după moarte, da preopinentul său
Dosithei m în 1694 (,Manual contra lui Ioan Karyophylles').
Că momentul ,J\Ianualului” lui Cariofil este
semnificativ în epocă (şi în biografia lui Antim) este
învederat: el reprezintă o „deschidere” a intelectualului şi
teologului răsăritean către dialogul (teoretic) între cele două
confesiuni creştine tradiţionale: ortodoxă şi catolică, chiar
dacă rezultatul său păstrează poziţiile lor ca ireconciliabile.
Acest gest, deşi „închis” finalmente, păstrează speranţa unei
înţelegeri viitoare pe bază de respect reciproc, ca atitudine
alternativă faţă de extremisme. Răspunsurile lui Cariofil

21
 întărind temeiurile pentru contrareacţiunea ortodoxă faţă de
prozelitismul catolic, pentru Antim era evident că pe terenul
ideologic această înţelegere (împotriva otomanilor !) rămânea
închisă; conserva - ascunsă şi plină de inerţii - „deschiderea”
politico-militară, care-i confrunta surd pe basarabi (prudenţi)
şi pe cantacuzini (decişi, impulsivi)... Putea sta Antim, fostul
„rob”, abstras sau în expectativă ?
5. George Maiota: Discurs panegiric despre împăratul
Constantin - 1697, în limba greacă. Autorul era predicator la
curtea lui Brâncoveanu.
6. „Gramatica Slavonească” de Meletie Smotriţki -
1697, în limba slavonă, cu 146 pag. în prefaţa cu care însoţeşte
această vestită lucrare, Antim dovedeşte încă o dată diplomaţia
sa, vorbind despre preţuirea ce trebuie acordată Gramaticii
{„căci precum corpul fără de suflet mort este, precum soarele
fără de lumină nu luminează şi precum mâncarea nu e plăcută
fără de sare, tot aşa e şi cetirea sau scrierea fără gramatica
conducătoare ”); nu scapă, totuşi, să accentueze că limba
slavonă „o întrebuinţăm nu ca pe a noastră, ci ca pe una străină
şi împrumutată”. Utilitatea demersului său tipografic o vede în
faptul că „în bisericile dumnezeieşti noi ne-am obişnuit a ceti
slavoneşte; dar necunoscând această limbă, care ne este
străină, nu a noastră, putem de multe ori să cădem în greşeli”;
lucrarea are deopotrivă o utilitate didactică, întrucât domnitorul,
căruia îi este închinată, a întemeiat „şi şcoala pentru învăţarea
(îndreptarea) limbii slavoneşti pentru copii şi vârstă frageda'31.
Această bogată argumentaţie se adaugă aceleia
frecvente în epocă prin care tradiţia limbii slavone ca limbă de
cancelarie, de cult şi de cultură era folosită ca obstacol în calea
tendinţelor de grecizare, ca ecran în spatele căruia se pregătea
românizarea cultului liturgic ca expresie a identităţii etnice.
Antim devine un exponentt de marcă al năzuinţelor româneşti.
7. Poveste dejale - lucrare cu datare nesigură (1696-1699),
cuprinzând traduceri din greceşte, în versuri, de Radu Greceanu;
„e cunoscută numai dinlr-o copie manuscrisă din J735”32.
 8. Acatistul Maicii Domnului - 1698, în limba română,
pe care Antim îl „imprimă singur” (G. Ştrempel); acum îşi
face începutul acel cult monahicesc - intim (şi) lui Antim -
pentru Maica Domnului, care va fi reliefat treptat şi va „înflori”
în panegiricele din „Didahii”;
9. Mărturisirea credinţei ortodoxe şi Expunere despre
cele trei virtuţi —1699, în limba greacă populară, prima lucrare
(de 86 pag.) şi, în limba greacă clasică, a doua lucrare (de 256
pag. ), ambele fiind legate împreună într-un singur volum33.
10. Maxim Peloponezianul: Carte sau lumină, cu
drepte orientări din Dogmele Bisericii Răsăritului asupra
dejghinării papistaşilor - 1699, în limba română; traducerea îi
aparţine, probabil, lui Antim, după o versiune în limba greacă,
apărută la Bucureşti în 1690. Prin titlul său mai mult decât
semnificativ „Carte sau lumină”, lucrarea denotă optica (pre-
iluministă)a Bisericii Răsăritului de a folosi tiparul pentru
luminarea minţilor într-o epocă de criză confesională; ea
vădeşte în Antim, care o publică în româneşte, un exponent al
„Bisericii luptătoare ”, preocupat, ca şi alţi teologi ai vremii, să
evite „dejghinarea” confesională între români, îndeosebi între
cei din Transilvania.
11. Floarea Darurilor - 1700, în limba română, cu 82 f.
(Doru B ădără) şi 170 p. (G. Ştrempel). Celebra antologie a
italianului Tomasso Gozzadini a fost tradusă din limba greacă
de Filothei Svetagoreţul.
12. învăţături creştineşti - 1700, în limba română, cu
203 pag.; traducere realizată de asemenea de Filothei
Svetagoreţul; este prima lucrare tipărită de celălalt important
ucenic al lui Antim, Gheorghe Radovici, care, în prefaţă, îi
aduce elogii maestrului său.
13. Psaltire - 1700, în limba greacă, cu 79 f., cu
gravuri, ediţie „extrem de îngrijită” (G. Ştrempel), finanţată
de către domnitor.
14. Liturghser greco-arah - 1701, cu 253 p. cu gravuri
şi text paralel, în limbile greacă şi arabă, comandat de către

23
domnitor pentru credincioşii ortodocşi din dioceza Antiohiei;
s-au folosit litere arabe şi greceşti tăiate de către Antim.
Lucrarea are o deosebită semnificaţie pentru orizonul de
acţiune spirituală în care se angajează acest prinţ al
Orientului” care era domnitorul Constantin Brâncoveanu, ca şi
pentru anvergura dexterităţilor acestui maestru al tipografiei
care a fost adeptul său, Antim Ivireanul.
15. Eortologiu de Sevastos Kimenitul, eminent teolog
al epocii, cu probleme de teologie practică - 1701, în limba
greacă, cu 332 p.
16. Proschinitarul Sfântului Munte - 1701, în limba
greacă, alcătuit de Ioan Comnen; acesta menţionează că şi-a
imprimat cartea „în teascurile lui Antim Ivireanul”, ceea ce,
pentru Doru Bădară, este dovada peremptorie că, la Snagov,
egumenul tipograf şi-a alcătuit o tipografie proprie, alături de
cea românească34.
Inventarul tipăriturilor de la Snagov ne oferă prilejul să
adăugăm la personalitatea lui Antim Ivireanul noi valenţe:
- Fără să fie mai productiv decât experimentatul şi
pătimaşul M itrofan de la Buzău - care prin tipărirea, într-un
singur an (1698) a celor 12 minee în româneşte realizează
„introducerea limbii româneşti în slujba Bisericii, aşa cum
dorise Dosoftei al Moldovei”35 - , Antim continuă seria
tipăriturilor în limba română (7 din 16), atât pentru cultul
liturgic, cât şi pentru lectura întru luminarea minţii. Orizontul
său de acţiune este astfel mai larg, înscriindu-se în sfera
contemporană a umanismului de factură creştin - răsăriteană.
- Acum Antim Ivireanul îşi depăşeşte condiţia de
tipograf, înscriindu-se mai mult ca anterior, în dezbaterea de
idei pe care o poartă oamenii de cultură ai timpului în legătură
cu deosebirile doctrinare dintre ortodoxie, catolicism şi
protestatism şi înţelege să se situeze de partea dialogului până
la elucidarea aspectelor controversate. Un exemplu în acest
sens este însuşi episodul legat de tipărirea „Manualului” lui
Ioan Cariofil, pe care, în pofida opiniilor patriarhului Dosithei,

24
 îl apreciază, considerând că a realizat, conform aşteptărilor lui
Constantin Cantacuzino, o lucrare ,jspre informarea celor
ortodocşi şi spre ruşinea şi compromiterea ereticilor şi a
necredincioşilor, ba chiar intr-o limbă accesibilă, astfel încât
să devină uşor şi bine înţeleasă rezolvarea unor asemene
chestiuni puse la îndoială şi c e r u t e în mod corect, „el (I.
Cariofil - n.n. I. St. L.) a dizolvat şi împrăştiat, cu claritate şi
concis, flecărelile şi inepţiile celor cu păreri opuse, aievea unei
pânze de păianjen, iar părerea sfintei noastre biserici şi
hotărârea ca şi judecata adevărului evanghelii, el le-a lămurit
şi confirmat”36. Antim, eventual şi ca să astâmpere suspiciuni
legate de încurajarea domnitorului, îşi asumă singur iniţiativa
tipăririi acestei lucrări: „.. căzăndu-mi în mâini şi citind-o cu
atenţie şi aprofundare şi văzând-o a f i foarte folositoare
fiecărui ortodox întru răsturnarea dogmelor opuse şi întărirea
şi confirmarea hotărârilor şi citatelor adevărului însuşi, m-am
oferit, foarte bucuros şi împins eu însumi de un zel
dumnezeiesc, s-o tipăresc în folosul tuturor... Iar faptul că,
din precauţie (şi diplomaţie), apelează şi la sprijinul învăţatului
Sevastos Kimenitul, „cel mai bun cunoscător al dogmelor
ortodoxe, dar şi zelos fierbinte al cuvioşiei şi preaevlavios faţă
de cele sfinte'2,1, nu face decât să confirme importanţa cărţii
respective şi a gestului său. Astfel, Antim nu se închide în
cercul teologic, se deschide „planului cultural", care - după
Eugenio G arin - îi adună pe cărturarii, laici şi clerici38;
profund convins de valorile ortodoxiei, Antim va căuta să le
promoveze, „ca sens funciar al fiinţei sale individuale"
aparţinând de biserica „luptătoare"29.
- Deopotrivă cu preocupările teologice şi culturale (care
ne sugerează un program în consonanţă cu strategia
domnitorului, dar şi cu tendinţele epocii), Antim egumenul
manifestă şi o neaşteptată apetenţă pragmatică, dovedindu-se şi
un foarte bun gospodar al mănăstirii încredinţate, precum şi un
ins capabil să-şi asigure, „din sudoarea frunţii mele",
independenţa economică, prin alcătuirea unei tipografii proprii

25
(cu litere, gravuri şi „teascuri” asigurate personal). Această
experienţă administrativă şi economică îi va fi de mare folos în
activitatea de ierarh la Râmnic şi la Mitropolie.
- în mod special, am putea remarca o tot mai bună
stăpânire a limbii româneşti de cultură şi teologice de către Antim,
căci prefeţele şi dedicaţiile lui conţin fraze tot mai bogate, cu o
logică bine condusă, cu volute retorice şi accente sufleteşti mai
libere (lirice), care-1 anunţă pe scriitorul orator de mai târziu.
în anul 1701, Constantin Brâncoveanul redeschide
tipografia domnească de la Mitropolie, unde-I recheamă pe
Antim Ivireanul, păstrându-i şi calitatea de egumen al
Snagovului. Majoritatea tipăriturilor realizate aici - poate ca să
astâmpere „setea” cărturarilor greci, frustraţi, o perioadă, de
darurile domnitorului - vor fl în limba greacă: 13 din 15. Un
tânăr autor (orator), Ştefan Brâncoveanu, feciorul domnului,
apare de trei ori: Cuvânt panegiric la marele Constantin
(1701), Cuvânt panegiric la martirul Ştefan (cu două ediţii:
1701, 1702) şi Cuvânt panegiric la Adormirea Născătoarei de
Dumnezeu (1703). Un alt fecior domnesc, Radu Brâncoveanu
apare cu o „Cuvântare la patima cea mântuitoare ’ (1704). Mai
apar două Ceasloave bilingve: primul, grecesc şi arăbesc, în
1702, iar al doilea, româno-slavon, în 1703. „Slujba cuvioasei
Matrona Hipolit”, în 1702, şi „Slujba Sfântului Visarion”, în
1705, alături de „Seniciuf sfinţirii bisericii^ (1703)
completează acest repertoriu cu noi cărţi de cult.
Cea mai importantă tipăritură în limba greacă îi aparţine
lui Sevastos Kimenitul Trapezunţiul: Jnvăţătura dogmatică
a Bisericii Răsăritului (1703), lucrare masivă, de 400 pag. -
datorată unuia dintre cei mai importanţi cărturari ai vremii, a
cănii contribuţie la stabilitatea doctrinei ortodoxe va fi
remarcabilă şi prin intennediul tiparului lui Antim.
Cea mai importantă tipăritură în limba română va fi, tot
în 1703, o ediţie în limba română a Noului Testament (109 foi),
care, scrie N. Iorga, „reproduce cu îndreptări pe cel
ardelenesc (de la 1648-n.n) şi e, ca şi acesta, o carte de cetire,

26
nu una de slujbă'™. Un ,A catistier\ în acelaşi an, 1703, se
adaugă neînsemnatei producţii în limba română, care, în mod
evident, îl va fi nemulţumit pe Antim pe drumul său propriu de
autohtonizare a cărţilor religioase. Era firesc să se producă ceva
care să întrerupă pentru mai mult timp excesul de tipărituri în
limba greacă.

1.3. Treapta rămniceană —

„împământenire ” şi responsabilizare duhovnicească

Acest prilej se ivi prin alegerea lui Antim Ivireanul ca

episcop al Râmnicului. O lovitură de maestru a marelui
domnitor ca şi a mitropolitului său, desigur, sub inspiraţia de la
Duhul Sfânt, care veghea asupra Ţării Româneşti şi asupra
destinului unei personalităţi în aleasă devenire, Antim41.
Era o nouă treaptă şi o nouă încercare pentru teologul şi
cărturarul, pentru tipograful domnesc şi egumenul de până
acum. A fi „păstor de suflete” pentru ortodocşii din Valahia
Mică - unde se întindea episcopia Râmnicului - „nici în visul
meu nu mi-am închipuit”, dar va însemna o ridicare a
constituţiei sale spirituale şi pragmatice la nivelul unui
arhiereu. Acesta, într-adevăr, priveşte cu responsabilitate
duhovnicească relaţia între clerici şi laici, „viaţa întru Hristos ”
necesară; Antim devenea, în acest sens, modelul slujitorilor
bisericii, care, precum păstorul cel bun oile, trebuie să-i ţină
aproape pe mireni. Aici, la Râmnic, neamul românesc nu mai
era, pentru Antim, o entitate oarecum abstractă, ci o realitate
vie, concretă; o realitate problematizantă cu atât mai mult cu
cât spaţiul de acţiune al ierarhului era într-o zonă de importanţă
strategică pentru ajutorarea românilor din Transilvania expuşi
ofensivei catolicismului şi protestantismului.
în cercetările de până acum, s-a insistat mai mult pe
însemnătatea tipăriturilor antimiene de la Râmnic - ca
deschizătoare de drum pentru viitorul centru tipografic

27
prestigios din secolul al XVII-lea sau deschizătoare de drum în
acţiunea ierarhului de a fi sfătuitor şi îndrumător pentru
preoţi şi duhovnici” (St. Isvoranu), de a îmbunătăţi condiţia
spirituală a slujitorilor Bisericii şi a vieţii religioase.
Desigur, acestea sunt semnificaţii indubitabile, dar,
dacă este să relevăm devenirea personalităţii Sfântului Antim,
trebuie să le adăugăm faptul că cei „trei ani fără două h u n ' cât
a stat la Râmnic îi marchează o sporire hotărâtoare: omul de
acţiune din domeniul cultural şi tipografic devine şi omul de
acţiune în planul pastoral, ceea ce înseamnă amplificarea
cadrului de activitate, o nouă frământare a vieţii proprii,
valorificarea resurselor interioare într-o Juptă" continuă. Numai
astfel se explică înalta tensiune a discursului său de la sfârşitul
acestei perioade, adică de la intronizarea ca mitropolit!..
Vom căuta să argumentăm această idee în cele ce
urmează. Şi vom începe, ca şi pentru perioadele anterioare, cu
activitatea tipografică, reluată aici prin aducerea tipografiei
proprii de la Snagov (mutată un timp la Bucureşti) şi de la
Bucureşti, noul arhiereu ştiind de timpuriu valoarea acestui
mijloc prin care s-a făcut atât de util poporului care l-a adoptat:
„...fiindcă n-am altă putere spre ajutorul aproapelui decât
ocupaţiunea tipografiei, n-am lipsit şi nu voi lipsi vreodată ca
să folosesc, după putinţa mea, pe fraţii în Hristos ai mei,
tipărind deosebite cărţi de suflet folositoare şi mântuitoare” -
cum scria în prefaţa ,Mortologhionului'' lui Sevastos
Kimenitul, publicat la Snagov în 1701.
Opera tipografică realizată de Antim, ca episcop al
Râmnicului, în acest vechi centru spiritual al cărui rol îl înalţă prin
înfiinţarea tipografiei episcopale, cuprinde 9 lucrări (cunoscute şi
descrise efectiv !), pe care le prezentăm, în principal, prin
intermediul descrierilor făcute de pr. prof. Niculae Şerbănescu42,
ilustru cercetător al istoriei bisericii române:
1. Tomul bucuriei - 1705, septembrie, carte „de
doctrină ortodoxă şi de combatere, mai cu seamă, a
prozelitismului romano-catolic", realizată „cu cheltuiala şi

28
îngrijirea” patriarhului Dosihtei (al Ierusalimului şi a toată
Palestina), în întregime în limba greacă, cu 640 pagini, în care
se cuprind:
- O lungă prefaţă, până la pag. 13, scrisă de Dosihtei şi
în care se arată, mai ales, greutăţile pe care romano-catolicii le
fac ortodocşilor, prin prozelitismul lor;
- Epistolele patriarhului Fotie (pp. 1-33)
- Actele sfanţului şi ecumenicului sinod al optulea
(pp.33-134);
- Ale înţeleptului Nicolae Cheramens, filozoful şi
doctorul din Janina; cele împotrivitoare la primatul papei ale
lui Meletie al Alexandriei (pp. 135-609)
- Dialogul ieromnimonului monah asupra altui
oarecare monah contra latinilor (pp.610-633)
- Errata (pp.634-640)
Cartea, „imprimată în condiţii tehnice excelente, putând
rivaliza cu orice tipăritură ieşită din tiparniţele apusene ale
timpului” (N. Şerbănescu), „este o ripostă dată de Antim
tendinţelor prozelitiste ale catolicilor”, fiind „o antologie de
texte menite să combată primatul p a p a f. Imprimarea ei în acest
oraş, unde, prin slăbiciunea episcopului caterisit Ilarion43,
„influenţa catolicismului se făcea viu sfinţită”, a avut -
consemnează G. Ştrempel —„o mare importanţă, căci focarele
schismatice au fost definitiv stinse”. „De altfel - remarcă în
continuare acelaşi autor - şi trimiterea lui Antim în această
episcopie n-a fost străină de raţiuni pravoslavnice. Prin energia
şi cultura sa teologică..., el era singurul în măsură, la aceea
vreme, să apere Biserica Ortodoxă Română de catolicism, care,
biruitor cu armele asupra turcilor - prin sabia habsburgică —,
se dorea învingător şi asupra Bisericii Ortodoxe”**.
Cu această perspectivă înaltă, nu înţelegem decât ca pe
un păcat omenesc aversiunea pe care Ilarion i-a păstrat-o lui
Antim, succesorul său, „omul grecilor”, care, mai întâi de
toate, a trebuit să tipărească antologia polemică a lui Dosithei,

29
cel mai înverşunat adversar al predecesorului său în scaunul
episcopal de la Râmnic.
Ar fi să ne gândim, totodată, şi la faptul că Antim, care
îl înfruntase o dată pe Dosithei tipărind ,Manualul despre
câteva nedumeriri" al lui Ioan Cariofil, „recuperându-l” pe
acesta (şi cu ajutorul lui Sevastos Kimeaitul) în ochii lui
Dosithei, trebuia să dea o dovadă de loialitate - nu faţă de
greci, ci faţă de ortodoxie (ceea ce Ilarion nu putea vedea nici
de la Râmnic, nici de la Snagov !) —şi, ca atare, a tipărit, pe
„cheltuiala” lui Dosithei, „Tomul bucuriei", antologie
doctrinară a contrareacţiei ortodoxe la ofensiva catolică.
Iar cu aceasta ajungem şi la o secvenţă inedită în istoria
cărţii româneşti: strategia politicii editoriale (a lui Antim -
după acelea ale lui Coresi, Udrişte Năsturel, Varlaam, Dosoftei,
Mitrofan) îşi adaugă un început de spirit democratic (pe
principiul „audialur et altera pars”), căci în planul
„dialogului” (domolit de-acum între Dosithei şi Cariofd),
„Tomul'' patriarhului poate fi socotit o corelare îndepărtată cu
,Manualul" teologului Cariofil.
2. Antologhion adecă Floarea Cuvintelor - 1705, carte
care „cuprinde în sine toată slujba ce i se cuvine lui Hristos a
sj)i)ntei biserici, peste tot anul", într-un chip „aşezat după cel
grecesc' şi tipărită, „spre cea de obşte a bisericilor lui
H(risto)s trebuinţă şi al pravoslavnicilor folos”', „indicaţiile de
tipic, textul evangheliilor şi al apostolelor, paremiile şi
sinaxarele sunt în limba română, iar restul în limba slavona'.
Acest cuprins se întinde pe 370 de file, după care, până la 406
file, se mai adaugă modele de slujbă la unul, doi sau mai mulţi:
apostoli, proroci, mucenici, ierarhi ş.a., apoi un „canon de
mângâiere către prea sf(î)nta Născătoare de Dumnezeu" şi
Ev (an)glieiiile utreniilor celor î l văscresne".
Aşadar, în acelaşi an în care îl publică pe Dosihtei în
limba greacă, Antim îşi continuă opera de tipărire a cărţilor de
cult liturgic în limba română (cu preponderenţă) - ceea ce
relevă succesul politicii lui diplomatice dedicate tipăriturilor

30
 culticc în limba română pentru asigurarea autonomiei bisericii
ortodoxe strămoşeşti.
3. învăţătura pre scurt pentru taina pocăinţei, „acum
într-acesta chip tocmită şi tipărită” - 1705, în limba română,
format 8, cu 25 de fo i în trei caiete de câte opt fo i fiecare şi o
foaie singură la sfârşit” (N. Şerbănescu). Lucrare originală a
lui Antim, destinată preoţilor, cuprinzând:
- f.2-6: Pentru Pocăinţă în scurt şi învăţătură de folos;
- f.6-11: Pentru Pocăinţă, ce lucru iaste şi cu ce mijloc
să câştigă şi cum să să facă. Partea cea dintâi.
- f. 11-14: Pentru ispovedanie
- f. 14-15: Pentru facerea canonisirii
- f. 15-18: A doao parte: în ce chip să fie duhovnicul şi
cum să ispovedească şi să îndrepteze pe oameni;
- f. 18-25: Ce se cade a întreba duhovnicul pe cel ce să
ispovăduieşte şi cum să înceapă.
Lucrarea - o raritate bibliografică azi! - are pe verso
foii de titlu o gravură înfăţişând icoana „Deisis” şi sub ea un
stih (moto!) luat din Psaltire: ,Mărturisi-mă-voi ţie, D(oa)mne,
cu toată inima mea ”. Referindu-se la această lucrare, Gabriel
Ştrempel remarcă faptul că „a fost concepută în două părţi:
cea dintâi, arând un caracter omiletic (o şi intitulează «Pentru
pocăinţă, în scurt şi învăţătură de folos») se adresează în egală
măsură enoriaşilor ca şi preoţilor ...iar a doua parte se
adresează duhovnicului... "43. Reputatul antimolog citează un
fragment semnificativ pentru modul în care Antim, explicând
cauza „înrobirii” în păcate ca fiind lipsa de cultură, este
convingător cu cititorii, tot astfel cum va fi convingător cu
ascultătorii predicilor lui:
„... Nu aflu altă pricină pentru săvârşirea păcatului
fără numai neînvăţătura şi neslovenirea, pentru că nu iubim să
cetim şi să învăţăm carte, nici să auzim măcar pe dascălii care
ne învaţă cuvântul lui Dumnezeu ... Că omul cel care nu ştie
carte ca să citească Sfânta Scriptură şi cărţile bisericii noastre
şi sfintele pravile se aseamănă cu dobitoacele cele
31
 necuvântăreţe, carele nu ştiu ce fac, de vreme ce n-au minte.
Se aseamănă orbilor, pentru că precum orbul, nevăzând
lumina soarelui, nu ştie unde merge, nici ce iaşte înaintea lui...
înlr-acesta chip şi mintea orbului neavând învăţătură şi
dăscălie a cuvântului celui drept, care îi iaste lumina, iaste orb
şi nu simte ce pricepe, piiarde cuvântăreasca lui blogorodnie şi
stăpânirea şi să face rob necuvântereţelor patimi. Deci pentm
ruşinata aceasta neînvâţătură să facem atâtea şi mari răutăţi şi
păcate de moarte, fără frica lui Dumenezeu... ”46 (?!).
Gabriel Ştrempel mai observă în legătură cu această
lucrare faptul că ,ţintim va relua tema mărturisirii, lărgind-o
sub caracterul de îndreptar, într-o învăţătură păstrată la
sfârşitul Didahiilor”: «începătură şi învăţătură pentm
ispovedanie». De unde posibile întrebări şi răspunsuri: va fi
fost în intenţia lui să retipărească separat şi mai bine nuanţate
sfaturile incluse în .... a doua parte a broşurii din 1705? Nu
este exclus.
Este posibil ca Antim, găndindu-se la imprimarea
«Didahiilor», să fi aşezat în finele lor, pentru uzul preoţilor
duhovnici, îndemnurile şi dispoziţiile sale”47.
Oricare ar fi fost intenţiile (neîndeplinite) ale
mitropolitului Antim, noi reţinem aici legătura între tipăriturile
râmnicene ş i ,Didahiile” sale, caracterul pregătitor al primelor
pentru opera antimiană capitală, faptul că aceasta s-a putut
sprijini pe treptele anterioare, între care aceea de la Râmnic a
fost cea mai apropiată.
4. Ev/tologltion, adecă M(o)l(i)tv(e)nic, „acum întâi
într-acesta chip tipărit şi aşezat, după rânduiala celui
grecesc” - 1706, în limba română. Lucrare în mai multe
privinţe importantă. Este tradusă în întregime din greceşte în
româneşte de către Antim, precizarea referitoare la „rânduiala
(tipului) celui grecesc” având menirea de a sublinia caracterul
canonic al conţinutului. în acelaşi sens, în pagina 1 se
precizează: ,JEvhologhion adecă m(o)l(i)tv(e)nic care
cuprinde în sine toată treaba bisericii ce să cuvine preoţilor

32
dată întâi de la Sf(i)nţii apostoli, după aceia de la sf(i)nţii de
D(u)mnezeu purtători părinţi, întocmită la toate trebile” —ceea
ce confirmă caracterul canonic şi precizează utilitatea integral
cultică a lucrării, reprezentând, în acest sens, încă o izbândă a
lui Antim Ivireanul pe drumul autohtonizării limbajului în
cultul ortodox.
întâia descriere completă a acestei lucrări datează din
1966 şi aparţine lui Damaschin Coravu (acum ierarh), care a
remarcat în cuprinsul ei două cărţi distincte: prima dintre ele,
sub titlul ,Molit\>enic” fiind un „Liturghier”, iar a doua,
publicată împreună cu prima, este „Aiolitvenicul” propriu-zis48.
Liturghierul - numai o parte a acestuia: ,Jiânduiala
Dumnezeieştii Liturghii a lui Zlatoust” - ca şi Molitvenicul, nu
apăreau la noi pentru prima dată, dar Antim ţine să sublinieze
într-o notă deosebirea acestei lucrări faţă de cele anterioare în
limba slavonă: „Insă să ştii şi aceasta că de vei cerceta pre
amăruntul rânduialele şi tălmăcirea acestui Molitvenic şi de-l
vei potrivi cu niscare izvoare slavoneşti, veri de unde ar f i
tipărite , şi nu să va potrivi, să nu te pripeşti îndată a defăima,
căce noi am urmat Molih’enicului grecesc, care l-au tipărit
Nicolaie Gliki la anul de la Hristos 1691”A'}.
De unde deducem că Antim era atent la tipăriturile
confraţilor (între acestea, cele ale lui Dosoftei: ,JPsaltirea
dă-nţeles”, „Molitvănicul dă-nţeles” sau cele ale lui M itrofan,
emulul lui Dosoftei), dar nu totdeauna mulţumit de ele; în
calitate de cunoscător avizat al limbii greceşti, canonice,
muncea probabil de mulţi ani ca să dea echivalenţele româneşti
cele mai bune: „şi după cât ne-au fost putinţa şi întru înţeles şi
întru rânduiale am aşăzat: pre alocurea am şi adaos în
tălmăcire pentru scurtarea limbii româneşti”51'.
Dan Horia Mazilu are profundă dreptate să remarce:
,¿intim Ivireanul.. n-a fost un «deschizător de drum» în
prefacerea în româneşte a textelor liturgice. El a fost, însă,
categoric, veritabilul performer în acest plan”51. Stă mărturie
între toate activitatea tipografică de la Râmnic, căci, după

33
acelaşi autor: iyAc(ul petrecut in anul 1706, prin tipărirea
Moliftenicului, a fost unul fundamental... Dumnezeu putea fi
preamărit în limba română. Cei doi înalţi ierarhi, Dosoftei,
întâi, Antim, apoi (amândoi bazăndu-se pe aceleaşi argumente
teologice), mari scriitori deopotrivă, i-au dat Bisericii
româneşti textele şi neamului românesc demnitatea unei
comunicări nemijlocite cu Dumnezeu ”:>z.
5. Octoihos adică Osmoglasnic, „care are în sine toată
slujba ce se cuvine a văscr(e)snelor, împreună şi o săptămână
cu toate ale ei rănduiale” - 1706, 84 foi. O nouă carte de cult
în limba română (indicaţiile tipiconale, apostolele şi
evangheliile), în timp ce cântările sunt în limba slavonă - stare
de lucruri specifică vremii până la finalizarea operei de
transpunere în româneşte a muzicii de cult, efectuată de către
F ilo th e i sin A g a J ip e i, slujitor al Mitropoliei (şi) în vremea
păstoririi lui Antim Ivireanul. Cartea cuprinde:
-f. 1-51: octoihul propriu-zis
-f.51-82: începutul sveatilnelor, a văscr(e)snelor
-f.82-84: samoglasnicile stihire după evangheliile celor
11 văscr(e)sne.
Nu se precizează dacă textul literar este tradus de către
Antim, dar putem presupune că îi aparţine, ca o primă parte
dintr-un travaliu îndelungat care se va finaliza cu „OctoUm
acum întâi tălmăcit pre limba românească spre înţelegerea de
obşte şi tipărit... în sfânta Mitropolie a Târgoviştii, în anul de
la Hristos 1712, de Gheorghe Radovici”, care în prefaţa
adresată preoţilor, arată osteneala de toate zilele „cu lucrul, cu
cuvântul şi cu învăţătura ” ale magistrului şi ierarhului său,
„chir Antim Ivireanul
Ca şi lucrarea anterioară, şi aceasta vădeşte, prin
gravurile bogate şi diferitele podoabe tipografice, dragostea cu
care au lucrat episcopul-tipograf şi ucenicul său M ih a il
I ş tv a n o v ic i, reîntors acum din misiunea încredinţată în
Transilvania (unde pusese în funcţiune, la Alba Iulia, o
tipografie pentru românii ortodocşi). O parte din florile stilizate

34
în gravurile acestei carii se vor regăsi transpuse în sculpturile în
piatră de la stâlpii pridvorului bisericii „Toţi Sfiiţii” pe care
Antim, ca mitropolit, o va ctitori în Bucureşti (1713-1715).
6. Adunare Slujbei a Adormirii Născătoarei de
D(u)mnezeu cu Paraclisul cel de obşte „şi cu canoanele
osmoglasnicuhti ce se cântă sâmbetele, acum întâi într-acesta
chip tipărită şi aşezată” - 1706, cu 114 pag. Tipicul, paremiile,
apostolul, evanghelia şi sinaxarul sunt în limba română,
celelalte stihuri şi cântări, în limba slavonă. O nouă carte de
cult, o nouă izbândă pe drumul „înnoirii slujbei1în româneşte.
Să reţinem interesul şi atenţia acordate cultului pentru
Maica Domnului, o constantă a vieţii şi activităţii lui Antim, ce
se regăseşte şi la Râmnic şi se va regăsi şi în 4 „didahii'
întocmite în perioada următoare.
7. „ Cuvânt la Patima cea mântuitoare a Cuvântului —
Dumnezeu-om”- 1706, în limba greacă, 51 file cu gravuri.
Omilie a dascălului G h e o r g h e M a io ta (de la curtea lui
Brâncoveanu) la care a fost „adaus” textul patimii jertfelnice a
Domnului Iisus Hristos de la cei patru evanghelişti. Cartea
conţine şi o prefaţă a lui Gheorghe Maiota închinată
patriarhului Dosithei.
8. R a d u B r â n c o v e n u : Cuvânt panegiric la cel întru
ierarhi făcător de minuni marele Nicolae, rostit întru veşnica
amintire a lui Preda Brâncoveanu” - 1706, în limba greacă, cu
23 de foi.
9. G h e o r g h e M a io ta : Cuvânt la mănluitoarea Patimă a
Domnului nostru Iisus Hristos - 1707, în limba română, cu
44 foi, cu prefaţa autorului, dedicată, de data aceasta,
mitropolitului Ungrovlahiei, Teodosie.
Activitatea tipografică a lui A n tim I v ir e a n u l la Râmnic
ne apare extrem de importantă pentru cel puţin două
perspective descrise aici:
a) începutul tipăriturilor antimiene dedicate transpunerii
cultului liturgic în limba română, integrată în rândul limbilor
sacre nu cu acordul ierarhilor greci, ci pe temeiul

35
recomandărilor Sfântului Apostol Pavel (preluate mai înainte
de Coresi şi de mitropolitul Dosoftei) - aşa cum le
menţionează Antim în pagina a două a cărţii Evhologhion,
adică M(o)l(i)tv(e)nic:
<Epistola> 1<Sfântul apostol Pavel către> Corintheni,
glav(a) 14, stih 6«Iată acum, fraţilor, de voi veni către voi cu
limbi grăindu, ce voi folosi voao, de nu voi grăi voao au întru
descoperire, au întru înţelegere, au întru prorocie, au întru
învăţătură?
Stih 19. în beserecă voesc cinci cuvinte a grăi cu
înţeles, ca şi pre alţii săi-i învăţ, decât zecii mii de cuvinte în
limbă străină»
Mărturie cum că nu iaste oprit a sluji liturghie fieştece
pravoslavnic în limba sa.
întrebăciune canonicească a sfântului patriarh chir
Marco al Alexandriei şi răspuns spre acest al sfântului
patriarh al Antiohiei, chir Theodor Valsamon «întrebăciunea
a 5<~a>: Iaste cu putinţă a sluji sfânta liturghie siriianii şi
armenii şi alte limbi pravoslavnice pre limba lor, au să să
nevoiască să slujească (tot) pre limba elinească?
Răspuns: Marele apostol Pavel, scriind către Romani,
la cap.3, stih 29, zice: Au numai al jidovilor iaste Dumnezeu
şi nu şi al limbilor?! Ba şi al limbilor. Deci carii sînt
pravoslavnici în toate, de nu vor şti limba elinească, să
slujească în limba lor, având tălmăcite sfintele rugăciuni
asemene celor elineşti» “53.
Demonstraţie fără (drept de) replică, pentru care Antim
aducea în sprijin şi informaţia privind folosirea „izvorului”
grecesc al lui Nicolae Glykei; cât despre competenţa iui de a
tălmăci din limba greacă (în limba română), ea a fost şi
atunci - şi e cu atât mai mult acum - indubitabilă. Semnificaţia
şi importanţa acestei tipărituri se relevă drept excepţionale:
„Dar ce revoluţie, fără precedent, în liturgica românească,
prin tipărirea pentru prima oară a celui dintâi Molit\>enic

36
românesc şi difuzarea lui în toată Ţara Românească!” -
exclamă azi monograful lui Antim54.
b) începutul transpunerii în practică a politicii spirituale a
lui Constantin Brâncoveanu (şi a Mitropolitului Ungrovlahiei)
de a se tipări şi difuza carte românească de cult şi de doctrină la
românii ortodocşi din Transilvania şi din alte regiuni spre a
rezista prozelitismului catolic şi protestant. Ctitorind acest nou
centru tipografic, al episcopiei Râmnicului, episcopie care, nu
doar că era la hotarul cu Transilvania, dar avea şi în jurisdicţie
ierarhică românii din regiunea Braşovului, Antim Ivireanul va
ridica dintru început, prin conţinutul şi calitatea tipăriturilor,
nivelul acestui centru, pe care unnaşii - marii cărturari episcopi
(Damaschin, Climent, Chesarie, Filaret ş.a) şi marii tipografi
râmniceni - îl vor continua, până la a funcţiona ca o adevărată
„capitală a tipografilor” (N. Iorga).
în aceste condiţii, perioada râmniceană a Sfântului
Antim Ivireanul reprezintă, desigur, o creştere a personalităţii
sale, pe care, prin intermediul tipăriturilor de aici, o putem
configura cu unele valenţe noi, semnificative:
- Antim îşi depăşeşte condiţia anterioară, de monah şi
de meşteşugar tipograf înscris în „programul” cultural şi
spiritual al epocii brâncoveneşti şi dobândeşte în plus condiţia
(şi conştiinţa) de ierarh, responsabil în faţa lui Dumnezeu
pentru viaţa religioasă a celor păstoriţi.
- Om de acţiune, el trece hotărât la îmbunătăţirea
condiţiei spirituale şi duhovniceşti a celor cu care lucrează în
slujba Domnului, preoţii. Acestora le oferă, în primul rând,
„învăţătura”, fără de care ajunseseră pe o treaptă inferioară a
duhovniciei şi slujirii, iar, în al doilea rând, cartea de cult
liturgic necesară.
Desigur, în acest scurt răstimp, Antim nu poate face
foarte multe, dar ceea ce face este temeinic şi oglindeşte o
hotărâre pe care acum, prin vreme, o resimţim drept sacră.
- Pentru prima dată, „al Râmnicului Anthimos” se vede
în situaţia de a-şi depăşi condiţia anterioară de colportor al

37
culturii (sacrale) şi de a deveni el însuşi autor. „învăţătura pre
scurt despre tainapocăinţii” (1705) este prima carte de autor a
lui Antim Ivireanul, carte care, prin conţinutul său canonic şi
practic, a avut un bun ecou în epocă, fiind şi retipărită de două
ori în secolul al XVIII-lea (fără consemnarea, în titlu, a
numelui lui Antim, care era prohibit, întrucât mitropolitului, în
epocă fanariotă, nu i se putea anula caterisirea).
- Pentru a-şi îndeplini mai bine responsabilitatea
arhierească, Antim - episcopul Râmnicului - schimbă în mod
hotărât destinaţia tipăriturilor cultice; el depăşeşte condiţia lor
anterioară de a fi, în limba greacă sau în slavonă, rareori în
limba română, cărţi de lectură, în primul rând, şi trece cu
nerăbdare la traducerea în limba română a cărţilor de cult şi
tipărirea şi difuzarea lor pentru a fi folosite în mod direct şi
necondiţionat în slujbele liturgice. E semnificativ să subliniem
că, pentru ,Molitvenic ’ nu ia binecuvântare din partea
prudentului mitropolit Teodosie şi rămâne o întrebare dacă „a
avut, poate,(şi) acordul tacit al voievodului’^ . Tipărirea
acestei lucrări - cu titlul poate insidios (ascunzând
,filurghierul”), dar cu un conţinut liturgic foarte bogat (în 453
de pagini) - este considerată de către Gabriel Ştrempel „... un
adevărat manifest îndreptat împotriva ideii limbilor sacre, care
a ţinut neamul nostru în ignoranţă spirituală sute de ani şi
primul atac al lui Antim îndreptat contra străinilor ce doreau
grecizarea formelor noastre liturgice”56.
- Ca şi în cadrul perioadei petrecute de el la Snagov,
Antim resimte şi la Râmnic, departe de ifosele şi intrigile
cărturarilor şi ierarhilor greci din Capitală, pulsaţia adevărată a
ţării, necesităţile vieţii ei spirituale şi materiale, primeşte - el,
fiul ei adoptiv - suflul de viaţă al autohtoniei şi înţelege ce
trebuie să dea „în schimb”, prin priceperea sa în ale tiparului,
în primul rând. La Râmnic, mai mult decât oriunde, Antim se
„împământeneşte” !
- în politica sa editorială, Antim va continua să fie
diplomat, tipărind şi lucrări ale cărturarilor greci (Dosithei, mai

38
 întâi, Gheorghe Maiota, mai apoi, sau cuvântări ale fiilor
domnitorului (aici , Radu Brâncoveanul), tocmai pentru ca
pasul pe care l-a făcut pentru antohtonizarea limbii de cult
liturgic să nu mai poată fi oprit...
- Cu seriozitatea, hărnicia şi înălţimea spirituală pe care
le-a dovedit pe parcursul întregii sale vieţi, este de presupus că,
în perioada râmniceană, Antim îşi va fi îmbunătăţit tot mai
mult condiţia de slujitor al monahilor şi al mirenilor, că îşi va fi
exersat şi calitatea de predicator; omul de acţiune care era va fi
resimţit insuficienţa cazaniilor (ale lui Varlaam din „Carie
romănescă de învăţătură”, 1643 - de pildă), nevoia de a
actualiza conţinutul lor doctrinar, transformându-lc sub aspect
aplicativ, după modelul Sfinţilor Părinţi (al Sfântului Ioan Gură
de Aur, în primul rând), în texte „vii ”, cu intervenţie directă (şi
impact pe măsură!) în viaţa contemporanilor. La Râmnic se va
fi pregătit spiritul „Didahiilor"!... La Râmnic va fi înţeles
Antim că i se va cere — de către destin (Providenţă!) - şi
proiecţia în cuvânt, rostirea (şi rostuirea) duhovnicească la
„scara” ţării şi a ortodoxiei...
Perioada trăită de Antim Ivireanul la Râmnic va avea,
pentru biografia şi personalitatea sa, o importanţă specială şi
prin alte trei aspecte:
a) Prin natura funcţiei, episcopul Antim desfăşoară şi o
bogată activitate administrativ-gospodărească, pe care o putem
considera o continuare mai amplă a celei de la Snagov (unde a
fost şi egumen), precum şi o bună experienţă pregătitoare
pentru aceea (nesperată) de la nivelul mitropoliei. Nu insistăm
asupra acestui aspect decât subliniind, împreună cu cercetătorii
avizaţi, caracterul ei pozitiv:
„Din puţina informaţie documentară ce a ajuns până la
noi - scria pr. prof Niculae Şerbănescu - se poate constata că
părintele episcop Antim a chivernisit bine şi avutul eparhial,
ieşind de acolo, cum însuşi spune: «cu cinste» şi în aşa fel
încât «nici seama mi-au luat nimeni, nici datorie am lăsat, că
aşa mi-au slujit vreamea» ... în scurta vreme cât a condus

39
Eparhia Râmnicului, Aniim a sporit şi nu a micşorat zestrea
instituţiei ce p ă storea..”51.
b) Printre preocupările de seamă ale episcopuilui Antim
au fost desigur „restaurarea şi înfrumuseţarea sfintelor locaşuri
din Eparhia Râmnicului Noului Severin”58. Este vorba despre
lucrări efectuate în timpul păstoririi sale la Râmnic, unele dintre
ele finalizate după trecerea sa la Mitropolie. Avem în vedere - în
limita documentelor existente, îndeosebi lucrările realizate la
mănăstirile Cozia, Cotmeana (metoc al Coziei), Govora,
Surupatele, Fedeleşoiu, Strehaia, Polovraci (metoc al Hurezului),
schitul Ostrov şi la o seamă de biserici din Goij, Dolj, Romanaţi.
Aceste lucrări, la care uneori va fi contribuit direct prin
îndemnurile ori îndrumările sale, îi vor fi prilejuit cărturarului şi
artistului Antim cunoaşterea îndeaproape a particularităţilor artei
religioase din epoca brâncovenească, în spiritul căreia erau
efectuate restaurările şi înfrumuseţările, în primul rând
adăugarea pridvoarelor şi apoi zugrăvirea sau rezugrăvirea
interioarelor de biserici şi paraclise. Poate că anul 1707, când nu
sunt înregistrate mai deloc tipărituri este anul acestei
familiarizări erminice, anul stării de şantier” a multor ctitorii şi
al exersării picturale, poate şi sculpturale, a lui Antim însuşi.
Câteva lăcaşuri monahale (Govora, Fedeleşoiu, Strehaia) îi vor
transpune în frescă un chip pe cât de spiritualizat, pe atât de
înăsprit de focul lăuntric al luptelor vieţii sale dedicate
ortodoxiei şi neamului românesc59.
Rodul acestor ani se va vedea pentru marele ierarh în
perioada următoare: mai întâi, lucrarea de „picto-literatură”
(Dan Horia Mazilu): „Chipurile Vechiului şi Noului
Testament” (1709), o „rodoslovie de la Adam până la Hristos”,
cum o numeşte autorul ei, Antim Ivireanul, apoi ctitoria sa,
biserica „Toţi Sfinţii” (sau Antim), ridicată în perioada 1713-
1715 şi despre care se spune că a încorporat truda concretă a
mitropolitului, ca proiectant, dar şi ca executant în principalele
etape ale construcţiei şi ale „înfrumuseţării” ei (sculptura
stâlpilor, pictura interioară ş.a).

40
 c) Eparhia Râmnicului, în care puţine lăcaşuri erau
închinate Patriarhiei de la Constantinopole sau celei de la
Ierusalim (Constantin Brâncoveanu începuse deja răscumpă­
rarea unor locaşuri: concret, în 1693, mănăstirea Polovragi), îi
va fi oferit lui Antim Ivireanul imaginea demnităţii autohtone a
vieţii monastice; de această imagine va rămâne adânc legat în
activitatea de mitropolit, în serviciile, ca şi în lupta sa curajoasă
împotriva tendinţelor expansioniste ale celor două instituţii
panortodoxe şi pentru apărarea drepturilor naturale ale Bisericii
româneşti.

1.4. înalta „stepată” mitropolitană

sau a da sens istoriei

Viaţa devine tot mai complexă pentru ierarhul Antim

Ivireanul odată cu alegerea sa ca mitropolit al Ungrovlahiei şi îi
va rezerva încercări din ce în ce mai grele, ce vor implica fără
scăpare confruntarea directă cu istoria. Alegerea sa, însă, era
făcută şi ea s-a putut percepe din însuşi cuvântul rostit la
întronizarea sa, când a surprins pe toţi ierarhii greci şi întreaga
asistenţă prin exprimarea lui în limba română, cum nu mai
făcuse nimeni înainte. Deopotrivă cu îndatoririle canonice,
programul" său prevedea, ca responsabilitate în faţa lui
Dumnezeu, identificarea cu aspiraţiile poporului pe care îl
păstorea, implicarea în viaţa şi lupta acestuia în istorie, în
pofida habitudinilor ierarhilor anteriori, mai prudenţi, mai
retraşi în Sacerdolium. Cu intuiţia marilor personalităţi în
legătură cu necesitatea istorică, Antim Ivireanul n-a considerat
noua sa funcţie („stepend') ca pe un rang, ci ca pe o misiune; el
a resimţit (şi rostit) vocaţia mântuitoare a Bisericii luptătoare
alături şi pentru poporul păstorit: „(Dumnezeu) m-au trimis la
dumneavoastră să vă fiiu păstor, părinte sufletesc, rugător
către Dumnezeu pentru bună sănătatea şi spăsenia
dumneavoastră şi a cinstitelor dumneavoastră case, purtător

41
 de griji la cele ce ar f i spre folosul mănluinţii şi să vă fiu de
măngăiare la scârbele robiei cei vaviloneşd a lumii aceştiia, ca
Ieremia norodului lui Dumnezeu şi ca Iosif, al unsprezecelea
fecior al patriarhului Iacov, egiptenilor; şi dimpreună cu
dumnevoastră să pătimesc la toate câte va aduce ceasul şi
vremia, pentru care lucru am datorie să priveghez cu osârdie
şi f a r ’ de lene, zioa şi noaptea şi în tot ceasul, pentru folosul şi
spăsenia tuturor de obşte, învălându-vă şi îndreptându-vă, cu
frica lui Dumnezeupre calea cea dreaptă”6".
Aceasta n-a fost o declaraţie de complezenţă, ci - o putem
afirma! - a fost o confesiune premonitorie, pentru că Antim,
ataşat poporului său adoptiv, va acţiona chiar făţiş împotriva
prelungirii „robiei cei vaviloneşti a lumii aceştia” (prin care
înţelegea, în primul rând. Poarta Otomană) şi, pentru aceasta, îşi
va simţi scaunul mult timp periclitat şi va sfârşi martiric!
înalta ,şstepenă” şi mare vrednicie arhierească de la
Mitropolia Ungrovlahiei îi va permite Sfântului Antim
Ivireanul să acţioneze „cu osârdie şi ja r ' de lene” pe mai multe
fronturi deodată:
a) va sprijini necondiţionat politica spirituală şi
culturală a lui Constantin Brâncoveanu, înainte şi după
momentul de cumpănă al anului 1712, când domnitorul a fost
la un pas de a-i impune „paretesis" (demisia). între altele, se
menţionează ridicarea unei clădiri pentru Academia grecească
de pe lângă curtea domnească şi înfiinţarea, cu cheltuiala
Mitropoliei, a unei tipografii pentru cărţi în limba greacă - la
stăruinţele energicului Hrisant Notara, succesorul lui Dosithei
la patriarhia Ierusalimului61. Va fi fost, în gândul domnitorului
şi al mitropolitului, o soluţie inspirată de a diminua numărul
cărţilor greceşti „diortosite ” de Antim şi a spori numărul celor
în limba română la Mitropolie.
b) va continua Jnlr-un ritm susţinut” acţiunea de
„impunere a limbii române ca limbă liturgică”, aceasta
devenind „unul din obiectivele majore ale activităţii sa le'61.

