Drumul spre învierea lăuntrică

Aș vrea să vă spun o poveste. Povestea vieții

mele. De fapt, nu povestea vieții mele, pentru că nu
va fi o autobiografie completă, ci povestea bătăilor lui
Dumnezeu la ușa inimii mele. Aș fi vrut să încep cu
un citat de la începutul autobiografiei lui Hans
Christian Andersen, Povestea vieții mele, ceva în
genul „nu îmi imaginam că voi avea parte de o viață
atât de frumoasă”. Dar asta ar lăsa să se înțeleagă că
pentru mine idealul vieții e bucuria, iar suferințele ar
fi o năpastă. Și nu e așa. De aceea încep altfel...
Nu îmi imaginam că voi avea o viață atât de
plină de binecuvântări dumnezeiești. Sfântul Apostol
Pavel spunea: „pentru mine însumi, nu mă voi lăuda
decât numai în slăbiciunile mele” (2 Cor. 12, 5).
Atunci, cum m-aș putea lăuda eu cu darurile pe care
le-am primit de la Dumnezeu? Evident, nu pot și nici
nu ar avea rost să o fac.
Dar vreau să dau o mărturie despre dragostea
lui Dumnezeu față de om. Nu cred că toți oamenii au
nevoie de atâtea daruri ale lui Dumnezeu cum am
primit eu. La o spovedanie, duhovnicul mi-a spus că
El îmi face atâtea daruri duhovnicești pentru că sunt
slab în credință; pentru că, dacă aș avea credință
puternică, atunci mi-ar da mai multe încercări și mai
puțină mângâiere. Cu siguranță, așa este.
Îmi dau seama că unora le va fi greu să creadă
întâmplările descrise în această carte. Cu mai mult de
douăzeci de ani în urmă a apărut un volum care
descrie convertirea mea, pe care l-am intitulat
Jurnalul convertirii. De la Zeița Morții la Împăratul
Vieții. În acest jurnal am descris trecerea mea de la
yoga la Ortodoxie și puțin din experiența mea în
Biserică.
1
 Ani de zile am fost întrebat, în diferite
conferințe religioase pe care le-am ținut în țară sau în
afara ei, dacă voi scrie o continuare a acelei cărți.
Poate că ar fi fost de folos să scriu o continuare a
acelui jurnal. Dar am preferat să rescriu toată
povestea, de la început. Jurnalul se adresa mai ales
tinerilor și, de aceea, conținea unele relatări despre
perioada mea de dinainte de convertire care ar putea
sminti un creștin care a dus o viață cuminte. Când
era gata să apară în limba greacă, m-am uitat puțin
pe traducere. Am văzut că editorul cenzurase mai
multe pasaje, mai ales cele legate de tantra yoga, de
desfrâul sexual tantric care pentru mine a fost calea
prin care credeam că ajung la desăvârșire.
Cartea aceasta va fi o carte mai cuminte – adică
voi încerca să prezint experiențele mele legate de
căderile sexuale sau de închinarea la diavol într-un
mod care să nu smintească. Totuși, nu cred că ar avea
rost să scriu o carte despre convertirea mea fără să
scriu clar de unde am plecat și unde am ajuns.
Există totuși o diferență clară de perspectivă
asupra convertirii mele în ceea ce voi scrie față de
ceea ce apare în jurnal. Dumnezeu, în anii de după
convertire, ca să îmi fie mai ușor să șterg urmele
trecutului, îmi dădea atâta mângâiere în suflet, încât
simțeam că ortodoxia, dreapta credință, îmi curge în
vene. Nu mai vedeam nicio legătură între omul nou
în care m-a transformat Hristos și omul vechi, care se
închina Zeiței Morții pentru a deveni nemuritor.
Dar anii au trecut și, încetul cu încetul, am
început să înțeleg că viața duhovnicească nu este o
urcare „din slavă în slavă”, ci un drum cu multe
urcușuri și coborâșuri. Mai precis, scriu această carte
ca un martor al lucrării lui Dumnezeu în viața mea,
dar și cu un gust amar al trădării Lui. Adică sunt de
2
peste treizeci de ani în Biserică, dar nu am învățat
smerenia, răbdarea, iubirea de aproapele când îmi
greșește, iubirea de vrăjmași, nevoința și multe altele.
Nu aș vrea ca rândurile acestea să fie
considerate o formă de smerenie. Da, poate că și un
sfânt ar scrie lucruri similare, dar din alte motive. Eu
le scriu pentru că nu înțeleg, pur și simplu, cum
reușesc să Îl trădez pe Dumnezeu la fiecare încercare,
la fiecare cumpănă, la fiecare necaz. Sau, mai bine-
zis, aproape la fiecare încercare sau necaz. Atunci,
dacă este așa, ce rost are să scriu această carte?
Cred că viața fiecărui creștin ar trebui să fie o
continuare a Evangheliei, așa cum viața fiecărui sfânt
este o continuare a Evangheliei, după cum spunea
Sfântul Justin Popovici. Este viața mea o continuare
a Evangheliei? Nu, cu siguranță, nu. Atunci, ce rost
are să scriu?
Mărturisesc că una dintre cărțile care m-au
ajutat cel mai mult în viață a fost ultimul jurnal al
Sfântului Ioan de Kronstadt, cel în care apar referiri
la multe dintre neputințele și patimile sale. Poate că,
dacă el ar fi prezentat aceste căderi în ediția pregătită
pentru tipar a memoriilor sale, în celebra carte Viața
mea în Hristos, atunci mulți l-ar fi judecat și
mărturia lui nu ar mai fi avut impactul pe care l-a
avut.
Eu nu sunt ca Sfântul Ioan de Kronstadt, nu mă
lupt cu patimile cum s-a luptat el și nu am nici pocă-
ința lui. Dar am învățat de la el că viața duhov-
nicească este o luptă neîncetată cu trupul, cu
patimile, cu rănile trecutului.
Dau mărturie despre faptul că Dumnezeu este
iubitor de oameni și ne cheamă la El, ne cheamă
neîncetat la El, ștergând cu buretele păcatele noastre
și ungând cu balsam rănile sufletelor noastre.
3
 Ca să se înțeleagă cât mă simt de legat de
mărturia pe care am dat-o și o dau în continuare
privitoare la lucrarea lui Dumnezeu în viața mea,
cred că este suficient să scriu un singur lucru: înainte
ca Jurnalul convertirii să fie tipărit, după ce
duhovnicul meu l-a citit, mi-a spus într-o seară:
„Alege, ori tipărești jurnalul sub numele tău, dar
atunci nu vei mai putea fi hirotonit preot, pentru că
toți o să știe și o să judece căderile tale, ori o să
tipărești jurnalul cu pseudonim și vei putea fi
hirotonit.” El voia mult să ajung preot, așa că mă
pusese într-o situație delicată. Noaptea m-am
frământat, și nu puteam să dorm. Pentru că era o
hotărâre care covârșea priceperea mea. Pentru mine,
a vorbi despre modul în care Dumnezeu m-a rupt de
yoga putea fi mai roditor decât alegerea căii preoției,
de care oricum nu eram vrednic. Așa că a doua zi l-
am sunat pe părinte și i-am zis: „Dumneavoastră
sunteți duhovnicul meu, așa că dumneavoastră
decideți ce să leg. Cum spuneți, așa va fi.”
Mi-a cerut să tipăresc cartea cu pseudonim și
așa am făcut, iar eu m-am trecut doar ca îngrijitor al
ediției respective. Dar în sufletul meu simțeam că
Dumnezeu vrea să dau o mărturie vie despre
lepădarea de trecutul yoghin. Într-o zi, duhovnicul
Seminarului Teologic din Arad, părintele Radomir
Stoica, mi-a scris, cerând să îl pun în legătură cu
autorul jurnalului, pe care voia să îl invite să
vorbească seminariștilor despre convertirea sa. M-
am dus cu scrisoarea la duhovnic – iar acesta mi-a
spus că a venit timpul să recunosc că jurnalul este al
meu. Și așa am făcut. Așa că de atunci am vorbit
despre convertirea mea în diferite locuri, biserici,
mănăstiri, din România și din alte țări, încercând să
4
conving cât mai mult lume – și mai ales pe tineri – să
stea departe de mrejele spiritualității orientale.
Totuși, vă mărturisesc că mă simt ca și cum nu
aș fi scris Jurnalul convertirii. Adică au trecut atât de
mulți ani de la convertirea mea, încât, uneori,
înaintea unor conferințe, simt nevoia să mă uit din
nou pe el, ca să îmi aduc aminte unele lucruri din
perioada de dinainte de convertire. Așa voi face și
acum, înainte de a mă apuca să scriu. Dar mai întâi o
să vă povestesc o întâmplare, care a avut loc cu un an
în urmă, o întâmplare care m-a convins că trebuie să
scriu această carte.
Aș fi putut să termin volumul cu ea, ar fi fost o
încheiere foarte frumoasă, un fel de happy end,
numai că prefer ca această carte să fie ca un film care
poate avea o continuare. Poate peste mulți ani voi
scrie partea a doua. Și, mai este ceva, dacă minunea
despre care voi scrie acum ar fi fost la sfârșitul cărții,
ar fi putut da impresia că Dumnezeu m-a acoperit cu
harul Său ca o încununare a pocăinței și a nevoințelor
mele.
Dar nu este deloc așa. Dumnezeu mi-a dat să
trăiesc o minune atât de mare pentru că mă gândeam
că, din moment ce nu mi-a mai vorbit de peste
treizeci de ani în mod direct, m-a părăsit. Cum aș fi
meritat, de altfel, pentru cârtelile, căderile și păcatele
mele. Dar El nu numai că nu m-a părăsit, ci, ca un
adevărat părinte, a venit la fiul risipitor încă o dată.

