Nicolae ARTENI

Tacerea ta doare

,
© Nicolae Arteni, 2020
© Editura Cartea Militară, 2020
 Nicolae ARTENI

Tăcerea ta doare
 CZU
A

Lectură:
Gheorghe CHIRIȚĂ
Concepţie grafică
şi design copertă:
Ruslan CONDRAT
Culegere text:
Ion BUDAN
Tehnocorectură:
Vladislav GALEMBA
Editor:
Ruslan CONDRAT

Fotografii:
familia ARTENI, Vladislav GALEMBA, Vasile ZAVATIN,
Dionis URSU, Veaceslav URSU

Lucrarea apare în regie proprie

ISBN

4
 CUPRINS

Cuvânt înainte...........................................................12

De Dragobete................... .........................................14
Scrisoare nepoțeilor...................................................30
Lacrimile mamei........................................................29
Copilărie...................................................................15
Povestea noastră.......................................................18
Prunc nedădăcit........................................................20
Dorine de ziua ta........................................................24
Mica cu tăticul...........................................................48
De ți s-a întâmplat....................................................49
Poiana ta...................................................................50
Dialog.......................................................................53
De vorbă cu feciorul...................................................59
Se întorc oștenii.........................................................57
Către tine, Doamne...................................................58
Ție, albinuță...............................................................46

5
 Nicolae ARTENI

Mamele la drum.........................................................42
Teo-Pascal.................................................................93
De-ar fi destinul o floare...........................................102
E ziua ta, Mărie.......................................................101
Dacul.......................................................................117
De unde.....................................................................28
La răscruce................................................................27
Nesăţioşii.................................................................119
Scrisoare mamei.......................................................120
Trecere....................................................................122
Înstrăinare...............................................................123
Primăvara................................................................125
Prefer prieten un câine.............................................126
Sărutul florilor.........................................................128
La mormântul baciului.............................................129
Cine ne-a schimbat?.................................................115
Vulpișoara Nica-Veronica..........................................26
De tine......................................................................25
Destin.............................................................32
Scrisoare tatei..........................................................162
Fă-mă paznic….........................................................164
Căsuța noastră.........................................................165
Păcat părintesc........................................................167
Ecoul șoaptei...........................................................168
Ziua ta.....................................................................160
Dor de tine...............................................................158

6
 Tăcerea ta doare

Apele.........................................................................61
Copil pierdut.............................................................63
De m-aș întoarce.......................................................64
Doi trandafiri se iau la ceartă....................................66
De ce?........................................................................68
Să pomenim străbunii................................................70
La moartea poetului Matcovschi...............................72
Cârtița......................................................................71
Zi de pomenire a cotropitorilor...................................73
Felicitare...................................................................74
Izvorul dorului...........................................................75
Rugă de Crăciun.........................................................76
De ce plec cocoarele...................................................78
Veronel...............................................................22
Crizantemă.........................................................21
Cuvânt copilului........................................................80
Te cânt......................................................................81
Frumoasa doamnă primăvară.....................................82
Odă florilor................................................................83
Hora rândunelelor......................................................84
Tot tu........................................................................85
Bezna așteptărilor.....................................................86
Orfelinatul.................................................................88
Sacralitate.................................................................89
Aşteaptă.............................................................90
Primăvara.................................................................92

7
 Nicolae ARTENI

Mamelor....................................................................91
Eram copii.................................................................95
Monolog....................................................................99
Primăvara minte......................................................100
Soarta......................................................................108
Întâmplare...............................................................107
Dor de tine...............................................................105
Decembrie...............................................................103
Acasă-i mama............................................................98
Plânge Prutul............................................................97
Numai albina-i și tu.................................................143
De ce lume?.............................................................133
Dulce albină.............................................................132
Odă pământului.......................................................130
Întoarce-te...............................................................129
Micuţule..................................................................145
Loc de blestem.........................................................146
Călăul......................................................................137
Satule, sfătosule.......................................................138
Balada stejarului.....................................................140
Aşteptare.................................................................147
Ce mă chinui amintire..............................................148
Lumina de la geam..................................................149
Nicuşor....................................................................150
Feea.........................................................................152
Universalul tău........................................................153

8
 Tăcerea ta doare

Copile, să știi..........................................................154
Gânduri ce te apasă.................................................154
Iarna........................................................................156
Povestea omului bun..................................................33
Regrete..............................................................34
Odă albinuței............................................................35
Dor de luncă..............................................................36
Patrie.....................................................................39
Copile...................................................................40
Cuvântul...............................................................43
Maidanezii..........................................................44
Romanța uitată.........................................................45
Legenda vinului.........................................................51
O poveste dintr-un sat..............................................52
Îmi amintesc............................................................135
Regrete târzii...........................................................136
Anii...........................................................................56
Sărbătoare..............................................................109
Istoricul bolii...........................................................110
La tine, pădure.........................................................111
Ghicitoare...............................................................112
Revolta....................................................................113
Rugă........................................................................114

Despre Dorin...........................................................190
In memoriam...........................................................200

9
 Nicolae ARTENI

Scrisoare către fiu....................................................170

Cheamă-mă.............................................................169
Scrisoare de la fiu.....................................................173
Scrisoare fiicei Veronica...........................................188
Scrisoarea mamei către fiu.......................................175
Din inimă.................................................................177
Scrisoarea Veronicăi mică........................................180
Ceaslovul copilului...................................................184
Aşteptare.................................................................186
Rugăciune...............................................................182

10
 Nicolae ARTENI

Cuvânt înainte

„Odihneşte-l, Dumnezeule, pe adormitul robul Tău Dorin

şi îl aşază în rai, unde cetele sfinţilor, Doamne, şi drepţii
ca luminătorii strălucesc, trecându-i toate păcatele.”
(Rugăciuni pentru cei adormiţi întru Domnul – Glas 5)

Deşi fiecare cunoaşte că înţelepciunea este rodul unei lungi ex-

perienţe, pot mărturisi că am întâlnit-o, în cugetul şi acţiunile celor
fără experienţă, la copii. De aceea lor şi le-am scris aceste.
De la ei am învăţat a citi poezii, de la ei am învăţat a intra în pielea
personajelor din poveşti. Cu ei am simţit bucuriile, am deplâns suferinţele
şi durerile acestora. Din cuvintele lor le dedicam versuri, felicitări, cu
diverse ocazii. Aşa unul câte unul cuvântul a cuprins și unele probleme
sociale, pe care copiii, spre deosebire de noi, maturii, le soluţionează fără
compromisuri şi făţărnicii diplomatice. Așa, muza versurilor au devenit
copiii mei, Dorinel şi Irina. Mai târziu – nepoţeii Veronica, Teo şi Ni-
cuşor. Atunci când nu acceptau sfaturile mele, după unele dezbateri mă
alegeam cu viziunea lor asupra multor aspecte din viaţa cotidiană. Având
dreptul la o poziţie separată, le dedicam versuri, mai cu seamă de sărbă-
tori. Apoi copiii, depăşindu-mă, m-au lăsat pe mâna nepoţeilor Nicuşor,
Teodor şi Veronica. Aceștia m-au ridicat la un alt nivel al inspiraţiilor
din care am avut a reîncărca memoria şi a descoperi noi şi frumoase
imbolduri.
Lirica tot de la ei vine, că cine dacă nu copiii iubesc cu adevă-
rat, necondiţionat şi curat. Dragostea lor e fenomenală.
Nu prea am reușit să țin pasul cu Dorin. El îşi trăia viaţa ca
fulgerul. Implicat mereu în diverse activităţi: sport, profesorat, ră-
mânând în același timp invizibil, mereu în umbră, ca izvorul al cărui
murmur nu se aude, dar îl simţi după debitul de apă dăruit celor înse-
taţi. „Dorine, pentru mine ai fost o mângâiere, gingăşia unui răsărit,
Mă închin prin suferinţa ce mă macină, întru suferinţă să revin. Ai
rămas în mine înger cu durere, iubire necertificată. Mă închin cum
nu m-am închinat la nimeni, şi nu voi face niciodată.
De la Dorin, care dispunea de o energie colosală şi o atitudine
faţă de cele ce ne înconjoară mai specială, am învăţat foarte multe: a

12
 Tăcerea ta doare
fi cinstit, onest, luptător și cu demnitate.
Cu multă migală am strâns esenţa cuvintelor divine ale copiilor
şi am redat-o în dedicaţiile închinate celor dragi, sau suferinţelor nea-
mului nostru românesc, rănilor sufleteşti ce mai sângeră şi pe care,
de multe ori, din făţărnicie, le trecem la capitolul „cicatrizate”.
Dar puţin am reuşit să mă ţin de pasul lui că Dumnezeu mi l-a
luat. De ce? Poate nici Dumnezeu nu ştie.
Nu mă judecaţi după cele scrise. Nu sunt şi nici nu pretind a fi
poet sau prozator. Sunt şi rămân pasionat de poezia şi proza noastră
română clasică şi contemporană ale marelui Mihai Eminescu, Adrian
Păunescu, Nicolae Dabija, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Ion
Druţă și mulți alții.
Nu-mi apreciaţi poezia, dacă aşa se va numi, după măsură, rimă
şi alte componente şi credeţi-mă că am făcut-o doar ca un omagiu
scumpului fiu, care prea de tânăr s-a stins din viaţă. Nu există o mai
înaltă formă a durerii omeneşti:
De s-ar şti ce-i durerea
N-ar exista puteri,
Să rupă lăstarul verde
În care viaţa fierbe
Să-l ridice la cer.
Şi dacă se va întâmpla vreodată ca scrierile acestea să fie însăi-
late într-o carte sub acoperişul scumpului fiu Dorin Arteni, aceasta o
datorăm colegilor lui de breaslă, profesorilor şi studenţilor Academiei
de Poliţie „Ştefan cel Mare şi Sfânt”, în mijlocul cărora şi-a petrecut
frumoasa şi scurta sa viaţă, conducerii acesteia şi a Ministerului Afa-
cerilor Interne, cărora le mulţumim.
Iartă-ne, Dorine,
N.A.

13
 Nicolae ARTENI

DE DRAGOBETE
(Lui Dorin de ziua de naștere – 24.02.2008)

În dimineața asta e mai altfel soarele,

Ploaie de lumini s-așterne peste crâng,
Rămase în păduri, privighetoarele
Zboară-n amicia frunzelor căzând.
Dornice de zilele-nsorite,
Vin și lighioaiele
La rugul frunzelor căzute,
Încălzind picioarele.
Grăbit februarie
Vântură zăpada veche,
Pe-un cal alb vine călare
Un călăreț fără pereche.
Bidiviul înspumat aleargă
Coama să-și scuture,
Iar în urma de copite
Flori cu buze-nzăpezite
Își caută soarele.

Înfiorați, mugurașii
Dau să se desplete,
Matca strigă din scorbură:
Azi e Dragobete!
Apoi vin băeți și fete
Dăruindu-se buchete,
Iernii nici prin cap nu-i dete
Că-n ziua de Dragobete
Zilele-i se termină.
Și se duse-n lume veste
De călărețul blondin,
Născut de Dragobete
Și de toți iubit-Dorin.

14
 Tăcerea ta doare

SCRISOARE NEPOȚEILOR

Copile, aș vrea să știi,

De aceea-ți scriu această carte,
Mai mult i-o rugă către fiu
Ca să poți să-mi dai dreptate.
Păstrează izvorul viu.
Nu te supere trecutul
Că rutinei atributul
Omu-i, șarpele și lutul,
Care-au supt același lapte,
Păstrând, prin ereditate,
Veninul până la moarte.

Văd, deja, pustiu-mi bate

La geam, parcă-aș fi un mort
Ce-n convulsii se mai zbate.
Și a-mi răspunde nu pot
Cam de ce, relele, toate,
Le las vouă, la nepoți?

Banal e și tot ce știe

Orice copilaș la țară:
De-or fi flori, vor fi albine
Romanțe-or fi, va fi vioară,
Și se va cânta mai bine
Dragostea de neamși țară.

În rest, de-i rău, de-i bun rămâne,

Alt loc n-am și nici nu cat.
Nimic nu costă ca durerea
De izvorul ce-a secat.

15
 Nicolae ARTENI

LACRIMILE MAMEI

Suspinul tău l-aud din depărtare,

Nemernicul! M-am reținut cu trebi,
Te caut azi la răsărit de soare
Să-ți spun că mă simt bine.
Știu c-o să mă-ntrebi,
Dar m-am trezit târziu,
A Ta plecare
M-a-nstrăinat de toate
Și-un pârâu
M-a găzduit în mâl
Ca pe-o târâtoare,
Să nu sperii însetații cerbi,
De-atunci mă spăl
Cu lacrimile Tale
Ce mi le trimiți în dimineți
Prin ierbi.
24.01.2010

16
 Tăcerea ta doare

COPILĂRIE

De ce-s supărat? mă-ntrebi.

Nu știu de sunt cuvinte
Pe care-aș putea să le încheg
Ca să îți pot răspunde.

Amintirile din sat

Mă dor de la o vreme
Și nici nu știu cum s-a-ntâmplat
De toate le datorezi
Copilăriei mele.

Copil fiind, ca mulți din sat,

Îmbodolit cu un cearșaf ,
În dimineți, cu noaptea-n cap,
Cu mama-n câmpul presărat
Cu roz-galben de bumbac,
Mergeam la recoltat,
Niște hăinuțe să-mi fac
La toamnă pentru școală.

Soarele, deși era

Lângă noi, încă dormea.
Dacă-n lipsa lui da vântul,
Fulgii inundau pământul
Și lăsa capsula goală –
Nici tu haină, nici tu școală.

Când soarele se trezea,

Mama de mână mă lua
Și ne întorceam acasă
Unde ne-așteptau, la masă,
Viermișorii de mătase.

17
 Nicolae ARTENI

Flămânzi, ieșiți din gogoașă,

Le dam frunze dulci de-agude
Și crenguțe să se urce.

De-aveam noutăți de aflat

La frizeria din sat
Frizerul cât mă tundea
Despre toate-mi povestea:
În armată cine-i luat,
Cel de s-a eliberat
Cu ce fată s-a-nsurat,
C-aceea de pe ruptură
Mai ieri curva curvelor
Azi cu pântecul la gură.
Spre rușinea tuturor,
S-a dus la Ghiță pe cuptor.
De unde știa frizerul
Că mie-mi place discursul?
Nu-mi punea nicio-ntrebare,
Dar o-ncetinea cu tunsul,
Și-mi șoptea s-audă morții:
,,Mam Catinca a tras bobii,
Rușii pleacă, vin ai noștri,
Poate ne-am uni cu toții”.

Dar, de acolo, dinspre vale

Apa-n Prut face zăbale,
Potolind setea-n mioare,
Plânge că în picioare
O calcă caii galopând,
Sărmana nici timp nu are
S-asculte doinele bocind

18
 Tăcerea ta doare

Între stuf și păpuriș

Peștii apă rece cată
Și-ntre rădăcini s-ascund,
Celor mari să nu fie pradă.
Broscuțe cu ochii stâncă
Strig la cer de se usucă:
,,Expulzați fie din luncă
Șerpii, că ne mănâncă.”
Lebădoii ca ostașii
Stau de veghe că urmașii
Încă-s uzi și-ar vrea v-o vulpe
C-o lahuză să se-nfrupte.
Trifoiul, menta, cimburașul
Au împânzit tot imașul.
Când îi arșiță mai mare,
Rând pe rând turmele curg,
Rdicând valea în picioare
Cioile balade cânt.
Bacii de prin sat se strâng
Că-i rândul unui nătâng
Să ia cașul azi la prânz,
Are el un dulce-al lui,
Amarul vieți satului.

Și dacă tot m-ai întrebat

De ce-s așa supărat,
Păi pe toate le-am lăsat
Acolo, sub cruci, un sat
Cu tot ce-am avut subtil:
Mamă, tată și copil.

19
 Nicolae ARTENI

ȘCOAL A
„Școala cea bună e aceea în care și școlarul învață pe profesor.
Școala trebuie să te învețe a fi prorpiul tău dascăl,
cel mai bun și cel mai aspru”.
Nicolae Iorga

20
Tăcerea ta doare

21
 Nicolae ARTENI

POVESTEA NOASTRĂ
(V.S.)

Din tot ce-a fost, iubito,

Îmi mai aduc aminte
Tu, firicel de iarbă,
Mlădie și cuminte,
Și soarele când lumina
Taina celor clipe,
Cu razele te-mbrățișa,
Iar spre seară, te culca,
Și lunii vorbă îi lasă:
Sub supravegherea Sa,
Să ia cât dormi, grădina.

Mai stăruie în ochi sărmana

Frunză, galbenă ca mama,
Necruțată, amărâtă,
Dojenindu-i graba,
Că-ntr-o zi, făr’ a-ți da seama,
Bogată și frumoasă
Ca tine vine toamna.

Voind să te dezmierde
Cu delicii din belșug,
În decorul ei, din verde
Iarba-i ca pământul nud,
Soarele devreme-apune,
Întunericu-i stăpân.
Multe flori n-au timp s-aștepte
Iar lumină și călduri
Și rămân de alt an sterpe,
Dacă nu-nfloresc acum.

22
 Tăcerea ta doare

Glasul tău domol mă ceartă,

Iarta-mă că te-am mințit,
Spunând că iubirea noastră,
Cu noi s-a înveșnicit.

Cine-ar fi gândit vreodată

Că ani fragezi, ca o haită,
Toamnele din noi îi smulg
Și sub brazde reci îngroapă
Cu ei și primul sărut.

Decoru-i trist,
Cineva încearcă
Noi culori către-asfințit.
Iubirea, iubire-i și moartă,
Ocrotiți-o!
Ne-a crescut.

23
 Nicolae ARTENI

PRUNC NEDĂDĂCIT

Iubire, prunc nedădăcit,

Din tot ce-a fost
Nimic n-am mai găsit.
Poiana-n care te-ai născut
În codru s-a ascuns,
Și iarba care-ascultă
Timid a noastre șoapte
A putrezit, luând cu ea
Clipa care ne așeza
În brațe unul altuia.
Și a rămas invidia
Care ne desparte.

24
 Tăcerea ta doare

ȚIE DORINE DE ZIUA DE NAȘTERE

Dragobete te-aștept iară

Să te plimbi prin anii mei,
Că tot ce e frumos zboară
Ca albina-n flori de tei,
Și ca vântul să n-o frângă,
Tu să fii paznicul ei.
Și păsările-n ciocuri pline
Ceamur să ducă la cuibul lor,
Obosite-n loc de cină
Îmbrățișate adorm,
Numai roiul de albine
Trist că prin atâtea flori
N-au găsit nectar ca Tine
Se întorc la stup și mor.

25
 Nicolae ARTENI

MICA CU TĂTICU
(dedicație cu prilejul încreștinării)

În dimineți devreme
Cătai un bobocel
De floare-n iarba verde
A câmpului rebel.
Și iat-un mugurel
Cu soare pe buze,
Nu știu cum, pe-ascuns,
Ochii îmi deschide
Și-n privirea lui
Te văzui pe Tine.

Ajuns în fugă-acasă,
Norocul m-a surprins
Și îmi spune-n șoaptă:
Ai o nepoțică,
Dulceață nu alta.
E fiică ta mică
În ea frumusețea,
Își are adăpostul
Și îi va schimba
Vieții mele rostul.

Norocul cum arată?

Ca tine-i floricică
Cu mamă și cu tată
Și înc-o Veronică,
Și un lăstar la vatră
Ca frățiorul Nicu.
11.10.2014

26
 Tăcerea ta doare

DE ȚI S-A ÎNTÂMPLAT
(lui Dorinel)

Ți s-a întâmplat vreodată

Să iubești un pui de crin,
Ca apoi o viață-ntreagă
Să nu guști decât pelin?
Sau să stai în fața porții
Care mai ieri te-aștapta
Și acum, în toioul vârstei,
Să nu o poți descuia?
Ți s-a întâmplat vreodată
Infernul să fi tăcut
Pricepând odinioară
Că infernu-i vechea boală
Începută pe pământ?
Și de-ai încercat o floare
Din familia-i s-o rupi,
Și apoi din nou s-apară
Frumoasă ca la-nceput?
Poate-atunci ai fi văzut
Că infernu-i plin de toate
Ne-mplinirile ce sunt
Pe pământ de om lăsate.

27
 Nicolae ARTENI

POIANA TA
(lui Dorin)

În poiana dintre brazi

Cu razele-n cerul gurii,
Brândușele stau la sfat
Și s-ascund să nu le fure.

Da-n minunea ce cuprinde

Întreg farmecul naturii
Oamenii ține-i departe,
Numai nu-ndepărta câinii.

Te miră dezacordul?
Nu te mire, e de sus,
În poiană doar cu bradul
Să te-nfrățești e de ajuns.

Și dacă încearcă unii

A te strivi ca pe Isus
În ajutor vor veni câinii,
Nu cei pe care-i asculți.

28
 Tăcerea ta doare

DIALOG
(cu Nicușor)

Hai, copile, să vorbim

În doi ca adulții.
Tu mă-ntrebi,
Eu îți răspund,
Așa sunt bunicii.

Mă întrebi
De ce sunt trist
Și-s zăpadă
Ochii?
Pentru că bunicu’ a fost
Mai tandru
Ca popii.
De ce-n bolta cerului
Nu mai zbor cocorii
Și-n mijlocul satului
Pustiu e locul horii?
Că din cer cocoarele
Nu văd în câmp fete,
Unde jucau horele
Pământu-i numai pietre.
De-or veni, răspunde tu,
Cine-o să-i dezmierde?
De ce bunica-n fereastră,
E tiparul brumei?
E că-n toamnă bruma groasă
Mușcă trandafirii.
Floarea ce-i?
– Mă-ntrebi pe mine?
Copil e, copil ca Tine.
Cât o crești nu-i pace-n casă,
Înflorește și te lasă.

29
 Nicolae ARTENI

D E V O R B Ă C U CO P I I I
„Noi doi o vorbă avem,
O vorbă cu multă esență
Pe care o auzii de mic
Dar o simt în adolescență.
Și dac-o ramură se frânge
Să nu o arunci cumva, în ea se adună albine
Când vine primăvara”.

30
Tăcerea ta doare

31
 Nicolae ARTENI

DE VORBĂ CU FECIORUL
(lui Dorin de ziua nașterii, 24.02.2000)

Din armonii eterne ai venit,

Icoana primului sărut.
Nașterea Ta – primul debut,
Pentru-amândoi un început
De drum încă neștiut.
La răscruce-a despletit
Atâtea alte și aspirații
Și amândoi ne-am pomenit
Pe valul surdelor ovații.
Ajuns la malul spre care am vâslit,
Găsii țărmul sterp și populat de fluturi,
La tine-ntâiul m-am gândit
Dar a mă-ntoarce înapoi
Dincolo de dragoste-i noroi,
Argila se abate peste noi
Și m-a încătușat apoi
Cu singurătatea-n doi.
Vizavi un vânzător
Spurcând leagănul, ușor
Cu reguli noi de vândut frații,
M-a scos la licitații.
Ca să nu vadă Preacurata,
I-aruncă pe ochi broboada
Și lacom la bogăție
Camuflând marea-i hoție
Din mine face-o infamie.
Doamne, greu ți-o fi și ție
Printre-atâția oameni buni
Eliberați de ispășire
Ai mulți spurcați și nebuni.

32
 Tăcerea ta doare

Pe ticăloși să nu-i cerți,

Mai degrabă să mi-i ierți.
Pentru ei i-o cinste, poate,
Să aibă-n fața ta păcate.
Acei blestemați de datini,
Mereu trăind alte vieți,
Pe invidie au pus preț,
Învinuind și pe cei morți
Că au prea multe și sunt hoți.
Pe când ai noștri profeți
La-nmugurit pe dragoste-au pus preț,
După cum și li s-a scris la crez.
Fiind vânduți îngăduiau prin patimi,
De-aceea-n fața Ta îngenunchez
Ca plânge ochii mei nu mai au lacrimi.

33
 Nicolae ARTENI

SE ÎNTORC OȘTENII
(în memoria lui Ștefan cel Mare)

În fața ta-ngenunchez
Și văd o sabie-mplântată
În stejaru-n care frunza,
Gingașă precum o fată,
Stă la poalele pădurii
Și așteaptă să se întoarcă
Din război oștenii mândri
După lupta câștigată.
Un oștean în jur privește,
S-ar porni, dar îl apasă
Rănile și ochi-și șterge
Cu cămașa-nsângerată.
Frunza ușurel s-apleacă,
Buzele îi umezește,
Febră ai, și-l însoțește
În poiana unde-s multe
Plante biblice, sa-l culce.
Pentru ce atâta sânge,
Se întreabă ea și-ndată
Șterge sabia și-o zvârle,
În dudău cu tot cu teacă.
Ar fi bine să mai uite
De eroicele fapte,
Succesul tămăduirii
E-n puterea unei șoapte.
Ierburi magice sunt sigla
Raiului ce-avea să facă
Trupul cu care copila
Îl acoperă, să placă
Divinitatea cerească
Se-mpletește cu-nceputul,
Sânii plini cu lapte-a mamei
Oferă pruncului cuvântul.

34
 Tăcerea ta doare

CĂTRE TINE, DOAMNE

Adesea mă văd aproape

De tine, că tu ai fost
Părintele meu și frate
Și atlet al lui Hristos.
Și-mi sună-n urechi capcana
De care ne-ai avertizat:
,,Moscalului nu vă dați pradă!”
Ne iartă, am și călcat.
Și ne părăsesc bătrânii,
I-o durere, Dumnezeu
I-aduce pe toți la tine,
Că-n ce stare am ajuns,
De-ar mai exista rușine
Nimic n-am avea de spus.
Să vezi copiii, creștine,
Nu-și mai cunosc mamele,
Ele se dau în robie
Încă de la naștere,
Că din faimoasa Moldovă,
Au rămas doar vamele.
Miile ce strig s-orfanii
Cei înstrăinați de dor
Și de bunătatea mamei
Pe care nu o mai vor.
Și văzând cât de ușor
Ne mai amuzăm cu banii,
Profit prin vinderea lor,
La piept mânuțele slabe
Le strâng și la cer țintesc
Numai către tine, Doamne,
Marele suflet ceresc,
Cu ruga de a-l întoarce
Pe Ștefan, de altfel cresc
Asemeni unor dobitoace,
Dresate pentru comerț.

35
 Nicolae ARTENI

ȚIE, ALBINUȚĂ

A sete zbor albinele din stupuri –

În flori se ascund aripi noi să-și coasă,
Apoi se-ntorc să-și prelungească lucrul,
Să nu le-ajungă arșița la oase.
Fierbinte-i sus, fierbinte-i jos,
Dezmugurită terra e o magmă,
Clocotind, pământul zace-n lacvă
Albina-n cer s-a ridicat și roagă
Îngerii de pot fi de folos,
Acolo, i-o totală nepăsare
Ne spune ea-ntristatăcând s-a-ntors.
De sufletele noastre întrupate.
De tine, Doamne, sunt lăsate
Pe seama vechilor altare,
Pline ca noi de păcate.
Nevăzând nici o schimbare,
Din nou disperată pleacă
Și în drumul ei spre Domnul,
Ploaia a început să cadă
Și salvându-ne de lava,
Albina se îneacă.
Miracole de flori
În tine se înhibă
Dureri ce te sugrumă
Nu te-ai schimbat
Din nectar voi face o cunună
Pentru cel de sus
Ce mi te-a dat.

36
 Tăcerea ta doare

MAMELE LA DRUM

La necaz vrem să ne-asculte

Tatăl nostru ceresc,
Apoi se uit aceste toate,
Și ce-i sus și pământesc.

Rătăciri și vreme sumbră

Îmi răspund și aud cum
O voce, sus, binecuvântă:
Mamelor, ieșiți la drum!

Și-ți porni la drum că drumul

De dor e croit și firi,
Că voi, scăldate în parfumul
Frumoaselor amintiri,
Lumini veți semăna și harta
Dureroasei despărțiri
A copiilor de tata
Va pune-n lumină vatra,
Și dorul – miel ce-ncurcă poarta –
Acasă-i va aduce,
Acasă laptele-i mai dulce
Și țâța e mai alta.

37
 Nicolae ARTENI

TEO-PASCAL
(scumpului nepoţel Teodor)

De unde vii, Tu zâmbet cald,

Tot cât cuprind ochii,
De tine e intoxicat
Şi dornic să te-apropii.

Ori de câte ori te strig,

Îmi răspunzi prunceşte,
Deşteptându-mă aud
Izvorul ce ne-a îngrijit
Şi apa care a sfinţit
Al nostru grai latinesc,
Şi-am acceptat până ai venit
Cu cel dulce răsărit
De soare, franţuzesc.

Când în ochii mei te uiţi,

Să vrei, nu poţi ascunde
Frumoasa neamului poveste,
Cu tandrele mioriţe
Şi doine-n limba noastră veche.

În ea-i credința lui Isus,

Cu sabia lui Ştefan apărată,
Eminescu tot în român-a plâns
A bunicilor tăi soartă.

Şi atâta-mi eşti de scump,

Că-n lumea asta nu-i cifrată
Suma pe care-o depun,
Numai să te am la vatră

38
 Tăcerea ta doare

Şi să îţi doresc drum bun,

În dimineţi, când ieşi pe poartă.

De unde-oi fi, am să te strig,

E-o bucurie să m-ascult
Cât te iubesc de tare,
Ecourile de-mi răspund,
Te-nlocuiesc, pân’ ce creşti mare.
Că drumul până la tine-i lung.
Şi timp bunicul nu mai are.