42
 Experienţa râmniceană îl va fi învăţat că, mai departe de
ochii grecilor, în liniştea reşedinţei de vară a domnitorului, la
Târgovişte, va putea să se consacre efectiv acestei misiuni
asumate. De aceea, mută tipografia sa de la Râmnic la
Târgovişte şi aici, în intervalul 1709-1715, tipăreşte 21 de
lucrări, dintre care 14 (două treimi) în limba română (cu litere
chirilice); dintre celelalte 7, numai 5 sunt în limba greacă, iar
alte două sunt, una, bilingvă („Ceaslovul” din 1714, în limbile
slavonă şi română) şi cealaltă, trilingvă („Catavasierul" din
1713, în limbile „slavonă, greacă şi română, scrisă cu litere
chirilice”) - cf. cu datele menţionate de D o r u B ă d ă r ă 63. în acest
timp, tipografia Mitropoliei din Bucureşti trăieşte o perioadă de
eclipsă, căci nu se vor mai tipări, aici, în vremea lui Antim ca
mitropolit, decât două cărţi: un „Ceaslov ', în limbile română şi
slavonă, şi „Sfătuiri creştine-politice” dedicate domnitorului
Ştefan Cantacuzino, în 1715, când obiectivul de la Târgovişte
era îndeplinit şi Antim îşi propusese ,şă mutăm iarăşi tipografia
la Bucureşti, pentru mai multă uşurinţă”64. Va înfiinţa însă o
nouă tipografie şi la mănăstirea „Tuturor Sfinţilor”, ctitorită de
el, tipografie din care nu va putea să scoată în timpul vieţii decât
o singură carte, a lui A le x a n d r u M a v r o c o r d a t, tatăl
domnitorului fanariot, în limba greacă, deşi Antim va fî turnat
litere chirilice şi pentru tipărituri în limba română65.
c) va continua opera de traducător al cărţilor de cult
liturgic din limba greacă sau slavonă în limba română şi putem
aminti, în afara celor menţionate mai sus ca bi şi tri-lingve, şi
următoarele lucrări în limba română tipărite la Târgovişte66:
- Psaltire, 1710, de [231] f.
- Octoih, 1712, în 464 p. - „carte liturgică
fundamentală care va sta de atunci şi până astăzi la baza
tuturor ediţiilor româneşti ”67 - reluare mai dezvoltată a celui
de la Râmnic (1706).
- Rugăciuni în toate zile săptămânii, 1712, de 26 f.
- Liturghier, 1713, de [2] f, în 210 p. - reeditare a celui
de la Râmnic (1706).
43
 - Molit\>enic, 1713, de [4] f, cu 496 p - ediţia a Il-a a
celui de la Râmnic (1706).
- Catavasier, 1714, de [2] f., cu 138 p. - reeditat în 1715.
- Ceasoslov, 1715 de [4] f., în 531 p.
La acestea se referă pr. prof. T e o d o r B o g o d a e când
afirmă: “...Cărţile de căpătâi ale slujbelor ortodoxe şi care
multă vreme vor fi folosite - unele şi ca manual de şcoală -
sunt traduse şi prelucrate personal de mitropolitul Antim într-o
limbă clară, expresivă şi populară (mai ales, “Molitvenicul ” şi
“Octoihul ”), încât până în zilele noastre aproape toate aceste
tipărituri au păstrat cu foarte mici diferenţe acelaşi limbaj,
statornicit de acest ctitor de limbă bisericească şi
- - ” 68
romaneasca...
Facem aici o scurtă paranteză şi subliniem faptul că
asemenea afirmaţie venită din însuşi mediul eclezial (şi nu este
singura !), la care se adaugă şi altele din mediul laic (v.
menţiunile anterioare ale lui G a b r ie l Ş tr e m p e l şi prof. D a n
H o ria M a z ilu ) diminuează, cu argumentul adevărului istoric,
importanţa culturală care s-a dat (întrucâtva exagerat) traduce­
rilor efectuate de către contemporanul lui Antim, D a m a sc h in
D a scă lu l; acestea, fiind tipărite mai târziu (îndeosebi de urmaşii
lui de la Râmnic) şi în tiraje mai mult sau mai puţin prohibite (în
timpul ocupaţiei austriece şi în contextul politic transilvan
nefavorabil din secolul al XVIII-lea) n-au avut aceeaşi şansă de
a se impune în cultul liturgic - ceea ce, totuşi, nu scade meritele
lui Damaschin, care şi-a închinat toată viaţa tălmăcirii în
româneşte a cărţilor ecleziale de slujbă ortodoxă.
d) înţelegând că misiunea arhierească îi impune
manifestarea ideilor şi trăirilor proprii nu doar prin intermediul
tipăriturilor şi tălmăcirilor, ci şi direct, prin cuvânt propriu „de
învăţătură” pentru preoţi şi pentru mireni, A n tim va dezvolta
calitatea sa de autor iniţiată în perioada râmniceană, adăugând,
în limita destinului ce i-a fost dat, alte patru lucrări socotite
eminamente originale:

44
 - învăţătura bisericească la cele mai trebuincioase şi
mai de folos pentru învăţătura preoţilor ... să se dea în dar
preoţilor —Târgovişte, 1710, 90 pag. - în limba română;
- Capete de poruncă la toată ceata bisericească,
pentru ca să păzească jieştecarele din preoţi şi din diaconi,
deplin şi în cinste, datoria harului său ... Târgovişte, 1714, de
[17] f. - în limba română;
- SJătuiri creştine - politice către preacredinciosul şi
preaînălţatul domn şi stăpânitor a toată Ungrovlahia, domnul
loan Ştefan Cantacuzino voevod... cu câteva rugăciuni
folositoare sufletului pentru întreaga săptămână ... (tipografía
Mitropoliei din Bucureşti), 1715, 38 pag. - în limba greacă. De
menţionat că Antim, în spirit de onestitate intelectuală,
menţionează că a realizat mai întâi „o antologie de sentinţe, din
diferite scrieţi de sentinţe"... pe care apoi „le-am compus în stihuri
politice rimate, spre afi mai uşor înţelese şi ţinute în minte"69
- „Didahiile" sau predicile" - lucrare în limba română,
neterminată, postumă, circulând în manuscrise de mai multe ori
copiate, până la publicarea lor prima dată în 1886 de către Ion
Bianu, lucrare asupra căreia vom stărui în continuare.
în rândul textelor proprii ale lui A n tim Iv ir e a n u l
trebuie socotit desigur şi ceea ce s-a considerat a fi testamentul
său şi anume învăţătură pentru Aşezământul cinstitei
mănăstiri a Tuturor Sfinţilor”...- Bucureşti, 1713, lucrare
manuscrisă, în limba română, cuprinzând „Capete 32".
în legătură cu acest texte originale, putem face două
observaţii minimale:
♦ învăţătura bisericească şi „Capetele de poruncă” se
adaugă „programului” (iniţiat la Râmnic prin învăţătură pre
scurt despre taina pocăinţa", 1705) pentru ridicarea nivelului
duhovnicesc şi canonic al vieţii şi activităţii preoţilor, în timp
ce, cu ,JDidahiile", A n tim deschide un al doilea „front” de
acţiune, de data aceasta dedicat îmbunătăţirii vieţii spirituale şi
morale a mirenilor, fie aceştia poporul „de rând”, fie dregători,
fíe chiar domnul (c f Sfătuirile creştine - politice")',
45
 ♦ Cu A şezăm (intui” întocmit mănăstirii pe care a
ctitorit-o, Antim manifestă preocupări novatoare şi normative
şi în ceea ce priveşte viaţa monastică şi legătura ei cu laicatul,
în special, cel aflat în suferinţă. Astfel, Antim Ivireanul, ca
mitropolit al Ungrovlahiei, acoperă - prin contribuţii proprii,
semnificative şi memorabile - întregul spaţiu de acţiune
duhovnicească, spirituală şi canonică asupra păstoriţilor săi şi
împreună cu aceştia.
e) Anvergura tot mai largă a activităţilor sale confirmă
faptul că Antim îşi urmează consecvent şi chiar cu ardoare
,,programul” schiţat în cuvântul de la întronizare, iar aceasta
îşi află consecinţa firească şi în polivalenţa atitudinilor sale faţă
de cei pe care-i socoteşte încredinţaţi în răspundere duhovni­
cească de către Dumnezeu, preoţii; pentru că îi iubeşte, îşi
îngăduie să-i certe cu vehemenţă şi ciudă totodată, dar pe cât îi
ceartă pe atât îi apără cu îndârjire în faţa celor ce practică
abuzuri înrobitoare asupra lor. De asemenea, el se va ridica plin
de demnitate şi curaj împotriva pretenţiilor necanonice ale
patriarhului de Ierusalim, Hrisant Notara, de a-i fi închinate
(subjugate economic!) tot mai multe aşezăminte de cult
româneşti, subminând astfel drepturile Bisericii Ortodoxe
Române la autonomia sa, drepturile episcopului locului asupra
mănăstirilor din eparhie - drepturi legiferate de mult prin
Codul împăratului Justinian1[). Implicându-se în acest conflict
arbitrat de Patriarhia Ecumenică, mitropolitul Antim işi va
crea animozităţi ireconciliabile, cu nefaste consecinţe în anul
1716: el nu va fi apărat, dimpotrivă, „ajutat” să-şi piardă
scaunul şi viaţa, când, la cererea domnitorului fugar Nicolae
Mavrocordat, om al turcilor păgâni, nu-şi va părăsi „turma” şi
va suporta răzbunarea ulterioară a acestuia (şi a lui H risant!).
f) Activitatea polivalentă - de cărturar creştin, tipograf,
tălmăcitor, autor, predicator, duhovnic şi artist - a Sfântului
Antim Ivireanul se va întregi în mod excepţional cu ctitorirea
mănăstirii şi a bisericii cu hramul „Toţi Sfinţii”, în Bucureşti,
între anii 1713-1715. Aceasta constituie o adevărată

46
 capodoperă specifică epocii Iui Brâncoveanul, realizată prin
concertarea marilor daruri cu care era înzestrat Ivireanul:
arhitect, constructor, sculptor, zugrav ş.a., el însuşi participând
în mod concret la fiecare etapă de lucru şi dovedind că a
asimilat deplin virtuţile artei brâncoveneşti, al cărei
reprezentant notoriu a devenit71. Vom sublinia faptul că, în
spiritul cucernic medieval, mitropolitul A n tim ridică acest
aşezământ monahal ca o dovadă că n-a risipit „talantul" cu
care a fost dăruit, ca o ofrandă Tatălui Ceresc, ca un locaş de
închinăciune lui Dumnezeu şi de cinstire a tuturor sfinţilor, ca
loc de binefacere pentru săraci şi bolnavi şi de pomenire a
ctitorului şi „binefăcătorilor’ săi.
In toate documentele scrise adiacente ridicării ctitoriei,
în primul rând în ,v-Aşezământul" din 17 13, precum şi în
„Hrisovul arhieresc" din 1715 şi în diferite scrisori, A n tim se
manifestă cu smerenia înduhovnicirii, cu modestia lucrătorului
harnic, dar şi cu spiritul de demnitate şi „slobozenie"/WbQVt&XQ
ce l-a caracterizat toată viaţa: ,Jnsă vrem ca această Sfântă
Mănăstire ... să fie slobodă, singură legiuitoare, singură
stăpănitoare şi nimănui supusă, numai lui Dumnezeu şi
sfinţilor tuturor, cărora am şi închinat-o. Să nu fie supt vreo
stăpânire patrierşească, nici supt vrednicie domnească, nici
supt stăpânirea arhiereului ţării, nici supusă vreunui boiariu,
nici vreunei mănăstiri.... ”72. In mod simbolic, deasupra uşii
sculptate de el la intrare, Antim va aşeza un medalion sculptat
în piatră întruchipând melcul ce se poate înălţa să cuprindă
între coarnele sale o stea, ca emblemă a însuşi destinului său73.
Imaginea reapare împreună cu alte componente în blazonul lui
Antim reprezentat în fila 4 a ^Aşezământului", unde apar şi
patru versuri semnificative:
Toate suflarea, zice prorociţi,
Cânte pre Domnul peste tot locul.
Şi melcul încă, coarne înalţă —
Ca să-L lăudăm pre toţi ne învaţă14.

Al
 g) Ascensiunea ierarhică (nedorită) până la nivelul
mitropolitan i-a înteţit Ivireanului gândul de a se implica
consistent în istorie, spre binele neamului său adoptiv, în
condiţiile în care Poarta Otomană, fusese nevoită, la Viena, în
1683, să-şi stopeze ofensiva asupra Europei Centrale şi dădea
semne de slăbiciune, provocând creşterea speranţelor de
emancipare a popoarelor din Balcani subjugate de secole.
Antim va fi resimţit ca o datorie patriotică şi ca o răzbunare a
suferinţelor sale din copilărie şi adolescenţă această implicare în
istorie şi o va face îndepărtându-se treptat de prudentul
Brâncoveanul şi apropiindu-se tot mai mult de Cantacuzini
(Constantin, Miliai, Ştefan, Toma ş.a.), a căror descendenţă
împărătească îi făcea să aspire şi să acţioneze mai ferm în
sprijinul marilor puteri creştine Austria şi Rusia, pentru
redobândirea scaunului imperial bizantin. Politica lor o făcuse
ascuns ori făţiş domnitorul Şerban Cantacuzino, plătise pentru
aceasta cu viaţa, dar fapta lui era considerată începutul unei mari
speranţe şi acţiuni tot mai decise şi, chiar, lipsite de prudenţă.
Antim va fi alături de Cantacuzini în 1711, în perioada
războiului ruşilor cu turcii, câştigat, din nefericire, de otomani
şi va fi nevoit să se dezvinovăţească în faţa mai înţeleptului
Brâncoveanul care se păstrase, în expectativă. (Răceala
intervenită între cei doi protagonişti ai scenei politice şi
spirituale, colaboratori până în acel moment, nu va fi de factura
tradiţională a confruntărilor dintre Regnum şi Sacerdotium şi
va fi fost, desigur, autoimpusă de către fiecare dintre ei: de
către voievodul iubitor de viaţă şi diplomat faţă de ierarhul
auster şi idealist, de către acesta faţă de binefăcătorul său, care
îl sprijinise până atunci şi îl iertase, recent, şi de paretesis /
demisie, dar, care continua să fie prevăzător şi ezitant pe „tabla
de şah” a epocii; ea, această răceală, este o pagină tristă de
psihologie ce încă trebuie aprofundată). Tot de partea
Cantacuzinilor va rămâne Antim, când Brâncoveanul, trădat de
aceştia, va sfârşi tragic la Istanbul, moment istoric receptat,
desigur, cu înfiorare de Antim, care, poate tocmai de aceea, îi

48
va oferi noului domn, Ştefan Cantacuzino (în zadar) „Sfătuiri
creştine-politice’ îndemnătoare la prudenţă şi diplomaţie. Tot
Cantacuzin va fi perceput mitropolitul Antim, în 1716, când,
rămas fără sprijinitorii săi, va pieri şi el în mod tragic, nu
înainte de a ne sugera, în „clipa lui istorică”7s, sensul vieţii sale
pe tărâm românesc. Acesta a fost lupta împotriva stăpânirii
păgâne înrobitoare, speranţa şi fapta în sprijinul puterii politice
creştine şi, mai presus de toate, slujirea până Ia sacrificiu a
„turmei” încredinţate de Dumnezeu, a aspiraţiilor de libertate şi
dreptate ale poporului român. Căci „păstorul cel bun viaţa îşi
pune pentru oile sale”, urmând pildei din veac a Mântuitorului.

1.5. Jertfa —nimbul sfinţeniei

Ajunşi acum la finalul evocării vieţii şi operei Sfântului

Ierarh Martir Antim Ivireanul - evocare axată pe configurarea
devenirii personalităţii marelui cărturar şi ierarh, mare patriot şi
„cruciat al Ortodoxiei” (cf. Prof. dr. Teodor M. Popescu)
rememorăm sintetic reperele consemnate, „citindu-1” prin
prisma unor referinţe generale privind „personalitatea morală
creştină”, care i se pot aplica deplin. în acest sens , cităm
selectiv dintr-un studiu mai vechi al arhim. prof.dr. Nicolae
M ladin (dinainte de a fl mitropolit al Ardealului) pe această
temă76 şi vizăm gândul şi faptele sfântului Antim Ivireanul:
- „In primul rând, creştinul este în relaţie cu persoanele
Sfintei Treimi; în al doilea rând, cu semenii sau alte fiinţe
spirituale create”. In această încadrare în lumea persoanelor
necreate şi (a celor) create este întreg destinul lui”... Persoana
este un ipostas spiritual, purtător de valori, care tinde să
participe la lumea valorilor prin comuniune, (p.70).
- Fiecare om are un rol în societate; cel ce se identifică
deplin cu acest rol, realizăndu-l în chip desăvârşit, devine o
personalitate., dar personalitatea nu presupune numai un rol
social, ci şi o bogăţie de viaţă spirituală, ce constituie o lume

49
 lăuntrică specifică şi se revarsă în afară cu o neobişnuinţă
putere creatoare... Al doilea caracter al personalităţii e forţa ei
creatoare... Acest caracter ne indică pe cel unnător: slujirea
comunităţii... Personalitatea nu este izolare, ci slujire...
comunitatea oferă personalităţii mediul prielnic de dezvoltare,
iar personalitatea îmbogăţeşte comunitatea prin fapta ei
creatoare... (p.7i). Un alt caracter al personalităţii este tăria
voinţei, consecvenţa. Ea stă mereu în fruntea progresului,
rămânând mereu o flacără vie, a idealurilor ce strălucesc
înainte. In sfârşit, personalitatea îşi dez\'oltă toate capacităţile
într-un desăvârşit echilibru, ea nu e unilateralitate, ci
desăvârşire armonică, bogăţie spirituală... ” (p.72).
- Personalitatea morală este... persoana morală ajunsă
la desăvârşire prin întruparea Binelui într-însa... Ea nu
ciopleşte versuri, marmură sau lemn, ci îşi ciopleşte propria
fiinţă, vrând ca într-însa să tremure pretutindeni lumina
Binelui, aşa cum în opera artistică tremură lumina Frumuseţii
(p.73)... In viaţa creştină suprema realizare a personalităţii
morale creştine o găsim în sfinţi.. ”(p.74)
Concretizând concluzia, putem spune şi noi, împreună
cu reputatul Prof. dr. Teodor M. Popescu77: „Georgianul
Antim a fost un scump dar duhovnicesc făcut ţării noastre de
purtarea de grijă a bunului Dumnezeu care a îndreptat paşii
acestui om minunat spre pământul Ţării Româneşti, la vremea
şi cu voia binefăcătorului şi înţeleptului voievod Constantin
Brâncoveanu. A fost un suflet rar şi a devenit un bun român,
acest străin, şi fericit a fost gândul celui care l-a chemat spre
pământul şi spre sufletul nostru. Aici s-a împlinit chemarea lui,
aici era locul potrivit misiunii lui. Identificăndu-se cu neamul
nostru, s-a asimilat cu el, cu o dăruire firească şi necesară lui
şi nouă. Cu binemeritată cinste a devenit deci acest pelerin
unul din marii noştri ierarhi pământeni şi vrednic de respect şi
de dragostea neamului românesc va f i el totdeauna. 'Yp. 853).
N-ar fi drept să conchidem despre Sfântul Antim
Ivireanul fără a face încă o referire la contemporanul şi marele

50
 Iui binefăcător, domnitorul Constantin Brâncoveanu. „ Urmând
pe drumul pătimirii marelui voievod martir, protectorul şi
stimulatorul lui, Antim a împlinit măsura jertfelor cerute
neamului şi Bisericii noastre, într-un moment de cumpănă
istorică - scrie acelaşi ilustru profesor de teologie. Uniţi în
lucrul lor pentru binele comun al neamului românesc şi al legii
ortodoxe - ideală pereche de voievod şi mitropolit ei s-au
urmat şi întâlnit în moarte mucenicească, punând împreună pe
fruntea neamului nostru şi a Bisericii Ortodoxe - voievodul
român şi ierarhul ivirean, cununa de cel mai mare preţ şi de
cea mai mare cinste ce poate fi: nimbul sfuiţenieim .

I. N o te b ib lio g r a fic e

1. cf. dr. G abriel Ştrcm pcl, în voi. A ntim Ivireanul, Opere.

Didahii. Bucureşti, Editura Minerva, 1997, p.VII.
2. cf. M itrofan Gregoras: Cronica Tării Româneşti (1714-
1716), în D.Russo, Studii istorice greco-romane, vol.II, Bucureşti,
1939, p.443. V. şi Tim. Cipariu, Acte şifragüente. Blaj, 1855, p.226 şi
N. Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor,
voLII, Bucureşti, 1930, p.56. V. şi pr. prof. N. Şerbănescu: Mitropolitul
Antim Ivireanul (1716-septembrie - 1966), în: ,Mitropolia Olteniei",
XVIII, 1966, nr. 9-10, septembrie - octombrie, p.801.
3. v. M atei C azacu, Cum a murit Antim Ivireanul? în:
„Mitropolia Olteniei”, XXII, 1970, nr. 7-8, iulie - august, pp.671-
691 (care îi reia şi completează pe antecesorii B. Iorgulescu şi D inu
A. D um itraşcu); v. şi pr. D um itru B ălaşa, Martiriul părintelui
mitropolit Antim Ivireanul, în: „Lumina lumii”, Rm. Vâlcea, 1998,
nr. 7, pp.14-21,58-61.
4. v. lo a n St. L azăr, Sfântul Antim Ivireanul —„vistierie de
daruri», poem critic în patru părţi {Omul, Umanistul, Artistul,
Sfântul). Rm. Vâlcea, Editura „Almarom”, 2000, p.37-38.
5. Ca exemple: ,Antim, georgian de neam” (în „Liturghiei-
greco-arab”, Snagov, 1701),,Antim Ivireanul, Tipograful din Iviria
(în ,Jiortologhion”, Snagov, 1701) ş.a.m.d.
6. cf. Istorisirea morţii mitropolitului Antim Ivireanul,
tradusă după cea scrisă în greceşte în 1737 de strămoşul meu

51
Nicolae, parte din fapte văzute de el însuşi cu ochii, iar o mare parte
spuse lui de un boier care a fost în divan împreună cu ceilalţi şi cu
mitropolitul: ,^4cest Antim mitropolitul era de neam din îviria, deşi
se găsesc unii care zic că ar ji macedonean ’’(traducător Ghiţă
Cuşaclăul, 1852) - apud M ihai C azacu, op.cit., p.686.
7. cf. I.D .Petrcscu.M //rapo//e/e ţârei, Bucureşti, Tip.
Laboratorilor români, 1870, p. 112; A l. I. O dobescu: Câteva ore la
Snagov în: Revista noastră,II, 1862, p.402 - v. Florin Faifer;
postfaţă la voi. A ntim Ivireanul, Didahii, Bucureşti, Editura
„Minerva”, 1983., p.213 -240. Şi pr. D um itru Bălaşa înclina către
originea macedoneană, în: op. cit., pp. 12-14. V. însă, mai recent,
ipotezele asupra originii Ivireanului, comentate de M ihai
R ădulescu, Antim Ivireanul - învăţător, scriitor, personaj, cu o
prefaţă de P. S. Irineu Slătineanul. Bucureşti, Editura „Ramida”,
1997 (Fundaţia ,¿Intim IvireanuV - Rm. Vâlcea).
8. v. lo a n St. Lazăr: op.cit, pp. 19-25, în care se propune
ipoteza constituirii de către Antin a unui blazon profesional, alături
de cunoscutul său blazon chiriarhal.
9. N. D obrescu (Viaţa şi faptele lui Antim Ivireanul,
mitropolitul Ungrovlahiei , Bucureşti, 1910) presupune că Antim a
fost robit de turci şi că aceştia l-au purtat prin mai multe locuri din
Orientul Apropiat şi din Balcani, timp în care el „avu prilejul ca, în
afară de limba lui maternă, cea georgiană, să înveţe şi limba
turcească şi (cea) arabă, precum şi pe cea grecească, pe care o
stăpânea destul de bine”{p.9). Este răscumpărat din robie de către
Patriarhia Ecumenică - fie pentru asigurarea unui tălmaci pentru
relaţia acesteia cu Biserica ortodoxă georgiană (cf. ipoteza Fannyei
D jindjihaşvili), fie datorită dexterităţilor sale tehnice de excepţie, fie
datorită ambelor motive deopotrivă. în preajma Patriarhiei
Ecumenice a trăit „un număr însemnat de ani, ca laic’’ (G.
Ştrem pel), cu numele Andrei şi, cel puţin până în prezent, nu se
confirmă ipoteza lui Al.I.Odobescu că ar fi stat în mănăstirea
athonită de la Ivir.
10. De la Constantinopol l-ar fi adus Constantin
Brâncoveanu, prin 1690, pe acest Andrei la Bucureşti. „Se spune că
ar fi fost rob la turci; ne îngăduim să cugetăm că a fost ostatic,
nicidecum ienicer sau spahiu — se consemnează în Tomosul
canonizării din 1992. Numai într-o astfel de calitate, de ostatic,

52
provenind, deci, dintr-o familie bună, princiară, şi ţinut la înalta
Poartă, la Curtea din Stambul, se poate explica întâlnirea la
Constantinopol a lui Andrei (călugărit Antim) cu prinţii valahi
Constantin (Brâncoveanu), Nicolae (Spătanil Milescu), Dimitrie
(Cantemir), Cantacuzino (Stolnicul) şi mulţi alţii" {,J3iserica
Ordodoxă Română", CI, 1992, nr.7, iulie - septembrie, p. 162) -
întâlniri ce ţin de domeniul legendei. N icolae Iorga, bazându-se pe
rolul din acea vreme al patriarhului Dosithei al Ierusalimului „de
supraveghetor al credinţei, de organizator al silinţelor pentru
cultură, de sfetnic ascultat în cele religioase ’, afirmă că ,J)osithei de
Ierusalim cheamă (în ţară la noi) pe Antim Ivireanul.. f (.Istoria
literaturii româneşti vol.II, de la 1688 la 1780, Edituraa Il-a,
Bucureşti, 1928, pp.48-65), ceea ce îl face şi pe pr. prof. N iculae
Şcrbănescu să presupună că „un asemănător îndemn va fi dat şi
făcut voievodului (Constantin Brâncovenu) şi patriarhul ecumenic
Dionisie Seraglanul... ” (op.cit., p.773). In prefaţa ,Molitvenicului"
tipărit la Râmnic în 1706, ipodiaconul M ihail Iştvanovici evocă acea
primă cunoştinţă a voievodului Brâncoveanu cu „ostatecul" (?),
„dezrobituf, oricum talentatul ivirean Andrei, căruia „văzăndu-le
(dexterităţile^ -n.n) şi cu minte pricepăndu-le minunatul acesta
domn, au zis (şi poate zice): au doară vom afla om ca acesta, i
proci ' (apud) I. B ianu, N. Hodoş: Bibliografia românească veche
1508-1803, t.I (1508-1716), Bucureşti, 1903, p. 541-542). Toate
acestea pot justifica afirmaţia mitropolitului că „aici în ţară, n-am
venit de voia mea, nici de vreo sărăcie sau lipsă”, înscrisă întru
apărarea sa în scrisoarea din 13 ianuarie 1712 adresată domnitorului
Constantin Brâncoveanu, care ar fi dorit să-l depună din scaun pentru
primejdioasa implicare politică din anul anterior.
Cu toate acestea există şi o opţiune pentru venirea lui Antim
Ivireanul din Moldova, în Ţara Românească, între ucenicii din 1682,
ai Iui Mitrofan, proinepiscopul de la Huşi, însărcinat de
Brâncoveanul (logofăt pe atunci) cu tipărirea ,ftiblieî' de la 1688,
fiind şi unul care semna Andrei şi ale cărui gravuri încluse în
monumentala tipăritură au fost identificate de specialişti. între
aceştia din urmă, regretatul D ragoş M orărescu (Antim Ivireanul,
xilograf în: „Cântarea României', nr. 38/1983, p. 42-43, articol
reluat şi dezvoltat, publicat în: ,fumina lumii", Rm-Vâlcea, IX-X,

53
nr. 9-10, pp. 7-20), a cărui competenţă era mai presus de îndoială,
deşi Gabriel Ştrempel nu-i ia în seamă opţiunea.
11. Apud G. Ştrempel, Antim Ivireanul, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1997, p. 161 -162
12. cf. Mihail-Gabrlcl Popescu: Mitropolitul Ungroviahiei
Antim Ivireanul, cârmuitor bisericesc şi propovăduitor al
Evangheliei, în: „Studii Teologice'', seria II, anul XX, 1969, nr.1-2,
ianuarie -februarie, p. 11
13. cf. Virgil Molin: „Unde a învăţat Antim Ivireanul
meşteşugul de tipamic", în: „Glasul Bisericii", XXV, 1966, nr. 9-10,
p.841.
14. v. Mihail -Gabriel Popescu: op.cit., p.13.
15. v. pr. prof. N. Şerbănescu: op.cit., p.775-776.
16. Op.cit.,p.775
17. v. Dragoş Morărescu: Antim Ivireanul, xilograf,
în: ,JLumina lumii", Rm. Vâlcea, an IX-X,nr.9-10, p.7.
18. v. în voi. Antim Ivireanul: Opere,ediţie de Gabriel
Ştrempel, Bucureşti, Editura „Minerva”, 1972, p.X.
19. cf. N. Dobrescu: op.cit., p.l 1
20. Dragoş Morărescu: op.cit.,- p.l 1
21. cf. Antim Ivireanul: Didahii, ediţie de Gabriel
Ştrempel. Bucureşti, Editura Minerva, 1997, p.200
22. Ioan St. Lazăr: op.cit., p.91.
23. op.cit., p.91-92
24. cf. N. Iorga: Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii
religioase a românilor, ediţia a Il-a, revăzută şi adăugată, Bucureşti,
Editura Ministerului de Culte, 1930, vol.II, p.l 1.
25. apud N. Iorga: op. cit.
26. op. cit., p. 360-361
27. op. cit., p. 13.
28. op. cit., p.10.
29. cf. N. Iorga şi ceilalţi istorici ai Bisericii şi artei
religioase româneşti.
30. Doru Bădără: Tiparul românesc la sfârşitul secolului al
XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-}ea, Brăila, Editura „Istros”,
1998 (Muzeul Brăilei), p.74 - după care şi celelalte informaţii despre
tipăriturile de la Snagov.

54
 31. v. Antim Ivireanul, Opere, Didahii, ediţie de G.
Ştrempel... 1997, pp. 366-367.
32. cf. Doru Bădără; op. cit., p.76
33. op. cit, p.77; la alţi cercetători - cx. D. Teodor,
Documentar despre Antim Ivireanul, în „Studii Teologice', seria a
Il-a, anul VII, 1955, nr.3-4, martie-aprilie - date diferite.
34. Doru Bădară; op. cit., p.76.
35. N.Iorga: op. cit., voI.II, p. 14.
36. v. Antim Ivireanul, Opere. Didahii..., 1997, p. 363
37. op. cit., p. 364
38. Eugenio Garin - apud Al. Duţu: Sinteză şi originalitate
în cultura românească, Bucureşti, Editura Enciclopedică Română,
1972, p.l 19.
39. v. Ioan St. Lazăr, op.cit., p. 15.
40. N. Iorga, op., cit., voi.II, p.l5.
41. v. în continuare şi Ioan St. Lazăr, Semnificaţia anilor de
păstorire la Râmnic pentm viata şi opera Sfântului Antim Ivireanul,
în voi. „Prea Sfinţitul Gherasim, episcopul Râmnicului, la 90 de
ani", volum îngrijit de Ioan St. Lazăr şi pr. Constantin Cârslea. Rm.
Vâlcea, Editura „Adrianso”, 2004, pp. 289-307.
42. v. pr.prof. Niculae Şerbănescu: Mitropolitul Antim
Ivireanul: 1716- 1966, în : ,Mitropolia Olteniei”, an XVIII, 1966,
nr.9-10, septembrie-octombric, pp. 779-787.
43. Ilarion, din motive, probabil, legate de relaţiile
Domnitorului cu austriecii, îngăduise catolicilor din Râmnic să-şi
ridice o capelă şi să-şi îngroape defuncţii în cimitirul public al
Episcopiei. Pentru aceasta a fost caterisit la intervenţia energică a Iui
Dosithei (care-1 socotea adversar al grecilor), dar a fost apărat dc
Brâncoveanul, care-1 aduce mai aproape de cl, egumen la Snagov, cu
statut de proinepiscop.
44. V. Gabriel Ştrempel, Studiu introductiv la voI.Antim
Ivireanul: Predici, Bucureşti, Editura Academiei, 1962, p.14.
45. Gabriel Ştrempel, O rară tipăritură a lui Antim, în voi.
„Sfântul Antim Ivireanul - ocrotitor spiritual, I. Rm. Vâlcea, Editura
„Conphys”, 1999 (Episcopia Râmnicului, Fundaţia culturală „Sfântul
Antim Ivireanul" - 'Rm. Vâlcea), p. 90-91.
46. Gabriel Ştrempel, op. cit., în voi. „Sfântul Antim
Ivireanul - ocrotitor spiritual" 1999, p.91.

55
 47. Damaschin Coravu, Precizări şi contribuţii la
Bibliografia românească veche, în: Mitropolia Olteniei", XX, 1966,
nr. 9-10, p. 721-729.
48. v. şi Doru Bădără, op. cit., p. 80.
49. Antim Ivireanul - apud Dan Horia Mazilii, Introducere
în opera lui Antim Ivireanul, Bucureşti, Editura „Minerva” S.A.,
1999, p.26, 180-181
50. apud Dan Horia Mazilu, op. cit., p.26. Cât priveşte
faptul că, faţă de originalul grecesc, în acela al lui Antim sunt unele
omisiuni, traducătorul însuşi explică: „s-au lăsat unele pentm că sunt
arhiereşti, iar altele pentru că nu le slujesc pre aceste locuri" (apud
D.Teodor, op. cit., p.255) - ceea ce denotă scopul precis al cărţii: a fi
la îndemâna preoţimii.
51. Dan Horia Mazilu, op. cit., p. 178.
52. op. cit., p. 25-26.
53. apud G. Ştrempel, Antim Ivireanul, Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1997, p. 158-159
54. G. Ştrempel, op. cit., p.150
55. v. op. cit., p. 158
56. Ibidem
57. v. Pr. prof. Niculae Şerbănescu, op. cit. în: M itropolia
Olteniei",nr.9-10, 1966, p.787
58. v. pr. Emil Nedelescu, „Contribuţia lui Antim Ivireanul
la restaurarea şi înfrumuseţarea sfintelor locaşuri din Eparhia
Râmnicului Noului Severin", în Mitropolia Olteniei", an XVIII,
nr.9-10, sept.-oct. 1966, pp. 820-824.
59. v. Ioan St. Lazăr, Despre o „grădină a Maicii
Domnului” (Antim Ivireanul şi destinul spiritual şi cultural al
Episcopiei Râmnicului), în voi. ,Antimiana", I (antologie de studii şi
articole). Rm. Vâlcea, Editura „Conphys”, 2004 (Centrul de Studii
Medievale ,Antim Ivireanul"), pp. 332-339.
60. Antim Ivireanul: Opere. Didahii, ediţie de Gabriel
Ştrempel, Bucureşti, Editura „Minerva”, 1997, p. 6.
61. Pentru această tiparniţă grecească de la mănăstirea
Sfântul Sava, v. mai recent, la Doru Bădără, op. cit., p. 68-70.
62. v. Doru Bădără: op. cit., p. 82.
63. op. cit., p. 82-83.
64. cf. op. cit., p.67

56
 65. cf. op. cit., p. 68.
66. descrierea minimală a lucrărilor - apud. D. Bădără, op.
cit., p. 82-83.
67. cf. G. Ştrem pel, op. cit., p. 289
68. pr. prof. dr. T eodor B ogodae, Personalitatea
mitropolitului Antim Ivireanul, în: „Mitropolia Banalului", anul XVI,
1966, nr. 7-9, p. 469
69. apud G. Ştrem pel, op. cit., p. 317
70. v. Alexandru Elian, Antim Ivireanul - apărător al
prerogativelor scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei, în: ,JS(udii
Teologice', seria II, an XVIII, 1966, nr. 9-10, nov.-dec., p. 519-530.
71. v. G. Ştrem pel, op. cit., p. 324. V. şi V asile D răguţ,
Dicţionar enciclopedic de artă medievală românească. Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, art. ¿intim" 1, 2 (p. 20-
21); precum şi V . D răguţ, Arta brăncovenească. Bucureşti, Editura
„Meridiane”, 1971, ilustr., nr. 45-46, 58-60, 61, 69.
72. apud. G. Ştrem pel, op. cit., p. 334.
73. v. V irgil C ândea, Melcul, raza şi steaua, în
„Luceafărul", XVI (1973), nr.2, p.l
74. cf. G. Ştrem pel, op. cit, p. 338.
75. v. Ioan St. L azăr, Sfântul Antim Ivireanul - «vistierie de
daruri»... 2000, pp. 34-37, 161-163
76. v. arhim. prof. dr. N icolae M ladin: Personalitatea
morală creştină, în: „Mitropolia Ardealului", XI, nr. 1-3, ian.-martie
1966, p. 68-74.
77. v. prof. Teodor M . P opescu, Antim Ivireanul, apostol şi
ucenic al dreptei credinţe, în: ,J3iserica Ortodoxă Română" , anul
LXXIV, nr. 8-9, aug.-sept. 1956, p. 853-863.
78. Prof. dr. T eodor M . P opcscu, op. cit., p. 862.

57
 P a r te a a I l-a

P E R S O N A L IT A T E A P R E D IC A T O R U L U I
C R E Ş T IN (c r o c h iu r i)

„Poeîa nascitur, orator fit"

Că Sfanţul Antim Ivireanul a fost un artist înnăscut,

pentru mai multe registre sau „de mai multe ori artist"
(N . D o b r e sc u ), este mai presus de orice îndoială; din „vistieria"
lui „de daruri" (F ir m ilia n ) ne-a făcut parte de multe bucurii
estetice perene1, care sunt: fie ctitoria lui cu hramul „Toţi Sfinţii"
din Bucureşti, la care stau perpetuu în admiraţia noastră
arhitectura (exterioară şi interioară), sculptura stâlpilor din
pridvor, frescele şi icoanele (câte au mai rămas din vitregia
vremurilor) - toate fiind rodul mâinilor (şi sufletului) Iui; fie
tipăriturile lui ce se disting prin eleganţa aşezării în pagină, prin
supleţea literelor şi acurateţea liniilor în gravurile reprezentând
scene biblice sau diverse forme decorative mai simple ori mai
complexe în ondulările lor; fie în fluenţa armonioasă a frazelor
lui izvorând firesc şi ca şi spontan dintr-o fiinţă încărcată de
spiritul umanismului creştin, de conştiinţa misiunii sale de
propovăduitor al lui Hristos - Cuvântul, de dorinţa de a curăţa de
rău locul inimii şi al cugetului nostru în care să-şi aibă sălaş
„împărăţia lui Dumnezeu".
Că Sfântul Antim Ivireanul şi-a asumat - ca ieromonah,
dar mai ales ca arhiereu - să se „facă” şi orator, orator creştin,
însuşindu-şi în mod optimal atributele teologice şi morale, ca şi
însuşirile retorice ale predicatorului după modelul hrisostomic
este, de asemenea, învederat prin reperele biografice ale
creaţiei sale de predici / didahii (aspectul poietic), ca şi prin
reperele tematice şi stilistice concrete ale textelor sale (aspectul
poetic). Puternica lui personalitate, călită de încercările
destinului, dar şi de îndârjire şi muncă fără preget; cultura lui

58
bogată şi profundă (teologică şi nu numai !) - prin care se
aşează în ceea ce AI. Duţu2 a numit „raţionalismul ortodox'' al
epocii, ca formă de „umanism creştin” asimilarea ideii de
politeia şi încredinţarea în rostul politeic al Bisericii l-au făcut
pe ierarhul Antim ca, abordând oratoria sacră, să depăşească
formula hermeneutică a cazaniei (explicaţie „învăţătoare” a
pericopelor evanghelice din cadrul liturgic), ,fără timp şi loc”
şi să treacă la transformarea predicii - după modelul
magistrului său, „dumnezeiescul Zlataust” - într-un act de
intervenţie (asanatoare) în viaţa moral-religioasă a păstorilor
săi, ceea ce însemna, în structura textului, împletirea funcţiei
exegetice cu tot mai pregnanta funcţie socială.
înainte însă de a ne ocupa mai stârnitor de
particularităţile oratorice ale ,f)idahiilor\ considerăm că se
cuvine să ne apropiem mai mult de modelul de personalitate al
predicatorului creştin (care este promotorul textelor) şi să
facem aceasta atât într-o perspectivă generală rezultând din
Noul Testament şi Sfânta Tradiţie, cât şi într-o perspectivă
concretă, referitoare la Sfântul Antim Ivireanul (de a cărui
„biografie spirituală” am încercat să fim alături în partea I a
paginilor de faţă).

II. 1. Modelul consacrat: învăţătorul lumii

Purtători ai cuvântului lui Dumnezeu între oameni (şi

neamuri), Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi, patriarhii, episcopii,
preoţii, diaconii, ca slujitori ai Bisericii universale - toţi se
revendică de la modelul suprem al predicatorului creştin,
Domnul Iisus I-Iristos, considerat învăţătorul lumii3.
în viziunea teologică, ,Jisus Hristos nu e un învăţător
ca oricare alt om, ba nici chiar ca oricare alt întemeietor de
religie”, ţine să precizeze părintele Dum itru Stăniloae, „El e
învăţătorul în sensul suprem prin însăşi Persoana Sa, pentru
că din însăşi Persoana Sa decurge învăţătura Sa, care arată

59
drumul adevărat al omului spre eternitatea desăvârşită a
existenţei. El e ca atare «învăţătorul» şi «învăţătura» în
persoană, dacă este «lumina» în persoană. El e Cel ce
propovăduieşte şi «Cel ce se propovăduieşte pe Sine». In el se
identifică subiectul învăţăturii cu «obiectul» ei “4. Totodată, în
constituţia organică a învăţăturii sale fiind implicată, ca în
verbul prorocilor Vechiului Testament, profeţia (despre
„împărăţia lui Dumnezeir), Iisus Hristos este şi proroc. El
este, deopotrivă, învăţătorul prin excelenţă şi Prorocul prin
excelenţă”5, pentru că ambele calităţi izvorăsc din excelenţa
Persoanei Sale înseşi, unice. „El e «învăţătorul» şi «Prorocul»
culminant prin însăşi Persoana Lui, pentru că nu e numai om,
ci şi Dumnezeu ... In sensul acesta, învăţătura Lui este
revelaţia culminantă despre Dumnezeu şi despre om, întrucât
El însuşi este, ca persoană, această revelaţie. în El se încheie
toată revelaţia şiprorocia
,jn învăţătura pe care o dă El se tălmăceşte pe Sine
însuşi, ca ţintă finală şi desăvârşită a omenirii” - remarcă
acelaşi ilustru teolog român, urmându-1 pe Sfântul Maxim
M ărturisitorul (din ,flmbiqua”). Căci Iisus Hristos „nu
prezintă o altă ţintă a drumului omenirii spre desăvârşire
decât pe Sine. El e modelul ultim al omenirii şi în unire cu El
îşi află ea desăvârşirea ... în Hristos cel înviat avem continuu
chipul real a ceea ce vom f i şi noi. Persoana Sa însăşi e toată o
prorocie realizată despre om, aşa cum e chemat să devină ...
dar numai în unire cu Dumnezeir1.
Este demnă de reţinut şi de subliniat această
permanentă raportare a lui Iisus Hristos la om şi a omului la
Iisus Hristos, raportare ce rezultă din însăşi constituţia lor
teandrică (în proporţii, desigur, diferite). Ipostas al Sfintei
Treimi, Fiul lui Dumnezeu, întrupându-Se ca om, aduce
revelaţia lui Dumnezeu ca Tatăl şi a oamenilor ca „fraţi” ai lui
Hristos şi, în felul acesta, fii ai lui Dumnezeu8. Hristos cel
întrupai aduce Cuvântul Treimic între oameni şi îi face pe
aceştia înşişi co-locutori întru desăvârşirea şi mântuirea lor.

60
 „Cuvintele lui Iisus, exprimându-l pe El însuşi (în calitate de
Cuvânt al lui Dumnezeu întrupat - n.n. I. St. L.), sunt o
iradiere a Persoanei sale ca sursă a lor şi o autotălmăcire a Ei
înseşi - relevă părintele D. Stăniloae. Acesta înseamnă că E l
însuşi ca persoană este Cuvântul ca ipostas dumnezeiesc,
devenit şi ipostas omenesc. Chiar persoana omenească este un
cuvânt ipostătic dar dacă persoana omenească este cuvânt
ipostatic, Persoana dumnezeiască ce se întrupează este
Cuvântul ipostatic divin şi uman în gradul suprem. Ea îşi
comunică neîncetat iubirea Sa supremă şi cere răspunsul
neîncetat al unei iubiri corespunzătoare din partea om ului’1".
în această corelaţie, se impun două precizări. Mai întâi,
faptul că responsabilitatea de a „răspunde pozitiv, cu cuvântul
şi fapta" i-o incumbă omului Iisus Hristos „nu numai prin
cuvintele Sale, ci şi prin Persoana Sa, atât ca Dumnezeu, cât şi
ca onv.ca Dumnezeu, poruncindu-ne ce avem să facem ca să ne
realizăm ca oameni după chipul Său, iar ca om arălându-ne
modelul realizat al omului, către Dumnezeu"11. în detaliu,
această condiţie teandrică a lui Iisus Hristos are aspecte de
adâncă subtilitate şi finalitate, puse în evidenţă de către
părintele Stăniloae: „El şi-a însuşit cuvintele omeneşti pentru
a ni se adresa în modul cel mai desluşit, El însuşi, Cuvântul
ipostatic, pentru a actualiza în noi obligaţia de a răspunde, şi
făcând să răsune continuu în conştiinţa noastră, odată cu
chemarea Lui ca Dumnezeu, şi chemarea Lui ca om realizat,
deci ca om aşa cum trebuie să fim. Iar întrucât El a fost un
asemenea om în relaţie cu semenii Săi, El ne cere să ne
realizăm ca oameni în relaţia cu semenii noştri din fiecare
moment. Prin aceasta El dă o intensitate deosebită apelurilor
ce le fa c semenii noştri la responsabilitatea noastră fa ţă de ei.
In felul acesta Hristos ne vorbeşte şi prin toate cuvintele
semenilor noştri, care ne cheamă la ajutorarea lor şi la o viaţă
de seriozitate responsabila’11.
Astfel nu suntem deloc departe de „porunca nouă"
adusă de Iisus ucenicilor Săi şi, prin ei, oamenilor: „Să vă iubiţi

61
unii pe alţii ! Aşa cum v-am iubit Eu pe voi, aşa şi voi să vă
iubiţi unii pe alţii /” (v. Ioan, 13, 34 şi 15, 19 şi 17). Nu
suntem deloc departe de porunca iubirii aproapelui - iubire
care este o condiţie ontologică de inter-comunicare a fiinţelor
umane în calitate de „cuvinte ipostatice ’ (sau cum spune
figurai tot părintele Stăniloae: „Omul, ca şi cuvânt ipostatic
sau ontologic, trebuie să întregească un alt cuvânt ipostatic
sau ontologic, cum se întregeşte o parte a plămânului cu
cealaltă"13) şi nu suntem deloc departe nici de responsabilitatea
faţă de aproapele, pentru a cărui ridicare din păcat tot Iisus
Hristos îi rămâne omului modelul consacrat de dăruire, jertfa şi
răscumpărare întru mântuire14.
Acest model unic de slujire a omului către
îndumnezeire s-a manifestat şi se manifestă prin multiple
expresii, căci „... Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat ni se
comunică nu numai prin cuvinte propriu-zise, ci şi prin fapte
de iubire, de jertfă şi de putere, care sunt şi ele cuvinte” -
subliniază părintele D. Stăniloae15. „Predicând” nu numai prin
cuvinte, dar şi prin faptele sale sacrale, Iisus Hristos a instituit
un model predicatorial total, înglobându-i întreaga Sa existenţă
terestră, într-o omogenitate deplină a tot ceea ce a spus cu ceea
ce a făcut, într-o condiţie ontologică şi o finalitate supremă.
Acest model - căruia trebuie să-i urmeze toţi creştinii şi, cu atât
mai mult, ierarhii şi slujitorii Bisericii înzestraţi cu darul şi cu
harul cuvântului şi al faptei16 - oglindeşte, la rândul lui, pe cel
divin, al Tatălui, după cum însuşi Iisus Hristos a mărturisit:
„învăţătura mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis”
(Ioan, 7, 16-17). De aici, prin consecinţă, îndemnul din predica
de pe Munte: „Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel Ceresc
desăvârşit este” (Matei, 5, 48).
Desăvârşirea în credinţă şi nădejde, în cunoaşterea şi
trăirea spirituală, în iubirea aproapelui, în morală şi în fapte
bune, cerută, în Predica de pe Munte, ucenicilor Săi, în primul
rând, dar şi mulţimilor, reprezintă sensul fundamental al
devenirii pentru predicatorul creştin, condiţia sine qua non a

62
purităţii mesajului său şi a puterii sale de persuadare. Numai
înscriindu-i în acest sens pe Sfinţii Apostoli şi pe ceilalţi
ucenici, învăţătorul lumii, după învierea Sa şi înainte de
înălţarea Sa la cer le-a transmis misiunea sacră: „datu-Mi-s-a
toată puterea în cer şi pe pământ. Drept aceea, mergeţi şi
învăţaţi toate neamurile, botezăndu-le în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh, învăţănclu-le să păzească toate câte
v-am poruncit Eu vouă... “ (Matei, 28, 18-20).
Predica lor fjnvăţaţi ...”), primul gest de contact şi
comunicare persuasivă cu „toate neamurile \ îşi avea, deci, obârşia
în Vjporunca1iubirii, iar, ca răspuns la iubirea lui Dumnezeu pentru
oameni, imperativul iubirii acestora înde ei („unii pe alţii”) pentru a
se „asemăna” iubirii şi desăvârşirii divine.

II. 2 Virtuţile predicatorului

în viziune apostolică şi patristică

înţelegând prin predicator un orator specializat pentru

tălmăcirea cuvântului evanghelic în cadrul slujbei de rit creştin,
ne situăm, în plan istoric, la acel nivel de trecere de la oratoria
„păgână” a democraţiei elene sau latine la oratoria sacră, care îşi
constituie ea înseşi cadrele şi prilejurile funcţionale, formele şi
structurile acestora, precum şi - sine qua non - actanţii specifici.
Nu ne propunem aici să evocăm îndeaproape această
trecere, ci doar să subliniem caracterul ei inerent creativ,
transformator, care se realizează, nu o dată, în configura­
ţia internă şi în manifestarea externă a uneia şi aceleiaşi
persoane - aşa cum s-a întâmplat chiar cu Sfinţii Apostoli,
îndeosebi cu „Marele Pavef' (cum îl numea adesea Antim
Ivireanul), care - fără nici o pregătire retorică, ci numai prin
darul şi harul Duhului Sfânt - a aflat şi practicat multiple forme
de exprimare - prin viu grai, dar şi prin scris - a preplinului
Cuvântului lui Dumnezeu ce izvora neostoit în cugetul şi inima
sa. Darul şi harul Duhului Sfânt s-au revărsat şi asupra celor cu

63
aleasă pregătire retorică profană care s-au dedicat propovă-
duirii creştine. Aşa s-a întâmplat şi cu unii dintre Sfmţii Părinţi
(Sf. Vasile cel Mare, Sf. Grigore de Nazianz, Sf. loan Gură de
Aur, Fericitul Augustin ş.a.), care, în prima etapă a vieţii lor,
legaţi de şcolile „păgâne” în care şi-au format educaţia şi
cultura clasică, au fost şi teoreticieni (ca profesori de retorică),
şi practicanţi de succes ai oratoriei profane; şi este important de
reţinut că, la unii dintre ei (Sf. Grigore de Nazianz, Sf. loan
Gură de Aur, mai ales), acest proces transformator s-a petrecut
în recluziunea monastică, în care s-au adâncit în studiul
Vechiului şi Noului Testament, al tradiţiilor henneneutice,
reuşind să „confecţioneze”, pentru principiile formale şi
regulile retoricii clasice, „veşmântul sacru al spiritualităţii
creştine ’,7. Pe această bază, ei îşi vor însuşi şi desăvârşi
formaţia de predicatori, care se va răsfrânge în conţinutul bogat
şi calitatea emoţională a predicilor lor - ceea ce va însemna o
pagină nouă şi nepieritoare în istoria oratoriei, în general, a
oratoriei creştine, în special.
Subliniem, însă, şi noi - apud Paul Ricoeur18 - că, în
acele şcoli înalte urmate de Sfinţii Părinţi, retorica nu devenise
doar o telme - „metodă formală” a discursului ci încă se
împletea cu filosofîa, prin legătura originară, în însuşi corpul
său, a teoriei elocinţei cu teoria argumentaţiei (cf. în tratatul lui
Aristotel); primii mari oratori patristici au fost şi adânci
cunoscători ai filosofiei clasice, iar dacă, în actul creator /
transformator au dat un statut nou, sacral, retoricii, aceasta s-a
petrecut pentru că, în acelaşi timp, au exercitat un act analog
asupra filosofici antice, implicându-i structural o nouă
substanţă ideatică, o nouă formulă a argumentaţiei (incluzând
şi paradoxurile cunoaşterii revelate) şi o nouă finalitate,
înnoind-o aşadar, în forma filosofiei patristice19
Se poate spune că numai astfel, fonnaţi ei înşişi ca nişte
quintesenţe ale cunoaşterii - deopotrivă cu exemplara
quintesenţă de trăire a vieţii întru Hristos (N. Cabasilas) -,
Sfinţii Părinţi au putut să instituie, după modelul divin al

64
 învăţătorului Mântuitor al lumii, modelele personale de
predicatori şi formele memorabile ale predicilor lor.
Dar această instituire s-a întemeiat totodată şi pe
evoluţia percepţiilor despre predică şi predicator din primul
veac creştin şi până la ei.
în perioada constituirii Noului Testament s-a format, ca
şi în cazul predicii, o concepţie esenţială despre predicator.
Acesta, în cărţile Evanghelicilor, în Faptele Apostolilor, în
scrierile pauline, ş.a. poartă denumiri de: apostol, crainic, rob,
servitor, slujitor, iconom, învăţător, binevestitor sau
evanghelist, colaborator al lui Dumnezeu — toate acestea fiind
ipostaze ale predicatorului creştin şi implicând, deopotrivă,
conţinutul pe care-1 comunică, recte Cuvântul lui Dumnezeu20.
în spiritul Noului Testament, predicatorul este mai întâi
apostol (gr. apostolon), adică persoană aleasă şi trimisă într-o
misiune. însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, Fiu al lui
Dumnezeu întrupat ca Fiu al Omului ca să binevestească
adevărul dumnezeiesc, este evocat de către Sfântul Apostol
Pavel drept „Apostol”: „îndreptaţi privirea voastră către
Trimisul şi Arhiereul nostru”(Evrei, cap.3, v.l). în noţiunea de
apostol încorporându-se ideea de dependenţă a trimisului faţă
de cel care îl trimite, toţi ceilalţi Sfinţi Apostoli, ca şi ucenicii
acestora îşi exprimă dependenţa de Domnul Iisus FIristos, a
cărui dumnezeire L-a îndreptăţit pe deplin să le proclame
misiunea de propovăduire.
Legat îndeaproape de titlul de apostol, acela de crainic
(gr. chirix) - anterior creştinismului - preia înţelesul de trimis
legal al Dumnezeului împărat pentru a transmite în lume
mesajul de mântuire. Cu adăugirea că, păstrând fidelitatea faţă
de conţinutul mesajului, trebuie să adapteze forma lui la
particularităţile ascultătorilor, aşa cum Sfântul Apostol Pavel
îl sfătuia pe Timotei, ucenicul său; Pe cel bătrân să nu-l
înfrunţi, ci să-l îndemni ca pe un părinte; pe cei tineri, ca pe
fraţi. 2. Pe femeile bătrâne îndemnă-le ca pe nişte mame, pe
cele tinere, ca pe surori, în toată curăţia... ” (I. Timotei, cap.5).