Drumul spre Golgota

Vreau să vă vorbesc despre cea mai mare
minune pe care am trăit-o în viața mea. Am fost
întrebat de curând, de o femeie căreia i-am povestit
minunea, dacă am scris ceva despre ea, și am spus că
nu, pentru că nu știu cum aș putea descrie în cuvinte
5
o minune în care trăirile mele au avut un rol atât de
important. Îmi este cu neputință să transmit în scris
ceea ce am trăit atunci. Totuși, întrebarea ei m-a
făcut să înțeleg că nu are rost să aștept utopic o
vreme în care talentul scriitoricesc se va mai coace și
voi putea să îi ajut pe cititori să înțeleagă ce am trăit.
Am să scriu cât de exact pot ce am trăit: cum am
fost închis, în seara zilei de 14 ianuarie 2023,
împreună cu două maici, în Biserica Învierii de la
Sfântul Mormânt al Domnului din Ierusalim. Adică
în locul cel mai sfânt din toată lumea, din tot
universul. În locul unde a înviat Hristos.
Aș putea rezuma totul în câteva fraze, dar cred
că orice amănunt este important, pentru a vă ajuta să
înțelegeți darul pe care mi l-a făcut Dumnezeu.
Poate ar fi bine să încep cu prima mea întâlnire
cu drumul Mântuitorului spre Golgota, într-un vis pe
care l-am avut în copilărie și care mi-a marcat viața.
Uneori mă întreb: „Sigur am avut acest vis?” Dar,
pentru că acest vis m-a călăuzit de-a lungul vieții,
îndrăznesc să cred că a fost o chemare a lui Hristos.
Eram copil. Aveam cam cinci-șase, poate #șapte
ani. Am fost cu părinții la Băile Herculane, unde am
văzut o biserică catolică. Am intrat în ea, să o vizităm.
Am văzut pe pereți secvențele din Drumul Crucii, așa
cum apare în bisericile catolice. Părinții mi-au vorbit
atunci despre drumul lui Iisus spre Golgota. Cred că
în noaptea care a urmat, nu mai târziu, am avut un
vis deosebit. Hristos Își ducea crucea spre Golgota, și,
la un moment dat, a căzut. Eu – în vis eram adult, nu
eram copil – I-am luat crucea și am dus-o mai
departe. Visul acesta m-a legat, tainic, de Hristos. De
multe ori m-am întrebat: „Oare visul acesta a fost de
la Dumnezeu, a fost un vis prin care El m-a chemat

6
să Îl slujesc, sau a fost un vis ca efect al lucrurilor pe
care le văzusem în acea biserică catolică?”
Anii au trecut. Am crescut, am ajuns să mă
îndepărtez de Hristosul la care, copil fiind, bunica mă
punea să mă rog în fața micii icoane pe care o aveam
în dormitor. Am ajuns să fac yoga și să mă închin
diavolului, fără să înțeleg greșeala mea. Totuși, în
acea perioadă, legătura mea cu Hristos, pe care Îl
visasem în copilărie, nu se rupsese total. Mă rugam
Lui și Îi ceream să îmi schimbe viața. În prostia mea,
Îi spuneam: „Hristoase, botezul din copilărie, cu apă,
nu m-a ajutat la nimic, pentru că nu m-a apropiat de
Tine. Botează-mă Tu cu foc...”
Pentru că, deși nu credeam că El este
Dumnezeu adevărat, ci Îl consideram doar cel mai
mare spirit care a trăit pe pământ, eram impresionat
de jertfa Lui pe cruce. Aveam acasă un crucifix catolic
și îmi puneam încheieturile palmelor pe cuiele de pe
mâinile Mântuitorului și Îl rugam din tot sufletul:
„Nu mă lăsa, ajută-mă. Botează-mă cu focul Tău...”
Când, înainte de a împlini 18 ani, am primit
botezul yoghin, maestra Swami Shivamurti Saraswati
mi-a dat numele de Bhakti Murti, adică „Forma
credinței”. Când mi-am auzit numele sacru, mai exact
explicarea lui, m-am gândit că voi merge la
mănăstirea yoghină din Grecia, unde trăia maestra, și
mă voi ruga la Iisus toată viața mea. Cred că
Dumnezeu a lucrat prin acea maestră ca prin mă-
garul lui Balaam, pentru că, dacă mi-ar fi dat un alt
nume yoghin, mi-ar fi fost mult mai greu să mă lepăd
de rătăcirea yoghină și să mă apropii de Biserică.
Dar nu despre perioada convertirii mele vreau
să scriu acum, ci despre întâlnirea mea cu Golgota și
cu Ierusalimul.

7
 Când eram student la Facultatea de Teologie
Ortodoxă, auzeam cum mulți tineri plecau în
pelerinaje la Ierusalim sau la Sfântul Munte Athos.
Mi-am dorit foarte mult să ajung la Ierusalim, pentru
că voiam să văd cu ochii mei lumina sfântă, care se
arată acolo an de an, în Sâmbăta Mare, ca semn al
adevărului credinței ortodoxe. Mă rugam, dar nu
aveam bani să merg într-un astfel de pelerinaj.
Într-o perioadă, mă rugam în fața unei iconițe a
Maicii Domnului, Egumena Sfântului Munte, să mă
ajute și pe mine să ajung acolo. Mai ales că trăisem o
minune cu o copie a icoanei Prodromița, icoană în
care chipul Maicii Domnului și al Pruncului Hristos
au fost pictate de înger, în chip minunat. Voiam să
ajung la Prodromu, voiam să ajung și la Ierusalim,
dar parcă ceva îmi stătea împotrivă.
Până la urmă, după ce m-am căsătorit, am
reușit să ajung în Sfântul Munte Athos. Greu a fost
până am ajuns prima dată, pentru că după aceea cred
că am ajuns de peste treizeci de ori în aproape
douăzeci și cinci de ani de la primul pelerinaj acolo.
Sfântul Munte a fost aproape un sfert de secol
principalul meu loc de suflet, a fost locul în care am
trăit lucruri deosebite, dar nu este timpul potrivit să
vorbesc despre ele acum.
Mă duceam în Sfântul Munte Athos cât de des
puteam, dar în Israel nu mă dusesem din trei motive:
– unul, pentru că m-ar fi costat mult mai mult, în al
doilea, pentru că nu îmi plăcea să mă duc în
pelerinaje organizate cu grupuri cu care nu aveam
nicio legătură (pentru că nu poți să stai cât vrei să te
rogi la diferite biserici, icoane făcătoare de minuni
sau sfinte moaște) și în al treilea rând pentru că
cineva îmi spusese: „Bine faci că mergi des la Sfântul
Munte, unde e multă liniște. Că în pelerinajele în
8
Israel e multă agitație, sunt mulți turiști, mulți
vânzători arabi care te agasează, multă hărmălaie. E
mult mai bine în Sfântul Munte Athos decât în Țara
Sfântă...” Dar acest „sfat” a fost pentru mine o piedică
în întâlnirea cu Ierusalimul.
Îmi e greu să scriu acest text. Cum aș putea să
vă descriu modul în care o iubesc pe soția mea,
Claudia? Ce ați înțelege din această descriere? Nu
știu. Cuvintele mele vor fi cât se poate de simple, de
directe. Caut doar să dau o mărturie, nu să conving
pe cineva.
***
În luna februarie a anului 2020 eram într-o bi-
serică și mă rugam Maicii Domnului să mă ajute să
plec din nou în Sfântul Munte Athos. Știam că în ulti-
mii ani soția mă lăsase să plec de trei ori pe an acolo,
și fiecare pelerinaj avea povestea lui. Mă rugam în
acea biserică în fața unei copii mari a icoanei Maicii
Domnului Ascultătoarea, al cărei original se află la
Mănăstirea Dochiaru din Sfântul Munte Athos.
În timp ce mă rugam, am simțit clar în suflet o
chemare tainică: „Vino cât mai repede în Israel.” Nu
am auzit nicio voce, dar chemarea era foarte
puternică. Eram descumpănit. Eu mă rugam să plec
în Athos și Maica Domnului mă chema în Israel. Am
venit acasă, nedumerit, și i-am spus soției mele ce am
trăit în biserică. Ea m-a crezut, a fost de acord să
plecăm la Locurile Sfinte, dar mi-a spus că nu are
rost să ne grăbim, că cel mai bine este să mergem în
Postul Sfintelor Paști, așa că am luat bilete de avion
pentru 13 martie. Deși simțisem în fața icoanei că
trebuie să plec cât mai repede spre Israel, am amânat
călătoria. Parcă nu îmi venea nici mie să cred că
Maica Domnului mă cheamă în Israel. Nu eram și
nici nu mă simțeam vrednic de această chemare.
9
 La sfârșitul lunii februarie am plecat în Sfântul
Munte Athos. M-am întors în țară pe 1 martie 2020,
exact când începea tulburarea produsă de COVID 19.
Aveam inima cât un purice. Mai era puțin și ar fi
trebuit să plecăm în Țara Sfântă. Dar, cu două zile
înainte de plecare, zborurile spre Israel au fost
anulate. Am avut în suflet multă amărăciune, dar era
strict vina mea că nu am răspuns chemării lui
Dumnezeu atunci când trebuia. Ar fi trebuit să
plecăm măcar cu câteva zile mai devreme. Ajunsesem
din nou la Sfântul Munte Athos, dar ratasem
întâlnirea cu Ierusalimul...
Când s-au închis granițele, din cauza COVID-
ului, mă rugam la Dumnezeu să mă ajute să termin
de scris o carte despre înfruntarea bolii și a morții 1,
apoi să facem COVID și eu și soția mea, ca să primim
certificatul verde și să putem pleca din țară fără să ne
vaccinăm.
În cele din urmă, Dumnezeu m-a ajutat: am ter-
minat de scris acea carte, am făcut COVID, apoi am
plecat cu soția mea în pelerinajul mult dorit. Am
văzut multe locuri sfinte, în care nici nu visam să
ajung.
Două locuri m-au impresionat în mod special.
Unul este mormântul Maicii Domnului, unde se află
icoana Ierusalimitissa - despre care Sfântul Paisie
Aghioritul spunea că este icoana în care chipul
Preasfintei Născătoare de Dumnezeu seamănă cel
mai mult cu chipul ei real. Pentru că m-am născut de
Adormirea Maicii Domnului, bucuria de a ajunge
acolo a fost mare.