39
 Nicolae ARTENI

DE-AR FI DESTINUL O FLOARE

De-ar fi destinul o floare

N-ai mai căuta câştig,
Brad vei rămânea-n picioare
Şi n-ai dori alt belşug.
Însă el e fire-aleasă,
Şuviţă de rază-n crâng,
Fir de grâu pus pe masa
Truditului de la plug.
Cu-acel spic te îngemeni,
Laşi durerile de plâng,
Şi ajuns în prag de toamnă
Copt, brumele nu te frâng.

40
 Tăcerea ta doare

E ZIUA TA, MĂRIE

Azi e ziua Ta
Şi-n veci va fi, Mărie.
Cu mine voi purta
Doi gingaşi lăstăraşi
Cu flori de iasomie.
În drumul către tine
Romanţe-mi cântă snopii.
Cât printre flori, prilejul
De tine să m-apropii.
Splendide petale
Îmi copleşesc privirea,
Îndulcit de tine,
Îţi voi veghea iubirea.
Ai crescut în mine
Tandreța de plopi
Cu doina din fluer
În brațe cu soarta
Prin care am trecut
Amândoi întru tot
Și-n veci mi-ai rămas
Ce nu poate fi alta.

41
 Nicolae ARTENI

DACUL

Deşi s-a-nvechit povestea,

Mă tot întreb, neîncetat:
Cum de s-a unit romanul
Cu faimosul, suplul dac,
Şi boierul plin de-avere
Cu robul său, sărac?

Lui Dumnezeu i-a fost pe plac,

Şi l-a binecuvântat
Pe Ştefan, încoronat
La cârma țării mele.
Drept c-ai şi slujit, bătrâne,
Pe Vodă l-am lăudat
Şi mulţi încă te vor plânge,
Însă omului din sat,
Ce îi pot spune, stăpâne,
Cu noi ce s-a întâmplat?

Văd că nu-i ca înainte

Şi-i vândută pas cu pas,
Şi hotaru-i înăuntrul
Ţării tale, ca mormântul,
Să nu ţi-l vedem nici azi!

Daco-romanii tăi dragi

Sunt conduşi de cei rămaşi
Şi-n loc de româna noastră
Vorbesc o turcă rusească.

42
 Tăcerea ta doare

Părinţii ca nişte lemne,

Încărcaţi au fost şi duşi
În păduri siberiene,
Mai mult hrană pentru urşi.

Casa, leagăn dat de Hristos,

În ea candela-şi revarsă
Lumina în orice colţ,
Sărmana mamă ne culca
Pe-un pat grămadă pe toți.
Ocupată-a fost de hoţi.

43
 Nicolae ARTENI

DE UNDE
(Veronicăi de ziua nașterii, 18.07.2016)

Încă de atunci, de pe culme,

Multă lume a-ntrebat
De unde vii, dragă copilă,
Cu părul blond cârlionțat?
Spunea-i că pân-a te naște
Părinții au așteptat
Iarba să fie de coasă
Și grâul de treierat.
În scutec de spice coapte
Cu grijă te-au înfășat
Și azi îți curge pe spate
Păru-n snopi frumos turnat,
Iar glasul duios și dulce
Carpații l-au dăruit
Din izvoarele divine
Pentru romanțe potrivit,
Și întâi ca să te-asculte,
Privighetorile-au chemat
Iar florile să-ți admire
Zâmbetul tău fermecat.
Slăvită binecuvântare
Pus-ai rost pe viața mea,
Mirul tău de alinare,
Crește mare mica stea,
Mugurelul tatei care
Va-nflori și vor cânta
Păsările tot refrenul:
Ve, ve, ve, vero-ni-ca!

44
 Tăcerea ta doare

LĂ RĂSCRUCE

În căsuța rămasă una

Viețuia cândva sfârșitul:
Lutul, ceasul și bătrâna,
Și lăsându-se de toate.
Într-o bună zi se duse,
De parc-o chema cineva
Acolo... la răscruce.

Pe-acolo, gândi bătrâna,

Lumea trece hojma
Și le-a desluși cumva
Feciorilor vorba
Că din văzul ochilor
A rămas doar forma.

Vijelia iernii stearpă

Nărui bătrâna,
Înveșnicind-o într-o piatră,
ia ținut cununa.

Și-a rămas acolo, ninsă,

Albul fibrelor turnat,
Din finețea țesăturii
Chipul ei l-a conturat.
Ajuns și Tu la răscruce,
Oprește-te și taci,
Poate-n piatra asta zace
Și viața celor dragi!

45
 Nicolae ARTENI

NESĂŢIOŞII

Haosul turbat de ură

Macină amarnic anii
Care şi-aşa greu trecură
Cum au vrut, tot ei, duşmanii.

Dă-le, Doamne, să le-ajungă

O corabie ce zboară
Cu-n catarg încins de fulger
Să rămână acolo-n cer,
Pe pământ să nu apară!

Din amestecuri păgâne

Arse-n topitura stearpă,
Sângele ce se va scurge
Să li se preschimbe-n apă!

Rămăşiţele ca praful
Să colinde-n jurul terrei,
Să se tânguie ca stuful
Pe obrazul cald al verii.

Şi când lişiţele negre

Îi voi pomeni-n tăcere,
Voi ruga Domnul să-i ierte
Şi să-i scalde în avere
Pân-nu vor avea putere
Pe comori drăcești să steie.

46
 Tăcerea ta doare

SCRISOARE MAMEI

Mocirla timpului tot

mai greu m-apasă,
Soarele mai rar
îmi bate în ferești,
Aș vrea oricum s-ajung
la tine acasă,
Bătrâna mea sfătoasă din povești.

În casa noastră
de pe vremuri plină
Cu noi, copiii tăi,
și cu nepoți
Azi stai în ea,
în casa ta străină
În două cu speranța,
uitându-vă la porți.
Aburul de pâine
mai domină prin casă
Și hornul pare
un cozonac aromitor.
În curte cada
cu cercuri netrasă
Și căruța
singură rămasă
Văduvită-n vreme
se stinge ușor.
Cum am putut,
fermecătoarea și curata,
Privirea Ta
s-o las fără lumini
De-atâtea ori,

47
 Nicolae ARTENI

stropind cu lacrimi poarta?

Măsori suflarea
cu-atâtea amintiri.

În așteptări adormi,
lăsând ușa deschisă,
Prea bine știi, cât de târziu
dar vin,
Că ziua pentru tine
din zori deja-i apusă
Și-n greul ce te apasă
cu tine-o să rămân.

48
 Tăcerea ta doare

TRECERE

În căsuța noastră mică

Tupilată spre apus,
Mama mea, ca albinuța,
Sub icoana cea de sus
Se roagă la Precista
Pentru noi și cei ce nu-s.
Mai ieri s-a dus badea Vasile,
Spune ea, oftând din greu,
Se tot duc pe rând bătrânii,
Cred că e și rândul meu.
Cumătrul Costică-n tindă,
Pe un scaun așezat,
Ascultă vorbele babei
Și s-a cam îngândurat.

O speranță încă are,

Înaintea lui mai sunt
Zece sau nouă persoane
Dacă-i va lua la rând.
Dumnezeu îi va da
Un an-doi, poate mai mult,
De mioare să-ngrijească,
Căci cu ele a crescut,
Iar sărmanele bârsane,
Puțintele-așa cum sunt,
Se vor strecura-ntre oameni
Să-l petreacă la mormânt.
Sărmanele oile mele,
Zice el ochii plecând,
Cine-o să le mai dezmierde
Pe la strânsul cașului,
Dacă-n primăveri, devreme,
Plec bătrânii satului.

49
 Nicolae ARTENI

ÎNSTRĂINARE
(în memoria mamei Victoria)

Lumea-i toat-o herghelie

Fără de păstor şi trag
Fiecare unde ştie
Că are de câştigat.
Şcoala-i dată în chirie,
Copiii-s duşi şi-un deputat
Mese-ntinde-n pomenirea
Dascălilor ce-au plecat.
De bătrâni n-au nici o grijă
În jur nu-i nimeni şi-i păcat
S-ajungă la bătrâneţe
Haina veche numa-n zdrenţe
În cuier şi cui să-i pese
De un sacou demodat?

Broboada-i sprijină bărbia,

E-un blestem zilele multe,
Cu sine se ceartă mama,
Şi citind în palmă soarta
După riduri încrețite,
Nici nu observă, sărmana,
Cum colţul vechii batiste
Ca sub streşină se spală
În lacrimile-i reci şi triste,
Ce curăţă şi destramă.
Speranţa care o lasă
Pradă gândului s-o fure,
Cuminte şi-ndurerată
Singură-n casa pustie.
Le verifică pe toate,
Tot orânduindu-le,
Că doar lutul o să-i poarte
Numele pe-un bulgăre.

50
 Tăcerea ta doare

PRIMĂVARA
Primăvara mea cu mâini de ramuri,
Ai venit la mine să mă ceri,
La pieptul tău de codri,
Ca o mamă,
Să mă strângi
Cu dragostea de ieri.
Mă credeai lăstarul care
Îl visai împodobit, cu rod,
Am plecat din tine,
Într-o seară,
Să mă-ntorc,
Cu rădăcini cu tot.

51
 Nicolae ARTENI

PREFER PRIETEN UN CÂINE

Îngăduiți-mi a vă scrie
Dușmani vouă și mă ierte
Domnul de vă-ntreb de cuie
Prin care să mă prindeți la perete
Și-acolo să nu vă scape
A mă-mproșca cu pietre.

La mine în bătătură
Lăsaţi-mă aşa cum sunt,
Dragostea voastră obscură
Nu mă va-ntoarce din drum.
Vă simt aproape făptura
Ce-mi strânge inima-ngrijit,
Iar când escrocii vă-ntind mâna,
M-ați sugruma negreșit.

Nu voi dragoste. Dar ură

Mă pot împărți sătul,
Vulnerabila-mi făptură,
De folos v-a fost destul.
Dragostea voastră mimată
M-a vrut cerșetor la drum.
Liniști sparge al meu nume.
Probe? Metalele-n dinți
Scrâșnind de nu vă surâde,
De vă surâde – rânjiți.

Grijă voastră-n top, măruntă,

Ca cenușa-n scrumieră
Vă ascunde fața slută
Sub o mască efemeră.

52
 Tăcerea ta doare

La mesele deșelate
Nu veți mai avea de stat
La orgii, și a vinde,
Pe cel de-a întârziat
Cheltuiala să-și achite
Cu prețul celui trădat
De a voastră lume scundă,
Oarba noului păcat.

Și dacă omul din tine

E prea dezumanizat,
Prefer prieten un câine
Ca și mine abandonat.

53
 Nicolae ARTENI

SĂRUTUL FLORILOR

Iubirea ne-ncercat pe noi

Ca într-un frumos vis,
Când sub înfloritul tei
Ploaia rece ne-a cuprins.

Vântul aşeza prin pomi

Nori grei de mântuială,
Eu ţi-ncălzeam umerii goi
Cu-atâta sfială.

Tremuram şi eu ca ei
Vibrând ca o vioară,
Tu n-ai dorit să înţelegi
Că zac de aceeaşi boală.

Se-mpotmoli și lumea-n crâng

Pe treabă pusă toată,
Păsările-n a lor cuib
Puişori aşteaptă.

Taina neprihănită
Era o catedrală,
Unde îngerii discută
Plecarea Ta şi-a mea ispită
De iubire oarbă.

Sărutul florilor de tei,

Invidiat de fluturi,
Se-ntreabă ce ar fi cu ei
De n-ar fi fost sărutul?

54
 Tăcerea ta doare

LA MORMÂNTUL BACIULUI

Copil fiind nu-ți agream

Mioarele, ce stăpâneau puterea stânei,
Nici, bărbăția cu care te plăteau,
Sălbătăciți de dragostea ta, cânii.
Lumea ta era doar de ocară,
Lacomă, puternică și grea.
Cu doinele, istorisiri divine
Și ritualuri pline de jivine
Ce apărau turmele-n cetate.
Cu viața lor de câine
Dar plini de demnitate.
Iar în ceasul despărțirii
Văzând jivinele cum plâng
Și turmele de pe pășune
Cum aleargă se se-nchine
Ție la mormânt,
Îmi amintesc cum îmi întinzi
O cupă cu spumă de lapte
Numai ce de tine muls.

Iar un pescăruș pe-ascuns

La o margine de ape
Îmi șopti că nu se poate
Doinele să ți le uiți
Nici să moară cât e păstorul
C-atunci vor dispărea toate
Satul, stâna și izvorul
Din nou lacrima îmi cade
Pe mormânt, în rest e un gol,
Prutul în nămol se-neacă

55
 Nicolae ARTENI

Nimeni nu-i dă ajutor,

Parcă n-a fost niciodată
Luncă, doină și păstor.
Crucea din perdeaua stânei
N-ar mai sta nici ea-n picioare,
Dacă n-ar mai urla câinii
Simfonia de-ngropare
Că, oricum, mormântu-i singur
Și stâna-i fără mioare.

56
 Tăcerea ta doare

CINE NE-A SCHIMBAT?

Iubito, știi când ne spuneam

Că nu-i forță să dezlege
Dragostea ce ne lega
Pe-amândoi prin sfânta lege,

Tu și eu și ale noastre,
Două suflete rebele
Care s-au împletit
Ca două splendide nuiele,
Să-și vadă visu-mplinit,
De ce oare ne-am oprit?

Biete suflete divine,

Cine v-a înlocuit
Cu altele, străine?
Îngerii ne admirau,
Blagoslovind iubirea,
La ei, sus, ne așteptau,
Și pe-amândoi ne legau
La braț cu veșnicia.

Însă noi ne-am irosit

Și vorbim, strivind plăcerea,
Multe, nespunând nimic,
Câte-ar mai fi spus tăcerea?

Trandafiri îți dăruiam,

Floarea ta aleasă,
Nu știu cum de se afla
Dar frumos ne-aplauda
Pe-amândoi tot satul.

57
 Nicolae ARTENI

Azi același trandafir

Ți-l aduce altul.
Ochii tăi ce m-au sedus
Erau o primăvară.
În ei raiul era pus
De Isus, dat mie-n pază,
Și azi să-i privesc, pe-ascuns,
Că gingășiile din noi,
Au ajuns să ardă?
Singur nu pot da răspuns,
De ce singur? Dacă-ndoi
Trădării am fost pradă?

58
 Tăcerea ta doare

VULPIȘOARA NICA-VERONICA
De mică ești fată mare
Și începui a mă-nvăța,
Nici de abecedare
Nevoie nu-i de-a conversa.
Sloganul tău: ceaiu-i „titi”
Și că-n toate-i vina mea,
Că-n salată nu-i „țuchini”
Și că mi-ar sta mult mai bine
La o fermă de jivine.
Dacă mă vor accepta,
A prins și îl port cu mine
Până când mă voi schimba.
Noi povești în file-ai pus
Și moșul, bine dispus,
A înstrăinat gogoașa
În schimbul unui „ciupaciups”
Să își mulțumească fata.
În povești eroi sunt mulți:
Ursuleți, iepurași și capre,
Cine-ar fi crezut că-n vulpi
Rolurile-ți vezi jucate?
Cu păpușile grămadă
Te culci și te trezești,
De unde-n tine-atâta mamă
Când încă păpușă ești?
Grațioasele mișcări
În jurul tău aprind scântei,
De unde-atâtea primăveri
Se rânduiesc în ochii tăi?
De mă plâng că-i grea-ncercarea,
De-a veghea de prunci că-s răi
Răspunsul tău mi-a-nchis suflarea:
„Eu mă lămuresc cu Manea,
Tu te lămurești cu ei”.
De-i ascunsă-n povești frica,
„Eu ușor o ocolesc,
Doar îs vulpișoara Nica –
Veronica mă numesc”.

59
 Nicolae ARTENI

DE TINE

La tine mă închin, iubire,

La tine, dulce amintire,
La tine, nobilă povară
Pe care-o poartă omu-n sine
Și-i gata pentru ea să moară.
La tine, gingașă tăcere,
Bănuită de-un sărut,
Apusul tău e doar durere
Pentru cel ce a iubit.
Suferința-i cel nemernic
Ce mă face să revin,
Întru-a savura aroma
De gust dulce cu venin.

60
 Tăcerea ta doare

DESTIN

Mai spală ploaia

Înc-o primăvară,
Îți spun ție, șubrede destin,
De ce mă porți ca pe-o povară,
De parcă te-am rugat
Să mă aștepți că vin.
Erai așa de blând
Când m-ai luat de-acasă,
Mugure din armonia
Naivilor părinți,
Că fiul lor mai bine o să crească
Și în curând s-a-ntoarce
Cu Tata la pământ.
Și-atâta m-ai purtat
În lumea Ta înaltă
Cu gingășii în ochi
Și sufletul de piatră,
Care m-au copleșit
Ca un sărut de fată,
Inconștientul flux ce ajusta
Captiva victimă, că ea
Își va relua, altdată,
Sărutul care-l merită.
Hai, întoarce-mă odată
La cel sacru început
Pentru care-au pătimit
Și-au îmbătrânit la poartă
Două suflete-ntr-un zid.
Să simt sprijinul lui tata,
Să adorm copilărește,
În zori mă trezească mama,
S-aud cum mă dojenește.

61
Nicolae ARTENI

SPORTUL
„Minte sănătoasă întrun corp sănătos”.
Proverb latin

Sportu-i ca orchestra dragă,

Dacă iai o notă falsă
faci de râs orchestra-ntreagă
Tot așa-i și-n sport cântarul
Dacă câștigi adversarul
Și ții echipa-n spate
Notele-s corect luate
Și atunci ești personalitate

62
Tăcerea ta doare

63
Nicolae ARTENI

64
Tăcerea ta doare

65
 Nicolae ARTENI

SCRISOARE TATEI

Te aştept de mic
Să vii în sărbători,
Apoi în vise te chemam
Şi adesea mă-ntrebam
De ce nu pot să-ţi scriu scrisori?

Mama tânără-ncerca
Jocul a ni-l frânge,
Apoi, de noi se ascundea,
Şi ploi de lacrimi varsă
În cimitir, pe-o cruce.

Să nu ne spui că Iisus
Tânăr te-a ales,
Fiindcă şi acolo sus
Ce-i buni sunt de folos.

Îţi spun că eşti tatăl meu,

Parcă-s bun copil şi eu
Şi de-i aşa, m-am întrebat
Pe mine de ce nu m-a luat?

Te-ntreb fără răutate,

Poate nu te-ntreb, mă plâng,
Drumul pân la tine-i lung
De parcă cel demiurg
A pus între noi un plug
Şi a dezrădăcinat
Pământul ce ne-a legat.

Spun, să ştie Dumnezeu:

66
 Tăcerea ta doare

Arhitectul i-a fost rău,

Copilul din copilul tău
Vrea şi el bunicul său,
Să îi spună o poveste,
Iar barba de-ţi netezeşte
Sau se strâmbă nepoţeşte,
E un joc, joc de copil,
C-o bătrână şi-un bătrân.
M-aş fi bucurat şi eu,
S-aud de la tatăl meu,
Cum c-ar fi trimis o barză
Şi ea m-a găsit prin varză.

Să te văd aş vrea şi sap

Mormântul să ţi-l desfac,
Dar în preajmă o bătrână
Un semn îmi făcu. Spre cer,
Şi fără a se-ntrerupe
Vorbeşte cu cineva
Ca mai apoi să-mi dau seama
Că bătrâna-i mama mea.

Era tânără sărmană,

Pe atunci când ne minţea,
C-a veni în curând tata
Şi-am prins-o cum te cheamă.

Aceste toate ţi le scriu

De-atâția ani de zile
C-aveam şi eu un cuvânt
Dar nu ştiam a-l spune
Şi-aşa mă-ntreb de mult
De ce l-ai luat la tine?

67
 Nicolae ARTENI

FĂ-MĂ PAZNIC…

Obosit de aşteptare, întreb dimineaţa –

Unde eşti, deşi în stele
Îţi zărisei casa.
Unde eşti întreb de noapte,
Unde eşti, întreb de zi –
Cerul mai întreb odată –
Unde eşti, când vei veni?
Vin-o acum, vin-o prin stele,
Norii tulbură, de vrei,
Te-aşteaptă zilele mele
Printre florile de tei.
Răspunde-mi cu glasul urii
Prin tăcere, sau prin vise,
Prin potecile pădurii
Sau prin vorbele nespuse.
Vino-n pânzele ce ţesă
Vrajba-n pauza de prânz
Eu să-ţi spun vorbe alese,
Tu, şăgalnica să râzi.
Vino-n cuget, dulce grai,
Vino-n zilele ce-mi dai,
Vino-n jocul nostru mut –
Cu splendoarea de-nceput.
Doamne, cât ţine lumina,
Fă-mă paznic la gradină
Că în ceasul cel nocturn
Lângă ea să mă adun.
Când nu voi avea lumină
Și de tine părăsit ,
Mă voi furișa-n grădină
Printre flori să te mai simt.

68
 Tăcerea ta doare

CĂSUŢA NOASTRĂ

Unde drumurile curg,

Şi se împletesc ca mlaja
Şi pletele îşi spală-n Prut,
Lunca dimineaţa,
Sub acoperiş de stuf,
Cu trestia bogată,
Clădită din furci şi lut,
E căsuţa noastră.

De ploi, bogată în pământ,

Cu bârne vechi proptită
Te văd pe tine, mamă, stând,
La fel de chinuită.

S-aude ceva şi ieşi

Afară… dar nu-i nimeni,
Le-i spune ceva, să vezi
Cum ţin de mult la tine.

Tresai, bătrânul câine latră,

De ce-ar lătra că poarta doar
Din toamnă e legată,
Mâncare vrea, bată-l să-l bată.

Se aud foşnete-n ocol,

Găinile-ţi simt pasul,
Sărmanele, li-e greu şi lor
Pân vei ieşi din casă,
Iar buclucaşul de cocoş,
Tot cântă, grăbind ceasul.

69
 Nicolae ARTENI

Dacă cineva pe drum,

Pe lângă poartă trece
Le răspunzi, fără s-auzi
Ţi-au dat sau nu bineţe,
Apoi te-ntorci cu grijă iar,
În casa ta pustie,
Ce-ar fi să-ţi vină vreun fecior
Că pân’ mâine-i mult...
Dumnezeu ştie.

70
 Tăcerea ta doare

PĂCAT PĂRINTESC

Îngăduie-mi Doamne, o neştire.

Mă întreb când ne-ai creat.
S-ar fi strecurat lacuna
De ne-apasă umilinţa:
Copiii marelui păcat.
Şi dacă păcatu-i mare,
Eşti şi Tu asociat –
Blagoslovind pe Eva
Farmecele Tu le-ai dat.
Legănările lascive
În mădulare şi coapse,
Luciul pletelor
Albastrul ochilor,
Jarul pulpelor,
Nectarul buzelor,
Discernământul uitării,
Magia tăcerii,
Al şoaptei înţelepciuni
Cu aroma de flori rară,
Îndrojdiată în sâni,
Cine le-a făcut,
Ce mâini?
Şi care-i păcatul oare,
Dacă superba-i făptură
A rupt mărul de pe ram
Şi în prima, dulce taină
Bărbat l-a făcut pe Adam?
Nepreţuind sihăstria,
Au ales doar pentru noi,
Înveşnicind iubirea,
Pătimesc acum ei, doi?
După fireasca plăcere
Străbunii noştri, cuminţi
Rele-au îndurat, prea multe,
Iartă-i Doamne, fanii sfinţi!

71
 Nicolae ARTENI

ECOUL ȘOAPTEI
(familiei Scutari)

Un răsărit duios de soare

Cuprinde destinul ușor,
C-o dragoste infinită
Precum inelul din pită
De strămoși în vremi purtat
Și nici vorbă de ispită,
Aluatul crescut bine
E și pâine și colac.

De-acolo, din rădăcine

Un lăstar frumos declară:
Aliona! Dulce iubire,
A sufletului meu comoară,
Dă-mi mâna! Las’ să știe
O lume câ îmi ești dragă.

Emoțiile îi cuprinde
Și cuvintele plăcute
Care încă nu s-au spus
Devin șoapte tremurânde
Într-o patimă de vis.
Și cât buzele grăbite
Lacom nectarul împart
Mâna-n mâna lui o pune
Și în tăcerea profundă
Gingășia ei vorbea:
Te-am ales cu voie bună
Și-n veci Radule-s a Ta!

72
 Tăcerea ta doare

ZIUA TA

E ziua Ta, iubire,

Azi eşti sărbătorită,
De toţi ce te-au ştiut,
Te-adoră şi te simt.

E ziua Ta, iubire.

Îţi vin în dar c-o floare.
În faţa ta să-nchine,
Frumoasele-i petale.

E ziua Ta, iubire.

Scăldată în parfum
Cu iz de iasomie,
Lavandă şi salcâm.

De ziua Ta, iubire,

O viaţă aş fi dat
Să aflu magistea,
Cărui te-a creat.

Şi-a pus atâta farmec,

Putere-n slăbiciuni,
Bărbatul a-l seduce
Şi-a făuri minuni.

Nu în zadar creată
A fi în toate cheie.
Dragostea, la rându-i,
Este tot femeie.

73
 Nicolae ARTENI

DOR DE TINE

Când trec anii,

Rămân toate
Doar în nişte amintiri
Care mai aprind scânteia
Ochilor mari şi străini.

Dorul încă mi te cheamă,

Ascult adesea în ecou
Tăcerea ta seară de seară
Şi mai aştept,
Aşa sunt eu.

Nu mai ştiu şi nu am seamă

De ce nu mi te-a uitat
Dorul – sângerata rană
Încă necicatrizat.

Poate n-are rost să-ntoarcem

Iubirea noastră înapoi,
De-ai plecat, ia-o cu tine,
Să n-o chinui în doi.

74
 Tăcerea ta doare

APELE

Atâtea feluri de ape

Negre, moarte, înghețate,
Nu știu cui ar folosi,
Că de multe ori nici setea
Nu ai cu ce o potoli.

Ba izvoarele-n fântână
Plâng că nici o picătură
Nu au pentru liturghii.
Ba se întorc sălbatice,
Îneacă vapoarele
Și-acolo-n adâncuri poate,
Multe mame-nsângerate
Mor, copiii vrând să-și scape,

Văzându-i pe val plutind,

Păsările se ridic
Și la cer, disperate strig:
„Uite, Doamne, ce-ai făcut,
Cu ce pruncii ți-au greșit?”

Nereușita cerească
În negrul înnodământ:
Ce lași, Doamne, să-ți strivească
Îngerii de pe Pământ?
Fără ei oameni-s haită,
Se mănâncă și se culc.
Dar tu, Pământule mut,
De ce taci, nu spui nimic?
Dar ce aș spune, omule,
Dacă din apă ești făcut?

75
 Nicolae ARTENI

Când te tulburi, tot distrugi,

Apoi naști, omori și plângi,
Că n-ai cu cine la groapă
Rămășițele să-ți duci!

Ajunși însă în amurg,

Cum scapătă soarele,
Oceanele toate se culc,
Fidele nopților s-aud
Izvoarele, iar apele
Te părăsesc și se duc
Rămânând cimitirele
Ce strâng amintirile,
Dacă ai ce scri pe cruci.

76
 Tăcerea ta doare

COPIL PIERDUT

Iubire, copil pierdut,

Nu mă-ntreba
Cum am putut
Să te-abandonez,
Să fug.

Frică de tine-am avut

Că te-oi pierde,
Și-s târzii
Mărturiile, dar știi,
Când iubirile dintâi
Visele-și dezleagă,
Descătușate se frâng
În dulcea lor tăcere oarbă.

Doar invidia s-aruncă

Ca viespile după pradă
La albinuțele din stup
Și fagurele îl distrug,
Lăsând regina-n durere
Și albinele pierind,
Încă doldora de miere.

77
 Nicolae ARTENI

DE M-AȘ ÎNTOARCE

De m-aș întoarce odată

Acasă, copil, să nu
Te uiți ce spune satul,
Să vii pe la noi și tu.
Să vezi bunica cum toacă
În chisoiul de tei macul,
Ar avea, sărmana, să coacă
Niște colăcei pe vatră.
Și pe tine să te vadă,
Ce gingășie de fată,
O poate avea de nepoată.
Și te va lăuda, biata,
Mamei mele, iar lui tata
Și bunicului le-a spune
La icoană, când s-or strânge,
Ca la morți, doar vorbe bune.

Că sunt mare și-a iubi

E ca răstignit pe cruce
Și câte dureri vor fi,
Tu le vei tămădui
Și de nenoroc vei plânge.

De vremi grele cernuită,

Plânsul tău i-a aminti
De fecior, floare pierdută,
Ce-i stă-n ochi pân-a muri.

Tot atunci, în casa bunii,

Cu grija ne-a dojeni,
Că așa își văd bătrânii
Dreptul de-a blagoslovi.

78
 Tăcerea ta doare

Cu busuioc de pe coardă,
Cu agheasmă ne-a stropi,
Lumină s-avem în viață,
Mulțumiți la ea în brațe
Noi, copii, vom adormi.

Iar c-o predică aleasă

În dimineață ne vom trezi,
Eu mire și tu mireasă,
Și ea din cer ne va privi.

79
 Nicolae ARTENI

DOI TRANDAFIRI SE IAU LA CEARTĂ

Timpul putere nu are,

Trandafirul ofilit
Îi strigă în gura mare
Celui abia-nflorit.

Revoltat, tânăru-n floare

Răspunsul l-a și găsit:
Aș mai fi ajuns eu oare
Să-l prezint pe-ndrăgostit
Dacă timpul, bunăoară,
Putere n-ar fi avut?

Dinspre cer, niște silabe,

Rupte parcă din cuvânt,
Încearcă să apere
Trandafirul ofilit:
Timpul poate vreme n-are
Să ne vadă înfloriți,
Nici sânii de fată mare
Nu sunt cât s-acoperiți,
Dacă se rup de sub haină
În extaz, nu mai ascult
Și cine-i povățuiește
Când tânărul trup trezit
Adoarme orice ursit?