65
 în scrierile S fâ n tu lu i A p o sto l P a v el se întâlneşte pentru
predicator şi denumirea de „rob” (gr. doulos) - „rob ai lui
Hristos” sau „rob al lui Dumnezeu ’, denumire care nu mai are
înţelesul vechi de „supunere forţată”, ci pe acela, religios, de
supunere „liber consimţită”. întrucât în Vechiul Testament, cu
acest nume - „ robul Meu ” - au fost numiţi de către Dumnezeu
Avraam, Isaac şi Iacov, Moise, Isaia, David ş.a. S fâ n tu l A p o sto l
P a v e l, numindu-se el însuşi şi numindu-şi ucenicii cu numele
„rob al lui Dumnezeu”, înţelege să se înscrie în succesiunea
marilor personalităţi biblice care mai de mult au promovat ideea
unicului Dumnezeu şi L-au prevestit pe Mântuitorul.
Tot S fâ n tu l A p o s to l P a v e l este cel care conferă mai
vechiului nume de senilor (gr. diaconos) înţelesul religios de
slujire a misiunii încredinţate de „a propovădui Cuvântul lui
Dumnezeu”. Aşa îl îndeamnă pe ucenicul său Timotei, în
calitate de predicator: „ 6. Punându-le înaintea fraţilor acestea,
vei f i bun slujitor /senilor al lui Hristos lisu s...” (I. Timotei,
cap.4, v.6)21. Aceeaşi traducere în româneşte ca „slujitor”
apare şi în Biblia sau Sfânta Scriptură — ediţie jubiliară a
Sfântului Sinod.... versiune diortosită după Septuaginta, redac­
tată şi adaptată de B a r to lo m e u V a le r iu A n a n ia ... (Bucureşti,
Editura IBM BOR, 2001, p. 1704). Trebuie să remarcăm,
totodată, că, în primele secole creştine s-a dezvoltat ca o
funcţie specifică monahismului diakonia, desemnând slujirea
Iui Hristos prin ajutorarea săracilor, o adevărată instituţie
moral-socială care concretiza în felul ei plnlanthropia, ca
dimensiune proprie umanismului creştin21. La scară teologică,
diaconia este orice formă de slujire în cadrul Bisericii, fiind
înţeleasă ca slujirea Cuvântului' (Fapte 6,4), ,,slujirea
D uhului’ (II Cor, 3,8), slujirea împăcării'' (II Cor 5,8),
„slujirea zilnica ’ {Fapte, 6, 1-2). O asemenea slujire este şi
aceea a predicatorului, precum şi aceea a artistului -, un autor
modern, M ih a il D ia c o n e s c u , definind, chiar, „arta” (cea
religioasă, inerent) şi tot efortul artistic drept „diaconic”21.

66
 Foarte aproape de sensul de servitor al lui Hristos este
acela de slujitor (gr. hiperetes) al (Cuvântului) lui Dumnezeu, în
care caz este vorba, de asemenea, de o transformare semantică a
unui cuvânt vechi. S fâ n tu l A p o sto l P a v el, mărturisind lipsa de
dorinţă de a fi ales şef al unei grupări creştine din Corint,
subliniază calitatea sa de subordonat în întregime misiunii
încredinţate de Mântuitorul, care l-a făcut slujitor, „martor
oficial" al celor văzute personal şi pe care le rosteşte lumii.
Iconomia (gr. Oikonomid), noţiune care se referă la o
idee de plan organic, celest, providenţă, administrare, ordonare a
unui univers bine definit8, îşi are corespondent şi termenul de
iconom (oikonomos), termen vechi, care, în Sepluaginta, apare
cu înţelesul de „stăpânul palatului. în această calitate, putea
avea libertate în raport cu crainicul, dar şi el avea datoria să-şi
releve credincioşia. în concepţia S fâ n tu lu i A p o sto l P avel: „Aşa
să ne socotească pe noi fiecare om: ca slujitori ai lui Hristos şi
ca iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu. Iar, la iconomi, se caută
ca să fie aflat cineva credincios ’ (I, Cor., 4,1-2). într-adevăr,
apostolii - care au fost cu Iisus, convingându-se de puterile lui
divine şi care, prin primirea limbilor de foc de la Duhul Sfanţ, au
dobândit, la rândul lor, puterea de a propovădui credinţa în
Hristos - sunt primii predicatori în sensul de iconomi, care-şi
simt încredinţat bunul inestimabil al „Tainelor ¡ui Dumnezeu” şi
misiunea de a le purta între neamuri.
Noţiunea de învăţător (gr. didaskalos) este legată, în
Noul Testament, de persoana Mântuitorului Hristos, subliniindu-
se autoritatea Lui doctrinară, dar şi modul eficient de persuadare
a ucenicilor şi ascultătorilor săi. în scrierile S fâ n tu lu i A p o sto l
P a v e l se adaugă accentul valoric al învăţăturii creştine faţă de
învăţăturile heterodoxe (I. Timotei, cap.l. v.3,7).
Cu misiunea de a propovădui Evanghelia Domnului
nostru Iisus Hristos, predicatorul este, prin excelenţă, un
binevestitor sau evanghelist (gr. evanghelos). Noţiunea nu se
referă la cei palm autori ai Sfintelor Evanghelii, ci la predicatorii
Cuvântului lui Dumnezeu, după cum menţionează şi S fâ n tu l

67
Apostol Pavel, spunând că Domnul Iisus Hristos a „dat pe unii
ca să fie apostoli, pe alţii proroci, pe alţii binevestitori, pe alţii
păstrători şi învăţători” (Efeseni, cap.4. r.l 1).
Marele Pavel, evitând exagerarea importanţei acordate
în Corint Sfinţilor Apostoli, preciza că aceştia nu au calitatea
de stăpâni, ci pe aceea de slujitor - colaborator al unicului
Dumnezeu şi că, îndeplinându-şi cu vrednicie misiunea dată,
devin „ai lui Dumnezeu împreună - lucrători”: „Căci noi
împreună - lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteţi ogorul
lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu”(Corinteni, cap. 3,v.9).
Această complexitate de înţelesuri, atribute sau virtuţi ale
predicatorilor s-a transmis din perioada Noului Testament către
Sfinţii Părinţi ai Bisericii, în vremea cărora s-au cristalizat,
deopotrivă cu dogma creştină, în general, şi concepţia privind
conţinutul, structura şi tipologia predicii, precum şi virtuţile
necesare predicatorului. Toate acestea sunt circumscrise astăzi
termenului de omiletică, prin care se desemnează disciplina
teologică practică în care se prezintă sistematic principiile,
metodele şi procedeele de care trebuie să ţină seama predicatorul
în elaborarea şi rostirea cuvântului său în faţa ascultătorilor24.
Corelaţia între predică şi predicator constituie o
coordonată principală în cadrul omileticii şi cunoaşte o
reciprocitate organică. „Deşi cuvântul lui Dumnezeu are
valoarea lui intrinsecă şi lucrează prin puterea Duhului Sfânt,
totuşi - subliniază şi recent teologii -, roadele propovăduirii
depind în mare măsură de modul în care predicatorul ştie să
scoată la lumină frumuseţea duhovnicească a învăţăturilor
dumnezeieşti relevate şi de calităţile preotului de păstor şi
învăţător"15. Fiind „pe măsura misiunii sale” asumate ca model
de „viaţă întru Hristos”, preotul-predicator trebuie să-şi cultive
constituirea şi manifestarea calităţilor necesare pentru a duce
cu adevărat cuvântul lui Dumnezeu în cugetul şi simţirea
credincioşilor şi necredincioşilor.
Sistematizate oarecum didactic, aceste calităţi sunt
considerate a fi următoarele26:

68
 calităţile sufleteşti (inteligenţă pătrunzătoare,
sensibilitate, imaginaţie vie, memorie bună, voinţă energică)-,
- calităţile religios-morale (credinţă puternică în Iisus
Hristos şi Evanghelia Lui, iubirea de Dumnezeu şi de oameni,
evlavia omului religios, virtuţile morale care fac curăţia inimii:
blândeţea, onestitatea, bunătatea, hărnicia, răbdarea, modestia,
cumpătarea ş.a).
- însuşirile fizice (cele care asigură sănătatea fizică a
preotului, întrucât, cum spune Sfântul Ioan G ură de Aur:
„Dacă trupul nu-i robust, ardoarea sufletului rămâne redusă
la ea însăşi şi nu e capabilă să treacă la realizări”).
- o bună pregătire teologică şi de cultură generală,
pentru a fi cu adevărat între cei ce pot avea calitatea de „lumina
lumii” şi „sareapământului” între oameni.
- talent oratoric - în legătură cu care este de subliniat
faptul că nu trebuie ignorat, ci cultivat. Chiar dacă, după
modelul Sfântului Apostol Pavel, preotul-predicator, dând
prioritate conţinutului teologic al predicii, se va încărca de
bogăţia spirituală a acestuia, îl va trăi cu inima, astfel încât
duhul lui (de la Duhul Sfânt !) îi va „lucra” în cuvânt, nu
înseamnă că nu trebuie să se preocupe de studiul şi aplicarea
mijloacelor retorice; dimpotrivă, predicatorul trebuie să aibă
multă osârdie pentru a şti nu numai ce să spună, ci şi cum să
spună, captând şi înălţând cugetul şi inima ascultătorilor săi.
Acestea şi încă multe alte virtuţi, întrunite în doze
diferite la diferitele persoane învestite cu rangul de preot şi
predicator, constituie profilul unic al personalităţii celui ce este
păstor şi învăţător. Ele îi compun o viaţă pilduitoare şi îi
implică un cuvânt tămăduitor, pentru care binemerită „darul"
(„harisma") de Ia Dumnezeu şi dragostea de la oameni.
Asumându-şi responsabilitatea misiunii, predicatorul trebuie
să-şi înmulţească „talantul", să-şi formeze şi dezvolte continuu
personalitatea şi să o exprime cu pregnanţă, în condiţia de a fi
mărturisitor şi slujitor al lui Dumnezeu. Căci „darurile" primite
nu sunt pentru sine, ci pentru cei de lângă sine.

69
 Toate aceste calităţi, precum şi neajunsurile datorate
necultivării lor sau folosirii în condiţii neadecvate constituie
obiectul unor varii referinţe en detciille din scrisorile Sf. Apostol
Pavel, din tratatul „Despre Preoţie ’ al Sfanţului Ioan Gură de
Aur, din lucrările de retorică ale multor altor Sfinţi Părinţi, ca şi
din tratatele de omiletică. Câteva exemple ne apar edificatoare27:
- în legătură cu ignoranţa preotului-predicator:
„Este o cumplită monstruozitate să vezi în univers aştri
lipsiţi de lumină, care totuşi trebuie să lumineze. Este o
cumplită monstruozitate adică să fie cineva preot şi să nu aibă
capacitatea de a lumina, deşi aceasta e misiunea lui” (Sf. Ioan
G ură de Aur);
„Preotul lipsit de ştiinţă e prin însuşi acest fapt căzut
din demnitatea şi sfinţenia sacerdoţiului ’ (Fericitul Ieronim).
- în legătură cu trufia şi lipsa de smerenie a preotului-
predicator:
„La început, când eram copil - mărturisea Fericitul
Augustin -, voiam să ajung culmea în mânuirea Sfintei
Scripturi, mai înainte de a căuta pietatea, iar cu apucăturile
stricate, eu însumi îi închideam uşa Domnului meu. Căci,
mândru fiind, îndrăzneam să caut ceea ce nu se poate găsi
decât când eşti umil(it)... Eu, nenorocitul, mă socoteam în stare
să zbor şi am părăsit cuibul, iar, în loc să zbor, am căzut."
Aşadar, şi prin exemple negative, luate uneori din chiar
biografia lor, Sfinţii Părinţi ai Bisericii, cu o umanitate bogată,
deschisă şi caldă, străbătută de Duhul Sfânt, au putut să-şi
formeze profilactic şi să configureze proiectiv personalitatea
preotului-predicator, ferindu-1 pe acesta de ispite şi erori,
îndrumându-i cugetul şi fapta către calitatea de model hristic
pentru credincioşi, urcându-1 neîncetat în planul comuniunii
neîntrerupte cu Dumnezeu pentru ca în cuvintele lui să poată fi,
cu smerenie, organ al Cuvântului dumnezeiesc. Să ajungă astfel
în condiţia mărturisită de Sf. Apostol Pavel: „nu mai trăiesc
eu, ci Hristos trăieşte în mine" (Gal, 2, 20) şi să exprime
Cuvântul precum acelaşi Pavel resimţea cu bucurie condiţia

70
apostolică: Propovăduiţii în numele lui Hristos, ca şi cum
Dumnezeu v-ar îndemna prin noi ’ (I. Cor. 5, 20).
Caracterul canonic al predicii nu este o povară, ci o
împlinire pentru predicator. Iar de toate acestea ne convingem
încă o dată în cazul exemplar al Sfanţului Antim Ivireanul, cel
mai mare predicator român.

II.3. Sfântul Antim Ivireanul —

(un) „model al predicatorului creştin ”

Cel ce se familiarizează cu biografia exemplară a

Sfântului Antim Ivireanul, atât cât poate fi cunoscută, şi care,
apoi, citeşte cu pătrundere a inimii Didahiile ’ lui, percepe
impresionat că se află în prezenţa unui „om de aleasă trăire
religioasă şi om de cultură, cunoscător profund al Sfăntei
Scripturi şi al SJinfilor Părinţi”28, fiind menit unui destin de
excepţie (şi mânat spre acesta!).
„Şi nimeni să nu socotească din voi şi să zică în inima
lui: dară ce treabă are vlădica cu noi, nu-şi caută vlădicia lui,
ci se amestecă între ale noastre? De n-aţi ştiut până acum şi de
n-au fost nimeni să vă înveţe - s-a adresat el de la început
păstoriţilor iată că acum veţi şti că am treabă cu toţi oamenii
câţi suni în Ţara Românească, de la mic până la mare şi până
la un copil de ţâţă, afară din păgâni şi din ceia ce nu sunt de o
lege cu noi; căci în seama mea v-au dat stăpânul Hristos să vă
pasc sufleteşte, ca pre nişte oi cuvântătoare şi de gâtul meu
spânzură sufletele voastre şi de la mine va să vă ceară pre toţi,
iar nu de la alţii, până când vă voi f i păstoria ”2>).
Cine va fi fost în Catedrala Mitropoliei în acea Duminică
a Vameşului - poate în anul următor înscăunării ori poate
imediat după a doua scrisoare către Brâncovcanul în 1712 - şi va
fi ascultat acest cuvânt al Ivireanului va fi înţeles că ierarhul de
excepţie, auster şi muncitor „cu sudoarea frunţii” şi cu îndemâ­
narea mâinilor, îşi concepea la cote neobişnuite responsabilitatea

71
 arhierească acordată prin destin de către Domnul Iisus Hristos.
Nimeni până la el nu vorbise cu atâta ardoare încercată, cu atâta
suferinţă (sau frustrare) evidentă şi cu o idealitate presupusă,
încât putea fi îndestul de clar că acest om şi acest Preot esenţial
avea un sens înalt al „vieţii întru Hristos”, îşi lega ca nimeni
altul destinul de viaţa celor pe care-i păstorea, se implica în
existenţa lor ca să nu-i lase căzuţi în „robia vaviionească” a
păcatelor şi a păgânilor şi ca să-i ridice către înălţimile
demnităţii şi frumuseţii vieţii creştine pentru care Hristos se
jertfise, oferind neamului omenesc şansa mântuirii.
într-o epocă în care Reforma şi Contrareforma se
confruntau, dar se şi uneau într-o ofensivă împotriva
Ortodoxiei, Biserica răsăriteană îşi manifesta cu pregnanţă
rolul tradiţional de Casă a Domnului pe pământ, iar Antim
Ivireanul, prin această implicare în viaţa păstoriţilor, dovedea
exemplar misiunea Bisericii, a Preotului în relaţia omului
acestor locuri cu Dumnezeu, dar şi cu istoria... în această
perspectivă putem înţelege că marele mitropolit participase cu
toată fiinţa la „mişcarea de idei ’ a epocii, îşi fonnase
personalitatea în sensul principiilor de gândire şi trăire
ortodoxă şi îşi asuma grav şi plenar rolul şi misiunea pastorală,
după modelul marilor ierarhi din Sfânta Tradiţie, model
duhovnicesc la fel de valabil şi pentru un „păstor mic ’ la
„turmă m ica \ cum se socotea - cu smerenie - Antim.
Astfel încât ne întrebăm: mai este nevoie, în cazul
ierarhului Antim Ivireanul, de încă un alt exemplu privind relaţia
necesar-organică între predicator şi publicul său? Această relaţie
o arată, în fond, fiecare didahie în parte, ea poate fi relevată la
fiecare pas de cercetarea omiletică. O reliefează, în felul lor, şi
cercetătorii literari. „Care dintre scrierile anterioare şi câte din
cele ulterioare - întreabă retoric Eugen Negriei - au presupus
confruntarea iminentă cu publicul? ” Predica anlimiană, scrie
acelaşi reputat istoric şi critic literar, „constituie o revoluţie şi în
sens beletristic, avansând ideea de public "30, putând fi

72
interpretată şi prin prisma teoriei receptivităţii (indiferent de
tipărirea târzie a ,f)idahiilorj.
în această privinţă, mărturiile impactului au fost
multiple. „Obişnuiţi cu «blândul» (şi diplomatul) Teodosie,
majoritatea contemporanilor au fost surprinşi de spiritul
dinamic polivalent şi polemic al noului ierarh, Antim, şi, deşi
impresionaţi de motivaţia lui, nu i-au acceptat spiritul critic
reformator, nu i-au înţeles înălţimea gândului şi l-au
„măsurat” cu mijloacele comune ale omenescului - arată un
cercetător de azi. N-au înţeles preocuparea lui pentru
«solidarităţile fundamentale»: familia, locuinţa, parohia,
comunitatea socială, şi pentru «solidarităţile ameninţate»:
puterea princiară şi statul, solidarităţi pentru care şi-a
organizat căile de acţiune: tipăriturile, ca şi predicile’*1. în
dezechilibrul dintre aceste solidarităţi - cercetate pertinent de
către Al. Duţu32 - se explică tensiunea internă a societăţii
româneşti din vremea lui Brâncoveanu şi a lui Antim, tensiune
pe care sensibilitatea mitropolitului a recepţionat-o acut, ca pe
o dramă a istoriei şi a spiritului, şi a exprimat-o cu patosul unei
personalităţi unice.
Importanţi exegeţi antimieni teologi (Al. I.Ciurea,
M.-G. Popescu, D. Belu ş.a.) s-au străduit să configureze
personalitatea predicatorială a lui Antim Ivireanul, atât din
perspectiva vieţii acestuia, cât şi, mai ales, din perspectiva
operei, a „Didahiilor \ Pr. conf. Al. I. Ciurea, primul,
sistematizează cele mai de seamă dintre calităţile acestei
personalităţi şi anume:
modestia şi smerenia
o înaltă idee despre preoţie
conştiinţa răspunderii de păstor şi intermediar,
datoria de a învăţa
cunoaşterea Sfântei Scripturi
cultura generală şi teologică
alte calităţi (spirit pătrunzător, om cinstit şi lipsit
de dorinţa de a parveni)33.

73
 La o primă privire asupra acestor calităţi putem constata
că ele corespund portretului spiritual şi uman al predicatorului
în viziunea Sfinţilor Părinţi ai Bisericii, fapt ce nu ne poate
surprinde, dat fiind cultul pe care Ivireanul l-a avut pentru
aceştia, îndeosebi pentru „dumnezeiescul Zlcitaust" (Sfântul
Ioan Gură de Aur). La un nivel mai adânc, putem spune că şi
modelul predicatorial absolut, al Mântuitorului (frecvent
evocat), a patronat stimulativ constituirea şi manifestarea
profilului de predicator al marelui nostru mitropolit. în acest
sens, este fundamentală preluarea de către Antim a modelului
„păstorului celui hun ’ care „sufletul său îşi pune pentru oi”-
Ceea ce a adeverit prin fapta Iui jertfelnică !
M o d e s tia şi s m e r e n ia în o p e r a p r e d ic a to r ia lă . Ca în
atâtea alte ipostaze ale sale, Antim Ivireanul, cu o infiorare faţă
de rânduiala lui Dumnezeu care-1 ridicase din condiţia de „rob”
la turci (A n to n M a r ia d el C h ia r o ) şi cu o înaltă conştiinţă a
datoriei de a-1 sluji pe Dumnezeu, nu a dorit nici în activitatea
predicatorială să-şi aroge o poziţie omenească superioară în
planul ştiinţei teologice şi al vredniciei morale, în afară de
singură aceea pe care i-o conferea datoria de a propovădui
învăţătura Duhului Sfânt. Cel care, în cărţile tipărite, a semnat
de atâtea ori, meritul între ieromonahi”, îşi mărturisea încă
de la începutul predicilor, „nevrednicia şi neştiinţa învăţăturii
mele”, „mintea mea turburată de norul neştiinţei”, căci „ce
putere are izvorul meu să adape o grădină sufletească ca
aceasta?”34 (a Născătoarei de Dumnezeu — n.n.). Se ruga la
Dumnezeu să-i dea „putere şi ajutorii” pentru a-şi face datoria
de a-i rosti învăţătura, dar în „puţine cuvinte nu cu obrăznicie,
ci cu multă cucerie, nu vorbe ritoriceşti şi alcătuite, ci cu
cuvinte smerite şi prostatice3*, nu după cum să cuvine, ci după
putinţă”... Ivireanul (care, probabil, era un autodidact - dar
unul de geniu !) trăia mai mult decât alţii versetul psalmului 50
care spune că „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va
urgisi”— ceea ce s-a şi împlinit: „... Dumnezeu n-au căutat la
micşorarea şi netrebnicia m ea”, nu s-au uitat la sărăcia şi

74
străinătatea mea, n-au socotit prostia36 şi neştiinţa mea... şi
m-au înălţat, nevrednic fiind, la această stepenă37 şi mare
vrednicie a arliieriei.. f™.
Chiar dacă, pentru unii cercetători de seamă, asemenea
precauţii antimiene rostite la începutul, dar, adeseori, şi în
interiorul predicii, pot părea „trucuri ’ retorice („afectarea
modestiei ’) pentru „captatio benevolentiae1a publicului (astfel
şi „utilizarea persoanei I plural participative ”)y\ noi le
considerăm, totuşi, sincere şi constante în viaţa Sfântului
Antim Ivireanul, aparţinând de nobleţea umilinţei /smereniei
creştine. De altfel, alături de cele trei mari virtuţi teologice -
credinţa, nădejdea şi dragostea -, el aşeza şi smerenia, ca pe o
„maică a tuturor bunătăţilor”, „sfârşitullegătura şi pecetea
tuturor bunătăţilor’ —„căci, de ar face neştine toate bunătăţile
lumii şi smerenie să nu aibă toate-s pierdute, toate-s stricate,
toate-s nimica. .
Din această condiţie a modestiei şi smereniei se ridică
Antim să-şi facă datoria faţă de Hristos: „Cu multă jelanie îmi
ticăloşesc nevrednicia şi-mi caut şi fă r ’ de voia mea a tăcea,
iar apoi, cunoscăndu-mi datoria ce am şi temându-mă ca să nu
caz în osânda slugii celei viclene, cu cuviinţă iaste, după
putinţă, să povestesc deapururea lucrurile Domnului, căruia
mă şi rog, cu umilinţă, să-mi dezlege gângăvia limbii şi să-mi
lumineze mintea ca să pot zice puţine cuvinte pentru slava lui
cea negrăită” (,, Cuvânt de învăţătură la Şiretenia Domnului”).
Şi este de subliniat că “'predicând, Antim n-a spus
niciodată că învaţă ceva de la el, ceva care-i aparţine, ci
numai că Duhul Sfânt, sau Hristos, sau Evanghelia, sau un
anume sfânt Părinte zice şi învaţă ”40. Să recunoaştem în acesta
modelul Domnului Iisus Hristos, care afirma adesea că
învăţătura pe care o transmite a primit-o de la Dumnezeu Tatăl,
ceea ce s-a răsfrânt şi în modul predicatorial al Sfinţiilor
Apostoli, al „marelui Pavel", urmat şi de Antim.
O înaltă idee despre preoţie. Intrarea Sfântului Antim
Ivireanul în condiţia de preot, petrecută odată cu primirea

75
stăreţiei la mănăstirea Snagov, îl va fi determinat, desigur, să
asimileze în felul lui de totdeauna - grav şi profund, substanţial
şi, dacă se poate spune astfel, chiar ontologic - virtuţile
trimişilor lui Dumnezeu în orice loc şi în orice timp, ca
slu jitori ai lui Hristos şi ca iconomi ai Tainelor lui
Dumnezeu", aşa cum au fost ^ ta tu a te ' de Sfinţii Apostoli şi
Sfinţii Părinţi. E vorba de virtuţile preotului / prezbitemlui de a
fi, între oameni41:
- teolog - „<cunoscător ' al celor despre Dumnezeu şi al
celor „ce se cuvin lui Dumnezeu'\
„J
- teofan — purtător de Dumnezeu în cugetul şi în inima
lui"-,
- teofil - „iubitor de Dumnezeu" şi, deopotrivă, „iubit
de Dumnezeu", de unde, prin consecinţă, ,filantropia", iubirea
lui pentru oameni;
- teodul - ,Mujire a lui Dumnezeu", cinste acordată prin
taina hirotoniei.
Atunci când, în eparhia Râmnicului, arhiereul Antim a
început să lucreze canonic cu preoţii, desigur că a avut un
mare ajutor apelând la tratatul „Despre preoţie ” al Sfântului
Ioan G ură de A ur (nepublicat în româneşte, dar cunoscut în
limba greacă), iar pentru „învăţătură pre scurt despre taina
pocăinţei” (1705) a utilizat multiplele referinţe privind pocăin­
ţa din ,Mărgăritarele" marelui predicator - lucrare la tipărirea
căreia, în româneşte, a participat, în 1691, în tipografia
domnească. In acelaşi sens, Jnvăţătura bisericească pentru
învăţătura preoţilor", subintitulată „Carte păstorească către
Preoţi" (Târgovişte 1710) utilizează nu doar pravile slavo-
române din secolul al XVI-lea, circulând în manuscrise şi
pravile în limba română tipărite în secolul al XVII-lea42, ci
valorifică, într-un mod principial şi sistematic, învăţăturile
adresate de Mântuitorul Hristos apostolilor şi ucenicilor Săi,
precum şi învăţăturile Sfântului Apostol Pavel despre calităţile
preotului {Timotei, III) şi ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii (Ioan
Hrisostom, Efrem Şirul ş.a.).

76
 Predica de la „Săborul Sfinţilor îngeri” (8 noiembrie)
care începe cu versetul „Socotiţi să nu obidiţi pre vreunul
dintre aceşti mici” (Matei 18), este de asemenea semnificativă
în acest sens. ,JDe doao feliuri de mici se află în lume şi pre
doao feliuri de mici să obicinuiesc de obşte oamenii de-i
obidesc: cei dintâi sînt săracii şi cea de a doao sînt preoţii”.
Observând că preoţii ,ySÎnt cei mai necinstiţi (de lume -n.n.
I. St. L.) şi mai obidiţi” , Antim le ia apărarea, folosindu-se şi
de cuvintele ,JDuninezeiescu!ui Efrem Sirianul”: „ Proslăvită
minune iaste preotul şi putere nespusă are: de cer să atinge, cu
îngerii petrece şi cu Dumnezeu are mare amestecare”. Aduce
în sprijin şi episodul vindecării slăbănogului de către Hristos, la
care cărturarii şi fariseii s-au întrebat: „Cine poate erta
păcatele fără numai singur Dumnezeul” în comentariul lui
Antim: „Unul ce poate să ierte păcatele oamenilor cu
adevărat, au Dumnezeu iaste, au putere dumnezeiască are în
sine. Deci dară, de o fac aceasta preoţii în toate zilele cu
păcătoşii şi au atâta putere să iarte păcatele, precum cu toţi o
credem, puteţi să ziceţi cum că aceşti mici nu sunt alţi
Dumnezei în lum eî'.
în această didahie, ca şi în altele, precum şi în alte
contexte, Antim nu ignoră situaţiile in care preoţii înşişi,
oameni fiind, fac păcate ca şi aceştia43. Dacă îi apără în faţa
credincioşilor, „fiindcă în fond apăra preoţia, ca instituţie şi
misiune sfântă”44, în schimb, în cărţile de învăţătură, ca şi în
„ Capetele de poruncă”, îi şi ceartă duhovniceşte cu o asprime
nemaiîntâlnită de la „mentorul” său, „marele Zlataust”, şi
tocmai în numele vredniciei acordate lor de către Hristos,
„capul Bisericii”: „Să ştiţi dar, Presfinţilor tainici a
Preasfinţiei Troiţe, vrednicia cea mare ce luaţi şi precum v-aţi
cinstit mai mult ca îngerii şi aveţi atâta putere pe pământ, în tr­
ace laşi chip să vă fie şi viaţa şi petrecania îngerească. Şi (să)
nu faceţi alte grozăvii de care şi mirenii să ruşinează a vă
vedea...O! nebunie şi blăstămăiţie a voastră! Pentru ce
defăimaţi, becisnicilor, vrednicia cea mai aleasă decât a

11
 îngerilor ce aţi luai? Ce să facă mirenii când vă văd pe voi
făcând lucruri ca acestea? Ce osebire este de la dânşii până la
voi ? Plângeţi, fraţilor, acuma, până când aveţi vreme de mult
preţ şi nu o petreceţi în deşert, grijindu-vă de sufleteasca
spăsenie şi nu de patima cea dulce trupească, feriţi-vă de toate
cele de mai sus
„Nu putea scrie astfel de pagini - conchide pr.
Al. I. Ciurea - decât un suflet neprihănit şi adânc pătruns de
sfinţenia şi de sublimul rost al preoţiei"41'. Căci preotul, în
viziunea ierarhului Antim, „trebuie să fie adevăratul luminător
şi păzitor al credinţei străbune"4,1.
Conştiinţa răspunderii de păstor şi intermediar.
Acesta este un aspect la care ne-am referit de mai multe ori în
cadrul lucrării de faţă, astfel încât ne vom îngădui să nu
insistăm. Amintim rolul duhovnicesc al mitropolitului evocat
la înscăunarea sa: „ ...să vă fiu păstoriu părinte sufletesc,
rugătoriu către Dumnezeu pentru bună sănătatea şi spăsenia
dumneavoastră", precum şi condiţia ascultării de către aceştia a
cuvintelor sale: „că vă învăţ f a r ’ de făţărie şi f a r ’ de
vicleşug...şi să vă supuneţi ascultării, că acea ascultare ce o
faceţi mie, o faceţi lui Hrislos".
Ar fi de adăugat că, în concepţia lui Antim Ierarhul,
„păstorul cel bun" trebuie să aibă trei calităţi de bază: credinţa
curată - ca să caute cu ea folosul „oilor" celor sănătoase şi al
celor bolnave; înţelepciunea întreagă - ca să dea învăţătură
fiecăruia după vârsta şi rânduiala lui; şi toiag {„cârje") în
mână - ca să pedepsească atât pe oile neascultătoare, cât şi pe
lupii ce ar veni asupra oilor. Aceste trei condiţii ale „păstorului
celui bun" „corespund întreitei slujiri preoţeşti"4*.
Tema „păstorul cel bun, sufletul lui pune pentru oi"
este tratată cu deosebire în didahia „învăţătură la Sfântul
Părintele nostru Nicolae ”. Pr. M.G. Popescu remarcă aici mai
întâi evocarea - premonitorie, zicem noi - a episodului biblic al
lui Moise, „care, văzând urgia lui Dumnezeu asupra norodului
său puţin credincios, nu s-a izolat de acest norod, n-a fugit şi

78
 nu l-a părăsit, ci s-a rugat de Dumnezeu, ca să le treacă lor
păcatul acesta, iar de nu - zicea el - «stinge-mă şi pe mine din
cartea în care m-ai scris» (.Ieşirea, XXXII, 32). Dar dacă
Moisi - comentează exegetul modern - dorea să moară numai
pentru binele poporului său, Marele Arhiereu Iiristos şi-a
arătat dragostea Sa şi S-a jertfit pe sine pentru întreg neamul
omenesc; iată pilda supremă a păstorului cel buni ”49. In acest
orizont al pildei mântuitoare îşi va fi înţeles şi sfântul Antim să
facă, în faţa domnitorului fanariot Nicolae Mavrocordat, gestul
final de ataşament pentru poporul său adoptiv, pentru
creştinitate, în principiu.
Cunoaşterea Sfintei Scripturi, cultura generală şi
teologică le întâlnim la tot pasul în ,f)id a ln i” şi în toate
celelalte lucrări ale Sfântului Antim. Mai întâi, cunoaşterea
Sfintei Scripturi este ca şi desăvârşită. „Ai impresia că vorbeşte
cu Biblia în mână, aşa de des se referă la ea - remarcă şi pr.
AI. I. Ciurea. El avea însă Scriptura în inima sa ... Pentru
aceea, el poate cita aşa de uşor şi mai ales pentru aceea poate
asocia texte şi pilde scripturistice, în jurul ideilor pe care le
propune în predicile sale cu atâta îndemânare'^.
„Antim Ivireanul - scrie pr. M ihail-G abriel Popescu -
şi-a dat bine seama că, pentru a învăţa pe alţii, predicatorul
trebuie să fie mai întâi el însuşi învăţat, să-şi însuşească o
cultură vastă şi temeinică”. (O spusese demult însuşi Sfântul
Ioan G ură de A ur -n.n.). „Pe lângă cultura sa teologică, pe
care-şi fundamenta, în primul rând, cuvântările, Antim va
apela adesea în predicile sale la elemente de cultură profană,
ca mijloc de a face cuvântul său mai lămurit, mai accesibil,
mai pătrunzător. El a dovedit serioase cunoştinţe de istorie,
filozofie, logică, pedagogie, psihologie, ştiinţele naturii etc "5\
dobândite, desigur, din literatura antichităţii ca şi din aceea a
vremilor mai noi, scrisă în limba greacă (veche şi modernă) a
cărţilor şi învăţaţilor de la Academia Domnească a
Brâncoveanului sau din marile biblioteci ale epocii (a
stolnicului Constantin Cantacuzino, mai întâi).

79
 Fără să intrăm, aici, în detalii exempliflcative ale
culturii Ivireanului, aşa cum a fost aceasta evidenţiată prin
izvoare greceşti, în primul rând'"’2, trebuie să punem un accent şi
pe însuşirea de către marele mitropolit, a culturii autohtone,
atât religioase, cât şi laice şi pe însuşirea spiritului limbii
româneşti în special. Un singur exemplu de tălmăcire diferită
de către A n tim (în 1712) şi de către tălmăcitori moderni (1980)
a unui rând din “Catavasier” îl face pe scriitorul arhim.
V a le r iu A n a n ia (ulterior, arhiepiscopul „Bartolomeu al
Clujului ’) să remarce: “ Vlădica Antim ne demonstrează că
limba românească e încă vie şi proaspătă după aproape trei
secole, dar şi că ea, cel puţin pe alocuri, e mai bună decât a
noastră, pretinşii cărturari ai secolului douăzeci ”53. Succesor
al lui Mitrofan în procesul de autohtonizare a limbajului de
cult, ca o necesitate organică şi o formă de demnitate a
Bisericii româneşti, „mitropolitul Antim - scriu specialiştii -
are meritul că a pus temelie nouă —modernă - limbii noastre
bisericeşti, pe care o modelat-o în aşa fe l încât este înţeleasă şi
folosită până astăzi. După aproape trei veacuri, în slujbele
bisericeşti se mai pot auzi cântări şi rugăciuni aşa cum au fost
tălmăcite de Mitropolitul Antim ”54.
A vorbi în limba poporului pe care-1 păstorea a fost
pentru Sfântul Antim Ivireanul o datorie sacră - relevată încă
de Sfântul Apostol Pavel - şi o necesitate istorică pe care a
împlinit-o cu multă temeritate, râvnă, perseverenţă şi excep­
ţional talent. Aşa cum, în viaţa sa, a aşezat o legătură continuă
între vorbă şi faptă, în lucrările sale („Didahiile”, în primul
rând), folosind mijloacele vorbirii frumoase, după modelul
marilor predicatori patristici, a realizat o punte de legătură şi
farmec al limbii între spiritul lui şi acela al ascultătorilor, iar,
azi, al cititorilor săi.
Detaşând din viaţa, cultura şi personalitatea marelui
ierarh calităţile de bază care l-au ajutat să fie şi un mare
predicator - şi la care ne-am referit şi noi aici - , teologul
A l. I. C iu r e a mai adaugă” :

80
 - spiritul pătrunzător, în plan hermeneutic, intuiţia şi
imaginaţia asociativă - pe care le exemplifică prin „ingenioasa
şi subtila' comparaţie a Sfântului Petru cu soarele („că ... cele
mai dinlăuntru ale caselor... le însoţeşte şi le luminează ') şi a
Sfântului Pavel cu luna (că „fiind curată şi nevinovată,
luminează şi călătoreşte călătoria ei fără zăticneaiă" de
lătrăturile câinilor) - procedeu pe care noi îl socotim de factură
artistică, analog şi consecutiv aceluia din „Chipurile Vechiului
şi Noului Testament”, în care se realiza o transpunere din
literatura biblică în pictura erminică;
- om cinstit şi lipsit de dorinţa de a parveni;
- destoinic şi muncitor („am pus osteneli peste osteneli
întru toate şi am trudit din zi în noapte să înmulţesc talantul
Domnului, pentru ca să nu mă număr în rândul leneşei slugi, şi
am silit după putinţa mea, şi după proastă ajungerea minţii
mele, de am lucrat în via Domnului' - ceea ce poate fi socotit
şi un topos cultural, întâlnit la ierarhii stimulatori şi prefaţatori
ai tipăriturilor religioase, un Ştefan, Teofil sau Varlaam ş.a.,
dar un topos exprimat întt-n mod propriu lui Antim);
- iubitor până la jertfă al credincioşilor săi („carele
are datoria până la vărsarea sângelui să nu-şi părăsească
turma" - ceea ce putem spune că e un topos antimian,
justificat, în faţa lui Nicolae Mavrocordat, ne închipuim, nu
numai din raţiuni polit[e]ice, cât şi, prioritare deja, din raţiuni
teologice);
- lipsit de viclenie şi clevetire („că mie nu mi se
cuvine, ca unui arhiereu, să grăiesc pe nimeni de rău, nici să
pârăsc" - afirmaţie ce coboară în derizoriu impresiile unor
contemporani ,z:avistnici", adesea combătuţi principial, precum
şi argumentele false din gram mata patriarhală de caterisire !);
- demn şi curajos chiar la strâmtoare („Şi cum că poţi
Măria Ta să faci ce vei vrea după pohta Mării Tale, este lucru
adevărat, însă eu zic să fac după pohta lui Hristos" - încheiere
a scrisorii a doua către Brâncoveanul, prin care îşi restaurează
poziţia înalt spirituală a Sacerdotiumului faţă de Regiunii).

81
 Toate aceste calităţi, cu reliefarea lor în diferitele
circumstanţe, ne fac să reactualizăm ideea că transformarea
statutului predicii la noi de către Antim Ivireanul a avut nu
doar condiţionările obiective ale contextului cultural-istoric
favorabil oratoriei şi marcat de ea, ci şi condiţionările
subiective ale personalităţii marelui ierarh, ca om printre
oameni (expus perspectivelor joase !), dar mai ales ca „sfânt”
printre oameni (consecvent perspectivelor înalte !). „Om de
aleasă trăire religioasă şi om de cultură, cunoscător profund
al Sfintei Scripturi şi al Sfinţilor Părinţi, înzestrat cu un
deosebit simţ artistic, el are o bogată dotaţie nativă şi una
însuşită prin osteneli personale, care toate la un loc îi
furnizează posibilităţile morale şi materiale de a f i un mare
p r e d i c a t o r relevă Al. I. C iu r e a 56, dar putem merge mai
departe spunând că aceste posibilităţi chiar s-au împlinit,
întrucât condiţiile înseşi în care a trăit şi a evoluat Antim „cel
din Iviria” l-au făcut ca, în ultima parte a vieţii sale, să se
consacre, deopotrivă cu iluminarea şi înduhovnicirea preoţilor
săi, oratoriei sacre; vedea în aceasta forma de implicare în viaţa
păstoriţilor săi din toate clasele şi păturile sociale, forma de
tălmăcire şi transmitere a învăţăturilor lui Dumnezeu şi de
ardere vindecătoare, cu focul cuvântului, a „răotăţii” păcatelor
omeneşti şi a „robiei cei vaviloneşti" a asupritorilor din afară şi
dinlăuntru. „Cine ar putea vorbi de vremea Brâncoveanului
Voievod, şi, în ce chip ar putea vorbi - se întreabă retoric
acelaşi exeget - dacă l-ar da la o parte şi ar face abstracţie de
firul ei roşu, de personalitatea centrală şi dominantă a lui
Antim Ivireanul, care prin predicile sale vrea să-i dea aproape
tot ce-i lipseşte şi care totodată îi fixează sensul şi conţinutul,
intensitatea şi valoarea, idealul şi înfăptuirea ? “57
Şi cu aceasta remarcăm o perspectivă frapantă şi care
merită aprofundare: aceea de a citi epoca lui Brâncoveanul şi
prin prisma „didahiilor” unui mare contemporan, Sfântul
Antim Ivireanul. Teologii români îl consideră chiar „model al
predicatorului creştin ortodox”1'8. La o răscruce de vremi, el

82
este, cum spuneam, asemenea lui Bossuet, Paolo Segneri, I.
I-Ialeatovskyj, Ilie Miniat şi alţi mari predicatori ai epocii, nu
numai un transformator al canoanelor predicii, ci mai ales un
transformator al conştiinţelor.

II.4. Sfântul Antim Ivireanul —orator creştin

Preocuparea Sfântului Antim Ivireanul de a-şi înfrumu­

seţa predica folosind mijloacele tradiţionale din retorica
omileticii nu este doar presupusă ca inerentă acestui ierarh „de
mai multe ori artist" (N . D o b r e sc u ), ci este chiar învederată.
Cercetători de seamă - teologi (ca A l. I. C iu r e a , D u m itr u
B e lu , M ih a il-G h e o r g h e P o p e sc u ş.a.), sau mireni (ca Ş te fa n
C io b a n u , A l. P ir u , E. N e g r ie i, D . H . M a z ilu ) - au pus în
evidenţă faptul că, în pofida impresiei permanente de pros­
peţime şi spontaneitate a discursului predicii antimiene, aceasta
denotă un proces de elaborare, cu virtuţi canonice atât de
profund asimilate încât permit manifestarea creativă, liberă, a
acestui mare orator creştin. Mai mult decât oricare dintre
textele sale, „Didahiile" exprimă şi configurează ,figura
spiritului creator" a Sfântului Antim Ivireanul59.

II.4.1. „Afectarea modestiei ”

Smerenie şi umilinţă.

Configurând în continuare câteva repere ce-i pot defini

calitatea de orator, împletită cu aceea de predicator creştin -
reamintim studiul p r. co n f. A l. I. C iu r e a , „Antim Ivireanul,
predicator şi orator”, începem prin a sublinia, împreună cu
p ro f. D a n H o r ia M a z ilu , că ,fn tim nu a fost un predicator de
profesie"™. înţelegem prin aceasta, mai întâi, faptul că nu a
fost, asemenea altora (Gheorghe Maiota, Ioan Abramios - în
vremea lui), angajat în această atribuţie la Curtea Domnească

83
sau, respectiv, rânduit la mitropolie. în al doilea rând, este de
reţinut că „urca în amvon doar la sărbătorile a căror
însemnătate, augmentată de prezenţa între audienţi a
voievodului şi a «curţii», reclama un vorbitor la rangid său”61.
Pe de altă parte, discontinuitatea „Didahiilor” lui, ca ordine
temporală şi tematică se explică (şi) prin faptul că încă din a
doua jumătate a secolului al XVII-lea, în Răsăritul european,
nu mai funcţiona rigid cutuma ca în cărţile de predici să se
includă texte de învăţătură pentru toate „duminicile de peste
an”, în timp ce, desigur, în cultul liturgic, acestea nu erau
eludate, ci susţinute prin lectură din cazanii curente, pentru ca,
la „praznice împărăteşti” ori în alte prilejuri speciale, să se
rostească, totuşi, predici - aşa cum va fi făcut ierarhul Antim.
Caracterul ocazional implica, chiar şi în mod involuntar, o grijă
sporită pentru calitatea textului predicii, pentru utilizarea unor
mijloace retorice care să argumenteze pozitiv instanţa şi relaţia
de comunicare a predicatorului cu publicul său.
„A îndulci cu vorba auzurile ascultătorilor, iaşte dală
retorilor” - remarca mitropolitul în introducerea (exordiul) la
„Cuvântul de învăţătură la Slreteniia (Aducerea la templu a)
Domnului ’, iar cuvintele sale, pe lângă uşoara tentă de
teoretizare, sugerează şi regretul că nu se poate integra în
categoria acelor vorbitori specializaţi; nu o dată, în cuprinsul
didahiilor, el se plânge în faţa ascultătorilor de „mintea mea
turburată de norul neştiinţei \ de „ticăloasa mea limbă”, de
sărăcia bunătăţilor şi slăbiciunea învăţăturii\ de
„nepriceperea minţii m ele\ iar acestea nu le va mărturisi
numai în exordii - pentru captatio benevolentiae a publicului
ci şi în interiorul textului, ca o constantă a modestiei şi
smereniei sale; ele devin justificate cu atât mai mult faţă cu
măreţia subiectelor de abordat. „Şi măcar că eu nu sunt vrednic
a zice nimica întru cinstea şi lauda ei, pentru întunecarea ce
are mintea mea, de mulţimea păcatelor” — va sublinia Antim
într-un „Cuvânt de învăţătură la Adormirea Maicii Domnului -,

84
 iară incaş, după putinţă vom zice celea ce ne va lumina prin
rugăciunile ei, lumina cea adevărată, Hristos”62.
Importanţi cercetători ai omiliilor mitropolitului Antim
consideră că fragmente exordiale precum cel de mai sus
experiază pe deplin verosimil toposul retoric „afectarea
modestiei”6*, pe care E. R. Curtius l-a identificat încă în
Vechiul Testament (la David, la Solomon), iar mai apoi în
recomandările lui Cicero pentru câştigarea bunăvoinţei
judecătorilor. Ulterior, la oratorii creştini, cei patristici, în
primul rând - iar în acest fel se comportă, cum am văzut, şi
Antim -, înălţimea spirituală a temelor tratate va determina
augmentarea toposului, prin împletirea modestiei cu accente de
smerenie şi umilinţăM „Şi pentru aceasta - spune Antim -,
cunoscându-mă şi eu nevrednic de toată ştiinţa, nu îndrăznesc
să intru întru atâta adâncime şi cinstind taina aceasta a
Dumnezeeştii înfrumuseţări, cu cap plecat şi cu cuciarnică
tăcere trec cu cuvântul, spre puţintică învăţătură, carea
socotesc să fie foarte folositoare de suflete şi mântuitoare la
ceia ce vor să asculte cu dragoste”6*. Aşadar, împletind
modestia cu smerenia şi umilinţa, oratorul ar putea adopta
soluţia tăcerii, dar aceasta este repede depăşită întrucât
discursul care ar fi de anulat nu este orice discurs, ci este
„cuvânt de învăţătură”, iar rostirea acestuia este o datorie,
fiindcă şi „puţinică învăţătură” poate fi ,foarte folositoare”
celor ce o primesc cu dragostea cuvenită celei cu care le este
dată. Pentru aceştia, ca şi pentru cei mai puţin obişnuiţi cu
intercomunicarea de la inimă la inimă, Antim socoteşte
cuvântul / discursul său o necesitate ce i se impune prin natura
înaltei sale „stepene” şi se roagă Domnului să-i lumineze
mintea şi să-i reducă „găngăivia”, în el simţind că trebuie să fie
şi Moise şi Aron.

