VICTOR BRAGAGIU

- POEZII -

https://www.resursecrestine.ro/poezii/pdf-autor/victor-bragagiu

1
 CUPRINS

Cărare de suflet ............................................................. 19

1 Decembrie ............................................................... 20
2014 .................................................................... 22
A rărit toamna prin gânduri... ..................................................... 23
Ah, ce toamnă minunată! ........................................................ 24
Al șaselea simț .............................................................. 26
Anotimp de despărțire ......................................................... 27
Aripi, aripi călătoare ........................................................... 28
Artist .................................................................... 29
Așteptare ................................................................. 31
Ateism ................................................................... 33
Aud întârziate gâște... .......................................................... 35
Basm real ................................................................. 37
Bigotism .................................................................. 39
Boare fragedă de seară ......................................................... 40
Brigantine, brigantine... ......................................................... 42
Brumar (noiembrie) ........................................................... 44
Brumărel (Octombrie) .......................................................... 46
Căderi de petale ............................................................. 48
Căi ..................................................................... 49
Calculare ................................................................. 51
Cale de cuvinte .............................................................. 53
Cale veșnic nouă ............................................................. 55
Când asculți ce spune frunza... ..................................................... 57
Când, uneori... .............................................................. 59
Când... ................................................................... 61
Cărăruia mea spre munte ........................................................ 62
Caravele .................................................................. 64
Ce-aș fi de-aș fi .............................................................. 65
Cercuri... cercuri... ............................................................ 66
Ciocârlie .................................................................. 69
Clipă de Lumină ............................................................. 70
Colți de mare ............................................................... 71
Compunere ................................................................ 73
Contemporan ............................................................... 74
Corăbioare ................................................................ 75
Crăciun obișnuit ............................................................. 77
Crăciunul în florar ............................................................ 78
Crez .................................................................... 80
Culesul cuvintelor ............................................................ 82
Cumpăna ................................................................. 84
Cununie .................................................................. 85
Curățire .................................................................. 86
Cuvinte înstelate ............................................................. 87
Dacă ninge ies afară... .......................................................... 88
Despre Dragoste ............................................................. 90
Despre Iubire ............................................................... 93
Dicționar ceresc ............................................................. 95
Dimineața-n rugăciune ......................................................... 97

2
Din iarnă ................................................................. 98
Din mare ................................................................. 99
Din miezul iernii ............................................................ 101
Din mijlocul iernii ........................................................... 103
Din noapte ............................................................... 105
Din vreme peste timp ......................................................... 106
Două stoluri ............................................................... 108
Douăzeci de ani în urmă ....................................................... 110
Drumul Robilor ............................................................ 112
Duminică ................................................................ 113
După ploaie ............................................................... 115
Edelvais ................................................................. 116
Eliberarea rugii ............................................................. 117
Florar .................................................................. 118
Flori de tei ............................................................... 120
Fluviul nopții .............................................................. 121
Fratelui Felix .............................................................. 122
Frunze .................................................................. 123
Fulguiri ................................................................. 125
Goana .................................................................. 127
Greșeli neintenționate ......................................................... 129
Iarăși despre zbor ........................................................... 131
Iarnă ................................................................... 134
Imperiul gheții ............................................................. 135
Împrăștiate patrii ............................................................ 137
În arcă .................................................................. 140
În fața porții ............................................................... 141
Înalta Cale ................................................................ 142
Încă o noapte .............................................................. 143
Încă un pastel .............................................................. 144
Început de zi .............................................................. 146
Înflorește... înflorește! ......................................................... 147
Inimă cărturară ............................................................. 148
Inimă de om .............................................................. 150
Înmugurire ............................................................... 152
Inspirație ................................................................ 154
Inspirație ................................................................ 156
Înstelare ................................................................. 158
Iscălitura de autor ........................................................... 159
La răscruce ............................................................... 161
Lacrimi de gutui ............................................................ 162
Liniște .................................................................. 164
Loc natal ................................................................ 166
Măști pe scene ............................................................. 168
Nesomn ................................................................. 170
Nicicând timpul nu se-oprește... ................................................... 172
Ninsoare de toamnă .......................................................... 174
Ninsoarea nopții ............................................................ 176
Ninsori .................................................................. 177
Note de vară .............................................................. 179
Nouă, de Crăciun ........................................................... 180
O deșteptare ............................................................... 182
O mică rugăciune