Când delfinii arunc mingea

De sub apă, e-un mister,
Dar o vezi cât de superbă-i
Când te joci cu ea-n teren.

80
 Tăcerea ta doare

Floarea cu omu-s o minte

Până-n ziua de-a-nflorit,
Dar când soarele-o-nferbinte,
Scoate și orbul din minte
Dar a-i savura parfumul,
O rupe orice sucit.
Cum că-i floare când înfloare
Și nu când s-a ofilit.

Nu știu omule ce-aș spune,

Pentru ce te-ai irosit?
Pentru timp?
Timpu-i un câine,
Vremi frumoase
Ca pe pâine,
Le mănâncă, ce rămâne
Le îngropa în pământ.

Și acum revine la tine,

Că ești numai ce-nflorit,
Sigur sunt că vei răspunde
Doar când vei fi ofilit.

81
 Nicolae ARTENI

DE CE?

Dacă-mi spunea cineva

Că așa lumea-i creată
Și ușor mă vei uita,
M-aș fi prefăcut că-s surd,
Numai să nu mai aud
Cum c-aș fi murit demult,
Și tu nici nu ai aflat
Când și unde-s îngropat.

Dar o lacrim-a cedat,

Sărmana, ar fi încercat
Să vadă de n-am uitat
Fata ceea de la țară,
Cu părul ploaie pe spate,
Niște ochi, marea trezită
Dintr-o liniște de moarte,
Dusă în ispita tainei
De dulceață unei șoapte.

Poți uita oare puterea

Gingășiei, ce disculpă
Și te întoarce din drum?
Și-a instinctului sălbatic
Mixtură de zahăr brun
În ceșcuța unei șoapte?

De ce se lasă curtată?
E pentru a-ntinde mreje.
Iar când peștele-i în plasă,
Calcă-n ritual și lege,
Și în brațe ți s-aruncă,
De parc-a crescut în ele.

82
 Tăcerea ta doare

Și într-o noapte aleasă,

Strălucind ca o scânteie,
Aduce lumină-n casă
În care-ai devenit femeie.
Și, peștișorul din plasă,
Ruga noaptea-n loc să steie.
Îns-ai plecat și niciodată
Nu voi mai afla de ce!
Știu doar că nu ești uitată,
De ce nu mă întrebi? De ce?

83
 Nicolae ARTENI

SĂ POMENIM STRĂBUNII

Să pomenim străbunii,
Care nu demult
Viață dau zilelor noastre.
Azi cu ale lor se duc,
În cimitire ca străinii,
De ochii noștri se ascund.

Însetatului dă-i apă,

Că n-o are în pământ.
Și cu ce va crește iarba
Prin care, din când în când,
Ne mai dau un sfat, sărmanii,
Când ne văd pe la mormânt.

Și dacă-n cutia sacră,

Pe-nstrăinatul mormânt,
Vezi că floarea e uscată,
Și petalele în crug,
Și iar porțile-s sub lăcată,
Ca la pușcărie. Plâng,
Plâng copiii și străbunii
De-acolo de sub pământ.

Cu ochii storși de-atâtea lacrimi,

Și carnea suptă de lut,
Bâjbâind un strop de apă,
La noi ca la cer se uit.
Cuminți cum erau odată,
Tot așteptând se usuc.

84
 Tăcerea ta doare

LA MOARTEA POETULUI MATCOVSCHI

De-aș ruga să te ierte

Dumnezeu, parc-aș uita
Doinele lui Eminescu
Scăldate în patima ta,
Și predica neuitată
Pentru Basarabia
„Trecută prin foc și prin sabie,
Furată, trădată mereu”,
Durere nestinsă a Daciei,
Sfințită cu sângele tău.

Odată aprins „focu-n vatră”,

Va arde cât ne-i veghea,
Și cartea ce ne-ai lăsat-o
Epistolă-i. Din ea
Îngerii vor plânge-n ceruri
Durerea neamului și-a ta.

Copiii la ceruri întreabă

De-a fost sau nu voia Ta.
Ai tăi l-au vândut, Basarabie,
Ca și pe tine cândva.
Ia Doamne, poetul la Tine,
De n-a fost chip altcumva,
Sărăcia săracilor vine,
Când ăștia își pierd steaua sa.

85
 Nicolae ARTENI

CÂRTIȚA

Hărțuit a fost săracul,

A greșit ca și tot omul,
Nu la toți le-a tăiat capul
Și acum îl aruncă tronul.

Și tot ea se simt bine

În curtea mea de sus până jos,
Cum te miști găsești sub tine
Sumedenie de borți.
Le sapă niște jivine
Să te vadă căzut jos,
Și-apoi vin să te salveze,
Și te rod până la os.
Otravă cârtiței și pinteni
Calului s-o ia-n galop,
S-o prinzi dedesubt cum sapă
Groapa și la nepoți,
Să stârpim aceste târfe,
Cu cozi de topor cu tot.

86
 Tăcerea ta doare

ZI DE POMENIRE A COTROPITORILOR

S-a vorbit rău despre tine,

Eu, oricum, te-am lăudat,
Rămas înde ei, părinte,
Cu tristețe am aflat
Că Chilia ta împarte,
Ca și Ismailul drag,
Cetatea Albă și Hotinul,
Tâlharii ni le-au furat,
Azi noapte și în Tighina,
Căzăcimea a intrat.

Atâta i-am argățit,

Dar ei vin cu alt tribut,
În mijlocul bătăturii
Încă un stat și-au făcut.
L-au și îngrădit cu sârme
Și botezat ruso-turc,
De azi ocupantu-i frate
Cu veneticul găgăuz.

Ștefane, intră la Domnul

Și spune-i că îl rugăm,
Pentru atâtea vieți curmate
Dușmanului să-i dea de toate.
Iar bucățica de pâine
Muncită cu al meu fecior
S-o pot împărți cu tine,
Într-o zi de pomenire
A cotropitorilor.

87
 Nicolae ARTENI

FELICITARE

E ziua Ta și nu vreau să te superi

Că n-am venit și nici nu pot veni,
De-atâta timp o piatră port în suflet,
Că n-am știut a iubi.

În amintiri se-nscriu acele clipe

Dulci ce le-am trăit, cândva,
Și parcă toate erau sfinte
Și-n veci cu mine le-oi purta,
Că doar iubirea nu minte,
Nici nu poate fi cuminte,
Și nici n-o poți schimba,
Nu se cumpără, nici vinde,
Nici nu-i lege pentru Ea!

88
 Tăcerea ta doare

IZVORUL DORULUI

În poiana unde crește

Iarba moale ca mătasea
Și cosașii, de sudoare,
La izvor își spală fața,
Vin și tinere fecioare
Cu buchete-n păr, zâmbind
Flăcăilor care se spală,
Și rușinoase-și ascund
Sânii curioși să vadă
Soarele cum îi alint.

Seduși, cosașii le cuprind

Și se pierd, că lunca-i mare
Și fânu-n brazde-i cosit,
Și-n zilele următoare
Satul fierbe lăudând,
Mai ieri micile codane,
Cu obraji de soare arși,
Azi se-ntorc înapoi mame,
Cu mâncare la cosași.

89
 Nicolae ARTENI

RUGĂ DE CRĂCIUN

Iertați-mi obrăznicia,
Dar ce-nseamnă abandonat?
Născuții din fățărnicia
Unui sărut cu păcat?
Sau lapte de fecioară
Nu mai curge, s-a uscat?

Pruncii la gunoi s-arunc,

De-acolo, Doamne, te strig:
Sufletului întrupare
Nu-i fă, că viermii te-aud
Și lacomi s-adun la carnea
Copilului strein.
Mai bine fără-ntrupare
Decât atâta chin.

Devastator! Așa-i sfârșitul,

În plină deșertăciune,
Fecioarele plătesc cu trupul
Bucățica lor de pâine.
Tu mă iartă de-ți spun toate,
Dar fiorii nu te strâng
Când semnul de egalitate
E-ntre viață și mormânt?
O, nu vezi cum ceasul bate,
Și nu ne încape timpul,
Unde-a fost grădina-n floare
Azi e pustiu pământul?

La ce bun atâția sfetnici,

Dacă te fac să nu vezi,

90
 Tăcerea ta doare

Că, nevinovații, băieți

Sunt încătușați în temniți
Iar lăcata aparține
Celor vicleni din biserici?

De ce n-ar putea Mesia

Să le vină-n ajutor,
Mărturisind vinovăția
În fața Ta, dar nu a lor?

Oare-așa-i de vinovată
Nașterea pruncilor tăi,
De sărăcia li-e mamă
Și chinu-i durerea ei?

91
 Nicolae ARTENI

DE CE PLEC COCOARELE?

Soarele a răsărit
Și ar vrea să vadă
Lunca cum s-apregătit
De o nouă joacă.

Flori fetițele adună,

Lunca-și spală straiele,
O simfonie nebună
Pun la cale broaștele.

Baciul, ceasornicul stânei,

Îndeamnă mioarele
Și-mpreună cu păstorii
Pun în scenă doinele.

Greieri din ultima strună

Amuză cocoarele.
Unele, încă lăhuze,
Își fac bagajele.

92
 Tăcerea ta doare

VERONEL
(felicitare scumpei nepoțele de ziua nașterii, 18.07.2015)

Coborând ușor din stele

Nu știu de unde ai aflat
Că m-aș fi rugat la ele
Timpul cât te-am așteptat.
Cu ochii – lumini superbe –
Înzestrați cu dor senin,
Pleoapele – două inele
Din petale de măslin,
Genele din firul ierbii –
Tandru, gingaș și divin,
Buzele de fructe coapte
Subțirele și dulci,
Ca visele unei șoapte
Tăinuite de părinți.
Încercarea de a-i desparte
Cine ar putea s-o curme
Și să îi țină aproape.
Așa ușurel ca tine?
Fericit e cel ce are
Un așa tipar de stea
Prunca-n aroma de floare
Să fie puterea Ta?
O cerească-ntruchipare
A tot ce-am dorit cândva,
De mă chemi atât de tare,
Și-atât de mult ești a mea?

93
 Nicolae ARTENI

CRIZANTEMĂ

Octombrie-i! Of, Doamnă,

De multe ori cum vine
În toatele dă valma,
Vopsind în zori grădine,
Și chiar de îți dai seama,
Că vine și la tine.
În păr șuvițe albe
Ușor să îți anine,
Un semn că zăpada
Va veni ca mâine.
Un adevăr persistă
Care îți aparține!
Frumoasă-i crizantema
Și e mai dulce-n toamnă!

94
 Tăcerea ta doare

CUVÂNT COPILULUI

E un farmec, aș zice,
Când atent micuțu-ngână
Niște silabe cioplite
Cu-n zâmbet de voie bună.

Pe mine mă întrebi copile,

Cine-i cel caree-nvață
Cuvântul să cuvinte?
Iarba, iarba-nvață,
Cea de pe morminte.

De te-nvață și pe tine,
N-o primi de rău
Că voi avea ce spune
Când nu voi fi eu.
Iar Tu vei rămâne
Pe pământ, să vezi
Ce-a rămas din mine.
Că de-i rău sau bine
Ție-ți datorezi.

De vântul va bate,
Ierbii nu-i fă rău,
Și las-o să crească
Pe mormântul meu.

95
 Nicolae ARTENI

TE CÂNT

Atât de blândă și bizară

Adesea treci prin ochii mei,
De parcă-ntreaga primăvară
A coborât în ochii tăi.

Părul tău, subtil polei

Cu miros de grâne coapte,
Ascunde umerii goliți
De îngeri în miez de noapte.

Privirea ta ca un vârtej,
Ce în nori ridică zarea,
Mă absoarbe și mă pierzi,
În nisip mă-ngroapă marea.

Nesuferită între femei,

Hărăzind nebună sânii
În lapte de albini îi speli
Te fac neom nebunii.

Faldul rochiei de seară,

Gingaș coapsa îți dezgoală
Și-n mrejele slăbiciunii
Tandrețea, ușor, coboară,
De vezi că nu poți să-nvingi,
Te ridici din nou și plângi,
Și te mai cobori o dată,
Firea ta e să câștigi,
Chiar dacă ești câștigată.

96
 Tăcerea ta doare

FRUMOASA DOAMNĂ PRIMĂVARĂ

Furișată printre crânguri

Rândunica se strecoară,
Îți cântă câteva rânduri
din romanța „primăvară”.

Roi de tinere albine

Se bat împărțind nectarul,
Bucuros că ai sosit,
Soarele, fără zăbavă,
Livezile și-a primenit,
În rochia lor albă,
Lebedele-n sus pe Prut
Vâslesc, să te vadă.

Glia de veghe-i din zori

Cu flori și năframă,
Pentru că de multe ori
La bucurii și dureri
La toți ne ești mamă,
Și în ochii tuturor –
Preafrumoasă Doamnă.

97
 Nicolae ARTENI

ODĂ FLORILOR

Farmecul tău e-o minune,

Floareo! Și splendoarea Ta
Varsă-n zori zile senine,
Salvează de nemurire
Pe cei de azi și de cândva.
Vara în petale scumpe
Toamna le vei colora.
Iarna pe câmpii când vine
Le îmbraci în fulgi de nea,
Primăvara ne surprinde
Aroma florilor divine.
Iar soarele când apune,
Preschimbă pământu-n stea.
Așa frumuseți ca tine
Nu văzui, și-n zorii zilei,
Când petalele sunt pline
De lumină, șoapta Ta:
Fii cu ochii pe flori, lume!
Frumusețea te-a salva,
Nu știu ce-ai făcut cu mine
Și nici de ce-aș întreba,
În genunchi fără cuvinte
La picioare-ți voi cădea,
Să văd albina cum suge
Miere din gurița ta
Și de-acolo, din grădină,
La mine-n casă te-oi lua.
Roua sacră o voi strânge
Și-n dimineți te-oi scălda,
Și vei fi a mea regină,
Eu, sedusul tău argat.

98
 Tăcerea ta doare

HORA RÂNDUNELELOR

Bine ai venit, primăvară!

Te cunosc după livezi
Și pădurile-nflorite,
Și câmpii cu ochii verzi,
După nufărul din baltă
Ce poartă zorii în piept.
După cum se-ntorc cocorii
Precum copilu-nțelept,
Corul broaștelor din luncă.
Pânda șerpilor ce-ndur
Foame până când prostuțe
Îi pot servi la dejun.
După ploile ce curg
Și copiii veseli strigă:
,,Curcubeul a venit!”,
Și cum pe toloacă-n vale
Miei droaie după droaie
Zburdă, lăsând țâța mamei,
Albina în grabă strânge
Laptele din flori divine
Urmașii să-și bucure.
Și sărind din creangă-n creangă,
Cucu-și cântă numele.
Plugarii ieșiți la treabă
Scotocind prin fosta iarbă
Leurdă să guste.
Și stoluri de rândunice
Învârt hora aleasă,
Triluri neobișnuite
Scot bătrânii din casă
Și ciripesc înde ei
Cum o fac de-o viață.

99
 Nicolae ARTENI

TOT TU

Te văzui cum văd sihaștrii

Nopțile cu ochii lunii,
Stropii mari, stropii albaștri
Erau ochii tăi, iar sânii-
Întruparea stelelor.
Lăsând fără răspuns crinii,
Te pun în genunchi nebunii
Ca-n fața altarelor.
Nu mai știu ce are-a spune
Un nevrednic trecător,
Pe lângă-asemenea minune,
Și dacă nu-ți aparține,
Cum să treci nepăsător
Pe lângă vrafuri de comori?
De ce-ai zădărnici o lume,
Jertfa deznădejdilor,
Când și viața fără tine-i
Irosire de culori
Întinse către mulțime,
Să aibă curcubeul lor.
Hai, încet din ochi mă șterge
Nu pe mult, cât voi lipsi,
Că viața-i doar o durere
Și așijderea va fi,
Dar dacă mă voi întoarce,
Tot pe tine te-oi iubi.

100
 Tăcerea ta doare

BEZNA AȘTEPTĂRILOR

O doamnă mi-a dat bineţe,

Nu o văzusem de mult,
Cu-n tânăr mergea la braţe,
Nu ştiu de ce, m-am oprit.

Ce mai faci? O-ntreb c-aşteaptă

Şi nu vreau un alt bucluc,
Cresc şi spatele-i se îndreaptă,
Reiau forma de-nceput.

Demnitatea o înalţă,
Bujorii faţa-i cuprind,
Buzele semiinele,
Superbe frumuseţi eterne,
De parcă arhitecţii vremii
Altceva n-au de făcut.

Pauza lungi, hoţeşte,

Răspunsul ca să aud:
Copilul tău îmi aminteşte
De tine, de când l-am născut.

M-aş fi bucurat de minte,

Dar când văzui la braţul slab
Feciorul nostru, ca un munte
Curios ce-mi cată ochii
Ascunşi sub gene ca sub gard.
Şi obrazul numai muchii

101
 Nicolae ARTENI

A irositului moşneag,
Am înţeles că este-o cheie

La bezna aşteptărilor,
Şi-aceea eşti tu, femeie,
Eterna mamă şi izvor
De vorbe dulci şi procedee
Ce deschid durerilor
Puroiul, de noi lăsat,
În sufletul copiilor.

Din câte meriţi, de-aş fi-n stare,

Femeie, ţi-aş dărui
Viaţa mea şi cine oare
S-a-ncumeta a irosi
O bijuterie, rară
Ca viaţa, făr-a iubi?
De mai zace-o remuşcare
În tot ce-nseamnă a trăi,
E că nu-mi vei da iertare,
Că n-am ştiut a iubi.
Și-ţi cad ție la picioare
Să-nvăţ, măcar, a muri.

102
 Tăcerea ta doare

ORFELINATUL

Oare voi ce sunteţi, mame

Şi taţi atotştiutori,
Înainte de-a se naşte
Pruncul vostru, uimitor,
Vă propuneţi a vă face
Traiul frumos şi uşor,
Părăsindu-l încă-n faşă
Ca apa propriul izvor?
Peste-o vreme, la o poartă,
Trasă bine cu-n zăvor,
Auzi cum strig mamă şi tată
Unora ca voi trecători:
„Hai, luaţi-ne acasă,
Suntem ai voştri şi noi”.
Şi-n tăbliţa atârnată
Să citeşti fără fiori:
„Se vând copii la bucată
Pentru placul tuturor”.
Doritorii pot s-aleagă
Din orfelinatul lor,
Costu-i oferta ce leagă
Prezentul de viitor:
Ce-i cu noi ? Cum, ceresc Tată,
Pruncului să-i punem preţ
Şi convertit precum o marfă
Îl cumperi sau îl cedezi?
Moderna lume-ntoxicată
De violență şi dispreţ
De aproapele-i aşteaptă
În suflet dacă vreţi
Curăţire şi reformă,
Nu evlavii peste noapte
Care pun substanţă-n toate
Şi-n om lasă numai formă.

103
 Nicolae ARTENI

COPIL FIIND L A EPOLEȚI VISAI

Despre polițiști s-atâtea vorbe,
Bârfe fără de sfârșit
Invidiați o uniformă
plină de conținut

104
Tăcerea ta doare

105
Nicolae ARTENI

106
Tăcerea ta doare

107
 Nicolae ARTENI

SACRALITATE

Marea curiozitate
Apărută de curând,
Ce eşti Tu, sacralitate,
Vis, crez sau legământ?

Pare-se de tine-n toate

E nevoie pe pământ.
Tu eşti viaţa după moartea
Chinuitului Isus?

Din sacrificarea cărui

De viaţă mă simt sedus
Precum orice vietate,
Moştenită pe pământ.

Cu asta m-aş fi-mplinit

Dacă n-ar fi o-ntrebare,
Doamne, de n-ai fi murit,
Ce-ar fi fost cu mine oare?

Nu mai era legământ

Între sufletele toate,
Încarnate pe pământ,
Cu cele care m-aşteaptă
După ce m-am mântuit?

108
 Tăcerea ta doare

AŞTEAPTĂ

Al dragostei început
Eu un bobocel de floare.
Nu-l arunca dacă l-ai rupt,
Aleargă cu el spre soare,
Şi-l vei savura-nflorit.

De ce spui că nimic n-are

Zâmbetul nereuşit
Cu sfârşitul care doare,
Şi-i doar tăcerea ce desparte,
Prezentul de trecut?

Nu ştiu cine-ar fi crezut

Că buchetul dăruit
E ca pruncul care moare,
Nefiind încă născut?
Poate-i o asemănare,
Dar de nu-mi venea-i în cale
Şi nici prin flori nu erai,
M-aş fi rugat la ploaie
Să te-aducă, să mă ai.
Cât ar fi de bine singur,
Din unul nu mai faci rai.

109
 Nicolae ARTENI

PRIMĂVARA

Primăvara mea cu mâni de ramuri,

Ai venit la mine să mă ceri
La pieptul tău de codri,
Ca o mamă,
Să mă strângi, cu dragostea de ieri.
Mă credeai lăstarul pe care
Îl visai împodobit, cu rod,
Am plecat din tine, într-o seară
Să mă-ntare
Cu rădăcini cu tot.

110
 Tăcerea ta doare

MAMELOR
(Irinei)
Domnul mi-a-mplinit un vis,
Dorind să mă dezmierde,
Pe tine mi te-a adus
Şi în suflet mi-a pus
O nalbă pe câmpul verde.
M-a bucurat lucrarea lui,
Iar Tu, pe îndelete,
Ca albinuţa-ncepui
Să aduni buchete.
Dintre frumuseţe vii,
Cocheta cu aştrii,
Având atâția alţi copii,
Ţi-au adus cel mai frumos
Prinţ cu ochi albaştri.
Din ispite divine
Ai gustat pelinul,
Nici amărăciunea lui
Nu ţi-a schimbat destinul.
Ai ales vântul să zbori,
Te sufoca pământul,
Înfrântă de multe ori,
Te ridicai şi pâna-n zori
În ciuda fariseilor
Revii în topul florilor.
Pe la scăpătat de soare
Albinele, pe aripioare,
Aduc mierea coaptă bine
Şi o împart numai cu tine,
Ca între voi, între albine.
Cu bucata ce-ţi revine,
Zbori la stupul tău, să-mparţi,
Tot ce-ai agonisit azi,
Şi ramâi la fel de mică
Frumoasă, harnică fiică,
Scumpă soaţă și mămică.

111
 Nicolae ARTENI

ERAM COPII

Eram copii când ne jucam

În doi. Ca nimeni altul
Să nu ne-ncurce, părăseam
În nebunie satul.
Soarele mai urmărea
Cum de el, ascunsă,
Iubirea se-nfiripa,
În nescrisa lege-a sa,
Nebănuită înflorea,
Ca nufărul pe plută,
Din petalele de nea
Tocmai ce cernută.
Iarba unde alerga
Făptura noastră vie,
De una singură veghea
Verdele din ochi, ca ea
Plini de armonie,
Mişcările de a fermeca
Privirile, iar vorba
Cuget florilor le da,
Şi coapsa îi învelea
Rotunjindu-i forma.
Un zâmbet de îi furam,
Sau măsuram pasul,
Atât de tare se jena
De parcă o arăta
Cu degetul tot satul.
Timpul ne grăbea şi-apoi
Doi tineri şi-atâta noroi,
Ne-nţelegând ce e cu noi,
Ne-am rătăcit, drum înapoi

112
 Tăcerea ta doare

N-am mai aflat pentru-amândoi.

Regretele mele-ncă vii
Plâng lipsa ta ca pe-o ruină.
Te chem din nou, dar să nu vii,
Superbă eşti între copii,
Veşnice bijuterii,
Cu ei acolo şi ramâi.

113
 Nicolae ARTENI

MONOLOG

Mă uit în jur,
Nimeni nu-i.
Când ai plecat
Şi dacă vii?
Spune-mi ce ştii,
Spune-mi ce vrei
Şi de m-am stins
În ochii Tăi,
Spune-mi tot
Ce n-are rost,
Să ştiu că eşti Tu,
Care-ai fost.
Şi dac-ai fost,
Te chem s-aud,
Poate mai eşti.
Dacă să răspunzi
Ţi-e greu,
Te chem, că-aşa
Mi te chem eu.
Şi dacă nu îmi dai
Răspuns,
Cu mine voi vorbi
Pe ascuns.
Te chem prin rouă-n
Dimineţi,
Prin vorba vorbelor
Ce sună
Sterpul pietrelor
Din lună,
Prin vis nebun
Ce-mi aparţine,
Şi-atunci când
Nu te cheamă
Nimeni.

114
 Tăcerea ta doare

PRIMĂVARA MINTE

Eu, de nimeni cunoscut,

Tu, ca mine oarbă,
Doi de-o dragoste-mpletiţi
Eşti oare-n stare să simţi
Cum o primăvară
Te învaţă ca să minţi,
Cum că o viaţă întreagă
Vom fi nebuni de fericiţi?
Dar când vine toamna
Sentimentele se duc
Ca frunzele coboară
Şi cine-i vinovat
Pentru anii ce se scurg?
Dacă ea nu vrea să vadă
Frunza anilor ce curg,
Poate şi are dreptate,
Moare doar acel ce cade,
Nu acel ce e la rând.

115
 Nicolae ARTENI

SOARTA

Nu știu dac-o fi în soartă

Scris că voi fi strivit,
Ca frunza de brumă-n toamnă
Fără gloanțe și cuțit.

Aud mama cum mă ceartă,

Să mă-ntorc la rădăcini,
Pe când și cătina albă
Presoară drumul cu spini.

Atotcreștină, te rugai
La cer când numai tu știai,
Că-acolo, cineva ascultă.
De blesteme tot întrebai,
Printre lacrimi, numa-n șoaptă,
De ce copiii tăi, că-atâta ai,
Rămas-au fără tată?

116
 Tăcerea ta doare

ÎNTÂMPLARE

Într-un amurg târziu de toamnă,

De raze reci despintecat,
Când te-am văzut, iubită doamnă,
Eram copil dar n-am uitat
Privirea ta, de farmec plină,
Neînțeleaptă m-a schimbat.
Ochii ascunși sub sprânceană
Cochetau cu-ai mei ușor.
Mă tem să nu mă vadă
Cineva din satul lor
Și cu siguranță-n seară
Mă va spune tuturor.
Și azi nu-mi iese din minte,
Gestul greu de explicat,
Când m-ai sărutat pe buze,
De parcă o-ntreagă viață
Un copil ți-a fost bărbat.
Te luai cu grijă-n brațe
Să nu mai tulbur trecutul,
Și cât buzele-și dezmiardă
Ca hoțoaicele sărutul,
Înțeleaptă dimineață,
Gingaș tainei pune punctul.

117
 Nicolae ARTENI

DOR DE TINE

Acum ca niciodată,
Așteptarea doare,
Frigul cu-ntunericul
Se pupa,
În vis mi-apare
Doar o lumânare,
Parcă-i lumânarea de pe urmă.
De când te-aștept,
În fereastră vântul
Suflă ploi de gheață
Peste visul meu.
În așteptarea asta
Mă copleșește gândul:
Că nu mai vine nimeni,
Cu mine rămân eu.

118
 Tăcerea ta doare

DECEMBRIE

La geam timpul insistent îmi bate,

Cleştele durerii liniştea mi-o curmă,
Tu în noaptea asta nu mai eşti aproape,
Cea mai lungă noapte, poate cea din urmă.

Înzestrată-i fost cu misiune rară,

Zămislire dulce a bunei dimineţi,
Intrusul potoli, pătrunzător de amară,
Aroma învechită a tristei mele vieţi.

Negrele vopsele-ţi tipăresc făptura

Şi nu-mi reproşezi că te-am iubit.
Chiar dacă-mi spui că totdeauna
Pe altul l-ai purtat în vis,
Iar eu, rămâne ca întotdeauna
O umbră a celuia sedus.

119
 Nicolae ARTENI

ACASĂ-I MAMA

Nici nu-mi vine-a crede

Ca ajuns acasă
Scumpa mea bătrână,
Nici să mă cunoască,

Vederea i-e scurtă

De-atâta lacrimi stoarsă
Şi aşa-i de mică
Şi de soare arsă!

O vad în grădină,
Vorbeşte c-o floare
Şi-i poartă de grijă,
Atâta mai are.

O doare orice osişor,

Puterea i se scurge.
La fântână c-un ulcior,
Nu mai poate-ajunge.

Când o da Domnul să plouă,

Vasul sub streşină-i pus,
Se va odihni scăldată
În lacrima lui Isus.

120
 Tăcerea ta doare

PLÂNGE PRUTUL

Prutul tot mal des se plânge.

Fă-le, Doamne, un semn, ceva
Şi arată-le, convinge-i
Că nu ştiu de gradina Ta
Şi că raiul, raiul luncii,
Cu tot ce-ai avut l-ai dat
Omului spre folosinţă
Iar dacă-l vom distruge
Şi apa-n mine a seca,
Nici izvoarele n-or curge
Şi la tine când ne-om duce,
Cu ce ne vom spăla.

121
 Nicolae ARTENI

NUMAI ALBINA-I ȘI TU

Atât de mult te-am căutat

Prin câmpii cu flori divine,
Şi-n ziua ceea s-a-ntâmplat
Că-n florile unui copac
Lucra un roi de-albine.

Albinelor m-am adresat,

Cu-acelaşi dor de tine,
Şi sluga lor m-am angajat,
Şi-atunci s-au adunat,
La clacă și te făcu
C-aşa superbă, în lume,
Numai albina-i şi Tu.

Pentru elasticitate
Şi delicii amoroase,
De la creştet până la coapse,
Ţi-au pus ceară-n loc de oase.

Şi dacă-n nopţile albe

Instinctul te va frânge,
Sămânţa las-o să cadă
Pe tine să te umple.