85
 IV.4.2. Datoria faţă de Hristos şi neamul păstorit

„Portretul oratorului (Antim), recompus din feluritele

atitudini fixate în didahii - relevă prof. Dan H oria Mazilu
ne propune, în primul rând, un ins pătruns de importanţa
răspunderilor cu care fusese învestii... înţelege, deci, în virtu­
tea acestei responsabilităţi, să-şi impună «programele»...”6fi,
iar acestea ţin de un ethos complex, care nu este numai cel
aulic, ci şi acela al neamului său adoptiv, aflat la o grea
cumpănă a opresiunilor externe (turceşti) şi interne (jafurile şi
nedreptăţile din partea celor mari şi puternici)67.
Nu insistăm în acest crochiu asupra exemplificărilor -
de altfel, frecvente în „Didahii" şi adeseori reliefate în exegeza
antimiană68. Ne referim, succint, la ipostaza pe care Antim şi-a
asumat-o prin critica virulentă a relelor societăţii şi ale vremii
lui, ipostază de „cenzor ' al epocii în numele Sacerdotium-ului,
cum inspirat îl numeşte George Ivaşcu69. în această ipostază,
mitropolitul Antim, fiinţă pe cât de ascetică, spiritualizată, pe
atât de ancorată în realitatea istoriei pentru a o cunoaşte şi
îndrepta, urma, desigur, modelul „dumnezeiescului Zlataust"
(Ioan Hristostom), iar Nicolae Iorga avea dreptate să spună că,
la noi, nimeni până atunci nu vituperase viciile cu ardenţa
hrisostomică7", realizând, cum spune şi G. Ivaşcu, „cea mai
bogată, mai variată şi mai colorată frescă a epocii,
asemuindu-se operei pe care o dăduse Hrisostom veacului al
IV-lea bizantin'11. Ipostaza lui Antim ca un „Hrisostom
român"11, justificată şi prin faptul că, întocmai predecesorului
său patristic, mitropolitul şi-a stârnit numeroase animozităţi şi
zâ zanii" / zavistii" prin critica lui energic argumentată cu
citate scripturistice73, comportă, totuşi, un amendament. Antim
nu a abordat tare sociale din epoca hrisostomică (instituţia
sclaviei, bogăţia şi sărăcia, luxul, proprietăţile acumulate
nedrept, spectacolele decadente, superstiţiile, slava deşartă sau
orgoliul74), tratându-le ca având un caracter general-valabil, ci
s-a adecvat realităţilor româneşti de Ev Mediu târziu şi mai ales

86
 dezideratelor ţării sale adoptive din acest timp de criză istorică:
emanciparea de sub suzeranitatea otomană şi reformarea
societăţii pe principiul (democratic al) poli leii, ca formă de
stabilitate şi progres7'".
Avea în acest sens un predecesor local, om de
Renaştere - o Renaştere de specific răsăritean Neagoe
Basarab, primul din triada de mari înţelepţi de spiţă
basarabeană, care-i adăuga, ca mari ctitori de viaţă statală
românească, pe Matei Basarab şi pe Constantin Brâncoveanul.
Neagoe Basarab, ale cărui „învăţături ... către fiul său
Teoclosie” fuseseră traduse în româneşte în secolul al XVII-lea
şi circulau în mediul românesc elevat (un exemplar se află
şi în biblioteca stolnicului Constantin Cantacuzino), Antim
regăsindu-şi în ele preţuirea pentru Hrisostom, pentru Agapet şi
Vasile Macedoneanul (care vor intra şi în „programul” lui
editorial, ca şi în sursele pentru ,Şfătuirile politice-creştine”
către Ştefan, succesorul cantacuzin al Brâncoveanului). Dar mai
ales va fi aflat Antim, în opera lui Neagoe Basarab, acelaşi
dualism bizantin în plan ideologic, teologic şi artistic, care va
structura subiacent ş i ,.Didahiile" lui, respectiv conjuncţia dintre
sacru şi profan, dintre aulic şi popular, dintre hieratism şi
dinamism76; totodată sentimentul istoriei tragice71 - faţă de care
Neagoe adoptă soluţia nobleţei de spirit şi a prudenţei în
concretul istoric -, sentiment pe care îl reîntâlnim la cronicari, ca
şi la contemporanul său, Dimitrie Cantemir, promotorul unei
viziuni ciclice, dar descendente, reverberează adânc în fiinţa lui
Antim; mitropolitul împleteşte datele timpurii ale biografiei sale
cu datele cultural-spirituale ale pământului românesc - vatră a
ortodoxiei, dar şi a „terorii istoriei” - şi, în loc de ,„melancolia
inorogului”, se ataşează de soluţia eantacuzină a luptei surde ori
făţişe (pentru restauraţia bizantină - o himeră totuşi).
Spiritul ierarhului orator, care nu se mulţumea să
rămână în perimetrul aulic, ci ca un adevărat sacerdot, se
implica în viaţa păstorilor săi, îndreptându-le moravurile şi
canalizându-i spre faptele mari, „politice - creştine” în epoca

87
istorică („Şi nimeni să nu socotească, din voi, şi să zică în
inima lui: dară ce treabă are vlădica cu noi, nu-şi caută
vlădiciia lui, ci să amestecă întru ale noastre ? De n-aţi ştiut
până acum şi de n-au fost nimeni să vă înveţe - li sc va adresa
Antim în acel teribil „cuvânt de învăţătură'' la ,J)uminica
Vameşului" - , iată că acum veţi şti că am treabă cu
toţi oamenii câţi sînt în Ţara Rumânească, de la mic până la
mare spiritul ierarhului orator va fi scuturat de toate
convulsiile gândirii şi sensibilităţii tradiţionale şi contemporane
(comune sud-estului european ca şi, probabil, Georgiei sub
asuprirea otomană), va fi profund contrariat de ticăloşirea
oamenilor din toate clasele, datorată lipsei orizontului de
speranţă, şi, polemizând, şi îşi va striga frustrarea, ultragierea
idealului (creştin şi politic). Suflet zbuciumat, dar inflexibil în
rigorile lui moral-religioase (asemeni lui Hrisostom), Antim
Ivireanul nu va agrea stăruinţa în contemplaţia ascetică (oricât
de elevată), ci, asemeni lui Moise coborând din munte la
poporul său, va reitera poruncile din veac ale lui Hristos -
Cuvântul lui Dumnezeu şi, prin ele, va căuta soluţiile luptei
pentru îndreptarea moravurilor şi pentru câştigarea dreptăţii şi a
libertăţii, cu sprijinul îndurării divine („... Fecioară prea
lăudată, nădejdia celor păcătoşi şi liniştea celor bătuţi de
valurile păcatelor - va implora el, ca în atâtea rânduri, în
calitate de „mijlocitor” al celor mulţi -, caută asupra norodului
tău, vezi moştenirea ta, nu ne lăsa pre noi, păcătoşii, ci ne
păiziaşte şi ne mâintuiaşte de vicleşugurile diavolului, că ne-au
împresurat scârbele, nevoile, răotăţile şi necazurile.
Dă-ne mână de ajutoriu, Fecioară, că perim !").
Pe cât de creativ va fi în calitate de căutător de soluţii
moral-politice pentru neamul său adoptiv, tot pe atât de
căutător eficient de soluţii va fi şi în planul oratoric în raport de
public. Faţă de tradiţia omiliei exegetice şi accentele moral-
religioase cu caracter general („pentru toate vremile şi pentru
toate societăţile"™) din cazaniile lui Varlaam, Antim, cum am
mai arătat, produce o ruptură decisivă. ,Antim depăşeşte

88
canoanele strâmte ale tâlcului evangheliei şi proloagelor
hagiografice, ia în considerare publicul căruia i se adresează
şi caută să-l educe conform cu trebuinţele lui" - va remarca
Al. Piru79, iar aceasta se va răsfrânge în diversificarea tipurilor
funcţionale de predici pe care le va practica, precum şi în
varietatea formelor lor structurale, datorate deopotrivă
subiectelor tratate, dar şi stărilor umorale ale ierarhului orator,
în relaţie directă cu ascultătorii săi. Astfel, ,figura spiritului"
său „creator”, austeră, dar plină de iubire (chiar şi când ceartă
ori vituperează), nu apare ca o persona (mască), ci are o
înfăţişare permanent „vie", se constituie „ad hoc ’ şi în mod
rezonant.

IV.4.3. Ars praedicandi după Sfinţii Părinţi

(noua relaţie cu publicul)

în aceste condiţii, în care prioritară nu este tăcerea,

ci rostirea, preocuparea Sfanţului Antim Ivireanul nu numai
pentru conţinutul scrip turistic al cuvintelor sale „de
în v ă ţă tu r ă ci şi pentru forma în care acestea puteau m işcă'
sufletul şi cugetul auditorilor săi a comportat - sine qua non -
asimilarea multor procedee şi însuşirea multor atribute retorice
de cel mai bun nivel, fapt ce se recunoaşte în analiza retorico-
stilistică a d id a h iilo r” sale.
De altfel, însuşi statutul predicii - de la Sfinţii Părinţi
încoace - impunea această preocupare. Spre deosebire de
Hristos-Mântuitorul şi de Sfinţii Apostoli, care aveau în faţă
mulţimi ce trebuiau convinse de adevărul revelaţiei divine şi de
valoarea poruncilor divine, Sfinţii Părinţi şi mai apoi toţi
predicatorii din Evul Mediu şi de mai târziu au în faţă un
auditoriu care se revendică de la ecclesie, care nu se mai
îndoieşte şi nu are nevoie de persuasiune; ca atare, ei instituie
un alt tip de predicator creştin, acela care nu mai trebuie să
transforme „res dubiă' în „res certă', ci „urmăreşte (după cum

89
arată Vasile Florescu) obţinerea aplicării preceptelor pe care
auditoriul le cunoaşte ca absolut îndreptăţite din punct de
vedere principial". Ca atare, „acţiunea predicatorului se
reduce la a ilustra teze de mult admise sau a le găsi o motivare
teologică pentru un comportament considerat ante reni corect
sau incorect"™.
Această caracterizare a fondului relaţiei noi ce se
instituia între predicator şi ascultătorii săi a implicat în mod
firesc însuşirea unei ars praedicanti, care, în operele Sfântului
Grigore de Nazianz (Teologul), ale Sfântului Vasile cel Mare şi
Sfântului loan Hrisostom, absolvenţi de şcoli retorice laice
(„păgâne"), s-a configurat şi prin folosirea de procedee şi
mijloace ale oratoriei „păgâne", transformate, însă, pentru ca
să slujească unui nou conţinut, cel creştin. Predicatorul creştin
va satisface astfel tot mai mult dezideratul de totdeauna al
retoricii de a face din fiecare cetăţean un vir eloquens şi, cu atât
mai mult în cazul lui, ca propagator al învăţăturii sacre, vir
eloquentissimus.
Manualele şi tratatele de ars praedicanti abundă în Evul
Mediu, înregistrându-se diferenţieri sensibile între cele din
Vestul şi, respectiv, cele din Estul (bizantin al) Europei. în
primele, configurate pe filiera latină (de la Cicero, tJDe
oratore" şi Augustin, „De Christiana") şi valorificate în
„trivium"-u\ scolastic (gramatica, logica, retorica)1*1, scrierile
retorice şi cele oratorice nu erau disociate, ci subsumate
retoricii, care, la rândul ei, le fărâmiţa în diferite „artes"
(ornandi, praedicandi, dictaminis ş.a.). în schimb, lucrările
bizantine, perpetuând şi dezvoltând tradiţia greacă, cea
patristică, în primul rând, manifestă un proces continuu de
autonomizare în pofida ascendentului pe care şi l-a dorit ştiinţa
retoricii (laice)**2 de a-şi subsuma, cu normele ei generalizante,
orice artă a elocinţci, inclusiv oratoria sacră.
Aceasta din urmă, practicată iniţial de către
Mântuitorul Hristos şi Sfinţii Apostoli, ,Jără învăţătura
regulilor retoricii"™, avea un obiect şi o finalitate radical

90
deosebite de acelea ale retoricii laice, întrucât „creaţiile
oratoriei creştine - scrie un teolog român - sunt inspirate din
sublimitatea adevărului dumnezeiesc, descoperit omenirii de
către Dumnezeu Tatăl, prin profeţi şi prin Fiul Său, Iisus
H r i s t o s Astfel, natura teologică a oratoriei sacre îi conferă
acesteia, faţă de retorica , ţJpăgâna ’ ca ştiinţă generală, dacă nu
superioritate, cu siguranţă autonomie, „nu numai prin icoanele
de inspiraţie, dar şi prin scopul său umanitar, moral-social şi
chiar prin foim ele stilistice de realizare a ideilor fundamen­
tale, pentru că, deşi ea foloseşte cuvinte cu form ă păgână, ca
«înţelepciune», «dreptate», «bărbăţie», «cumpătare» etc., le
adscrie un înţeles divin, inspirat din Sfânta Scriptură şi Sfânta
Tradiţie ...”84.
Purtător al Cuvântului lui Dumnezeu între oameni,
chemat să devină - asemeni Apostolilor - pescar al sufletelor
lor, dar nu pentru sine, ci pentru Hristos şi mântuirea lor,
predicatorul creştin trebuie să fie, în consecinţă, el însuşi un
vas ales şi sfinţit, care să-şi manifeste viaţă întru Hristos prin
cuvânt şi prin fapte, prin dragostea pentru Dumnezeu şi pentru
aproapele. El nu-şi va alege cuvintele, mijloacele şi procedeele
vorbirii frumoase pentru a-şi câştiga lui un loc aparte în inimile
şi cugetele oamenilor, ci pentru a-1 impropria acestora pe
Hristos, pentru a-i determina să se „deschidă'’ Mântuitorului şi,
respectându-i preceptele / ,,poruncile ’, să devină, fiecare, sălaş
împărăţiei lui Dumnezeu.
Adresându-se oamenilor până în străfundul inimii şi
cugetului lor, oratorul creştin trebuie să se adecveze nevoilor şi
aspiraţiilor lor spirituale şi, cu cât va fi mai aproape de viaţa
lor, de cadrul ei spaţial şi temporal, cu atât va fi găsit acea cale
de comunicare cu ei bazată pe compatibilitate, pe recunoaşterea
de către ci a faptului că el îi înţelege şi le vine în sprijin, prin
deschiderea minţii şi a sufletului, prin sfaturi şi rugăciuni
pentru ei şi chiar prin certare - aşa cum facea „dumnezeiscul
ZlatausF. „Predicatorul trebuie să învingă toate obstacolele
inerţiei (sterilitatea spirituală), trebuie să trezească în om

91
«chipul», dar şi setea de asemănare cu Dumnezeu - Creatorul” -
confirmă un omilet contemporan85.
Actualizarea retoricii şi a oratoriei în epoca barocă -
epocă de criză economică, socială şi spirituală, ca urmare a
transformărilor produse în epoca Renaşterii, a confruntării
dintre forţele conservatoare (ale aristocraţiei) şi cele novatoare
(ale burgheziei) - se desfăşoară în contextul confruntărilor
dintre Reformă şi Contrareformă şi al impactului lor cu
Ortodoxia. Prin „rezonanţă”, şi în ţările române, în raport de
nivelul şi cerinţele vieţii social-culturale locale, se dezvoltă
genul oratoric (popular şi cult)86, în diferite forme, dintre care
oratoria religioasă ocupă un loc prioritar.
în acest sens, pe temeiul unor antecedente ilustre din
secolele al XV-lea - al XVI-Iea (Grigore Ţamblac, Neagoe
Basarab, tipograful Coresi - cu „Tâlcul Evangheliilor”), secolul
al XVII-lea românesc este un ,ySecol dominat de oratorie”9,1',
acum, oratoria sacră ajunge la sinteza lui Varlaam,
mitropolitul Moldovei, „Carte românească de învăţătura ’
(1643) - cu cazanii valabile în orice loc şi timp prin caracterul
lor de generalitate a conţinutului şi a adresării, iar printr-un alt
Varlaam, de data aceasta mitropolitul Ungrovlahiei, se
îmbogăţeşte cu versiunea românească tipărită a celei mai
importante lucrări de ars predicandi din Estul european al
vremii, „Cheia înţelesului” de Ioanyklj Haleatovskyj. Iar
dacă, la aceste două lucrări capitale, adăugăm ş i ,Mărturisirea
ortodoxă” a lui Petru Movilă, adoptată ca document oficial al
Ortodoxiei prin Sinodul de la Iaşi, vangheliile'’ „cu
învăţătură” de la Govora (1642) şi Dealu (1644), reeditarea
„Cazaniei” lui Coresi (la Bălgrad, 1640-1641) şi tipărirea
culegerii de omilii „Chiriacodromion” la Alba Iulia, în 1699,
tabloul acestui secol al oratoriei sacre se configurează
convingător, prin conţinutul, dar şi prin climatul spiritual şi
sensul său.
Toate acestea (la care ne-am mai referit) pregătesc la
noi „terenul” pe care va veni, cu geniul lui, Antim Ivireanul.

92
Ele aşează învăţătura sacră pe temeiul exegezelor inspirate de
doctrina creştină şi îi asigură acesteia echivalenţe literare
româneşti care se ţin aproape, deopotrivă, de litera şi de spiritul
dogmei - aşa cum vor face şi tălmăciuitorii ,J3ibîiei' de la
1688, cel mai de seamă monument al limbii literare româneşti
medievale. Autorii acestor lucrări, selectându-şi ideile şi
exemplele semnificative din tradiţia omiletică, tălmăcitorii de
texte sacre ori alcătuitorii de cazanii nu-şi vor îngădui decât
arareori libertăţi creative personale în planul artistic, ceea ce,
totuşi, era un semn de înnoire, ^iutorii religioşi - îi va numi
„în bloc”, prof. Eugen Negriei - atâta vreme tiranizaţi ele
sacralitatea textelor, îşi depăşeau încetul cu încetul complexele
prin fragile acte de independenţă artistica'. Cu rezultate
minore, încă - remarcă, măsurat, acelaşi exeget: ,A r fii nedrept
să nu venerăm pe Varlaam şi pe Dosoftei ca pe martiri ai
literelor româneşti, dar, dacă supralicităm conştiinţa lor
artistică, schilodim adevărul ”m. Ei îl prefigurează, însă, pe
Antiin Ivireanul, cu „noul statut al predicii" (D. H. Mazilu), pe
care îl instituie prin originalitatea discursului său de mare
expresivitate literară.

II.4.4. Cultura retorică a Ivireanului

(o aproximare)

Pentru a produce saltul calitativ pe care-1 reprezintă

predicile / „didahiile” sale - prin care va deveni, la noi,
„iniţiator al elocinţei sacre" (cum îl defineşte prof. Eugen
Negriei) -, ierarhul Antiin va fi asimilat, desigur (o probează
fiecare text !), o bună şi esenţială (!) „cultură” retorică, pe care
a decantat-o în discursul său de (la) amvon într-un mod relativ
liber şi creativ, determinat de puternica lui personalitate.
Modul în care Sfântul Antim Ivireanul îşi va fi format
cultura retorică rămâne încă de domeniul supoziţiilor şi al
aproximărilor. Ipoteza unei instrucţii sistematice este exclusă,

93
devreme ce biografia lui de dinainte de venirea în Ţara
Românească este ca şi necunoscută; supoziţiile privind o
pregătire susţinută - la Constantinopole, la Veneţia, în Moldova
ori chiar în Georgia - nu au temeiul documentar corespunzător,
singurul lucru cert fiind stăpânirea foarte bună a limbii
(neo-)greceşti, prima sursă prin care se putea pune în contact
cu retorica tradiţională şi cea contemporană, cu oratoria
creştină îndeosebi. Cu acestea, însă, a venit în contact
permanent şi în capitala ţării adoptive, încât mai degrabă aici
poate fi „cheia” pregătirii sale retorice / oratorice, pregătire a
unui autodidact de geniu. Neizolându-se de problemele
istorice, social-economice şi cultural-spirituale ale poporului în
mijlocul căruia trăia, dimpotrivă, asimilându-le în esenţa şi
sensul lor - pentru care domnitorul Constantin Brâncoveanul şi
Stolnicul Constantin Cantacuzino (autorul primei „Istorii a Ţării
Rumăneşti ...”) erau exponenţiali -, „smeritul ieromonah”,
„Antim tipografi.il”, apoi ierarhul Antim, situându-se în „slujba”
lor, se va fi „încărcat” cu întreaga frământare de idei care,
plutind în „aerul” epocii, constituiau „materia” discursurilor
diplomatice de la Curtea Domnească, a celor culturale şi
teologice de la Academia Domnească (unde profesau mari
cărturari greci)89, ca şi a predicilor din amvonul Mitropoliei.
Curând, destinul îl va face să verbalizeze el însuşi aceste idei,
ca arhiereu, şi chiar să devină o „voce” reprezentativă a acestei
lumi şi a acestei vremi, în limitele inerente şi în sensul cuvenit
oratorului creştin.
în capitala Ţării Româneşti se va fi familiarizat Antim
tipografiil şi ierarhul cu acele repere româneşti ale genului
oratoric9" care-i vor fi fost utile în elaborarea propriilor predici
/ „didahii” şi dintre care menţionăm câteva:
I. „învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiu l său
Tlteoclosie”, amplă lucrare de pareneză, scrisă în limba slavonă,
apoi tradusă în limba română la mijlocul secolului al XVII-lea
de către un cărturar din anturajul lui Udrişte Năsturel91 (dacă nu
chiar de către acesta92), lucrare manuscrisă, aflată probabil în

94
biblioteca domnească a lui Brâncoveanul, dar pe care Antim ar
fi putut s-o citească mai degrabă din biblioteca stolnicului
Constantin Cantacuzino93, pe care el însuşi o aproviziona cu
tipăriturile sale.
Că Antim Ivireanul ar fi fost incitat să consulte acest
manuscris s-ar putea proba cu, măcar, următoarele:
a) interesul lui permanent pentru a-şi desăvârşi
cunoştinţele privind politeia şi pentru a înţelege posibilităţile
de concretizare a acesteia în raport cu tradiţia şi actualizarea
politică şi spirituală a Ţării Româneşti;
b ) prima lucrare tipărită de către Antim la Bucureşti, în
1691, este, în mod predestinai, probabil, o vestită pareneză:
Jnvăţăturile lui Vasile Macedoneanul către fiul său L e o n \
tradusă în neo-greacă de către Hrisant Notara; această lucrare -
în variantă manuscrisă - a fost folosită, cu aproape două
veacuri înainte şi de către voievodul român, care-şi va intitula
propria lucrare în mod analog, ca un decalc;
c) unele pasaje din „învăţăturile lui Neagoe Basarab
...” - ca, de pildă, cap. II „Despre frica şi dragostea lui
Dumnezeu194 - prevestesc cu siguranţă unele secvenţe din
„Didahii”, în ipoteza în care Antim nu le-ar fi cunoscut; iar,
dacă le-a cunoscut, atunci Antim, în „Didahii" n-a venit, la noi,
pe un J o c g o i' şi a reluat, în felul său propriu, „critica
ipocriziei religioase şi morale” a oamenilor „de toate rangurile
şi cinurile”95, critică „incisivă”, făcută de către Neagoe cu
„vervă şi talent oratoric”, dar care, la Antim, se adresează mai
direct contemporanilor;
d ) amândoi autorii - şi Neagoe, şi Antim - vădesc preţu­
irea şi valorificarea consistentă a omiliilor „dumnezeiescului
Zlataust”, al cărui model de orator se străduiesc să şi-l
împroprieze; în cazul în care Antim a citit traducerea textului
slavon al lui Neagoe, precedenţa acesteia a „lucrat” asupra
Ivireanului defrişând „terenul” limbii, creându-i „făgaşul”
ideatic şi frastic, al tonalităţii şi expresivităţii cu care el s-a
manifestat, apoi, în „Didahii".

95
 e) Antim va fi regăsit în opera Iui Neagoe Basarab
(cum am mai spus) acelaşi „dualism bizantin" (M. M uthu) în
plan teologic, social-istoric şi artistic, care va structura
subiacent şi „Didahiile ' lui, respectiv, conjuncţia / racordul
între sacru şi profan, între aulic şi popular, între hieratism şi
dinamism, consecinţă a faptului că autorul / şi textul său, cu
toată elevaţia ideatică şi, chiar, iluminarea spiritului, aveau
adresabilitate concretă, se aplicau unor realităţi geo-istorice
specifice.
f) în învăţăturile lui Neagoe Basarab ...” va fi regăsit
Antim, exprimat prima dată la noi, „sentimentul istoriei
tragice" (M. M uthu), întâi care el va fi trăit dintru începutul
biografiei personale (ca „rob la turci'), dar şi, pe cale livrescă,
dintru începutul veacurilor creştine. Faţă de copleşirea acestui
sentiment, Neagoe Basarab va contrapune, în bună tradiţie
bizantină, nobleţea de spirit în actele umane, altoirea Regnum-
ului cu Sacerdotium-u\, spiritualizarea principelui, în timp ce
Antim, receptând mai acut ruptura istorică produsă de
stăpânirea otomană de mai multe secole, va trăi un timp în
iluzia (proprie şi lui Neagoe, dar, la Antim, focalizată pe
exemplul Brâncoveanului) că „Bizanţul după Bizanţ" din ţările
române, prin principi luminaţi96, poate învinge „robia
vavilonească" a turcocraţiei. Pe măsură, însă, ce prudenţa şi
diplomaţia Brâncoveanului - pilde de reuşită ! - se prelungeau,
mitropolitul, deşi în mod subversiv, se va situa pe o poziţie tot
mai radicală - şi mai primejdioasă ! -, soluţia cantacuzină (la fel
de iluzorie şi tragică !).
Cu aceasta, însă, Antim se va şi desprinde de „modelul
Basarabilor, codificat în vremea lui Neagoe'"*1... - model care
totuşi, va continua să intereseze în epocă, atât pe Ştefan
Cantacuzino, cât şi pe Nicolae Mavrocordat, chiar, din raţiuni
diferite98. Poate de aceea „Sfătuirile lui creştine-politice"
pentru Ştefan Cantacuzino, nu doar pentru că ştia că acesta
posedă din familie învăţăturile lui Neagoe Basarab ...” şi nici

96
 doar dintr-o pretinsă ambiţie auctorială", vor avea alte repere
sapienţiale şi parenetice.
2. „Cartea românească de învăţătură ditminecele (de)
preste an şi !a praznice împărăteşti şi îa toţi svinţii mari”
(1643) - operă „de căpetenie” a mitropolitului moldovean
Varlaam, tălmăcire „di în toţi tălcovnicii sventei evanghelii,
dascălii bisericii noaslre'm\ carte foarte răspândită în
provinciile istorice româneşti, îndeosebi în Transilvania, şi de
mai multe ori retipărită în corpul unor masive „Evanghelii
învăţătoare” în chiar acelaşi secol al XVII-lea.
Că Antim Ivireanul va fi cunoscut-o şi, potrivit
personalităţii sale, o va fi valorificat, dar şi depăşit, poate fi
probat şi măcar prin câteva argumente, precum:
a) interesul constant al lui Antim - ca, de altfel, şi al
celorlalţi cărturari valahi, în frunte cu Stolnicul Constantin
Cantacuzino, pentru tradiţiile şi actualitatea vieţii culturale
religioase din provinciile istorice româneşti; faptul ar fi şi mai
verosimil dacă, prin cercetări viitoare, s-ar putea confirma
ipoteza că Antim ar fi venit în Ţara Românească, din Moldova,
odată cu Mitrofan, proinepiscopul de Huşi şi principalul
colaborator al mitropolitului Dosoftei, în opera de autohto­
nizare a cultului liturgic - în acest caz, orizontul moldovenesc
al lui Antim ar fi cu atât mai permeabil moştenirii lui Varlaam.
b) Antim îşi alcătuieşte prima didahie (în ordinea
manuscrisului său) - consemnată „aceasta o am zis când m-am
făcut mitropolit” comentând îndemnul adresat de Iisus
Hristos viitorilor săi apostoli: „ Veniţi după mine şi (vă) voiu
face pre voi păscari (pescari) de oam eni'm . De la acelaşi
îndemn hristic a pornit şi marele teolog grec Meletios Sirigus
cu aproape 70 de ani înainte, rostind discursul la înscăunarea
lui Varlaam ca mitropolit102 - ceea ce Antim putea afla fie
dintr-o antologie de omilii a învăţatului grec aflată în biblioteca
Academiei Domneşti de la Bucureşti, fie pe alte căi.
Coincidenţa poate fi explicată şi prin existenţa unui canon al
omileticii creştine pentru protocolul întronizării - ceea ce poate

97
sugera că Antim, şi fără o sursă anume, avea, în cultura lui
retorică, acest reper.
c) Dacă nu direct, adică pe un exemplar tipărit de
Varlaam, Antim putea cunoaşte „Cartea românească de
învăţătură ...” a acestuia cel puţin din două alte surse
(menţionate de noi, deja):
- „Evanghelia învăţătoare” tipărită de Meletie
Macedoneanul la mănăstirea Dealu, în 1644, şi cuprinzând
lucrările a doi buni prieteni: Udrişte Năsturel {Evanghelia
învăţătoare, tipărită în 1642, la mănăstirea Govora), şi Varlaam
(„Carte românească de învăţătură'\ Iaşi, 1643) - lucrare
binecunoscută mediului aulic românesc, şi
- „Chiriacodromionid" tipărit la Alba Iulia, în 1699, de
către Mihail Iştvanovici, ucenicul Ivireanului, care a inclus în
această lucrare o bună parte din cazaniile lui Varlaam - încât
este cert că Antim le-a avut sub ochi;
d) Faţă de „învăţăturile lui Neagoe Basarah care
i-au oferit un precedent predominant cărturăresc (prin fondul
teologic sapienţal şi parenetic) pentru transpunerea lui într-o
limbă literară românească aleasă, fluentă şi, adesea, de un
lirism amplu, elevat, „Cartea românească de învăţătură ...” a
lui Varlaam i-a putut oferi lui Antim un precedent al limbii
preponderent populare, înţelese în toate provinciile istorice
locuite de români; şi nu doar atât. Dar, în dualismul medieval
între aulic şi popular, Varlaam nu trebuie perceput doar la
nivelul registrului popular al tălmăcirii dogmei creştine. S-a
remarcat mai demult103 că prin operele sale (nu doar Cazania) a
contribuit considerabil la constituirea întâiului nostru „stil
cărturăresc” - cel din secolul al XVII-lea - , fapt recunoscut
mai recent şi de către Nicolae M anolescu104. Acest stil reiese
evident din rigoarea şi claritatea cu care mitropolitul moldo­
vean expune şi comentează textele evanghelice, precum şi din
structura cazaniilor lui, care iterează constant aceleaşi părţi
principale - exordium-ul (introducerea), propoziţia (propunerea
temei), narratio (expunerea) şi concluzia -, conform cu

98
 canonul omiletic folosit în epocă, cu deosebire în lumea slavă
(ucraincano-polonă) care-i era mai bine cunoscută1"5. în acelaşi
timp, Varlaam este poate primul autor omiletic de la noi care
ţine seamă de publicul căruia i se adresează, „toată semenţia
româneasca ' (de pretutindeni), „ce să află pravoslavnici întru
această limba'™*', un public compozit, dar mai ales de nivel
popular (ţărani şi târgoveţi), pentru care practică o formulă
selectivă şi reductivă, cu o Justificare limpede, sumară”. „El e
omul rezumatelor care se ţin minte iar „talentul lui constă,
mai ales, în felul ţărănesc de a înfăţişa chestiunile
teologice”107, felul povestitorului („ Varlaam este, cu siguranţă,
primul nostru povestitor MW8), fel manifestat lejer (şi colorat !)
mai ales în jitiile („Vieţile Sfinţilor”) din partea a Il-a a „Cărţii
româneşti de învăţătura \ Acest fel popular de a se exprima -
asupra căruia va insista N ic o la e I o r g a , care îl va considera
„operă de unitate naţională, o unitate care se face în sufete,
pentru că ardeleanul cere acelaşi grai pe care îl cere şi
moldoveanul şi munteanurm — îi va fl fost de folos şi lui
Antim, mai ales pe linia simplităţii şi clarităţii limbii în
registrul popular, dar va fi şi contextul frecvent narativ de care
Ivireanul se va detaşa, el având nu vocaţie epică, ci un rar
tumult liric.
- Că mitropolitul Antim ar fl valorificat în „Didahii”
unele aspecte din „Cazaniile” lui Varlaam pare a fi
neîndoielnic, dacă facem trimitere la unele didahii care sunt
numite de el însuşi cazanii, sau la un anumit mod de organizare
a didahiilor (în manuscrisul incomplet al autorului lor), care nu
este sistematic (adică la „duminicile de peste an”, ca în partea I
a „Cărţii ...” lui Varlaam), ci mai mult sau mai puţin în
succesiunea sărbătorilor din calendarul creştin (ca în partea a
Il-a a „Cărţii ...” lui Varlaam), sau dacă trimitem, desigur, la
unele topos-uri retorice. O cercetare intertextuală evidenţiază,
însă, şi deosebiri radicale. Câteva scurte exemple sunt
edificatoare:

99
 - în „învăţătura" lui Varlaam J a Şiretenia Domnului
nostru lui lisus Hristos”, faptul că Fecioara Maria aduce la
templu odată cu pruncul lisus, după 40 de zile de la naştere, doi
porumbei ca ofrandă este tălmăcit de către mitropolitul
moldovean astfel: „Cade-să a şti iarăşi ce făcea preutul cu
aceşti doi porumbei. Unul de cei doi porumbi junghie, altul
slobodzia de să ducea. Şi aceasta însemna cele două firi a lui
Hristos: firea cea dumnezeiască şi cea omenească ...”11(l.
Acelaşi fapt, în „Cuvânt de învăţătură la Şiretenia Domnului
nostru lisus Hristos", este interpretat de către mitropolitul
Antim altfel: duce poclon două turturele, ca să arate cele
două voi. a dumnezeirii şi a omenirii. Duce o păreche de
turturele curate ca să face păreche curată lui Dumnezeu pre
omul, ca să facă amândouă una, ca să împreune cele vechi cu
cele noao, cele cereşti cu cele pământeşti, cele de jos cu cele
de sus ... Duce acele două păsări ca să facă preoţii jărtvă,
arătând cu aceasta jărtva ceia ce (e)rea să se facă pre sine
Tatălui pentru noi"111. Mai mult decât evident, hermeneutica
antimiană e mult mai profundă şi mai complexă, iar aceasta ne
edifică nu numai în privinţa folosirii unor izvoare omiletice
complet diferite (dacă e vorba de izvoare), dar şi în privinţa
apetenţei speculative a celor doi ierarhi-oratori; în acest sens,
Antim nu-şi dovedeşte afinităţi cu Varlaam.
- în cazul acestei diferenţe de nivel intelectual, desigur
că preluarea numelui de „cazanie” - care este de origine
ucraineană112 - pentru câteva dintre „didahii” poate fi explicată
nu doar ca un „împrumut” de la Varlaam al Moldovei, ci, mai
degrabă, ca o preluare dintr-o carte de retorică în care acest
termen va fi fost consacrat. Această carte este „Cheia
înţelesului' a ucraineanului Joannykij Haleatovskyj, „cel mai
reprezentativ autor al barocului ucrainean, figură de marcă a
literelor şi mişcării umaniste est-europene"113 din secolul al
XVII-lea, lucrare adusă, tradusă şi tipărită la noi prin strădania
mitropolitului Varlaam al Ungrovlahiei.

100
 3. „Cheia înţelesului' de „prea învăţatul kir Joanikie
Galeatovski" (cum îl transcrie Varlaam) - lucrare apărută la
Kiev, în 1659, la Tipografia Lavrei Pecerska (cu un
„supliment” în 1660 - „Cazanii adăugate..."), cum ne
documentează prof. Dan Horia Mazilii114, şi apărută la
Bucureşti în 1678 - care, fără îndoială, i-a fost cunoscută lui
Antim, ca un produs al tipografiei Mitropoliei (înfiinţată de
Varlaam); o va folosi şi ucenicul său, Mihail Iştvanovici
(Ştefanovici), incluzând câteva omilii în „Chiriacodromionur
tipărit de el la Alba Iulia în 1699. „Cheia ..." este o culegere de
omilii ale autorului - numai 18 traduse şi publicate în 1678,
alte 12 fîindu-i adăugate într-un codice întocmit spre sfârşitul
aceluiaşi secol de un Ştefan, ieromonah de la Bistriţa (olteană),
care făcuse parte, mai mult ca sigur, din „echipa” de „dascăli
învăţaţi" a mitropolitului Varlaam115 - culegere însoţită de un
îndrumar omiletic, intitulat ştiin ţa sau modul compunem
cazaniei”, îndrumar dezvoltat şi detaliat de către autor în cinci
secţiuni la ultima publicare, cea din 1665116, ediţie folosită şi de
către ierarhul muntean.
Acest îndrumar reprezintă un „mic tratat de ars
praedicandi" (D. H. Mazilu), care cuprinde ,,principii ale noii
oratorii religioase «latino-polone», urmate de omiletica
ucraineană în a doua jumătate a secolului al X l,rII-lea”,
principii care „îşi află fericite concretizări în producţia literară
a scriitorilor formaţi în şcoala fondată de Petru Movilă"111.
Cu asemenea orizont al prestigiului şi mai ales cu un
stil „accesibil, practic, dezinvolt”, tratatul lui Haleatovskyj,
„stăpânit de un duh înnoitor ce îi asigură deschiderea către
universul laic şi, mai cu seamă, către literatură" a reprezentat
negreşit o atracţie şi la noi: „convingerea mea - mărturiseşte
prof. D. H. Mazilu - este că el s-a aflat între lecturile
cărturarilor români de la sfârşitul secolului al XVII-lea”118,
precum şi, probabil, de la începutul celui următor.
Ca atare, trebuie s-o presupunem şi între lecturile lui
Antim, mai ales de când, devenind ierarh, va fi avut nevoie

101
 urgentă de un „îndrumar” omiletic recent şi valoros. Or, „Cheia
înţelesului' corespundea acestor cerinţe. „Titlul - ne relevă
M ario Ruffini - a fost luat din Evanghelia lui Luca anume ca
să arate că lucrarea voia să explice învăţăturile care îi
constituiau materia, învăţături scoase din Scriptură, din
Evanghelie, din Actele Apostolilor, din Sfinţii Părinţi ai
Bisericii", Ea dovedea şi un interes practic: „La sfârşit, ... avea
optsprezece scheme de predici pentru duminici şi principalele
sărbători religioase; era, prin urmare, o lucrare de teologie
pastorală pentru uzul preoţilor..."119.
Caracterul baroc al acestei ars praedicandi rezultă, în
esenţă, din reconsiderarea materiei ca şi a formei predicii,
reconsiderare datorată percepţiei unui alt public decât acela al
epocii patristice, un public mai bogat în privinţa „stării de
sensibilitate”, mai dispus să accepte o rigoare structurală a
discursului, dar cu deosebire mai dornic de adecvarea
învăţăturii sacre la viaţa lui concretă, preponderent laică.
Un asemenea public înţelegea Antim că are sau că
trebuie să aibă, cu atât mai mult cu cât „proiectul” lui de
influenţare duhovnicească a celor păstoriţi pornea de la planul
realităţii concrete şi se ridica în „aerul" speranţei de
emancipare. (De aceea îşi iubea ascultătorii, chiar şi când îi
certa, cu năduf!)
O carte a lui „Galeatovski” îl ajuta mult, iar didahiile
lui dovedesc că Antim i-a urmat multe dintre precepte /
principii. Astfel:
a) „Trebuie - scrie Haleatovskyj - citită Biblia, vieţile
sfinţilor, trebuie de asemenea parcurse scrierile dascălilor
Bisericii, ale lin Vasile cel Mare, Grigore Teologul, îoan
Hrisostom, Athanasie, Theodorit, îoan Damaschinul, Efirem
Şirul şi ale altor învăţători ai bisericii care tălmăcesc scrierea
sacră a Bibliei; trebuie - şi acum atenţia se îndreaptă spre cele
laice (n. n. I. St. L.) - să citeşti istoriile şi cronicile diferitelor
domnii şi ţări, ce s-a întâmplat şi ce se întâmplă prin acele
locuri; trebuie parcurse cărţile despre animale, păsări,

102
 reptile, peşti, arbori, ierburi, pietre şi despre feluritele ape ce
se află în mare, în râuri, în fântâni şi prin alte locuri; trebuie
să le observi natura, proprietăţile [...1. Citeşte, pe lângă
aceste, felurite cazanii ale predicatorilor acestui timp şi
urmează-)e...”12". Or, acest adevărat „program” de lectură al
oratorului creştin al vremii se „descifrează” cu relativă
uşurinţă din temele didahiilor, din modul de tratare, ca şi din
referinţele explicite ale însuşi Ivireanului. Fără să facă o
legătură directă cu Haleatovskyj, prof. D a n H o r ia M a z ilu
confirmă la Antim un orizont de lectură analog: „Sfânta
Scriptură (cu o participare certă), marii maeştri ai elocinţei şi
exegeţii bizantini din epoca patristică şi postpatristică -
omniprezentul Ioan Hrisoslom, Grigorie din Nazianz, Vasile
cel Mare, Svnesios, Athanasie cel Mare, Dionisie Areopagitul,
Efrem Şirul, Theophylact Hephaistos, arhiepiscopul de
Ohrida (nume foarte frecvent), Ioan Damaschinul, Eusebiu din
Cezareea etc. -, scrieri apocrife, florilegii ori antologii de
înţelepciune (deşi eu n-aş exclude nici consultarea unor cărţi
de nivel superior) din care au intrat în didahii numele unor
filozofi antici (Anaxagoras, Aristotel, Democrit, Anaximandru,
Socrate - evocat, dar nu şi numit), ale unor scriitori (Hesiod -
Isiod, la Antim) şi ale unor personaje ale istoriei vechi
aparţinând aşa-zisei literaturi populare (Fiziologul, spre
pildă), discursurile parenetice, culegerile de «maxime
jilosoficeşti»''''. Şi totuşi, ceva important scapă din aceste
aproximări: ,JLista pare, la o primă vedere, cuprinzătoare, dar
un cititor interesat de identificări şi de precizări n-o poate
parcurge şi sfârşi decât nemulţumit"111.
b) în continuitatea ideii anterioare, se regăseşte în
textele antimiene un accent pe care îl au cazaniile Iui
Haleatovskyj şi anume faptul că: „prin Haleatovskyj, elementul
laic şi rigoarea ştiinţifică aproape ... se înstăpânesc în această
specie a oratoriei sacre”122, marcând asimilarea „acelei lecţii
de îndepărtare de duhul medieval” promovate de retoricile
baroce, care, în fond, erau expresia unui timp mai raţionalist.
 Receptiv la această înnoire în conţinutul predicii, Antiin
foloseşte datele ştiinţifice ca argumente în numeroasele lui
comparaţii şi analogii sau în exerciţiile exegetice, dar nu le va
contrapune într-un paralelism cu adevărurile teologice. El
vădeşte înţelegerea ştiinţifică a unor fenomene ale naturii
(,JPrecum căldura soarelui trage aburul de pe pământ in sus şi
de acolo să pogoară roao şi face pământul de rodeşte îşi
manifestă cunoştinţe de fizică („... au mers după dânsul, ca
hierul după piatra magnitului şi ca părul după chihribariul cel
curat”), şi chiar de astronomie, deşi în acestea nu prea crede,
fiindcă el nu poate să conceapă, de pildă, că astronomii cu
ocheanele lor puteau zări „întinăciuni” pe „faţa soarelui pe care
el, în spirit popular, îl percepe cu aura sfinţeniei”. „O
informaţie ştiinţifică nu-i lipseşte, prin urmare, arhiereului
nostru - glosează un comentator atâta doar că ea contrariază
- când nu intră de-a dreptul în gâlceavă - spusa unor Sfinţi
Părinţi, precum Atanasie sau Dionisie Areopagitul (şi în
general adevărurile, pentru el de neclintit, ale Bibliei)”123.
Fără un orizont istoric al ştiinţei, Antim nu înţelege cum
„filozofii elinilor” (Anaxagoras, Aristotel, Democrit şi
Anaximene), punând la originea creaţiei elementele
primordiale (focul, aerul, apa, pământul), au uitat (!) de
Dumnezeu „carele iaste pricina cea dintâi”, căci la Facere a
lucrat cu ele.
F lo r in F a ife r defineşte această atitudine antimiană ca
simptomatică pentru „timpul lui, de raţionalism şi misti­
cism”124, dar mai sesizează şi un aspect de-a dreptul supra-
raţional: ,Antim stă parcă veşnic în aşteptarea unui mesaj
ceresc”125, ceea ce ne trimite către un profil vetero-testamentar,
de preot-profet (un alt Moise), pe care şi-l asuma pentru
poporul său şi pentru creştinătate („Moisi sînt eu, nevrednicul,
păstoriul vostru şi câţi alţi arhierei propoveduesc Evangheliia,
carii s în tem trimişi de Dumnezeu să vă chem(ăm) la pocăinţă
... - Cuvântul de învăţătură la Duminica Floriilor”12*')

104
 în acest sens ni se pare că „se despart apele” şi în ceea
ce priveşte posibilele influenţe ale lui I. Haleatovskyj asupra
ierarhului Antim. în timp ce eminentul omilet ucrainean este un
profesionist, practician, dar şi cu virtuţi teoretice şi metodo­
logice în ce priveşte oratoria sacră înţeleasă Ia nivelul vremii
sale, un scriito r baroc prin duh şi prin formaţie' (D. H.
Mazilu), Ivireanul rămâne doar în planul practicii oratorice
fiindcă simte în el combustia unei misiuni sacre, pentru care
fiecare didahie este un prilej de manifestare „în aşteptarea”
mesajului „ceresc” esenţial.
c) Fără doar şi poate, îndrumarul de ars praedicandi şi
schemele pentru diverse teme sau tipuri de predici din lucrarea
„Cheia înţelesului’ vor fi avut ecou în cugetul ierarhului român
deprins cu „lucrul bine făcut” de către el însuşi în primul rând.
Ar fi să evidenţiem şi la Antim respectarea strictă a părţilor
mari ale predicii, care vin după alegerea temei: Exordiul,
Narraţia şi Concluzia; de asemeni, respectarea strictă a două
principii de bază ale retorului Haleatovskyj127: autoritatea
cuvântului de învăţătură, determinată de „sacralitatea ideilor
formulate” (şi a autorilor lor, frecvent invocaţi), precum şi
accesibilitatea cuvântului, în raport de public, care nu era
necunoscător al Scripturii. în funcţie de această calitate a
publicului, Haleatovskyj va fl produs, în spirit baroc - şi în mod
concret pentru cititorii români (între ei, şi Antim) -, acea
mutaţie de accent inerentă după epoca patristică: nu atât
interpretarea dogmei rămâne primordială, cât componenta
formativ-educativă a predicii, cultivarea virtuţilor „creştine”.
Această „mutaţie” şi-o va asuma cu dezinvoltură Antim, fără să
renunţe însă la atractivele şi metodicele sale excursuri
hermencutice, care-1 dovedesc un spirit viu, un teolog dotat şi
pentru planul teoretic, precum era şi pentru cel practic.
d) O seamă de componente stilistice ale cazaniilor lui
Haleatovskyj se pot recunoaşte - desigur, filtrate printr-o
personalitate excepţională - şi în didahiile lui Antim. Apetenţa
pentru „exprimarea parabolică, încărcată de simboluri”, precum

105
şi pentru decriptarea acestora metodică, riguroasă, sinuozităţile
deliberate ale discursului (din „narratio”) pentru focalizarea
atenţiei asupra câte unui element important, şocant sau
miraculos, înconjurat de „construcţii ornante”, predilecţia
pentru exemple (din registrul teologic, dar şi din cel laic) şi,
mai cu seamă, supralicitarea informaţiei, „amplificarea”
fiecărei secvenţe12* sunt, mai mult sau mai puţin, trăsături care
se întâlnesc şi la Antim şi care vin în completarea acelor
„sugestii ele baroc” pe care prof. E u g e n N e g r ie i129 le semnala
în „didahii”.
e) în sfârşit, I o a n n y k ij H a le a to v s k y j (Galeatovski) nu
putea fi ignorat de Antim tipograful, ieromonahul şi apoi
ierarhul, întrucât, în afară de „Cheia înţelesului', ucraineanul,
prin strădania cărturarilor din cercul lui Varlaam - ungrovlahul,
fusese făcut cunoscut publicului românesc cu alte două cărţi:
„Cerul nou” (cuprinzând o culegere de 451 de legende despre
minunile Maicii Domnului) şi Alfavita pentru învăţătura şi
întoarceria a mulţi eretici necredincioşi căitrăi catoliceasca
credinţă...”
4. Lucrări de omiletică din biblioteca Stolnicului
Constantin Cantacuzino, bibliotecă reconstituită parţial prin
cercetările lui C o r n e liu D im a -D r ă g a n (v. Biblioteca unui
umanist român, Constantin Cantacuzino Stolnicul, 1967,
Bucureşti) şi studiată, cu elevată deferenţă, de profesorul italian
M a r io R u filn i (v. Biblioteca Stolnicului Constantin
Cantacuzino. Bucureşti, 1973); acesta din urmă comentează
conţinutul bibliotecii pe domenii şi face presupuneri plauzibile
despre ce mai putea cuprinde inventarul ei şi probabil s-a
pierdut prin vitregia vremurilor sau prin dărnicia proprietarului.
Asupra legăturilor cărturăreşti ale lui Antim cu
Stolnicul, prin intermediul bibliotecii acestuia, este, desigur,
necesar să stăruim un timp, pe de o parte pentru înţelegerea mai
adecvată a colaborării lor în activitatea teologică şi tipografică,
iar pe de altă parte, pentru sugestiile privind orizontul lecturilor
Ivireanului stimulate de discuţiile cu Stolnicul, cel şcolit la

106
 Padova. în acest sens, episodul tipăririi de către Antim a
răspunsurilor lui Ilie C a r io p h y l la întrebările puse de
C o n s ta n tin C a n ta c u z in o tocmai pentru departajarea doctrinei
ortodoxe faţă de frământările teologice ale catolicilor şi
protestanţilor este semnificativ şi răsunător în epocă. El
marchează nu numai deschiderea ortodoxiei către dialog (în
pofida intransigenţei lui Dosithei al Ierusalimului), dar totodată
un moment de edificare tocmai datorită confruntării de idei, în
cadrul acelui „raţionalism ortodox” ca trăsătură a umanismului
creştin pe care cei doi cărturari îl reprezentau.
O altă expresie a acestui umanism creştin de la noi este
faptul, observat de către M a r io R u ffin i, că în perioada 1669-
1710, se tipăresc la noi „nu mai puţin de patrusprezece opere
teologice”, dintre care primele cinci apar înainte de a începe
„grandioasa activitate tipografică a lui Antim Ivireanuf\ care,
în intervalul 1693-1716, a tipărit 64 de opere „lăsând şase în
manuscris”I3°, între care şi „didahiile”. Şi este demnă de reţinut
aprecierea savantului italian referitoare - în acelaşi pasaj cu
Antim - la faptul că „putem să-l socotim pe Stolnic nu numai
ca pe un foarte priceput în teologia catolică, protestantă şi
ortodoxă, foarte competent în controversele religioase, dar şi
ca pe un promotor al publicării unor opere anticatolice şi
antiprotestante şi colaborator la unele din{tre) e le n2{. Intuiţia
profesorului Ruffini ne trimite să căutăm şi alte aspecte
concrete ale colaborării Stolnicului cu Antim în plan
tipografic132; dar aceste aspecte nu constituie obiectul studiului
de faţă.
Ne referim aici la bogata secţiune de lucrări de
omiletică aflate în biblioteca Stolnicului, douăzeci şi două,
numărate de către M . R u ffin i, şaisprezece dintre ele (75 %)
fiind romano-catolice, „strânse de el cu deosebită pasiune \ Cu
aceasta, însă, precizează profesorul italian, „nu voim să
afirmăm că stolnicul nu ar f i fost un credincios membru al
Bisericii ortodoxe. Dovezile despre fidelitatea sa faţă de
ortodoxie sunt foarte multe şi evidente, pentru ca să poată să

107
fie pusă la îndoiala'133. Motivul prezenţei acestor cărţi în
biblioteca sa trebuie că a fost calitatea lor, diferită faţă de ceea
ce cunoştea Stolnicul în ţara lui. După M. Ruffini, încă din
perioada padovană a pregătirii sale culturale, trebuie să-i fi
plăcut elegantele forme retorice, perioadele sunătoare,
elanurile lirice, frazele bogate pe atunci în uz, pe care nu le
găsea în predicile ortodoxe la Bucureşti, la Mărgineni sau în
altă parte". Şi, în continuare, o frază trimiţând la Antim: „ Va
trebui să aştepte (Stolnicul - n. n., I. St. L.) mulţi ani până ce
predica din biserica ortodoxă valahă se va putea bucura de
cuvântul inteligent, bogat, sonor, înţelept al lui Antim Ivireanul
pentru ca să poată asculta ceva care să-i amintească de
predicile din Occident”134.
Or, legătura pe care M. Ruffini o face între „predicile
din Occident”, italiene, în speţă, şi predicile ortodoxe ale lui
Antim se înfaptuia pe nesimţite în discuţiile din biblioteca
Stolnicului. Este ca şi imposibil - şi nu facem, aici, literatură !-
să nu ne închipuim că Stolnicul îi va fi vorbit Iui Antim,
tipograful şi omul de cultură, apoi ierarhul încercat pentru
„cuvântul de învăţătură”, despre virtuţile noii predici italiene,
promovate de către „reformatorul elocinţei sacre italiene în
secolul XVII, Paolo Segtteri”; este de reţinut că despre acesta
din urmă, un comentator scria că „transformă predicile în
adevărate discursuri în care el îşi demonstrează teza cu o
astfel de bogăţie de argumente strânse şi potrivite încât nu
există om care să-l audă şi să nu se dea bătut”135. Şi este ca şi
imposibil ca aceste virtuţi - care îl caracterizează deopotrivă şi
pe Antim ca orator creştin - să nu i se fi „infuzat” Ivireanului
în simţire şi cuget, fie şi numai în baza sugestiilor unor discuţii
cu Stolnicul.
Aceasta este supoziţia noastră în condiţiile în care nu
avem mărturii că Antim ar fi cunoscut şi stăpânit bine limba
latină; dacă, însă, s-ar putea dovedi şi această limbă în
poliglosia lui, desigur că virtuţile respective şi le va fi împlinit
prin lectură directă. Ar fi citit atunci, din opera lui P. Segneri,

108
nu numai ,Manna dell ’anima ’, descoperită în bibliotecă de C.
Dima-Drăgan, ci şi ,JPanegirici sacri” şi „Prediche delte nel
Palazzo Apostolice>”, pe care M. Ruffini le presupune a fi făcut
parte din biblioteca Stolnicului136.
Aşadar, dacă Paolo Segneri va fi fost folosit de către
Petru M aior, în predicile sale publicate la cca. 100 de ani după
moartea lui Antim137 şi dacă, între predicile lui Antim şi cele
ale lui Petru Maior s-au găsit unele corespondenţe - care nu se
pot explica prin posibilitatea ca cel de-al doilea să fi cunoscut
„Didahiile”, ci mai degrabă printr-un izvor comun138 (un tratat
de omiletică al grecului Skufas, presupune prof.
D.H.Mazilu139), putem să credem şi că Paolo Segneri va fi fost
„urmat” totuşi, „în principiu”, încă de către Antim (fără să
putem dovedi aceasta în intertextul textului antimian).
Pe de altă parte, biblioteca Stolnicului Constantin
Cantacuzino, din care s-au păstrat şase volume ale operei
integrale („Omnium openun\ Paris, 1581) a celui mai de
seamă predicator ortodox, loan Hrisostom, a putut fi, de
asemenea, cadrul dialogului teologic dintre cei doi cărturari
despre arta oratoriei sacre, pornind de Ia marele model patristic
al cărui ecou - explicit, dar, fără îndoială, implicit - sunt şi
„didahiile” antimiene. Aticismul (organizarea raţională,
armonioasă), dar mai ales asianismul (stilul viu, cu adresare
directă publicului, cu lirism suculent şi „colorat” al) predicilor
Sfântului Părinte al Bisericii se va fi răsfrânt pe un filon direct
(al limbii greceşti) în predicile Ivireanului, după cum el va
influenţa, înnoind-o, şi predica lui Bossuet, în Franţa14", ca şi
predica lui P. Segneri, acest „Bossuet al Italiei”141.
Asemenea corelaţii: între Antim Ivireanul şi Bossuet,
Paolo Segneri, I. Haleatovskyj, Francis Skufas şi emulul
acestuia, Ilie Miniatis142 - care nu ne mai apar întâmplătoare -
ne îngăduie să-l înscriem pe ierarhul român în seria
„reformatorilor” predicii creştine din a doua jumătate a
secolului al XVII-lea şi începutul celui de al XVIII-lea,
perioadă de revigorare a oratoriei sacre prin “ altoirea”
109
modelului predicatorial patristic, actualizat cu dezvoltările
retorice baroce adecvate noului tip de public; indiferent de
determinările particulare, ei participă la o „mişcare” comună al
cărei efect este, deopotrivă cu înnoirea funcţionalităţii, a
structurii formale şi a conţinutului predicii, realizarea unui
moment (şi a unui loc) semnificativ al oratoriei sacre în istoria
literaturilor naţionale respective, ca şi într-o istorie a literaturii
europene. In acest sens, poate că cercetările noastre sunt de-
abia la început.