3
 ........................................................... 183
Orchestră autumnală ..........................................................
184
Orga serii ................................................................
185
Orice seară ...............................................................
187
Pânze ...................................................................188
Pășind în toamnă ............................................................
189
Pastel de toamnă ............................................................
191
Peregrinări ...............................................................
193
Pictare ..................................................................
195
Plecare ..................................................................
197
Plecări ..................................................................
198
Ploaia ..................................................................200
Ploi ciobănești .............................................................
202
Podbal ..................................................................204
Poeților creștini .............................................................
206
Poetului și fratelui Felix .......................................................
209
Poezia mea ...............................................................
210
Poezie despre toamnă .........................................................
211
Predici ..................................................................
214
Primăveri ................................................................
215
Prin insuccese .............................................................
216
Prin poarta vremii ...........................................................
218
Puls ....................................................................219
Rămâneri ................................................................220
Răpciune(Septembrie) .........................................................
222
Răsări o stea... .............................................................
223
Răsărit ..................................................................
225
Răspuns Vieții .............................................................
226
Răspunsuri la rugăciuni ........................................................
229
Râsul nopții ...............................................................
230
Râul duce... ...............................................................
232
Realitate .................................................................
234
Roade .................................................................. 235
România mea ..............................................................
237
Rugăciune de dimineață .......................................................
239
Rugăciunea de azi dimineață .....................................................
240
Rugului .................................................................241
Salutare de acasă ............................................................
243
Sanie cu zurgălăi ............................................................
245
Sapiență .................................................................
246
Sărbătoarea Unirii ...........................................................
247
Scrie, scrie iar Cuvântul .......................................................
248
Seară rece ................................................................
250
Seară tihnită ...............................................................
251
Sfârșit de august ............................................................
252
Sihăstrie .................................................................
254
Soției ...................................................................
256
Spirala fugii ...............................................................
257
Stea nouă ................................................................
259
Steaua Vieții ..............................................................
261
Stele în noapte .............................................................
262
Sunt un om ...............................................................
263
Tablou de toamnă

4
 ........................................................... 264
Timp pierdut .............................................................. 266
Toamnă târzie ............................................................. 268
Toamnă, toamnă... ........................................................... 270
Treime .................................................................. 272
Tristețea ................................................................. 274
Tristețea Speranței ........................................................... 276
Umbră .................................................................. 278
Unitate .................................................................. 279
Upovăință ................................................................ 281
Urme efemere ............................................................. 284
Valurile Dunării ............................................................ 286
Văratică ................................................................. 288
Viață-cale ................................................................ 290
Victor Bragagiu ............................................................ 292
Viscole .................................................................. 294
Zi nouă ................................................................. 296
Ziua și noaptea ............................................................. 298
„O, crește-mi iubirea...” ........................................................ 300
fara album ................................................................ 302
"Corul lui Dumnezeu" ......................................................... 303
"Sfinţii" ................................................................. 306
"Unşii" lângă răstignire ........................................................ 308
1 martie ................................................................. 309
A fi ori nu a fi... ............................................................ 310
A fi, pentru o clipă, scânteie de Cuvânt... ............................................. 313
Acel moment e înainte! ........................................................ 314
Actorii .................................................................. 315
Adevăr .................................................................. 316
Adresare fraţilor de Paşte ....................................................... 317
Ah, basme, basme... .......................................................... 318
Ah, cântecele pe de rost... ...................................................... 319
Ajun de bătălie ............................................................. 320
Alături .................................................................. 322
Alba Mare Moartă ........................................................... 324
Amintiri ................................................................. 325
Amurguri violete ............................................................ 327
An Nou ................................................................. 328
Aniversarea începutului de an .................................................... 329
Anticonfesională ............................................................ 330
Apus de toamnă ............................................................ 331
Arbori .................................................................. 332
Arderea Credinţei ........................................................... 334
Argilă .................................................................. 335
Argint de Crăciun ........................................................... 338
Aşteptări ................................................................. 339
Așteptările ............................................................... 340
Autosculptură .............................................................. 342
Babiloana ................................................................ 344
Bacii ................................................................... 345
Baladă .................................................................. 347
Balanţa zilelor apuse... ........................................................ 350
Bibliotecă

5
 ................................................................ 351
Biserica .................................................................
354
Bocitoare ................................................................
359
Botezul .................................................................360
Botezul lui Isus .............................................................
361
Bucheţelul de flori ...........................................................
362
Cad frunze, vise... ...........................................................
365
Cădere de ani ..............................................................
366
Cădere în înalt .............................................................
367
Căderea fulgilor ............................................................
368
Căderea Vieţii .............................................................
370
Cale ................................................................... 371
Cale neoprită ..............................................................
372
Când ne vom aduna la rugul nostru clar... .............................................
373
Când omul s-apropie de sicriu... ...................................................
374
Când plângi în noapte, frate... ....................................................
376
Când viaţa îţi respiră-n Viaţă... ...................................................
377
Cântarea babiloanei ..........................................................
378
Cântarea Cerului ............................................................
379
Către Sărbătoare ............................................................
380
Ce seară... ................................................................
382
Ce te-ai oprit? .............................................................
383
Ce tot caţi... ...............................................................
385
Chemânda Viaţă ............................................................
386
Chemare .................................................................387
Chemare în zadar ...........................................................
388
Chemare-n avânt ............................................................
389
Chindie .................................................................390
Chiparoşii ................................................................
391
Cina Dragostei .............................................................
392
Clipă de Viaţă .............................................................
393
Clipe ...................................................................394
Contemplare ..............................................................
395
Continuitate ...............................................................
397
Continuitatea ..............................................................
399
Copăcelul meu de piersic .......................................................
401
Corăbioara ...............................................................
402
Corbul şi Porumbiţa ..........................................................
403
Crăciunul din mai ...........................................................
404
Craii ...................................................................407
Credinţa .................................................................
408
Credinţa mea ..............................................................
409
Credinţa minţii ori crezul fariseic ..................................................
411
Credinţă şi lege .............................................................
414
Credinţe .................................................................
415
Creştere .................................................................
417
Crucea Învierii .............................................................
418
Crucea lui Isus .............................................................
421
Crucea stingheră ............................................................
422
Cruci de lemn ..............................................................
423
Cucoşii nu ne-or zgudui... ......................................................
425
Culori împrăştiate ...........................................................
427
Cum aş dori, Părinte...