Nectar au strâns din trandafiri

Asemenea lor, îţi făcu sâni,
Gurguii cu propolis plini,
Ca copilu-n tine-ascuns,
Odată cu ei să crească,
Sugând laptele divin –

122
 Tăcerea ta doare

Prima masă creştinească

Pentru ca pruncii ce vin
Cu tine, să înflorească.
Să-ngădui cu cel nătâng,
În lapte ţi-au pus miere,
Simţind lacom cum te sug,
Să treci peste durere.

Mă-ntreb de ce irosii
Albinele pentr-o muiere
C-așa de proastă să fii
Să naști pruncii în durere

Şi-apoi de durerea lui

Ca şi floarea crinului
Când e mai frumoasă piere.
Când m-a despărţi de tine
Cel de Sus îndată
Te voi căuta pe tine
Dulce şi prea scumpă Matcă.

123
 Nicolae ARTENI

DE CE LUME?

Lume cu ce ţi-am greşit,

Ce ingratitudine,
De pe-atunci, de la-nceput,
Norocul nu-mi surâde?

Păcatul tu mi l-ai dat,

L-ai strecurat prin vine,
Şi cel care m-a trădat
Şcolit a fost de tine.

Ce folos că ai la porţi
Lumini de smaralde,
Dacă în ceaţă mă porţi
Şi mama, în negre nopţi,
În lacrimi să mă scalde?

Voci sonore m-au minţit

Că-i dulce mătrăguna,
Potrivit, nepotrivit,
În pat, tu ai aşternut,
În loc de busuioc minciuna.

Ai bârfit în pântec pruncul,

Înfloritul ofilind,
Apărând virginitatea,
În falsul deznodământ.

Despoi zilele cerând

Calicului a se întoarce,
Din venire în pământ
Întru-a se reface.

124
 Tăcerea ta doare

Naiv, de-atâtea ori te cânt,

Sorb cuvânt după cuvânt,
Tezaurul din mormânt,
Ce-l păstrează în adânc,
Strămoşii mei în oase
De-acolo se trage viţa,
Doina-n care mioriţa
Plânge a lor moarte.

Tot de-acolo, dedesubt,

Lumea ce te ştie,
Supărată e că mult
O ţii în insomnie
Şi se-ntreabă, de ce ea
E moartă dar tu vie?

Poate e o întâmplare
Necuprinsă-n cartea cărții,
Atrofiat fiindu-ţi corpul
De spiritul nedreptăţii,
Nu observi că-ţi populează
Pământul, mai mult morţii?
Cei vii te-au cumpărat
Doar morții sunt cu drepții.

125
 Nicolae ARTENI

DULCE ALBINĂ

Albinuţo, ia să-mi spui

Cum te-mpaci cu oamenii?
Tu munceşti peste putere,
Aduci fructe, lapte, miere
A te plânge nu ai cui
Să-i demonstrezi şi ce să-mi spui
Dacă hapsânul mai crede
Că trăieşti din munca lui?
Mai dăunăzi un sucit
Cu un fagure în piaţă
Strigă-ntruna c-a muncit
Şi îl vinde scump că-l costă!
Cu suflet mare şi trup mic
Polen împarţi copiilor să crească
Însă nimeni, un cuvânt
N-a spune să-ţi mulţumească,
Pentru regine şi mame
Faci lapte de fecioară,
Iar ţie, tristă domnişoară,
Nici moartă nu-ţi dau pace.
Din obositul tău trup,
Fac leac pentru dobitoace.
Nu te consideră avere
Chiar de eşti izvorul ei,
Pentru ce-i ce cresc eşti miere
Pentru morţi eşti lumânare,
Apoi nu eşti Tu nebună?
Nu vezi că omul şi viespea
Sunt ghidaţi de-aceeaşi moarte
Cât i-ai da pe om nu-l saturi
Ea sătulă te omoară?

126
 Tăcerea ta doare

Pe tine, sfântă făptură

A-naltei puteri cereşti,
De invidie te ură
Omul cât de dulce eşti.
Când o fi ca să mă duc
Şi vei coborî vreodată
La mine să-mi spui de stup
Vrednica mea nevinovată?

127
 Nicolae ARTENI

ODĂ PĂMÂNTULUI

Bătrânule, timidule pământ,

Durerea Ta mă doare şi pe mine
Ca un copil îndrăgostit oricând
De flori, izvoare şi juvine.
Îţi mulţumesc de trilul din cuibare
Sub teii ocrotiţi de lăstuni,
Ai păzit de hoardele duşmane
Vitejii şi credulii mei străbuni.
Cu mâna lor pe la sfârşit de mai
Coasa obosită brazde răsturna,
Şi luncile erau gură de rai,
Şi Prutul nicăieri nu se grăbea.
De-acolo, din Carpaţi până la mare,
Cioile sunt corul la miori,
Bacii strâng caşu-n strecătoare
Şi albinele zburând din floare-n floare
Miere-aduc copiilor.
Din acel rai ce-a fost atunci,
Au mai rămas nişte bulhace,
Se mai aud doar bocete de broaşte
Că au secat izvoarele din lunci.
Şi doinele au dispărut cu bacii.
De n-aş fi văzut
Cum ţii o lume-n braţe
Poate n-aş mai fi ştiut
Că glia-i mama mea, străbuna,
Cad în genunchi în faţa Ta
Şi brazda ţi-o sărut
Întors acasă pentru totdeauna.

128
 Tăcerea ta doare

ÎNTOARCE-TE
(Lui Dorin)

Vezi frunza muşcată de brumă

cum pică
Şi frigul ca piatra,
căzut între noi
Toamnă ca aceasta
nu a mai fost încă,
Cu atâtea speranţe
strivite de ploi.

Plecarea ta, cum îţi spuneam,

m-apasă,
Şi-atâta te rugam,
dar nu mă ascultai,
Acum la ce m-aş mai întoarce
acasă,
De n-ar fi vorba
pe care o vorbeai,
Să sărut urma Ta
frumoasă,
Ce-n treacăt, uşor
o lăsai.

În drum, spre cer,

te petreceau cocorii,
La despărţire-n, lacrimi,
te-au cântat,
Numai că ei se-ntorc în primăveri
devreme,
Întoarce-te şi Tu,
Hristos cum a-nviat?

129
 Nicolae ARTENI

MICUŢULE

Dimineaţa-i dulce somnul

Nu te lasă să-l munceşti,
Oare unde sună cornul
Din balade şi poveşti?
Că mi l-a trezit pe Nicu
Într-un zbucium, chiar în zori
Fiindcă la Cahul voinicul
Nou-născut e verişor.

Şi cum te numeşti, voinice?

Tot iernatic – e semn rău
Mă trezeşte-n zori, să-mi spună
Poveşti noi, dar tot cu zmău.

Iernatic îmi e destinul

Şi-s voinic ca toţi acei
Pe care de sus, şi Bunul
I-a adus de sfântul Andrei.
De, să le-nţeleg pe toate
Aş vrea să te-ntreb aşa:
„Dacă vrei să-mi fii un frate,
Voi vedea cum te-i purta”.

Vei merge cu mine-n luncă,

Ne-om ascunde-n păpuriş
Unde păsările cântă,
Iepuraşul stă-n tufiş
Şi pân lunca-şi despleteşte
Stuful bătut cu frunziş,
Tu îmi vei spune o poveste
Despre omul de pe-aici.
Mare-i veselia, vere,
Dar toate-s la vremea lor
Mă prezint, c-aşa se cere,
Sunt Arteni, junior.

130
 Tăcerea ta doare

LOC DE BLESTEM

Mamă n-asculta când unii

Vorbesc răutăcios de fiu
Duşmanu-i o deşertăciune
Şi-i ridicol să ascult,
Că i-am pătat pretinsul nume,
Ştiind că nu l-a avut,
Şi că dinţii îs în sânge,
Şi-ale mele răni mai curg.

Gândul la tine m-aduce

Şi mă întorc de curând,
Mâna de sapă bătută
S-o sărut şi să mă-nchin,
La tine ca la icoana
Cu suflet chinuit şi blând.

Iar duşmanilor rămâie

Tot ce de la mine-ar cere,
Mai dă-le şi de la tine,
La mirosul de avere.
Javrele bine se simt,
Stând la pândă prin unghere,
Ei se descompun şi put.

131
 Nicolae ARTENI

CĂLĂUL

Domol, o voce peste neam apasă,

Călăul plânge-n difuzor;
Ţineţi-vă odraslele pe-acasă,
Nu ieşi pe stradă, vă implor,
Chemând la arme, blânda premier,
A dat ordin să se tragă-n cei
Care-au venit să-şi ceară dreptul lor
Tocmai pe care dumneaei
Din politeţe i-a numit popor,
Se va-mpuşca-n copii! Crucindu-se: Preasfinte!
Şi eu sunt mamă, dar să-mpuşte armele ordon,
Eu n-am văzut o faţă mai hidoasă
Ca cele de călău cu iz de apărător
Să împuşcaţi copii la mama lor acasă.
Sub pretext murdar, înjositor,
Că „vezi Doamne”, azi la ţara noastră
Atentează propriul popor.
Moldovenescul grai sub tricolor
E aşa de greu? Sau asta o vor alţii,
Urlând că statalitatea lor
Se sfarmă când se unesc fraţii.
Croind unirea, se mai varsă sânge,
Măgulită-i spada duşmanului ce-a pus,
Bir ce l-am plătit cu proaspete morminte,
A’ martirilor ce ne privesc de sus.
Dacă-i fi tu-n pericol, atotpătimită
Moldovă, mă întreb, de ce te-aş ocupa?
Eu sunt român şi tu româncă,
Născuţi aici odată cu pământul,
Nici eu, nici tu n-avem unde pleca,
Vinovatul strigă, el mi te uzurpă,
Sângele străbunelor îl spurcă,
Apărând de mine, Ţara mea.

132
 Tăcerea ta doare

SATULE, SFĂTOSULE

De câte ori m-apucă ura,

Nu mi-o-ngădu-i, e păcat,
Că toate şi întotdeauna
De la tine-am învăţat,
Bătrânul meu şi sfătos sat.

Noi, copiii, porneam jocul,

Ca maturii, pestot locul,
Unii dau oile-n strungă,
Pentru o cupă de lapte,
Şi un boţişor de urdă.
Alţii la biserică aşteaptă,
Pân se mai strecor din babe,
Şi smerit, cu mâna-ntinsă,
Căpătam nişte bomboane.
Eu, bucata mea ascunsă
O duceam acasă mamei.

Praznicul cel aşteptat

Era Paştele. În sat
Zilele de horă-s trei,
Şi profeţii de moşnegei
Joacă sârbele-nde ei
De parcă nici n-ar cunoaşte
Bunicile, sfătoase
Mândre de ei, stau într-o parte.
Vin copiii, vin adulţii,
Mamele cu nenăscuţii
Cei mai timpurii împart,
Ouăle şi cozonacii,
Bunuri ce le-au câştigat
Din zori anunţând tot satul
Că Hristos a înviat.

133
 Nicolae ARTENI

BALADA STEJARULUI

Auzi stejarul cum îngână?

Doina, doina străbună
Ce s-ar gena? Are glas bun,
Aplaudă codrii şi s-adun
Şi-l ascult ca pe-un bătrân.

Viorile cântă pe strune

Romanţele din rădăcini,
În furca Ta plugaru-şi pune
Puterea de la străbuni
S-adune grânele coapte
Pentru ai săi şi străini.

Din lemnul tău meşterim roţi

Pentru car, iar gorunul
Ni-e corzi la casă, stâlp la porţi,
În covata Ta românul
Pâine coace pentru toţi.

Cruce ne pui pe morminte –

Semn dat nouă de Iisus,
Pe lângă ea cine-o să treacă
Să simtă dorul celui pus
Pentru veci în scunda raclă.

Şi jug ne-ai dat pentru boi

Fir-ar să fie blestemat
Că-n lipsa lor ne-njugăm noi
Când e vremea de arat.

134
 Tăcerea ta doare

Şi butoaiele faimoase
Tot din trupul tău le-am scos
Cu-aşa balade frumoase
De ne ştiu toţi pe de rost.

Din ţesutul tău ni-i splina

În ea sânge s-a turnat
Să nu ne tremure mâna
În luptă când am intrat!

La discreţia pădurii
Umbra Ta de ochii lumii
Ne-a adăpostit străbunii
Cu taina firav-a iubirii
Şi lăcomia împlinirii
Şi-nţelepciunea le-a fost harul.
Şi erau aşa de tineri
Şi-aşa de frumos stejarul!

135
 Nicolae ARTENI

DE VORBĂ CU PRIETENII
Și asta-i tot o formă de creație, în deosebi
atunci când participanții nu adorm, dar trezesc
eleganța gusturilor și nu-și distrează ochii
cu goliciunea paharelor, necătând
că și păcatul e un drum către sfințenie

136
Tăcerea ta doare

137
Nicolae ARTENI

138
Tăcerea ta doare

139
Nicolae ARTENI

140
Tăcerea ta doare

141
 Nicolae ARTENI

AŞTEPTARE

Ştiu că aştepţi, un gând te frânge,

Noroc de-a dat Acel de Sus
Nu mai ştii al tău pe unde-i –
La tine n-a mai ajuns.
S-adormi te temi, somnu-i nătâng,
Şi apoi nici nu ştii când…
Îngerii te chem la urnă,
Tu suspini. E cea din urmă…
Dacă ai avea de-ales,
Ţi-ai chema din lumi copiii
Să îi saturi cu poveşti,
Că lumea-i numai păcate,
Chiar după spoveduire
Tot te urăşte de moarte.
Uşa la tindă-i închisă,
Sigură eşti pe bocănii,
Lăsaţi semn, negru, pe prispă.
Lumânarea-n casa mare
Risipă miros de ceară
Şi tu în hăinuţă nouă
Pregătită de plecare.

Mai îngăduie-s departe,

Și din pricina timpului,
Unde mormântul să-ţi sape,
Nici nu ai cui să spui
Că de te petrec străinii,
Cum te va mai găsi oare
Feciorul, dacă vine.

142
 Tăcerea ta doare

CE MĂ CHINUI AMINTIRE

Ce mă chinui, amintire,
De imagini dezmembrată
Ramură ruptă din codru
Şi de mult, de mult uitată?
Ce mă chinui tu, neştire,
Cu iluzii seculare?
Lumina care îţi luce
Nu-i decât o lumânare.
Ce mă chinui aşteptare?
Dacă eşti deja pierdută,
Şi-n decorul vechi al toamnei
Eşecul nu te mai mustră?
Ce mă chinui tu, destine?
Cu magie în descânt
Suspectai de bună lumea
Ca să-i văd chipul de lup.
Ce mă chinui, tu, iubire?
Cu aromă de iris,
De-n vecie năzuinţa
Nu te va ajunge sus?
Ce mă chinui, suferinţă?
Să te suport ţi-ai dorit,
Ai scos umanul din mine
Ca să mă vezi cine sunt?
Ce mă chinui, umilinţă,
Cu cătuşe de argint?
Pentru tine-am fost doar umbra
Unei sclipiri pe pământ.

143
 Nicolae ARTENI

LUMINA DE LA GEAM

A fost, Doamne, o infamie

În ceasul de început.
Când năluca insomnie
Justifică un sărut.

Să fi fost numai o rază

În lumina de la geam,
Când ferice ca nebunul
Zi şi noapte te priveam?

Să fi fost doar o enigmă

Ce îmi tot cântă sonate
Precum soarele-n eclipsă
Dorul de pământ îşi arde?

Aşteptată eşti, magie,

Raza-n spuza de lumini
Chiar de-i fost o infamie,
Păcatul este nativ.
Aşa s-a decis să fie?
Doamne,
Tare eşti naiv!

144
 Tăcerea ta doare

NICUŞOR

Nicuşor, Ia stai un pic,

Tu te ţii minte de mic?
Dacă nu, ia-n mâini o floare,
Numără câte petale
Are-acum şi cât mai are
De-nflorit pân creşte mare.

Pe măsura ce va creşte
Tot mai mândră înfloreşte,
Iar omul de o priveşte
Din frumosul ei trăieşte.

Tot aşa, când erai mic –

Lăstăraş înmugurit,
Zilnic te-arătam la soare
Ca să mi te crească floare,
Apoi floare te purtam
La piept şi te legănam
Iar atunci când ne jucam,
Creşteam nişte porumbei
Ca să înveţi de la ei,
Cum se cresc cei mititei.

Ai înţeles ce-nseamn-o floare?

Ca şi ea vei creşte mare,
Când petalele se scutur,
Vei avea şi Tu alţi muguri.

Eu voi fi o ciutură,
Şi de-acolo, din adâncuri,
Tot de tine-o să mă bucur.

145
 Nicolae ARTENI

FEEA

Ce e dragostea? Femeie-i,
Scoica e umanitară.
În ea copii ascunde,
Parfum, farmece şi boală.

Femeia de unde vine?

Celula ei divină
Este cea intercostală,
Care-nhibă deflagrarea
Pruncilor ce vor să vină.

Pentru care sacrificii

Se întoarce ea din oase?
Să nu moară nenăscuţii,
Din scoici le face case.

Când parfumul te îmbată,

Farmecul coapsei ca crinii
Darnici de eternitate,
Prin noianul de păcate
Magia îi umple sânii.

Acceptându-i pocăinţa
Domnul vine cu ideea,
Apoi te binecuvântă
Şi îți pune în mână cheia,
Care şi deschide scoica
Unde sta ascunsă – Feea.

146
 Tăcerea ta doare

UNIVERSALUL TĂU

Printre stele, umilită,

Venii la mine, să-mi dai
O ramură împodobită
Cu flori de măr, atunci în mai.

Pentru tine-am deschis poarta

Ferecată c-un zăvor,
Cum izvoru-şi sfarmă piatra
În jocul picăturilor.

În desiş, stând ascuns, cucul

O romanţă îţi strecoară,
De farmecul ei, sărutul,
Dansul frunzelor omoară.

Aşa mică şi tăcută

Universu-n piept ţineai,
Eu rămas ca o nălucă
Ard în flacără de pai.

147
 Nicolae ARTENI

COPILE, SĂ ȘTII

Copile, a-ş vrea să ştii

Şi-ţi trimit această carte,
Ca o rugă pentru Fiu.
N-aş dori să-mi dai dreptate,
Jurizarea nu-i acum,
Deşi oricum nu-i departe –
De te supără-nceputul,
Ştii rutinei atributu-i:
Omul, şarpele şi lutul,
Care-au supt acelaşi lapte,
Păstrând prin ereditate
Veninul până la moarte.
În geamuri pustiu-mi bate
Cu aromele-i uscate,
În care văd un mort
Ce-n convulsii se mai zbate.
Tot pornindu-mă spre tine
Şi văzui că-n ce rămâne,
Nu mai sunt flori, nici albine,
Doar acorduri de vioară,
Ce răsun seară de seară,
Şi chemări spre nemurire.
Dar când ceasul meu îmi vine,
Voi ruga să mă preschimbe
Într-o piatră de izvor.
Când vei trece pe aproape
Să-ţi pot fi de ajutor.
Aceasta-i cartea copile.
De sunt unele poveţe,
Le învaţă. Fiind ca tine,
N-am ştiut să le pun preţ
Şi nici gând că bunătatea
Se confundă cu dispreţ.

148
 Tăcerea ta doare

GÂNDURI CE TE APASĂ

Ce frumoasă a fost ziua

În care Tu m-ai chemat
Cu o strângere de mână
Şi un dulce sărutat.
Că nici azi nu-mi pot răspunde
De ce. De ce ai plecat?!
Apoi te văzui mireasă,
Făcea-i nunta în alt sat,
Mirele te purta-n braţe,
Tu-n răspuns tot cochetai,
Împlinită şi duioasă
De la zâmbet până-n coapse
Rolul alesei jucai.
Eu priveam cum corpul suplu
În albul rochiei zbura
Şi-n mărgele, frumos gâtul
Solemn tandreţea contura.
Ochii conturau speranţa
Lumii ce sărbătorea
Şi mă priveau mărind distanţa
Şi durerea ce apasă.
Atunci mă surprinse gândul:
La nuntă-n pântecul Tău
Al meu Te juca pruncul,
Hărăzit de Dumnezeu.
M-a copleşit amintirea
Şi din ochi mi s-au prelins
Lacrimile ce-ţi duc dorul
Şi-un amar pentru neomul
Ce lasă focul aprins.

149
 Nicolae ARTENI

IARNA

Iarnă, iarnă măgulită

De copiii satului,
Prin coasta întroienită
Aripi dai săniuşului.
Şi aşa de învelită
Cu prosoape aurii
Te cântă poeţii în versuri
Şi în cântece copii.
Şi tot spui că îmi vrei bine
Şi îmi pui sclipici în brad,
Însă când sorocu-ţi vine,
Pleci şi îmi laşi capul alb.

150
 Tăcerea ta doare

POVESTEA OMULUI BUN

Dacă se va scrie vreodată

Povestea omului bun,
Închinați-o celui care
Din ceruri, într-un cătun,
A adus raiul, să crească
Pruncul nobil și sătul.
Pe când azi în lumea asta
Ca o monedă de schimb,
Livrată pe orice piață,
Copiii noștri se vând.
Neputincioasă ocară,
Prăpastie ești, să știi,
Nu pentru cel lipsit de mamă,
Ci pentru viața mamei lui.
În depresia de sclavă,
În mrejele dorului –
Vierme-ncurajat să roadă
Rădăcina omului.
Cine ar putea să creadă
Că nici n-ai cui a te plânge,
Nu te mai bucură poarta
Că n-are cine-o deschide,
Oricum nu-i strigă, săraca,
Nime i-adevăratul nume,
Numai ostenită casa
O întreabă cui rămâne?

151
 Nicolae ARTENI

REGRETE

Unde-s vremurile bune

La care am tot râvnit,
Unde-s n-aș putea răspunde,
Nu că târziu m-am trezit,
Îmi răspund și aud cum
Cineva de sus mă-ntreabă,
Semnătura cum ți-ai pus?
Semnătura-mi aparține,
Iar sufletul ostenit
Odihnește în grădină,
La izvor apă cerșind.
Și mă-ntreb dacă tot apa,
Omule, om te-a făcut,
Scuipând în fântâna sacră,
Nu tot fața Ta o scuipi?
Lacrimi n-ai ca să te placă
Cel de Sus văzând cum plângi,
De-aceea de se dezleagă
De tine sufletul nu-l prinzi,
Si rămâi în recea raclă
De tine unde
Să te ascunzi.

152
 Tăcerea ta doare

ODĂ ALBINUȚEI

Unde-alergi așa grăbită,

Albinuțo, că de sus
Ți s-a pus pe cursă scurtă
Drumul ce-l ai de parcurs?
Ți-l ofer pe-al meu, iubito,
Că alternative nu-s.
De-i auzi că te strigă
Un glas blând, tu să răspunzi,
Să știi, la mine-n grădină
Altar pentru tine-am pus,
O simplă încurajare.
La sfânta închinăciune
A Milostivei de sus,
Ca puietul care vine
Să nu caute alt stup,
Să aprind o lumânare,
Că numai lumina ține
Dăruirea pentru oameni.
Pocăindu-se să vină
Și pricopsitul hoinar,
Că în fagure străine
Și nectarul e amar.

153
 Nicolae ARTENI

DOR DE LUNCĂ

Lunca azi e primenită în haine de sărbătoare,

Primăvara îi aduce toată vegetala-n floare,
Tinerele albinuțe strâng nectar să facă lapte,
Că-s flori multe și regina, regină-i până la moarte.
Și căprițele-ndrăznețe cu ieduții lor hazlii
Zburdă pe covorul verde unde droaia de copii
Învârt hora ca la sate și păpurișu-i cu ei,
Juri că-n toată lumea asta nu-s alte bijuterii.
Păsărele-și aduc puii să mai zburde prin trifoi,
Lișița încă lăhuză i-aduce gheboșei și moi,
Rândunele, ca haiducii, păr de cal în galop smulg,
Să își lege nou-născuții ca să nu cadă din cuib.
Lebăda-i la ea acasă, și cu un sarcasm ascuns,
,,Chiar de s-ar umple toloaca, totuna ca mine nu-s,
Merit premiul cel mare făr’ să intru în concurs!”
Iar micuțele-i fecioare cochetează cu-n pitic,
E nufărul, că balta-i mare și-i tot alb, și-i tot poftit.
Ce poți fi tu decât floare? Și mândre capu-și ridic
Și se duc să se mai scalde, ca fetele, la adânc,
Încotro s-au pornit oare? le pierde din ochi toloaca
Că ar vrea să le prezinte, se revoltă pân’ și apa.
Între timp, alți oaspeți dragi –
Turmele cu bacii magi,
Șerpi sugând țâța la vaci,
Gâște, rațe, pescăruși
Și ochioasele broscuțe.
E-o romanță de poveste,
Trifoii cu-a lor neveste,
Cimbrul, busuiocul tandru,
Nalbele în tot înaltul,
Greieraș ce ține hangul.

154
 Tăcerea ta doare

De unde oare atâta zel?

Să cânte noapte de noapte,
Sprijinind un ciobănel,
Care din fluier își scoate
Doinele ce-ajung la cer?
Și să vezi tu, dacă-i luncă, toată vietatea cântă,
Fetele-și ghicesc ursiții printre florile de scai,
Tăvălindu-și rușinoase trupul dezgolit și crud
În fânul cosit, proaspăt, de feciori în luna mai.
Oac, oac, oac, fără rușine strig broscuțele-n lișteav
Un pârâu, Prute, ca tine desparți frații? E păcat!
Vin cu mare demnitate cerbii părăsind Carpații,
S-aud cioile stânii purtate-n cârd de mioare,
Cântă baladele turmei de se zăpăcește valea.
Vezi, copile, ce se-ntâmplă,
Parcă lunca se mărită,
Cu soarele-i deopotrivă.
Până târziu o lumina,
Silueta-i aranja,
Ochii-finității de ape,
Potrivite pentru pleoape
Frunze proaspete de nalbe,
De curcubeu aranjate,
Niște farmece de gene –
Stufării și ierbi eterne,
Timid ca pe-o fată mare
O petrece la culcare,
El nu știu dacă mai doarme,
Când te uiți, din nou răsare.
Mireasa mai potrivită
Cu-atâtea celebrități
Soarele nu văzu încă,
Nici citise în povești.

155
 Nicolae ARTENI

Totodată, viața-n luncă forfotește și mai tare,

Oile-s deja în strungă, bacii mulg, e mai răcoare
La cotlon pe-o tavă-ncinsă băcița prăjește-un miel,
Vântul dezmierdându-i fusta, o lăsă cu șoldul gol,
Mirosul de carne friptă plutește pe valea stânii,
Așteptând cu botu-n labe, zac a mort lângă foc câinii,
Lupii văd că adversarii pe picioare nu se țin,
Înfulecă o băbană rămasă-n urmă de cârd.
Se linge pe bot și vulpea. De-aș avea eu un harapnic,
Aș fugări dulăii ăștia,
Și m-aș ospăta-n comarnic.
Lăsându-și suferința la discreția mulțimii,
Păsărica ce-ațipește i se trezește-n cerul gurii.
Se lasă surprins ciobanul când băcița aplecată
În cazan să probe cașul, sânii dezgoliți își scapă,
Apoi vertical s-afund, grijuliu c-o strecătoare
Două gingășii de mâini și strâng coșul la plecare.
Nepoftită toamna vine, frunza-n pomi e tot mai rară,
În zare se vede satul cu-a lui viață seculară.
Într-un cojocel de oaie tandrețea băcița-și strânge,
Așază cașu-n ciubăr cum ne-au învățat străbunii,
Își ia straiele și pleacă,
Lăsând lunca, bacii, câinii,
Doar vântul de-o mai încearcă,
Răscolind aroma stânii.

156
 Tăcerea ta doare

PATRIE

Ce e patria? Durere-i,
Durere fără-nceput.
Până lumina nu apune,
Nu-nțelegi ce-ai fi avut.
Și cum s-a lipit de tine,
Firav trup necunoscut,
Strămoșescul, tandrul nume
Care te-a și ocolit,
Cine e apărătorul?
Plugar e din scăldătoare
Cu sudoare învelit,
Stâlp rămas fără de umbră,
Când plăvanii i-au pierit,
Biciuiți fiind, sărmanii.
Că nu suferă alt jug.
Scut ne-au fost și sunt Carpații
Cu brazii nalți, stejari, gorun
Ce ne-mbărbătează frații,
Să-l izgonim pe strein.
Și fiind încreștinat,
Cu cruce-n mâini și sabie,
Credință ție ți-a jurat,
Scumpă Basarabie.

157
 Nicolae ARTENI

COPILE

Așa-i, copile,
Că-i normal
Să crească bradul
Vertical?
Dar știi tu de ce-i așa?
Că nu ai ce-i reproșa.
Chiar și-atunci când iernile
Îl încărcă crengile
Cu toate zăpezile
Și îl pune
La-ncercare,
Și-atunci bradul
Stă-n picioare.

158
 Tăcerea ta doare

CUVÂNTUL

Din străvechea vreme gândul

Hărăzit a fost, se vede,
La noi s-ajungă cu cuvântul
Domnului. Să ne dezlege.

Așa ne-a-nchegat Preasfântul,

Doldora de-nțelepciune,
Și Crezul și Tatăl nostru
Venind din datini străbune.

Cu el ne-am testat și neamul,

Doine-am pus la rădăcine,
Vatră și-a făcut de lut țăranul,
Lumea-ntreagă să ne știe.

Apăru întâi la stână,

În altarul păstoresc,
De-acolo povești ne spune
Despre neamul românesc.

Oferindu-ne cuvântul,
Ni l-ai pus la căpătâie,
Să ne putem înțelege
Chiar în diferite limbe.

Din cuvânt am ales

Frumoasa înțelepciune.
Diferențele unesc,
Așa ne-am găsit străbunii.