II. Note bibliografice

1. v. Ioan St. Lazăr: Sfântul Antim Ivireanul - „ vistierie de

daruri”. Rm. Vâlcea, Editura „Almarom”, 1999, cap. -tistul” (pp.
67-130).
2. Al. D uţu, Sinteză şi originalitate în cultura română.
Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972, p. 119; v. şi Virgil
C ândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria umanismului
românesc. Cluj-Napoca, Editura „Dacia”, 1979, pp. 225-326
(intelectualul sud-est european în secolul al XJUI-lea”)] v. şi Ioan
St. Lazăr: Sf. Antim Ivireanul —„vistierie de daruri”, ..., pp. 41-64
(„Umanistul”)
3. Mai întâi apostolii, în timpul pescuirii minunate şi după
aceea, îl recunosc drept „învăţător” şi îl şi numesc ca atare (v. L uca,
5,5 şi 9,33), apoi oamenii din mulţime (v. L uca, 9,38) şi unul dintre
fariseii cărturari, Nicodim, care vine în taină la El şi i se adresează:
„Rabbi, ştim că de la Dumnezeu ai venit învăţător ...” (Ioan, 3, 1).
Eduard Schure, din păcate, îl vede pe Hristos ca pe Fiu al Omului,
iniţiat „în tradiţia esoterică a esenienilor şi din propria sa experienţă”,
iar ca Fiu al lui Dumnezeu („cel mai mare”) îl vede doar ce pe ultimul
dinlr-o serie de „mari iniţiaţi”, „fii ai lui Dumnezeu” (ceea ce
contravine dogmei creştine !); el disociază între un „învăţământ public
şi moral', practicat de Iisus în expresii simple, populare şi, mai ales, în
parabole, şi un învăţământ esoteric, împărtăşit, în paralel, discipolilor,
„care îl explica pe primul şi ... pătrundea până în adâncul
adevărurilor spirituale ...” (cf. Eduard Schure, Marii iniţiaţi. Rama,
Krişna, Hermes, Moise, Orfeu, Pitagora, Platou, Iisus. Bucureşti,
Editura „Lotus”, 1994, p. 326-327).
 4. cf. P reot Prof. dr. D um itru Stăniloae, Teologia
dogmatică Ortodoxă, vol.2 ... Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997, p. 78.
5. cf. P reot Prof. dr. D um itru Stăniloae: op. cit., p. 78.
6. op. cit., p. 79.
7. op. cit., p. 78-79.
8. v. D um itru Stăniloae, Iisus Hristos - lumina lumii şi
îndumnezeitorul omului. Bucureşti, Editura „Anastasia”, 1993, p. 77.
9. Preot Prof. dr. D um itru Stăniloae: Teologia dogmatică
ortodoxă, voi. 2 ..., 1997, p. 84. In formula omului drept „cuvânt
ipostatic”, insistenţa cu care, în textele Sfântului A ntim Ivircanul
(ex., în Dedicaţia ,JPsaltirei" româneşti, tipărite la Bucureşti, în
1694), omul este numit „fericita şi mai aleasa şi cuvântătoarea
zidire” frizează nu semnificaţia onto-biologică (perspectivă joasă !),
ci semnificaţia teologică (perspectivă înaltă !), ca o componentă a
antropologiei creştine, întemeiată în Noul Testament şi în opera
Sfinţilor Părinţi.
10. P reot Prof. dr. D um itru Stăniloae: op. cit.
11. Ib idem.
12. op. cit., p. 85.
13. v. P reot Prof. dr. D um itru Stăniloae: Iubirea creştină.
Selecţia textelor şi postfaţă de Sandu Frunză. Galaţi, Editura „Porto-
Franco”, 1993, p. 79 şcl.
14. De această responsabilitate era profund conştient Sfântul
A ntim Ivircanul când, în „Cuvânt de învăţătura" la „Duminica
Vameşului”, îşi definea plastic condiţia osârdiei după modelul hristic
al păstorului: „căci în seama mea v-au dat stăpânul Hristos să vă
pasc sufleteşte, ca pre nişte oi cuvântătoare şi de gâtul meu spânzură
sufletele voastre şi de la mine va să vă ceară pre toţi, iară nu de la
alţii, până când vă voiu fi păstoria' (cf. A ntim Ivircanul, Opere,
ediţie de G abriel Ştrem pel. Bucureşti, Editura „Minerva”, 1997, p.
25). Şi chiar dacă acesta poate fi socotit un topos al oratoriei sacre -
întâlnit, cu o intensitate mai joasă, şi la Varlaam Antim şi-l
împropriază şi îl exprimă original !
15. v. Preot Prof. dr. D um itru Stăniloae: Teologia
Dogmatică Ortodoxă, voi. 2 ..., 1997, p. 86.
16. Şi nu greşim dacă spunem că ierarhul martir Antim
Ivircanul a urmat prin întreaga sa viaţă acestui unic model,
înscriindu-i cuvintele şi deopotrivă, faptele sale: opera tipografică,
ctitorirea mănăstirii „Toţi Sfinţii" cu rânduielile din Aşezământul"
 ei, lucrările sale originale dedicate preoţilor ca şi domnitorului,
gesturile sale de luptător pentru demnitatea şi libertatea Bisericii şi a
neamului românesc.
17. v. Pr. dr. Ilic I. Ivan: Omiletica ortodoxă. Repere
teoretice, metodice şi practice ... (Rm. Vâlcea). Editura Episcopiei
Argeşului şi Muscelului, 1999, p. 123 ş.a.
18. v. Paul R icocur, Metafora vie. Bucureşti, Editura
„Univers", 1984, pp. 19-21.
19.. v., între altele, Pr. prof. lo a n G. C om an, Probleme de
filosofic şi literatură patristăică. Bucureşti, Editura Institutului
Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1995; îndeosebi
pp. 27-49, 50-72, 123-127, 217-244; T om ás Spidlik, Spiritualitatea
Răsăritului creştin, voi. I. Manual sistematic. Sibiu, Editura
„Deisis”, 1997, pp. 35-37.
20. Pentru aceste noţiuni, v. arhim. V eniam in M iele: Trepte
spre amvon. Sfanta mănăstire Bistriţa - Eparhia Râmnicului, 1993,
pp. 8-10, pe care-1 urmăm şi noi un timp.
21. v. H enri-Irénée M arrou, Patristică şi umanism...
Bucureşti, Editura „Meridiane”, 1996, pp. 81-130, îndeosebi 112-130.
22. v. M ihail D iaconescu, Prelegeri de estetica Ortodoxiei,
voi. II. Ipostazele artei. Galaţi, Editura „Porto-Franco”, 1998, pp.
146-175.
23. v. Pr. prof. dr. Ion Bria: Dicţionar de Teologie
Ortodoxă. A-Z... Bucureşti, Editura IBMBOR, 1994, p.199.
24. v. pr. dr. Ilie I. Ivan: Omiletica Ortodoxă..., 1999, p.14, şcl.
25. Pr. dr. Ilie Ivan: op. cit., p. 74-75
26. v. op. cit.
27. Exemplele noastre din voi. Ilie I. Ivan, op. cit., p. 82, 83.
28. v. pr. conf. Al. I. Ciurea: Aut im Ivireanul—predicator şi
orator, în: „Biserica Ortodoxă Română”, anul XXIV, 1956, nr. 8-9,
aug.-sept., p. 787.
29. A ntim Ivireanul: Opere. Didahii, ediţie îngrijită (şi
cuvânt înainte) de G abriel Ştrem pel. Bucureşti, Editura „Minerva”,
1997. p. 25 (din ,JLa Duminica vameşului. Cuvânt de învăţătură").
30. v. Eugen Negriei: Antim Ivireanul. Logos şi
Personalitate. Bucureşti, Editura „Du Style”, 1997, p. 7,8.
31. v. lo a n St. Lazăr: Sfântul Antim Ivireanul - «vistierie de
daruri»..., 2000, p. 159-160.
32. v. Al. Duţu: Cultura românească în civilizaţia
europeană modernă, Bucureşti, Editura „Minerva”, 1978, 158 p.
 33. v. pr. conf. Al. I. C iurea, op. cit., pp. 787-797.
34. selecţia citatelor, în continuare - după Al. I. C iurea, op.
cit., p. 787-788.
35. In evul mediu, la noi, cuvântul prost", de origine slavă,
însemna „simplu"; aici, prostatice" înseamnă „de felul lor, simple"
- v. L azăr Şăineanu: Dicţionar universal al limbii române. IV.
Vocabular general (N-R) ..., Iaşi, Editura Mydo Cenler, 1996, p. 295;
v. şi V asile B reban, Dicţionar general al limbii române. Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, p. 837.
36. cf. notei 35, „prostia" (Iui Antim, pe care o va acuza şi la
preoţii săi) înseamnă „simplitatea”, „modestia”.
37. sl. „stepenă" înseamnă „1. treaptă; 2. rang social; 3.
etapă; 4. situaţie, stare; 5. neam” - cf. Gh. B ulgăr, Gh.
C onstantinescu - D obridor, Dicţionar de arhaisme şi regionalisme.
Bucureşti, Editura „Saeculum I.O”, 2000, p. 435.
38. ,Aceasta o am zis când m-am făcut mitropolit" - didahie
a lui Antim la înscăunare - cf. A ntim Ivireanul Opere. Didahii ...,
1997, p. 6
39. v. E. N egriei, op. cit., p. 7-8.
40. v. M ihail-G abriel Popescu: Mitropolitul Ungrovlahiei
Antim Ivireanul, cărmuitor bisericesc şi propovăduitor al
Evangheliei, partea I, în: „Studii Teologice”, XX, 1969, nr. 1-2, ian.-
febr., p. 81.
41. v. o prezentare sintetică pr. prof. N icolae P etrescu,
Despre slujirea preoţească, în „Mitropolia Olteniei”, XXXVII, 1985,
nr. 1-2, ian-febr., pp. 34-44.
42. v. Şt. Isvoranu, Mitropolitul Antim Ivireanul —slujitor
şi îndrumător pentru preoţi şi duhovnici, în: „Biserica Ortodoxă
Română", LXXXIV, 1966', nr. 9-10, sept.-oct, p. 980-981.
43. v. Al. I. Ciurea, Antim Ivireanul, în: ,fiiserica Ortodoxă
Română", 1956, nr. 8-9, p. 789.
44. v. Al. I. Ciurea, op. cit.
45. A ntim Ivireanul, în: C. E rbiceanu, Descrierea
manuscriselor Mitropolitului Antim Ivireanul - apud Al. I. C iurea,
op. cit., p. 789-790.
46. op. cit., p. 790.
47. cf. Irincu Slătineanul, ,Jnvăţătura bisericească" a
Vlădicăi Antim, în voi. I, „Sfântul Antim Ivireanul - ocrotitor
spiritual”, voi I ... Rm. Vâlcea, Editura „Conphys”, 1999, p. 97.
48. v. M. -G. Popescu: op. cit., p. 83-84.
 49. v. op. cit., p. 83.
50. cf. Al. I. Ci urca: op. cit., p. 792.
51. cf. M .-G . Popescu: op. cit., p. 85, precum şi observaţiile,
în acest sens, ale altor exegeţi (G. Ştrem pel, Al. I. Ciurea, D.H .
M azilu).
52. v. Al. I. Ciurea: op. cit., pp. 793-796.
53. cf. Valeriu Anania: Cultura şi sfinţenia Ivireanului, în
voi. „Sfântul Andin ivireanul - ocrotitor spiritual, I... Rm.Vâlcea,
1999, p.67.
54. v. între teologi, pr. prof. dr. N. Şerbăncscu, Contribuţia
lui Andin Ivireanul la generalizarea limbii române, în: „Biserica
Ortodoxă Română", LXXIV, 1956, nr. 8-9, aug-sepl., pp. 758-766;
pr. M .-G . Popescu, op. cit., partea a Il-a, pp. 71-80; A l. I. Ciurea,
op. cit., pp. 815-817. Opiniile lor sunt confirmate şi reintegrate în
istoria limbii române literare, de către exegeţii mireni mai bine
cunoscuţi publicului: Ştefan C iobanu, G. C ălinescu, G abriel
Ştrem pel, Al. Piru, Ioan G heţie, E ugen N egriei, Dan H oria
M azilu ş.a.
55. Al. I. Ciurea, op. cit., pp. 796-797.
56. op. cit., p. 787.
57. op. cit., p. 775.
58. M.-G. Popescu: op. cit, p. 81.
59. v. o tentativă de a determina „figura spiritului creator" a
marelui predicator în voi. Ioan St. L azăr, Sfântul Antim Ivireanul -
«vistierie de daruri» ..., 2000, pp. 67-127 (cap. „Artistul"), unde
registrului teologic-literar îi sunt asociate şi alte manifestări artistice
- în registrul plastic (sculptură, gravură, pictură, arhitectură), în cel
tipografic (confecţionarea literelor, alegerea formatului cărţii,
aşezarea în pagină, ilustraţia de carte) - prin care s-a evidenţiat în arta
brâncovenească (şi nu numai !) şi în istoria culturii ortodoxe.
60. Dan Horia M azilu, Proza oratorică în literatura
română veche, voi. II (Renaşterea. Barocul). Bucureşti, Editura
„Minerva”, 1987, p. 187.
61. Ibidem.
62. A ntim Ivireanul, Opere..., 1997, p. 115.
63. v. Erncst R obert C urtius, Literatura europeană şi Evul
Mediu latin ... Bucureşti, Editura „Univers”, 1970, pp. 102-105
64. v. şi Dan H oria M azilu, Proza oratorică ..., voi. II, ...,
1987, p. 205.

114
 65. A ntim Ivireanul, op. cit., p. 133 (din „Cuvânt de
învăţătură la Preobrajeniia Domnului nostru Iisus Hristos").
66. D. H. M azilu, op. cit., p. 192.
67. v. op. cit., pp. 192-199.
68. pentru care trimitem la cercetători precum: G. Ştrem pel,
Antim Ivireanul. Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997; D. H.
M azilu, op. cit., pp. 192-195 şi idem, Introducere în opera lui Antim
Ivireanul. Bucureşti, Editura „Minerva”, 1999, pp. 106-108; M . G.
Popescu, op. cit., partea a II-a,.’.. în „Studii teologice”... nr. 1-2, ian-
febr. 1969, pp. 59-61; pr. drd. Petru R ădăşan, Tematica
„Didahiilor" mitropolitului Antim ivireanul, în: „Studii Teologice”,
seria II, XXIX, 1977, nr. 5-8, mai-oct., pp. 552-563.
69. v. G eorge Ivaşcu, Istoria literaturii române, voi. I.
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, p. 230.
70. v. N icolae lorga, Despre Antim Ivireanul, în „Biserica
Ortodoxă Română”, LV, 1937, nr. 11-12, p. 617. V. şi Florian
Faifer, Antim, între realitate şi utopie, postfaţă la voi. A ntim
Ivireanul, Didahii... Bucureşti, Editura „Minerva”, 1983, p. 232.
71. G. Ivaşcu, Istoria literaturii române, voi. I,..., 1969, p. 231
72. pe care o considerăm că „pluteşte în aer ’ în exegeza
antimiană.
73. v. referinţa lui însuşi la ,j:avisînicii" care i-au periclitat
relaţiile cu Brâncoveanul - în scrisorile de dezvinovăţire adresate
acestuia la începutul anului 1712 (cf. A ntim Ivireanul. Opere, ediţie
de Gabriel Ştrempel. Bucureşti, Editura „Minerva”, 1997, pp. 201,
202, 204). Să reţinem - după D an H oria M azilu - că ,¿Intim îşi
pledează cauza după canoanele celei mai autentice retorici
judiciare", (cf. D .H .M ., Introducere în opera lui Antim Ivireanul.
Bucureşti, Editura „Minerva”, 1997, p. 51).
74. v. V eniam in M icle, Trepte spre amvon. Sfânta
Mănăstire Bistriţa - Eparhia Râmnicului, 1993, pp. 75-87. Relativ
aceleaşi sunt temele moral-sociale negative şi ale celorlalţi doi mari
ierarhi: Sf. Vasile cel Mare şi Sf. Grigore Teologul (v. V . M icle, op.
cit., pp. 106-111).
75. cf. „programului” pe care şi-l impuneau în epocă
intelectualii din sud-estul european, adepţi ai „raţionalismului
ortodox" şi ai „umanismului civic" - v. V irgil C ândea, Raţiunea
dominantă. Contribuţii la istoria umanismului românesc. Cluj-
Napoca, Editura „Dacia”, 1979, pp. 225-326. V. şi A l. Duţu,

115
Umanişti români şi cultură europeană. Bucureşti, Editura
„Minerva”, 1974.
76. v. M ircea M uthu, Literatura română şi spiritul sud-est
european. Bucureşti, Editura „Minerva”, 1976, pp. 33-38;
77. M ircea M uthu, op. cit., p. 38;
78. v. AI. Piru, Istoria literaturii române de la origini până
la 1830. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 223.
79. Ibidem.
80. cf. V asile Florescu, Retorica şi neoretorica. Bucureşti,
Editura Academiei, 1973, p. 110.
81. v. Ov. D rim ba, Istoria culturii şi civilizaţiei, voi. 3.
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1990, pp. 100-102; v. şi Dan Horia
M azilu, Proza oratorică în literatura română veche, voi. I.
Bucureşti, Editura „Minerva”, 1987, pp. 129-146 (permanenţa
triviumulur), cu aplicaţii şi la realităţile culturale româneşti
medievale.
82. v. Louis Brehier, Civilizaţia bizantină. Bucureşti,
Editura Ştiinţifică, 1994, pp. 262-268.
83. Pr. dr. Ilie I. Ivan, Omiletica ortodoxă ..., 1999, p. 28.
84. Pr. prof. N icolae Petrcscu, Omiletica pentru Seminariile
teologice. Bucureşti, Editura IBM BOR, 1997, p. 171-172.
85. Pr. dr. Ilie I. Ivan, op. cit., p. 48.
86. v. pentru aceasta, cuprinzătoarea lucrare a prof. Dan
H oria M azilu, Proza oratorică în literatura română veche, voi. I-II.
Bucureşti, Editura „Minerva”, 1987, în care se acreditează ,genul
oratoric ’ în literatura română veche şi sunt analizate principalele
repere. Despre „proza oratorică” din aceeaşi perioadă literară - v. şi
idem , Recitind literatura română veche, voi. II..., 1998, pp. 329-446.
De asemeni, A urel Sasu, Retorica literară românească. Bucureşti,
Editura „Minerva”, 1976, precum şi Dan Sim onescu, Literatura
românească de ceremonial. Bucureşti, Fundaţiile Regale pentru
Literatură şi Arte, 1939.
87. v. Dan Horia M azilu, Proza oratorică ..., voi. II, 1986,
p. 5 ş.c.I. - Cu referire la secolul al XVI-lea, pe care-1 consideră
,secol dominat de oratorie”; pe acest temei, consideră şi secolul al
XVII-lea, în care apar câteva cărţi importante de omiletică, ca un
secol,saturat de oratorie”.
88. Eugen N egriei, Antim Ivireanul - Logos şi Personalitate.
Bucureşti, Editura Du Style, 1997, p. 9.

116
 89. v. Gheorghe Cronţ, L'Academie de Saint-Sava de
Bucarest au XldII-e siècle. Le contenu de l'enseignement, în: Revue
des études sud-est européenes, VI, 1966, nr. 3-4, pp. 437-474; v.şi
Dan Horia Mazilu, Introducere în opera lui Antim Ivireamd.
Bucureşti, S.C. Editura Minerva S.A., 1999, pp. 84-87.
90. v. Dan Horia Mazilu, Proza oratorică în literatura
română veche, vol. I, 1986, îndeosebi pp. 5-110 {„Genul oratoric - o
realitate a literaturii române vechi").
91. v. Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din
secolul alĂTII-lea. Bucureşti, Editura „Minerva”, 1976, p. 118;
92. paternitatea lui Udrişte Năsturel" asupra acestei
traduceri „n-a fost încă demonstrată" - Dan Zarafirescu, Notă
asupra ediţiei, în Jnvăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Theodosie", text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfîrescu
... Bucureşti, Editura „Minerva”, 1970, p. 107. V. şi Dan Horia
Mazilu, Recitind literatura română veche, Partea a Ii-a: Genurile
literare. Bucureşti, Editura Universităţii din ..., 1998, p. 304
(,Jpoteza este de crezut. Dovezile, însă, lipsesc");
93. v. Corneliu-Dima Drăgan, Biblioteca unui umanist
român, Constantin Cantacuzino Stolnicul. Bucureşti, 1967
(Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă - Consiliul Aşezămintelor
Culturale), p. 263-264. Manuscrisul miscelaneu cuprinde: „începutul
învăţăturilor ...”, „Partea a doua a învăţăturilor lui Neagoe
Voevodul Basarab ..." şi „Viiaţa şi traiul sfinţiei sale Părintelui
nostru Nifon ...” (275 f.) şi a fost preluat de domnitorul Ştefan
Cantacuzino, fiul stolnicului, care a aplicat pecetea sa voievodală în
subsolul fiecărei foi. Azi, el se află - sub nr. 109 - în colecţia de
manuscrise a Filialei Cluj a Academiei Române (v. prezentarea Iui în
detaliu de către Dan Zamflrcscu, în voi. citat, pp. 105-111);
94. Dan Zamfîrescu, în „Studiu introductiv' la voi
,Jnvăţăturile lui Neagoe Basarab ...”, 1970, demonstrează că este un
text original al voievodului-cărlurar (v. p. 43-44);
95. cf. Dan Zamfirescu, op. cit, p. 43.
96. Printre „cărţile de înţelepciune” care circulau în epocă, se
remarcă, alături de Pildele Jilosoficeşti" şi ploarea Darurilor”,
ambele tipărite de Antim, lucrări reunite sub tema „Oglinda
principelui", care vizează direct formarea prinţului ca „om
desăvârşit”, precum: „Ceasornicul domnilor" de Antonio de
Guevara, transpusă în româneşte de Nicolae Costin, „Dioptra” lui
Filip Soitarul ş.a.m.d.
117
 97. D an H oria M azilu, Recitind literatura română veche,
partea a Il-a ..., 1998, p. 304.
98. v. pentru aceasta, referinţele corespunzătoare ale lui Dan
Z am firescu, în op. cit., 1970, pp. 105-108, 111-112; v. şi Dan
H oria M azilu, în op. cit., pp. 306-316.
99. Această condiţie auctorială a antologiei lui Antim este
reală: Antologarea şi, mai cu seamă, punerea pe versuri sunt
operafii care pot defini un autor... în această carte (şi nu numai
pentru această carte), Antim poate fi definit ca scriitor potrivit
«codului creatorului» ce guverna în acea epocă la noi şi aiurea' (cf.
D an H oria M azilu, Recitind...., II, p. 315)
100. Despre complicata problemă (nedezlegată, încă) a surselor
„Cazaniei” lui Varlaam, v. Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române
vechi, ediţie îngrijită, note şi prefaţă de Dan Horia Mazilu. Bucureşti,
Editura „Eminescu”, 1989, pp. 174-178, dar mai ales Dan Horia
M azilu, Proza oratorică ..., II, ... 1987, pp. 63-80 şi idem, Recitind
literatura română veche, II, 1998, pp. 342-350 - din care, oricum,
rezultă orizontul cărturăresc (omiletic, în special) al lui Varlaam,
cunoscător al limbii greceşti şi al limbilor slave, din care a şi tradus.
101. apud A ntim Ivireanul, Opere ... ediţie de Gabriel
Ştrempel... 1997, pp. 3-8.
102. v. D an H oria M azilu, Recitind..., II,..., 1998, p. 421.
103. v. G eorge Ivaşcu, Istoria literaturii române, voi. I,
1969, p. 149.
104. cf. N icolae M anolescu, Istoria critică a literaturii
române, voi. I. Bucureşti, Editura „Minerva”, 1990, p. 33.
105. cf. Ştefan C iobanu, Istoria literaturii române vechi...,
1989, p. 175
106. v. „Cuvânt împreună căitră toată semenţia
româneasca", în V arlaam , Cazania, 1643, ediţie îngrijită de J.
B yck. Bucureşti, Editura Academiei, 1966, p. 3.
107. v. N. M anolescu, Istoria critică a literaturii române, I
..., 1980, p. 34.
108. N. M anolescu, op. cit.
109. cf. N icolae Iorga, Istoria literaturii româneşti.
Introducere sintetică... Bucureşti, Editura „Minerva”, 1977, p. 96-97.
110. V arlaam , Cazania 1643,..., 1966, p. 422-423.
111. A ntim Ivireanul, Opere..., 1997, p. 28-29
112. cf. Ştefan C iobanu, Istoria literaturii române vechi...,
1989, p. 175: „... cuvântul Cazanie este un cuvânt ucrainean,
 împrumutat de ucraineeni dc la polonezi (Kazanie - predică), cuvânt
ce nu se întrebuinţează în limba rusă sau slavonă bisericească"
113. cf. Dan H oria M azilu, Proza oratorică ..., voi. II, ...
1987, p. 141
114. cf. Dan Horia Mazilii, Recitind literatura română
veche, partea a II-a..., 1998, p. 365.
115. Informaţiile - apud D. H. M azilu, Recitind..., II, p. 368.
116. v. D. H. M azilu, op. cit., p. 365.
117. Ibidem. V. şi idem , Proza oratorică ..., II, p. 148-149.
118. v. op. cit., p. 367 şi M ario R u fiini (care-1 numeşte
Galeatovski) consideră că această lucrare de omiletică „îi va fi servit"
(şi Stolnicului Constantin Cantacuzino) „ca manual al credinţei
ortodoxe’’ (M . R ., Biblioteca Stolnicului Constantin Cantacuzino ...
Bucureşti, Editura „Minerva”, 1973, p. 141).
119. M ario R uffini, op. cit..
120. apud D. H. M azilu, Proza oratorică, II, p. 149-150.
121. D. H. M azilu, Recitind..., II, p. 374.
122. cf. D. H. M azilu, Proza oratorică ..., II, p. 174; idem ,
Recitind..., II, p. 371.
123. Florin Faifcr, An tini, între realitate şi utopie, postfaţă
la voi. A ntim Ivircanul, Predici. Bucureşti, Editura „Minerva”,
1983, p. 237.
124. Florin Faifer, op. cit.
125. Ibidem.
126. A ntim Ivircanul, Opere..., 1997, p. 183.
127. II urmăm îndeaproape pe prof. D. H. M azilu, în: Proza
oratorică ..., voi. II, p. 150-151.
128. v. pentru aceste trăsături ale cazaniilor iui
Haleatovskyj - D . H. M azilu, op. cit., p. 174, 176.
129. v. Eugen Negriei, Antim Ivircanul..., 1997, pp. 162-176.
130. M ario R uffini, Biblioteca Stolnicului..., 1973, p. 137.
131. Ibidem.
132. In acest sens, credem că, de pildă, şi tipărirea de către
Antim a „Gramaticii" slavone a lui M eletie Sm otriţki (Snagov,
1697) a fost făcută la sugestia lui Constantin Cantacuzino, ai cărui
copii s-au pregătit după ca pe o ediţie mai veche (Moscova, 1648) cu
Damaschin Dascălul, viitorul episcop de Buzău şi, apoi, de Râmnic
(v. C orneliu D im a-D răgan, Biblioteca unui umanist român ...,
1967, p. 175). în predoslovie, Antim evocă sprijinul voievodului
pentru această gramatică „după porunca voastră acum din tipar
119
scoasă”, ceea ce nu anulează posibilitatea ca sugestia tipăririi să fi
venit de la Stolnic. E vorba, şi în acest caz (ca şi în cazul Cariophyl),
de acel „triunghi” Brâncoveanul —Stolnicul - Antim, care a patronat
strategia tipăriturilor antimiene cu resorturi politice, teologice şi
culturale unitare.
133. M. Ruffini, op. cit.., p. 166.
134. Ibidem.
135. Pier A lesandro P aravia - apud M . R uffini, op. cit., p.
165. Un portret parţial îi face F rancesco de Sanctis, care acuză
îndemnul lui Segneri: „Spre cer, preacucernicii mei, spre cer /” - că
exprimă superficialitate şi formalism (v. F de S., Istoria literaturii
italiene. Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1965, p.
677-678). Vezi, totuşi, o sinteză la M ario R uffini, op. cit., p. 247,
precum şi la D an H oria M azilu, Recitind literatura română veche,
II, pp. 356,358-360.
136. M. R uffini, op. cit., p. 165.
137. v. D an H oria M azilu, Recitind literatura română
veche ..., voi. II,..., 1998, pp. 356-361.
138. v. pr. prof. dr. D um itru B clu, Cea dintâi omiletică în
limba română. Retorica de la 1798, în: „Mitropolia Ardealului”,
VIII, 1963, nr. 9-10, p. 714 şcl.
139. v. D. H. M azilu, Recitind..., voi. II,..., 1998, p. 373-376.
140. v. Ioan St. Lazăr, Sfântul Antim Ivireanul - „vistierie
de daruri ” ... 2000, pp. 115-121.
141. v. Dan H oria M azilu, op. cit., p. 356.
142. N-am reluat mai sus ipoteza influenţei lui Miniatis
asupra lui Antim (v.Al. I. C iurea, op.cit.şi unele reluări ale prof.
D an H oria M azilu), dar amintim afirmaţia lui C.Th. Dim aras
care spune căCPredicile sale (ale lui Miniatis - n.n.) au fost traduse
în româneşte pe când era încă în viaţă ” (C. Th. D., Istoria
literaturii neogreceşti. Bucureşti, EPLU, 1966, p.150), deci înainte
de 1714; afirmaţia, credem, nu vizează “Predicile” miniatice în
totalitatea lor, ci numai câteva din ele, acelea aduse de la Veneţia de
către Ioan Abramios, apropiat al lui Antim.

120
 P a r te a a I lI -a

O P E R A P R E D IC A T O R IA L Ă
A S F Â N T U L U I A N T IM IV IR E A N U L

I. P r e lim in a r ii d e sp r e p r e d ic ă

,Mergând, învăţaţi neamurile.... " - spune M â n tu ito r u l

apostolilor săi şi înţelegem din aceasta că Legea nouă - a
iubirii de Dumnezeu şi de aproapele - în numele căreia El s-a
întrupat în lume nu putea fî adoptată de oameni, de neamuri
decât prin învăţătură, decât prin schimbarea mentalităţii
tradiţionale, „păgâne”. El însuşi, Domnul Iisus Hristos, a dat
exemplul cel mai înalt, modelul de propovăduire a Cuvântului
divin, ajutând mulţimile care-1 ascultau să înţeleagă şi să pri­
mească învăţătura despre marele act al iubirii de Dumnezeu, al
împăcării şi comuniunii cu El: „ Toate drumurile (charismele)
Dumnezeului nostru sunt bune foarte şi dătătoare de toată
bunătatea - se scrie în Filocalie. Dar nici unul nu ne aprinde
şi nu ne mişcă inima aşa de mult spre iubirea bunătăţii lui,
cum o face charisma cuvântării de Dumnezeu... ea ne luminea­
ză nuntea cu focul care o preschimbă... ea pregăteşte sufletul
raţional pentru comuniunea nedespărţită cu Dumnezeu ”l
Astfel se realizează un „raport ontologic” între
propovăduirea cuvântului lui Dumnezeu şi naşterea credinţei
creştine în sufletul ascultătorului2. Mântuitorul îşi trimite pe
Sfinţii Apostoli, ca mai întâi, să înveţe (neamurile), apoi să
lucreze cele sfinte3, căci învăţătura trebuie să premeargă tuturor
actelor sfinţitoare, pentru instruirea şi luminarea sufletului,
pregătindu-1 astfel ca să primească harul nevăzut al Duhului
Sfânt, revărsat prin Sfintele Taine4. Nu altfel făcuse Domnul
Iisus Hristos, în nenumăratele locuri şi prilejuri de întâlnire cu
mulţimile, şi nu altfel, Sfinţii Apostoli, la Cincizecime şi după
aceea. Nu altfel au făcut şi Sfinţii Părinţii ai Bisericii şi nu
altfel trebuie să facă urmaşii lor de azi, preoţii. în sufletul
acestora răsună îndemnul Sfântului loan G ură de Aur:
„ Trebuie să ne dăm silinţa să facem să locuiască din belşug in
noi cuvântul lui Hristos
Aceasta înseamnă înluminarea fiinţei celui ce predică,
acordul deplin între cuvântul şi fapta lui, pregătirea lui creştină
pentru a dobândi de la Duhul Sfânt puterea vindecătoare a
predicii, de care este atâta nevoie în viaţa oamenilor. în acest
sens Sfântul loan G ură de A ur spunea: „în afară de pilda
prin faptă, preofii n-au decât un singur mijloc, o singură cale
de vindecare: învăţătura cu cuvântul, predica. Aceasta e
instrumentul, aceasta e hrana, aceasta e cel mai bun aer;
aceasta tine loc de medicament, aceasta (ine t°c de
cauterizare, fine loc de bisturiu. Dacă preotul trebuie să ardă
sau să taie, trebuie neapărat să se folosească de predică. Dacă
predica nu-i în stare să j'acă asta, zadarnice sunt toate
celelalte. Prin predică ridicăm sufletul deznădăjduit; prin
predică smerim sufletul îngâmfat, prin predică tăiem ce-i de
prisos; prin predică împlinim cele de lipsă; prin predică
lucrăm pe toate celelalte câte ne ajută la însănătoşirea
sujletului”h - Aceste cuvinte ale marelui predicator îi vor fi
fost, desigur, binecunoscute Sfântului Antim Ivireanul, îl vor fi
îmbărbătat de atâtea ori în lupta sa pentru îmbunătăţirea
sufletească a celor ce-i fuseseră daţi în grijă de către
Dumnezeu, prin rânduiala Lui.
Importanţa predicii este determinată de conţinutul ei
sacru, de propovăduire a Cuvântului divin mântuitor, iar reuşita
ei depinde de modul în care predicatorul, printr-o trăire înaltă a
sensurilor pe care le reliefează şi printr-o aplicare corespun­
zătoare a acestora la viaţa comunităţii căreia i se adresează,
asigură convingerea şi îmbunătăţirea spirituală a celor care îl
ascută, ridicarea sufletului lor la cele cereşti, transformarea lor
spirituală. Dincolo de o structură canonică inerentă, predicato­
rul înduhovnicit conferă cuvântului său o formă „vie” inspirată
de Duhul Sfânt, care pătrunde direct la inima oamenilor.
 Dacă predica profeţilor Vechiului Testament prevestea
venirea Mântuitorului şi izbăvirea neamului omenesc, este
evident pentru oricine că adevărata predică a fost statuată de
către Domnul nostru Iisus Hristos şi, din inspiraţia Duhului
Sfânt, a fost continuată de către Sfinţii Apostoli. în această
perspectivă a Noului Testament, predica a fost înţeleasă drept:
kerigmă, evanghelizare, Cuvânt al lui Dumnezeu7.
Kerigmă (kirigmă), provenind de la verbul „kirisein\
tradus de Vulgata prin „predicare”, de unde cuvântul „a
predica”, acoperă înţelesul predicilor Sfântului Ioan
Botezătorul, ale Domnului Iisus Hristos, precum şi ale Sfinţilor
Apostoli. Cuvântul presupune o proclamare în public, cu voce
tare, a adevărului divin, fără nici o propagare tainică a
doctrinelor esoterice, pentru iniţiaţi. Acest lucru a fost precizat
de însuşi Mântuitorul în faţa Sinedriului: „Eu am vorbit pe faţă
lumii ... nimic nu am vorbit în ascuns” (Ioan, cap. 18, v. 20).
în cuvântul „kerigmă” sunt implicate atât conţinutul predicii,
cât şi acţiunea de propovăduire în public; odată cu Sfinţii
Apostoli, kerigmă a dobândit înţelesul de predică adresată
necreştinilor pentru a-i converti.
în cărţile Noului Testament, îndeosebi în Evanghelia
după Sf. Apostol Luca, actul propovăduirii Cuvântului lui
Dumnezeu este numit şi evanghelizare („evanghelizesthe”),
comunicare a „veştii celei bune ”, iar învăţătura Domnului Iisus
Hristos a fost numită fie: „Evanghelia lui Hristos” fie,
„Evanghelia lui Dumnezeu”, fie „Evanghelia mântuirii”,
„Evanghelia păcii” sau „Evanghelia veşnică”*; cât priveşte
cărţile celor 4 apostoli (evanghelişti), ele au fost numite
„evanghelii” numai ulterior, în perioada constituirii canonului
Noului Testament.
Mai presus de orice, predica evocată în Noul Testament
este considerată „Cuvântul lui Dumnezeu”, după însăşi
expresia Mântuitorului în pilda sămănătorului: „Sămânţa este
Cuvântul lui Dumnezeu” (Luca, cap.8, v .ll). Ca şi în cazul
cuvântului ,,evanghelie”, şi de data aceasta fondul

123
dumnezeiesc al predicii poartă denumiri diverse: “Cuvântul
împărăţiei', „Cuvântul harului", „Cuvântul adevărului",
„Cuvântul vieţii", „Cuvântul crucii"9. „Toate aceste denumiri -
afirmă arhim. Veniamin Miele - demonstrează că predica
Noului Testament este o mărturie autentică despre întreaga
viaţă şi activitate a Mântuitorului nostru Iisus Hristos,
cuprinzând naşterea, învăţătura, patima şi învierea sa din
morţi. In centrul ei, nu stă numai o doctrină, ci o persoană
divină-umană care trebuie cunoscută şi urmată până la
identificarea cu Ea, sau la în dumnezeire"19.
Deşi termenul „omilie”, cu înţelesul de cuvântare
bisericească în faţa publicului, apare mai întâi la marele
apologet creştin Origen, termenul „omiletică" apare în secolul
al XVII-lea în mediul german al Reformei; el a fost (re)adoptat
şi în Ortodoxie, unde are ca scop promovarea metodică a
Cuvântului divin mântuitor, trăirea vieţii întru Hristos de către
preot şi dreptcredincios. Omiletică ortodoxă a preluat
principiile şi normele oratoriei bisericeşti întemeiate în timpul
propovăduirii Cuvântului lui Dumnezeu de către Mântuitorul
Hristos şi de către Sfinţii Apostoli în lucrarea lor misionară
inspirată de către Duhul Sfânt. Propovăduirea creştină nu se
face la voia întâmplării şi de aceea omiletică ortodoxă are două
secţiuni de bază: Omiletică generală-teoretică şi Omiletică
specială-practică, care sunt însă într-o strânsă legătură;
corelaţia organică dintre teorie şi practică face ca Omiletică să
fie înţeleasă ca un tot unitar.
în ceea ce priveşte latura teoretică a Omileticii, aceasta
precizează necesitatea şi scopul omileticii, relaţia ei cu alte
discipline teologice precum Catehetica, Liturgica, Dreptul
canonic şi Pastorala; în ceea ce priveşte latura practică a
Omileticii, aceasta are strânse legături tradiţionale cu Retorica,
disciplină practică ce „înglobează - după Quintilian - atât
toate calităţile discursului, cât şi caracterul oratorului,
întrucât nu poate vorbi bine decât omul de bine"1'. Se
menţionează încă din primele veacuri creştine preocuparea de

124
adaptare a retoricii la nevoile Bisericii; în acest sens, Fericitul
Augustin (în lucrarea ,JDe doctrina Christiana”) insistă mai
mult asupra conţinutului unei cuvântări, ceea ce nu înseamnă o
atenţie mai redusă acordată fonnei, căci, dimpotrivă, aceasta,
printr-o tehnică retorică, trebuie să susţină conţinutul12.
în virtutea tradiţiei omiletice, s-a constatat o tipologie a
predicilor care cuprinde următoarele13:
I. Omilia
1. Omilia mică sau exegetică
2. Omilia mare sau tematică
II. Predica propriu - zisă sau predica sintetică
1. Predicile biblice
2. Predicile dogmatice
3. Predicile morale
4. Predicile liturgice
5. Predicile sociale
6. Predicile apologetice
III. Pareneze
1. Pareneze cu caracter festiv
a) panegiricul
b) Cuvânt la Taina Botezului
Cuvânt la Taina Cununiei
c) Cuvânt la instalarea preotului în parohie
Cuvânt la vizita Episcopului în parohie
Cuvânt la sfinţirea bisericii
2. Pareneze de mângâiere
a) Necrologul
3. Pareneze la alte ocazii sau evenimente din viaţa
credincioşilor
Varietatea tipologică a predicilor se poate conjuga cu o
varietate de forme structurale, în funcţie de context, conţinut
tematic şi stilul predicatorului, dar tot atât de adevărat este
faptul că, în genere, s-a statuat o structură de bază a predicii,
rezultată din preluarea creatoare a experienţei cuvântării antice.
 „Planul cuvântării antice' (greco-romane) - aşa cum a
fost constituit el de către Q u in tilia n (în „De Institutio
oratoria”) - cuprindea următoarele secvenţe, cu precizarea
conţinutului funcţional al fiecăruia14.
1. In v e n tio - „adunarea şi selectarea materialului de
fapte şi idei” legate de tema aleasă;
2. D is p o s itio - „dispunerea”, ordonarea şi aranjarea
materialului respectiv, cu momentele cuvântării, acestea din
urmă fiind:
a) exordium (principiwn) = începutul sau „caplatio
benevoleniiae' a publicului;
b) narrado = expunerea (de regulă, narativă) a faptelor,
într-o expresie „limpede, scurtă şi verosimilă”, fără digresiuni
şi apel la afecte;
c) divisio = distribuirea logică, punctuală, a problemelor
ce urmează a fi abordate în funcţie de faptele evocate anterior
şi care vor fi comentate;
d) argumentado - comunicarea şi confirmarea probelor
pe care le aduce oratorul în tratarea problemelor, cu raportare
(posibilă) şi la contraargumente le preopinenţilor (care vor fi
combătute şi respinse);
e) digressio - „popas odihnitor” pentru public, un
„ocol” dat temei (prin evocare de fapte corelative) - fără a
destrăma structura tratării temei;
f) perorado = încheierea cuvântării, fie printr-o
recapitulare concisă a faptelor tratate şi a ideilor concluzive, fie
printr-o concluzie patetică - modalităţi ce se adresează gândirii
şi, respectiv, inimii ascultătorilor.
Faţă de această desfăşurare (dispositio) a cuvântării se
mai impun câteva cerinţe sau principii sine qua non:
3. E lo c u tio = străduinţa pentru un stil perfect de
exprimare, realizabil pe baza câtorva norme:
- pronunţia corectă;
- modul atrăgător de adresare, împodobit cu figuri
stilistice;

126
 - adecvarea formei cuvântării la conţinutul acesteia;
4. M c m o r io = memorizarea cuvântării pentru a fi
susţinută oral
5. A c tio (p r o n u n tia tio ) = îngemănarea de registre
expresive, respectiv prin: vorbire, gesturi, mimică, atitudini ş.a.
Planul principial de elaborare şi expunere a p r e d ic ii
c r e ş tin e nu diferă structural de acela configurat de Quintilian şi
prezentat mai sus, al cuvântării antice; el pune însă mai puţin
accent pe cerinţele, procedeele şi efectele retorice, fiind
„centrai" cu deosebire pe conţinutul ideatic creştin menit să
transmită cu fidelitate şi profunzime înţelesurile Cuvântului Iui
Dumnezeu. In acest sens sunt fireşti cuvintele F e r ic itu lu i
A u g u stin , care scrie că: „înţelepciunea fără elocvenţă este de
preferat elocvenţei goale”1* - ceea ce opune retoricii fără
conţinut fondul omiliei / predicii, chiar când aceasta nu
vădeşte însuşiri retorice depline. De altfel, cum am mai spus,
primele predici creştine - cele ale Mântuitorului şi ale Sfinţilor
Apostoli - nu s-au bazat pe însuşirea preceptelor retoricii, fiind,
însă, inspirate de la Dumnezeu - Tatăl şi de la Duhul Sfânt.
Planul predicii creştine, care evită haosul ideilor, le
centrează în jurul unui nucleu şi le organizează astfel încât să
poată fi urmărite cu claritate, în mod accesibil şi într-un
crescendo al recepţiei, reprezintă nu doar o necesitate, ci şi o
îndatorire de conştiinţă pentru predicatorul chemat să transmită
în cugetul şi sufletul ascultătorilor învăţătura Mântuitorului.
Părţile componente sau „momentele logico-psiliologice” din
planul predicii creştine sunt - cu aceeaşi precizare a conţinu­
tului funcţional al fiecăreia16- următoarele:
1. F o r m u la d e in v o c a r e - menţionând că predica se
face „/» numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, Amin”,
iar preotul nu vorbeşte în nume personal;
2. T e x tu l - respectiv, un scurt fragment scripturistic
(adesea, din pericopa evanghelică citată), din scrierile Sfinţilor
Părinţi, din cărţi liturgice ş.a., care „constituie întotdeauna
esenţa temei de tratat”;

127
 - care stabileşte legătura dintre
3 . M o d u l d e a d r e sa r e
preot şi ascultătorii săi, printr-o formulă afectivă: ,dubiţi
credincioşi \ ,fr a ţi creştini ’ ş.a. - care mai poate fi repetată pe
parcurs pentru a întreţine relaţia (dar nu excesiv);
4. I n tr o d u c e r e a (propriu-zisă) - ca primă parte a
predicii; trebuie să fie în relaţie directă cu tema de tratat şi să
asigure aderenţa ascultătorilor (capialio benevoleutiae); ca
atare, poate avea modalităţile (tipurile): simplă, insinuantă,
solemnă, impetuoasă ori patetică; se poate face pornind şi de
la: sărbătoarea zilei, de la realităţile sociale(şi morale), de la un
fapt istoric ori chiar de la observarea naturii înconjurătoare;
5. A n u n ţa r e a te m e i - care concentrează atenţia
ascultătorilor asupra temei predicii şi se face prin formule
scurte, respectiv afirmative, ori interogative. Corelativ, după
enunţarea temei, aceasta poate fi divizată în 2-3 părţi
„centrate" în jurul unor idei de bază, care astfel pot fi urmărite
mai bine de către ascultători. Adesea, după enunţarea temei,
predicatorul rosteşte o rugăciune de invocare a ajutorului lui
Dumnezeu ca să-i reverse harul divin, călăuzindu-1 să
tâlcuiască drept şi să-şi înveţe bine ascultătorii; pe aceştia,
Sfântul Ioan Gură de Aur, deopotrivă, îi îndemna să asculte cu
luare aminte şi să primească în suflet „sămânţa cea
duhovnicească".
6. T r a ta r e a - „partea esenţială” , „conţinutul propriu-
zis al predicii”, în care predicatorul prezintă învăţătura pe care
o va dezvolta, o explică pentru a fi înţeleasă, o argumentează,
pentru a-i convinge pe ascultători, pe care îi îndeamnă apoi s-o
pună în practică. Ca atare, cuprinde mai multe momente, într-o
ordine mai mult sau mai puţin obligatorie / canonică:
♦ scurtă introducere (de capacitare pentru
receptarea ideilor);
♦ expunerea (narativă) a faptelor biblice la care se
referă pericopa evanghelică, respectiv, textul ales;
♦ explicaţia sau lămurirea adevărurilor de
credinţă şi a învăţăturilor ce urmează a fi dezvoltate în predică;

128
 ♦ argumentarea învăţăturilor cu dovezi temeinice,
inconstestabile; argumentele pot fi „biblice, patristice,
teologice, raţionale, dar şi ştiinţifice”; selectate (pentru a nu se
face exces), ele vor fi dispuse gradual, adecvate la „psihologia
şi gradul de cultură” al ascultătorilor, formulate clar şi
convingător;
♦ combaterea obiecţiilor (contraargumentelor) -
care se face ferm, convingător, dar şi cu dragoste şi grijă,
pentru cel căzut pradă erorii (sau ereziei !), în scopul de a-1
putea lumina şi îndrepta.
Tot de tratarea temei ţin şi:
♦ anumite formule tranzitorii, numite tr a n z iţii,
prin care se trece de la o temă la alta ori de la o parte la alta a
temei (ex. „Până acum am vorbit despre ce am lămurit ... să
trecem mai departe
♦ d ig r e s iu n ile (d iv a g a ţiile ) - care trebuie să fie în
(strânsă) legătură cu tema, să evite oboseala ascultătorilor
relaxându-i şi înviorându-i, să aducă un plus de sugestii
privitoare la temă şi să nu fie prea lungi; de obicei, sunt
compuse dintr-o scurtă istorioară (creştină), descrieri ale unui
fapt deosebit, portrete ad hoc ale unor personalităţi;
♦ în c h e ie r e a (numită şi peroraţie, epilog,
concluzie) - este partea finală a predicii creştine, în care
prioritară apare „valorificarea elementului afectiv şi voliţional”
al ascultătorilor, conducându-i spre hotărârea privind „punerea
în practică” a învăţăturilor. Sintetizează ideile de bază din
tratare, operează aplicaţia lor în practică, devine un îndemn
călduros al predicatorului (exortaţie) către ascultători pentru a
îndeplini în mod curent Cuvântul lui Dumnezeu. Se face în
diferite formule - cel mai adesea, printr-o rugăciune de
invocare a harului dumnezeiesc asupra ascultătorilor în scopul
rodirii seminţei duhovniceşti.
Toate aceste momente şi aceste cerinţe concrete trebuie
însoţite cu utilizarea de mijloace şi procedee retorice, de
subtilităţi oratorice care, iară a fi gratuite sau în exces, îl ajută pe

129
predicator să-şi construiască omilia, să o adecveze temei, dar şi
ascultătorilor, să-i asigure un ton înalt (spiritual) şi să-i implice
un flux interior coerent şi emoţional; nu în ultimul rând, ele
participă pregnant la constituirea stilului fiecărui predicator.
Pregătirea predicii, elaborarea ei trebuind să ţină seama
de toate aceste momente şi cerinţe, constituie în mod firesc o
etapă însemnată; în cadrul ei, preotul îşi asigură o bună
cunoaştere a problemelor teologice, sociale şi etice pe care le
implică pericopele evanghelice ori apostolice şi îşi selectează şi
fixează tema predicii; el va evita amestecul de idei şi de
perspective, confuziile posibile şi va tinde să concentreze
gândirea şi afectivitatea ascultătorilor asupra unui aspect biblic
cu stringentă aplicaţie în practica vieţii lor.
în acest sens, predicatorul trebuie să folosească
predilect, dintre mijloacele didactice şi pedagogice inerente, cel
puţin: explicaţia, argumentarea, patosul oratoric şi motivaţia17.
Explicaţia, ca operaţie didactică de lămurire a unei
noţiuni sau a unui fapt, poate fl realizată pe cale inductivă sau
deductivă, asigurând atributele de a fi clară, concretă, precisă şi
completă, fiind totodată încărcată de afectivitate pentru cei
cărora li se adresează.
Argum entarea - la care ne-am mai referit - trebuie să
fie convingătoare, prin aducerea unor dovezi precum cele: din
autoritate (a Cuvântului scripturistic sau a unor personalităţi
din Sfânta Tradiţie), din raţiune (ca analogii ale adevărurilor
biblice cu aspecte din realitatea naturală curentă) şi din
experienţă (îndeosebi, experienţa practică a ascultătorilor de a
urma sau nu viaţa întru Hristos). Argumentarea utilizează
procedee retorice.
Patosul / (patetica) oratoric(ă) vine să completeze
explicaţia şi argumentarea (care se adresează minţii) şi implică şi
contribuţia afectivităţii la însuşirea adevărurilor de credinţă şi la
stimularea voinţei pentru fapta creştină. J n zadar se vor expune
cele mai sănătoase judecăţi, in zadar se vor aduce cele mai
temeinice dovezi şi argumente, dacă nu se va folosi şi modul cel

130
mai bun de a mişca inimile ascultătorilor" — subliniază un
omilet român, care, pe bună dreptate, consideră că „vorbitorul...
numai atunci va avea izbândă deplină când va pătrunde inima
[ascultătorilor] cu săgeţile cele mai aprinse ale elocinţei”IH.
„ Vorbirea patetică este sufletul şi viaţa unei cuvântări" —afirmă
şi pr. Ilie I. Iv a n , autorul unui recent tratat omiletic.
Fie că este directă (prin implicarea dialogică a unui
„tu” general, cu aluzie concretă, sau a unui personaj simbolic
legat de subiectul predicii), fie că este indirectă (prin evocarea
detaliată a unei fapte frumoase ori urâte sau a însuşirilor unei
persoane sfinţite ori mult păcătoase şi provocarea sentimentelor
de aderenţă ori repulsie din partea auditoriului), patetica
oratorică nu este doar tehnică de persuasiune, ci, mai ales, o
stare de spirit specială. Ea comportă o seamă de cerinţe de care
trebuie să ţină seama predicatorii:
1. Predica se pregăteşte şi se înfăptuieşte într-o stare de
spirit autentică şi într-o dispoziţie reală de comunicare a ei.
Sau, cum subliniază Q u in tilia n : „trebuie, mai întâi, ca noi
înşine să fim pătrunşi de aceea ce voim să fie pătruns
auditoriul şi să fim emoţionaţi noi înşine înainte de a încerca
să emoţionăm pe alţii"19.
2. Patosul oratoric se poate desfăşura în orice moment
al predicii, deşi, de regulă, el îşi află locul mai ales în exordiu
şi, cu atât mai mult, în peroraţie.
3. Patosul oratoric trebuie dezvoltat în mod gradual,
urmărind un crescendo al afectivităţii, în care (oratorul) trebuie
să fie implicat, ca şi cum Iui însuşi i s-ar întâmpla ceea ce
evocă2". Faptul devine cu atât mai emoţional şi mai semnificativ
când vorbitorul se implică în pluralul „noi”, ataşându-se
bucuriilor sau necazurilor celor cărora li se adresează.
4. Patosul oratoric trebuie să fie natural şi iară excese,
întrucât fiecare stare de spirit şi afectivă are nevoie de „o dreaptă
măsură” / cumpănire în raport de conţinutul subiectului.