1
E vorba de cartea Manual de curaj. Tâlcuiri la învățăturile
Avvei Emilian Simonopetritul, care a apărut la Editura
Areopag, București, 2021.
10
 Dar și mai mare a fost bucuria de a ajunge în
Săptămâna Mare la Biserica Sfântului Mormânt. La
intrare este Stâlpul Ortodoxiei, din care a țâșnit
lumina sfântă în anul 1579 (când ereticii armeni nu
voiau să îi lase pe ortodocși să își facă slujba de
invocare a Sfintei Lumini). În dreapta este locul
Răstignirii, Golgota, iar în stânga, la numai câțiva
metri, este Biserica Învierii, în care vine Sfânta
Lumină în Sâmbăta Paștilor.
Am trăit cu emoție intrarea în Biserica Învierii,
dar, din cauza mulțimii de pelerini și a faptului că am
stat înăuntru la locul Învierii doar câteva secunde, nu
am putut să mă bucur prea mult.
Dar la Golgota am trăit ceva deosebit, ceva care
m-a pregătit pentru minunea pe care aveam să o tră-
iesc în următorul pelerinaj în Țara Sfântă. Când am
ajuns prima dată pe Golgota, eram plin de bucurie și
de emoție. Mă apropiam, încet-încet, și aveam o stare
de uimire. Eram Acolo. În clipa în care am ajuns
chiar lângă locul Răstignirii, când m-am pus în
genunchi să mă rog, am avut o stare greu de descris
în cuvinte. Am simțit, la propriu, că mă întorc într-un
loc în care fusesem de mai multe ori. Era un loc pe
care îl regăseam. Nu un loc în care ajungeam pentru
prima oară. Cum să regăsești un loc în care ajungi
pentru prima oară? Pare ciudat, nu? Pare, dar nu este
deloc ciudat.
Am simțit pur și simplu că sunt lângă acea cruce
în fața căreia m-am rugat ani de zile, crucea de la
mine de la biserică. Eu în timpul slujbelor stau la
etaj, în cafas, unde era o cruce mare de lemn, frumos
sculptată. Îmi plăcea să mă rog în fața acestei cruci și
să o iau în brațe, sărutând picioarele Mântuitorului.
Așa cum îmi plăcea să mă rog în fața crucii
Mântuitorului, în perioada în care eram yoghin. Mi-
11
am dat seama că trăiam exact aceeași senzație pe care
o aveam când citeam două dintre rugăciunile mele
preferate, rugăciunea care se zice în ziua de vineri și
cea scrisă de Sfântul Isaac Sirul, care se găsește și la
sfârșitul acatistului Mântuitorului.
Am să o copiez aici, pentru cei care nu o știu, și
îi rog să o citească cu atenție. Pentru că, citind-o, vor
înțelege mai bine minunea pe care am să o descriu în
continuare.
„Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru,
Care ai plâns pentru Lazăr și lacrimi de întristare și
de milostivire ai vărsat pentru dânsul, primește
lacrimile mele. Cu pătimirile Tale, vindecă patimile
mele. Cu rănile Tale, curățește rănile mele. Cu
sângele Tău, curățește sângele meu și amestecă în
trupul meu mireasma trupului Tău, cel de viață
făcător. Fierea, cu care vrăjmașii Te-au adăpat, să
îndulcească amărăciunea cu care potrivnicul m-a
adăpat. Trupul Tău, întins pe Cruce, să întindă către
Tine mintea mea, cea trasă în jos de diavoli. Capul
Tău, pe care l-ai aplecat pe Cruce, să înalțe capul
meu, cel pălmuit de potrivnici. Preasfintele Tale
mâini, pironite de cei fără de lege pe Cruce, să mă
tragă spre Tine din prăpastia pierzării, precum a
făgăduit preasfântă gura Ta. Fața Ta, batjocorită cu
pălmuiri și cu scuipări, să umple de strălucire fața
mea, cea întinată în fărădelegi. Duhul Tău, pe care l-
ai încredințat Tatălui când erai pe Cruce, să mă
povățuiască spre Tine, prin harul Tău. Nu am inimă
plină de durere, ca să Te caut. Nu am pocăința, nici
umilința care întorc pe fii la moștenirea lor. Nu am
lacrimi mângâietoare, Stăpâne. S-a întunecat mintea
mea cu cele lumești și nu poate să caute spre Tine cu
durere. S-a răcit inima mea de atâtea ispite și nu
poate să se înfierbânte cu lacrimile dragostei celei
12
pentru Tine. Ci Tu, Doamne, Iisuse Hristoase,
Dumnezeule, Vistierul bunătăților, dăruiește-mi
pocăință neștirbită și inimă îndurerată, ca să pornesc
cu tot sufletul în căutarea Ta; pentru că fără de Tine
mă voi înstrăina de tot binele. Dă-mi, așadar, Bunule,
harul Tău. Tatăl, Care Te-a născut din sânurile Sale
fără de ani și mai înainte de veci, să înnoiască în
mine chipul Tău. Te-am părăsit, Doamne, să nu mă
părăsești. Am ieșit de la Tine; ieși în căutarea mea.
Du-mă la pășunea Ta cea duhovnicească. Numără-
mă între oile turmei Tale preaalese. Hrănește-mă
împreună cu ele din verdeața dumnezeieștilor Tale
Taine, pentru că inima lor curată este sălașul Tău și
se vede în ea strălucirea descoperirilor Tale.
Strălucirea Ta este mângâierea și odihna celor ce s-au
ostenit pentru Tine în necazuri și în tot felul de
chinuri. Acestei străluciri mă învrednicește și pe
mine, nevrednicul, cu harul și cu iubirea Ta de
oameni, în vecii vecilor. Amin.”
Aș rezuma prima mea întâlnire cu locul
Golgotei spunând că e, într-un fel, ca această
rugăciune. Dar, pentru că vreme de mulți ani am
spus-o fără să mă simt pătruns de ea, mă gândesc că
poate rugăciunea e mai greu de înțeles de către unii
dintre cei care o citesc pentru prima dată. Iar
comparația mea e irelevantă.
Așa că am să trec la momentul când, în Vinerea
Mare, am rămas în orașul vechi, aproape de Sfântul
Mormânt. Tot grupul meu era cazat departe, la un
hotel, la care ar fi trebuit să rămân și eu, împreună cu
soția mea. Dar un pelerin m-a întrebat: „Nu vrei să
rămâi peste noapte aproape de Biserica Sfântului
Mormânt? Ne vor crește șansele de a putea intra în
biserică sâmbătă dimineața și de a vedea lumina
sfântă... Eu am făcut o rezervare pe Booking pentru
13
două persoane, dar a doua persoană nu mai poate
veni. Așa că te pot lua cu mine. Și nu vei plăti nimic.”
Mi s-a părut o mare șansă. Vorbind cu gazdele, care
erau arabi ortodocși, am reușit să plătesc o sumă
modică, pentru a o lua și pe soția mea.
Alte două femei, auzind că vom dormi în Orașul
Vechi, ne-au rugat să mijlocim și pentru ele să
rămână cu noi, și Dumnezeu le-a ajutat.
Dar a doua zi, dimineața, după ce am stat la Li-
turghie în bisericuța de lângă Sfântul Mormânt, unde
se află icoana în fața căreia s-a rugat Sfânta Maria
Egipteanca (atunci când nu putea intra în biserică să
se închine la Sfânta Cruce), am încercat să intrăm în
Biserica Sfântului Mormânt mai repede decât voiau
gazdele noastre. Dacă am fi stat cu ele, am fi intrat
aproape sigur în Biserica Sfântului Mormânt cu tot
grupul de creștini arabi.
Deoarece ne-am grăbit, polițiștii nu ne-au lăsat
să intrăm, pentru că după perioada COVID-ului era
nevoie de niște legitimații speciale de acces la slujbă.
Totuși, cele două femei care stătuseră cu noi au reușit
să se strecoare printre polițiști și să intre în biserică.
Eu cu soția mea și cu prietenul meu stăteam afară,
chiar la câțiva metri de biserică, în primul rând de
creștini care stăteau după garduri.
M-am întrebat atunci: „Oare să mă supăr că nu
am intrat în biserică, să văd cu ochii mei Sfânta Lu-
mină?” Eram ca împăratul din poveste, care cu un
ochi râde, cu celălalt plânge. Cu jumătate de inimă
eram trist, că nu eram în biserică. Cu cealaltă
jumătate de inimă eram bucuros, că eram totuși în
Israel. Și nu oriunde, ci în Ierusalim. Și nu oriunde, ci
lângă Biserica Sfântului Mormânt, aproape de
Stâlpul Ortodoxiei. Nici nu aș fi visat că voi ajunge în