6
 ......................................................... 428
Cuvânt strămoşesc ...........................................................
429
Cuvinte ................................................................. 430
Cuvinte rostite .............................................................
431
Dacă duşmanii ... ............................................................
433
Dacă ştiu, păi, am spus! ........................................................
434
Dalba poiană ..............................................................
437
Darul ................................................................... 438
De mi-aș permite... ..........................................................
439
De sus cocorii... ............................................................
440
De undeva, din depărtări... ......................................................
441
Debitorii durerii ............................................................
442
Decembrie ............................................................... 444
Descătușare ...............................................................
445
Descătușare din amurg ........................................................
448
Despărţire frăţească ..........................................................
449
Despre basmele românești ......................................................
451
Devizul ................................................................. 454
Diferenţa zborului ...........................................................
455
Dimineață ................................................................457
Din arca lui Noe... ...........................................................
458
Din aşteptări şi din vegheri... .....................................................
459
Din bezna fricii .............................................................
460
Din toamnă în toamnă... .......................................................
462
Două bătălii ...............................................................
463
Două dorinţe ..............................................................
466
Dragostea frăţească ..........................................................
468
După Isaia 55:10-13 ..........................................................
469
După psalmul 44 ............................................................
470
Duşmanul ................................................................ 473
E minunat să fii creştin! ........................................................
475
E minunată durerea de-a trăi .....................................................
476
Ecou de primăvară ...........................................................
478
Ecou dureros ..............................................................
480
Ecouri mioritice ............................................................
481
Edificiul "Agapa" ...........................................................
482
Eliberare de teatru ...........................................................
485
Eterna creştere .............................................................
486
Eterna întrebare ............................................................
487
Eternul nou ...............................................................
488
Eu şi cu eu... ..............................................................
490
Eu ştiu! .................................................................491
Fabulă .................................................................. 492
Fântâna ori paşi spre sfinţenie ....................................................
493
Fantasmă de toamnă ..........................................................
495
File de istorie ..............................................................
497
Flori de măr ...............................................................
499
Fratelui Dochim Cojocaru ......................................................
500
Fratelui Seva ..............................................................
502
Frăţia ni s-a dizolvat... .........................................................
503
Fraţilor mei ...............................................................
506
Frica ................................................................... 507
Gârliţe

7
 .................................................................. 509
Geneză ..................................................................
511
Ghioceii .................................................................
512
Glas de palme .............................................................
513
Goana ..................................................................515
Grâne şi neghine ............................................................
516
Har ....................................................................518
Împărăţia şoaptei ............................................................
520
În apărarea prorocului Iona ......................................................
522
În două ţări locuitor ..........................................................
523
În fremătări de rugăciune .......................................................
525
În Ghetsimani... ............................................................
526
În pădure ................................................................
527
În primăvară ..............................................................
529
În primăvara mea... ..........................................................
530
În rugăciune când revin... .......................................................
531
În zori ..................................................................
532
Înălţare prin coborâre .........................................................
533
Înariparea ................................................................
535
Început ..................................................................
536
Început de toamnă ...........................................................
537
Îndemn ..................................................................
538
Îndepliniri de vise ...........................................................
539
Înflorire .................................................................
541
Înflorire .................................................................
542
Îngeri păzitori ..............................................................
545
Îngerul ..................................................................
546
Inima mea ................................................................
547
Înnoiri ..................................................................
548
Însămânţare ...............................................................
549
Întâlniri .................................................................
551
Întemniţări ...............................................................
552
Întrare în arcă ..............................................................
554
Întrare în dimineaţă ..........................................................
555
Întrare în Ierusalim ..........................................................
556
Întrebări .................................................................
557
Întristare .................................................................
559
Invită-L pe Isus! ............................................................
560
Irodiada şi Ioan Botezătorul .....................................................
561
Iubirile în care am crezut... ......................................................
563
Izvorul florilor de piersic .......................................................
565
Joi seara .................................................................
567
Judecată .................................................................
568
Judecata frăţească ...........................................................
569
Judecata lumii .............................................................
570
Jumătăţi .................................................................
571
La izvor .................................................................
572
Lacrima .................................................................
573
Lacul înghețat .............................................................
575
Lângă Cale ...............................................................
576
Lângă Iordan ..............................................................
577
Laţul cercului ..............................................................
578
Logos