131
 5. Limbajul oratorului trebuie să fie adecvat subiectului,
precum şi sentimentelor pe care năzuieşte să le inducă
auditoriului.
6. De mare folos îi este vorbitorului dezvoltarea
imaginaţiei şi a sensibilităţii sale, prin care „trăieşte” faptele
evocate (reale ori închipuite) şi îşi împropriază învăţăturile ce
se desprind din ele şi pe care le tâlcuieşte ascultătorilor.
Motivaţia în predică are o importanţă deosebită
întrucât lucrarea predicii asupra minţii şi inimii ascultătorilor
nu este împlinită fără înduplecarea voinţei de a urma în fapte
viaţa lui Hristos. In calea voinţei se interpune impactul
continuu între suflet şi trup, fapt recunoscut memorabil de către
însuşi apostolul neamurilor: „Căci nu fac binele pe care îl
voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârşesc. Iar
dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul
care locuieşte în mine. Căci văd în mădularele mele o altă
lege, luptându-se împotriva legii minţii mele”21. Aşadar,
păcatul - cel originar şi cel curent - trebuie combătut cu
stăruinţă în predici, iar vorbitorul trebuie să folosească pentru
aceasta un complex de motive şi exemple, ca „dovezi practice
ale adevărului dumnezeiesc relevat”. Sintetic, tipologia
motivelor cuprinde motive: teologice, bisericeşti, raţionale,
dogmatice şi morale, ale fericirii veşnice şi ale celei
vremelnice, motive simpatetice22.
Dacă la toate acestea adăugăm şi abilităţile generale şi
cele particulare ale stilului23 - ca parte formală strâns legată de
personalitatea predicatorului -, avem suficiente „motive” să
relevăm contribuţia inerentă a fiecăruia dintre marii oratori
creştini la constituirea unui firesc stil bisericesc în cadrul
genului oratoric.
Iar de toate acestea ne convingem cu atât mai mult în
cazul, exemplar, al didahiilor Sfântului Antim Ivireanul.

132
 III.2. De la „ Cazanii” la „Didahii”
Materie şi stil.

„Cei ce iau darul vredniciei arhiereşti de prin toată

lumea şi se aşază purtători de grijă la beserica cea sfântă a lui
Dumnezeu au datorie mai întâi cu dinadinsul a păstori turma
lor cea pravoslavnică, ce li s-au încredinţat de la Hristos, cu
cuvinte folositoare de süßet şi cu învăţătura cea
evanghelicească”. Această frază, înscrisă testamentar de către
Sfântul Antim Ivireanul în „Hrisovul arhieresc” de la ctitoria
lui, mănăstirea „Toţi Sfinţii”, (în 1715) ni-1 arată pe marele
mitropolit conştientizând în cel mai înalt grad misiunea
predicatorială a păstorului de suflete. Pe lângă „talantul"1 său
principal, meşteşugul tiparului, această misiune şi-o va asuma
ca prioritară odată cu dobândirea calităţii de arhiereu, la
Râmnic, şi poate că nu este întâmplător faptul că 3 dintre cele
10 tipărituri de aici sunt omilii (ale lui Gheorghe Maiota,
predicatorul de la Curtea Domnească şi ale ucenicului său,
principele Radu Brâncoveanu). Pe lângă arta sa tipografică,
ridicată la adevărate culmi pentru vremea aceea, opera
predicatorială a lui Antim Ivireanul va fi a doua culme - aceea
a oratoriei bisericeşti - pe care o atinge în acea epocă şi prin
care se va înscrie, cu smerenie creştină, dar şi cu înverşunarea
tămăduitoare a sfinţeniei, în istorie.
S-a spus cu îndreptăţire că, prin tot ce a făcut în viaţa şi
activităţile sale multiple, Sfântul Antim Ivireanul a fost
„propovăduitor al Evangheliei”14. Dar, desigur, propovăduirea
evanghelică are mai ales sensul de comunicare prin viu grai a
adevărurilor de credinţă, ca slujire, învăţătorească, a preoţiei,
„Antim a excelat şi în această privinţă; mai mult, didahiile sale
- omilii care se înscriu în orizontul pedagogiei creştine - „sunt
considerate opera lui de căpetenie şi capodopera genului
oratoric religios la români" - afirmă un exeget, M ihail-
Gabriel Popescu2s.

133
 Pentru a justifica această idee, o scurtă recapitulare
privind istoria predicii la români până la Antim este
edificatoare. în acest sens, vom presupune mai întâi că, deşi
mărturiile documentare sunt sporadice, viaţa liturgică nu se
putea lipsi, în canonul ci, de tâlcuirea pericopelor evanghelice,
chiar dacă aceasta se făcea iară multă învăţătură şi chiar în
limba slavonă. La Suceava, la curtea lui Alexandru cel Bun,
Grigore Ţamblac predicase în slavonă. în Ţara Românească,
peste un secol, Neagoe Basarab, în cuvântările sale („despre
frica şi dragostea de Dumnezeu ’ şi J a oasele maicii mele"),
dovedea cunoaşterea normelor omiliei bizantine. în 1639, un
ardelean, diaconul Toader din Feldru, rosteşte o oraţiune
funebră imitată după Ioan Hrisostomul. în 1645, la Sinodul de
la Iaşi, în biserica „Trei Ierarhi”, mitropolitul kievian, Petru
Movilă, autorul epocalei ,Mărturisiri de credinţă ortodoxă’,
vorbeşte din amvon în limba română şi apoi în limba polonă26.
Cu doi ani înainte, în 1643, mitropolitul Moldovei,
Varlaam, tipărise, cu ajutorul lui Petru Movilă , „Cazania" sau
„Carte românească de învăţătură", care va deveni cea mai
citită carte românească în evul mediu. Ea succede „Tâlcului
evangheliilor”, cazania tipărită de Coresi în 1581 şi retipărită
la Belgrad de mitropolitul Ilie Iorest, în 1641, precum şi
Cazaniei de la Govora (1642), traducere în româneşte a
Cazaniei lui Petru Movilă. Alte tipărituri de acest fel până la
vremea lui Antim vor mai fi „Cheia înţelesului", alcătuită de
ucraineanul Ionnichie Galeatovski şi tipărită prin grija
Mitropolitului Varlaam al Ţării Româneşti, în 1678, precum şi
,Mărgăritarele Sfântului Ioan Hrisostomul", ultima tipăritură a
marelui tipograf Mitrofan la Bucureşti, în 1691, aceasta din
urmă deosebindu-se însă de factura cazaniilor menţionate.
în ansamblu, se poate spune că, în perioada anterioară
lui Antim „lipsiţi de o pregătire mai corespunzătoare, preoţii
nu prea îndrăzneau să rostească predici proprii şi atunci ei
recurgeau la cazanii. Până la Antim se poale spune că nu
predica personală, ci cazania a fost aceea care a întreţinut viu

134
 în sufletul păstoriţilor sentimentul apartenenţei la Biserica lui
Hristos, la Legea răsăriteană, precum şi nădejdea tare în
biruinla dreptăţii şi a binelui” - scrie pr. prof. dr. D. Belu27.
Pentru a diferenţia mai pregnant predicile lui Antim de
cazaniile anterioare, relevăm în continuare —după pr. prof. dr.
D. Belu - particularităţile lor opuse:
„Cazaniile... aveau menirea să fie citite, nu rostite
liber, în cadrul slujbei. Cuvântările lui Antim însă erau
rezultatul unei munci proprii, rezultat aşternut desigur în scris,
dar reţinut de mintea lui ageră pentru a fi înfăţişat prin viu
grai în cadrul slujbelor.
Cazaniile aveau apoi un caracter general, mai abstract,
beneficiind de o circulaţie mai largă atât în timp cât şi în
spaţiu. Predicile lui Antim însă au fost întocmite şi îndreptate
către păstoriţii aflaţi sub oblăduirea lui duhovnicească şi care
erau prezenţi la slujbele sfinte.
Detaşate de realităţile concrete, cazaniile au mai mult
caracter de obicei cerut de rănduiala slujbelor decât de
trebuinţele imediate ale păstoriţilor. Cuvântările lui Antim însă
sunt întocmite cu luarea în considerare a împrejurărilor
concrete din ţara şi Biserica lui, pentru credincioşii prinşi în
condiţiile existente atunci”.
Menţionăm şi faptul că în timp ce cazaniile sunt
traduceri, predicile lui Antim sunt alcătuite direct în
româneşte
Astfel, predica Ivireanului „a marcat începutul unei
etape noi şi un mare pas înainte în istoria religioasă
românească a timpului”1'*. Totodată, privite din perspectiva
istoriei literaturii române, textele predicatoriale - prin care
Antim este, la noi, „iniţiator al elocvenţei sacre” - „sunt
extraordinare ca substanţă stilistică”, după cum afirmă prof.
univ. dr. Eugen Negriei30.
Ar fi de amintit în prealabil şi unele condiţionări
externe care au stimulat dezvoltarea spiritului şi a stilului
oratoric antimian. Prof. univ. dr. Dan Horia Mazilu precizează

135
în acest sens: ,Jzolarea lui Antim (oricât de mult am preţui
produsele talentului său şi am f i înclinaţi, în virtutea acestei
preţuiri, să-i căutăm termeni de comparaţie şi omologarea
doar printre marile personalităţi ale genului) de contemporani,
de oratorii şi de autorii de proză oratorică ai acelui timp şi de
scrierile lor, de mediul cultural brâncovenesc, nu poate fi
decât păgubitoare”31. Capitala Ţării Româneşti, prin
strădaniile şi dărnicia Brâncoveanului (în buna tradiţie a
domnilor români), ca şi prin prezenţa frecventă a unor înalţi
ierarhi ortodocşi (patriarhi şi arhiepiscopi) din marile eparhii
ale fostului imperiu bizantin, devenise un adevărat „centru al
ortodoxiei'', Academia Domnească şi alte instituţii culturale şi
de învăţământ aparţinătoare de curtea domnească aveau
profesori greci de mare prestigiu în lumea ortodoxiei: Sevastos
Kimcnitul, Panaiot Sinopeus, Ioannes Komnenos, loannes
Kariophiles, Gheorghe din Trebizonda, Gheorghe Maiota
(acesta din urmă „dascăl de greacă şi latină” al fiilor
voievodului şi predicator al curţii) ş.a. Astfel, Antim trăieşte
într-un climat spiritual şi cultural înfloritor, care marchează
„eforturile de deplină europenizare şi modernizare a
manifestărilor spirituale româneşti"31. Ca un exemplu, între
altele, exegeza actuală remarcă faptul că, în acest mediu
brâncovenesc: „Discursurile lirice (ca şi predicile) vădesc
indiscutabil asimilarea unei experienţe oratorice ce are foarte
multe puncte comune cu teoretizările şi opera practică ale
retorilor Barocului european". (Dan Horia Mazilu)33.
Aceasta fiind altitudinea epocii, nu este de mirare că
Antim Ivireanul, stimulat de acest ales context, citind textele
„clasice” ale oratoriei creştine, dar şi textele unor
contemporani, exersându-se asupra lor în activitatea lui de
culegător şi de corector în tipografie (cum observă judicios pr.
M.-G. Popescu), va fi asimilat el însuşi profund şi complex
valenţele lor retorice şi, cu inteligenţa lui artistică
incontestabilă, va fi, ca şi în celelalte domenii de manifestare
proprie, performant la cel mai înalt nivel.

136
 Nu avem decât să regretăm, ca pentru atâtea neîmpliniri
din istoria noastră, că sfârşitul său tragic l-a împiedicat să-şi
ducă la îndeplinire proiectul unei cărţi de „didahii”, că şi acele
pe care le cunoaştem cu certitudine - cele 33 de didahii
certificate ca autentice de către G a b r ie l Ş tr e m p e l în ediţiile
sale (din 1962, 1972 şi 1997) - nu au fost tipărite decât la
sfârşitul secolului al XlX-lea (circulând, totuşi în mai multe
copii manuscrise, până atunci), ceea ce nu Ie-a asigurat
impactul formativ pe care-1 binemeritau pentru elocinţa
religioasă, în general, şi pentru literatura română, în special.
într-o prezentare sumară, cele 33 de texte predicatoriale
autentificate de G a b r ie l Ş tr e m p e l cuprind:
- cuvântarea de la înscăunare (,^4ceasta o am zis când
m-am făcut mitropolit”)
- 8 cuvinte de învăţătură dedicate Domnului nostru Iisus
Hristos: la Naştere (2), la Şiretenie / întâmpinarea Domnului
(1), la Obrezaniie / tăierea împrejur(l), la Bogoiavlenie /
Botezul Domnului(l), la Preobrajenie / Schimbarea la faţă (3)
- 3 cuvinte de învăţătură la praznicerile Născătoarei de
Dumnezeu: la Vovedenie Bogorodiţe / Intrarea Maicii
Domnului în Biscrică(l), la Adormirea Preasfintei Născătoare
de Dumnezeuil)
- 7 cuvinte de învăţătură pentru Postul Mare: la
Duminica lăsatului sec de brânză(2), la Duminica Florilor(5)
- 1 cuvânt de învăţătură la Duminica Vameşului
- 7 cuvinte de învăţătură dedicate sărbătoririi creştine a
unor sfinţi din calendarul ortodox: pentru sfinţii şi întocmai cu
apostolii împăraţi Constandin(l) şi Elena (2), pentru sfinţii
Apostoli Petru şi Pavel(l), pentru sfântul mare mucenic
Dimitrie, izvorătorul de mir(2), pentru sfântul părintele nostru
Nicolae( 2)
- 1 (cuvânt de învăţătură) la „ziua săborului sfinţilor
îngeri ” (Mihail şi Gavril)
- 3 cuvântări funebre {„asupra omului mort”, J a
pogrebaniia omului prestării”, „la prestăvirea om ului’)

137
 - 1 învăţătură când se face parastas
- 1 învăţătură asupra pocăinţei.
Cu alte cuvinte, din cele 33 de texte, 28 sunt predici
legate de praznicele de peste an, de sărbătoriri ale sfinţilor sau
de alte prilejuri din calendar, iar celelalte 5 sunt predici
ocazionale sau pareneze (una, la înscăunarea ca mitropolit şi
altele 4 funebre). Din punct de vedere tipologic, teologii,
recunosc în acestea patru feluri de predici: exegetică, tematică,
panegiricul şi necrologul - diversitate care presupune
stăpânirea mai multor „canoane” omiletice privind conţinutul,
forma şi tonalitatea textului.
Acestor texte Gabriel Strempel le adaugă curent, ca
alte texte antimiene, cele două scrisori de dezvinovăţire ale lui
Antim către Brâncoveanu (din 13 ianuarie şi din 3 februarie
1712), precum şi „începătură şi învăţătură pentru
ispovedanie”, care nu este predică, dar este „învăţătură”...
în legătură cu „izvoarele Didahiilor * Sfântului Antim
Ivireanul, pr. conf. AI. I. Ciurea, într-o lucrare de referinţă, a
infirmat ipotezele privitoare la posibile influenţe ale unor
contemporani (Ilie Miniat sau Hrisant No tara) asupra
mitropolitului Ungrovlahiei)34. Dimpotrivă, se poate demonstra
că Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie sunt „izvor şi temei al
propovăduind” sale, fapt mărturisit „la tot pasul” de către
Antim. „Nu este pagină din «Didahii», nu este idee şi nu este
argumentare a ideilor principale - afirmă Mihail-Gabriel
Popescu fără ca Antim să nu recurgă la autoritatea
Vechiului Testament sau la simbolismul acestuia: « Vedem la
două capete ale facerii», «după cum zice la Cântarea
Cântărilor», «cum zice Ieremia la 17 capete»...** “Dacă
pentru citatele din Vechiul Testament — continuă exegetul
contemporan —Antim apelează cel mai adesea la psalmii lui
David, cu corectivul —atunci când e cazul - că prin proroc (nu
numai David - n.n. I. St. L.) vorbeşte însuşi Dumnezeu, pentru
Noul Testament, cel mai adesea, intermediarul lipseşte; aici
expresia cea mai frecventă este: «zice Hristos» sau «zice

138
 Domnul»“™. Aceasta când argumentează direct cu cuvântul
Mântuitorului; când se referă însă la alte texte evanghelice”,
formula lui nu este «zice Matei» sau «zice Luca», ci «zice la
Matei», «zice la Luca»... ” - observă acelaşi cercetător37
Frecvent apelează Antim şi la cartea „Faptele Apostolilor ’, la
•epistolele Sf. Apostol Pavel (de 17 ori evocat şi denumit chiar
„fericitul Pavel”, „dumnezeiescul Pavel”, „dumnezeieasca
trâmbiţă”.. .cf. M.-G. Popescu), la I Petru, ia Apocalipsă ş.a.
In ceea ce priveşte referinţele la Sfânta Tradiţie - a
Bisericii răsăritene. îndeosebi acestea, de asemenea, sunt
consistente, organice şi mărturisite în sprijin; e vorba de „o
midţime de pasagii din Sfinţii Părinţi, pe care-i citează cu
probitate, punându-i între ghilimele şi arătând, de multe ori, şi
locul de unde le-a luat”. Intre „dumnezeieştii dascăli” sau
„tâlc ui torii Sfintei Evanghelii”, Antim Ivircanul relevă adesea
pe Sfântul Ioan Gură de Aur, citat de nouă ori {„marele
Zlatausl", „cel cu limba şi cu inima de aur”), Sfântul Vasilc
cei Mare, citat de patru ori, Sfântul Grigore „Dogoslovul”, citat
de trei ori, Sf. Efrem Şirul şi Sf. Ioan Damaschinul, de două
ori. Sfântul Teofîlact al Bulgariei, de şase ori ş.a. (cf. Al. I.
Ciurea). Totodată, între izvoarele folosite de Antim,
menţionăm şi cărţile de slujbă (diferite tropare şi canoane, ca şi
Acatistul Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu).
'■ Demnă de reţinut este şi informaţia lui ştiinţifică din
domeniile istoriei, moralei, filozofiei, fizicii ş.a., adăpată la
sursele umanismului greco-latin ca şi la orizontul contemporan.
Multe cunoştinţe, îndeosebi în planul moral-fiîosofic, în
cel fizic, biologic şi psihologic, va fi asimilat Antim şi din lectura
cărţilorpopulare (binecunoscutul „Fiziolog’, ,Floarea Darurilor”,
pe care o şi tipăreşte, probabil ,pilixăndria”, pe care Anton M aria
del Chiaro o menţionează ca fiind tipărită, la Târgovişte, în 1713,
dar din care nu s-a găsit nici un exemplar); în legătură cu
domeniile de mai sus, prof. Dan Horia Mazilu presupune şi
cercetarea unor lucrări de nivel mai înalt, din biblioteca
Stolnicului sau de la Academia Domnească.

139
 Dacă din toate aceste izvoare se formează „ materia”
Didahiilor, învăţăturile de teologie dogmatică şi morală, ca şi
cele cultural-spirituale, nu e mai puţin adevărat că, pentru
materia „ cuvintelor” sale „de învăţătura \ Antim Ivireanul s-a
adăpat consistent şi de la izvorul realităţii concret-istorice în
care trăia deopotrivă cu ascultătorii lui.
De altfel, implicându-se ca nimeni altul dintre ierarhi,
dregători sau demnitari în această realitate, cunoscând „de jos
în sus” stratificările societăţii şi „de la v ârf’ asupririle externe
şi cele interne, cu proliferarea corespunzătoare a relelor, marele
predicator va realiza, în didahiile sale, o adevărată frescă a
vieţii sociale, morale şi religioase din vremea sa, nepregetând
să-i demaşte „răotăţile” de la toate nivelurile, să ceară tuturor
îmbunătăţirea condiţiilor lor spirituale şi materiale de existenţă,
iar fiinţelor divine iertarea, ajutorul şi mântuirea în veac şi
veşnicie. Acuitatea privirii mitropolitului în realitatea vremii
sale se împleteşte cu durerea cu care spune relelor pe nume,
compătimind pentru ele cu neamul său adoptiv şi venindu-i în
sprijin printr-un cuvânt de învăţătură în care clocoteşte focul
duhovnicesc al unei fiinţe alese ca să purifice prin arderea sa
locul şi timpul în care i-a fost dat să trăiască.
Sub raport tematic, didahiile cuprind, la o privire de
ansamblu, două componente de bază: pe de o parte, învăţătura
esenţială a Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, iar, pe de altă
parte, aplicaţia (pragmatică a) acestei învăţături în viaţa
concretă a ascultătorilor cărora li se adresează în locul şi timpul
lor anume. Este, de altfel, ceea ce remarcă, dintru începutul
cărţii sale, şi prof. Eugen Negriei, cu referinţă, de data aceasta,
la structura de principiu a fiecărei didahii: „Dacă golim
predicile de amănuntele nepertinente, ele rămân într-o schemă
neschimbată. întâi - sistemul de referinţă: un personaj religios
sau un eveniment sacru, aşezat sub o lumină sublimă,
izvorătoare de vrednice pilde morale. Apoi agresiunea:
locutoruî se întoarce spre public şi, fulgerând ca Moise, îi
confruntă faptele cu amintitele fapte divine. în a treia poziţie

140
(la care noi nu ne-am raportat încă - n. n. I. St. L.), vin
indicaţiile creştine, deturnând, în final, în rugăciune™.
Această corespondenţă între perspectiva de ansamblu şi
aceea de detaliu relevă coerenţa tipului de predică pe care, spre
deosebire de Varlaam (al Moldovei), l-a practicat Antim,
predică de sorginte hrisostomică, implicând aplicaţia învăţăturii
sacre la situaţiile de viaţă concrete ale ascultătorilor şi instanţa
quasi-dialogică a predicatorului cu aceştia. Predică vie, de
puternic impact cu un public eterogen, rezonând durabil în
planul cunoaşterii teologice şi în acela moral-social, didahia
antimiană - fie înţeleasă în descendenţa modelului patristic, fie
percepută prin prisma influenţelor baroce (desigur, parţiale)
- are numeroase elemente de originalitate, care-1 situează pe
ierarhul nostru la nivelul de sus al marilor predicatori din
ultima parte a secolului al XVII-lea şi prima parte a celui
următor, dar îl şi diferenţiază de aceştia, în primul rând prin
problematica geo-istorică abordată în mod particularizant.
Exegeţii antimieni contemporani - fie teologi (ca AI. I.
C iu r e a , M ih a il-G a b r ie l P o p e s c u , D u m itr u B e lu , N ic u la e
Ş e r b ă n e s c u ş.a.), fíe mireni (ca G a b r ie l Ş tr e m p e l, F lo r in
F a ife r , D a n H o r ia M a z ilu , E u g e n N e g r ie i ş. a.) - au prezentat
îndeaproape aspecte complexe care ţin de materia'’
(conţinutul) „Didahiilor”, încât nouă, în spaţiul pe care-1 avem
la dispoziţie, nu ne rămâne decât să le reliefam, sub raportul
te m a tic , în modul cel mai succint cu putinţă39.
Astfel, în mod corespunzător cu prima componentă
tematică, aceea a învăţăturii creştine teologhisite de Antim, se
evidenţiază următoarele aspecte:
1. A s p e c te d o g m a tic e - „Folosind din belşug în
predica sa Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, Antim avea de
câştigat în mai multe privinţe - scrie M .-G . P o p e sc u mai
întâi, predica lui căpăta o fundamentare biblică şi patristică de
netăgăduit, apoi, el avea siguranţa de a rămâne în limitele
adevărului relevat ...”‘40. Pe de altă parte, pentru ierarhul păstor,
scopul referinţelor cu caracter dogmatic nu era să realizeze

141
păstoriţilor săi, o simplă îndoctrinare, ci, mai ales, să îi ajute
să-şi edifice în mod practic viaţa „pe temeiul adevărurilor
revelate..'"41.
Şi nu omitem să menţionăm aici câteva accente
dogmatice pe care le pune Antim şi care îl particularizează şi în
planul expresivităţii proprii42:
♦ două adevăruri „întemeiază şi întăresc Biserica:
credinţa în Dumnezeu şi buna ascultare (a credincioşilor - n. n.
I. St. L.) la biserică'
♦ „De ce Dumnezeu a luat firea omenească, nu pe cea
îngerească ? “ Din trei motive ...
♦ noi îl cunoaştem pe Dumnezeu numai în parte, după
cât ni se descoperă şi pe cât mintea noastră poate să-L cuprin­
dă: „iară asemănarea aceasta a obrazului (lui Dumnezeu - n.
n. I. St. L.) cu soarele şi a veşmintelor lui cu zăpada, nu doară
pentru aceea să asămînează cum că nu ar f i strălucit obrazul
Lui de cât soarele, sau veşmintele Lui nu ar f i fost mai alese de
cât zăpada, ci pentru că aici, în lume, nu avem noi alt nimic
mai strălucitor şi mai luminat decât soarele sau mai ales decât
zăpada".
Nu insistăm asupra altor aspecte de natură teologică
decelate de exegeţi; ci ne îndreptăm către a doua componentă
structural-tematică a didahiilor, anume problematica social-
istorică, în cadrul căreia reliefam:
1. Aspecte moral-religioase - Conştient că toate relele
pe care le vede în societate la păstoriţii săi şi chiar la preoţi nu
pot fi generalizate, căci ar atinge trunchiul moral-creştin al
poporului şi ţării sale adoptive, mitropolitul nu ezită, totuşi, ca,
în unele predici, să facă un adevărat inventar al păcatelor
frecvente: zavistia, năpăstuirea aproapelui, apucăturile hrăpă­
reţe, beţia, desfrânarea ş. a.; incluzându-se şi pe sine (la
„persoana întâi plural”) între cei ce le faptuiesc, el „nu-şi
îndepărtează credincioşii", ci le pune „în chip apropiat”, dar şi
hotărât problema îndreptării. Lasă să se întrevadă, însă, în
cuvântul său „ceva din înţelegerea superioară a păstorului

142
 îndurerat de ignoranţa păstoriţilor săi”, de strâmbătăţile şi
suferinţele pe care le provoacă neomenia asupritorilor interni şi
externi43. Pe aceştia din urmă îi prinde cu precădere în focarul
criticii sale, demostrându-le lăcomia şi nesaţul mâncării şi
băuturii, neînfrânarea de la poftele trupului, duplicitatea,
viclenia şi mai ales dispreţul şi neînţelegerea pentru cei săraci
şi neajutoraţi: „Şi când mergem să ne ispovedim, nu spunem
duhovnicului că mâncăm carnea şi munca fratelui nostru ... şi-i
bem sângele şi sudoarea feţei lui ... nu spunem că ţinem ...
zavistia şi clevetirile ...” De aceea, nu scapă Antim să-i apere
prin credinţa creştină pe cei năpăstuiţi, fiindcă: „cei mici au
îngeri sprijinitori în ceriu de pedepsesc pre cei ce-i obidesc ...”
„Fireşte, ca preot, autorul didahiilor n-a putut ignora
realitatea şi forţa destructivă a păcatului. Dar — observă
concluziv pr. Dumitru Belu - nu e predică în care el să nu f i
scos la iveală acele laturi de lumină ale învăţăturii creştine
care sporesc nădejdea şi încrederea, bunătatea şi dragostea,
faţă de semeni şi viaţă. Dreptatea, pacea, curăţenia,
înţelepciunea, smerenia, bărbăţia sunt frecvent valorificate în
Didahii”44.
2. Aspecte social-economice şi politice - Racordat la
spiritul (pre)iluminist al epocii sale, Antim este interesat de
corelaţiile sociale în cadrul ideii de politeia şi nu poate să nu
observe, cu îngrijorare, stratificările sociale ale păstoriţilor săi
şi îndeosebi marile contraste între clasa celor bogaţi, care se
Iăfaie în lux şi plăceri şi clasa celor săraci, condamnaţi la
nesfârşită suferinţă. Va lua hotărât partea celor mulţi,
deinascând abuzurile celor puternici şi punându-le sub „jarul”
preceptelor biblice: şaptea poruncă zice să nu furăm, iar
noi luăm de faţă cu sila ...A zecea poruncă zice să nu poftim
veri ce lucru străin, iară noi luom tot, să nu aibă cu ce să
hrăni. ...”. De aici, îndemnul patetic: „Lăsaţi jafurile ! Lăsaţi
strâmbătăţile /” - cu care spera să creeze un curent de opinie
pentru curmarea acestor fărădelegi. Zadarnic însă — epoca
fanariotă le va înmulţi, alterând cu totul moravurile ! ...

143
 De dincolo de ea până azi şi mai departe răsună însă
avertismentul didascalic al Ivireanului că: „Să nu socotească
împăraţii şi stăpănitorii pământului cum că i-au pus Dumnezeu
să şază pe scaun frumos numai spre vedere înaintea ochilor
omeneşti, împodobiţi cu veşminte scumpe, cu cununa pe cap şi
cu schiptrul cel de aur în mână, că numai singură dreptatea
iaste de-i face cinstiţi la norod".
Cât de mult era această adevărată apoftegmă - pamflet
o aluzie la stăpânitorii din afară ai ţării şi ai popoarelor
balcanice nu avem decât să o punem în relaţie cu alte secvenţe
aluzive din didahii:
fiind împresuraţi şi îngrădiţi între hotarele celor
streini de felin, şi împresuraţi de atâtea nevoi şi scârbe, ce vin
totdeauna neîncetat de la cei ce stăpânesc pământul acesta
„... necazurile ce ne vin de la cei din afară, jafurile,
robiile, dările cele grele şi nesuferite ...”
în consecinţă, el, ierarhul ales să fíe păstorul acestui
neam carc-1 adoptase, nu va ezita să-şi manifeste nu numai în
cuvânt, ci şi în faptă, ataşamentul benefic - „să vă fiu de
mângâiere la scârbele robiei cei vaviloneşti a lumii aceştia”...
„Ca mitropolit - relevă pr. prof. D. Belu - , Anlim era
convins că în lupta contra asupritorilor trebuie valorificate
argumentele de ordin religios-moral (credinţa în purtarea de
grijă a lui Dumnezeu, credinţa în ajutorul pe care El îl dă
tuturor celor ce-l caută; credinţa în ocrotirea acordată de
îngerul păzitor; credinţa în pedepsele grele ce aşteaptă pe cei
ce săvârşesc nedreptăţi etc)”'b. însă, totodată,- el „ţine să
atragă atenţia păstoriţilor săi nedreptăţiţi şi apăsaţi că
Dumnezeu condiţionează ajutorul său de vrednicia celor care
i-l cer". Căci: „Dumnezeu ...bunătatea o face întocmai la toate,
după vrednicia a jieştecăruia” (Cuvânt de învăţătură la
octombrie 26...). Această corelaţie, valabilă pentru toate
ipostazele în care mitropolitul Antim, certându-i pe
contemporani pentru păcatele lor, îi şi mobiliza, chiar
rugându-se „pe faţă” pentru ei, ca să-şi dovedească vrednicia

144
de a-şi îmbunătăţi viaţa, devenea cu atât mai semnificativă
când conţinea sugestia că ei trebuie să iasă din resemnare şi
prudenţă pasivă şi să pregătească o acţiune hotărâtă de
emancipare de sub jugul străin46.
A existat o asemenea intenţie explicită în „ Didahiile”
Ivireanului? Probabil. Oricum, însă, ar fi fost o consecinţă a
fondului lor de idei47.

III.3. Principii omiletice în „ Didahiile” antimiene

Exegeza teologică, remarcând că fondul de idei al

„Didahiilor ’ este, totuşi, preponderent teologic, a identificat în
ele, sub raportul conţinutului, respectarea mai multor principii
de constituire a „materiei' predicilor - ca (încă) o dovadă a
faptului că, pornind pe drumul propovăduirii evanghelice,
Sfântul Antim Ivireanul nu a acţionat la întâmplare, ci
temeinic, canonic, organic şi performant, ca, de altfel, în toate
activităţile sale.
Consemnăm, aşadar, şi exemplificăm următoarele
principii omiletice regăsite în „Didahiile” antimiene (conform
cercetării pr. M ih a il-G a b r ie l P o p e s c u 48):
a. P r in c ip iu l h r is to c e n tr ic . în „Didahii” - observă
acest sistematic autor —„învăţătura bisericească şi îndemnul
spre lot lucrul bun vin de la Ilristos şi se împlinesc în Hristos
şi pentru Hristos. Hristos este şi paradigma trăirii creştineşti”49.
Sunt frecvente referinţele: „Dascălul nostru Hristos”, „Cum ne
învaţă Hristos”, „voia lui Hristos este”, „de am asculta pe
Hristos”, „vedem cu ochii, afară de mulţimea oamenilor ce s-
au adunat (in biserică - n.n.), pre Domnul nostru Iisus Hristos”.
Mântuitorul, cu voia şi poruncile sale, configurează condu­
ita morală a creştinilor, numai că aceştia, expunându-se
păcatului, nu şi-o împropriază - accentuează, cu obidă, Antim,
disimulându-se între semenii vicioşi, ca un sprijin pentru
ridicarea lor năzuită:

145
 „Hristos zice: «pacea mea o clan vouă», iar noi, nu dea
Dumnezeu să avem pace între noi, ce ne turburăm pururea
pentru fieşte ce ca valurile mării când le suflă vântul”.
„Hristos zice:«precum poftiţi voi să vă facă voao
oamenii, faceţi şi voi lor». Noi poftim să ne cinstească toţi..iar
noi să osândim pre toţi...”
b. Principiul ecleziocentric. „încă clin cuvântarea pe
care «o a(m) zis» când a fost întronizat ca mitropolit —observă
acelaşi cercetător Antim vizează importanţa Bisericii - ca
„trup al lui Hristos” (D. Stăniloae) - în viaţa creştinilor,
precum şi clementele care o «întemeiază şi întăresc ...». Fiind
păstrătoarea adevărurilor revelate, Biserica are posibilitatea
să dea credinţei noastre un conţinut precis şi o orientare
sigură, de unde rezultă că este necesară ascultarea de
B iserica\ De aceea „în toate predicile safe, el nu uită să
îndemne necontenit la păstrarea credinţei şi la ascultarea faţă
de Biserica'5l). Iar gândul (şi cuvântul) Ivireanului viza un sens
înalt, atât în planul teoretic, cât şi în cel practic al teologiei.
„Dacă pe plan universal credinţa în Dumnezeu şi ascultarea
de instituţia Lui garantează consolidarea Bisericii ca instituţie
divino-umană, pe plan naţional se va f i gândit desigur şi la
consolidarea Bisericii Româneşti, atât de încercată în vremea
lui"51. A gândit, a vorbit, a scris, a acţionat, chiar riscând (cu
Hrisant Notara).
c. Principiul psihologic. Ca exeget sui generis al
Bibliei prin intermediul portretelor selective şi al comentariilor
corespunzătoare pentru oamenii de seamă ai Sfintei Scripturi,
în lucrarea sa originală „ Chipurile Vechiului şi Noului
Testament”, Antim va fi fost atent şi la psihologia personajelor
din istoria sfântă, ceea ce va fructifica şi în „Didahii” de câte
ori va avea prilejul. Un exemplu semnificativ din selecţia lui
M. G. Popescu:
„Domnul Ş-au schimbat faţa înaintea ucenicilor, pentru
ca să-i întărească pre dânşii mai mult în credinţă şi să nu se
smintească văzând pre dascălul lor pătimind pre cruce...şi

146
 lumina aceasta, ochii cei slabi ai ucenicilor nu-i smintea, ci
mai vârtos, cu o bucurie oarecare dumnezeiască îi veselia”*1.
Atent deopotrivă la reacţiile psihologice ale
ascultătorilor săi, predicatorul îşi va orienta cuvântul astfel
încât să preîntâmpine eventualele lor nedumeriri ori judecăţi
greşite şi să-i atragă şi încurajeze pe calea credinţei şi a faptei
mântuitoare. Exemplificăm din aceeaşi selecţie:
„încă şi poale să zică fieştecine din voi, în gândul
său:«Dară noi avem nevoi grele asupra noastră şi nu putem să
facem aceste ce zici»; ci eu încă zic, că iaşte aşa şi crez; numai
(că) la greul acela sunt şi eu părtaş şi într-acel ju g ce trageţi
voi trag şi eu; dară n-am putere să zic, nici să gândesc aşa,
căci că precum cere împăratul dăjdii de la noi, aşa ne cere şi
Dumnezeu credinţă şi fapte bune”53.
Din acest cuvânt mai departe, ideea părtăşiei la
suferinţele şi, chiar viciile păstoriţilor săi de toate speţele o va
relua de flecare dată în forme variate de exprimare a co­
participării, compasiunii şi îmbărbătării lor; îndeosebi,
disimularea, clamată J a persoana Iplural”, cum remarca prof.
E u g e n N e g r ie i, îl va fi transformat pe Antim, în modul lui
propriu, într-o „voce” a înseşi mulţimii omeneşti (din neamul
adoptiv), care, recunoscându-şi (prin gura Iui) păcatele, se ruga
îndeobşte pentru ajutorul şi mântuirea de la Hristos-Dumnezeu.
d. P r in c ip iu l in tu iţie i. Exponent al umanismului
creştin şi al „raţionalismului ortodox” care se dezvoltă în
vremea lui (cf. A l. D u ţu ), Antim Ivireanul va fi fost direct
interesat să tălmăcească ascultătorilor săi adevărurile creştine
supra-raţionale revelate; avea să facă aceasta prin punerea în
legătură a cunoştinţelor/ideilor mai abstracte şi a faptelor mai
greu de înţeles cu altele mai bine cunoscute şi mai concrete din
viaţa curentă a publicului adesea eterogen care-1 asculta. Din
selecţia lui M .G . P o p e s c u 54 exemplificăm:
„Virtuţile şi faptele creştineşti sunt ca merindea
drumeţului: „«In călătoria sfântului post ...trebuie să luăm
împreună cu noi 5 lucruri, ca să ne fie ca o merinde la vreme

147
 de primejdie, care lucruri sunt acestea: ispovedania,
rugăciunea, postul, milostenia şi dragostea» “.
„ Sufletul are nevoie de hrană sprituală, aşa cum trupul
are nevoie de alimente: «Precum nu poate trăi trupul omului
făr-de hrana simţitoare, aşa nici sufletul nu poate trăi fără de
hrana cea duhovnicească, care este cuvântul lui Dumnezeu»“.
e. Principiul stimulării activităţii proprii a
ascultătorilor. Numeroase formule „de adresare, de apel, de
învăţare şi de cointeresare a ascultătorilor la tratarea
predicii” utilizează, pe urmele marelui Hrisostom, Antim
Ivireanul, conferind cuvântului său de învăţătură aparenţa unui
dialog, a unei conversaţii euristice, a unei dezbateri.
Exemplificăm din selecţia aceluiaşi cercetător: „Oare ce
socotiţi, iubiţii mei, puteţi dară zice cum că aceste cuvinte
sfinte să fi fost goale, numai dojănicioase?”, „Auzitu-s-au,
rogu-vă, vreodată, veste ca aceasta? Au socotiţi că să va mai
auzi?"M. Iar asemenea formule de susţinere a stării dialogice
apar frecvent şi la început, şi pe parcurs şi chiar spre final în
flecare didahie.
f. Principiul actualizării. Deşi pare ultimul, acest
principiu este dintre cele mai importante, el ilustrând, prin
excelenţă, diferenţa dintre predica antimiană şi cazaniile
anterioare. Astfel, Antim „raportează învăţătura evanghelică
la situaţii concrete din viaţa oamenilor în mijlocul cărora îşi
desfăşoară activitatea pastorală". Actualizarea stimulează
interesul ascultătorilor şi răspunde unor cerinţe ale lor vitale,
aşezând predica în mod direct în slujba umanităţii „de faţă".
Cu asemenea învăţătură „vie" - înfăptuită de Antim cu sacră
înverşunare, adesea - scăderea păcatelor, sporirea virtuţilor
sunt de aşteptat mai curând: „ ...aveţi obiceiu de vă pârâţi unul
pe altul ca să vă sărăciţi, când lucru îl face singur diavolul, că
el este vrăjmaş neamului omenesc...şi cine are obiceiul de
părăşte pe fratele său creştin, pentru ca să-l păgubească şi să-l
sărăcească, să se lase de acest lucni ”.

148
 „...nu ca unii dintre noi ce fac jafuri şi fac câte sunt mai
rele pre pământ, apoi să duce cu gând ca acela ce dă vreunui
popă să-i facă sărindar, ca să-i ierte păcatul şi el lot cu lotul
stă în tina răutăţii. Nu aşa, ticăloşii de noi, nu aşa! Că
Dumnezeu nu să înşalăl ”
Remarcăm încă o dată faptul că „în apostrofarea şi
condamnarea tuturor acestor racile sociale şi individuale,
mitropolitul Antim se include şi pe dânsul, vorbind la persoana
întâi plural de cele mai multe ori...Prin acest gest personal
(integrativ - n. n. I. St. L.), el nu-şi îndepărtează ascultătorii,
pe care-i critică cu atâta severitate, ci le pune, în mod
apropiat, problema refacerii lor morale'**'. Nu altfel procedase
Sfântul Apostol Pavel: „Cu cei slabi m-am făcut slab, ca pe
cei slabi să-i dobândesc; tuturor toate m-am făcut, ca, în orice
chip, să mântuiesc pe unii" (I. Cor. cap.9, v.22).
g. Principiul propovăduirii nu numai cu cuvântul, ci
şi cu fapta. Este vorba şi aici de unul dintre cele mai
importante principii ale omileticii. La el s-a referit cu insistenţă
Sfântul Ioan G ură de Aur: „Atunci eşti un învăţător
desăvârşit când şi prin cele ce faci şi prin cele ce înveţi duci
pe ucenicii tăi, pe credincioşi, la viaţa fericită, pe care a
poruncit-o Iiristos"*1. Iar un teolog român, Nicolae Petrescu,
afirmă: Predicatorul creştin trebuie să aibă calităţi religioase
impunătoare, adică să stea într-o uniune neîntreruptă cu
Dumnezeu, prin virtuţile credinţei, nădejdii şi dragostei, să
simtă prezenţa Lui în minte, în inimă, în vorbă şi în faptă, şi de
la El să-şi soarbă puterea spirituală”**. Acestea sunt trăsături
întrutotul aplicabile Iui Antim Ivireanul, întâlnite frecvent în
„Didahiile" lui. Un singur exemplu, care arată curajul
mitropolitului de a aduce cuvântul lui Dumnezeu în actualitatea
cea mai stringentă:
„Dar ce voi să zic de nesimţirea cea mare a oamenilor
acestui veac ? Toţi pătimesc, toţi sînt în scârbe, toţi suspină,
supt jugul cel greu al scârbei. Dar iaste cineva să zică,
împreună cu David: «Căitrăi Domnul când m-am necăjit am

149
strigat» ? Şi cum dară să va mântui norodul, cum să scuture
această ticăloasă (năpăstuită - n. n. M.-G. Popescu) de ţară
sarcina cea grea a relelor ce o supăra ’ ?
Asemenea vorbe - aluzie transparentă la asuprirea
otomană - erau deopotrivă faptă, gest de mare curaj politic al
mitropolitului, pus sub pavăza identităţii de conştiinţă creştină
cu ţara sa adoptivă.
Astfel, ca în toate celelalte cazuri, Antim transpunea
principiul omiletic în concreteţea cuvântului căruia îi
transmitea tumultul combustiei sale spirituale şi sufleteşti, a
cărei vâlvoare încă o resimţim şi noi, cititorii.
Şi, desigur, ar trebui să adăugăm încă un principiu -
neteologic, totuşi inerent şi teologicului ! - , principiul retoric,
al „vorbirii frumoase”, căruia Antim, fără să-i dea prioritate,
i-a dat curs adesea (după modelul magistral al Sfântului Ioan
Gură de Aur), cu rezultate memorabile, îndeosebi în pasajele
liric-descriptive care-i sunt atât de specifice: portretul Fecioarei
Născătoare de Dumnezeu, tabloul mării tulburate,
cncomioanele, rugăciunile finale ş.a.
Foloasele respectării acestui principiu unit cu inspiraţia
divină le pune în lumină ingenios oratorul creştin Antim:
A ceastă undiţă a cuvintelor şi cu mărturiile Duhului
Sfânt prind pre om dintru adâncul păcatelor ca pre peştele
dintru adâncul apei şi-l scoate la lumina cunoştinţei de
Dumnezeu. Deci pentru aceasta, blagosloviţilor creştini, câţi
v-aţi adunat astăzi la această cuvioasă şi sufletească adunare,
am datoria, ca un păscar sufletesc, ce m-au rânduit Dumnezeu
ca pre un nevrednic, să întinz mreaja învăţăturii şi să puiu
undiţa cuvântului înaintea dragostei voastre şi, ajutorind
iubitoriul de oameni, Dumnezeu, am nădejde bună şi ja r ’ de
îndoială, cum că voiu scoate dintru adâncul turburăciunii
păcatului mult vânat, căci cunosc voinţa inimii voastre cea
bună şi dragostea ce aveţi spre ascultarea celor de folos, cu
care vânat voiu putea face masă cinstită şi desfătată lui
Dumnezeu”*'1.

150
 III.4. Ars oratoria în „ Didahii”

Fără îndoială, bogăţia şi varietatea aspectelor artistice

care marchează oratoria Sfântului Antim Ivireanul nu poate fi
„tratată” decât foarte succint în paginile de faţă, ei dedicându-i-
se deja studii însemnate şi o carte de excepţie, aceea a prof.
Eugen Negriei („Antim Ivireanul. Logos şi personalitate',
ediţia I, 1971, ediţia a Il-a, 1997).
Vom încerca, în cele ce urmează, să reliefam, pe de o
parte, aspectul canonic, „elaborat” al predicilor antimiene şi, pe
de altă parte, aspectul lor liber-inspirat, de exerciţiu artistic,
care împreună compun ,,figura spiritului creator ’ a marelui
ierarh şi cărturar, în oratorie.

III.4.1.0 structură „in principia ” (canon)

„Deşi îşi mărturiseşte «neştiinţa şi neputinţa» în ce

priveşte tâlcuirea şi prezentarea dumnezeieştilor învăţături -
constată pr.prof.dr. Dumitru Belu - ...(Antim) este totuşi
deplin stăpân pe procedeele întocmirii şi rostirii cuvântărilor
bisericeşti. Toate predicile lui...au introducere, tratare şi
încheiere, fiecare parte fiind bine delimitată de cealaltă"m.
In legătură cu începutul Didahiilor, remarcăm că în 16
dintre ele (apud A l. I. C iu r e a ) aşază în frunte un textlwn citat
„pentru a arăta învăţătura şi limitele înlăuntrul cărora
înţelege să-şi menţină expunerea'(D. B e lu ), chiar dacă nu
totdeauna acest text este legat, în mod strict, de pericopa
evanghelică de comentat. Nici o dată predicile nu încep cu o
formulă de adresare, deşi aceasta apare în curând şi se repetă de
mai multe ori pe parcurs. „Blagosloviţilor creştini”, „iubiţii
m ei”, „feţii mei (iubiţi) ”, „înţelepţia-voastră (feţii mei) ” —sunt
câteva dintre aceste formule „decente şi destul de apropiate şi
părinteşti, care trădau interesul afectuos al tatălui către copiii
săi duhovniceşti ”(A 1.1. C iu r e a ).
 Introducerile (canonice) „sunt scurte, rezum ându-se
uneori la câteva propoziţii. Dragostea şi datoria de a
propovădui, ideea de bază a sărbătorii creştine, justificarea
temei, enumerarea părţilor, o împrejurare de viată constituie
tot atâtea puncte de plecare la întocmirea introducerilor. Nu-i
este străin autorului nostru - scrie pr.prof. dr. Dum itru Belu -
nici procedeul intrării directe în tratare, şi nici acela al
introducerilor pompoase. Obişnuit, introducerile sunt încheiate
cu o caldă invocaţie a ajutorului dumnezeiesc, cu un îndemn la
atenţie adresat ascultătorilor şi cu enunţarea tem ei'61.
Exemplificăm, adăugând expresia smereniei, nelipsită
din introducerile antimiene: „Astăzi n-am a spune alt nimic
înaintea dragostei noastre, ca să vă ospătez sufleteşte, fără
numai puţine cuvinte de învăţătură, pre care mă rog să le
ascultaţi top cu dragoste, neuitându-vă atât la neputinţa şi
neştiinţa învăţăturilor mele, cât la pofta şi dragostea ce am
deapururea către înteleptia-voastră şi măcar că nu este cu
putinţă să vă folosiţi dintr-însele, iar ajutorind Dumnezeu, nici
de tot fără de folos nu ve}i rămânea "(Cuvânt de învăţătură la
Duminica lăsatului de brânză").
Observăm, din asemenea mijloace, împreună cu pr.
prof. dr. D. Belu, „unda de cucernicie şi sinceritate, de
dragoste şi de seriozitate pe care o iradia întreaga sa
înfăţişare (a lui Antim - n.n.) de om îmbunătăţii, de om
identificat cu idealurile ce-şi propusese să înfăptuiască”62,
împreună cu păstoriţii săi.
T ratarea. Ca „predică de idei" (Al. I. Ciurea), didahia
lui Antim „pune probleme, pe care le rezolvă, în special, cu
ajutorul Sfintei Scripturi, apoi întăreşte concluziile la care
ajunge, cu citate din Sjintii Părinţi, care, însă în comparaţie cu
primele, sunt mult mai puţin numeroase”63. „In general -
remarcă Al. I. Ciurea - tratarea lui nu are subînipărfiri; totuşi
avem unele dintre acestea ”M, ca, de pildă, în predica de la
Bogoiavlenie (Bobotează), unde tratarea este împărţită în cinci
întrebări cu răspunsurile lor.