14
Sâmbăta Mare acolo, deși îmi dorisem mult acest
lucru.
Pelerinajul s-a încheiat, iar eu am rămas cu do-
rința de a reveni în Țara Sfântă. Am auzit că mulți
pelerini, după ce ajung prima dată la locurile sfinte
din Israel, își doresc să revină cât mai des.
Am plecat dorindu-mi să mă întorc, dar nu îmi
imaginam ce dar îmi va face Dumnezeu după numai
câteva luni. Am rugat-o pe soție să mă lase să mă lase
să pornesc spre Israel și să stau acolo o zi, la
începutul anului 2023. „Mă duc cu avionul de
dimineață până la Tel Aviv, de acolo iau trenul până
în Ierusalim, mă închin în liniște la Sfântul Mormânt
și la alte locuri sfinte, iar seara mă întorc în
București.” A spus că nu are nimic împotrivă.
Apoi, i-am zis: „Dacă tot zbor până acolo, cred
că ar fi mai bine să stau trei zile, să mă închin la mai
multe locuri sfinte.” „Bine, stai.” După ce m-am mai
gândit, i-am spus: „Aș vrea să stau cinci zile. Cine știe
când voi mai reuși să plec în Israel.” „Bine, stai.” „De
fapt, aș prefera să stau șapte zile, ca să prind și Bobo-
teaza la Iordan. Ar fi o mare șansă pentru mine.”
„Bine, stai o săptămână.” a încuviințat Claudia.
Când să-mi cumpăr bilet de avion, o femeie care
face pelerinaje în Israel, și care a mers de peste o sută
de ori acolo, mi-a spus că îmi recomandă să stau zece
zile, ca să prind și praznicul Sfântului Vasile cel Mare
și praznicul Tăierii Împrejur a Domnului. Soția nu s-
a opus să stau zece zile, deși îi era greu să stea
departe de mine atâta timp.
Făcusem rezervare 10 nopți, la Chain Gate, un
hostel ieftin. Toaleta era comună, undeva pe hol.
Camera nu avea niciun geam, ci doar un mic spațiu
prin care ar fi trebuit să intre aer de pe hol, dar care
fusese astupat aproape în întregime, ca să nu se vadă
15
înăuntru. Camera era atât de mică încât din ușă
dădeai aproape în patul care umplea tot spațiul, dar
eram singur.
Când am așezat pe perete o cruce sculptată de
lemn, pe care o adusesem din țară, am simțit că
odăița s-a transformat, că devenise primitoare.
Pentru mine, cel mai important lucru era că hostelul
se află la mai puțin de zece minute de Sfântul
Mormânt. Înainte să plec în Israel, după ce am ținut
o predică la o mănăstire, doi tineri au venit la mine
cu un plic în care erau aproape toți banii care îmi
trebuiau pentru cazarea în Ierusalim. „Am adus azi
cu noi acești bani ca să îi dăm părintelui de aici, dar
am vorbit cu el și mai bine vi-i dăm dumneavoastră,
că sigur aveți ce să faceți cu ei.” Pentru mine a fost ca
un cadou de la Dumnezeu.
Totuși, cineva îmi spusese că, atunci când mergi
a doua oară în Israel, nu te mai poți bucura ca prima
dată, că deja știi locurile și nu prea mai vezi altele
noi. Îmi amintesc că, ținând o predică în München,
de praznicul Sfântului Ștefan, pe 27 decembrie 2022,
simțisem o anumită încordare legată de faptul că
după puține zile urma să ajung din nou la locul de
martiriu al sfântului și nu știam dacă voi putea să mă
folosesc de acest pelerinaj cum ar fi trebuit. Dar,
chiar înainte să plec, m-am uitat pe hartă, vrând să
văd cât de departe eram cazat de Mormântul Maicii
Domnului – pentru că aș fi vrut să ajung de mai
multe ori să mă rog în fața icoanei Ierusalimitissa.
Am constatat că eram cazat la aproximativ un sfert de
oră de acel loc, aproape de linia imaginară dintre
Mormântul Domnului și Mormântul Maicii Sale.
Această constatare m-a umplut de emoție și bucurie.
„Nu poate fi o coincidență”, mi-am spus, nădăjduind

16
că voi avea parte de niște zile de rugăciune cât mai
liniștite.
Pe 12 ianuarie, cum am ajuns în Ierusalim, deși
era seară, am plecat la Sfântul Mormânt. Porțile care
dădeau spre curtea bisericii erau închise, dar printr-o
crăpătură am putut vedea biserica. Multă bucurie am
avut, știind că mă voi putea închina acolo de multe
ori în zilele care urmau.
A doua zi am avut parte de mari bucurii – am
plecat într-un pelerinaj la Nazaret și la alte locuri
sfinte din Israel. M-a impresionat mult să mă închin
la moaștele Sfântului Nou Mucenic Filumen, care a
primit mucenicia de la niște fanatici evrei pentru că a
vrut să păstreze Fântâna patriarhului Iacob ca loc de
pelerinaj creștin. I-am cerut Sfântului Filumen să se
roage pentru mine, ca Dumnezeu că îmi călăuzească
pașii în acel pelerinaj. Și cred că mi-a împlinit
rugăciunea, pentru că ziua următoare, sâmbătă, 14
ianuarie, a fost pentru mine ca un botez tainic.
Era ziua în care voiam să mă rog fără grabă în
locurile sfinte din zona Ierusalimului. Prima oprire a
fost sus pe Muntele Măslinilor, la mănăstirea ruseas-
că în care se află o mulțime de sfinte moaște și o
părticică din Sfânta Cruce pe care a fost răstignit
Hristos. M-am rugat în liniște, o vreme chiar singur,
la locul Înălțării Domnului. Parcă visam. Apoi am
trecut pe la biserica ridicată pe locul unde
Mântuitorul i-a învățat pe ucenici rugăciunea Tatăl
nostru, am trecut pe la mormintele profeților, pe la
Mănăstirea Maria Magdalena, prin Grădina
Ghetsimani, pe la Mormântul Maicii Domnului, și pe
la ora patru am intrat în Orașul Sfânt.
Am făcut, fără grabă, Drumul Crucii, drumul
pătimirilor lui Hristos. La ora șapte fără câteva
minute intram în Biserica Sfântului Mormânt. Îmi
17
era foame, dar voiam să mă rog puțin și apoi să mă
duc să mănânc prânzul, pentru că nu apucasem să
mănânc decât foarte puțin în acea zi.
Am ajuns pe Golgota. Când mi-a venit rândul,
în spatele meu mai era doar o maică catolică. Nu mai
lăsau pelerini să intre, pentru că voiau să închidă
biserica. Eu m-am închinat, apoi s-a închinat maica,
dar eu am vrut să mă închin din nou, pentru că nu
mai erau oameni la coadă. Mi-am scos o cruce
pectorală de lemn, pe care o luasem de la Nazaret în
ziua de dinainte (în care îmi cumpărasem și un
medalion frumos cu o icoana a Maicii Domnului
Rugătoarea).
Pentru cei care nu au fost niciodată acolo,
trebuie să precizez că pe locul Răstignirii Domnului
este pusă o placă mare de marmură, care are în ea o
scobitură, care are pe margini un disc aurit, donat de
domnitorul român Șerban Cantacuzino. Pelerinii pot
băga mâna în acea gaură, pentru a atinge chiar locul
Răstignirii. Eu am vrut să îmi ating crucea pe care
mi-o cumpărasem de locul Golgotei.
Am băgat mâna cu crucea și... Parcă se oprește
timpul când vă spun. Am simțit că acolo era mir – am
scos mâna udă de mir. Eu am văzut de mai multe ori
cum izvorăște mir din sfintele moaște sau din icoane
făcătoare de minuni. Mirosul lui, spre deosebire de
mirosul obișnuit, nu îl simt toți oamenii, cum ar
simți mirosul de parfum sau de mir care se găsește de
cumpărat prin biserici și mănăstiri. Știu cum e la
atingere, pentru că am văzut de multe ori izvorând
mir din sfintele moaște ale sfinților închisorilor din
temnițele comuniste din România și am atins de mai
multe ori acest mir. De aceea sunt aproape sigur că
mirul acela era izvorât din locul Golgotei în chip
minunat.
18
 Am vorbit mai apoi cu mai multe persoane, mai
ales cu două maici care au mers de multe ori să se
închine la Golgota, care mi-au spus că ele sunt sigure
că am trăit o minune. Am vorbit și cu un părinte din
Biserica Sfântului Mormânt, care însă mi-a spus să
nu cred că este o minune, pentru că mai toarnă
pelerinii mir. Da, numai că mirul pe care îl toarnă
pelerinii îl toarnă pe locul Ungerii, unde a fost uns cu
aromate trupul Mântuitorului înainte de a fi pus în
mormânt. Și acel mir miroase foarte puternic. Nu
cred că există în Ierusalim mir de vânzare care să nu
miroasă puternic și frumos. Iar eu am simțit în palmă
și am văzut mirul, dar nu am simțit niciun miros.
Acum mă gândesc că poate Dumnezeu a vrut să nu
simt mirosul atunci tocmai pentru a-mi da seama că
nu este mir făcut de mână omenească.
În clipa în care am scos mâna plină de mir,
m-am rugat așa: „Doamne, eu cred că ai făcut această
minune, pentru a mă ajuta să iubesc Crucea Ta și să
înțeleg Taina Pătimirii Tale. Dar, dacă totuși acest
mir nu a apărut prin minune, ci a fost turnat de
vreun pelerin evlavios, totuși, este mir care a atins
locul Răstignirii Tale. Dar, indiferent de unde este,
cred că este cel mai mir dintre miruri...” Așa am spus
atunci, pentru că așa simțeam.
Am vrut să mă ating cu evlavie de frunte, ca să
mă miruiesc singur cu acel mir special. Dar, chiar în
clipa în care voiam să ridic mâna spre frunte, a
apărut părintele care scotea toată lumea din biserică,
pentru că la ora șapte Biserica Sfântului Mormânt se
închidea. „Out, out”, „Afară, afară”, repeta călugărul
acela, care era atât de grăbit încât nici nu am apucat
să îmi dau cu mirul pe frunte. Dar, dacă părintele ar
fi venit după ce mi-aș fi dat cu mir pe frunte, aș fi