8
 .................................................................. 580
Luceafărul durerii ...........................................................
582
Lumina Vieții ..............................................................
583
Lumini ..................................................................
585
Mă doare inima... ...........................................................
588
Magii ...................................................................
590
Manifest .................................................................
592
Manifestul unui om pocăit ......................................................
593
Manole, Manole, meştere Manole... .................................................
595
Mărţişoare ................................................................
596
Masa mulţumirii ............................................................
597
Matematică ...............................................................
598
Maturizare ...............................................................
599
Meditaţie în toamnă ..........................................................
600
Minune în noapte ...........................................................
602
Minunea .................................................................
603
Moarte şi Înviere ............................................................
605
Moment sublim .............................................................
607
Monahul .................................................................
608
Mulţumirea dată samariteanului ...................................................
610
Naşterea .................................................................
612
Naşterea din nou ............................................................
613
Naşterea Versului ...........................................................
615
Nașteri ..................................................................
616
Nerisipitorul fiu ............................................................
618
Nicicând Iubirea nu s-a târgui... ...................................................
620
Ninsoare .................................................................
622
Ninsoare de Crăciun ..........................................................
624
Ninsoarea florilor de măr... ......................................................
625
Noapte ..................................................................
626
Noapte înstelată ............................................................
628
Noapte-n beznă .............................................................
629
Noaptea trădării ............................................................
631
Noiembrie ................................................................
632
Nouă, de Crăciun ...........................................................
634
Nu te opri a plânge... .........................................................
636
Nu te-ntrista... .............................................................
637
O Cale ..................................................................
638
O fabulă .................................................................
640
O pagină .................................................................
641
O rugă ..................................................................
643
O seară binecuvântată .........................................................
645
O treaptă .................................................................
646
O, dă-ne trezire!!! ...........................................................
648
Oboseala .................................................................
650
Omul de zăpadă ............................................................
652
Omul pus în cinste ...........................................................
653
Oraş străin ................................................................
654
Orbii ...................................................................
656
Ornic ...................................................................
657
Părinţii ..................................................................
659
Pasăre - noroc .............................................................
660
Pasărea rozalbă

9
 ............................................................. 661
Păsări albe ................................................................
662
Pastel de iarnă .............................................................
664
Pastel de seară .............................................................
666
Pastel primăvăratic ..........................................................
667
Paştele Blajinilor ............................................................
668
Păstrarea Credinţei ...........................................................
669
Pe cruce .................................................................
672
Pe mal de râu ..............................................................
673
Peisaj autumnal .............................................................
675
Pelegrini .................................................................
677
Peregrin .................................................................
678
Pictor autumnal .............................................................
679
Pictură ..................................................................
680
Pierderea Credinţei ..........................................................
681
Plai ....................................................................684
Plecare de sosiri ............................................................
685
Ploaie târzie ...............................................................
687
Plugarul .................................................................
690
Pocăinţă .................................................................
691
Poetului Simion Felix Marțian ....................................................
692
Poticnire .................................................................
693
Povestirea bourului negru ......................................................
695
Povestirea celor trei fecioare .....................................................
699
Povestirea Dragostei ..........................................................
703
Povestirea lupului ...........................................................
705
Povestirea palavragiului .......................................................
707
Povestirea stolului de cocori .....................................................
708
Povestirea unei vânători .......................................................
712
Precum cascada... ...........................................................
714
Primăvara primăverii .........................................................
715
Primăvăratice culori ..........................................................
716
Primii paşi ................................................................
717
Primul pas ................................................................
718
Prin toamnă ...............................................................
719
Proroc ..................................................................720
Râs de meşter ..............................................................
721
Răsărirea Poeziei ............................................................
723
Răsărituri ................................................................
725
Rătăcitor prin toamnă .........................................................
726
Rătăcitul Dochim ...........................................................
728
Războaie, catastrofe ..........................................................
730
Realităţi falsificate ...........................................................
732
Religie şi Credinţă ...........................................................
733
Religii false ...............................................................
735
Risipire de viaţă ............................................................
737
Roada Credinţei ............................................................
738
Robia ...................................................................741
Rugăciune ................................................................
743
Rugăciune în miezul nopţii ......................................................
744
Rugăciunea de Anul Nou .......................................................
745
Rugăciunea de seară ..........................................................
747
Rugăciunea dimineţii