Când vine vremea și murim,

Rămașilor le lași cuvântul
Și de-acolo, ca să știm,
Cu ieroglife ne-am semnat pământul,
Că-i al nostru și-l păzim.

159
 Nicolae ARTENI

MAIDANEZII

Vorbesc, omule, cu tine

Ca-ntre noi, între bătrâni,
La ce bun atâta lume
Cu-atâția inși nebuni?
Poate erau și străbunii
Azi alăturea de noi,
De nu ne mâncam ca câinii
Și nu ne vindeam copiii,
Pentru-a ospăta eroi.

Și apoi în frig, afară

Fără culcuș, prin ogrăzi
În disperare să ceară
Un azil pentru bipezi?
După mine, câinii răi
Au prea mare aroganță,
Față de stăpânii lor
Și se vor trezi-ntr-o seară,
În paza de corp, la boi.

Mai avem și alte patimi,

Produsele ce ne vin
Și fiindcă sunt donate,
Frățește le împărțim,
Lor în azil pentru oameni,
Nouă la cel pentru câini.

Dar guvernul protestează:

Cheltuielile nu țin,
Ca să liniștim maidanul,
Facem un azil comun.

160
 Tăcerea ta doare

ROMANȚA UITATĂ

Nu credeam că-atât de mult

Mă voi gândi la tine,
Dar fără tine, văd că rost
Nimic nu are-n lume.

N-ar mai fi nici noaptea lungă,

Nu m-aș chinui-n nesomn,
N-aș mai întreba de-i ora
Să te sun la telefon,
Să te-ntâlnesc, la gară,
Tu, zâmbindu-mi, să cobori
Și să-mi dai sărutul dulce,
Eu, pământul plin de flori.

161
 Nicolae ARTENI

LEGENDA VINULUI

Dumnezeu a acceptat
Farmecul viței-de-vie
La noi să fie plantat
Cu dulceață și tărie,
Iar neosenita trudă
A țăranului a stors
Sudoarea Ta, mărită glie,
C-un nectar ce n-a mai fost.
Acea storsătură-i perlă
Din seva pământului,
Ce s-a cuplat
Cu florile câmpului
Pentru gustul orișicui
Plugarului – mângâetoare,
Regelui – zăpăcitoare ce-amiroase
A fân cosit din iarbă grasă
Oaspelui din casa noastră,
Unde crezul e lumina,
Și plin de eleganță,
Tandru și frumos ca pâinea.

162
 Tăcerea ta doare

O POVESTE DINTR-UN SAT

(ziua de naștere a Ruxandei)

Urcând stăpânul câmpia,

Să-și vadă Țara de sus,
Din conacuri, boierimea
Se cam strecura pe-ascuns
Pe unde-o ducea rușinea,
Neavând la rele răspuns.
Țara vândută-i. Poporul
Robaci, așa cum l-ai lăsat,
Ștefane, îți duce dorul,
Chiar te-a și iconizat.
Și sfințenia ți-o poartă
Prin case, din sat în sat.
Într-o zi o mătușică:
– La mine-n sat, zicea ea,
Ștefan are-o nepoțică,
Brândușă-i nu altceva,
Nume-și poartă de la curte,
Ruxanda-i brândușa ta,
Și încă-i Vodă la nume,
Mai zici, Domnule, ceva?
Născută în toiul iernii,
Când oștenii stau la cald,
Și-n cuptoarele cetății
Mangaluri și azi mai ard.
Acum și frunzele-s schimbate
În pădurile de fag.
Și-așa frumoase Ruxande
Nu mai poate-avea alt neam.
De rele s-o aperi, Doamne,
Că-i sângele Tău, să știi,
Că numai din așa sânge
Se nasc bujuterii.

163
 Nicolae ARTENI

ÎMI AMINTESC

Voiam să cred că-i numai primăvară,

Că alte anotimpuri nu mai sunt.
Goluţi copiii noştri, prin ogradă
Se jucau cu păru-ţi despletit.
Te bucurau strigând adesea: mamă!
Iar eu dorind ca să vă am în preajmă,
Încercam să dau timpu-n apoi,
Să ne te sperie un început de toamnă
Şi bruma ce se lasă peste noi.

Trandafiri târzii cicatrizau trecutul,

Aroma lor dădea de bănuit,
Tot încercând să tăinuie-nceputul,
A distrus speranţa la care am râvnit.
Cineva-mi şopti că ai fi fost menită
Prin multe încercări să îmi ogoi destinul
Îndosit de lacrima Ta sfântă
Din nectarul dulce separând veninul.

Azi mă-ncearcă o tristeţe oarbă

Că nu pot cuprinde tot ce-i merita
Un car de flori ţesut din firile de iarbă
Cu fibrele urzite de inima Ta.
În acel covor de se strecoară
Veştede petale din bogatul ram.
Iartă-mă că nu mai sunt în stare
Ochii să te vadă, rugină-i multă-n geam.

Frunzişul alene cântăreşte timpul,

Păsările-n crânguri îl caută dar nu-i,
Că-i târziu şi pleacă, pustiul se aşază-n cuiburi,
Şi soare-n casa noastră fără tine nu-i.

164
 Tăcerea ta doare

REGRETE TÂRZII

Suspinul tău l-aud din depărtare,

Nemernicul, m-am reţinut cu trebi,
Te-am căutat la asfinţit de soare
Să-ţi spun că mă simt bine,
Ştiam c-ai să mă-ntrebi.
Voiam să-mi cer iertare,
Dar ce iertare? Dacă tot pe ai tăi umeri
Aduci a mea neruşinare,
Şi-n sufletul tău dulce
Tot Tu vrei s-o duci.
Aş fi putut să fiu la capul tău atunci
Când zilele-ţi erau un muc de lumânare.
Mâna să-ţi sărut pân la plecare.
Şi să te strig cum n-am strigat vreodată
Să-ţi spun că te iubesc
Şi mamele nu mor,
Şi vorba să-ţi ascult
Ultima dată.

165
 Nicolae ARTENI

ANII
(discuție cu Nicușor)

De demult și din nimicuri

Anii pun mâna pe toate
Cele patru anotimpuri:
Soarele se-ndrăgostește
De pletoasa sălcioară,
Anu’ o ia-n căsnicie,
Dezmierdând-o – primăvară.
Când grânele mănoase
Răsfățate sunt de soare
Și cucii, din creangă-n creangă,
Singurătatea-și omoară,
Anii cu înșelăciune
Îi spun – vară, dulce pâine.
Aceasta, de-i coace muguri
Apoi boabe-n struguraș,
Ei preschimb numele mamei –
Toamna-n galbenul atlas.
Spre sfârșit, anul fălos
De recoltele bogate
Primește-n dar un Făt-Frumos,
Diamantul Iernii-mame.
02.12.2005.

166
 Tăcerea ta doare

SĂRBĂTOARE

N-aș mai scrie aceste rânduri

Și vorbe dulci nu ți-aș așterne,
Nătâng mă frământă gândul
Și chipul tău, de-atâta vreme,
De-aș fi știut că vei fi floare,
Primul eram în salcâm
Și-n nectar, printre petale
Ți-aș fi jurat că-ți aparțin.

Dar primăvara ca o vulpe se strecoară

Turnând argintul pe verdele lăicer,
Zburdalnică făptură cu ochi de răpitoare.
Și dac-a fost o simplă întâmplare,
Ce m-a vrăjit la început de drum,
Își mulțumesc, că-mi faci o sărbătoare,
Să savurez și eu al dragostei parfum?

167
 Nicolae ARTENI

ISTORICUL BOLII
(medicilor spritalului militar)

Urgent, doctore, urgent

Injecția ce-ar alina
Durerea bolilor rebele,
Că nu le mai pot suporta.
Să-ncerc, chiar de-s puține,
Prin dureri, reîntregind
Ce-i sănătos, în celule,
Dacă de-acestea mai sunt.

Mai revăd cele făcute,

Să mi le așez la cap,
Iar cele ne-mplinite,
Iertați, am întârziat.

Când ușa se deschide,

Văzui albul halat,
Raze blânde ce cuprinde
Grija celui de la pat.
În ochii căruia aprinde
Lumina care a cedat.

Și mă tot întreb întruna,

De ce-n tine-a-ntruchipat
Voia bunelor maniere
Ca să vindeci un păcat.

168
 Tăcerea ta doare

LA TINE, PĂDURE

Mai ieri, erau așa de verzi

Păduri și toate-n floare
Și timp era să te distrezi,
Ca un copil, să savurezi
Divina codrilor spendoare.
Azi dimineață am tresărit,
Bocea o pasăre nomadă:
Pădurea, oameni, îi bolnavă
Și în loc s-o lecuim
Cu toporul o strivim
Ca viermele sub coarjă.
Tristețea codrilor e-n nopți
Când întunericul distruge
Tot ce ne-au lăsat cei morți.
De năvăleau dușmanii toți,
Nu ne-ar fi distrus pădurea.

169
 Nicolae ARTENI

GHICITOARE
(lui Nicușor)

Cine-i vârtos ca cocoșul?

Eu sunt, Nicușorul vostru.
Cine-i harnic ca furnica?
Sigur că ar fi bunica.
Dar ambițios ca croanța?
Bunicul cu mamă-sa.
Dar frumoși ca rădăcina?
Tata, mama și lumina.
Dar mai dulce-n dimineață?
Părinții dacă-s acasă.

170
 Tăcerea ta doare

REVOLTA

Stând la vorbă-n poețică,

Un greieraș și-o furnică
Au început a-l bate
Pe bâzoi că-n vara toată
Unu’ cântă, altu-aleargă,
Da’ bâzoiul își dezmiardă
Burta cât e de mare.
Și în ciuda tuturor
Se tot pârlește
La soare.
Iar când se coc grânele,
Vara-și schimbă straiele.
Da’ bâzoiu-n niște perje
Se ascunde, să ierneze.
Cred că nu e cea mai sfântă
Lege pentru dobitoace,
Cei ce bâzâie sau cântă
Numai a mânca le place.

171
 Nicolae ARTENI

RUGĂ

Adesea mă văd aproape

De tine, căci tu ai fost
Părintele meu şi frate,
Și atlet al lui Hristos.
Drept sună-n urechi „capcana”,
De care ne-ai avertizat:
,,Moscalului nu vă daţi pradă !”
Ne iartă, am şi călcat.
Şi ne părăsesc bătrânii,
l-o durere. Dumnezeu
l-aduce pe toţi la tine,
Că-n ce stare au ajuns,
De-ar mai exista ruşine
Nimic n-am mai avea de spus.
Să vezi copiii, creştine,
Nu-şi mai cunosc mamele,
Ele se dau în robie
Încă pân’ la naştere.
Că din faimoasa Moldovă,
Au rămas doar vamele.
Miile ce strig, orfanii
Cei înstrăinaţi de dor
Şi de bunătatea mamei!
Pe care n-o cunosc și-o vor,
Şi văzând cât de uşor,
Ne tot amuzăm cu banii,
Profit din vinderea lor,
La piept mânuţele slabe
Le strâng şi ochii ţintesc
La cer, către tine, Doamne,
Sufletul nostru ceresc,
Cu ruga de a-l întoarce
Pe Ştefan, de altfel, cresc
Asemeni unor dobitoace,
Dresate, pentru comerţ.

172
 Tăcerea ta doare

CHEAMĂ-MĂ

Cheamă-mă chiar de-i târziu,

Cheamă-mă şi îţi voi spune
Câte păsări am trimis
Cu răvaşe către tine.
În fiecare splendoare
Depistai a ta suflare,
Chemai albina să-i spun
A cărei floare
Sunt petalele din care
Croit-a fost trupul divin.
Când din florile aduse
Gustam lacom nectarul,
Cheamă-mă în toiul iernii,
Când zăpezile pun gard
Şi casa ta-i o cetate
Îngrădită cu-n zid alb.
Iar în vatra spart-a sobei
Pădurile strivite ard.
Cheamă-mă într-o zăbavă,
Iarna în cetate-i grea,
Singurătatea-i o boală,
Poate-n doi o vom trata.
Cheamă-mă şi voi veni
Paznic la poartă voi fi
Tu, Cetate Albă, albă
Care mă va ocroti.

173
Nicolae ARTENI

FAMILIA
Familia e viața se știe
Sclipire dulce de păcat
Copii cu zâmbetul pe buze
Și-o mamă gârbovită-n prag.

174
Tăcerea ta doare

175
Nicolae ARTENI

176
Tăcerea ta doare

177
Nicolae ARTENI

178
Tăcerea ta doare

179
 DESPRE DORIN

Dorin Arteni, născut în Chișinău la 24 februarie 1972 (de

Dragobete). Până în 1974 a locuit împreună cu familia în Germa-
nia, unde tata își satisfăcea serviciul militar, ca ofițer al armatei
sovietice dislocate pe teritoriul acestei țări.
Apoi în Cimișlia, de unde s-a întors la Chișinău unde în ace-
lași an, 1979, începe studiile, în clasa întâi, la școala moldovenească
nr. 59. În anii 1981-1984, și-a prelungit studiile la școala moldove-
nească nr.1 din Grigoriopol, mutându-se cu traiul în legătură cu
serviciul tatălui.
La început tata își vede fiul un bun muzician și concomitent
cu școala medie, îl aranjează la școala de muzică din localitate.
După două zile de studii, Dorinel l-a întrebat pe tata care este
motivul că l-a dat l-a școala de muzică. Răspunsul cum că îi pla-
ce muzica și în clipele de relaxare și-ar fi dorit să cânte la vioară,
dar părinții săi nu au avut posibilități, nu l-a convins pe Dorin. În
replică, îi spune tatălui: „Mă dai la școala de muzică fiindcă așa-i
la modă și toate odraslele șefilor raionului au împânzit școala de
muzică, dar eu nu vreau să fiu ca ei”.
A doua zi, după ce a abandonat școala, mămica, doamna
Veronica, profesoară de istorie la școala moldovenească nr.1 din
Grigoriopol, și-a luat copilul de mână și l-a dus la școala sportivă
din oraș, rugându-l pe directorul Nicolaev să-l facă bărbat puternic
ca să nu-l mai bată chiar toți copiii. După un an de antrenament,
în cadrul întrunirilor regionale ale elevilor școlilor sportive, Dorin

180
 Îți scriu prietenii

devine campionul competiției sportive la proba „trântă liberă”,

fiind decorat cu „Diplomă de gradul întâi” a Ministerului Învăță-
mântului Public al RSS Moldovenești.
În 1984, se mută
cu traiul la Hâncești
unde își face cei mai
buni și devotați prie-
teni în mijlocul cărora
își petrece cea mai fru-
moasă etapă a copilări-
ei. Prelungește studiile
în școala medie mol-
dovenească nr. 1 din
oraș, unde a fost pri-
mit nu ca un „venetic”,
cum obișnuia Dorin să
spună, ci ca un prie-
ten. Aici a avut parte
și de niște profesori cu
suflet mare, adevărați
maeștri ai sufletelor
omenești, care i-au fost
mentori până după ab-
solvirea școlii. În fami-
lie, mai des erau pomenite numele profesorilor Elena N. Cebotari,
dirigintele clasei, Severina C. Diacova, învățătorul de cultura fizică,
directorul școlii C.H. Polevoi și mulți alții. Semnificativ e și faptul
că bunele calități care l-au format ca om, ca personalitate, au fost
specificate de la început în caracteristica eliberată de aceiași învă-
țători după absolvirea școlii. Aceste calități l-au însoțit pe parcur-
sul scurtei sale vieți.

181
 Nicolae ARTENI

CARACTERISTICA

absolventului clasei a X-a B

a școlii medii moldovenești nr. 1
în numele lui G.I. Kotovscki
din orașul Kotovski (Hâncești)
Artenii Dorin Nicolaevici,
născut la 23.02.1972, moldovan,
membru al ULCT

Arteni Dorin s-a născut în orașul Chișinău într-o familie de

intelectuali.
În școala medie nr. 1 din orașul Kotovsk a învățat din clasa a
IV-a. Posedă cunoștințe bune și foarte bune la obiectele de studiu.
E capabil și sârguincios. Sistematic se pregătește de lecții,
folosind literatură suplimentară. Gândirea e logică. Vorbirea orală
e dezvoltată bine. Știe să-și organizeze rațional timpul.
Anual a participat la olimpiada raională la istorie și științele
sociale, ocupând locul întâi.
A participat activ la măsuri educative organizate în școală și
în clasă, în munca social-umană.
Regulat și minuțios se pregătea de informațiile politice. Are
păreri proprii și poate să le argumenteze.
Dorin e considerat liderul clasei. Se bucură de autoritate în mij-
locul colegilor. Trăiește cu interesele colectivului. Iubește dreptatea.
Mereu tinde să-și atingă scopul pus în față. E sincer, curios, modest.
Practică sportul. A participat la diferite competiții republi-
cane și unionale la judo, unde s-a învrednicit de locuri premiate.

Directorul școlii C.H. Polevoi,

dirigintele clasei E.N. Cebotari,
Secretarul org. comsomoliste N. Vîrlan

182
Tăcerea ta doare

183
 Nicolae ARTENI

Fiind unul dintre cei mai buni elevi, educat și fizic bine dezvol-
tat, întotdeauna lua apărarea copiilor mai slabi, mai săraci și mar-
ginalizați din diverse motive și de diverse persoane, devenind astfel
liderul copiilor școlii. Copiii se adresau lui cu tot felul de probleme.
Din aceste considerente și cu asemenea calități, nu putea să nu fie
observat de profesori și mai cu seamă de directorul școlii C. Polevoi.
Acesta și-ar fi dorit un asemenea ajutor pentru a menține la
nivel disciplina între elevi, de aceea insista ca Dorin să-și dea con-
simțământul pentru a fi ales în calitate de secretar al organizației
comsomoliste a școlii. Fiind refuzat a solicitat sprijinul comitetului
raional al comsomolului, apelând și la autoritatea tatălui.
Acesta nu-și imagina viitorul și cariera fiului fără de partid.
Însă argumentele ca și mustrările părintelui au eșuat, fiindcă, din
nou, a apărut salvatoarea – mămica Veronica, cea care pe atunci
lucra în miliția raională Hâncești și deja rezistase presiunilor soțu-
lui, colegilor de lucru și comitetului raional de partid de a o con-
vinge să adere la partid, susținând cu vehemență alegerea fiului.
Hotărârea lor nu a fost agreată de capul familiei până în ziua
Marii Adunări Naționale, când tata, transferat deja cu serviciul la
Chișinău și împuternicit să studieze pelicula filmată de serviciile
securității naționale de pe clădirea Guvernului pentru depistarea
celor mai activi participanți la Marea Adunare Națională veniți
să-și apere dreptul la libertate, limbă și alfabet latin, și văzându-și
fiul împreună cu un grup de elevi din Hâncești cum își manifestau
ura față de organele de forță de pe atunci, care persecutau demon-
stranții, face semn cu mâna să se treacă la alte cadre. Scopul celor
ce demonstrau filmul era ca procurorul să încadreze acțiunile ac-
tive ale participanților în dispozițiile legislației RSS Moldovenești.
După o discuție mai sufletească dintre fiu și tată, acesta din urmă
a fost primul dintre cei care au aruncat carnetul de partid, înțele-
gând că cuvântul puterii nu mai trage la cântar.
Lui Dorin norocul avea să-i surâdă și atunci când viitorul
campion, concomitent cu școala medie, s-a înscris la școala sporti-
vă din Hâncești, având ca antrenori pe marii maeștri ai neamului
românesc, frații Mihail și Ilie Buiuc. Aceștia l-au ridicat pe Dorin
pe culmile sportului moldovenesc. Participă la numeroasele com-
petiții sportive republicane și unionale la sambo, judo și carate.

184
 Tăcerea ta doare

Devine campion republican în repetate rânduri, maestru în sport.

În 1989 câștigă campionatul la judo la Maikop (Rusia) și în 1990
la sambo de la Leningrad (Sankt Petersburg) devenind campion al
Uniunii Sovietice la juniori.
După absolvirea cu succes a școlii medii din Hâncești, la in-
sistența tatălui, susține examenele de admitere la facultatea de
silvicultură pentru grupa selectă care urma să-și facă studiile la
Universitatea de Silvicultură din Brașov (România).
Câștigă concursul organizat de Universitatea Agrară din Chi-
șinău și pleacă la studii în Brașov. Peste un an, la Chișinău se
deschide Academia Națională de Poliție „Ștefan cel Mare și Sfânt”
a Ministerului de Interne al R. Moldova.
Dorin revine la Chișinău și se prezintă în fața tatălui cu rugă-
mintea: „Te rog, nu mă ajuta, dar nici nu mă împiedica să particip
la concursul de la Academia de Poliție, și dacă nu câștig concursul,
mă întorc din nou să prelungesc studiile la Brașov”. „Eu, spune
tata, voiam, Dorine, să fii om liber, să nu ai de-a face cu lumea
criminală, că lumea, de când e ea, nu a iubit hoțul și în egală mă-
sură pe cel ce prinde hoțul. Mai bine e să iubești natura, să savu-
rezi aroma plaiului și pentru asta pădurea trebuie ocrotită pentru
binele omului. Polițistul salvează omul, iar pădurea – omenirea”.
„Tată, răspunde fiul, tu ce nu știi în ce familie m-ai crescut? Tu
ești procuror, mama polițistă, ce am eu cu silvicultura?” Mama
polițistă! Doamne, că mare-i puterea exemplului. Alegerea fiului a
fost binecuvântată... De data asta sfaturile tatălui pentru pregăti-
rea viitorului polițist și jurist de mare valoare au fost foarte utile.
Lecțiile de drept, mai cu seamă de drept penal, după cum
confirma deseori Dorin, le-a primit acasă de la tata.
După absolvirea Academiei de Poliție „Ștefan cel Mare și
Sfânt”, în 1995, specializarea anchetă penală, Dorin Arteni rămâ-
ne lector la Catedra „Drept penal” din cadrul aceleiași Academii.
În scurt timp devine și rămâne până la sfârșit unul dintre cei mai
buni juriști specialist în drept penal, unul dintre cei mai solicitați și
iubiți profesori de studenți, precum și de colegii de breaslă. Pentru
munca depusă, de nenumărate ori a fost menționat și decorat cu
diverse ordine și medalii de conducerea instituției și a Ministerului
de Interne al R. Moldova, oferindu-i-se și gradele de ofițer de la

185
 Nicolae ARTENI

locotenent până la colonel de poliție.

Pe parcurs, ajută studenții și tinerii colegi să se confirme în
profesie, oferă consultații în materie de drept penal multora dintre
judecători și anchetatori.
Participă și câștigă competițiile sportive la sambo și judo,
apărând cu demnitate onoarea Academiei.
Cursanții Academiei locuiau în cazarmele de la Poșta Veche,
localitate cunoscută pe timpuri ca având cele mai multe grupări
criminale din Chișinău.
Primii care au fost atacați de acestea au fost cursanții Arteni și
Izvoreanu, fiind înconjurați de o grupă de cinci persoane bine înarma-
te. Atacatorii au fost puși la respect, dar și Dorin a primit o lovitură
cu o bâtă în cap, fapt pentru care a fost spitalizat. Cazul a fost tăinuit
și nu mai mama a aflat și l-a vizitat la spital și l-a probozit pentru cele
întâmplate (poate nu merita s-o facă în asemenea caz). Ca răspuns,
fiul, mai în glumă, mai în serios, prezintă un raport conform rigorilor
militare, adică cel mai mic raportează celui mai mare în grad:

Către căpitanul de poliție

Arteni Veronica T.
de la caporalul de poliție
Arteni Dorin

RAPORT

Domnule căpitan, vreau să vă măr-

turisesc următoarele, că toate acțiunile
mele vor fi în limitele legitimei apărări
atunci când vor fi puse în pericol:
1. Interesele statului;
2. Cinstea și demnitatea atât a mea, cât și a cetățenilor;
3. Proprietatea statului și proprietatea mea și a cetățenilor.
Voi purcede la legitimă apărare în cazul când: atacul e ime-
diat, real, material și când n-oi găsi alte soluții pentru a rezolva
problema în cauză.
Arteni (semnătura)
8 martie 1993

186
Tăcerea ta doare

187
 Nicolae ARTENI

În spital i-a fost stabilit un regim strict la pat, conform dia-

gnozei: comoție cerebrală.
Peste 3 zile fuge din spital pentru a participa la competițiile
republicane la judo, pe care le câștigă, apărând astfel onoarea Aca-
demiei din care făcea parte.
Încercând să înțelegem fenomenul Dorin Arteni, pentru a ne
explica motivul pentru care era unul dintre cei mai iubiți din-
tre profesori, cel mai popular și mai solicitat de cursanți. În fața
ochilor apare zâmbetul profesorului, râsul cu lacrimi în ochi când,
împreună cu discipolii săi, descopereau o neregulă în propriile ac-
tivități polițienești pe seama cărora se făceau bancuri, felul atât
de colegial în care își chema studenții, pe fiecare din ei pe nume,
cunoscându-i obârșia, datina și neamul, faptul cum îi provoca să
găsească soluțiile corecte reieșind din diversitatea situațiilor în care
se pot pomeni viitorii polițiști și erorile ce distrug vieți omenești,
pentru evitarea cărora nu este suficient să cunoști doar dispoziția
legii. Mai e nevoie și de substanța din care este creat cel ce aplică
legea.
Cine nu-și amintește cazurile mai multor cursanți, vorbitori
de limba rusă, care încercau să motiveze nepregătirea la examenul
de drept penal prin faptul că nu cunosc limba română și nu au
posibilitatea de a-și arăta cunoștințele. „Poftim, sunt gata să vă
ascult și în limba rusă”, le răspundea profesorul.
Văzând că nivelul cunoștințelor era egal în ambele limbi, pro-
fesorul Arteni le spunea: „Îți dau douăzeci și patru de ore și ne
întâlnim mâne tot aici, numai că îmi vei recita pe de rost poemul
marelui M. Eminescu «Luceafărul»”.
A doua zi, cursantul s-a prezentat cu lecția bine învățată și a
primit nota zece la dreptul penal.
În împrejurări similare alt cursant a învățat rugăciunea „Ta-
tăl nostru” în limba română, iar colegul s-a descurcat de minune
dând citire unui referat scris în limba română despre „Rolul lui
Alexandru Ioan Cuza în istoria neamului românesc”.
Altfel, cum ai putea ajunge la esența dreptului, oricare ar fi
el, spunea profesorul, dacă nu vei avea nivelul respectiv de cultură
generală? Cultura e raza care îți luminează calea către Domnul, și
numai cu ea poți ajunge la rădăcinile și izvoarele neamului nostru.

188
 Tăcerea ta doare

Numai la acele izvoare îți vei putea spăla mâi-

nile ca să nu-ți murdărești obrazul în fața se-
menilor și a Mântuitorului când vei fi chemat
să răspunzi cum ți-ai irosit viața.
Împreună cu cursanții săi acorda ajutor
Bisericii din preajmă.
Poate că atare acțiuni și atitudini sunt
motivul pentru care a fost decorat cu diver-
se distincții bisericești ca „Binecredinciosul
Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt”, ordinul
de gradul II „Isus Hristos Salvatorul” din
26.XI.2018, semnat de Mitropolitul Chișină-
ului și al întregii Moldove, în semn de recu-
noștință pentru activitatea sârguincioasă spre
binele și întru mărirea Bisericii Ortodoxe din
R. Moldova.
Nu mai puțină valoare au și mărturiile
studenților și ale colegilor de breaslă, condu-
cerea Academiei de Poliție și Ministerul de
Interne: „Profesor ca Dorin Arteni, Academia
de Poliție nu a avut niciodată de la înființarea
acesteia și nu se știe când va avea”.
Și dacă toate au o explicație, decesul lui
Dorin, din 4.06.2019 la vârsta de numai 48
de ani, când inima lui mare și sufletul nobil
au cedat în fața unei tromboze, nu se poate
explica.
Cu atât mai mult nu și-o pot explica co-
piii lui, Nicu și Veronica, pe care i-a iubit și
i-a îngrijit ca pe nimic și pe nimeni pe lume.
Nicu, în momentele tragediei, susținea
examenele de absolvire a Academiei de Po-
liție din care pleca tata Dorin, iar comoara
de fetiță ce-i poartă numele bunicii Veroni-
ca, rămasă fără cel mai scump om pentru ea,
la o vârstă de numai cinci anișori, își spune:
„Tata, te aștept, știu că o să vii”.

189
Desen de Veronica Arteni
 IN MEMORIAM

Dorine,

Îți scriu să știi că noi tot te asteptăm acasă. Iubita ta, fiica
noastră Veronica crește, așa cum ți-ai dorit-o, deșteaptă și frumoasă.
De când te-ai dus, mă tot întreabă când vine tata acasă.
Răspuns nu am și nici nu-l pot închipui, tot așa cum nu-mi pot
închipui cum vom trăi fără tine! Ea mă pune să privesc la cer și să
văd cum se mișcă stelele și nu cumva șa ratăm șansa când se vor
deschide porțile ca să-l luăm pe tata acasă.
Dacă îi spun cumva că așa-i de la Dumnezeu lăsat, Veronica
începe a plânge și mă întreabă de ce Dumnezeu nu-l lasă pe tata să
vină la ea, acasă, iar dăunăzi îi spunea lui bunelul Colea că el va
fi cel mai iubit om de pe pământ dacă îi face o scară să ajungă la
cer, să se ridice ea la tine și să te ia acasă.
Așa-i viața noastră, numai întrebări fără răspunsuri. Păcat
că nu ești Tu cu noi la masă, să vezi ce bucate gătește ea și-n toate
– mâna, manierele și povața ta sunt prezente.
Nu avem răgaz să ne gândim altfel, fiindcă în orice zi ești în
memoria și acțiunile noastre, însă, tăcerea Ta ne doare. Avem ne-
voie de blândețea, sfaturile, dragostea și jocurile tale prin care i-ai
insuflat cea mai înaltă și nobilă valoare a vieții – felul de a-și iubi
părinții și bunicii. De aceea niciodată nu se va împăca cu gândul
că tu nu ești și vei trăi atâta timp cât vom trăi și noi.
Știu că ți-am greșit! Nu te supăra. Iartă-mă! Eu la rândul
meu mă rog bunului Dumnezeu să te ierte și să te odihnească în
pace, alături cu drepții.
Cu mult, mult drag, Veronica și mama

192
 Îți scriu prietenii

Dorin...