19
ieșit din biserică să îmi cumpăr de mâncare și totul se
termina așa.
Am ieșit, cu câțiva pelerini, din biserică.
Văzusem că alții stăteau chiar lângă ușă, fără să iasă,
dar credeam doar că nu se grăbesc să o facă. Eu
stăteam chiar lângă Stâlpul Ortodoxiei și vorbeam cu
Dumnezeu în gând: „Doamne, ce să fac acum? Unde
găsesc o biserică deschisă, ca să pot să mă duc să îmi
dau în liniște cu mir pe frunte?” Pentru că îmi era
teamă că, dacă îmi dau la repezeală cu mir și apoi mă
duc să îmi cumpăr un sandviș, îmi rămâne mirul de
pe degete pe hârtia de la sandviș.
Cum stăteam așa, nedumerit, văd că apar doi
pelerini greci, care îi spun părintelui care dăduse oa-
menii afară din sfântul locaș că ei au binecuvântare
de la episcopul Sfântului Mormânt să rămână înăun-
tru după închiderea bisericii.
Pe loc mi-am adus aminte că cineva îmi
destăinuise un lucru puțin cunoscut: că, atunci când
pelerinii sunt scoși afară din biserică, mai rămân
totuși unii oameni, care au primit binecuvântarea
episcopului de acolo. Pe loc, i-am spus părintelui că
vreau să vorbesc și eu cu episcopul. Deși în foarte
scurt timp porțile bisericii se închideau, totuși
episcopul mai era încă acolo, în biroul său, de sub
Golgota. I-am cerut episcopului binecuvântare și mi-
a dat-o.
Atunci, cu sufletul plin de bucurie, am mers în
grabă spre Biserica Învierii. Odată cu mine, dar
înaintea mea, intrase o maică, româncă, și după mine
a mai intrat o altă maică, tot din România. Am
început să ne rugăm. Eu eram plin de bucurie. Mi-am
șters de frunte degetele de la mâna dreaptă, care
aveau mir de pe Golgota, și am început să mă rog.

20
Credeam că o să vină după noi tot grupul de pelerini
care așteptau lângă porți închiderea bisericii.
Mă întrebam câte secunde voi avea șansa de a
sta în liniște cu maicile lângă mormântul
Mântuitorului. Și, brusc, am auzit că ușile Bisericii
Învierii se închid. M-am gândit că părintele ne
închisese acolo fără să ne vadă, pentru că ar fi trebuit
să așteptăm la intrarea în Sfântul Mormânt
închiderea porților bisericii celei mari. Nu știu nici
acum dacă Dumnezeu l-a orbit, ca să nu ne vadă, sau
dacă doar i-a pus în suflet să ne închidă acolo.
Pe loc mi-am adus aminte cum, cu ani în urmă,
fusesem închis în paraclisul Mănăstirii Vatoped,
unde este icoana Paramythia. Prima dată când era să
mă închidă un părinte acolo, fără să mă vadă că mă
rog (deși paraclisul este foarte mic și era aproape
imposibil să nu mă vadă), în clipa în care am auzit că
se închid ușile paraclisului, am strigat că sunt
înăuntru. După ce părintele a redeschis ușa și eu am
ieșit, mi-a părut rău că nu rămăsesem singur cu
Maica Domnului. Auzisem că poetul Ioan Alexandru,
din rânduiala lui Dumnezeu și neatenția paznicilor,
rămăsese închis peste noapte în Biserica Sfânta Sofia
din Constantinopol. De aceea, m-am rugat Maicii
Domnului ca, dacă voia lui Dumnezeu era să rămân
închis lângă icoana Paramythia, să mă mai ajute încă
o dată să se întâmple acest lucru. Și așa s-a
întâmplat.
După o vreme, în alt pelerinaj, am fost închis de
alt părinte în paraclisul icoanei Paramythia, deși nici
acest părinte nu avea cum să nu mă vadă, dacă nu l-
ar fi împiedicat Dumnezeu. M-am rugat Maicii
Domnului știind că e în fața mea, știind că e vie, și
am trăit un praznic greu de descris în cuvinte. Când
Sfântul Efrem Katunakiotul s-a închinat în fața
21
acestei icoane, copleșit de harul pe care îl simțea, a
exclamat: „Maica Domnului, dacă întreg Sfântul
Munte este Grădina ta, atunci aici este tronul tău!” 2
Eu nu pot spune că am simțit o astfel de ierarhie,
pentru că la Athos avusesem trăiri deosebite și în fața
icoanei Portărița, (care este considerată cea mai
importantă icoană din Sfântul Munte), și în fața
icoanei Prodromița, de la Schitul românesc
Prodromu, în care chipul Maicii Domnului și al
Pruncului au fost pictate în chip minunat. Dar în fața
icoanei Paramythia m-am simțit primit de Maica
Domnului la ea acasă. Mă simțeam ca și cum m-ar fi
primit într-o vizită acasă la ea.
Așa că știam cum este să fii închis într-un loc
sfânt. Dar nu îmi imaginam că voi fi închis în Sfântul
Mormânt, în Biserica Învierii. Am început să mă rog,
dar rugăciunile alternau cu momente în care parcă
nu simțeam nevoia să spun niciun cuvânt. Simțeam
că sunt Acasă la Dumnezeu. Știam că Hristos este în
fața mea, aveam siguranța că Hristos este acolo, că
este lângă mine, că mă vede.
Atunci am avut senzația că Fiul lui Dumnezeu
șterge rănile sufletului meu. Ca și cum sufletul meu
ar fi fost un trup bolnav, parcă Dumnezeu îmi
vindeca rănile, una după alta. Rănile produse de
necazurile din viața mea - cea produsă de sinuciderea
mamei mele, când aveam aproape paisprezece ani,
cea produsă de faptul că soția mea a pierdut ultima
sarcină (ținând fără să știe cam o lună pruncul mort
în pântece, ceea ce i-ar fi putut pune în pericol
sănătatea) și alte răni, pe care nici nu era nevoie să
mi le amintesc în mod special.