152
 Antim nu agreează expunerile lungi, compensând
scurtimea predicilor sale prin bogăţia lor de conţinut.
Nemulţumindu-se cu explicaţii simple şi de suprafaţă, el caută
sensul adânc al lucrurilor şi faptelor. Pr.prof.dr. D. Belu
exemplifică şi rezumă: „Predica primă la Naşterea Domnului
are o extensiune de şase pagini. Dar tâlcuirea dată este dintre
cele mai profunde. La întrebarea: De ce Dumnezeu a luat firea
omenească, nu pe cea îngerească? Antim răspunde aşa:
Dumnezeu a luat firea omenească întâi pentru că oamenii au
căzut toţi, pe câtă vreme îngerii n-au alunecai toţi. In al doilea
rând: îngerii au căzut din «firea cea rea», săvârşind astfel
păcat contra Duhului Sfânt, care nu se iartă lesne. In al treilea
rând, oamenii au greşit din îndemnul diavolului, îngerii - din
propria lor iniţiativă. In sfârşit, oamenii sunt mai puţin
vinovaţi de căderea lor decât îngerii, care, fiind «mai de
cinste», erau mai datori să se ferească de păcate... ”65.
Nu o dată, asemenea interpretări, izvorâte din
cunoaşterea profundă a Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii,
devin teologumene personale. Cea de mai sus, la care se adaugă
tot patru răspunsuri pentru a doua întrebare (De ce s-a întrupat
ca om cea de a doua persoană a Sfintei Treimi, şi nu alta?)
conţine exemple peremptorii. Pr. conf. Al. I. C iurea identifică
încă o teologumenă proprie lui Antim atunci când textul lui
Ioan precum că „faceţi şi voi milostenie din mamonul
nedreptăţii" este explicat în sensul că milostenia din jafuri
atrage şi mai mare osândă, mai puţin în cazul lui Zaheu care se
pocăieşte, îşi împarte averea şi renunţă la rele66. Antim însuşi
glosează că unele interpretări îi aparţin, precum analiza
etimologică a numelui Sfintei Fecioare, Mariani, despre care
M.G. Popescu afirmă că „ nu avem de ce să ne îndoim asupra
originalităţii ' ei67.
Ca parte componentă a tratării, aplicaţiile sunt făcute
de Antim „ uneori în cursul cuvântării, alteori în partea finală'’
(D. Belu); ele pornesc adesea din pilde biblice sau din cerinţe
canonice şi sunt raportate - cu inteligenţă, cu sensibilitate şi

153
 farmec - la multiple aspecte ale vieţii spirituale, morale şi
sociale ale păstoriţilor săi; acesta constituie, de altfel, un aspect
esenţial pentru predica antimiană, pentru calitatea persuasivă şi
valoarea ei spirituală şi artistică.
Cităm aici din aplicaţiile selectate de pr. Al. I. Ciurea:
„Când au mers prietenii lui Iov să-l vază în nevoia cea
mare ce i s-au întâmplat, zice Sfânta Scriptură, cum că au
stătut 7 zile numai uitânclu-se la el, fără de a-i grăi un cuvânt
măcar; şi aceasta să cuvine să facă şi sufletele cele creştineşti
întru această săptămână ('săptămâna mare -n .n j: de iubesc pre
Fiul lui Dumnezeu, să se uite la el, să tacă şi să se minuneze,
să gândească pentru a cui dragoste pătimeşte un Dumnezeu
f ă r ’ de păcate, şi dimpreună să simtă durerea pentru durerile
lui şi să se întristeze pentru întristarea lui şi dimpreună să
pătimească cu dânsul, cu gândul şi cu inima ” (al 5-lea cuvânt
de învăţătură la Duminica Floriilor).
„Acum dar o poruncă folositoare ca aceasta şi
mântuitoare este cineva din noi o să păzească? Noi toată ziua,
şi la rugăciuni, şi la împreunări şi la vorbe, şi la fieştecare
lucru al nostru, chemăm pă Dumnezeu şi-l numim Domn; şi
de-L numim Domn şi stăpân unde ne este supunerea ce arătăm
ca nişte slugi la Domnul nostru? Sluga face voia Domnului
său, dar noi care voie facem acestui domn al nostru? Care din
poruncile lui păzim? Care dragoste avem către dânsul şi ce
cinste-i facem?” (al 3-lea „Cuvânt de învăţătură la
Preobrajeniia Domnului nostru Iisus Hristos”)
încheierile Didahiilor sunt reduse ca dimensiuni. Ele
conţin aplicaţii la viaţa ascultătorilor, recapitulări urmate de
aplicaţii corespunzătoare sau rugăciuni calde învăţătoare. „Din
toate - relevă D. Belu — se desprinde grija părintelui
duhovnicesc care chiar când a fost aspru cu fiii săi nu uită să-i
încurajeze, să-i îmbărbăteze, să le inspire încredere în biruinţa
binelui asupra păcatului”.
Ne vom opri aici doar asupra unui singur aspect al
încheierilor: rugăciunea. “Dintre toate mutaţiile evidente în

154
 «Didahii», cea înfăptuită de rugăciune e cea esenţială - scrie
prof. univ. Eugen Negriei - pentru că aduce o schimbare în
direcţia adresării şi în atitudinea faţă de ascultători, o nouă
tonalitate ce derivă din solemnitatea afectivă şi din înfiorarea
gingaşă a rostirii™. Cercetătorul modem relevă faptul că
această schimbare este „ chiar reversul spiritual al negurosului
şi austerului prelat ”, proicctându-1 pe dimensiunile unui lirism
al exaltării mistice, care poate fi reprezentat în formulă
prozodică:
„Stăpână de D(u)mn(e)zeu născătoare,
împărăteasa ceriului şi a pământului,
cinstea şi slava creştinilor,
ceea ce eşti mai înaltă decât ceriurile şi
mai curată decât soarele... ”
- rugăciune pe care şi prof. Dan Horia Mazilu o socoteşte „cea
mai izbutită, cred, Ave Maria {care, la Antim, e în proză !) din
vechea literatură româna'™.
Un alt aspect relevant al rugăciunii finale este trecerea
ei de la rugăciunea personală la rugăciunea „de obşte” -
trecere proiectată chiar de către Antim: „Să cuvine că precum
iaşte răutatea şi întâmplarea de obşte, să fie şi rugăciunea de
obşte. Toţi să ne rugăm, toţi să cerem ajutoriu, precum au
făcut şi apostolii în corabie, de au strigat toţi cu o gură şi cu o
inimă: «Doamne, mănluieşte-ne că pierim !» “. Şi, potrivit
spiritului său frecventat de antiteze, continuă: „Iar nu unul să
se roage şi altul nici să gândească, unul să plângă şi altul să
râdă, unul să se întristeze şi altul să se bucure. Pentru că
atunci adevărat Dumnezeu nu ne ascultă”. Concluzia este
firească: „Pentru aceasta vă poftesc, feţii mei, aşa să vă rugaţi
pururi şi toţi deodată. Dumnezeu ne va asculta pururi, căci
zicea David: « Voia celor ce se tem de El va face şi rugăciunea
lor va auzi şi-i va mântui pe dânşii».
Această susţinută argumentare a rugăciunii de obşte
viza o coeziune (o ^solidaritate") spirituală a societăţii româ­
neşti de atunci, care se putea prelungi într-o coeziune socială

155
(„/ar nu unul să se întristeze - săracul, şi altul să se bucure” -
bogatul), viaţa socială însăşi, în viziune creştină, trebuind să fie
o mărturisire comună a credinţei şi o rugăciune „c/c obşte”.
Antim cerea neamului său adoptiv să fie permanent rugător
către Dumnezeu, iar el însuşi, în rugăciunile finale ale
didahiilor, devenea vocea exponenţială a ascultătorilor săi, a
acestui neam. Aşa cum exponenţial a fost şi prin viaţa sa
jertfelnică. Iar aceasta este sublimitatea (sau sfinţenia)
oratorului creştin care a fost Antim, prin cuvânt şi faptă !

IH.4.2. Retorică şi expresivitate (noncanon)

Văzute din perspectivă stilistică, aceleaşi aspecte legate

de planul didahiilor şi tratarea lor comportă completări
specifice prin care se confirmă caracterul „elaborat”, canonic
al predicilor antimiene şi, deopotrivă, particularităţi de natură
artistică determinate de personalitatea oratorului, de relaţia cu
auditoriul său, ca şi de „mlădierea” limbii în care compune.
Consemnăm în acest sens câteva din observaţiile prof. Eugen
Negriei70, care se referă la:
- „atenţia cu care îşi supraveghează compoziţiile, care,
de cele mai multe ori, au ieşit coerente şi riguroase.
Arhitectura scrierilor sale este peste tot supusă unei inflexibile
voinţe, părţile, într-un echilibru rafinai, ocupă poziţii
prestabilite;
- retorica religioasă preferă exordiile ex comodo,
tranziţiile fireşti spre temă, înlesnite prin parabole biblice, mici
parabole ad hoc, compuse cu tact, armonios cadenţate şi
terminate prin ticul oratoric al scuzelor şi nelipsitul apel la
atenţie. Predicile lui Antim răspund exigenţei formulate de
Boileau: «Un exordiu trebuie să fie simplu şi neafectat»ii
- dincolo de această normă, Antim este, însă, îşi
îngăduie să fie spontan, iar când este spontan este şi, parţial,
creativ. Analizând exordiul Iui Antim dintr-un „Cuvânt de

156
învăţătură în Duminica Florilor („O, cât sunt de minunate
semnele bucuriei, ce arată astăzi Ier<u>s<a>limul, la
intrarea d<o>mnului H<risto>s !..."), prof. E. Negriei
constată: „După debutul exclamativ, solemna psalmodiere
devine imaginativă, pentru declanşarea ex improviso a unei
viziuni creştine' („Ca pre un biruitoriu îl priimeşte. Toată
cetatea lase întru întâmpinarea lui. Unii aştern hainele lor
pre pământ ca să treacă şi alţii cu frunzele copacilor îi
împodobesc calea. Alţii merg înainte cu slâlpâri şi alţii îi urma
cu ramuri. Alţii îl slăvesc ca pe un fiu al lui (D<a>v<i> d f ) .
In consecinţă: ,fr in transportarea exordiului, prin tradiţie
abstract, pe un făgaş imaginativ, se eludează lungile paragrafe
de atmosferizare. Vorbitorul nu făcea un efort de invenţie,
pentru că nouă, aici, e doar ordinea inversată a părţilor.
Părţile narative vizionare şi parabolice îşi au locul lor nu în
exordiu, ci în confirmare ... Prin urmare, exordiul a fost
înlocuit, în predica noastră, cu naraţiunea, şi anume cu
naraţiunea poetică. Trasă în primul cadru, aceasta imprimă
predicii, de la început, un elan spiritual, eliberează devreme
resortul liric, răspunzând parcă invitaţiei lui Boileau: «Soyez
v if et pressés dans vos narrations»íí (Fiţi vii şi zoritori în
naraţiunile voastre).
Acesta este un prim exemplu privind relaţia între normă
şi valenţele spontaneităţii (creative) în „Didahiile” lui Antim şi
el ilustrează in micro un adevărat „mecanism” (sau, mai corect,
dinamism) interior, care face din predică un „organism” viu,
adesea fascinant, încât canonul structural rămâne doar
„scheletul” acoperit de „carnea” vieţii, a spiritului vibrant care
a fost marele ierarh - predicator. Iar cât va fi învăţat aceasta
din tratate oratorice poate fi şi o întrebare ... retorică ...
Să mergem, însă, mai departe, urmând în continuare
observaţiile de referinţă ale prof. Eugen Negriei:
- „//? tratare (confirmare), nu există o ordine unică a
momentelor şi nici măcar aceleaşi momente în toate predicile
(ceea ce nu se întâmplă, de pildă, în Cazaniile lui Varlaam -

157
 glosăm şi noi, I. St. L), dar, întotdeauna, în această zonă,
alocaţia trepidează, dă impresia vie a problematizării.
Argumentările conduse cu o anume înverşunare persuasivă,
interesantele teologumene personale, încruntatele interpretări
de dogmatică, exegezele elegante şi exemplificările inclemente
lasă o senzaţie de freamăt la lectură. Agitate de rostogolirea
ideilor, predicile au uneori un excesiv caracter deliberativ
provenit din înclinaţiile dialectice ale impetuosului părinte
duhovnicesc \ Avem, aici, o sinteză foarte concentrată, privind
cea mai amplă componentă a omiliei şi care pune accentul pe
realizarea de către Antim, cu mijloacele retorice, a unei predici
vii şi personale !
Dar, să observăm, Ivircanul pendulează între
„aptitudinile de logician şi de rigorist" şi acelea de creator
spontan, dedat deliciilor imaginaţiei - fiecare dintre aceste
aptitudini putând impieta asupra celeilalte, în proporţii diferite,
în fiecare didahie ! Sau, cum spune, analitic, prof. E. Negriei:
A c e ste exegeze teologale, simplificate şi limpezite spre a
câştiga nivelul de accesibilitate necesar speciei, nu lasă loc
fantazării. Pierderea de aici e compensată în alte predici
printr-un exces imaginativ care scoate textul din perimetrul
speciei".
- „Discernământul, competenţa, spiritul analitic,
stringenţa deducţiilor lui Ivireanul n-au fost egalate câteva
veacuri la rând. Antim vine cu ideea de unitate a ansamblului,
de demonstraţie, de ordine... Logica sa nu e subsidiară, ci
tiranică, iar omniprezenţa ei se resimte în orice strat al
alocuţiunii. Predici întregi împrumută scheletul unei
epichereme11, cu exemplificările sporite şi înzestrate artistic
Astfel, arată prof. E. Negriei, în „Cuvânt de învăţătură
la octombrie 26, în ziua sf<î>ntului şi marelui mucenic
Dimitrie, izvorâtoriului de mir, suportul predicii îl constituie „o
vastă comparaţie abil demonstrativă": imaginea mării tulburate
în care corabia apostolilor, gata să se scufunde, este salvată
prin rugăciunea adresată Mântuitorului care era cu ei şi,

158
 respectiv, imaginea, paralelă, a lumii contingente, pe care
oratorul o include în trop: ,JLumea aceasta iaste ca o mare ce
să turbură ... între valuri sunt împărăţiile, crăiile, domniile şi
oraşele, mulţimea norodului... vânturile cele mari ce îmflă
marea sunt nevoile cele ce ne supără totdeauna" - de unde
concluzia: necesitatea rugăciunea la Dumnezeu. Excepţională
şi unică este imaginea mării tulburate la care s-au referit mulţi
cercetători şi poate l-a inspirat şi pe Eminescu72; de observat că
însăşi corelaţia comparatistă este făcută după un principiu
retoric: al simetriei, utilizându-se şi procedeul paralelismului
sintactic, acela al recurenţei accentuale etc.
- în ceea ce priveşte „sudura părţilor" componente ale
tratării, Antim foloseşte câteva tehnici omiletice şi oratorice
care produc efecte relativ diferite şi faţă de al căror caracter
schematic cată uneori să se derobeze spontan şi imaginativ.
„ Cea mai expusă stângăciilor ar putea f i tranziţia de la
magnificele exemple biblice de devoţiune la relatarea actelor
mizere ale contemporanilor." Este vorba de însăşi schema
principială (menţionată mai sus !) a predicilor, în general, a
didahiilor antimienc, în special. Efectele sunt, însă, uneori,
deconcertante, atât pentru orator, cât şi pentru ascultător (sau
cititor). „ Uneori, un şuvoi de interogaţii dogorâloare (către
public - n. n. I. St. L) se desprinde din marginea unei apoteoze
creştine, exact în momentul în care sfârşitul exaltat atinge
punctul de fixitate extatică ..." (precum într-un „Cuvânt de
învăţătură la Preobrajenia Domnului nostru Iisus Hristos"73).
Dar poate tocmai pc acest contrast mizează procedeul, care nu
este numai al lui Antim ...
Un alt mijloc de sudură a părţilor este acela „insidios de
trecere de la un pasaj la altul, de altă structură”, care într-o
aparenţă de „calm spirit didactic” pregăteşte gradual momentul
„exploziei” lirice: „La începui în surdină, acuzaţiile se percep
din ce în ce mai distinct, până când se preschimbă în tunet
răspicat", vizând satira sau pamfletul - precum în „cuvântul de
învăţătură" din „Duminica Vameşului".

159
 în sfârşit, „mărturisind posedarea de către autor a unor
bine strunite reflexe oratorice ’ este „tranziţia prin jocuri de
cuvinte" - precum: „Că ce folos iaste trupul să fie deşart de
bucate, iar sufletul a-l umple de păcate..." (din „Cuvânt de
învăţătură la duminica lăsatului de brânză") - o „sudură” „cu
adevărat suplă".
Prof. E. Negriei mai observă un procedeu frecvent în
partea de tratare din „didahii": „înaintea oricărei schimbări, în
interior ori spre sfârşitul predicii, maşinal, Antim trage
concluzii". Acesta este un procedeu didactic şi deopotrivă
„oratoric (peroraţia se deschide de regulă prin recapitulare)".
Momentul (retoric) poate fi, deci, taxat drept didacticism, dar
era inerent, cu atât mai mult în cazul iui Antim, care „dorea să
fie înţeles în exegezele sale şi ascultat în recomandările
morale", încât „nu pierde(a) niciodată prilejul"14 de a descâlci
minţile, de a (le) explicita aluziile parabolelor sau a rezuma
simbolurile folosite, de a-i antrena pe ascultătorii săi din toate
stările (sociale), în asumarea păcatelor demascate şi în
invocarea iertării şi ajutorului din partea Divinităţii.
De aici, trecerea (firească) la rugăciune (năzuită „de
obşte"), care, „în omiletică, desăvârşeşte ultimul act al
alocuţiunii", rugăciune care, în didahiile lui Antim, comportă,
între alte multe „mutaţii stilistice", una „esenţială" - arată prof.
E. Negriei - „pentru că aduce o schimbare în direcţia
adresării şi în atitudinea faţă de ascultători, o altă tonalitate”7s
în relaţia oratorică - fapt intrat în canonul predicii patristice şi
al celei post-patristice, dar care, în cazul Ivireanului, are o
configuraţie lirică aparte, particulară. Cercetătorul însuşi pare
angrenat afectiv în acest moment: „Autoritarul mitropolit şi
victimele sale s-au împăcat - glosează cu aparentă ironic acelaşi
exeget76. Privită de aici, întreaga parte agresivă a predicii nu
pare să fi avut altă ţintă decât trezirea din somnolenţa
duhovnicească. Nu toate încheierile au patosul rugăciunii, dar
foarte multe dintre ele sunt concesive, comunicative, aplecate
cordial peste nevoile oamenilor. O duioşie paternă le

160
 transformă în îndemnuri umile; ele înfăţişează reversul spiritual
al negurosului şi austerului cap bisericesc. Aburii apocalipsului
s-au risipit şi ultimele ameninţări ne apar covârşite de
inutilitate, complet vlăguite f
Aceasta este o primă fază, în care se reia, pentru
momentul final, „intercomunicarea” (orator-auditori) sugerată
prin persoana întâi plural şi în care Antim îşi asumă începutul
rugăciunii: „...Ci să lăsăm năravurile cele rele şi obiceiele cele
necuvioase, ca doară s-ar milostivi D<u>mn<e>zeu asupra
noastră să ne iarie şi să ne chivernisească cu mila lui cea
bogată, căruia mă şi rog să tipărească şi să pecetluiască în
inimile voastre aceştia ccite v-am vorbii, ca să nu le uitaţ, ci
după putinţă depurnrea să le faceţ (nu scapă Antim să repună -
de moment - şi distanţa ! - n. n. I. St. L.) şi precum înţelepţeşte
pre cei orbi şi pre cei sfărămaţ îi îndreptează aşa să ne
înţelepţească şi pre noi şi să ne îndrepteze pre calea cea
dreaptă a mântuirii, ca depururea să mărim şi să proslăvim,
numele lui cel sf<ă>nt şi preasf<ă> nt. Amin” („La Duminica
Vameşului. Cuvânt de învăţătura ’)
Aceasta este, desigur, una dintre modalităţile în care
mitropolitul îşi asumă rugăciunea pentru ascultătorii săi,
modalitate adoptată după ce în prealabil a asigurat o instanţă de
toleranţă dinspre el spre ascultători (punând „conjunctivul în
locul imperativului, optativul în locul indicativului"11 — cum
observă sagace, în felul său, cercetătorul stilistician).
Alteori, ca în „Cuvântul de învăţătură în 26 a lunii
octomvrie asupra cutremurului şi a marelui m<u>cenic
Dimitrie izvorâtoriului de m ir \ implicarea oratorului (prin
pronumele „noi”) între ascultători este rod firesc al unei
experienţe comune (de cunoaştere şi tâlcuire a pericopei
evanghelice - în acest caz, parabola corăbiei apostolilor pe
marea în furtună, salvată de Mântuitorul Hristos) şi este
totodată prilej pentru Antim ca, într-o amplă dezvoltare lirică,
să resusciteze, de două ori şi în mod inspirat, creativ,
imaginarul celor de faţă: o dată, pentru asocierea lor în

161
 „corabia” Bisericii ca rugători, şi încă o dată, pentru asocierea
lor în „corabia” ce va fi condusă de Sfanţul Dimitrie la
Judecata de apoi. „... Drept aceia[ <Sji>nte mare mucenice
Dimitrie] adu-ţ aminte şi de noi, carii ne turburăm în furtuna
cea mare a vrăjmaşilor şi în valurile deşertăciunilor celor
lumeşti şi de doarme D<tt>mn<e>zett, adecă de să face ca
cela ce doarme, şi nu va vrea să ne asculte, tu ai multă
îndrăzneală de-l deşteaptă şi te roagă iui tu, cel vrednic,
pentru noi, cei nevrednici; tu, cel iubit a lui D<u> mn<e> zeu,
pentru noi, cei urîţi, pentru neascultarea şi nesupunerea
poruncilor lui; tu, cel desăvârşit priiaten a lui
D<u>mn<e>zeu, pentru noi, vrăjmaşii, pentru păcat. Să
înceteze furtuna şi să afineze valurile, că iiaste dator să facă
voia ta. Şi fă aiastă osteneală ca să ne aduni în corabiia ta, cea
bl<a>g<o>s<lo>vită, când va răspunde preamilostivul
stăpân să stăm de faţă, în zioa cea dulce a răsplătirii, ca
dinpreună să binecuvântăm prealăudal numele Tatălui şi al
Fi iului şi al D<u> liului Şf<ă>nt, în veci. Amin."
Cu un ritm liric larg şi liber, bine susţinut prin sintaxă şi
pauzele frazării, cu o predilecţie pentru metafora (chiar
stereotipă) care fixează atenţia pe binomul imagine şi tâlcul ei
(cunoscut dimpreună), Antim va fi obţinut efecte sensibile în
cugetul şi inima auditorilor săi. Cercetătorul stilistician
(E. Negriei) remarcă în acest text şi „un gust franc plebeian” în
„invenţia naivă” a lui Antim, care „crede că numai un prieten
«desăvârşii» (în speţă, Sf. Dimitrie - n. n. I. St. L.) ... îl poate
trezi pe cel ce supraveghează destinele", care „iaste dator să
facă voia ta \ Acesta este un reflex al lumii în care trăia şi
mitropolitul: „Un Dumnezeu îngăduind familiaritatea şi
cedând presiunii protejaţilor este o imagine foarte lumească a
ideii de Atoateţiitor... Prototipii mişunau desigur la curte...” De
aici, proiecţia posibilă a unui imaginar „lanţ al slăbiciunilor
divine” —„demn de închipuirea lui Creangă” şi nu suntem deloc
departe de „poveştile [folclorice] cu divinităţi coborâte în
inspecţie terestram . Antim, inspirat de lumea ascultătorilor săi,
162
 o zugrăveşte uneori (şi, fără îndoială, „involuntar”, naiv, sui
generis) cu mijloacele şi efectele picturii populare pe sticlă ...
Revenind la ritmul rugăciunii finale către Sf. Dimitrie,
izvorâtorul de mir, putem sesiza analogii cu acela al rugăciunii
finale dedicate Sfintei Fecioare Maria („Stăpână de
D<u>mn<e>zeu născătoare ...”), care, la rândul ei - o
remarcă stilisticianul - „adoptă”, în prima fază, „un tempo de
Tatăl nostru', reîntâlnit şi pe parcurs, precum şi în alte
asemenea rugăciuni7,>,ceea ce ar fi „rezultatul unui fenomen de
adaptare auditivă ia o cadenţă adânc întipărită, cum ar f i
aceea a rugăciunii Tatăl nostru m\ de unde sugestia (poate
forţată de noi) că, măcar în unele fînaluri de didahii, ar
funcţiona acest „prototip” ritmic / auditiv, manifestat, însă,
concret, prin variaţii.
Cu sugestia acestei subiacenţe ritmice a Rugăciunii
Domneşti, vizăm şi noi ideea că secvenţa finală din „Didahii",
rugăciunea, reprezintă, „prin înălţime, prin tonalitate, prin
exaltare, ultimul (şi mereu memorabil) moment de tensiune
oratorică al multor predici antimiene"m.
Nu avem decât să regretăm că - din economie de
spaţiu - lăsăm de o parte multele detalii stilistice care exprimă,
cu plusuri şi cu minusuri, aspectul canonic (monoton sau
„uscat”, prin recurenţa ideilor şi a formulelor), dar şi aspectul
non-canonic (al unor minime, dar inerente invenţii, în plan
imaginar sau formal), prin care se caracterizează ,JDidahiile" ca
„piatră de hotar” a oratoriei sacre româneşti. Această „piatră”
rezonează şi azi „cu un neasemuit freamăt omenesc în fiecare
vorbă"K1, datorită autorului lor, spirit luminat şi patetic,
multiplu înzestrat intelectual şi artistic, care, asumându-şi
responsabilitatea teologică şi duhovnicească a predicii, este
deopotrivă „scriitorul dispus să experimenteze””3 artistic asupra
expresivităţii „cuvântului” său „de învăţătură”, imprimându-i
vibraţia spiritului şi a sufletului său.
Antim va fl deprins această dualitate a abordării
omiletice din experienţa patristică a culturii şi aceea

163
constantinopolitană (câtă va fi fost) a biografiei sale, precum şi
din lucrările de retorică baroce pe care le va fi consultat în
timpul lui natural de oratorie'**. O va fi trecut cu siguranţă
prin filtrul personalităţii proprii(în care artisticul era o
componentă creativă dătătoare de împliniri spirituale) şi va fi
înţeles de timpuriu „particularitatea didahiei de a fi, simultan,
operă religioasă, oratorică şi beletristică"*5, în conformitate cu
tripla ei funcţionalitate: docere, persuadere, delectare, o
funcţionalitate în care conţinutul termenilor definitorii
interferează curent, secvenţă de secvenţă, asigurându-le
reciprocitatea şi efectul unitar.
în acest sens, desigur, dacă am face, în scurt, o
comparaţie între Varlaam şi Antim, am constata că Ivireanul
aduce plusuri proprii în fiecare dintre aceste registre
funcţionale, datorită unui dinamism (sau „neastâmpăr”) creativ
specific, care se implică atât în planul teologhisirilor, cât şi în
acela al formulelor oratorice“6, pe acestea din urmă salvându-le
de rezonanţa tehnicismului printr-un plus de trăire spontană,
creatoare (imaginativă) şi printr-o expresivitate umorală care
transmite suflul unic al personalităţii lui.
Fără să reluăm (deşi era poate chiar necesar !) sinteza
noastră (din volumul anterior87) despre figura spiritului creator
a Sfântului Antim Ivireanul, am stăruit aici (dar nu exhaustiv)
asupra aspectelor esenţiale privind cele două registre - docere
şi persuadere - şi ne-ar rămâne să relevăm succint şi repere
privind pe cel de al treilea (delectare), în condiţia firească de
întrepătrundere cu celelalte (căci actul de „delectare” nu este
gratuit, ci slujeşte Divinităţii88, fiind şi cateheză, şi comunicare
/ cuminecare).

164
 III. 4.3. Valenţe artistice în limba
literară antimiană (o exemplificare)

Prezentând mijloacele „vorbirii frumoase” folosite de

către Antim în predicile sale, exegeţi teologi - A l. I. C iu r e a ,
dar, mai ales, M .-G . P o p e sc u - „desfăşoară” un adevărat
inventar de figuri de stil şi forme lingvistice (fonetice, lexicale,
gramaticale) de expresivitate89, identificate personal sau
preluate şi sistematizate în baza unor cercetări specifice
anterioare. Nu le putem evidenţia (nici măcar selectiv) în
spaţiul de aici. încercăm, totuşi, să Ie reliefam parţial în analiza
unui pasaj dintre cele mai memorabile scrise de A n tim :
„Nu să cuvine cinstea şi lauda numai oamenilor celor
mari şi bogaţi, ci sunt vrednici acestui dar şi cei mici şi smeriţi.
Că măcar că cei mari strălucesc cu hainele cele de mult preţ şi
cei mici n-au cu ce să-şi acopere trupul; cei mari se odihnesc
pe aşternuturi moi şi frumoase şi cei mici se culcă pe pământul
gol şi pe paie, aceia însoţiţi cu mulţime de slugi, iar aceştia
lipsiţi, pustii şi de ajutoriu şi de prieteni; aceia între răsfăţăm
şi între bogăţii şi aceştia între primejdii şi între întristăciuni.
Insă, cu toate aceste măriri despărţite, nu să cuvine celor mici
mai puţinică cinste şi dragoste decât aceea ce să cuvine celor
mari şi bogaţi, nici cu dreptate celor mari să li se închine
lumea şi pre cei mici săi-i batjocorească; de aceia să se teamă
şi pe aceştia să-i obidească; de aceia să se ruşineze şi pre
aceştia să-i înfrunteze, pentru căci măcar că cei mari cu sila şi
cu puterea răsplătesc sudălmile, însă cei mici au îngeri
sprijinitori în ceriu de-i pedepsesc pe cei ce-i obidesc. Drept
aceia şi Domnul nostru Iisus Hristos porunceşte tuturor în
evanghelia de astăzi, să se păzească să nu socotească pre unii
ca aceştia batjocură norocirii şi necurăţii ale lumii: «Socotiţi,
zice, să nu obidiţi pre vreunul dintru aceşti mici»“ (din
învăţătură la noiembrie 8, în ziua Săborului Sfinţilor îngeri j .
Stilistic vorbind, acest text - în care atitudinea
mitropolitului Antim, cel altădată „rob la turci”, îl situează net

165
de partea celor năpăstuiţi90, după cum însăşi învăţătura hristică
îndeamnă - reprezintă un adevărat „tablou” social al vremii
sale, constituit din elemente descriptive şi tonalităţi diferite
dispuse în antiteză: de o parte, referitoare la „cei mari şi
bogaţi”, de cealaltă, „la cei mici şi smeriţi”. Antiteza, „figură”,
„de gândire”, dar şi „de construcţie”, procedeu clasic al
oratoriei romane, reliefat şi în retoricile baroce, este folosită
predilect de către Ivireanul, în acest text (ca şi în atâtea altele),
atât la nivelul detaliului, cât şi la nivelul ansamblului. Aici,
dacă primul pasaj pune în lumina criticii pe cei puternici şi
măreţi în viaţa pământească (ei deţin prima parte a perechilor
de propoziţii antitetice din fraze), cel de al doilea pasaj
accentuează, la începutul şi la sfârşitul său, dreptul la cinste şi
dragoste în această lume istorică, al celor mici dar care „au
îngeri sprijinitori în ceriu'....
Se poate vorbi totodată de un alt procedeu retoric,
anume simetria („figură de gândire”, dar şi „de construcţie” şi
ea), pe care de asemenea o întâlnim în acest text (ca în atâtea
altele !), în juxtapunerea primelor două pasaje, ca şi în
paralelismul începuturilor lor: „ Nu să cuvine cinstea şi lauda
numai oamenilor mari şi bogaţi ...” —„... nu să cuvine celor
mici maipuţinică cinste şi dragoste ...” O simetrie inversă sau,
cu o sintagmă frecventă în studiul prof. E. Negriei, o sim etrie
antitetică", pe care o întâlnim, ca şi antiteza, la nivelul macro,
dar şi la nivelul micro al textului, prin analogia construcţiilor
frastice antitetice:
„cei mari strălucesc cu hainele cele de mulţ preţ şi cei
mici n-au cu ce să-şi acopere trupul;
cei mari se odihnesc pe aşternuturi moi şi frumoase şi
cei mici se culcă pe pământul gol şi pe paie ...” sau
„de aceia să se teamă şi pe aceştia să-i obidească;
de aceia să se ruşineze şipre aceştia să-i înfrunteze ...”
Paralelismul sintactic, frate geamăn cu simetria ca
principiu de construcţie, este aici un procedeu ce favorizează
deopotrivă simetria şi antiteza, fiind, totuşi, pândit de primejdia

166
 redundanţei; Antim, însă, cu simţul Iui artistic aparte, fără să o
anuleze (fiindcă repetiţia are virtuţi didactice), o evită parţial,
prin mici transformări care „colorează” monotonia: substituiri
(„aceia” şi „aceştia” pentru „cei”), mici complicări ale frazei
(„ cm toate aceste măriri despârlite": o propoziţie concesivă,
paralelă cu aceea din primul pasaj: „măcar că cei mari
strălucesc dar aici, ca un pilon de început al noului pasaj,
pregătind în ascuns sfârşitul lui), inversiuni în formula
simetrică (v. începutul pasajului al doilea), ca să culmineze cu
un adevărat „şoc” final, în care îngerii, „sprijinitori iu ceriu ai
celor mici”, îi „pedepsesc pe cei ce-i obidesc” pe aceştia !
La această devenire internă a textului contribuie şi
registrul lingvistic.
Sintaxa de ansamblu a acestui text este şi ea o dovadă
că frazarea este unul din punctele forte ale lui Antim,
articulându-i stilul. Ea ne apare aici ca dominată de
„coordonarea adversativă"1*1, manifestată încă din prima frază:
„Na să cuvine cinstea şi lauda numai oamenilor mari şi bogafi,
ci sînt vrednici acestui dar şi cei mici şi smeriţi" —care este
construită aforistic şi plasată ca o premisă ce trebuie
demonstrată în continuitatea imediată. Aceasta chiar se
deschide cu o conjuncţie şi o propoziţie cauzală („Că ...”), dar
care, deoarece îşi pierde predicatul, rămâne doar ca sugestie a
începutului demonstraţiei. Rămânem însă la sugestie doar
datorită punctuaţiei textului, fiindcă, altfel, gândindu-ne că
textul, în realitate, era oral, şi, în consecinţă, eludând punctul
dinainte de „însă” şi înlocuindu-1 cu o virgulă, cauzala îşi
regăseşte predicatul şi textul se susţine impecabil în articulaţie
orală. El foloseşte - în perioade largi - paralelismul sintactic,
care multiplică aceeaşi „coordonare adversativă”, atât la nivel
micro („aceia între răsfăţăm şi între bogăţii şi aceştia, lipsiţi,
pustii şi de ajutoriu şi de prieteni" — în care „şi" al doilea are
funcţie adversativă), cât şi la nivel macro (să revedem
poziţionarea centrală în textul grafic, ca şi în cel oral, a
conjuncţiei adversative „însă").

167
 în registrul „morfologic”, remarcăm mai întâi pozi­
ţionarea normativă a verbului impersonal „nu să cuvine \ la
începutul fiecăruia dintre cele două pasaje. în al doilea rând,
valoarea substantivală a pronumelui demonstrativ „cei”
(dimpreună cu sinonimele lui antitetice „aceia” şi „aceştia”,
care îl şi substituie), la care se aplică adjective cu nuanţă
(contextuală) augmentativă („mari”, „bogaţi”) şi respectiv,
peiorativă („mici”, „smeriţi”); combinaţiile lor devin sintagme
ce se constituie într-un paralelism antitetic recurent pe traseul
întregului text. Proporţional, ansamblul de verbe care se
cuplează acestor sintagme are aceeaşi pondere ca şi ele. în mod
inerent, şi alte componente morfo-sintactice, cele din funcţia
complementului (dezvoltat) intră în construcţii antinomice
semnificative („cei mari se odihnesc pe aşternuturi moi şi
frumoase şi cei mici să culcă pe pământul gol şi pe paie”).
Nu insistăm şi asupra altor aspecte din acest registru,
dar, trecând la cel lexical, trebuie să menţionăm mai întâi
folosirea cuvintelor în mod preponderent cu sensul lor pro­
priu - ceea ce denotă caracteiul direct al expresiei antimiene,
destinate să meargă drept la ţintă, precum şi faptul că, pentru
mitropolit, în buna tradiţie omiletică, omarea textului nu este o
prioritate. Rare, epitetele metaforice sunt deosebit de expresive,
totuşi, ca, de pildă, folosirea adjectivului „ pustii “, cu un sens
(poate arhaic) figurat („pustii şi de ajutoriu şi de prieteni”).
O altă observaţie însemnată trebuie să fie aceea privind
caracterul preponderent vernacular (popular) al limbii folosite de
Antim în acest text, ca şi în celelalte. Puţine cuvinte şi construcţii
de factură neologică ori cărturărească, organic inserate în text: „de
mult preţ”, „se odihnesc”, „sprijinitori”, „pedepsesc”, „evanghelia”.
O serie de cuvinte şi construcţii ne apar azi drept arhaice, în timp
ce în epocă îşi mai prelungeau sensul şi întrebuinţarea: „vrednici
acestui dar” (complement indirect al adjectivului), „întristăciuni”
(substantiv derivat cu un sufix străvechi, latin), „iaste”, „pentru
căci”, „sudăhnile” (jignirile grele), „ceriu”, „de” (conjuncţie

168
 consecutivă, pentru pronumele relativ „care”), „pre”, „batjocură
norocirii” (dativ adnominal).
într-o caracterizare stilistică asupra aspectelor
lingvistice şi stilistice pe care noi le-am sugerat în analiza de
mai sus, specialiştii afirmă că „limba Didahiilor are un
fonetism popular, uşor regional şi arhaizant, lexicul este bogat
şi colorat uneori savant, structura morfologică e foarte puţin
deosebită de a limbii vorbite, fraza, de largă respiraţie, are
numeroase inflexiuni şi se caracterizează printr-o topică
afectivăm . Ca atare: ,¿intim Ivireanul vorbeşte limpede, pe
înţelesul tuturor şi fără multe ocoluri în a spune lucrurilor pe
adevăratul lor nume. Limba lor are frumuseţe naturală şi
frumuseţe căutată, însă cu gust, cu bun simţ, cu prudenţă şi
decenţă. El nu se lansează în tipare obscure şi în exagerări
riluoase... Stilul său înflorat nu este înzorzonat cu orice fe l de
podoabe, ci numai cu acelea pe care simţul lui artistic le
w . . .
găseşte potrivite şi necesare '.

III.4.4. Calitate beletristică în „D idahii” (orientări)

Acestor considerente din registrul stilisticii lingvistice,

stilistica literară - în primul rând aceea modernă, practicată
magistral de către prof. E u g e n N e g r ie i - , deopotrivă aplicată la
tradiţia omiletică şi oratorică, le adaugă viziunea estetică
propriu-zisă, conturând calitatea beletristică a „Didahiilor ’
antimiene, sau, altfel spus, reperele experienţei de „noviciat”
artistic, realizate (nu mai puţin reuşit), într-un mod propriu, a
marelui predicator.
Lucid şi obiectiv, cercetătorul nu arată doar plusurile şi
nu eludează minusurile în plan estetic ale textului antimian, a
cărui dominantă este, prin specificul speciei, teologică şi
morală. Actul artistic îi este în fire lui Antim, cărturar cu
tentative şi cu reuşite în multe registre artistice, dar el se află la
începutul oratoriei sacre la noi, la începutul folosirii, pentru

169
 aceasta, a unei limbi literare care, de abia de curând, prin Biblia
de la 16X8, îşi realizase monumentul literar organic; pe de altă
parte, el era un om şi un ierarh cu multe activităţi şi probleme,
care se răsfrâng, mai mult sau mai puţin, în tonalităţile umorale
ale predicii lui. Din toate acestea se încheagă particularităţile /
originalitatea textului antimian.
Referindu-se la acea ,¿¡chemă neschimbata ’, care, fiind
„clasică”, este adoptată şi de către Antim, prof. Eugen Negriei
o corelează cu speciile literare pe care le implică (parţial ori
total) şi care conferă „Didahiilor” şi caracterul de operă
beletristică: „întâi - sistemul de referinţă: un personaj religios
sau un eveniment sacru, aşezat sub o lumină sublimă,
izvorătoare de vrednice pilde morale. Apoi - agresiunea:
locatorul se întoarce către public şi fulgerând ca Moise, îi
confruntă faptele cu amintitele date divine. în a treia poziţie,
vin indicaţiile creştine, deturnând, în final, în rugăciune.
Literatura îşi face loc, în primul nivel, sub forma portretului şi
descrierii (naraţiunea e nesemnificativă), în al doilea, sub
forma pamfletului şi a caracterelor şi, în al treilea, ca imn
religios şi rugăciune ^ .
O încercare de concretizare a acestei corelaţii rafinate
presupune în prealabil explicitarea condiţiei ierarhului Antim
faţă de stringenţa de a predica în mod curent (ceea ce ştim că nu
se întâmpla decât ocazional, adeseori în funcţie de prezenţa
domnitorului sau chiar de subiecte, dintre care unele-i erau
predilecte); de asemeni, explicitarea atitudinii sale faţă de
canonul omiliei în general (în care caz vorbim de o anumită
libertate pe care şi-o îngăduia faţă de subiectul pericopei
evanghelice, dar şi faţă de rigidizarea celor trei secvenţe
structurale). Scriitorul care este, în felul vremii lui, Antim,
„respinge tirania subiectului, care nu îi este indiferent; în
acelaşi timp, el nu se supune nici presiunilor compoziţiei
împietrite a omiliei tradiţionale şi nici prevederilor teoretice ale
didacticei religioase" - a observat de mult prof. E. Negriei".

170
 De aceea, este de la sine înţeles că prezenţa elementelor
caracteristice speciilor literare susmenţionate nu o vom întâlni,
cu strictă regularitate, în fiecare didahie (uneori, într-o didahie,
avem parcă numai elementele unei specii şi nu şi ale celor­
lalte - aşa precum în unele dintre omiliile dedicate Sfintei
Fecioare Maria ori Sfinţilor Petru şi Pavel, Constantin şi Elena,
Sfântului Nicolae); nu vom întâlni în fiecare didahie nici
succesiunea (elementelor) acelor specii. Cu toate acestea,
afirmaţia prof. E . N e g r ie i privind corelaţia între părţile
componente ale omiliei şi elemente ale unor specii literare
rămâne valabilă; această corelaţie probează, fie printr-un
element de detaliu, fie prin ansamblul lor, că Antim, fără să
aibă prioritară intenţia beletristică, o satisface ca pe o necesitate
organică a firii Iui, precum şi a predicii, în fond. încercând să
selectăm - din mulţimea de exemple de aspecte caracteristice
speciilor literare amintite - , menţionăm succint96.
♦ în partea introductivă:
> Portretul, care adeseori se transformă în pane­
giric - cum se întâmplă în „Cazanie la Sfinţii Apostoli Petru şi
P avef’ (pp. 51-57), văzuţi aceştia ca „luminătorii ’ de pe cer,
soarele şi luna, care sunt patronii din stema Ţării Româneşti;
fire poetică, Antim cultivă la tot pasul comparaţia şi metafora,
pe care apoi le explicilează cu deliciul hermeneutului: „Soarele
cle-a dreapta şi luna de-a stânga (din stemă - n. n.) sînt slăviţii
apostoli Petru şi Parei şi închipuieşte semnul cum că cei ce
sînt întâi cu şăderea apostoli au purtare de grijă pentru folosul
norodului tău (Ţara Românească - n. n.), adecă celor drepţi şi
celor păcătoş ...”. Două „cuvinte” „de învăţătură” „la sfinţii şi
întocma cu apostolii împăraţi Constantin şi Elena” (pp. 75-80 şi
pp. 101-106) comportă două ample portrete ale Sfântului „de
Dumnezeu încununat, mare împărat şi întocma cu apostolii”
Constantin, care, în gândul şi vorba mitropolitului, reprezintă
modelul conducătorului creştin translatat mental spre a fi urmat
de către omul şi voievodul Constantin Brâncoveanul.

171
 > Descrierea - mult mai frecventă şi mai dezvoltată
decât naraţiunea (din evocarea pericopelor evanghelice),
fenomen pe care, deopotrivă cu portretul, noi ni-1 explicăm
pornind de la firea poetic - lirică a lui Antim, dar şi de la
exerciţiul lui curent de gravor şi pictor, care, dintr-un flux vital
(narativ), „decupează” o imagine şi o detaliază. Nu altfel este
cazul binecunoscutei descrieri a mării tulburate (p. 138) şi a
lumii „ca o mare ce se turbură' (p. 139), pe care au reliefat-o
toţi comentatorii, remarcându-i ritmul interior, precum şi
acelaşi procedeu de translatare şi „dezlegare” a metaforei, care
poate fi de factură barocă, dar nu ca un împrumut, ci, mai
degrabă, ţinând de natura asianică a oratorului97. Alte
semnificative descrieri - în care, pornind de la pericope, suscită
emoţionalul în faţa miracolului biblic şi, în consecinţă,
potenţează imaginarul - sunt acelea care înfăţişează (vibrant)
intrarea Domnului Hristos în Ierusalim (p. 124) sau schimbarea
Lui la faţă (p. 132). Există, însă, uneori, şi situaţii în care
descrierea se completează firesc cu naraţiunea - precum în
evocarea (parabolei) tatălui şi a fiului risipitor (p. 152-153);
există, de asemenea, situaţii în care naraţiunea se desfăşoară
„în voie” - precum în evocarea încărcării corăbiei lui Noe şi a
venirii potopului (p. 83) sau în evocarea biografiei lui Iisus
înainte de botezul său în Iordan (p. 59-60).
> Pamfletul - întoarcerea de la sublimitatea evocării
şi a tălmăcirii parabolelor biblice către mizeriile vieţii
contingente cotidiene îi provoacă predicatorului accente critice
„pe faţă”, nemaiîntâlnite şi memorabile, care ţin într-adevăr de
esenţa pamfletului (şi ar trebui, credem, să le punem în relaţie
cu acelea din cronicile muntene ale epocii: Letopiseţul
cantacuzinesc, Anonimul brâncovenesc ş.a., pe care Antim, pe
vremea lui Thcodosic, se pare că le-a consultat pentru a
întocmi Condica Sfântă a Mitropoliei).
între cele mai semnificative modalităţi pamfletare
întrebuinţate de către neînduplecatul „cenzor al epocii”
menţionăm:

172
 - antiteza: „Hristos zice: «De pe aceasta vor cunoaşte
toţi că-mi sunteţi ucenici de veţi avea dragoste între voi», iar noi
ne pizmuim, ne zavistuim, ne pohtim răul unul altuia ...” (p. 73);
- ironia sarcastică: „Şi când mergem să ne ispovedim nu
spunem duhovnicului că mâncăm carnea şi munca fratelui
nostru, creştinului, şi-i bem sângele şi sudoarea frunţii lui cu
lăcomiile şi nesaţiul ce avem, ci spunem cum c-am mâncat la
masa domnească, miercurea şi vinerea, peşte şi în post raci şi
untdelemn, şi am băut vin. Nu spunem că ţinem balaurul cel cu
şapte capete, zavistiia, încuibat în inimile noastre, de ne roade
întotdeauna fic a ţii...” (p. 85);
- ironia îndurerată: ,Jliă ruşinez a spune de posomorărea
celor mâncăcioşi, în ce chip să tânguiesc în zilele cele de post:
cască adesea, să culcă puţin şi iară să scoală, dorm în silă şi
silesc să treacă zilele şi să nu le priceapă. Să îngreuiază asupra
Soarelui, căci zăboveşte a înnopta...” (p. 91);
- diatriba interogativă: „ Unde ţi-ai pus păcătosule,
sufletul tău cel iscusit, cel frumos, cel minunat, cel vrednic?
Unde ţi-ai îngropat partea cea mai aleasă a sinelui tău, zidirea
cea mai iscusită a dumnezeieştii puteri, soţiia cea iubită a
îngerilor
> Parte din ipostazele păcatelor criticate de mitro­
politul Antim configurează chiar caractere - al duplicitarului,
vicleanului, zavistnicului, pârâciosului ş.a.; aceasta implică nu
doar o corespondenţă cu galeria de portrete caracterologice ale
contemporanilor realizată de către La Bruyère, ci şi o „estetică
a urâtului \ care, fiind de extracţie profană, ţine de esenţa
păcatului, conform viziunii creştine98. Se observă uşor că aceste
caractere antimiene, străbătute de o umoare înnegurată,
contrastează puternic cu portretele luminoase ale divinităţilor
treimice, ale Fecioarei Maria şi ale Sfinţilor, în timp ce
asemenea portrete nu rezervă Antim şi oamenilor (căci,
desigur, dedicaţiile din cărţi şi unele encomioane din
„D idahii\ la adresa domnitorului, deşi par să ne contrazică,
sunt atinse de convenţia protocolară).