10
 ......................................................... 748
Rugăciunea Duhului .......................................................... 749
Rugăciunea eternă ........................................................... 750
Rugul arde, tuşind pe-nfundate... ..................................................
752
Să ne-mpărţim cuvinte nebogate... .................................................
753
Sângele lui Isus ............................................................. 754
Sărbătoarea absurdului ........................................................ 757
Sărbătorirea Naşterii .......................................................... 759
Sărutul lui Iuda ............................................................. 761
Sătul de-acum de ofuri... ....................................................... 763
Sculptare ................................................................ 764
Seara la stână .............................................................. 765
Semănătoarea .............................................................. 766
Serafimul ................................................................ 768
Simfonia Vieţii ............................................................. 771
Singurătatea ............................................................... 773
Speranţa ................................................................. 775
Spulber ................................................................. 776
Steaua lui Isus ............................................................. 778
Stelele cuvintelor ........................................................... 780
Strigă cocoşi din zori... ........................................................782
Suicid banal ............................................................... 783
Sunt căi şi Calea... ........................................................... 785
Te rog să-mi dai răbdare ....................................................... 786
Toamnă neînaripată .......................................................... 787
Toamnă străvezie ........................................................... 788
Toamnă umedă ............................................................. 790
Toiagul ................................................................. 791
Tragedie fericită ............................................................ 793
Trece stolul de cucoare... .......................................................795
Trei magi ................................................................ 796
Umbre noi pe umbre vechi... ..................................................... 798
Un botez ................................................................. 799
Unde este cărturarul? ......................................................... 800
Unghi de vedere ............................................................ 802
Urmărirea ................................................................ 804
Veghere ................................................................. 806
Venirea minunii ............................................................ 807
Versuri .................................................................. 808
Vestitorii ................................................................ 809
Viaţa în Credinţă ............................................................ 810
Viața Învierii .............................................................. 812
Victorioasa Lumină .......................................................... 814
Viitor ................................................................... 815
Vis .................................................................... 816
Zbor prin noapte ............................................................ 817
Zi frumoasă de sfârșit ......................................................... 818
Zori de zori ............................................................... 819
Zorii Învierii .............................................................. 820
Întoarcerea fiului rătăcitor ..................................................... 821
Actori şi spectatori ........................................................... 822
Caravana ................................................................ 824
Casă surdă

11
 ................................................................ 827
Cerbul cu picioare argintate .....................................................
829
Crucificare ............................................................... 832
De pe Golgota ............................................................. 834
Doi feciori ................................................................ 835
Două singurătăţi ............................................................ 837
Făurirea ulciorului ........................................................... 839
Întâia rugăciune ............................................................ 841
Întoarcerea corăbiei rătăcitoare ...................................................
842
Întoarcerea fiului rătăcitor ......................................................
846
Întrarea lui Isus Cristos În Ierusalim ................................................
848
Învierea ................................................................. 849
Meşterul Manole ............................................................ 851
Moartea magului ............................................................ 853
Moartea vânătorului .......................................................... 855
Povestirea ateului ........................................................... 857
Povestirea Grăuntelui ......................................................... 859
Povestirea slăbănogului ........................................................ 860
Povestirea tâlharului .......................................................... 862
Povestirea unei pocăinţe ....................................................... 865
Sărbătoare funerară .......................................................... 868
Scris ................................................................... 870
Talantul ................................................................. 872
Trei fii .................................................................. 874
Vânătoarea ............................................................... 877
Vouă, îndrumătorilor ......................................................... 879
Poeme ................................................................... 881
IOV ................................................................... 882
Necântarea cântărilor ......................................................... 896
Psalmi ................................................................... 911
După psalmul 1 ............................................................. 912
După psalmul 10 ............................................................ 913
După psalmul 100 ........................................................... 915
După psalmul 101 ........................................................... 916
După psalmul 102 ........................................................... 917
După psalmul 103 ........................................................... 918
După psalmul 104 ........................................................... 920
După psalmul 105 ........................................................... 923
După psalmul 106 ........................................................... 925
După psalmul 107 ........................................................... 927
După psalmul 108 ........................................................... 929
După psalmul 109 ........................................................... 930
După psalmul 11 ............................................................ 932
După psalmul 11 ............................................................ 933
După psalmul 110 ........................................................... 934
După psalmul 111 ........................................................... 935
După psalmul 112 ........................................................... 936
După psalmul 113 ........................................................... 937
După psalmul 114 ........................................................... 938
După psalmul 115 ........................................................... 939
După psalmul 116 ........................................................... 941
După psalmul 117 ........................................................... 942
După psalmul 118