2
Gheronda Iosif, 451
22
 Am trăit acea experiență ca pe un nou botez. A
fost o stare de har de nedescris. Dacă mi-ar fi spus
cineva că după ce ies din biserică voi putea face
minuni, nu știu dacă m-aș fi îndoit. Îmi dau seama că
o astfel de afirmație este greu de înțeles, sau că poate
fi înțeleasă greșit, dar pur și simplu trăiam o minune
pe care nu pot să o descriu în cuvinte. O operație pe
suflet, i-aș putea spune. Dar cuvântul operație nu e
potrivit, pentru că presupune suferință. La mine a
fost o baie duhovnicească, de bucurie amestecată cu
pocăință. Baie pe care am simțit-o cât se poate de clar
ca un dar de care nu eram vrednic.
Sfântul Paisie Aghioritul, deși le spunea
oamenilor să nu caute trăiri înalte, pe care le numea
„prăjituri duhovnicești”, dădea totuși mărturie
despre folosul acestora, atunci când vin de la
Dumnezeu și nu sunt înșelătoare: „Ceea ce avem
nevoie este luminarea și experiențele duhovnicești.”3
Am citit odată un text scris pentru sine însuși de
un alt părinte aghiorit, Matei de la Karakalu, text pe
care îl citea în fiecare zi, pentru a-și spori râvna și
pentru a depăși perioadele de împuținare a harului.
În acel text făcea referire la „prăjiturile duhovnicești”
pe care i le dăruise Dumnezeu. M-am gândit că poate
mi-ar fi de folos să scriu un astfel de text și pentru
mine însumi, iar momentele din Sfântul Mormânt ar
fi trebuit să fie în centru. Dar pur și simplu m-am
sfiit, pentru că mi-a fost greu să o fac. Mi-a fost
teamă că, scriindu-l fără pricepere, ar putea avea
asupra mea un efect invers, de a accentua și mai mult
stările de pierdere a harului.
Cuviosul Iosif Vatopedinul spunea: „Părinții
știau că și nevoințele peste fire, și descoperirile nu

3
Din tradiția, 446.
23
erau ale lor. Când un împărat ia pe cineva și îi arată
palatele, hipodromurile și tot ce are mai frumos, oare
cel care le vede se mândrește cu ele? Firește că nu, de
vreme ce știe bine că nu sunt ale lui. Sau când un
casier de la bancă numără în fiecare zi milioane, se va
mândri pentru asta? Nu, de vreme ce salariul lui este
altul.”4
Mă pot mândri că Dumnezeu mi-a făcut un
cadou? Da, mă pot mândri, așa cum se poate mândri
și un om căruia împăratul îi arată palatele sale. Dar
această mândrie este putredă. Pentru că Dumnezeu
trimite „prăjituri duhovnicești” cu un rost foarte clar,
pe care uneori însă oamenii nu îl înțeleg nici după
trecerea anilor. Tot Cuviosul Iosif Vatopedinul
spunea: „Cercetări dumnezeiești primesc toți cei care
se nevoiesc, dar aceasta nu este nimic, nici nu are
însemnătate. Pe acestea le dă Dumnezeu când este
nevoie, potrivit cu firea omului, cu împrejurările etc.
La fel, vederea duhovnicească a rațiunilor lucrurilor
și suirea la această stare înaltă se dă iubitorilor de
înțelepciune care au o minte în stare să o primească
și pe care Dumnezeu îi pregătește cum știe El, la
vremuri de nevoie, ca să sprijine Biserica, să susțină
dogmele ortodoxe sau să lupte împotriva vreunei
erezii.”5
Dumnezeu știe pentru ce m-a pregătit El în acea
noapte. Am simțit că îmi vorbise a doua oară, de data
aceasta fără cuvinte.
4
Gheronda Iosif, 410.
5
Gheronda Iosif, 418. Cuviosul Iosif Vatopedinul explică în
continuare: „Dar nici aceasta nu este nimic. Ceea ce are
însemnătate și este cu adevărat un câștig este să dobândim
răbdare în ispite până la sfârșit; încă și smerenie, îndelungă-
răbdare și împreună-pătimire. Doar acestea sunt singurele
lucruri sigure, pentru că cele de care am spus mai înainte aduc
cu ele slavă deșartă și le poate imita și înșelarea.” 418
24
 Trecuseră treizeci de ani de când Dumnezeu îmi
vorbise prima dată, pentru a mă rupe definitiv din
brațele practicilor yoghine și ale ocultismului. Ani de
zile în care, după ce mă chemase să Îl slujesc,
Dumnezeu tăcuse. Adică nu tăcuse total, îmi vorbise
prin diferite întâmplări (cum a fost închiderea în
paraclisul icoanei Paramythia), îmi vorbise prin
preoți cu viață sfântă, îmi vorbise prin duhovnici,
totuși, mă întrebam dacă nu cumva m-a părăsit.
Aveam atât de puțină credință încât la un mo-
ment dat am ajuns să mă îndoiesc de o minune pe
care o văzusem cu ochii mei, lucru care pare greu de
înțeles.
I-am cerut lui Dumnezeu de nenumărate ori să
îmi spună cum vrea să Îl slujesc, pentru că nu îmi era
clar modul în care mă chemase să o fac. Și acolo, în
Biserica Învierii, Dumnezeu mi-a vorbit fără cuvinte.
În anul 2020 simțisem chemarea Maicii Domnului
de a veni în Israel, o chemare tainică, dar foarte
precisă. Acum simțeam că Dumnezeu îmi vorbește,
dar nu la fel de precis. Aș fi vrut să îmi vorbească
clar, așa cum o făcuse când m-a adus pe calea
Bisericii, însă, deși nu îmi dădea niciun cuvânt exact,
de genul: „Fă așa sau așa...”, totuși simțeam cu
putere că El e cu mine, lângă mine, în mine. Simțeam
că eu sunt al Lui și că El este al meu. „Nu vezi că te
țin de mână, de ce te îndoiești? De ce nu vezi că te
călăuzesc, în timp ce tu cazi de atâtea ori și nu te-ai
putea ridica fără Mine? Nu vezi că Eu te țin de mână?
Acum te-am chemat la Mine... Ești la Mine...”
După câteva minute de rugăciune în Biserica
Învierii, maica din dreapta mea a început să caute
ceva în poșetă și făcea zgomot. I-am spus în șoaptă:
„Maică, nu mai faceți zgomot, pentru că prin găurile
de la biserică (pe unde dă patriarhul sfânta lumină,
25
înainte de ieși din bisericuță în Sâmbăta Mare) vor
auzi că suntem înăuntru și o să ne dea afară.”
Maica mi-a răspuns: „Or să ne dea afară
oricum, în câteva minute, că vor veni să facă
candelele.” Așa a și fost. După ce am apucat să mă
mai rog, din tot sufletul, ca Hristos să mă ajute să fac
în viață voia Lui, și să mă lepăd de voia mea, ușile
bisericii s-au deschis și au intrat armenii, ca să facă
candelele din stânga mormântului Mântuitorului. Eu
am ieșit, împreună cu maicile, ca să le facem loc.
Dar, apoi, m-am gândit: „Dacă Hristos m-a pri-
mit să stau aici cu maicile, oare nu m-o primi și cu
acești armeni?” Așa că i-am întrebat în limba engleză
dacă mă lasă să mă rog în partea din dreapta a mor-
mântului, pentru că ei aveau treabă în partea stângă.
Răspunsul lor nu părea să fie afirmativ, dar, din mo-
ment ce nu îmi era clar ce au răspuns, pentru că nu
răspunseseră în engleză, am preferat să mă autoinvit
din nou lângă mormântul Domnului și să mă rog în
continuare.
Când armenii au terminat de făcut candelele, a
trebuit să ies pentru câteva secunde, ca să le fac loc să
iasă din biserică. Apoi am intrat din nou – înaintea
mea s-a strecurat aceeași maică româncă, iar după
mine maica care făcuse zgomot cu poșeta.
Am început să ne rugăm. După o vreme, maica
din dreapta a ieșit, și în locul ei a intrat alt pelerin.
Apoi a mai venit încă unul. Când au început să mă
doară genunchii, pentru că stăteam pe pardoseala
bisericii, am dat să mă ridic puțin, vrând să mă rog în
picioare. Dar maica din stânga m-a prins de umăr și
m-a tras înapoi cu putere, spunând: „Nu pleca, că,
dacă pleci tu, va trebui să ies și eu, ca să poată intra
pelerinii care stau afară și așteaptă. Mai stai.”