Dor... dorul este ceea ce a lăsat el în sufletele și în inimile celor

care l-au cunoscut. Ar trebui să fiu modestă, atribuită fiindu-mi ca-
litatea de soră mai mică, dar tot ce îmi doresc mai mult acum este
ca amintirea celui care mi-a fost frate să dăinuiască cât mai mult
în sufletele noastre, prezența să-i fie simțită chiar dacă uneori viața
alege să ne lase doar cu amintirile. Am fost mereu convinsă că atâta
timp cât cinstim memoria oamenilor dragi și nu pierdem legătura
spirituală, ei continuă să rămână vii în sufletele și inimile noastre.
Toți cei care l-au cunoscut pe fratele meu îmi vor împărtăși
gândurile, pentru că atunci când mă gândesc la el, și o fac zilnic,
mă copleșește un amalgam de emoții specifice persoanei lui: umo-
rul, bunătatea, cumsecădenia și totodată modestia. Nu cunosc și
nici nu am întâlnit pe cineva care te putea face să „plângi” în ho-
hote de râs, iar de cele mai multe ori sursa umorului și glumelor era
tot EL. E o calitate rar întâlnită în ziua de azi să poți să râzi de
propria persoană, și asta o făcea el, transformând orice întâmplare,
pățanie, istorioară din viața sa în hohote de râs.
Aș putea să enumer la nesfârșit calitățile fratelui meu, cu toa-
te acestea, știindu-mi atât de bine fratele, sunt convinsă că anume
el ar fi primul care ar fi râs de ele așa cum putea doar el să facă.
Bineînțeles, avea și el neajunsurile și slăbiciunile specifice
nouă, oamenilor, dar balanța rămâne înclinată acolo unde pre-
domină omenia, iar la asta el se pricepea cel mai bine: să poți să
rămâi OM indiferent de context și situație.
M-am gândit mult care ar fi amintirea pe care mi-aș dori să o
împart cu voi, cei care i-ați fost aproape cu sufletul și gândul, pen-
tru că sunt atât de multe și filele acestei cărți nu îmi vor ajunge, și
aici nu voi fi modestă, iar cei care l-ați cunoscut mă veți înțelege.
Fiind copii, Dorin visa să aibă un frate, situația a fost de așa
natură încât el trebuia să se conformeze noii realități: de a avea o
soră. Acesta a și fost motivul pentru care deși frecventând aceeași
școală, el mă evita în mod evident. Cu atât mai mult cu cât tot
domnia sa a fost autorul renumitei porecle cu care toți prietenii
și colegii săi mă „binecuvântau” zilnic. Într-una din zilele în care
eram în pauză, unul din băieții claselor mai mari m-a insultat. Fi-

193
 Nicolae ARTENI

ind doar un copil și în limitele vârstei de 8 ani, evident acea insultă

era un soi de „tragedie a vieții” Mai și boceam pe deasupra. În
pauza următoare, un alt coleg din clasele mai mari s-a apropiat de
mine și îmi zice să mă duc în vestiarul școlii imediat, evident i-am
urmat îndemnul și când am intrat în vestiar, am văzut ofensatorul
agățat într-unul din cuiere. Dădea din picioare în aer implorân-
du-mă să-l iert justificându-se că nu știa că sunt sora lui Dorin. Cu
un vizibil aer triumfător am ieșit cu pieptul plin de mândrie din
vestiar și cu un sentiment de liniște profundă că avându-l pe Dorin
ca frate nu mi se poate întâmpla nimic. Acest sentiment nu m-a
părăsit niciodată, nici măcar acum.
Îmi este greu să folosesc trecutul atunci când scriu despre el,
motiv pentru care atunci când vorbesc despre el o fac la prezent, o
fac pentru că îl simt prezent în viața mea mai mult ca niciodată,
Dorul fiind catalizator.
Dorin, te iubesc la nesfârșit și după.
Sora Irina

Dorin...
Când cineva apropiat decide să plece, ia după el lucruri care
nu mai pot fi recuperate în timp. Cert este că nu voi mai putea și
nici nu am cu cine râde așa cum o făceam cu tine. Norocul meu a
fost să te am pe tine în calitate de verișor. Așa cum spuneai și tu:
cel mai iubit verișor. Păzea.
Scumpul meu și iubit verișor, cel care mă făcea să râd tre-
murând atunci când stăteam toți la masă, cel care nu scăpa niciun
moment ca să facă haz de mine și cel care totodată credea în mine
cel mai mult și le spunea tuturor cu atâta mândrie: „Asta-i veri-
șoara mea, băieți”.
Cea pe care o sunai la 5 dimineața fiind convins că anume
la ora asta somnul este cel mai dulce și strâns, iar atunci când îți
răspundeam, mă întrebai în zeflemea: ce faci, dormi?
Nu, nu dorm, și urma un șir lung de expresii triviale din par-
tea celei trezite și un râs pe cinste din partea apelantului. Dorin,
poate nu ți-am spus suficient de des, dar acum mai mult ca nicio-

194
 Tăcerea ta doare

dată vreau să-ți spun că te iubesc, acum, și sunt absolut sigură că

știi asta, dar mai presus de tot mai știu că îți iubesc mama, sora,
copiii, mult mai mult decât mi-aș fi putut imagina vreodată că
sunt în stare să iubesc.
Mă copleșește în acest moment un puternic sentiment de ne-
dreptate, lucru care mă face să urlu în sinea mea, știind că nu sunt
în stare să schimb cursul firesc al vieții. Oricât de mult aș încerca
să scriu despre toate amintirile care ne leagă, simt că nu va fi su-
ficient de mult ca să mă înțeleagă și alții, de aceea o să mă rezum
scurt asupra celui mai important: Te iubesc. Știi? Și mi-e dureros
de dor de tine, dorule dor. Nu știu ce aș putea face ca să întorc
timpul înapoi doar ca să mă mai suni o dată la 5 dimineața ca să
aud din partea cealaltă a firului: ce faci, nu dormi?
Verișoara ta iubită, sursa glumelor tale, cea care a crescut
ascultând poveștile tale și cea care râdea și cămașa de pe ea când
eram împreună, cea care râdea de tine, și împreună cu tine, cea
care atunci când venea în vacanță primul lucru pe care îl făcea își
schimba hainele și la întrebarea mamei: „Unde pleci?” „Mă duc la
Dorin. Mă duc la Dorin. Mă duc la Dorin”.
Și-am să vin la tine mereu, indiferent de loc, o să vin și-o să
urlu din toți plămânii, dar tot la tine o să vin. O să vin supărată,
dar o să vin, o să vin să plâng cu tine, să râd cu tine, să te cert,
dar o să vin la tine.
Te iubesc, Dor! Dorul nostru Dor.
Verișoara ta iubită,
eu, Ruxanda

În viața fiecărui om vine o zi când trebuie să facă ceva ce nu

a mai făcut până atunci. Ceva necesar, responsabil și important.
Oricât de greu i-ar fi. Indiferent, poate sau nu poate.
Iată că am ajuns și eu în ziua când voi încerca în premieră să-
mi expun într-un text modest emoțiile și sentimentele, dragostea și
recunoștința față de cineva. Și acest cineva este una din cele mai
dragi și apropiate persoane din viața mea – verișorul meu Dorin.
Foarte regretabil că n-o pot face vizavi cu omul drag, acum mi-ar

195
 Nicolae ARTENI

fi mult mai ușor s-o fac, dar soarta, soarta pe care deseori o fău-
rim singuri, nu mi-a lăsat altă opțiune. O soartă care, cel puțin în
această viață pământească, ne-a despărțit pentru totdeauna.
În seara zilei de 4 iunie 2019, o zi de vară care nu preves-
tea nimic neobișnuit, am aflat vestea cutremurătoare pe care nu
puteam nici să mi-o imaginez – Dorin a plecat în neființă. Am
încercat să-mi păstrez calmul, să-mi stăpânesc emoțiile, sperând
la o minune – poate-i vreo eroare. Dar gradul de credibilitate față
de persoana care mi-a comunicat vestea dură era prea mare, încât
loc pentru dubii nu prea rămânea. În scurt timp ultimele picături
de speranță mi-au fost spulberate și de un prieten comun. Iată că
de aici încolo am conștientizat că în relația cu Dorin va trebui să
operez deja cu trecutul, doar cu amintirile. Viața într-o clipă a
devenit – până și după el.
Da, știu că odată și odată aceasta se va întâmpla cu toți
pământenii, dar de ce așa devreme? A plecat la o vârstă în care
planurile trebuie să se transforme în realizări, o etapă a vieții la
care trebuie să te bucuri de copii, să-i pui la cale. Să le urmărești
realizările, succesele, să le fii sprijin și călăuză atunci când ratează.
Dar nu a fost să fie... Soarta a decis altfel.
A urmat o noapte plină de neliniște și durere, gândurile și
amintirile mă frământau necruțător. Părinți, soră, rude și apropi-
ați îndurerați... Au mai urmat apoi două zile de calvar..., și iată-l,
punctul culminant al vieții pământești – ziua înmormântării. Zi în
care pentru ultima dată nemijlocit i-am văzut chipul dat de Dum-
nezeu în această lume.
De atunci a urmat o perioadă grea de amintiri și suferințe, nu e
zi să nu mă gândesc la tine. Anume așa, de aici încolo mă voi adresa
direct Ție, e ceva personal. Din păcate, va fi doar un monolog.
Deseori mă culc și mă trezesc cu tine în gând. Amintirile mă
duc într-o zi de vară, eram prin clasa a șasea. Într-o dimineață de-
vreme a venit la noi la Rezina mâca Vasunea. Cu ea împreună mai
era cineva, cel care a devenit o parte indispensabilă a copilăriei, ba
chiar și a vieții mele, poate chiar o parte din destinul meu.
M-au trezit atunci cu mămica din somn, eram buimatic, som-
noros, vedeam tot ca prin ceață. Și acum țin minte întrebarea blân-
dă și duioasă a mâcăi: Mircică, cunoști cine-i acesta? M-am rușinat,

196
 Tăcerea ta doare

am luat o pauză, apoi am rostit cu voce copilărească – pare că-i

Dorinel. Mămica și mâca s-au bucurat și au zâmbit. Și n-am dat
greș, erai tu, chiar dacă nu ne văzusem din copilăria fragedă, doar pe
fotografii, când ambii eram cam de ținut în brațe. Nu știu de ce așa
s-a întâmplat, probabil că, așa cum se întâmplă de obicei, maturii
„nu aveau timp”.
Și ce-i important!, deși eram un copil care avea nevoie de
ceva timp pentru a înțelege dacă i se potrivește sau nu o relație de
prietenie, ambii am stabilit contactul imediat. Cu atât mai mult
cu cât și tu nu erai chiar atât de sociabil cum te dădeai. Acesta
probabil a fost un semn. De atunci a început atașamentul nostru
unul față de celălalt, care a durat mulți ani înainte. Probabil este
inexplicabil, dar cu toate că am fost verișori de gradul doi, ne-am
împăcat și am ținut unul la altul așa cum nu au parte toți frații.
Să dea Dumnezeu tuturor fraților așa relație. Tu ce zici?
Tot în acea zi împreună cu mâca am plecat la Cușmirca. De
la Rezina la Șoldănești, iar de acolo la destinație. Desigur, în cele
mai frumoase tradiții ale acelor vremuri bune, cu purcei și pui în
autobuz cumpărați de la piață. Iar peste câteva zile am plecat
împreună la Hâncești, uite că nu-mi amintesc cine ne-a dus. Dar
pare-mi-se că nana Irina cu mâca Vasunea, Dumnezeu să le ierte.
La Hâncești la alianța noastră durabilă a mai aderat un mem-
bru – verișoara Irinuța. Se întâmplase totul atât de firesc, de parcă
nu ne-au despărțit până atunci ani de zile. Și iată că de aici a înce-
put o filă nouă în copilăria noastră atât de scumpă. Nu-mi imagi-
nam viața fără tine, în fiecare an veneam practic în toate vacanțele
la Hâncești, până ați trecut cu traiul la Chișinău.
Nici nu știu de câte ori îmi trece prin față copilăria noastră
comună. Tu, Irinuța, eu... Tanti Veronica, nenea Colea, care m-au
îndrăgit și în mare măsură ne-au asigurat acea copilărie fericită,
sinceră, curată. Nu-i o exagerare dacă-i voi numi a doilea părinți.
Dar și alte persoane dragi nouă, care la fel de mult ne-au iubit și ne
iubesc, au contribuit enorm la ceea ce am devenit, n-au fost indife-
renți de soarta noastră, ești de acord? Oameni cărora le sunt foarte
recunoscător, însă nu știu cum să-mi exprim această recunoștință,
o port doar în inimă…
Îți amintești Hânceștiul, Cușmirca? Cuiburi de fericire și rai

197
 Nicolae ARTENI

pământesc. Cum ne jucam toți trei, încercam să ne păcălim unul

pe altul. Pătărănii și năzdrăvănii absolut inofensive. De câte ori
am ocazia să vin la Hâncești, nu ezit să trec pe la paradisul copilă-
riei noastre – casa de acolo. Dar și alte locuri pe unde am hoinărit
împreună. Locuri pe unde eram plimbați de nenea Colea, iazuri,
păduri...
Anume la Hâncești m-ai învățat să mă trag la bara fixă, bara
fiind improvizată dintr-o creangă a cireșului din fața casei. Tot
el, cireșul, îmi servea drept refugiu atunci când Vicu alerga după
mine pentru a mă învăța minte pentru comportament „exemplar”.
Numai împușcatul în el cu praștia cât făcea? Pe părțile cele mai
„apetisante” ale corpului, desigur. Când era înfuriat tare pe mine și
se urca și el în cireș, o zbugheam de pe creangă pe acoperișul casei,
cât era lucru cu cinste. Îți amintești cum râdeați ambii în hohote?
Eh, ce vremuri...
Anume aici a fost pusă temelia succeselor tale remarcabile în
sport, la care, într-o măsură oarecare, am fost martor ocular și eu.
De aici au luat început campionatele câștigate. Aici ai devenit ma-
estru în sport al Uniunii Sovietice la sambo și judo. Eram foarte
impresionat și mă mândream enorm de tine. Te luam mereu drept
exemplu.
La fel și Cușmirca, ogrăzile, pădurile, iazurile de acolo, valea
izvorului, plimbatul cu bicicleta… Dar în ce locuri numai n-am um-
blat? Îți amintești cum cumpăram limonadă gazată, cu sirop din
belșug, produsă chiar acolo în sat? Cum ne stropeam cu ea? Cum
mă învățai minte pentru poznele ce ți le făceam? Oamenii buni și
cuminți care ne înconjurau. Cum mâncam cu toții în așa-numitele
magazii-bucătării de vară. Câtă fericire era? O fericire care nici nu-
mi imaginez că ar fi posibilă în zilele de azi, nu pe acele valori ne
bazăm acum. Credeam noi atunci că acea fericire este o adevărată
comoară, un dar și nu poate fi veșnică?
Apoi, când am mai crescut, plecarea la volei cu Vicu? Și nu
numai la volei. Cu respectarea tuturor „tradițiilor”, bată-le noro-
cul. Înțelegi tu despre ce vorbesc...
Dar călătoria la mare cu nenea Colea, tu, Irinuța și eu?...
Absolut spontan, am luat cortul, câteva roșii, castraveți, te miri ce
și am plecat. Numai tanti Veronica n-a vrut să meargă, ea era mai

198
 Tăcerea ta doare

calculată. Îți imaginezi așa ceva în vremurile de acum?...

Sincer să fiu, când retrăiesc acele clipe, cu greu îmi țin în frâu
emoțiile. Dar să fim recunoscători sorții, am avut împreună o co-
pilărie de invidiat. Să dea Dumnezeu copiilor noștri așa copilărie.
Apoi a urmat adolescența, etapă care a coincis cu stabilirea
voastră la Chișinău. Și aici au continuat vacanțele comune, serba-
rea zilelor de naștere, prieteni comuni.
În acea perioadă ai plecat la studii în România, dar nu te-ai
reținut mult, ai revenit peste un an la Chișinău. Nu prea erai tu
atunci de făcut carte, gustul libertății te-a cucerit. Cred că a fost și
o decizie corectă a părinților, vedeau ei că e prea devreme pentru
o viață independentă.
La întoarcere, în 1991, ai pășit într-o nouă etapă – ai devenit
student al promoției I a Academiei Naționale de Poliție „Ștefan cel
Mare și Sfânt”. Tot în acel timp m-ai convins și pe mine, pe cel
care a visat mereu să devină inginer-automobilist, să-mi fac studi-
ile la academie. Știu că tu și Irinuța l-ați rugat pe nenea Colea să
mă susțină, am aflat de la altcineva. Și m-a susținut, fără el nu știu
dacă reușeam. Cred că cunoștințe aveam nu mai puține ca alții,
dar de curaj și îndrăzneală duceam lipsă.
N-am uitat și de susținerea ta la probele sportive la exame-
nele de intrare. Și în genere, m-ai susținut și în primul an de stu-
dii, în regim de cazarmă, poate când era cel mai important. Eram
disperat și dezamăgit, eram gata să abandonez studiile după prima
lună de cantonamente militare, însă tu cu autoritatea pe care o
aveai mi-ai consolidat pozițiile, în primul rând printre colegii mai
cu „experiență de viață”, deseori cam obraznici și brutali.
Dar nu numai la academie, în viitor de multe ori îmi luai apă-
rarea. Îmi erai ca un frate mai mare, un „înger păzitor”, nu-i așa?
Și mă simțeam în siguranță maximă când erai alături, mă încura-
jai, îmi insuflai încredere. Nu cred că voi greși dacă voi spune că
ai contribuit considerabil la formarea caracterului meu. Tu mi-ai
cultivat pasiunea față de sport.
Recunosc, Dorinele, ai fost un model de referință pentru mine,
am fost mândru de tine, mă bucuram de succesele tale în sport,
mă străduiam să fiu prezent la toate competițiile la care participai.
Ne bucuram, sufeream împreună de victoriile și înfrângerile tale,

199
 Nicolae ARTENI

ultimele fiind, la drept vorbind, extrem de rare.

Și uite că așa am fost împreună până la absolvirea studiilor,
dar și o perioadă bună de timp după. Tu ai devenit lector în cadrul
Academiei de Poliție „Ștefan cel Mare și Sfânt”. Să fac și puțin haz,
cine s-ar fi gândit la așa ceva. Știi tu că erai cam trișor de firea ta,
dar erudiția și capacitățile intelectuale pe care le-ai moștenit de la
părinți ți-au permis acest lucru. Există o categorie de oameni care
fără mari eforturi fac față la învățătură, iată din această categorie
ai făcut parte și tu. Și în general, ai fost un băiat deștept, talentat,
dintr-o familie exemplară. Te-au vorbit tot timpul de bine și cei
care te-au învățat și te-au educat, se mândreau cu tine. La drept
vorbind, era cu ce de mândrit.
Cu referire la cariera ta de serviciu, cred că ar putea vorbi
mai multe colegii tăi de breaslă. Și sunt sigur că o vor face. Căci
au ce vorbi de bine, cunosc asta. Și nu doar ei, dar și discipolii tăi
– studenții care te-au apreciat.
Aș fi fals dacă n-aș recunoaște și prezența unor file mai sum-
bre în viața noastră. Da, am avut și greșeli ambii, poate și mari,
nimeni nu este ideal. Am apucat și căi greșite. Chiar și foarte gre-
șite. Dar greșelile au fost făcute în special când ne-am maturizat,
pe unde conștient, pe unde din imprudență. Știm cu toții de slăbi-
ciunile umane – mândria exagerată, orgoliul, aroganța, „plăcerile
vieții”... Niște calități absolut inutile și distrugătoare. Din ferici-
re,însă, ambii cu timpul am devenit mai înțelepți și am conștienti-
zat că unele lucruri sunt greșite. Aceasta, dar și dragostea, aș zice
eu, frățească unul față de altul, ne-a apropiat din nou, dacă nu ca
în copilărie, dar sufletește cu certitudine. La drept vorbind, această
legătură nu s-a rupt niciodată, tot timpul am ținut unul la altul,
chiar, admit eu, dacă nu totdeauna ne dădeam seama despre asta.
Însă la subiectul dat mă voi opri aici, aceasta ține doar de
noi doi. Mă pot destăinui doar persoanelor cele mai apropiate, în
circumstanțe speciale, și doar într-o discuție privată.
Cert este că ai devenit, Dorin, o personalitate. Profesor uni-
versitar, colonel, sportiv remarcabil. Și mai important, un om bun.
Ai fost primitor, darnic. Ai fost cel care a venit în ajutor celor ce
l-au cerut. Ai ajutat nu doar o persoană să devină studenți într-o
instituție de învățământ superior, cu siguranță, chiar și pe cei care

200
 Tăcerea ta doare

fără aportul tău nu aveau nici o șansă. Personal cunosc printre ei

oameni care îți sunt foarte mulțumiți și recunosc că ceea ce-au ob-
ținut în viață se datorează ție. Important! Ai făcut-o din bunătate,
fără scopuri meschine, o calitate atât de rar întâlnită în societatea
de azi. Ai avut prieteni fideli, încă un indice care te caracterizează.
Datorită erudiției și simțului umorului extrem de dezvoltat, erai
mereu în centrul atenției, indiferent de cercul de persoane în care
te aflai. Și hai să fim sinceri, ai iubit plăcerile vieții, ai fost bun de
pozne și ștrengar de felul tău. În sensul bun, bineînțeles.
Realizările tale nu țin de agonisirea averilor mari, goana după
putere și alte „valori” actuale. Dar anume calitățile umane, valori-
le adevărate, spirituale, de care ai dat dovadă, fac oamenii apropi-
ați să te vorbească de bine, să-ți poarte cu drag memoria, să-ți vină
la mormânt. Căci despre cei ce au trăit cu „valori”, din păcate,
pe larg promovate în ziua de azi, de obicei nu ai ce-ți aminti și ce
scrie. Dar despre tine ai, sunt sigur, nu numai eu. Tu n-ai trecut
neobservat prin viață, ca printr-un gol. Fiindcă ai fost Om. Memo-
ria despre tine va fi nemuritoare.
Și dacă chiar vreodată ai suferit pentru că n-ai fost tratat,
apreciat echitabil, proporțional meritelor, să știi că aceasta nu a
fost vina ta. Ți-a fost doar sortit să trăiești în timpurile când la-
șitatea, ticăloșenia, fățărnicia, setea de putere și valori materiale
sunt apreciate, absolut eronat, mai mult decât calitățile umane, cu
care, de fapt, ai fost înzestrat tu. Dar acolo unde te afli acum tu
calitățile și faptele tale bune vor fi apreciate la justa lor valoare.
Sunt sigur.
Apropo, iată vorbele rostite cu mult timp în urmă de unul din
cei mai apropiați oameni ai tăi. La întrebarea ce a făcut așa deose-
bit Mihai Eminescu sau Grigore Vieru, el a răspuns: „Au făcut ceea
pentru ce la mormintele lor mereu vor veni și vor pune o floare”.
Fii sigur, Dorine, la al tău mormânt tot vor veni – oamenii
dragi, apropiații, prietenii. Atâta timp cât se vor afla în lumea de
aici. Pentru că ai meritat. Doar că nu ai meritat să ne părăsești
atât de degrabă. Dar asta nu a fost voia ta.
Am mult mai multe de spus. Dacă aș relata toate amintirile,
cred că ar fi suficient nu numai pentru o carte. Și am nevoie de mai
mult timp. Însă cartea vieții tale, Dorin, este mult mai voluminoa-

201
 Nicolae ARTENI

să, mult mai bogată, iar emoțiile și sentimentele vii nu pot fi redate
la justa lor valoare de nici o carte, indiferent de format.
Și uite că așa monologul meu se apropie de sfârșit, dar nu și
amintirile și memoria despre tine. Ele vor pleca odată cu mine.
Regret ceva? Fără îndoială. Pentru că ți-am greșit. Sunt feri-
cit? Nespus de mult. Pentru că soarta ne-a unit. Aș schimba ceva?
Da, aș încerca să înlătur carențele în relația noastră, greșelile ce le-
am conștientizat cu timpul. Mă tem de ceva? Desigur. Mi-e teamă
de ziua când s-ar putea să pierd legătura cu tine, când aș putea
rămâne doar cu amintirile.
Astăzi, când s-a scurs aproape un an de când, Dorine, desigur
fizic, nu mai ești printre noi, scriu acest mesaj cu durere în suflet,
copleșit de emoții. Mi-am dat seama că rana încă nu s-a vindecat
și, probabil, mult timp nu se va vindeca.
La 9 mai 2020, când mulți au serbat Ziua Victoriei sau alt-
ceva de genul acesta, eu am avut parte de altă „sărbătoare”, mai
bine zis, aniversare – un an de când nu ți-am mai auzit vocea. Da,
anume în această zi, cu un an în urmă am vorbit pentru ultima
dată cu tine la telefon. Ca de obicei, am făcut glume, deși mi-ai pă-
rut cam deprimat. Din păcate, nu am acordat mare atenție acestui
fapt, căci ultima vreme pare-mi-se că asta era starea ta firească.
Regretabil, dar cred că numai tu ai știut ce ai pe suflet. Nici n-am
putut să presupun că atunci ți-a rămas mai puțin de o lună. Și
acum mă duc la locul acela de unde am vorbit cu tine.
În acest context vreau să ne amintim și de Alic și Vicu, Dum-
nezeu să-i odihnească în pace. Ei la fel sunt o parte integră a copi-
lăriei și adolescenței noastre, ba chiar a vieții noastre în întregime.
Ambii i-am iubit foarte mult. Ne-au părăsit însă mai tineri ca tine.
Când a plecat în lumea celor drepți Alic, l-am petrecut și-l
pomeneam împreună cu tine și cu Vicu. Când s-a dus și Vicu, l-am
petrecut și-l pomeneam împreună. Dar uite că ai plecat în neființă
și tu. Am rămas doar eu și n-am cu cine să te pomenesc, să beau
un pahar de vin de sufletul tău. Dacă mi-e sortit să vă port me-
moria, așa voi face. Se zice că omul este viu atâta timp cât cineva
îi poartă memoria. Dacă-i adevărat, să știți că veți fi vii cel puțin
atât cât voi fi viu și eu.
Ai fost printre cei mai buni luptători, Dorin, pe covorul de

202
 Tăcerea ta doare

luptă era o normă să-i învingi pe toți. Chiar și cu mult timp după
încheierea carierei sportive rar se găseau adversari pe măsură. Dar
uite că ai pierdut principala ta luptă – lupta pentru viață. Și nu
te-a putut ajuta nici dragostea ta imensă față de cei dragi, în spe-
cial față de cel mai scump om pentru tine – propriul copil.
În această luptă însă există doar un singur învingător, unul
și același. Acest adversar, mai devreme sau mai târziu, nu cruță
pe nimeni. Și nu-i vina ta că prea devreme ți-a fost dată această
bătălie. Bătălie cu un sfârșit predeterminat...
Sper mult, Dorine, ca lecția pe care ne-a dat-o nouă viața să fie
însușită cu brio de copiii noștri. Să urmeze și să păstreze experiența
pozitivă din relația noastră, să nu repete faptele noastre greșite.
Iar eu în cele din urmă, Dorine, te rog – iartă-mă. Și nu voi
înceta să ți-o spun și în continuare. Iartă-mă dacă te-am supărat,
dacă te-am jignit, dacă ți-am provocat suferințe, dacă nu ți-am
fost recunoscător. Cu voie și fără de voie. Iartă-mă pentru tot ce ai
considerat că am greșit față de tine, că nu te-am ascultat, nu te-am
auzit, nu ți-am fost alături când ar fi trebuit. Am greșit. Dar să știi
că n-am uitat nimic din tot binele pe care mi l-ai făcut. Și-ți sunt
recunoscător pentru tot.
Iartă-mă că te-am judecat și continui să te judec și după
plecarea ta. Chiar și pentru fapte pe care le-am făcut și le fac și
eu. Știu că e păcat, dar o fac. O fac pentru că te-am iubit foarte
mult, pentru că am ținut la tine din toată inima. Pentru că mi-ai
fost aproape. Pentru că ai plecat pe neașteptate și ai lăsat o durere
imensă. Și mă întreb, de ce? De ce așa devreme și fără preîntâmpi-
nare? Sau poate nu te-am auzit?!
Pentru că vreau să curăț amintirile de toate impuritățile. Să
rămână doar amintirea luminoasă despre tine. Căci pentru mine ai
rămas pentru totdeauna Dorinel. Acel Dorinel pe care l-am cunos-
cut de la bun început. Și până la urmă.
Dumnezeu să te ierte și să te odihnească. Pace și liniște în
sufletul tău, Dorine.
Cu drag și durere în suflet, al tău verișor Mircea
sau cum m-ați „botezat” tu și Vicu și Alic – Mișu,
Mihai, Mihail, Mișuțu, Mișca...