12
 ........................................................... 943
După psalmul 119 ........................................................... 944
După psalmul 12 ............................................................ 950
După psalmul 120 ........................................................... 951
După psalmul 121 ........................................................... 952
După psalmul 122 ........................................................... 953
După psalmul 123 ........................................................... 954
După psalmul 124 ........................................................... 955
După psalmul 125 ........................................................... 956
După psalmul 126 ........................................................... 957
După psalmul 127 ........................................................... 958
După psalmul 128 ........................................................... 959
După psalmul 129 ........................................................... 960
După psalmul 13 ............................................................ 961
După psalmul 130 ........................................................... 962
După psalmul 131 ........................................................... 963
După psalmul 132 ........................................................... 964
După psalmul 133 ........................................................... 965
După psalmul 134 ........................................................... 966
După psalmul 135 ........................................................... 967
După psalmul 136 ........................................................... 969
După psalmul 137 ........................................................... 970
După psalmul 138 ........................................................... 971
După psalmul 139 ........................................................... 972
După psalmul 14 ............................................................ 974
După psalmul 140 ........................................................... 975
După psalmul 141 ........................................................... 976
După psalmul 142 ........................................................... 977
După psalmul 143 ........................................................... 978
După psalmul 144 ........................................................... 979
După psalmul 145 ........................................................... 980
După psalmul 146 ........................................................... 981
După psalmul 147 ........................................................... 982
După psalmul 148 ........................................................... 983
După psalmul 149 ........................................................... 984
După psalmul 15 ............................................................ 985
După psalmul 150 ........................................................... 986
După psalmul 16 ............................................................ 987
După psalmul 17 ............................................................ 988
După psalmul 18 ............................................................ 989
După psalmul 19 ............................................................ 991
După psalmul 2 ............................................................. 992
După psalmul 20 ............................................................ 993
După psalmul 21 ............................................................ 994
După psalmul 22 ............................................................ 995
După psalmul 22 ............................................................ 997
După psalmul 23 ............................................................ 999
După psalmul 23(2) ........................................................ 1.000
După psalmul 24 .......................................................... 1.001
După psalmul 25 .......................................................... 1.002
După psalmul 26 .......................................................... 1.003
După psalmul 27 .......................................................... 1.004
După psalmul 28

13
 .......................................................... 1.005
După psalmul 29 ..........................................................
1.006
După psalmul 3 ...........................................................
1.007
După psalmul 30 ..........................................................
1.008
După psalmul 31 ..........................................................
1.009
După psalmul 32 ..........................................................
1.011
După psalmul 33 ..........................................................
1.012
După psalmul 34 ..........................................................
1.013
După psalmul 35 ..........................................................
1.014
După psalmul 36 ..........................................................
1.016
După psalmul 37 ..........................................................
1.017
După psalmul 38 ..........................................................
1.019
După psalmul 39 ..........................................................
1.021
După psalmul 4 ...........................................................
1.023
După psalmul 40 ..........................................................
1.024
După psalmul 41 ..........................................................
1.025
După psalmul 42 ..........................................................
1.026
După psalmul 42 ..........................................................
1.027
După psalmul 43 ..........................................................
1.028
După psalmul 45 ..........................................................
1.029
După psalmul 46 ..........................................................
1.031
După psalmul 47 ..........................................................
1.032
După psalmul 48 ..........................................................
1.033
După psalmul 49 ..........................................................
1.034
După psalmul 5 ...........................................................
1.036
După psalmul 50 ..........................................................
1.037
După psalmul 51 ..........................................................
1.039
După psalmul 52 ..........................................................
1.041
După psalmul 53 ..........................................................
1.042
După psalmul 54 ..........................................................
1.043
După psalmul 55 ..........................................................
1.044
După psalmul 56 ..........................................................
1.047
După psalmul 57 ..........................................................
1.048
După psalmul 58 ..........................................................
1.049
După psalmul 59 ..........................................................
1.050
După psalmul 6 ...........................................................
1.051
După psalmul 60 ..........................................................
1.052
După psalmul 61 ..........................................................
1.053
După psalmul 62 ..........................................................
1.054
După psalmul 63 ..........................................................
1.055
După psalmul 64 ..........................................................
1.056
După psalmul 65 ..........................................................
1.058
După psalmul 66 ..........................................................
1.059
După psalmul 67 ..........................................................
1.060
După psalmul 68 ..........................................................
1.061
După psalmul 69 ..........................................................
1.063
După psalmul 7 ...........................................................
1.065
După psalmul 70 ..........................................................
1.067
După psalmul 71 ..........................................................
1.068
După psalmul 72 ..........................................................
1.070
După psalmul 73 ..........................................................
1.072
După psalmul 74 ..........................................................
1.074
După psalmul 75