26
 Îmi spusese mai înainte că abia la 11.00 noaptea
o să se deschidă biserica mare și o să intre toată
lumea, pentru slujba de noapte. Atunci, mi-am spus
că voi face ascultare și nu voi ieși din biserică – doar
că nu voi sta cât stă maica, ci voi sta până la ora 11.00
la mormântul lui Hristos.
Când maica a ieșit, i-am luat locul în partea din
stânga a mormântului Domnului. Eram eu și El, la
locul Învierii Sale. Iar în dreapta mea erau pelerinii
care tot intrau și tot ieșeau, pe rând. La un moment
dat, am început să mă port ca și cum aș fi un fel de
paznic al bisericii și le spuneam pelerinilor să intre
câte unul, când ieșea cineva. Evident, nu era nevoie
de indicațiile mele, dar nu voiam să mă întrebe
nimeni de ce stau acolo ore întregi. Pelerinii intrau,
se rugau, apoi mergeau pe Golgota, apoi mergeau la
Piatra Ungerii, apoi mergeau la locul unde Sfânta
Împărăteasă Elena a găsit Sfânta Cruce, apoi iar
intrau în Biserica Învierii, apoi iar ieșeau. Înainte de
ora 11.00, erau din ce în ce mai puțini pelerini care
mai voiau să se roage în Biserica Învierii, așa că am
avut mai multă liniște în ultimele minute petrecute
acolo.
La ora 11.00 noaptea, am auzit cum ușile
bisericii mari s-au deschis și au început să vină
pelerinii. Eu m-am dus pe Golgota, ca să nu mai țin
locul ocupat lângă Mormântul Mântuitorului. Pe
Golgota era mult mai mult spațiu și am putut să mă
rog în continuare în liniște. Când a început Sfânta
Liturghie, parcă visam.
Mă împărtășeam, din nou, după mai puțin de
un an, în Biserica Sfântului Mormânt. Îl primeam pe
Hristos. Mă spovedisem înainte de plecarea în Israel,
dar am simțit că împărtășania aceea a fost
pecetluirea unui fel de botez duhovnicesc. Sfinții
27
Părinți spun că pocăința este un al doilea botez. Eu
am simțit că în acea noapte am primit al doilea botez,
în care pocăința se amesteca cu bucuria de a fi primit
în casa Tatălui Ceresc. Parcă am fost în rai.
Sfântul Paisie Aghioritul a fost auzit spunând,
în timp ce se ruga în biserică: „Doamne, oare poate să
fie mai bine în rai decât aici?” Așa și eu, mărturisesc
că am gustat în Biserica Învierii o fărâmă de rai.
De ce scriu aceste rânduri? Oare ca să îmi arăt
mușchii duhovnicești? Iată ce evlavios, ce credincios
sunt eu? Nu, evident, nu. Ar fi o nebunie să mă laud
cu ceva primit de la Dumnezeu.
O scriu doar ca să dau mărturie că, dacă în viață
căutăm Crucea, vom ajunge la Înviere. Eu sunt păcă-
tos și, poate, îmi voi pierde mântuirea dacă voi muri
în păcate, dar ceea ce scriu este cât se poate de ade-
vărat: dacă vrem să ne lepădăm de poftele și de voia
noastră și căutăm crucea mântuirii, Dumnezeu ne va
dărui învierea lăuntrică. Am simțit cu putere acolo
acest lucru.
Eu voiam doar să intru în Biserica Sfântului
Mormânt și să îmi ating crucea de lemn de locul
Răstignirii. Voiam doar să pun început bun mântuirii
mele. Dar, când am ajuns la Golgota, mâna și crucea
mea s-au umplut de mir când am pus mâna în locul
Răstignirii. Dacă nu era mirul, eu aș fi plecat imediat
să mănânc, pentru că îmi era foame. Până m-aș fi
întors, biserica ar fi fost închisă. Chiar dacă aveam
mâna udă de mir, dacă episcopul nu ar fi rămas până
în ultima clipă acolo și nu mi-ar fi dat binecuvântare,
nu aveam cum să stau în biserică, pentru că fără
binecuvântarea lui nu rămâne niciun pelerin
înăuntru. După ce am luat binecuvântarea
episcopului, dacă nu alergam spre Biserica Învierii,
ca să îmi dau cu mir pe frunte, ci aș fi rămas cu
28
ceilalți pelerini lângă ușile Bisericii Sfântului
Mormânt, aș fi văzut cum părintele închide ușile
Bisericii Învierii și totul ar fi fost altfel. Dacă maica
care m-a tras de umăr înapoi în genunchi ar fi ieșit
din bisericuță înaintea mea, cum ieșise și maica din
dreapta mea, atunci aș fi ieșit și eu, ca să intre cei
care stăteau la coadă.
Îmi dau seama că oamenii care caută să
găsească nod în papură ar putea spune că tot ce am
trăit a fost pur și simplu o serie de coincidențe. Dar
eu, care am fost închis și acolo, și lângă icoana
Paramythia, în paraclisul vatopedin de la Sfântul
Munte Athos, nu pot să cred în astfel de coincidențe.
(Cineva spunea că de fapt coincidențele sunt modul
în care Dumnezeu Își acoperă lucrarea, pentru a nu fi
evidentă. Dacă e așa, înseamnă că El a aranjat cu
multă grijă toate acele „coincidențe”.)
Dumnezeu, văzând slăbiciunea credinței mele,
mi-a făcut cel mai mare dar din viața mea. Nu sunt
vrednic de el, nu am știut să îl păstrez și îmi e teamă
ca acest dar să nu îmi fie spre osândă – cum spre
osândă ne poate fi și primirea Sfintei Împărtășanii.
În ziua următoare, am urcat din nou la Mănăsti-
rea Maria Magdalena, pentru a mă închina la
moaștele Sfântului Serafim de Sarov, care este
ocrotitor al căsniciei mele (pentru că de praznicul lui
am ieșit la prima plimbare cu soția mea). Mi-am
cumpărat de acolo un inel de pelerin, pe care l-am
atins în aceeași zi de Golgota și de locul Învierii. E un
inel care îmi aduce aminte, zi de zi, de faptul că am
trăit o minune. Că mă simțisem, la propriu, logodit
cu Dumnezeu.
Dar nu doar despre minunea pe care am trăit-o
atunci am vrut să scriu aici. Am vrut, de fapt, ca citi-
torii să înțeleagă că Dumnezeul în care cred eu,
29
„Dumnezeul părinților noștri”, este un Dumnezeu
care ne cheamă pe toți la El. Am spus această poveste
adevărată doar ca, văzând cum a lucrat Dumnezeu în
viața mea, să aveți propria întâlnire cu El în viața
voastră.
Din păcate, mulți creștini în ziua de astăzi duc o
viață superficială, ba chiar se și împărtășesc cu
Sfântul Trup și Sfântul Sânge al lui Hristos fără să își
dea seama ce primesc.
Poate că vă gândiți, așa cum m-am gândit și eu
când am ieșit la ora 11.00 din Biserica Învierii, la
faptul că niciodată nu am cum să trăiesc un lucru mai
frumos în viața mea. Dar nu a fost așa. Când am
primit Sfânta Împărtășanie în acea noapte, am
înțeles că în lume există ceva mai important decât
locul Învierii lui Hristos. Da, Sfânta Împărtășanie
este chiar Trupul și Sângele lui Hristos. Creștinii care
primesc cu evlavie Sfânta Împărtășanie trăiesc, de
fiecare dată, o minune mai mare decât cea pe care am
trăit-o eu în noaptea aceea. Nu vorbesc despre cei
care se împărtășesc din obișnuință, fără pocăință,
fără zdrobire de inimă. Ci vorbesc despre cei care
răspund iubirii lui Dumnezeu, mergând pe calea cea
îngustă a ascultării, a rugăciunii și a nevoinței. De cei
care poartă inele nevăzute de logodnă, pe care
Hristos le pune tainic pe mâinile lor.
Legat de răstignirea lui Hristos, un gând pe care
l-am avut de multe ori a fost că, dacă aș fi trăit în
acea vreme, aș fi fost aproape sigur de partea
prigonitorilor Mântuitorului. Cred că mai degrabă aș
fi luptat împotriva lui Hristos și împotriva ucenicilor
Săi, ca Pavel înainte de convertire, decât să înțeleg
porunca iubirii de vrăjmași. Cred că aș fi așteptat un
Mesia care să izbăvească poporul evreu de sub jugul

30
stăpânirii romane, și l-aș fi preferat pe Baraba lui
Iisus.
Despre acele vremuri, Cuviosul Iosif
Vatopedinul spunea: „Eu Îi mulțumesc lui Dumnezeu
că nu m-am născut atunci, pentru că nu știu dacă nu
cumva, influențat, împins de ceilalți sau poate chiar
singur, fără să mă îndemne nimeni, nu aș fi fost și eu
printre cei care L-au răstignit”6. Și dacă asta a spus-o
un sfânt, oare ce aș putea să spun eu?...
Mi-am adus acum aminte de un text care m-a
impresionat mult și care se leagă într-un fel de
mărturia pe care am dat-o aici. Așa că îl voi
reproduce, nădăjduind că mulți se vor folosi de el.
Este o mărturie care a ajuns la mine anul trecut,
despre o minune legată de Răstignirea Domnului. A
fost dată de starețul Chiril Gherantonis de la
Mănăstirea Sfântului David din Evvia, ucenicul și
urmașul Sfântului Iacov Țalikis. Mărturia a fost
așternută în scris de Mitropolitul Iustin de Nea Krini
și Kalamaria, din Grecia. Părintele Chiril a mărturisit
următoarele:
„«Slava...» care se cântă de la Vecernia de la
Pogorârea de pe cruce din Vinerea Mare îmi plăcea în
mod deosebit și îmi doream foarte mult să o cânt.
Aceeași slavă se cântă și la Vecernia de la Odovania
praznicului Mironosițelor. Într-un an, pe când încă
trăia Sfântul stareț Iacob Țalikis, la Odovania
praznicului Mironosițelor am cântat această
«Slavă...» din toată inima. Însă se pare că Sfântul
stareț Iacov a văzut ceva în interiorul meu și m-a
mustrat. Eu n-am spus nimic. Am aplecat capul și m-
am dus în chilia mea. Acolo, în timp ce mă rugam
așezat pe scăunelul meu, am văzut că mă aflam sub