203
 Nicolae ARTENI

O inimă bună a incetat să mai bată, un suflet mare s-a ridicat

la cer, lăsând în urmă o nemarginită durere și un gol imens.
Din frica de a muri, puțini stiu să traiască cu adevarat. Iar tu,
ai fost maestru în a trăi viața la maxim, a savura din plin fiecare
clipă și a-ți umple zilnic sufletul cu bucurie. Ai fost un exemplu de
energie bună și un mare catalizator pentru cine s-a putut bucura
de prezenta ta! Drum lin spre îngeri, dragul nostru!
Cu imens dor și drag, verișorii Robert și Stella,
unchiul Nicolae și matușa Nina

„A avea un prieten este mai vital decât a avea un înger”,

spunea sugestiv Nichita Stănescu.
Prietenia înseamnă încredere, sinceritate, o legătură de suflet
care nu poate fi desfiinţată de nimeni şi de nimic. Este limpede că
prietenia nu trebuie teoretizată, ea se trăieşte şi atât. Totuşi din
experienţa altora sau din experienţa personală realizăm că pentru
a înţelege punctele de rezistenţă şi psihologia relaţiei de prietenie
nu este suficientă bunăvoinţa. Nu-i de ajuns să-ţi doreşti un prie-
ten, trebuie să faci un efort să devii tu însuţi prietenul cuiva. Unii
pot gândi aşa: sunt prieten cu cineva pentru că nu sunt cu alţii. În
felul acesta, prietenia ar cultiva exclusivismul.
Noi ne-am bucurat cu Dorin Arteni de zile petrecute, chiar dacă
pentru moment nu este aproape de noi fizic, este aproape de sufletul
nostru în fiecare zi, iar când simțim asta, spunem în gura mare cât
de mulţumit suntem că am legat prietenii sincere de-a lungul vieţii.
Prietenia dintre oameni în ziua de azi se câştigă greu. Ea nu
se cumpără şi nici nu se vinde. Este o virtute foarte frumoasă care
încurajează oamenii să facă lucruri măreţe.
Când greul te apasă, prietenii adevăraţi te susţin şi te încura-
jează să mergi mai departe. Uneori se întâmplă să spui prietenilor
ceva ce nu le poţi spune părinţilor şi te simţi liber pentru că ai spus
ceva ce te preocupa mereu.
În prietenia adevărată cazi şi te ridici împreună cu prietenii.
Vei rămâne veșnic în amintirea noastră
Cumătrul Vladislav Galemba și prietenul Ion Corcimari

204
 Tăcerea ta doare

La data de 4 iunie 2019 a trecut în neființă Dorin Arteni, lec-

tor universitar al Catedrei „Științe penale” a Facultății „Drept” a
Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI, colonel de poliție în rezervă.
De la absolvirea Academiei Naţionale de Poliţie „Ştefan cel
Mare” şi până în ultima zi din viaţă Dorin Arteni a activat în
cadrul acestei instituţii de învăţământ superior, reuşind să lase
urme profunde în domeniul pregătirii multor generaţii de jurişti
calificaţi, care activează şi astăzi în diferite structuri importante
din cadrul Ministerului Afacerilor Interne. O mare parte a cadrelor
didactice ale Academiei sunt discipolii lui, continuând până în pre-
zent să se călăuzească în activitatea lor profesională de experienţa
şi sfaturile utile ale Dumnealui.
Pe lângă faptul că s-a remarcat printr-o activitate didactică
prodigioasă, a reuşit să se afirme și ca un om de o bunătate imensă.
Pentru îndeplinirea ireproşabilă a datoriei de serviciu, lui Do-
rin Arteni i s-au conferit mai multe distincţii departamentale din
cadrul Ministerului Afacerilor Interne al Republicii Moldova.
Cu durere în suflet, întregul colectiv al Academiei exprimă
condoleanţe familiei, rudelor şi prietenilor profesorului Dorin Arteni.
Cu profundă durere,
Rectorul și colectivul Academiei „Ștefan cel Mare”

Bunul meu Prieten,

Niciodată nu m-am gândit că am sa ajung şi, anume ţie, am
să-ţi scriu asemenea cuvinte, şi mai mult ca atât, în asemenea îm-
prejurare.
Eu ştiu, ca tu auzi toate gândurile mele, care foarte frecvent
în ultimul timp le am în legătură cu tine. Sunt sigur că auzi vorbele
pe care ţi le spun adesea, şi la care mă prind că ţi le spun şi în voce,
şi la care mă sperii, uitându-mă dacă nu cumva m-a auzit cineva.
Eu încă nu am îndrăznit să şterg din telefon numărul tău...
Mie încă nu mi-a dispărut din suflet „Dorul” pe care îl chema
Doamna Veronica.
Ştiu că nu am să-ţi spun totul ceea ce doream să-ţi mai spun,
dar cu atât mai mult nu mai pot să-ţi spun totul ce meritai să-ţi spun.

205
 Nicolae ARTENI

Deşi am scris multe lucruri în viaţa mea, în ceea ce Te priveş-

te pe Tine, eu nu ştiu ce pot scrie, astfel cum să cuprindă totul şi
ca să se spună ce aş vrea şi ce ai fi meritat.
Pe bună dreptate se spune că omul începe a preţui ceva sau pe
cineva doar atunci când pierde. Noi am fost legaţi prin ceva, care,
probabil că nici până azi nu-mi dă voie să simt că te-am pierdut.
Eu nu te-am pierdut. Poate nu am fost cel mai bun prieten,
dar eu am fost cel mai mândru că-ţi eram prieten.
Am încercat în câteva rânduri să scriu ceva despre tine, dar
înţelegeam că despre un om care, de fapt, ţi-a marcat viaţa, nu se
poate de scris „ceva”, şi în sfârşit nu am mai putut, decât să mă
plâng Ţie pentru aţi spune cât mi-e de greu în lipsa Ta.
Nu se poate de cântărit cât e de grea povara lipsei tale. Nici
nu ştii cât de mult ai greşit că ne-ai lăsat.
Ştiu că zâmbeşti ACOLO, şi faci glume pe multe din lucrurile
pe care noi le pretindem a fi serioase şi tare mult am vrea şi noi să
zâmbim cu Tine.
Să ştii că din toate care sunt, povara lipsei tale ne apasă cel
mai mult.
Nu se merită să simtă nici o mamă, ceea ce simte Mama ta.
Nu se merită să simtă nici un tată, ceea ce simte Tatăl tău.
Crede-mă pe mine, sunt cele mai frumoase versuri!!!
Igor Trofimov

Din anul 1995 şi până la trecerea sa în nefiinţă, bunul nostru

coleg şi prieten Dorin Arteni a activat în cadrul Catedrei „Drept
penal şi criminologie” a Academiei „Ştefan cel Mare”. Fiind anga-
jaţi în calitate de lectori universitari, l-am cunoscut în vara anu-
lui 1997. Încă din acel moment am fost marcaţi de simplitatea şi
calităţile omeneşti deosebite care îi erau proprii şi îl evidențiau ca
personalitate. Fiind plin de bunăvoință şi entuziasm în tot ceea ce
făcea, instantaneu ne încărca şi pe noi cu o doză de optimism în
activităţile pe care le desfăşuram. Prin glumele sale pline de haz şi
de tâlc avea darul de a te încuraja în momentele cele mai dificile.
Performanţele din domeniul sportului şi-au pus amprenta asupra

206
 Tăcerea ta doare

caracterului său puternic şi, în acelaşi timp, generos pe care l-a

avut. Avea un curaj deosebit şi puterea de convingere în ceea ce
făcea, putere îmbinată cu darul de a te asculta. Ca un bărbat ade-
vărat ce era nu ezita să-ţi spună totul verde în față.
Era respectat într-un mod deosebit de către studenţi, având
o relaţie specifică cu ei. A putut să-i cucerească de fiecare dată
cu simplitatea şi claritatea discursului său în procesul de predare.
Avea un har propriu în a preda, punând de fiecare dată în prim-
plan acele probleme practice pe care le implica studiul dreptului
penal. Prin aceasta trezea interesul studentului în a cunoaşte şi în
a se dezvolta. Însuşi felul lui de a fi şi personalitatea sa constituie
un etalon demn de urmat, îndeosebi pentru discipolii săi, în forma-
rea cărora s-a consacrat şi în care a investit multe speranţe.
Manifestând un puternic spirit de convingere şi mult curaj în
promovarea unor idei novatoare, a ştiut să se înscrie în lista celor mai
valoroşi profesori ai timpului din cadrul Academiei „Ştefan cel Mare”.
Discuţiile întreţinute, întâlnirile şi timpul petrecut împreună
ne dădeau o senzaţie de bine, iar lipsa lui creează un gol imens în
sufletele noastre.
Cu durere şi respect profund, prietenii şi colegii:
Radion Cojocaru, Iurie Larii și Sergiu Cojocaru

E foarte greu să scrii despre o persoană care deja nu mai este

printre noi, un prieten care a plecat mult prea devreme în lumea
celor drepți, un om care a fost alături o bună parte a vieții și care
la propriu a făcut parte din viața ta.
Relația noastră de prietenie a început de pe băncile facultății,
când eram de fapt adolescenți, plini de energie, dornici de fapte și
realizări frumoase. Anii de studenție au zburat ca gândurile, lăsând
în memorie doar amintiri plăcute, ca ulterior să devenim și colegi
de catedră.
Anume la Catedra „Drept penal și criminologie” ne-am for-
mat ca profesori muncind cot la cot circa zece ani. Fiind tineri
specialiști, am avut la începutul carierei multe încercări și ispite
pe care viața le-a pregătit, uneori ba chiar la limita admisibilă, dar

207
 Nicolae ARTENI

prietenia noastră a rezistat... A rezistat datorită felului lui de a fi,

datorită calităților lui omenești cu care l-a înzestrat Dumnezeu
și a educației pe care a primit-o de la părinți, datorită simțului
umorului pe care îl avea și maniera de a-l folosi în situații potrivite.
Am avut și marea fericire de a-l cunoaște și ca cumătru, fiind
naș de botez al copilului meu. Puțini au știut că Dorin a avut și
o cultură religioasă profundă, fiind ctitor la mănăstiri și biserici,
dând în același timp dovadă de o modestie nemaipomenită. A fost
foarte bine cunoscut și în lumea sportului, deținând titlul de ma-
estru în sport la proba judo. A educat multe generații de studenți
în spiritul respectării legii, dar și a cultivat la ei dragostea față de
profesia de polițist. A fost, a fost... Îmi este greu să percep reali-
tatea că deja nu mai este, că nu pot să vorbesc cu el, că a trecut în
neființă. E trist și regretabil!
E dureros să te desparți cu cei care știu să facă lumea mai
bună și mai frumoasă. E un gol imens pentru mine în palma tim-
pului care a început să curgă. E un dor de prieten pe care nu-l voi
mai putea revedea. Dacă există în lumea aceasta un om care s-o
ştie, eu sunt acela.
Vreau să-l păstrez așa în memoria mea, vesel, curajos, bun
la inimă, modest și inteligent. Aceste cuvinte restabilesc pulsul
credinței mele, că oriunde nu ar fi fost el acum, a lăsat în urma
sa generații de studenți instruiți, prieteni și o familie îndurerată.
Dumnezeu să-l odihnească în împărăția lui!
Marian Gherman

Pe Dorin am avut prilejul să-l cunosc de prin 1991, atunci

când eram tineri, energici şi plini de speranţe că în sfârşit a venit
marea schimbare, născuţi într-o ţară şi pomeniţi peste noapte în
una independentă şi suverană, entuziasmaţi de atmosfera renaşte-
rii naţionale. Noi cei care aveam să fim absolvenţii primei promoţii
de ofiţeri poliţişti ai noii ţări.
Multe au fost ocaziile ce ar merita să fie amintite, unele mai
plăcute, altele mai puţin. Totuşi amintirile plăcute sufletului au
fost mai multe.

208
 Tăcerea ta doare

Un lucru însă poate fi spus: prietenia care s-a legat între noi
doi nu a fost una bazată pe vreun interes. Prietenia noastră a fost
o legătură de suflet, care nu poate fi ruptă de nimic şi de nimeni.
Dorin poate fi caracterizat din mai multe puncte de vedere,
din mai multe perspective şi ipostaze în care a existat: omul Dorin
Arteni, profesorul, sportivul, tatăl, soţul, Prietenul Dorin Arteni.
De e să vorbim de omul, a fost unul de o omenie şi cumsecăde-
nie deosebite: sufletist, binevoitor, pe undeva romantic, respectuos
şi respectat de toată lumea care l-a cunoscut, cu un simţ exclusiv
al umorului, amical şi săritor la nevoie. Probabil nu-mi vor ajunge
epitete sau, mai bine spus, nu sunt în stare să le reproduc pe toate
cele care îl caracterizează.
Dorin ca profesor. Profesionist exclusiv! Consecvenţă, perse-
verenţă, implicare totală. Era admirat şi respectat de toţi studen-
ţii. Cine care a trecut prin Academie nu-l cunoaşte pe profesorul
de drept penal Dorin Arteni? După trecerea mai multor ani, dacă
te întâlneşti cu un absolvent, cu siguranţă, primul pe care îl va
pomeni va fi Dorin Arteni.
Sportivul Dorin Arteni. Îl cunoştea toată Uniunea Sovietică.
Campion! A dus faima Academiei în ţară şi în străinătate. A făcut
cât a putut. Punctum!
Evident, mai bine decât consoarta şi copiii săi eu nu-l voi ca-
racteriza. L-am cunoscut ca pe un bun familist care ţinea la familie
şi copii. Se bucura enorm de succesele lor şi se întrista de nereuşite.
Salut din nou şi iartă-mă, Prietene! Sunt onorat şi mândru
că te-am avut alături şi că am fost prietenul tău! Odihneşte-te în
pace, poate ne vom mai revedea…
Cu durere, prietenul și cumătrul tău
Veaceslav Ursu

Coleg de facultate, iar mai apoi coleg de serviciu, colonelul

Dorin Arteni a fost în colectivul Academiei ”Ștefan cel Mare” fără
puțin 30 de ani. Din 1991 – student, iar după absolvirea instituției
– profesor.
A părăsit prematur lumea pământească. Ne-am fi dorit astăzi

209
 Nicolae ARTENI

să-i simțim și în continuare prezența sa calmă, simțul său de pace

și împăcare, predispoziția statornică de a îndruma în continuare
colegii prin glume și povețe și de a învăța studenții de a lupta cu
răul și a nu admite în viitorul lor să fie copleșiți de ceea ce este
imoral și inuman.
Amintirea despre colegul nostru Dorin ne îndrumă în con-
tinuare să auzim vocea rațiunii, să rezistăm furtunilor vieții, să
medităm asupra căilor proprii.
Suntem recunoscători pentru munca și timpul dedicat oa-
menilor, pentru că a reușit să ne învețe, pentru că a fost corect și
pentru că a știut să se ridice și să lupte atunci când și-a ales calea.
Ne lipsește la toți în Academie, în fiecare zi și la fiecare oră
de auditoriu...
Cu profund respect și tristețe,
Coleg de facultate și coleg de serviciu, Iurie Odagiu

Cu drag, pentru Dorin

Scriu aceste rânduri şi nu vreau să cred că trebuie să vorbesc
despre colegul şi prietenul meu Dorin Arteni la timpul „a fost”, nu
este deloc uşor. Până în prezent persistă tendinţa de a lua telefonul
şi a-l suna pentru a mă împărtăşi cu el cu câte vreo noutate.
Ne-am cunoscut în vara anului 1991 când ambii am fost ad-
mişi la studii în cadrul Academiei Naţionale de Poliţie „Ştefan cel
Mare”. Ambii am nimerit în acelaşi pluton, ambii am fost şefi de
grupă. Din momentul când l-am cunoscut a fost pentru mine un
exemplu de omenie, bun-simţ şi o sursă de inspiraţie pozitivă fără
margini.
Au urmat anii de studenţie veseli şi frumoşi, ne ajutam în
toate, Dorin fiind maestru în sport la sambo şi judo, la lecţiile de
pregătire fizică şi de luptă deseori insista să perfecţionez unele pro-
cedee, altele să le aduc la automatism, ceea ce ulterior m-a ajutat
în timpul serviciului, iar o dată chiar foarte mult.
Dorin avea un vocabular cult şi bogat, ceea ce îi dădea posi-
bilitatea să expună unele lucruri cu lux de amănunte, lucru pentru
care era foarte apreciat şi de profesori, iar ulterior şi de studenţi.

210
 Tăcerea ta doare

Dorin era ca o enciclopedie, purta discuţii în vaste domenii

ale dreptului, munca depusă în perioada studiilor la facultate în
anii 1991-1995 îl recomandă în aria ştiinţelor juridice, fapt confir-
mat și de conţinutul bogat al activităţii sale în calitate de lector,
lector superior, în cadrul Facultăţii „Drept” şi prodecan al Facul-
tății SCOP a Academiei „Ştefan cel Mare” etc.
La lecţiile pe care le preda el nu existau mărunţişuri că aceas-
ta este important sau asta nu, pentru el era important ca studentul
să cunoască toate detaliile. Exact aşa cum era maestru în sport tot
astfela fost şi în dreptul penal.
La examenele de absolvire studenţii cu o uşurinţă deosebită
susţineau probele la disciplinele predate de Dorin.
Dorin aduna în jurul său o mulţime de oameni nu pentru că
avea nevoie de ceva, ci pentru că lumea era atrasă de bunătatea şi
binevoinţa sa. Pentru fiecare avea câte un cuvânt de spus de susţi-
nere şi de consolare în clipe grele. În biroul său niciodată nu era ca
să nu fie cineva în vizită, nu era ca să ne aflăm în blocul din str. Sf.
Vineri şi să nu intrăm pe la Dorin. Se bucura de fiecare persoană
care îi deschidea uşa şi cu toţi găsea timp să discute, dar niciodată
nu uita de student, câteodată chiar şi ne ruga să plecăm dacă avea
întâlniri cu studenţii.
Tot timpul când ne întâlneam ne aduceam aminte cu drag de
peripeţiile din anii când eram studenţi. A fost o perioadă cu foarte
multe activităţi, Dorin participa aproape la toate, la cele acade-
mice dar şi la cele extraacademice, de aceea puteam povesti ore
întregi despre această perioadă frumoasă din viaţa noastră.
Foarte mult ţinea la familie şi la copiii săi. Cu părinţii, doamna
Veronica şi domnul Nicolai, s-a mândrit tot timpul şi când era stu-
dent, dar şi, ulterior, îi vizita destul de des, ambii săi copii le poartă
numele. Povestea cu mare bucurie şi mândrie când aceștia făceau
câte o şotie, dar foarte mult suferea când erau bolnavi, suferea îm-
preună cu ei şi nu-şi găsea locul până nu-i vedea că sunt bine.
Dorin a fost mereu un visător care și-a dat toată silința să nu
treacă degeaba prin viață, să trăiască frumos și cu folos, să poată
lăsa ceva în urmă. I-a trebuit multă putere pentru a înfrunta toate
valurile vieții, și care, cu siguranță, nu au fost puţine.
Din păcate, mult prea devreme a plecat dintre noi; Mi-aș fi

211
 Nicolae ARTENI

dorit să fie printre noi, să se bucure de viață, de un răsărit sau de

un apus de soare, de copii şi soţie pe care îi iubea nespus de mult.
Acolo, în ceruri, să ai liniștea sufletească și conștiința datoriei îm-
plinite că ai putut oferi dragoste celor din jur, că ai avut o viață ce
ai dedicat-o frumosului, aducând lumină și cunoaștere.
Așa a fost, așa este, așa va rămâne în memorie – o prietenie
frumoasă, interesantă, bogată în evenimente și situații de la cele
mai amuzante până la cele mai serioase și responsabile.
Dumnezeu să-ţi ocrotească sufletul și veșnică să-ți fie memo-
ria pe acest pământ.
Colegul și prietenul tău, Ştefan Belecciu

Trecerea în neființă a unui prieten este unul din cele mai grele
momente din viață. De multe ori, scrierea unor mesaje de condole-
anțe, oricât de sincere și oricât de frumos ar fi concepute, acestea
nu vor șterge durerea și amintirile preitenilor, dar cel mai mult ale
părinților, familiei, copiilor, pentru că prietenul nostru Dorin care
a plecat în ceruri nu se va mai întoarce niciodată. Golul lăsat în
urmă pentru noi toți este infinit, lacrimile de durere ale celor ce
l-au cunoscut sunt fără margini. A trecut în neființă o persoană
atât de dragă, cu calități pur omenești, o persoană la care perma-
nent domina veselia și gingășia, pe care acum un an am pierdut-o
cu toții. Încă trăim cu durerea pricinuită de pierderea colegului,
prietenului nostru Dorin. A plecat prea devreme, prea tânăr, cu
planuri mărețe, lăsând în urmă numai tristețe și durere. A fost un
om minunat și va rămâne mereu în amintirile și sufletele noastre.
De acum înainte ne vom aminti de el numai prin geamul amintiri-
lor. Pe acest fundal al tristeții ne rămân veșnicele amintiri, care cu
siguranță ne vor alina durerea.
Cu toate acestea, dorim părinților, rudelor, familiei, copiilor
răposatului Dorin să le dea Dumnezeu multă sănătate, putere și
mândrie că a fost și va fi întotdeauna membrul familiei lor.
Prieten drag, nu te vom uita niciodată!
Dumnezeu să te ierte și să te odihnească în pace!
Cu stimă de la colegul, prietenul Marcel Boșcăneanu

212
 Tăcerea ta doare

„Pesimistul vede dificultăţi în orice oportunitate. Optimistul

găseşte oportunităţi în orice dificultate” spunea Winston Churchi-
ll. Da... aşa era Profesorul, colonelul de poliție în rezervă Dorin
Arteni: un optimist! Un optimist care a găsit întotdeauna calea
de rezolvare şi răspunsul la orice provocare. Provocări ştiinţifice şi
provocări uriaşe ale vieţii Domniei Sale. Şi asta deoarece Domnul
Profesor era o personalitate ştiinţifică, o autoritate, un nume de
referinţă în domeniul Drept Penal şi nu numai.
Profesorul nostru a plecat în ceruri să predea cursuri la îngeri.
Domnul Profesor Dorin Arteni va rămâne în inima şi sufletul
tuturor celor pentru care a reprezentat un exemplu de profesiona-
lism în cercetarea ştiinţifică şi pentru generaţii întregi de studenţi,
un bun colaborator şi, nu în ultimul rând, un foarte bun prieten.
Lumea Academiei de Poliție „Ștefan cel Mare” transmite sin-
cere condoleanţe familiei îndoliate.
Mulţumim, Domnule Profesor Dorin Arteni
Dumnezeu să te odihnească în pace!
Colegul Constantin Rusnac

De fiecare dată când știu că trebuie să vină în ospeție deschid

larg porțile și aștept să ne așezăm la masa de sub cireșul din fața casei,
la Durlești, Junimea nr.18. Poate să fie la orice oră, ziua sau noaptea,
înainte sau după serviciu, pe timp de lucru sau sărbătoare, oricând. Sau
dacă mă sună și-mi spune că trebuie să plecăm undeva, mă așez la el în
mașină, fără a ști încotro mergem, la cine sau pentru ce. Emană încre-
dere totală. Multe avem de vorbit, glumit, cântat. Există o sete imensă
de a fi împreună, de a realiza cât mai multe din cele propuse și, de cele
mai dese ori, nesăbuite. Îmi lipsește. Și-mi e dor, Dorine...
Prietenul și colegul Vasile Zavatin

Oricum ne-am strădui și oricum am vrea nu putem ști cum

face Dumnezeu alegerea. O fi destinul fiecăruia, dar cu siguranță
nu vom ști când și cum vom pleca. Nu ne întreabă nimeni nici când
să ne naștem, nici când să plecăm. Și asta încă nui destul pentru

213
 Nicolae ARTENI

că între început și sfârșit din nefericire parcurgem viața ața cum

ne este hărăzită fiecăruia dintre noi.
Cu Dorin Arteni am făcut cunoștință, în perioada când era
în funcție de prodecan al Facultății SCOP, a Academiei „Ştefan cel
Mare”. Din ziua când l-am cunoscut și până în clipa tragică când a
plecat dintre noi, am fost ca prieteni și colegi cu bune și rele pe care
le aveam fiecare. Un om cu suflet mare, profesionist în domeniul de
activitate, un părinte iubitor, un prieten pe care te puteai baza pe
orice întrebare și sfat. Umorul, bunătatea, cumsecădenia și totodată
modestia erau calitățile care predominau în această persoană, nu
este exclus că toate pătărăniile și întâmplările comice care s-au pe-
trecut pe parcursul vieții Dlui Dorin se poate scrie o carte.
În memoria lui nu putem decât să ne înclinăm cu pioșenie și
durere să-i păstră amintirea vie în sufletele noastre și în cartea de
onoare.
Îți mulțumim dragă prietene că ai împărtășit cu noi, atât cât ai
putut principiile oneste și cele omenești de care mereu ai dat dovadă.
Cu profund respect și tristețe
Coleg de serviciu și prieten, Ion Budan

Este dificil, dacă nu chiar imposibil, să explici în cîteva fraze

atitudinea mea față de colegul meu Dorin Arteni. Adevărat profe-
sor, coleg., familits, prieten.... Așa va rămîne în memoria colegilor
și efectivului de studenți și absolvenți Academiei ”Ștefan cel Mare”.
Era stimat și respectat în deosebi de studenți datorită a mo-
dului individual de predare prin care putea să atragă atenția pînă
la ultimul student din auditoriu și să lămurească simpul și clar
materialul predat bazînduse pe unele cazuri practice concrete.
Am avut posibilitatea să asit la ședințele desfășurate de Dum-
nealui. Am rămas uimit cît de ușor, liber și pe înțelesul tuturol
poate transmite materialul predat. Am fost uimit și frăpat de pro-
cesul de predarea. Fiind dezvoltat multilateral a fost un coleg ade-
vărat carea putea să vină permanent la ajutor cu diferite sfaturi și
cheiar cu o mînă de ajutor pentru a rezolva toate greutățile.
Până la ultima zi din viața sa, sa dedicat instruirii generației

214
 Tăcerea ta doare

noi de polițiști lăsînd în urma sa un număr imens de specialiști

tineri nu numai în cadrul Ministerului Afacerilor Interne, care sau
realizat și sunt mîndri că au fost istruiți întrun mod deosebit de
către Dnul Dorin Arteni.
A fost și va rămîne un exemplu pentru mine. Viața continue
mai departe iar el va rămîne în continuare coleg, prieten de la care
am avut mult să învăț dar timpul la luat din rândurile noaste....
Cu profundă durere și respect,
coleg, prieten - Iurie Ionel

Cel mai tare doare dorul… Dorul de oamenii pe care îi iubim,

dar pe care nu-i putem îmbrățișa.
Când tragediile ne lovesc, avem un sentiment al inutilității și
fricii cu care este greu de trăit.
Există un sentiment al prăbușirii care este dificil de controlat.
Inima este atinsă și zdrobită când o ființă preaiubită este luată
brusc într-un mod tragic.
Inutilitatea este atunci când după moarte stai la mormântul
persoanei dragi și înțelegi că nu e un vis rău, nu e o glumă de-a
cuiva, că de acum înainteașa vei trăi, numai fără omul apropiat.
Nimic nu poți schimba, alegerea e făcută de sus.
Timpul ne ia oamenii dragi, dar niciodată amintirile despre
ei, iar noi suntem atât de neputincioși în lupta cu el.
Patru iunie rămâne o zi tristă pentru mine, am pierdut un
coleg, un prieten de o bunătate imensă.
Anii 2012-2013 au fost cei mai frumoși ani din cariera mea,
deoarece am avut fericita ocazie de a lucra cu prodecanul Dorin
Arteni. Scurtă perioadă, dar a rămas în memorie pentru totdeauna
Profesorul și Omul Dorin Arteni.
Cu profund regret,
Viorica Șclearuc

Un pom este cunoscut prin fructele sale, iar un om – prin fapte-

le sale. Cine seamănă bunăvoinţă culege prietenie, iar cine plantează

215
 Nicolae ARTENI

bunătate adună dragoste. Unul din cei care a semănat lumină și bună-
tate în viața discipolilor săi a fost bunul nostru profesor Dorin Arteni.
Profesorul își asumă o multitudine de roluri, a căror exercita-
re este dependentă de personalitatea lui.
Noi am avut marea ocazia să-l admirăm pe dascălul nostru în
rolul de expert al actului de predare-învățare, care lua decizii corec-
te privitoare la tot ceea ce se întâmpla în procesul de învățământ.
Un alt rol pe care și l-a asumat a fost cel de motivator, căci a
declanșat și a întreținut interesul, curiozitatea și dorința noastră
pentru activitatea de învățare.
A fost și un adevărat lider, deoarece conducea mereu grupu-
rile de studenți, exercitându-și puterea asupra principalelor feno-
mene ce se produceau în instituție în acea perioadă.
Cel mai mult însă l-am văzut în rolul de prieten și confident
al nostru, obiect de afecțiune și sprijin în momentele dificile care
ne puneau la încercare.
Profesorul, ca model, prin întreaga sa personalitate, prin acți-
unile, comportamentul său este un exemplu pozitiv pentru studenți,
iar Dorin Arteni, după părerea noastră, a fost un astfel de model.
Un învăţător are efect asupra eternităţii. Nu se poate spune
niciodată unde se opreşte influenţa sa.
Noi, foștii discipoli, credem că influența sa a trecut, peste ani,
dincolo de hotarele Academiei de Poliție „Ștefan cel Mare”, ajun-
gând în localitățile unde ne-am continuat și ne continuăm misiu-
nea grea pe care am ales-o. Poate chiar a ajuns și peste hotarele
țării noastre, unde ne aflăm pentru moment unii dintre noi, căci
cele semănate de el au rămas adânc înrădăcinate în inimile noastre.
Un caracter bun este cea mai bună piatră de mormânt. Cei
care l-au iubit şi au fost ajutaţi de el îi vor păstra mereu viu chi-
pul. A reușit, prin tot ceea ce a făcut într-o perioadă atât de scurtă
a vieții, să-și înscrie numele în sufletele noastre, nu în marmură.
Ceea ce a scris acest profesor pe tabla vieţii noastre nu poate
fi şters niciodată…
Prietenii din Hâncești: Dionis Ursu, Petru Ghindă,
Valeriu Cojocaru, Alexandru Gabura, Sergiu Martînov,
Veaceslav Diacenco, Nicolae Galanciuc, Efim Moraru,