14
 .......................................................... 1.076
După psalmul 76 .......................................................... 1.077
După psalmul 77 .......................................................... 1.078
După psalmul 78 .......................................................... 1.080
După psalmul 79 .......................................................... 1.082
După psalmul 8 ........................................................... 1.083
După psalmul 80 .......................................................... 1.084
După psalmul 81 .......................................................... 1.085
După psalmul 82 .......................................................... 1.086
După psalmul 83 .......................................................... 1.088
După psalmul 84 .......................................................... 1.089
După psalmul 85 .......................................................... 1.090
După psalmul 86 .......................................................... 1.091
După psalmul 87 .......................................................... 1.092
După psalmul 88 .......................................................... 1.093
După psalmul 89 .......................................................... 1.094
După psalmul 9 ........................................................... 1.096
După psalmul 90 .......................................................... 1.097
După psalmul 91 .......................................................... 1.099
După psalmul 92 .......................................................... 1.100
După psalmul 93 .......................................................... 1.101
După psalmul 94 .......................................................... 1.102
După psalmul 95 .......................................................... 1.104
După psalmul 96 .......................................................... 1.105
După psalmul 97 .......................................................... 1.106
După psalmul 98 .......................................................... 1.107
După psalmul 99 .......................................................... 1.108
Rugăciune în Cale ......................................................... 1.109
1 martie 2013 ............................................................ 1.110
A bătut în uşa mea... ........................................................ 1.112
Alunecare .............................................................. 1.114
Antireligioasă ............................................................ 1.116
Aprilie ................................................................ 1.119
Apus ................................................................. 1.121
Arșiță ................................................................ 1.122
Aşteptare .............................................................. 1.123
Aşteptare stearpă .......................................................... 1.125
Azuriile imagini .......................................................... 1.127
Baladă românească ........................................................ 1.130
Boală astrală ............................................................ 1.135
Boală incurabilă .......................................................... 1.137
Brigantine .............................................................. 1.138
Buchet de primăvară ........................................................ 1.140
Buchete ............................................................... 1.142
Buieştrii ............................................................... 1.143
Bunicii ................................................................ 1.145
Călăreții nopții ........................................................... 1.147
Cale inundată-n Lună ....................................................... 1.148
Când au înflorit salcâmii ..................................................... 1.150
Cântare cerească .......................................................... 1.152
Cărăruie ............................................................... 1.153
Cârd de gâște ............................................................ 1.154
Chestia basmelor

15
 .......................................................... 1.156
Cimitir ................................................................1.161
Cine-a zis că viața-i bună... ....................................................
1.162
Ciobănaşul Mioriţei ........................................................
1.164
Codrii ................................................................ 1.165
Codrul ................................................................ 1.168
Contopire ..............................................................1.170
Crezând pornirea în minune ...................................................
1.172
Cugetările preafericitului Caiafa .................................................
1.174
Cuşti închise ............................................................
1.177
Cuvânt de rugăciune ........................................................
1.179
Cuvintele nopții ..........................................................
1.180
De la aramă... ............................................................
1.182
Despre frumusețe .........................................................
1.183
Despre vise .............................................................
1.185
Despre vrăbii ............................................................
1.187
Deșteptare ..............................................................
1.188
Deșteptare ..............................................................
1.190
Dialog ................................................................ 1.191
Dimineaţă ..............................................................1.194
Doi arbori ..............................................................
1.195
Dor de primăvară .........................................................
1.197
Două primăveri ...........................................................
1.199
Duminica Mare ...........................................................
1.201
E ger în nopţile vegherii .....................................................
1.206
Ecleziastul 9:5 ...........................................................
1.207
Ecou ................................................................. 1.209
Eternul freamăt ...........................................................
1.211
Eternul Paște ............................................................
1.213
Evoluție ...............................................................1.214
Fâneață ............................................................... 1.216
Februarie ..............................................................1.217
Floarea serii .............................................................
1.219
Fluturașul ..............................................................
1.220
Fluturii Soarelui ..........................................................
1.222
Galop evadat ............................................................
1.223
Gură de rai .............................................................
1.225
Hârtie motolită ...........................................................
1.227
În livadă ...............................................................
1.229
În serile de asfinţit... ........................................................
1.231
În serile de trandafir ........................................................
1.232
Înaripări ...............................................................
1.233
Încă-o zi își duse veacul ......................................................
1.234
Încărunțire .............................................................
1.236
Început de primăvară .......................................................
1.237
Început de vară ...........................................................
1.239
Începutul ..............................................................1.241
Îndepărtatele ecouri ........................................................
1.242
Înflorește liliacul ..........................................................
1.244
Înflorire ...............................................................
1.246
Îngheţări ...............................................................
1.248
Înnoire de vise ...........................................................
1.249
Inspirație

16
 .............................................................. 1.251
Întâiul ................................................................
1.253
Întârziere ..............................................................
1.255
Invitație la zbor ...........................................................
1.256
Iubiri .................................................................
1.258
Iudă .................................................................1.259
Izvoraşul ...............................................................
1.261
Lăcrimioare .............................................................
1.263
Lan de aur ..............................................................
1.265
Lângă izvor .............................................................
1.266
Lebede ................................................................
1.268
Marea nopții ............................................................
1.270
Mărţişorul ..............................................................
1.273
Meditații cu arțarul ........................................................
1.274
Melodia Vieții ...........................................................
1.276
Miez de noapte ...........................................................
1.278
Minune disprețuită .........................................................
1.280
Montană ...............................................................
1.283
Naștere de cuvinte .........................................................
1.285
Nebunie ...............................................................
1.286
Noapte de iunie ...........................................................
1.288
Noapte de Lună ..........................................................
1.290
Nocturnă ...............................................................
1.291
Nu mi-s baci, nu mi-s mioară ..................................................
1.293
O coroană de spini .........................................................
1.295
O noapte ...............................................................
1.297
O stea din câmp ..........................................................
1.299
Odisee ................................................................
1.301
Of, primăvară! ...........................................................
1.304
Oră de creație ............................................................
1.305
Orizont infinit ...........................................................
1.307
Pajiști ................................................................
1.309
Palatul azuriu ............................................................
1.311
Palma mea .............................................................
1.313
Pasărea Primăverii .........................................................
1.315
Pășind... ...............................................................
1.317
Paște .................................................................
1.318
Paștele meu .............................................................
1.319
Pe malul mării ...........................................................
1.321
Pelerinaj ...............................................................
1.322
Petale de flori ............................................................
1.323
Plecarea Primăverii ........................................................
1.325
Ploaia ................................................................
1.326
Ploaie cu Soare ...........................................................
1.328
Poet .................................................................1.329
Popas .................................................................
1.331
Portativul dalb ...........................................................
1.332
Primăvara mea ...........................................................
1.334
Prins de ploaie ...........................................................
1.335
Răbdarea creșterii .........................................................
1.336
Rămas bun .............................................................
1.338
Rânduri în Prier ..........................................................
1.340
Răsărit frânt

