Bogdan ii rosu; Dragos ii albastru inchis; Dan ii verde ; Cristi ii albastru ; Victor ii galben ; Calin ii roz ;

Calin ii Jupuitu, Victor ii Moromete, Cristi ii tot cu albastru.

– Dă-mi, mă, o ţigare!

– Hai, nea Ilie, hai, nea Ilie! se grăbi Jupuitu, pocnind încuietoarea genţii.

– Păi nu ţi-am spus că n-am?! zise Moromete nevinovat. Ce să-ţi fac eu dacă n-am! De unde să dau? N-
am!

– Ce dracu, nea Ilie! strigă agentul înfuriat. Nu vezi că ţi-am tăiat şi chitanţa? Nu mai mă fierbe atât că
statul nu mă plăteşte să-mi pierd vremea prin curţile oamenilor...

– Uite-te la ăsta! se miră Moromete cu oarecare veselie. Ce, te ţin eu?

– Nea Ilie, a tăiat chitanţa! zise şi însoţitorul grav.

– Văz şi eu că a tăiat-o, se dezvinovăţi Moromete.
– Plăteşte, Moromete! strigă agentul înfuriat. Ce dracu, nejucăm de-a baba-oarba?

– Ei, da, plăteşte! Dar de unde să-ţi plătesc? N-auzi că n-am!

– Ia treci încoa‟! îi făcu agentul un semn însoţitorului

Arata inspre genti.

– Ia-le! O să-l învăţăm noi minte pe domnul Moromete să aibă grijă să plătească impozitele statului! Ia-le
pe toate!

– Lăsaţi ţoalele aici, ce v-aţi repezit la ele?! N-aţi mai găsit ce să luaţi? Nu vă dau ţoalele!

– Aaa! Va să zică aşa merge! Ia du-te, mă, şi cheamă şeful de post, zise agentul lovind cu pumnul în uşă.
– Poţi să vii cu zece şefi de post, în casă n-ai să intri! strigă Tita de dincolo, cu glas batjocoritor.
– Să luăm altceva, din curte! hotărî Jupuitu. Haide! Ieşiră pe prispă şi agentul întinse mâna spre colţul
ogrăzii:
– Căruţa! Trage-o afară şi la primărie cu ea, zise el pornind să deschidă poarta.

– Crezi că ai s-o poţi duce? întrebă Moromete cu interes.

– Înhamă caii! strigă agentul nerăbdător. Adică stai, ia amândoi caii la primărie, să vezi cum scoatem noi
foncierea pe ei.

Cristi se muta intre timp spre usa.

– Nu poţi să iai caii, mormăi el cu buzele lui împletite, sunt caii mei, nu sunt ai tatii, mai zise Paraschiv.
Grajdul era gol, el totuşi îl apăra rânjind ciudat.

– Dă-l la o parte şi intră în grajd! strigă agentul apropiindu-se şi el de cei doi.

– Nu, caii nu-i luaţi! zise Paraschiv iar, sigur de el

– Părerea mea e că e mai bine să laşi caii în pace, interveni Moromete împăciuitor. De ce nu vrei să
înţelegi că n-am? Ia ici o mie de lei şi mai încolo aşa, mai discutăm noi! Ce crezi că noi fătăm bani?
Bogdan ii rosu; Dragos ii albastru inchis; Dan ii verde ; Cristi ii albastru ; Victor ii galben ; Calin ii roz ;

– Peste o săptămână, două, îţi mai plătesc eu ceva. Se duce fi-meu la Bucureşti şi-ţi plătesc. Te rog să mă
înţelegi! mai zise Moromete de astă dată cu un glas foarte supărat, ca şi când de mult i-ar fi spus toate
acestea agentului, iar agentul n-ar fi vrut să înţeleagă.

– Dumnezeul mă-sii, nea Ilie! izbucni agentul pornind furios spre prispa casei. De şase ani de zile de când
mă cârâi cu dumneata, parcă ar trebui sa-mi plăteşti mie, nu statului.

– Îţi spun pentru ultima oară, Moromete, că dacă nu vii la primărie să plăteşti, peste două săptămâni viu
eu aici cu jandarmii şi te iau şi pe dumneata, nu numai caii. Legat te iau!

Jupuitu se scoala de pe prispa. Dan ii Jupuitu, Dragos ii Moromete.

– Ce dracu, mă, nea Ilie! zise el cu glas care vroia să fie plin de uimire. Ce dracu, mă? Nu poţi să plăteşti
câteva mii de lei? De ce nu plăteşti o dată să scapi de belea? Ce aştepţi?

– De unde să plătesc dacă n-am! răspunse Moromete pe gânduri, căutându-se iar în buzunarul flanelei.
Mai dă-mi, mă, o ţigare, îngână el iar. De unde să plătesc, Jupuitule, că- ţi mai spusei şi adineauri: dac-aş
putea să fac bani, de câte ori ai veni aş făcea şi ia, domnule!

– Da‟ lumea ailaltă cum plăteşte?! strigă agentul scos din sărite că omul îl numise cu porecla sa. Rasă de
om ca dumneata n-am mai pomenit! strigă el. Sărac nu eşti! Copii mici n-ai! Bolnav nu eşti!!! Atunci
cum? Toată lumea plăteşte loturile, numai dumneata o întinzi ca gaia-maţu de mai bine de cincisprezece
ani!„.

– Care cincisprezece ani?! mormăi Moromete răsucindu-şi ţigarea.

– Cum care cincisprezece?! Câţi ani sunt de la război de când ai primit lotul? Sunt şaisprezece-
şaptesprezece ani!

– Care şaptesprezece ani?! mormăi Moromete din nou.

– Cum care şaptesprezece ani?! Cât e din 920?

Fiindcă Moromete nu răspunse, agentul izbucni din nou:

– Sunt şaptesprezece ani! strigă el şi repetă: Şaptesprezece ani! De şaptesprezece ani de zile o tot
lungeşti ba cu plata titlurilor, ba cu foncierea... Vine conversiunea şi te scuteşte, se împrumută pe urmă
domnul Moromete la bancă ca un ghimpaşă cumpără oi şi cai... Ai paisprezece pogoane de pământ şi din
paisprezece pogoane, auziţi! nu e în stare să plătească loturile pe care i le-a dat statul, pleaşcă.

– Care paisprezece pogoane, care pleaşcă?! Întrebă Moromete uitându-se la agent, de astă dată cu o
privire care parcă abia acum îl vedea cu adevărat şi mormăind în acelaşi timp nişte înjurături în care
cuvântul pleaşcă se auzi de vreo două-trei ori.

– Înjuri dumneata, dar eu îţi spun pentru ultima oară: de şase ani de zile de când sunt agent îmi scoţi
ochii ba cu cinci sute, ba cu cinci sute cincizeci, ba cu şase sute şi un leu...

– Bine că-ţi dau şi leul ăla, mormăi Moromete

– Bine că-mi dai şi leul ăla? Află că anul ăsta nu te mai las eu pe dumneata să joci comedia! declară
agentul. Ajunge de cincisprezece ani de când joci tiribomba.