6
Gheronda Iosif, 572.
31
crucea Mântuitorului, în timpul Pogorârii Sale de pe
Cruce. Am fost zguduit și au început să îmi curgă la-
crimi, și singurul lucru pe care îl spuneam era:
«Doamne, Doamne, Hristoase al meu, Doamne al
meu.»
Atunci l-am auzit pe Sfântul Iosif din
Arimateea, care L-a pogorât de pe cruce, spunându-
mi: «Chirile, deschide-ți mâinile, ca să ții în brațele
tale trupul lui Hristos.» Eu, plin de frică, mi-am
deschis mâinile și mironosițele mi-au pus peste ele
un giulgiu alb. Atunci am văzut fața Maicii
Domnului. Of, of, cât de frumoasă era! Dar și cât de
mâhnită era! Cei care L-au îngropat au pus trupul lui
Hristos în mâinile mele și sfintele mironosițe îl
stropeau cu miruri. Eu în continuare plângeam și
sărutam trupul lui Iisus, spunând neîncetat:
«Doamne al meu, Doamne al meu».
Când mi-am revenit, m-am gândit că poate a
fost un vis sau că am avut o ispită de la diavol. Totuși,
făcându-mi semnul sfintei cruci, mi-am mișcat
mâinile și le-am simțit ude. Au fost inundate de mir,
care avea aceeași mireasmă binemirositoare. Căzuse
mir și pe podeaua chiliei. Am alergat cu frică, ca să
vorbesc despre aceasta cu Sfântul stareț Iacov. El s-a
purtat ca și cum m-ar fi așteptat să vin. S-a uitat în
ochii mei și, fără să îmi spună altceva, mi-a zis: «Ai
văzut, Chirile, ai văzut?»
Această bunămireasmă din chilia mea și din
mâinile mele a ținut un mare interval de timp și îmi
era rușine să dau mâna altora să mi-o sărute, ca să nu
spună alții că Chiril își dă cu aromate pe mână.”
Tulburător, nu? Ați vrea să aveți și voi această
cinste, să țineți pe brațele voastre trupul lui Hristos?
Cred că la această întrebare toți ați răspunde afirma-
tiv. Nu-i așa? Și, totuși, câți dintre creștini Îl primesc
32
pe Hristos la Sfintele Liturghii? Și, dintre cei care Îl
primesc, oare câți s-au pregătit așa cum trebuie
pentru această Întâlnire? E adevărat că nimeni nu
este vrednic de primirea Sfintei Împărtășanii, oricât
de sfânt ar fi. Totuși, chiar dacă suntem nevrednici,
ar trebui să ne pregătim în permanență pentru
primirea Sfintei Împărtășanii.
Oricum, chiar dacă minunea trăită de Cuviosul
Stareț Chiril din Evvia este ieșită din comun, totuși
fiecare dintre noi suntem chemați să Îl primim pe
Hristos, să primim Sfântul Trup și Sfântul Sânge al
lui Hristos. Iar această minune este mai mare decât
minunea pe care am trăit-o eu în Biserica Învierii. Și,
îndrăznesc să spun, este chiar mai mare decât
minunea trăită de Starețul Chiril Gherantonis...
„Chiar așa? Oare chiar așa să fie? Oare acesta
nu e doar un cuvânt de consolare, de mângâiere
pentru cei care nu au ajuns la Ierusalim în viața lor?”,
aș putea fi întrebat de cineva care și-a dorit mult să
ajungă acolo, dar nu a reușit.
Nu, nu e un cuvânt gol, e ceva ce cred din toată
inima mea. Și pot să o dovedesc foarte simplu. La câ-
teva zile după acea experiență minunată, pe 19 ianua-
rie, când Patriarhia Ierusalimului prăznuia
Boboteaza după calendarul vechi, am fost în pelerinaj
la Iordan, vrând să asist la slujba sfințirii apelor și să
văd cum se întoarce Iordanul înapoi. Mă gândeam că,
dacă în anul anterior nu fusesem vrednic să văd
lumina sfântă, măcar voi vedea cum apele se întorc
atunci când patriarhul aruncă crucea în apa
Iordanului. Această minune este una dintre cele mai
mari minuni care arată adevărul credinței ortodoxe,
și îmi doream foarte mult să o văd cu ochii mei.
Am ajuns aproape de Iordan. Era coadă mare
de autocare, care se apropiau de locul în care Sfântul
33
Ioan Botezătorul L-a botezat pe Hristos. La un
moment dat, am văzut o biserică frumoasă. Cineva
mi-a spus: „Aici se va face Sfânta Liturghie, înainte
de sfințirea apelor. Vrei să vii?” Am coborât din
autocar și m-am dus la slujbă, deși mi se spuse că s-
ar putea ca polițiștii să nu îi mai lase să ajungă la
Iordan pe cei din biserică, după ce locul se umple de
pelerini. Știam că am de ales: puteam să văd cu ochii
mei cum se întorc în chip minunat apele Iordanului
sau să Îl primesc pe Hristos de praznicul Bobotezei.
Ce e mai important? Cred că, înainte de noaptea în
care am trăit minunea, aș fi ales din tot sufletul să
văd cum se întoarce Iordanul. Dar, nu, am ales să Îl
primesc pe Hristos.
După ce am primit Sfânta Împărtășanie, când
am vrut să mă apropii de Iordan, polițiștii nu mai
lăsau lumea să treacă. Nu eram însă trist. Îl aveam în
sufletul meu pe Hristos. Aceasta era o realitate, nu un
simbol.
Totuși, Dumnezeu a rânduit ca un prieten evreu
din Haifa să vorbească la telefon cu polițiștii evrei de
lângă Iordan, care au făcut o excepție și m-au lăsat să
trec. Pentru că ajunsesem foarte târziu, nu am mai
putut ajunge lângă grupul meu. De acolo de unde
eram, nu vedeam prea bine apa Iordanului. Dar
stăteam chiar într-un loc în care, prin niște furtunuri,
se scotea apă din Iordan și, prin niște mici găuri, apa
curgea de sus.
Îmi dorisem mult să fiu botezat în Iordan, cum
se face acolo, simbolic, ca o amintire a botezului pe
care îl primeau iudeii de la Sfântul Ioan Botezătorul,
dar nu se putea, pentru că polițiștii nu au îngăduit să
intre pelerinii în apă. Dar eram unul dintre puținii
oameni care, la momentul sfințirii Iordanului și după
aceea, am fost spălat la propriu de apele Iordanului.
34
 Am trăit o pecetluire a logodnei pe care o
simțisem tainic în orele petrecute lângă mormântul
Domnului. Nu am putut vedea cu ochii mei cum se
întorc apele Iordanului, deși o maică mi-a povestit că
văzuse de aproape minunea cu ochii ei. Dar eram plin
de bucurie duhovnicească.
Prima dată când ajunsesem la Iordan, fusesem
botezat cu tot grupul de pelerini. Și, un lucru și mai
minunat, primisem pentru acel pelerinaj o cruce de
lemn în care era o părticică din moaștele Sfântului
Ioan Botezătorul. Când preotul m-a afundat în apa
Iordanului, îmi lipisem de cap crucea cu moaștele
Sfântului Ioan Botezătorul.
Acum, chiar dacă nu văzusem cum se întoarce
Iordanul, chiar dacă nu putusem să intru în Iordan,
chiar dacă nu mai aveam cu mine crucea aceea (care
îmi fusese împrumutată doar în primul pelerinaj), Îl
simțeam și mai aproape pe Hristos. Și îl simțeam și
mai aproape pe Sfântul Ioan Botezătorul, în minutele
în care apa sfințită a Iordanului mă stropea
neîncetat.
Și, ca bucuria întâlnirii mele cu Sfântul Ioan Bo-
tezătorul să fie și mai mare, a doua zi, de praznicul
lui, au ajuns în Ierusalim și tatăl meu, Ioan, și fiul
meu, care a fost botezat Ioan Codrin. Eram trei Ioani,
trei generații de Ioani în Ierusalim, de praznicul
Botezătorului. O altă bucurie greu de descris în
cuvinte.
În acel pelerinaj o maică, auzind cum spuneam
cuvinte de folos la microfon în autocar pelerinilor,
mi-a spus: „Ține minte, ori de câte ori îți pune Dum-
nezeu în suflet să vorbești despre El, să o faci. Să nu
te gândești că poate unii nu vor înțelege mărturia ta,
să nu te rușinezi.” Am vorbit mult în acel pelerinaj,
am vorbit mult și acum, în această mărturie. Mă
35
opresc aici, dar nu pentru că am spus tot ce aveam de
spus, ci pentru că simt că e momentul să vorbească în
continuare Dumnezeu în sufletele celor care au citit
mărturia mea.
Închei brusc, cu poezia Pecete, pe care am
scris-o acum aproape un sfert de secol (și pe care am
publicat-o în volumul meu Taina iubirii). Am scris
această poezie după ce scrisesem un imn despre
Sfântul Mormânt, iar scrierea lui îmi aprinsese în
suflet dorul de a ajunge măcar o dată în viața mea
acolo...
„De te voi uita, Ierusalime,
Uitată să fie dreapta mea.
De te voi uita... Dar cum să te uit?
Lumină, nădejde și cânt,
Cum să te uit,
Când alerg înspre tine,
În timp ce suspin după tine?
Cum să te uit,
Când îmi ești singurul liman?
De te voi uita, ceresc Ierusalime,
Mă cheamă la tine. Tu nu mă uita...”

36