216
 Tăcerea ta doare

Constantin Bleah, Gherghe Rusu, Andrian Plăcintă

Dorin Arteni a fost vecinul meu de când era locotenent şi

până când a devenit colonel. Era un om cu care ne înţelegeam
foarte bine, îi plăcea să cântăm împreună cu prietenii şi colegii lui
de lucru V. Zavatin şi I. Trofimov.
Avea simţul umorului şi-i plăcea să gătească la bucătărie şi la
grătar. Când era nevoie, mă ajuta cu plăcere.
A fost un om cu inimă mare, îi stima pe toţi şi el a fost stimat.
A plecat dintre noi foarte devreme, în floarea vieţii, lăsând în
urmă cele mai bune amintiri despre el. Dumnezeu să-l odihnească
în pace.
Gheorghe Carp

Pe Dorin Arteni l-am cunoscut fiind student în primul an la

Academia de Poliție „Ștefan cel Mare” din Chișinău.
Dumnealui ne-a predat Dreptul penal, era un profesor care
chiar dacă nu învățai/ nu erai pregătit pentru răspuns, oricum
doreai să fii prezent la lecțiile sale.
Pot spune că era cel mai iubit și stimat profesor de la facul-
tatea noastră.
Această apreciere venea din felul lui deosebit și unic prin care
își făcea meseria, dar și din atitudinea lui omenoasă față de toți.
Cu timpul ne-am împrietenit foarte tare și am devenit foarte
buni amici.
Astfel, am avut ocazia să-l cunosc din mai multe puncte de
vedere.
Știam că dacă am vreo nevoie, atunci domnul Arteni este
prietenul care întotdeauna este gata să sară în ajutor.
Știam că pentru el Omenia, Cinstea, Onoarea, Prietenia, În-
crederea, Demnitatea erau valorile și principiile după care se con-
ducea și le respecta.
Știam că își iubea foarte mult familia, în special pe copii, și
era gata de orice pentru ei.
Știam că a fost un sportiv de elită, știam că a fost un polițist

217
 Nicolae ARTENI

de elită, un om de elită...
A fost un om inteligent și capabil, cu un simț al umorului
fenomenal cu care voiai să discuți și să discuți...
Între colegi se auzea mereu că „mai mare om și mai bun pro-
fesor ca domnul Arteni nu știu dacă este”.
În încheiere pot spune că într-adevăr a fost un OM cu literă
mare și păcat că a plecat de printre noi la o vârstă atât de tânără.
Dorin Arteni va rămâne pentru mulți ani înainte în memoria
noastră ca un exemplu care trebuie urmat.
Andrei Malciuc

Pe Dorin am avut prilejul să-l cunosc prin 1991. Fiind tineri,

energici şi plini de speranţe că, în sfârşit, a venit marea schimbare,
născuţi într-o ţară şi pomeniţi peste noapte în una independentă şi
suverană, entuziasmaţi de atmosfera renaşterii naţionale, aveam să
fim absolvenţii primei promoţii de ofiţeri poliţişti ai noii ţări.
Numeroase au fost ocaziile ce ar merita să fie amintite, unele
mai plăcute, altele mai puţin. Totuşi amintirile plăcute sufletului
au fost mai multe.
Un lucru însă poate fi spus: prietenia care s-a legat între noi
doi nu a fost una bazată pe vreu interes. Prietenia noastră a fost
o legătură de suflet, care nu poate fi ruptă de nimic şi de nimeni.
Dorin poate fi caracterizat din mai multe puncte de vedere,
din mai multe perspective şi ipostaze în care a existat: omul Dorin
Arteni, profesorul, sportivul, tatăl, soţul, Prietenul.
Dacă e să vorbim de omul Dorin Arteni, a fost unul de o
bună-credință şi cumsecădenie deosebită: sufletist, binevoitor, pe
undeva romantic, respectuos şi respectat de toată lumea care l-a
cunoscut, cu un simţ exclusiv al umorului, amical şi săritor la ne-
voie. Probabil nu-mi vor ajunge epitete sau, mai bine spus, nu sunt
în stare să le reproduc pe toate cele care îl caracterizează.
Dorin ca profesor… Profesionist excepțional! Consecvenţă,
perseverenţă, implicare totală. Era admirat şi respectat de toţi
studenţii. Cine, care a trecut prin Academie, nu-l cunoaşte pe pro-
fesorul de drept penal Dorin Arteni? Peste mai mulți ani, dacă
te întâlneşti cu un absolvent, cu siguranţă, primul pe care îl va
pomeni, va fi Dorin Arteni.

218
 Tăcerea ta doare

Sportivul Dorin Arteni. Îl cunoştea toată Uniunea Sovietică.

Campion! A dus faima Academiei în ţară şi în străinătate. A făcut
cât a putut. Punctum!
Evident, mai bine decât consoarta şi copiii săi eu nu-l voi ca-
racteriza. L-am cunoscut ca pe un bun familist care ţinea la familie
şi copii, se bucura enorm de succesele lor şi se întrista de nereuşite.
Salut din nou….şi iartă-mă, Prietene! Sunt onorat şi mândru
că te-am avut alături şi că am fost prietenul tău! Odihneşte-te în
pace, poate ne vom mai revedea...

Un vlăstar plantat în arta științifică

Era luna ianuarie a anului 2016, când în sala de torent a in-
trat un domn plin de energie, carismatic și cu o voce încântată a
menționat: Bună ziua dragi copiii!!!
Ulterior, persoana respectivă s-a prezentat ca fiind Dorin Ar-
teni, lector universitar al Catedrei ,,Științe penale” a Facultății
„Drept” a Academiei ,,Ștefan cel Mare” a MAI, colonel de poliție
în rezervă. În condițiile date, domnul profesor a specificat că, vom
discuta și studia împreună cu toți disciplina ,,Dreptul penal” până
la finele lunii mai 2016, însă eu am avut deosebita ocazie plăcută
să discut cu domnul Dorin Arteni până în ziua de 04.06.2019, dată
la care voi reveni spre sfârșit.
Așadar, reprezentând la exterior o persoană cu spirit de iniți-
ativă și dăruire de sine, domnul lector universitar ne-a recomandat
și îndemnat de la prima lecție să fim devotați dragostei față de
țară, față de profesia aleasă și inclusiv, față de reperele Jurămân-
tului depus.
Cu o experiență notorie în palmaresul domeniului științifi-
co-didactic și a activității practice proprii, domnul Dorin Arteni,
mi-a inspirat de la primele clipe sentimentul de integritate și res-
pect în societate. Activitatea domniei Sale pe tărâmul științific al
dreptului penal, m-a determinat esențial să inițiez personal unele
cercetări inițial simbolice, care ulterior au contribuit la creșterea
succesului și formare personalități mele profesionale, călăuzită în
prim-plan de elementele legalității, transparenței și imparțialității.
Astăzi, îi mulțumesc Domnului pentru faptul că m-a adus la
intersecția străzii academice de-al cunoaște pe regretabilul profe-
sor. Pe lângă studiile lecțiilor de fond, planurilor pentru seminare,

219
 Nicolae ARTENI

domnul Dorin Arteni mi-a oferit în afara orelor de studii și inevita-

bila educație militaro-patriotică, de care nu orișicine a beneficiat.
Prin munca perseverentă, dăruirea de sine și corectitudinea care
mi-a fost oferită la timpul potrivit (2016-2019), pe parcursul anilor
de studenție am dat dovadă de profesionalism și succese remarca-
bile în activitatea științifică desfășurată.
În condițiile descrise, aș vrea să remarc cu plecăciune că,
domnul profesor Arteni, în decursul anilor ce au trecut până la ora
actuală, a reprezentat principalul pilon mobil în domeniul instru-
irii, formării și devenirii mele ca profesionist remarcat în familia
Ministerului Afacerilor Interne. Meseria de polițist – nu este deloc
ușoară, ea presupune curaj, patriotism și dragostea față de oameni
– calități care au fost construite și gravate de către domnia Sa în
tânărul subsemnat plantat în arta științifică.
Pe lângă domeniul precitat, din istoriile relatate de către
domnul lector universitar al Catedrei ,,Științe penale”, am reușit
să cunosc atât esența cât și semnificația sportului de performanță
din inima unui polițist. Datorită rezultatelor sale glorioase obținu-
te în trecut, domnul colonel de poliție în rezervă mi-a explicat și
locul spiritului de luptă în constituția corporală a unui polițist în
co-raport cu activitatea științifică, fapt pentru care, actualmente
mă călăuzesc în activitatea profesională de sfaturile utile, experi-
ența și ideile strategice ale Dumnealui.
3 ani… din păcate doar 3 ani am reușit să preiau bunele prac-
tici și să-l cunosc pe domnul Dorin Arteni. Activitatea didactică
prodigioasă și cariera sa profesională au atins o justă valoare în
timp și spațiu, domnia Sa, a fost – este – și va rămâne mereu baza
întemeietoare pentru formarea și dezvoltarea tinerilor funcționari
publici cu statul special din cadrul Ministerului Afacerilor Interne,
inclusiv și a altor organe de ocrotire a normelor de drept.
Ziua de 4 iunie 2019, a fost dis-de-dimineață una obișnuită ca
multe altele. La primele ore ale zilei am discutat la telefon cu per-
soana domnului Dorin Arteni, planificasem după masă să ne vedem
într-un punct stabilit pentru inițierea unei noi discuți cu sfaturi și
recomandări constructive în vederea creșterii nivelului meu profe-
sional. Prin urmare, în jurul mesei, apelându-l la numărul de tele-
fon…nu a răspuns, nici a doua oară…și nici a treia oară. Între timp,
am fost telefonat de un alt coleg al domnului profesor (R.C.) care
m-a întrebat dacă sunt disponibil și am posibilitatea să-l conduc cu

220
 Tăcerea ta doare

automobilul la o anumită destinație. În condițiile date, observând

că domnul Dorin Arteni nu a răspuns la apelurile mele, am accep-
tat propunerea domnului R.C.. Pe măsură ce întunericul își lăsa
amprenta în ziua de 4 iunie, profesorul R.C. care era lângă mine,
a fost telefonat și anunțat că….că….minutele vieți pentru …. s-au
oprit pe loc. A fost șocul vieți, conștientul personalități nu putea
percepe și nici într-un caz nu putea accepta asemenea mesaj. De-
plasându-ne la Centrul de Medicină Legală, am observat secvența
pe care nimeni la acel moment nu a acceptat-o, a fost secvența pe
care nimeni nu o putea descrie, a fost momentul când nimeni nu a
înțeles de ce s-a întâmplat una ca asta?.
Dedicația profesorului Dorin Arteni față de activitatea profe-
sională a fost una notorie, care a existat până în ultimul moment,
inclusiv și în ziua de 4 iunie 2019. Datorită specificului personali-
tății sale, a reușit să lase amprente profunde ce vor rezista mereu
rigorilor timpului în echipa salariaților din cadrul Ministerului Afa-
cerilor Interne.
Actualmente, menționez cu certitudine că, pentru mine a fost
un mentor, un părinte spiritual, un părinte duhovnicesc și un peda-
gog iscusit care mi-a oferit umărul său la locul și timpul potrivit,
iar pentru comunitatea științifico-didactică reprezintă un nume re-
ferință cu o notorietate supremă ce și-a adus contribuția substan-
țială la pregătirea specialiștilor de valoare.
Cu gânduri de recunoștință, îi mulțumesc pentru că mi-au
oferit ocazia să descopăr lucruri noi care îmi vor fi de folos în ac-
tivitatea ce urmează să o desfășor, pentru că a transformat relaţia
rigidă student–profesor în una de comunicare deschisă, amicală şi
pentru că m-a format ca personalitate.
Dumnezeu să Vă odihnească în pace!
Cu sentimente de profundă compasiune,
Igor SOROCEANU,
ofițer principal de investigații
din cadrul IGP al MAI

221
 Nicolae ARTENI

SCRISOARE CĂTRE FIU

Dorine! Mai ţi-i minte,

Te-am telefonat.
Nu răspundeai, copile,
De ce? Ce s-a-ntâmplat?
Tăcerea-i oarbă, fiule,
E un cuţit înfipt
În pieptul celor care
Prea mult te-am iubit.
Cu gândul tot la tine
Am şi adormit.

În visul negru-al nopţii

Tulbur şi durut,
Văzui la poarta sorţii
Un sicriu negru vopsit.
Glasu-n agonie
Blestema pustiul
Şi mă rugam la Tine,
Doamne! Lasă-mi fiul!
Cineva din strană,
Nu plânge, mi-a şoptit:
În racla pregătită
Va odihni un sfânt.

Vorbele-auzite
În somn m-au liniştit.
Apoi, în doi, cu tine

222
 Tăcerea ta doare

De toate am vorbit.
Zicea-i că e prostie
Să cred că ai murit,
Că îmi vei rămâne
Aşa cum ai venit –
O fragedă făclie
De soare răsărit.

Cu-aşa o bucurie
În veci aş fi dormit,
Dar mirosul de tămâie
Ce apăru subit
Şi strigătele mamei
Rebele m-au trezit.
Când m-apropii de Tine,
Privirile surprind
Cum lacrimile-ţi grele
Pe faţă se preling
Şi ochii – două perle
De patimă şi dor
Las pleoapele să cadă
Peste lumina lor.

Clopotniţele-n clocot
Alertau Preasfântul
Că sufletul Tău mare
Va părăsi pământul.
De s-ar şti ce-i durere,
N-ar exista puteri
Să rupă lăstarul verde,
În care viaţa fierbe,
Să-l ridice la cer!

223
 Nicolae ARTENI

S-or mai întoarce zorii

Cu lumini de-a gata,
Dar să mângâie feciorul
Şi să alinte fata,
Nimeni n-o va face
Cum o făcea tata,
Şi cu braţul flori
Cine le-a aduce
Când florarul lor
Zace sub o cruce?

Pe cine să-ntreb oare?

De ce? De ce te-ai dus?
Că-n grabă la plecare
Nici copiliţei Tale
O vorbă nu i-ai spus?

224
 Tăcerea ta doare

SCRISOARE DE LA FIU
(de la Nicu)

De-aş mai fi copil odată,

Îţi spun asta ca să ştii,
Tot pe tine te-aş vrea tată
Iar eu, acelaşi fiu.
Esenţa celor cuvinte
Ce mi le vorbeai mă-ncearcă
Şi povaţa lor surprinde
Ispita de altădată,
Cu dragostea ei curată
Pentru mamă, ţară, tată
Ca şi pentru cel ce vine,
A rămas ca pe-atunci, sacră.

Soarta e o aventură
Din poveştile lumeşti
Făcută, aşa-n măsura
În care să nu bănuieşti
Unde, când şi ce te-aşteaptă,
Ca-ntr-o zi să te trezeşti
Că eşti tată şi tu creşti
Cu copilul tău odată.
De la gură-i dai bucata,
Cu sufletul înveleşti,
De la o poznă la alta
Caţi în sus şi te boceşti,

225
 Nicolae ARTENI

Din epistolă citată

Despre mamă îi citeşti,
Dar că eşti mamă şi tată
Doar tu unul! Aşa curată
Nu căta, n-ai să găseşti
Şi-atâtea m-ai învăţat…
Dar că timpul mască poartă,
N-am crezut şi m-am rugat
Pentru Tine! Dar el, iată,
Între noi s-a strecurat
Zăpăcit ca o tornadă,
Malurile le-a surpat,
Izvorul ni l-a-ngropat
Şi-a croit pe bunul plac
O soartă destrămată –
A smuls din pădure un copac,
Iar mie doi, deodată.

226
 Tăcerea ta doare

SCRISOARE FIICEI VERONICA

Tată, te aştept, ştiu c-o să vii.

Bună dimineaţa, Tată!
La geam te-am aşteptat.
Bunica mă tot ceartă:
„Iar cu noaptea-n cap?”
Dac-ar şti, sărmana,
Că nici nu m-am culcat?
Tot ea mi-a reproşat;
Cum c-aşa mi-e soarta.
De-i aşa, mă-ntreb şi cat
Ce-mi va spune Tata?
Că pe alţi copii în pat
Soarele-i dezmiardă,
Dar eu, de când a plecat,
Nu-i văd nici o rază.
Şi cum eram supărată,
M-am dus uşa s-o descui,
Să revii acasă, Tată,
Şi cu mine să rămâi
Cum o făceai altădată.

Mama bocetul şi-ascunde,

Şi strigă disperată:
„Vino să vezi, Dorine,
Ce mare-i fata noastră”.
Iar eu bucuroasă,
Când am auzit,
Cea mai frumoasă-n falduri
Rochiţă mi-am gătit.
Nici prin cap să-mi treacă
Din ea că am ieşit,

227
 Nicolae ARTENI

Dar şi fără falduri

Vezi cum m-am chitit?
Să-ţi mai spun ceva,
Tot de-a mărunţelul
Fără să mă descoşi,
Am fost pe la bunelu,
Vorbea cu nişte cloci.
Le dezmierda mosneagul
Să-i scoată mulţi boboci,
Vor creşte până-n toamnă
Şi-om fi în rând cu toţi,
De n-ar pleca sărmanul
De-atâtea lacrimi stors.

Bunica? Ca bunica,
N-ai ce-i reproşa,
S-o vezi cât e de mică,
Uscată ca o surcică,
Rămasă singurică,
A înlemnit de frică,
Că mâine, poimâine-a pleca
Şi nu va mai afla
De ce ne-ai lăsat aşa
Şi pe mine şi pe ea?

Şi-ncă ceva îţi mai spui,

Deşi cerul margini n-are
Dragoste-n lume mai mare
Ca a ta n-a fost nici nu-i,
Ştim doar Tu şi eu că doare
Lipsa unuia din noi,
Dar eu iert a ta plecare
Dacă te-ntorci înapoi.

228
 Tăcerea ta doare

SCRISOAREA MAMEI CĂTRE FIU

Îţi scriu această scrisoare

Şi s-o citeşti te rog mult,
Că zilele mi-s numărate
Şi tăcerile mă frâng,
Deşi parcă eşti aproape
Altfel la tine n-ajung,
Răspunsu-i ca şi-ntrebarea,
Enigma pe care-o plâng.

Domnul mi te-a pus în braţe

Un mănunchel plin de viaţă,
Bobocel splendid şi drag,
Te-am strâns la piept şi ţi-am jurat
Credinţă-n lumea mea nefastă
Şi dulce te-am sărutat.

Răul concura cu toate

Bolile de pe pământ
Şi-ncerca cu tot ce poate
Să mi te ia, că-mi eşti prea mult.
Nimeni nu-mi putea sta-n cale,
Eu ţi-s sabie şi scut,
Din acel mănunchi – pom mare
Cu grijă am crescut,
La umbra lui, azi, orişicare
De arşiţă s-ar fi păzit…

Dar mă mistuie o-ntrebare,

O remuşcare, mai mult,
După spovăduirea mare
Când la Domnul să mă duc,

229
 Nicolae ARTENI

În preajma grădinei sale

Nu ştiu ce s-a petrecut,
Cineva-mi ieşi în cale
Şi-ntre noi ceva s-a rupt,
În locul meu, spre-a mea mirare
Venii Tu! Cin’ te-a adus?
Or s-a pus ceva la cale
Şi tu mie nu mi-ai spus?
Nici că inima te doare
N-ai slobozit un cuvânt!
Aşi fi reuşit să smulg
Inima din pieptul mamei
Şi cu-a ta-n pripă s-o schimb,
S-o stăpâneşti cât se poate,
Că doar în ea ai crescut,
Şi-ţi aparţine, pân l-a moarte,
Chiar şi după-i al tău scut.

230
 Tăcerea ta doare
DIN INIMĂ

Nu ştiu dacă ţi-am mai scris

Dar poate nici rost n-are,
Tot ce-a fost mai bun s-a dus
Doar amintirile mai sunt
Repere de scrisoare.

Îmi amintesc cum am crescut

Din nişte semincioare
Într-un ghiveci bine-ngrijit,
Pe un petic de pământ
Doi bobocei de floare.
Drumuri am avut precare,
Dar nu ne-au despărţit.
Apoi cum ne jucarăm
Ca mulţi alţi copii,
Jocurile preferate
Fără jucării.

Dulapurile din cămară

În regim de puşcărie,
Tu cu căţelul în pază,
Eu cu pernele împuşc
Şi când regimul cedează,
Deţinuţii fug.

Te invidiam pe-atunci,
Prin clasele primare.
Din ieroglifele ce-ascund
Magia bunului cuvânt
Prin vechile abecedare,
Tu să-l găseşti ai reuşit,
Eu să mă laud mamei

231
 Nicolae ARTENI

Cum că îl cunosc demult,

Fiindcă îmi plăcea s-aud:
„Asta mică-i talent mare”.

Sfatul tău încă de-atunci

Sălăsluieşte-n mine
Şi mi-e necesar la drum
Ca frântura de pâine.

Te întrebam adesea când

Şi cum începe viaţa?
Când copilul tău, zâmbind
Îţi spune: bună dimineaţa,
Că răni multe-s şi-ncă dor
Şi doar din cauza lor
Viaţa-i segmentată:
O parte ar vrea mâine să mori
O alta – niciodată.
Tipar firului de iarbă –
Îl ia coasa cât îi verde,
Ce rămâne-i decor – mit
De iad, de rai – plăcere
Drept sursă de sfârşit.

Apoi decorul dispare,

Încremenit de-ntunecime
Codrul bâiguie că n-are
O lumânare cine-aprinde.
Din ramuri lacrimile-i curg
Şi întristat starul se-ntreabă,
De ce-i putreziciune-n crâng
Şi frunza lui cea dragă
Spulberată e de-un vânt

232
 Tăcerea ta doare

Ne-ncreştinat vreodat?
De parcă n-a fost nicicând
A codrului putere,
De ce-ar băga-o în pământ
Şi-l lasă în durere?

Poate-i un blestem ce-odată

Tot ce-i frumos e-n durere?
De ce pe noi durerea ne deșteaptă
Pe când pe alţii – plăcerea?
Şi cu cât mai mult te-ncearcă
Visele, care te plac
În tine-i ascunsă moartea,
De viaţă nu-i loc, nu-ncap.
De-ar ceda, aş fi acasă
N-aş sta cu crucea la cap.

233
 Nicolae ARTENI

SCRISOAREA VERONICĂI MICĂ

(scrisoarea din plic. Răspunsul fiicei
la scrisoarea adusă într-un plic, de către Cecilia)

Îţi scriu eu, de dimineaţă,

Cum aş putea să te uit?
De scrisoare-s bucuroasă,
Mulţumesc că mi-ai trimis
Şi penar pentru creioane
Cu rechizite de scris.

Da’ şi eu cea mai frumoasă

Poezie am compus
Şi chiar azi, de dimineaţă
Frumuşel am pus-o-n plic,
Ca s-ajungă mai degrabă,
Am rugat un cocostârc:
Ai văzut, tata te lasă
Să-ţi faci casă cum ai vrut –
Mai înaltă, mai frumoasă
Peste casa lui de lut?

Tu-nţelegi durerea noastră

Că ne cunoaştem demult,
El e-n cer, scrisoarea asta
Numai Tu poţi să i-o duci,
Şi dac-ar putea să meargă,
Spune-i Tatei că-l rog mult
Tot cu tine să se-ntoarcă,
Chiar de lumea l-a jignit,

234
 Tăcerea ta doare

S-o ierte, sărmana-i toată

Un lişteav cu fundul nud,
Unde peştele se-neacă
Nu de-aceea că-i prea mult,
Ci că lumea-n loc de apă
Cu fecale l-a hrănit.

Omul e doar o bravadă –

Multă frunză-n decor mic
După care-i măturată
Ca un lucru de nimic.
În rest soarta cum mă poartă,
Citeşte scrisoarea din plic.

235
 Nicolae ARTENI

CEASLOVUL COPILULUI

Strămoşilor s-a dat pământul

Ca sursă unică de trai,
Împodobit cu flori şi roadă,
Înde ei îl numeau rai.
Ar fi fost ea şi bogată
Moştenirea, da-i bătrân
Pământul şi pe toloacă
În loc de flori cresc numai spini,
Ghioceii sub zăpadă
Ca înţeleptul din schit,
De-atâta plumb şi otravă,
Sărmanii au dispărut.
Rămase fără mioare
Cioile în stână plâng.
Disperaţi că balta seacă
Ca într-o oglindă spartă
Peştii în pământ s-ascund.
Nici nufărul nu mai poartă
Haină albă, lunci nu sunt.

După toate omu-ncearcă

Suferinţa să-şi aline
Cerului, iar vinovatul
Vrea trecutul să îl ierte,
De parcă nici n-a fost el
Viermele ce-a ros în scoarţă
Pământul ca un mişel.
Ne mai surâde o şansă,
Vechiul ceaslov i-o povaţă,
Respectaţi ce scrie-n el:
Întoarceţi pomii pădurii,

236
 Tăcerea ta doare

Pământului fără ea
I se usucă plămânii
Şi va pieri de oftigă,
Că nu poate respira.
Şi mai dezleagă-ţi şi firea
Să pătrundă dragostea
Domnului şi-atunci iubirea
Nu va mai putea curta
Şi va înflori grădina
Păsări în crâng vor cânta
Iar în dimineţi senine,
Cu roua din flori divine,
Păcatul îţi vei spăla
Şi vei fi curat ca mine
Şi frumos ca dragostea.

237
 Nicolae ARTENI

AŞTEPTARE

Aşteptându-te mă uit
La geam şi-n depărtare
Văd norii cum se schimb,
Obsedaţi de-atâta cale,
Parc-ar fi turme bizare,
Ba se-mprăştie, ba se strâng
Şi-ntre timp o lumânare
Pâlpâie din când în când,
Ca un ochi de răpitoare
Ce ne-aşteaptă în pământ,
Şi mă întreb de ce mă mint
Faimoasele semnale
De naştere, botez pe când
Reversul lor i-o cale,
Ce doar te scoate la drum,
Mai mult putere n-are.
Şi sirena de plecare
Te minte trâmbiţând
Că şi eclipsa de soare
E o lumină pe pământ.
Restu-s de pus la icoane –
Dăinuiri, pompoase nunţi
Amuzantă celebrare –
Toate mângâie pân când,
Luminile ţi se sting
Şi umbra Ta dispare.

Cât a fost noaptea de mare,

Stelele cutezătoare
M-au tot purtat prin trecut.
Şi-n dimineaţa următoare

238
 Tăcerea ta doare

Un altul m-am trezit.

Sus, pe cer, numai icoane,
Toţi ai noştri din pământ
S-au ridicat, sărmanii,
Dorine! te-am recunoscut!
Chip frumos şi tandru sfânt,
Prea tânăr pentru-a sta-n mormânt
Şi cum lacrimile-ţi curg
Ca razele de soare
Şi-n suflet mi se preling,
Unde te păstrez de când
Făcea-i prima suflare.
La cer ochii îmi ridic
Ascultă-mă, Doamne!
Dă-mi copilul înapoi,
Tu ai mulţi, eu numai doi!
Nimic mai scump pe lume,
Şi nici în viaţa de apoi
Nu mi-aş dori mai bine.
Nu ţi-am făcut nici un rău,
De ce iei sufletul din mine?
Cum poţi pe copilul tău
Să-l laşi o deşertăciune?
Noi încă ne rugăm
Să te ocrotească
Acolo-n ceruri Dumnezeu,
Însă, să ştii, te-aşteptăm,
Să Te întorci acasă.

239
 Nicolae ARTENI

RUGĂCIUNE

Atâta absurditate
De jos şi până sus,
Că din miturile noastre
Pe-alocuri drepte şi frumoase,
Nimic nu mai auzi.

Trufia din creştinătate

Ne-a vândut pe bani mărunţi,
Înlesnind păgânătatea,
Care-n oase ne-a pătruns.
Doar izvoarele-au rămas
Tandre şi curate,
Să ne spele pe obraz
De cele întâmplate.

Dar cât omida muguri roade

În grădina Ta, Iisus!
Nu la tine ci la moarte
Să ne-nchinăm am ajuns;
Să văd mamă fără fiu
Şi copii mici fără tată,
Aşijderi celui ce-n pustiu
Caută un strop de apă
Şi când parcă l-a găsit
Izvorul speranţei seacă.
Apele unde s-au dus?

240
 Tăcerea ta doare

Smerenia n-ar fi de-ajuns

S-ajungem la Tine, sus,
De aceea Te rog mult,
Doamne, de ne iartă,
Dar de când în cer te-ai dus
De noi parcă poate te-ai ascuns?
Că nici nu vezi şi nici n-auzi
Sau ruşine ţi-e s-asculţi
Prostiile noastre?
Şi acatiste ţi-am trimis
Prin preoţii din sate,
Şi-atâta lume ţi s-a plâns
De-o mare nedreptate,
Tineri şi copii răpuşi
De blestemata moarte.
De ce stai? Ridic-o sus,
Vezi că pe pământ nu-ncape?
Fă ceva! Dă-i morţii moarte.
Şi-ntoarce-mi feciorul viu,
Cum pe fiul Tău, Preasfinte
L-ai înviat. Îţi mulţumim!

241
 Nicolae ARTENI

TĂCEREA TA DOARE

Editura „Cartea Militară” SRL

MD-2005 Chişinău, str. Albişoara nr. 84/1, ap. 68
tel.: (+373)69-424-176
e-mail: ruslan.condrat@gmail.com
carteamilitara@gmail.com