173
 > Imnul religios, deşi foarte selectiv practicat (am
văzut) constituie o mare izbândă lirică a lui Antim, el putând fi
echivalat cu File de Acatist, aşa cum relevă Al. Piru9y în
legătură cu cea mai frumoasă pagină (dedicată Fecioarei Maria,
Născătoare de Dumnezeu) din lirica religioasă a Evului Mediu
târziu de la noi (şi, poate, nu numai de la noi):
A lea să este cu adevărat ca soarele, pentru că este
încununată cu toate razele darurilor dumnezeeşti şi străluceşte
mai vârtos între celelalte lumini ale ceriului.
Aleasă iaste şi frumoasă ca luna, pentru că cu lumina
sfinţeniei stinge celelalte stele şi pentru marea şi minunata
strălucire de toate şiragurile stelelor celor de taină să
cinsteşte, ca o împărăteasă.
Aleasă iaste ..." (p. 18) - şi textul continuă cu încă 8
fraze, în aceeaşi tonalitate, configurând, din inima ascetică a
Sfântului Antim Ivireanul, o pagină de „Cântarea Cântărilor"
întrutotul transfigurată.
Şi parcă pentru a nu fi încă de ajuns, acest imn se
continuă - în aceeaşi didahie („la adormirea Preasfintei
Născătoare de Dumnezeu') — cu rugăciunea, la fel de
valoroasă (o , f v e Maria" în proză - cf. D. H. Mazilu, care
poate fi secţionată prozodic - cf. E. Negriei):
„Stăpână de Dumnezeu Născătoare,
împărăteasa ceriului şi a pământului,
cinstea şi slava creştinilor

Fecioară prea lăudată,

nădejdia celor păcătoşi
şi liniştea celor bătuţi de valurile păcatelor,

Dăi-ne mână de ajutoriu, Fecioară,

că perim !
Nu te îndura de noi,
că pre tine te avem ajutătoare
şi la tine nădăjduim"
(p. 20)
174
 Mai întâlnim combinaţia imn-rugăciuneum într-o altă
didahie prilejuită de ,Adormirea” Maicii Domnului (pp. 114-118),
în care, la o cercetare aplicată, se regăsesc, transpuse ori prelucrate,
fragmente din tropare, acatiste ori paraclisul Născătoarei de
Dumnezeu (care-i trecuseră prin mână, întrucât Antim tipărise: în
1688, la Snagov - un Acatist al Maicii Domnului, în 1703, la
Bucureşti - un Panegiric la Adormirea Maicii Domnului - compus
de Ştefan Brâncoveanu, şi, chiar, în 1706, la Râmnic, ,JSlujba
Adormirii Maicii Domnului' - cf. G. Ştrempel101).
Desigur, în didahiile antimiene mai întâlnim şi alte
imnuri - dedicate Domnului Iisus Hristos şi diferiţilor sfinţi
(Nicolae, Constantin, Petru şi Pavel) - şi, de fiecare dată, în
final, rugăciuni.
> Cu o tonalitate luminoasă şi cu aura sfinţeniei, ele
compensează imaginea înnegurată a spectrului moral-social din
lumea contingenţă / istorică şi echilibrează tabloul moral-
spiritnal al „didahiilor”, în care rolul elementelor beletristice
este de a-i da culoare şi vibraţie vie, rezonantă.
Aprecierile estetice la adresa „Didahiilor ’ lui Antim
Ivireanul se înlănţuie pe o „spirală” a dezvoltării acestei
perspective. Spicuim câteva:
♦ „... compoziţia fior], naturaleţea frazei şi a
aplicărilor locale rămân personale - remarcă G. Călinescu.
Spontaneitatea exordiilor, trecerea firească de la planul
material la cel alegoric, reintrările familiare în chestiune,
indignările, interogaţiile retorice, curmate la timp înainte de a
deveni bombastice, pasiunea ce echilibrează toată exacta
maşinărie a cazaniei destăinuie un orator excelent şi un stilist
desăvârşit. Didahiile rămân şi azi v//”,,)2.
♦ „Originalitatea scrierilor oratorice ale lui Antim (ca
şi a celorlalte opere ale sale), originalitatea efortului său creator
trebuie abordate şi definite în termenii acelei epoci şi, mai ales, ai
«codului» ce reglementa atunci alcătuirea textului — opinează
prof. Dan Horia Mazilu... Literalul din secolele al XJril-lea şi al
ÂYHI-lea nu dispreţuia invenţia, dar pentru el acest concept
175
 însemna adesea aranjarea şi înlănţuirea (particulare, fireşte) ale
fragmentelor pe care le compila din felurite izvoare. In acest
plan, Antim, autor ce a apelat din plin la scrierile clasicilor
oratoriei bizantine şi la «operele comentatorilor acestor scrieri,
nu mai puţin clasice» (G. Ştrempel), accede către un nivel ce
poate conferi mitropolitului cărturar statutul unui producător de
literatură «de sine stătător»iim.
♦ „Artistic vorbind - scrie Nicolae Manolescu
însuşirea de căpetenia a «Didahiilor» constă în bogăţia şi
fineţea mijloacelor de p e r s u a s iu n e Şi mai departe: ,fă r ă să
fie un povestitor la fe l de bun ca Varlaam, este un predicator
complex, care speculează atât latura savantă şi teologică a
textului biblic, cât şi latura lui de miracol naiv, emoţionant. In
această mişcare de sus în jos, şi înapoi din dialectica cea mai
subtilă în fantezia cea mai populară, constă originalitatea
scriitorului din secolul X V IIf\ Această originalitate este
„instrumentală”: „Oratorul eclesiastic stăpâneşte toate clapele
instrumentului său: solemnitatea, familiaritatea, pilda,
exaltarea, probozania, psalmodierea, poeticul, trivialul,
metodicul şi mesianicurm .
Sublinierea virtuţilor oratorice ale lui Antim şi, în speţă,
a acelora de orator creştin se aşează sub acolada interpretării
teologice a întregului său demers beletristic. O spun sintetic,
exegeţii teologi:,frum osul pe care-l caută vorbirea lui, căci el
este, incontestabil, nu numai un căutător al formelor exacte, ci
şi al celor estetice, este subordonat adevărurilor pe care le
predică şi mai ales sensurilor morale corespunzătoare locului,
situaţiei sale de arhipăstor şi celei a sufletelor păstoriţilor,
care trebuie să se înfrumuseţeze fără încetare ’ (Al. I. Ciurea)105.
,Antim a fost cel mai talentat predicator, poate cel mai talentat
dintre ierarhii noştri. Şi nu doar arta cuvântului este de preţuit în
vorbirea lui, ci sufletul celui care vorbeşte. Nici una dintre
laturile manifestării lui Antim n-a descoperit mai bine frumuseţea
lui sufletească decât didahiile lui. Credinţă puternică, evlavie
adâncă, înţelepciune, grijă de păstor şi de părinte sufletesc,

176
 smerenie, bunătate, demnitate, gând înalt şi inimă caldă,
conştiinţa datoriilor de ierarh stimulată de vederea păcatelor din
jurul lui, dornic să se mântuiască neamul românesc şi el însuşi”
(T eo d o r M . P o p e s c u 1"6).

III. N o te b ib lio g r a fic e

1. Filocalia română, traducere de pr. prof. dr. D . Stăniloae,

ediţia a Il-a, voi. I. Bucureşti, Editura „I-Iarisma”, 1992, p. 42.
2. v. arhim. Veniamin Micle, Trepte spre amvon. Sfânta
Mănăstire Bistriţa, 1993, p. 12.
3. Sf. Evanghelie după Matei, 28, 19 şi 20 şi Sfânta
Evanghelie după Marcu 16, 15 şi 16, în voi.: ... Biblia. Bucureşti,
Editura I.B.M.B.O.R., 1988, p. 1137 şi 1161.
4. arhim. Veniamin Micle: op. cit.
5. Sfântul Ioan Gură de Aur, „Despre preoţie", traducere
de Pr. Dumitru Fecioru. Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1987, p. 100.
6. Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 99.
7. pentru aceste noţiuni, v. arhim Veniamin Micle: op. cit.,
pp. 8-10.
8. v. op. cit., p. 9.
9. Idem.
10. Ibidem.
11. Quintilian, Arta oratorică, 3 voi., traducere, studiu
introductiv, tabel cronologic, note, indici de Maria Hetco. Bucureşti,
Editura „Minerva”, 1974, voi. I, cap. II, p. 34.
12. Fericitul Augustin - apud pr. dr. Ilie I. Ivan, Omiletica
otodoxă. Repere teoretice, metodice şi practice ... (Rm. Vâlcea),
Editura Episcopiei Argeşului şi Muscelului, 1999, p. 25.
13. Folosim tipologia consemnată în cea mai recentă dintre
cărţile de omiletică pe care le-am consultat: pr. dr. Ilie I. Ivan,
Omiletica ... 1999, pp. 267-308.
14. Ie prezentăm succint, după reducţia operată de pr. dr. Ilie
I. Ivan, op. cit., pp. 198-200.
15. F e r ic itu l A u g u stin - apud pr. dr. Ilie I. Ivan, op.
cit., p. 26.

177
 16. Sintetizăm, din nou, după structurarea operată în aceeaşi
lucrare a pr. dr. Ilie I. Ivan, op. cit., pp. 202-222.
17. v. pr. dr. Ilie I. Ivan, op. ci}., pp. 177-197.
18. Ilaric Teodorescu, îndemnări omiletice. Bucureşti,
Editura Librăriei SOCEC, 1923, p. 145.
19. Quintilian, Arta oratorică ... Bucureşti, Editura
„Minerva”, 1974, voi. II, cap. VI, p. 153.
20. v. Quintilian, Arta oratorică... 1974, voi. II, cap. VI, p. 156.
21. Sf. Apostol Pavel, Epistola către Romani, cap. 7, v. 19,
20, 23, în Biblia sau Sfânta Scriptură. Bucureşti, Societatea Biblică
Interconfcsională din România (1988), p. 1282.
22. v. pr. dr. Ilie I. Ivan, op. cit., p. 190-196.
23. v. o prezentare a acestor calităţi ale stilului şi la pr. dr.
Ilie I. Ivan, op. cit., pp. 226-229.
24. v. Mihail - Gabriel Popescu, Mitropolitul Andin
Ivireanul ca propovăduitor al Evangheliei, în: „Studii Teologice”,
scria a Xl-a, XX, 1969, nr. 3-4, pp. 44.
25. Mihail - Gabriel Popescu, op. cit.
26. pentru acestea, v., între altele, Florin Faifer, „Antim,
între realitate şi utopie” postfaţă la voi. Antim Ivireanul, Didahii,
Bucureşti, Editura „Minerva”, 1983, p. 227.
27. pr.prof.dr. D.Belu, Opera predicatorială a lui Antim
Ivireanul, în:,Mitropolia Banatului”, anul XVI, 1966, nr, 7-9, p.484.
28. pr. prof. dr. D. Belu, op., cit.
29. Mihail - Gabriel Popescu, op. cit., p.45
30. v. Eugen Negriei, Antim Ivireanul, Logos şi
Personalitate, Bucureşti, Editura „Du Style”, 1997, p.7.
31. v. Dan Horia Mazilu, Introducere în opera lui Antim
Ivireanul, Bucureşti, S.C., Editura”Minerva” S.A., 1997. p. 84
32. Dan Horia Mazilu, op. cit., p.85
33. op. cit., p.86
34. V. pr. conf. Al. I. Ciurea, Antim Ivireanul-predicator şi
orator, în „Biserica Ortodoxă Românei', anul LXXIV, 1956, nr.8-9,
augusl-scptembrie, pp. 797-800. Confirmate de cercetările lui
Gabriel Ştrempel (cf. Introducere la voi. Antim Ivireanul, Predici.
Bucureşti, Editura „Meridiane”, 1972, p. XLVII), opiniile lui Al. I.
Ciurea rămân deocamdată stabile, chiar dacă ipotezele în cauză încă
„nu pot fi respinse de plano", păstrându-şi, ca supoziţii, caracterul

178
lucrativ (v. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche,
voi. II. Bucureşti, Editura Universităţii din ..., 1998, p. 373).
35. Mihail-Gabriel Popescu, op. cit., p. 55.
36. op. cit.
37. ibidem
38. Eugen Negriei, Antim Ivireanul..., 1997, p. 14.
39. V. o asemenea sinteză la drd. Petre Rădăşanu, Tematica
„Didahiilor ” mitropolitului Antim Ivireanul, în: „Studii Teologice”,
seria a Il-a, XXIX, 1977, nr. 5-8, mai-ocl., pp. 552-563.
40. v. M.-G. Popescu, op. cit., partea a Il-a,..., p. 58.
41. v. Petru Rădăşanu, Tematica..., p. 559.
42. v. P. Rădăşanu, op. cit., p. 558-559.
43. op. cit., p. 557-558.
44. pr. prof. dr. Dumitru Belu, Opera predicatorială a lui
Antim Ivireanul, în: „Mitropolia Banatului”, XVI, 1966, p. 490.
45. V. pr. prof. dr. D. Belu, op. cit., p. 488.
46. idee sugerată (şi) de Gabriel Ştrempcl în prefeţele sale...
47. Este probabil, devreme ce el însuşi, făcând dovada
legăturii cuvântului (de învăţătură) cu fapta proprie, îşi riscase
scaunul, în 1711, participând, în tabăra militară brâncoveană, de
partea cantacuzinilor fîlo-ruşi, în perspectiva războiului cu turcii. Şi
este probabil, fiindcă speranţa, cuvintele şi gesturile lui nu erau
izolate, ci se inserau cu felul propriu în acea „mişcare naţională
religioasă”, latentă, dar tenace, care ,je întindea de la noi până în
Herţegovina, la sârbi", unde, cum arăta Prof. Teodor M. Popescu,
în frunte se aflase, la un moment dat, chiar un prelat, patriarhul
Arsenie Cemoievici (f 1689) - v. T. M. P., Antim Ivireanul, apostol
şi mucenic al dreptei credinţe, în: „Biserica Ortodoxă Română”,
LXXIV, nr. 8-9, aug-sept. 1956, p. 859.
48. v. M.-G. Popescu, op. cit., partea a Il-a, pp. 63-67.
49. op. cit., p.63
50. op. cit., p. 48.
51. ibidem
52. cf. op. cit., p. 64.
53. ibidem
54. cf. op. cit., p. 65.
55. cf. op. cit., p. 67.
56. V. pr. conf. Al. I. Ciurca, op. cit., p.805.

179
 57. Sf.Ioan Gură de Aur - apud pr. dr. Ilie I. Ivan, op.cit., p.36.
58. Prof. N. Petrescu: Omiletica pentru seminariile
teologice. Bucureşti, Editura IBMBOR, 1997, p. 28.
59. A ntim Ivircanul, Opere ... 1997, p. 87.
60. V. pr. prof. dr. D. B elu, op. cit., p. 465 şi în cont.
61. op. cit., p. 466.
62. Ibidem.
63. cf. pr. conf. Al. I. C iurea, op. cit., p. 808.
64. Ibidem.
65. pr. prof. dr. D. Belu, op. cit.
66. v. A l. I. C iurea, op. cit.
67. v. M.-G. Popescu, op.cit., p. 50.
68. v. E ugen Negriei: Rugăciunea în Didahiile lui Antim, în
voi. „Sfântul ierarh martir Antim Ivireanul - ocrotitor spiritual"-
voi. I. Rm. Vâlcea, Editura „Conphys”, 1999, pp. 78-81.
69. v. Dan Horia M azilu, Voievodul dincolo de sala tronului.
Scene din viaţa privată. Iaşi, Editura „Polirom”, 2002, p. 547.
70. v. E. N egriei, op. cit., 1997, pp. 10-25.
71. epicheremă - „polisilogism dezvoltat...”
72. Noi înşine am făcut trimitere la poezia „Dintre sute de
catarge", în care repetiţia sintagmelor „vânturile, valurile" şi
„valurile, vânturile" ne trimetea la procedeul antimian şi, de aici, la
supoziţia cunoaşterii de către Eminescu, măcar parţial, a
„Didahiilor" - cf I. St. L., Sfântul Antim Ivireanul - «vistierie de
daruri»...2000, pp. 123-127. Astăzi, aducem o completare sau un
amendament (?) acestei supoziţii arătând că sintagma „vânturile,
valurile" (şi în formă inversă) o putuse prelucra marele poet şi în
baza următoarelor versuri din culegerea folclorică a lui M iron
P om piliu, prietenul său:
Jelui-m-aş şi n-am cui Numai grele porumbele
Jelui-m-aş codrului - Să le bată vânturi grele,
Codru-ifalnic ca şi mine Vremurile, vânturile
Căci nici frunza nu-i rămâne, Ca pe mine gândurile.
73. v. Antim Ivireanul, Opere ... 1997, p. 135-136
74. E. Negriei, op. cit., p. 17-18.
75. op. cit., p. 18.
76. Ibidem.
11. Ibidem.

180
 78. op. cit., p. 24.
79. v. op. cit., p. 20-21.
80. op. cit., p. 21.
81. v. Dan Horia Mazilu, Voievodul dincolo de seda
tronului..., 2003, p. 546.
82. E. Negriei, op. cit., p. 19.
83. Dan Horia Mazilu, Antim Ivireanttl - scriitorul dispus
să experimenteze, în voi. D. H. M., Un „Dracii la ” pe care
Occidentul l-a ratat. Din istoria literaturii medievale. Bucureşti,
Editura „Floarea darurilor”, 2001, pp. 229-234.
84. opinie susţinută just de către prof. Dan Horia Mazilu, Ia
care ne-am referit şi noi de mai multe ori în lucrarea de faţă.
85. E. Negriei, op. cit., p. 128.
86. pentru care v. o sinteză la E. Negriei, op. cit., pp. 127-
160 ş.c.l.
87. v. loan St. Lazăr, op. cit., pp. 67-127.
88. v. mai sus rolul „vorbirii frumoase” în visiunea
predicatorilor patristici. După Nichifor Crainic: frum osul în sine,
definit în mod vag de metafizică, devine pentru noi frumosul în
Dumnezeu şi astfel cl este izvor transcendent al tuturor fnimuseţilor
din ordinea văzută, fie fintmuseţile naturale, fie frumuseţile artistice,
fie frumuseţile morale' (cf. N. C., Nostalgia paradisului... Iaşi, Editura
„Moldova”, 1994, p. 102). Mai scurt şi tot în viziune teologică:
,fintmosul artistic este spiritual sau nu este" - cf. Mihail Diaconcscu,
Prelegeri de estetica Ortodoxiei, voi. I. Galaţi, Editura „Porto-
Franco”, 1996, p. 139 (v. şi pp. 67- 145, 241-245 şi 293-385).
89. v. Al. I. Ciurea, op. cit., p. 815-817; M.-G. Popescu, op.
cit. p. 67-80.
90. „Nimeni altul, în vremea aceea, nu s-a aplecat, cu atâta
hotărâre, cu atâta dragoste şi cu atâta înţelegere spre cei uitaţi,
într-o societate medievală bazată pe crunta exploatare. Nici o altă
personalitate a timpului n-a avut inima şi curajul lui" - afirmă un
teolog, M.-G. Popcscu, în op. cit., p. 88.
91. v. E. Negriei, op. cit., p. 177.
92. v. A. Rosctti, B. Cazacu, Istoria limbii literare române,
voi. I. Bucureşti, Editura Academiei, 1961, p. 101.
93. v. Al. I. Ciurea, op. cit., p. 815-816.
94. E. Negriei, op. cit.,... 1997, p. 14.

181
 95. v. E. Negriei, op. cit., p. 59.
96. Menţionăm că, în consemnarea paginilor de la care cilăm sau
la care facem trimitere, folosim voi. Antim Ivireanul, Opere..., 1997.
97. Ne-am referit şi noi la acest aspect, relevând - apud A.
Marino - barocul ca o „forma mentis, o constantă a vie(ii spirituale
şi, implicit, o structură permanentă în istoria artei ”, ceea ce se poate
exemplifica - cf. G. Călinescu - şi cu „permanenta esenţă barocă a
Asiei". Nu în ultimul rând, am referit, în cazul Iui Bossuet, la
părăsirea stilului „alicişi" (raţionalist) şi adoptarea, în ultima parte a
vieţii, a stilului „asiatic" (pasional), după modelul hrisostomic, care
lui Antim îi era organic - v. Ioan St. Lazăr, op. cit., p. 88, 89, 119).
Dar toate acestea completează cu noi deschideri opinia prof. Dan
Horia Mazilu care evidenţiază, la Antim, „asimilarea unei
experienţe oratorice ce are foarte multe puncte comune cu
teoretizările şi opera practică a predicatorilor şi retorilor Barocului
european" (v. D. H. M., Proza oratorică..., voi. II,... p. 183).
98. v. Mihaii Diaconescu, Prelegeri de estetica Ortodoxiei,
voi. I, Teologie şi estetică..., pp. 202-235 (,Jzstefica urâtului").
99. v. Al. Piru, Istoria literaturii române de la origini până
azi. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 226.
100. v. şi E. Negriei, Poezia medievală în limba română.
Craiova, Editura Vlad&Vlad, 1996, p. 96-97.
101. cf. G. Ştrempel, Cronologia vieţii şi a operei, în voi.
Antim Ivireanul, Opere. Didahii,... 1997, p. IX-XI.
102. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până
în prezent, ediţia a Il-a ... Bucureşti, Editura „Minerva”, 1982, p. 12.
103. Dan Horia Mazilu, Proza oratorică ..., II, 1986, p.
178-179; idem, Recitind literatura română veche ..., II, 1998, p. 374.
104. N. Manolescu, Istoria critică a literaturii române.
Bucureşti, Editura „Eminescu”, 1990, p. 42.
105. Al. I. Ciurca, op. cit., p. 815.
106. Prof. Teodor M. Popescu, Antim Ivireanul, apostol şi
mucenic al dreptei credinţe, în: „Biserica Ortodoxă Română”,
LXXIV, nr. 8-9, aug.-sept. 1956, p. 861
 în c h e ie r e

„Ca şi în literatura franceză a «marelui secol», oratoria

românească poartă un nume ecleziastic: al mitropolitului
Antim" - consideră George Ivaşcu în monumentala sa „Istorie
a literaturii române", voi. I, în care continuă: „Dacă nu el este
întemeietorul acestei specii la noi, el e cel dintâi care a
dovedit, aşa cum Ureche şi Costin o făcuseră pentru proza
istorică, iar Dosoftei pentru poezie, capacitatea limbii române
de a îmbrăca în hainele unei clocinţc naţionale, gândurile şi
ideile teologice cele mai subţiri, ca şi patosul moral şi critica
de moravuri'1.
Oricât s-ar insista pe originea sa alogenă (ivireană) şi pe
formaţia sa în alte locuri (la Constantinopole, mai ales),
tipograful şi apoi ierarhul Antim nu poate fi izolat (pentru că el
însuşi nu s-a izolat !) de trecutul şi prezentul cultural-spiritual
al Ţării Româneşti, pe care a slujit-o exemplar, după cum nu
poate fi izolat de sensul (viitorul) înalt, creştin, la care şi-a
chemat contemporanii (de aici), prin lupta pentru demnitate şi
libertate. A pus pentai acestea în lucrare toată buna sa credinţă
de om spiritualizat, conştient că talanţii (Ia el, talentele !) cu
care l-a înzestrat Dumnezeu trebuie să fructifice în slujba
Ortodoxiei şi a dreptcredincioşilor ei; şi-a centrat discursul pe
învăţăturile Mântuitorului Hristos, cu aplicare la nevoile şi
aspiraţiile majore ale păstoriţilor săi, cu care şi-a identificat
destinul, manifcstându-se, din planul Sacerdotium-ului, ca
neînfricat luptător; a pus şi în „Didahii" acea doză proprie de
simţire artistică, prin care, deopotrivă cu structurarea canonică
a textului şi cu procedeele „personale” (inerent retorice !) ale
oratorului, a ajuns direct la inima şi cugetul ascultătorilor. Faţă
de Varlaam, liniştitul şi profundul tâlcuitor al pericopelor
evanghelice, Antim, prin patosul trăirilor spirituale comunicate,

183
prin formulările memorabile şi amploarea copleşitoare a
lirismului, este un răscolitor de suflete, care militează pentru
ideea înaltă, hristică şi nu-1 lasă neschimbat pe ascultător. în
pofida elaborării lor poate la fel de metodice ca în cazul
cazaniilor lui Varlaam şi sugerând însuşirea optimală a
„figurilor” retoricii, ,J)idaluile ' antimiene urmează mişcarea
vie a minţii şi inimii unui spirit superior, care-şi asumă puterea
de a conduce (învăţându-i) pe contemporanii săi, prin arcanele
doctrinei şi ale poruncilor dumnezeieşti de viaţă creştină,
pentru ca ei să iasă din „robia vcivilonecisca ’ a asupririi şi
viciilor şi să-şi purifice existenţa în scopul mântuirii. Oratorul
Antim, inspirat de Duhul Sfânt, avea o „■vâna' de profet
întemeietor şi, dacă ar fi primit această misiune, ar fi despicat
cu cârja Iui marea vremii eliberându-şi semenii creştini...
Cu multă îndreptăţire, pr. prof. Ion Ionescu, pentru
viaţa lui de sfinţenie, pentru multiplele lui activităţi dăruite
Bisericii ortodoxe şi neamului românesc, pentru credinţa,
nădejdea şi dragostea lui de Dumnezeu şi de aproapele, pentru
smerenia şi mucenicia lui, îl aşează pe Sfântul Antim Ivireanul
între alesele „icoane de sfinţi slăviţi ai Bisericii ţării
româneşti'. Cu un adagiu, din partea aceluiaşi autor: „Lui
Antim i se cuvine nu numai datorată recunoştinţă şi cinstire
românească, ci şi recunoaşterea şi preţuirea (din partea)
Ortodoxiei întregi... se cuvine cu atât mai mult cu cât marele şi
vrednicul ierarh, ostenitor şi luptător al dreptei credinţe, a
îndurat năpastă, osândă şi pătimire nedreaptă, nu pentru
păcatele sau pentru interesele sale omeneşti, ci întru
îndeplinirea datoriilor lui de bun păstor de turmă, care, după
cuvântul Evangheliei şi al său, şi-a pus sufletul pentru noi”.
„Mitropolitul Antim al Ţării Româneşti a înscris unul
din cele mai mari nume în istoria Bisericii şi a neamului
nostru ' - scria Prof. Teodor M. Popescu şi din excepţionalul
său portret făcut lui Antim Ivireanul, ca „apostol şi mucenic al
dreptei credinţe”2, vom cita în continuare cu un rost conclusiv.
Ideea autorului este că toate talentele şi toate multiplele

184
 activităţi ale Sfanţului Antim aveau virtuţi catehetice,
purtătoare ale unei mari iubiri pentru oameni şi pentru neam.:
„«Prea smeritul întru monahi» propovăduia ...pe calea
tiparului, învăţa, sfătuia, mustra, îndrepta, întărea duhovniceşte
pe cititorii săi. Dincolo de nevoile vieţii lui modeste de
călugăr, el îndeplinea, tipărind, nevoile sufleteşti ale neamului
românesc.
...Misionar al cărţii, Antim a făcut din fiecare carte un
purtător de bun gând al său. Tipograful se transformă în
părinte, învăţător şi sfetnic al tuturor şi trimite cartea ca de la
inima sa. La începutul sau la sfârşitul cărţii, el găseşte mai
totdeauna loc şi prilej să adauge cuvinte potrivite, trebuitoare
cititorilor. De n-ar fi fost decât un asemenea tipograf smeritul
Antim merita pentru totdeauna lauda şi recunoştinţa neamului
românesc. Mai multe din cărţile lui erau («acum întâi»)
tălmăcite, alcătuite sau tipărite în limba românească. Antim a
adus astfel o mare şi preţioasă contribuţie la istoria noastră
culturală, la luminarea, la înduhovnicirea şi la zidirea
sufletului românesc. El este unul din ctitorii culturii noastre.
Şi nu numai neamul nostru a câştigat din munca de zi şi
de noapte, de fiecare an, a lui Antim Ivireanul, din „sudorile
fru n ţii” şi de la mintea lui. Creştinii de limba greacă, arabă,
slavonă şi de limba lui georgiană, au primit dar de mult preţ
sufletesc în cărţile tipărite în aceste limbi - mai toate limbile
ortodoxe. Este ştiut că este mare în această privinţă meritul
binecredinciosului şi darnicului voievod Constantin
Brâncoveanu, dar fără un om ca Antim Ivireanul nu se putea
gândi filantropia culturală princiară a Ţării Româneşti spre
toate laturile creştine ortodoxe...”
Pentru unii contemporani (şi pentru unii dintre
cercetătorii de azi), implicarea lui Antim în politie şi, mai
concret, în politica Ţării Româneşti, a fost o aventură. O parte
din oamenii Bisericii de atunci, mai ales inamicii lui
,ş:avistnicf\ au profitat de dispariţia lui pentru a-1 acuza în
continuare pentru infidelitate faţă de Regnum (puterea

185
 domnească şi Puterea Otomană), nu au fost dispuşi să-i
înţeleagă resorturile şi, în pofida sfârşitului său tragic, l-au
socotit mereu proscris (devreme ce fusese caterisit). Şi pentru
G. Ivaşcu, acest Nifon al secolului al Ăl'III-lea n-a rezistat,
nici el tentaţiei de a se amesteca în politica ţării şi a-şi juca
rolul de «spiritus rector» dincolo de sfera bisericii şi a culturii.
Antiotoman aprig, dar fără «cuminţenia pământului» ce o
întruchipa genial Brâncoveanu, s-a azvârlit cu ochii închişi, în
aventurismul politic al Cantacuzinilor ... ”3. Or, chiar dacă
suntem de acord că Antim a greşit riscând ieşirea din prudenţa
brâncoveană, viaţa proprie (şi unică !) a înţeles să şi-o închine
până la capăt unui ideal de libertate şi demnitate consonant cu
al neamului pe care-l păstorea. El şi-a trăit exemplar „clipa
istorică”4, asumându-şi un destin jertfelnic.
„...El s-a simţit totdeauna dator acestei ţări care l-a
primit şi l-a cinstit şi a ţinut nu numai să se achite conştiincios
de datoria sa de recunoştinţă, ci şi să îndatoreze sie-şi ţara. A
făcut cu prisosinţă şi cu distincţie, cu acea discreţie, mărinimie
şi bună cuviinţă, care consacră calităţile sufleteşti cu titlul de
mari virtuţi creştine - sublinia, în panegiricul său Prof. Teodor
M. Popescu. „Antim Jvireanul avea în dar însuşirile şi simţul
marilor ierarhi creştini. El a primit şi a îndeplinit misiunea sa
de arhipăstor cu tot sufletul său, ca pe o misiune către suflete
ce trebuiesc mântuite, privind sufletul omenesc la justa sa
valoare spirituală şi gândind anume la mântuirea lui ca la
datoria sa de sine înţeleasă, mai presus de toate datoriile, de
piedicile şi de greutăţile ce puteau ji. în cuvinte calde, sincere
şi simple, el întoarce pe oameni la sufletul lor, ca la bunul lor
cel nepreţuit, care e dar dumnezeiesc şi are frumuseţe de chip
dumnezeiesc..f*.
Dincolo de orice altă comparaţie cu marii oratori
creştini ai vremii (la care ne-am referit şi noi, sumar, aici6),
contează această puternică relaţie sufletească şi duhovnicească
cu ascultătorii şi, inerent, cu cititorii lui. Viaţa „Didahiilor ’ lui
Antim nu s-a încheiat odată cu sfârşitul lui tragic, ci continuă şi

186
azi, fiindcă şi azi, oratorul creştin care a fost prin excelenţă, ne
vorbeşte, prin ele, catehetic, persuasuv, într-o limbă literară
aleasă, pe care încă o percepem plăcut. Antim ne este prin veac
deopotrivă predicatorul de mare tensiune ideatică şi morală şi
de mare iubire creştinească şi scriitorul pe măsură. Intrat în
istoria oratoriei creştine, Sfântul Antim Ivireanul este, după
mărturia istoricilor teologi, „unul dintre cei mai mari
predicatori ai tuturor timpurilor'1\ intrat în istoria literaturii
române, rămâne ctitorul cultural incontestabil al vremii sale,
care „experimentează” structuri oratorice şi forme stilistice,
îngemănând tradiţia patristică şi retorica barocă a speciei şi
trăind „euforia noviciatului' artistic (E . N e g r ie i).
L-am numit de atâtea ori, familiar, Antim, în timp ce el
ne transmite prin veac vibraţia spiritului creştin în criza istoriei,
vibraţia unui sfânt, deopotrivă, al nostru şi universal. A-l citi şi
a-I iubi este datoria noastră continuă prin care să răspundem
iubirii, faptelor şi jertfei lui.

N o te b ib lio g r a fic e

1. G. Ivaşcu, Istoria literaturii române, voi. I. Bucureşti,

Editura Ştiinţifică, 1969, p. 230.
2. Prof. Teodor M. Popescu, Antim Ivireanul, apostol şi
mucenic al dreptei credinţe, în: „Biserica Ortodoxă Română”,
LXXIV, 1956, nr. 8-9, aug.-sept., p. 853-854.
3. G. Ivaşcu, Istoria literaturii române ... 1969, p. 231.
4. v. şi Ioan St. Lazăr, Sfântul Antim Ivireanul - «vistierie
de daruri» ... 2000, p. 162.
5. Teodor M. Popescu, Antim Ivireanul, apostol .... 1956,
p.854
6. dar v. Ioan St. Lazăr, op. cit., pp. 115-121.
7. Mircea Păcurariu, Dic{ionanil teologilor români.
Bucureşti, Editura „Univers enciclopedic”, 1996, p. 220.

187
 B ib lio g r a fie s e le c tiv ă

I. Volume

1. Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediţie Jubiliară a Sfanţului

Sinod....versiune...redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu
Anania. Bucureşti, Editura IBMBOR, 2001.
2. Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea şi cu
purtarea de grijă a PreaFericitului Părinte Teoctist ... (Bucureşti)
1988 (Societatea Biblică Interconfesională din România).
3. Antim Ivireanul, Didahii. Bucureşti, Editura „Minerva”,
1983. Postfaţă: Antim între realitate şi utopie, de Florin Faifer.
4. Antim Ivireanul, Opere. Didahii, ediţie de Gabriel
Ştrempel. Bucureşti, Editura „Minerva”, 1997.
5. Antim Ivireanul, Predici, ediţie îngrijită, studiu
introductiv şi note de Gabriel Ştrempel. Bucureşti, Editura
Academiei, 1962.
6. Antim Ivireanul, Predici, ediţie de Gabriel Ştrempel.
Bucureşti, Editura „Meridiane”, 1972.
7. * * * A/ttimiana, voi. I (antologie de studii şi articole).
Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 2004 (Centrul de Studii
Medievale ,Antim Ivireanul").
8. Doru Bădără, Tiparul românesc la sfârşitul secolului al
Xl'II-lea şi începutul secolului al ĂTTII-lea. Brăila, Editura „Istros”,
1998 (Muzeul Brăilei).
9. pr. dr. Ioan L. Băjău, Predica în slujirea dreptei credinţe
în primele patru veacuri. Craiova, Editura Sitech, 1997.
10. Ion Bianu, Nerva Hodoş, Bibliografia românească
veche. 1508-1803, tom 1(1508-1716). Bucureşti, 1903.
11. pr. prof. dr. Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă,
A-Z...Bucureşti, Editura IBMBOR, 1994.
12. G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până
în prezent, ediţia a Il-a ... Bucureşti, Editura „Minerva”, 1982.
13. Virgil Cândea, Raţiunea dominantă. Contribuţii la istoria
umanismului românesc. Cluj-Napoca, Editura „Dacia”, 1979.
14. Ştefan Ciobanu, Istoria literaturii române vechi, ediţie
îngrijită, note şi prefaţă de D. H. Mazilu. Bucureşti, Ed. „Eminescu”,
1989.
188
 15. Pr. prof. Ioan G. Coman, Probleme de filosofic şi
literatură patristică. Bucureşti, Editura IBMOR, 1995.
16. Anton Maria del Chiaro, Revoluţiile Valahiei, cu o
prefaţă de Nicolae Iorga. Iaşi, 1929.
17. Mihail Diaconescu, Prelegeri de estetica Oilodoxiei, voi. I.
Teologie şi estetică; voi. II, Ipostazele artei. Galaţi, Editura „Porto-
Franco”, 1996.
18. Corneliu Dima-Drăgan, Biblioteca unui umanist român,
Constantin Cantacuzino Stolnicul. Bucureşti, 1967 (Comitetul de
Stat pentru Cultură şi Artă - Consiliul Aşezămintelor Culturale).
19. Fanny Djindjihaşvili, Antim Ivireanul - cărturar
umanist. Iaşi, Editura „Junimea”, 1982.
20. Nicolae Dobrescu, Viaţa şi faptele lui Antim Ivireanul,
mitropolitul Ungrovlahiei. Bucureşti, 1910.
21. Vasile Drăguţ, Dicţionar de artă medievală românească.
Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976.
22. AI. Duţu, Cultura română în civilizaţia europeană
modernă. Bucureşti, Editura „Minerva”, 1978.
23. Al. Duţu, Sinteză şi originalitate în cultura românească.
Bucureşti, Editura Enciclopedică Română, 1972.
24. Filocalia română, traducere de pr. prof. dr. D. Stăniloae,
ediţia a Il-a. Bucureşti, Editura „Harisma”, voi I, 1992.
25. pr. prof. dr. Constantin Galeriu, Jertfă şi Răscumpărare.
Bucureşti, Editura „Harisma”, 1991.
26. *** învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său
Theodosie, text ales şi stabilit de Florica Moisil şi Dan Zamfirescu.
Bucureşti, Editura „Minerva”, 1970.
27. Ion Ionescu, Icoane de sfinţi slăviţi ai Bisericii Ortodoxe
Române. Barda, Editura „Cuget românesc”, 2003.
28. Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii
religioase a românilor - ediţia a Il-a revăzută şi adăugită, voi. II.
Bucureşti, Editura Ministerului de Culte, 1930.
29. Nicolae Iorga, Istoria literaturii româneşti, voi II. De Ia
1688 la 1780, ediţia a Il-a. Bucureşti, 1928.
30. Pr. dr. Ilie I. Ivan, Omiletica Ortodoxă. Repere teoretice,
metodice şi practice...Editura Episcopiei Argeşului şi Muscelului,
1999.

189
 31. Maria Ivaniş-Frenţiu, Limba română şi limbajul
rugăciunii. Limba română ca limbă liturghică. Bucureşti, Editura
„Anastasia”, 2001.
32. George Ivaşcu, Istoria literaturii române, voi. I.
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969.
33. Ioan St. Lazăr, Sfântul Antim Ivircanul -„vistierie de
daruri", poem critic în patru părţi (Omul, Umanistul, Artistul,
Sfântul). Rm. Vâlcea, Editura „Almarom”, 2000.
34. Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române,
voi. I. Bucureşti, Editura „Eminescu”, 1990.
35. Henri-Irenee Marrou, Patristică şi umanism. Bucureşti,
Editura „Meridiane”, 1996.
36. Dan Horia Mazilu, Barocul în literatura română din
secolul al XVII-lea. Bucureşti, Editura „Minerva”, 1976 (Momente -
Sinteze).
37. Dan Horia Mazilu, Introducere în opera lui Antim
Ivireanul. Bucureşti, SC Editura „Minerva” SRL, 1999.
38. Dan Horia Mazilu, Proza oratorică în literatura română
veche, voi. I-II. Bucureşti, Editura „Minerva”, 1986.
39. Dan Horia Mazilu, Recitind literatura română veche, voi.
II. Bucureşti, Editura Universităţii din ..., 1998.
40. Dan Horia Mazilu, Voievodul dincolo de sala tronului.
Scene din viaţa privată. Iaşi, Editura „Polirom”, 2004.
41. arhim. Veniamin Miclc, Trepte spre amvon. Sfânta
mănăstire Bistriţa-Eparhia Râmnicului, 1993.
42. Mircea Muthu, Literatura română şi spiritul sud-est
european. Bucureşti, Editura „Minerva”, 1976.
43. Eugen Negriei, Antim Ivireanul. Logos şi Personalitate.
Bucureşti, Editura „Du Style”, 1997.
44. Eugen Negriei, Poezia medievală în limba română.
Craiova, Editura Vlad & Vlad, 1996.
45. Pr.prof.univ.dr. Mircea Păcurariu, Dicţionarul teologilor
români. Bucureşti, Editura”Univers enciclopedic”, 1996.
46. prof. N. Petrescu, Omiletica pentru Seminariile
Teologice. Bucureşti, Editura IBMBOR, 1977.
47. AI. Piru, Istoria literaturii române de la origini până la
1830. Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977.

190
 48. M ihai R ădulescu, Antim Ivirecimd - învăţător, scriitor,
personaj, cu o prefacă dc P. S. Irineu Slătineanul. Bucureşti, Editura
„Ramida”, 1997 (Fundaţia „Antim Ivireanuf' - Râmnicu-Vâlcea).
49. Quintilian, Arta oratorică, 3 voi., traducere, studiu
introductiv, tabel cronologic, note, indici de María Helco. Bucureşti, Ed.
„Minerva”, 1974.
50. Paul Ricoeur, Metafora vie. Bucureşti, Editura „Univers”,
1984.
51. M ario R uffini, Biblioteca Stolnicului Constantin
Cantacuzino ... Bucureşti, Editura „Minerva”, 1973.
52. Sfântul loan G ură dc A ur, Despre preoţie, traducere de
D. Fccioru. Bucureşti, Editura IBMBOR, 1987.
53. Sfântul loan G ură dc A ur, Predici...Bacău, Editura
„Bunavestire”, 1997.
54. T om as Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului creştin, voi. I.
manual sistematic. Sibiu, Editura „Deisis”, 1997.
55. Preot prof. dr. D um itru Stăniloae, Iisus Hristos - lumina
lumii şi îndumnezeitond oamenilor. Bucureşti, Editura „Anastasia”,
1993.
56. Preot prof. dr. D um itru Stăniloae, Iubirea creştină,
Selecţia textelor şi postfaţă de Sandu Frunză. Galaţi, Editura „Porto-
Franco”, 1993.
57. Preot prof. dr. D um itru Stăniloae, Teologia dogmatică
ortodoxă, voi. II... Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, 1997.
58. G abriel Ştrcm pel, Antim Ivireanul. Bucureşti, Editura
Academiei Române, 1997.

II. Studii şi articole în volum e colective

1. V aleriu Anania, Cultura şi Sfinţenia Ivireanului, în voi.

„Sj'ântul Antim Ivireanul - ocrotitor spiritual", I, Râmnicu-Vâlcea,
Editura „Conphys”, 1999, pp. 64-68.
2. loan St. Lazăr, Despre o „grădină a Maicii Domnului''
(Antim Ivireanul şi destinul spiritual şi cultural al Episcopiei Râmnicului),
în voi. ,Antimiana", I (antologie de studii şi articole). Râmnicu-Vâlcea,
Editura „Conphys”, 2004 (Centrul de Studii Medievale ,Antim
Ivireanuf j, pp. 332-339.
 3. Ioan St. Lazăr, Semnificaţia anilor de păstorire îa Râmnic
pentnt viaţa şi opera Sfântului Antim Ivireanul, în voi. ,firea Sfinţitul
Gherasim, Episcopul Râmnicului, îa 90 de ani”, volum îngrijit de Ioan
St. Lazăr şi pr. Constantin Cârstea. Râmnicu-Vâlcea, Editura
„Adrianso”, 2004, pp. 289-307.
4. Eugen N egriei, Antim Ivireanul - iniţiatorul elocinţei
religioase, în voi. ,JSfântul Antim Ivireanul - ocrotitor spiritual', I ...
Râmnicu-Vâlcea, Editura „Conphys”, 1999, pp. 82-88.
5. Eugen N egriei, Rugăciunea în „Didahiile” lui Antim
Ivireanul, în voi. „Sfântul Antim Ivireanul - ocrotitor spiritual', I ...,
1999, pp. 78-81.
6. P. S. Irineu Slătineanul, Cult şi rugăciune în viaţa şi
opera Sfântului Antim Ivireanul, în voi. „Sfântul Antim Ivireanul -
ocrotitor spirituaV, I ..., pp. 69-77.
7. P. S. Irineu Slătineanul, «învăţătură bisericească» a
vlădicăi Antim, în voi. ,Sfântul Antim Ivireanul - ocrotitor
spiritual’, I ..., pp. 91-96.
8. G abriel Ştrem pel, O rară tipăritură a lui Antim
Ivireanul, în voi. „Sfântul Antim Ivireanul —ocrotitor spiritual', I ...,
pp. 88-90.

III. Studii şi articole în publicaţii periodice.

1. pr. D um itru Bălaşa, Martiriul părintelui mitropolit Antim

Ivireanul, în: „Lumina lumii”, Rm. Vâlcea, anul I, 1992, nr.l, p. 12-
14 şi anul VII, 1998, nr. 7, p. 14-21, 58-61.
2. pr. drd. Ioan B ăjău, Predica, mijloc de propovăduire şi de
păstrare a dreptei credinţe în trecut şi azi, în: „Mitropolia Olteniei”,
XXVII, 1975, nr. 1-2, ian-feb, p. 48-58.
3. pr. drd. Ioan L. B ăjău, Predica ortodoxă în perioada
Triodului şi în perioada Penticostarului, în: ‘Studii Teologice”, seria
a Il-a, XXVII, 1975, nr. 9-10, nov-dec, p. 759-774.
4. pr.dr. M arcu B ănescu, Inspiraţie şi strădanie în predică,
în „Mitropolia Olteniei”, XXXVII, 1985, nr. 1-2, ian-feb, p. 29-35.
5. pr. prof. dr. D. Belu, Opera predicatorială a lui Antim
Ivireanul, în: „Mitropolia Banatului”, anul XVI, 1966, nr. 7-9, p.
483-493.

192
 6. pr. prof. dr. D um itru B elu, Predica apostolică, în
¡’’Mitropolia Ardealului, XI, 1966, nr. 1-3, ian-mar, p. 100-108.
7. pr. prof. D. Belu, Predica postapostolică, în : „Mitropolia
Ardealului”, anul XI, 1966, nr. 4-6.
8. pr. prof. dr. D um itru Belu, Vechiul Testament ca izvor
omiletic, în: „Mitropolia Ardealului”, an II, 1957, nr. 11-12.
9. pr. prof. dr. Teodor Bogodac, Personalitatea mitropolitului
Antim Ivireanul, în „Mitropolia Banatului”, anul XVI, 1966, nr. 7-9, p.
467-482.
10. Enc Branişte, învăţăminte din predica patristică pentm
predica de azi, în: „Biserica Ortodoxă Română”, LXV, ian-martie 1947,
nr. 1-3,p. 50-62.
11. M atei C azacu, Cum a murit Antim Ivireanul! în:
„Mitropolia Olteniei”, anul XXII, 1970, nr. 7-8, iulie-august, p. 671-
691.
12. pr. conf. Al. I. Ciurea, Antim Ivireanul—predicator şi orator,
în: „Biserica Ortodoxă Română”, anul XXIV, 1956, nr. 8-9, aug-sept, p.
775-816.
13. V irgil C ândca, Melcul, raza şi steaua, în: „Luceafărul”,
XVI, 1973, nr. 2.
14. D am aschin C oravu, Precizări şi contribuţii la
Bibliografia românească veche, în: „Mitropolia Olteniei”, an XX,
1966, nr. 9-10.
15. pr. drd. C onstantin D uţu, Importanţa Vechiului
Testament ca izvor al predicii, în: „Studii teologice”, 1978, nr. 1-2.
16. A lexandru E lian, Antim Ivireanul - apărător al
prerogativelor scaunului mitropolitan al Ungrovlahiei, în: „Studii
Teologice”, seria a Il-a, an XVIII, 1966, nr. 9-10, nov-dec, pp. 519-
530.
17. IPS F irm ilian, 250 de ani de la moartea mitropolitului
ţării Româneşti Antim Ivireanul, în: „Mitropolia Olteniei”, an. XVIII,
1966, nr. 9-10, p. 763-764.
18. arhim. prof. dr. N icolae M ladin, Personalitatea morală
creştină în: „Mitropolia Ardealului”, an XI, ian-mar 1966, nr. 1-3,
pp. 68-80.
19. V irgil M olin, Unde a învăţat Antim Ivireanul meşteşugul
de ţipam ic?, în: Glasul Bisericii', anul XXV, 1966, nr. 9-10, pp.
424-434.

193
 20. Dragoş Morărescu, Antim Ivireanul, xilograf, în
„Cântarea României”. Bucureşti, nr. 38/1983 şi în „Lumina lumii”,
Rm. Vâlcea, an. IX-X, nr. 9-10, pp. 7-20.
21. pr.prof. Nicolae Neaga, Teologia Vechiului Testament şi
actualizarea ei, în: „Mitropolia Olteniei”, an XXVIII, 1976, nr. 3-4.
22. pr. Emil Nedelescu, Contribuţia lui Antim Ivireanul la
restaurarea şi înfnunuseţarea sfintelor locaşuri din Eparhia Râmnicului
Noului Severin, în: „Mitropolia Olteniei”, an XVIII, sepl-oet, 1966, nr.
9-10, pp. 820-824.
23. pr. prof. Nicolae Petrescu, Despre slujirea preoţească, în:
Mitropolia Olteniei, XXXVII, ian-febr 1985, nr. 1-2, pp. 35-44.
24. Mihail-Gabriel Popescu, Mitropolitul Ungrovlahiei Antim
Ivireanul, cănnuitor bisericesc şi propovăduitor al Evangheliei, în: „Studii
Telologice”, anul XX, 1969, nr. 1-2, ian-febr, pp. 81-96; partea a doua:
Mitropolitul Antim Ivireanul ca propovăduitor al Evangheliei, op. cil., nr. 3-
4, pp. 44-81.
25. prof. Teodor M. Popescu, Antim Ivireanul, apostol şi
ucenic al dreptei credinţe, în: „Biserica Ortodoxă Română”, anul
LXXIV, 1956, nr. 8-9, aug-sep, pp. 853-863.
26. „Proclamarea solemnă a canonizării Sfântului Ierarh
Martir Antim Ivireanul' şi „Actul sinodal de canonizare” în:
„Biserica Ortodoxă Română”, an CX, 1992, nr. 7, iulie-oct, pp. 162-
180.
27. drd. Petru Rădăşanu, Tematica „Didahiilor”
Mitropolitului Antim Ivireanul, în: „Studii teologice”, seria a Il-a,
XXIX, 1977, nr. 5-8, mai-ocl, pp. 552-563.
28. pr. prof. Nicolae Şerbănescu, Mitropolitul Antim: 1716-
septembrie-1966, în: „Mitropolia Olteniei”, an XVIII, 1966, nr. 9-10,
septembrie-octombrie, pp. 779-787.
29. D. Teodor, Documentar despre Antim Ivireanul, în:”Studii
Teologice”, scria a Il-a, anul VII, 1955, nr. 3-4, martie-aprilie, pp.
236-263.

194
 D e a c e la ş i a u to r :

Măiastră, poem inspirat din visul patriarhului Brâncuşi,

cu o postfaţă de Constantin Zărnescu. Râmnicu-Vâlcea,
Editura „Almarom”, Anul Brâncuşi, 1996
Sfântul Antim IvireanuJ - «vistierie de daruri», poem
critic în patru părţi (Omul, Umanistul, Artistul, Sfântul), cu
binecuvântarea P.S. Gherasim. Râmnicu - Vâlcea, Editura
„Almarom”, 1999, 2000.
Vâlcea al fresca, cu o prefaţă (“ O proiecţie
kalokagathoniană’) de prof. drd. ion Predescu. Râmnicu-
Vâlcea, Editura „Almarom”, 2003 (programul „Vâlcea în
spaţiul cultural naţional”)
Călătorie de recunoaştere. Studii de etnologie, folclor şi
artă populară, cu o “ Schiţă de portret” de prof. univ. dr.
Nicolae Constantinescu. Râmnicu-Vâlcea, Editura
„Patrimoniu”, 2003.
Limbă şi comunicare în primele trepte şcolare. Curs
universitar, cu un “Cuvânt înainte" de prof. univ. dr. Al.
Popescu - Mihăeşti. Râmnicu-Vâlcea, Editura „Offsetcolor”,
2003.
Teoria literaturii - Recurenţa creatoare. Bucureşti,
Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2005 (Universitatea
„Spiru I-Iaret”)
Mitologie şi literatură comparată - fragment arium, curs
universitar. Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,
2005 (Universitatea „Spiru Haret”)

195
 „Dintre autorii francezi, An tini poate fi apropiat mai ales ele
Bossuet, prin fervoarea cu care amândoi se înalţă în „cerul” ideii
creştine şi coboară apoi în lumea contemporanilor ca să veştejească
relele din viaţa lor individuală şi socială. Desigur, deosebirile sunt mai
mari, ele (in de experienţa culturală şi artistică a mediului în care cei
doi prelaţi evoluează, dar şi de structurile lor individuale, a lui Antim -
barocă, a lui Bossuet - clasică...
îi uneşte acelaşi patos mistic, ca re-1 face pe Antim ca în
tâlcitirile, învăţăturile şi rugăciunile lui finale să atingă pe alocuri
ipostaza psalmilor sau a imnurilor sacre, iar pe Bossuet să se prezinte
chiar ca „ voce” a vechilor profeţi şi a Sfinţilor Părinţi, ,,predicatori
invizibili”, care vorbesc prin gura lui. ii uneşte acelaşi stil asianic al
retoricii lor, prin care trăirea dogmei se transformă în stare de spirit
lirică, desfăşurată în volute ample, perfect articulate sintactic, în ritm
liber, alternând andantele cu allegro, suavităţi angelice cu fulgere şi
tunete şi creând, prin repetiţii şi simetrii, prin tonalităţi variate, pline
de energie afectivă, o impresie copleşitoare asupra publicului."

(din volumul Ioan St. Lazăr,

„SfântulAntim Ivireanul - «vistierie de daruri»'j

"Asemenea corelaţii: între Antim Ivireanul şi Bossuet, Paolo

Segneri, I. Haleatovskyj, Francis Skitfos şi emulul acestuia, Ilie
MiniatisN: - care nu ne mai apar întâmplătoare - ne îngăduie să-l
înscriem pe ierarhul român în seria,, reformatorilor "predicii creştine
din a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi începutul celui de al
XVlII-lea, perioadă de revigorare a oratoriei sacre prin “ altoirea ”
modelului predicatorial patristic actualizat cu dezvoltările retorice
baroce adecvate noului tip de public... în acest sens, poate că
cercetările noastre sunt de-abia la început."

(din volumul Ioan St. Lazăr,

„Sfântul Antim Ivireanul - «orator creştin»")

ISBN: 973-750-029-6