17
 ............................................................. 1.341
Răspuns ...............................................................
1.343
Râul .................................................................1.344
Rugăciune ..............................................................
1.345
Rugăciune din flori ........................................................
1.347
Sămânţă ...............................................................
1.348
Scrieri ................................................................
1.350
Seara de mai ............................................................
1.352
Sfârşit de februarie .........................................................
1.354
Sfârşit de iarnă ...........................................................
1.355
Sfârșit și început ..........................................................
1.357
Sfinţii zugrăviţi ...........................................................
1.359
Singurătăţi .............................................................
1.361
Spicul ................................................................
1.364
Stând lângă o poiană... ......................................................
1.366
Stele căzătoare ...........................................................
1.367
Strigă gâşte sus... ..........................................................
1.369
Sub înflorire ............................................................
1.370
Sunt doar un baci .........................................................
1.371
Tăcerea frumuseței ........................................................
1.373
Tăcerea tăcerii ...........................................................
1.374
Ţara mea ..............................................................
1.375
Țesături nocturne .........................................................
1.377
Trai în flori .............................................................
1.380
Trâmbițe-argintii ..........................................................
1.382
Umbre ................................................................1.383
Un dor ................................................................
1.384
Vechi prieteni ............................................................
1.385
Veliere ................................................................
1.386
Venirea nopţii ...........................................................
1.387
Vise înflorite ............................................................
1.388
Zboruri frânte ............................................................
1.389
Zburătoarea Dimineaţă ......................................................
1.391
„Sfânta învățătură” ........................................................
1.392

18
Cărare de suflet

19
 1 Decembrie

Sărbătoare ce necunoscută
Îmi fusese din copilărie
Căci mă despărțea de dânsa Prutul
Cel făcut hotar prin Românie.

Nu-i simțeam durerile valorii,
Importanța vieții nici atâta -
Am avut copil alte istorii,
Altă limbă-mi răsunam cu gâtul.

Am trecut prin vieți, prin țări, prin oameni -
Unde sorții i-a fost dat să meargă
Și trăiau în inimă-mi ca taine
Bardul din Mircești, Mihai și Creangă.

Doar atât aveam din toată Țara,
Doar atât putusem eu a strânge,
Înc-un mărțișor și primăvara,
Încă și-o durere veche-n sânge.

Auzii ceva cam vag de deltă
Și habar nu am ce sunt Carpații,
Însă îmi țineam privirea zveltă
Că român mă știu și eu prin nații.

Poate limba-mi este strâmbă-n gură,
De politici nici nu am idee,
Cam nimic nu știu despre cultură
Și-apoi cine poate să mi-o deie?

Dar cât m-am zbătut prin țări străine
Cu-alte graiuri, prins întreg de muncă,
Țara mea ajunse și la mine
Și iertare mi-a cerut de ducă.

De am plâns cu dânsa pentru toate,
Bune, rele - toate la grămadă
Cu bunicii-n patruzeci și șapte
Omorâți de un norod de pradă,

Cu părinții mei care trecură
Dintr-o viață-n frică-n altă lume
Și n-au pronunțat măcar din gură
Că avem, adevărat, alt nume.

20
Nu i-am spus cuvintele iubirii
Patriot cu minte învățată...
Iată-așa a fost ziua Unirii
Pentru mine-n viață prima dată...

Țara mi-o invit astăzi la masă:
Decebal veni cu Burebista,
Căprioara blândă și sfioasă,
Eminescu cu o steauă tristă,

Domnu-Alecsandri cu Miorița, 
Radu Gyr cu trandafiri în mână,
Apoi și Nădejdea și Credința
Înțelese-n Limba mea Română.

Hotărăsc hotarele pe hartă
Mulți cum le dictează văzuri clare,
Eu pornii cu Țara de la poartă
Toată-n nuc de Duminica Mare.

Simt un dac încă trăiește-n mine
Vorbind limba din letopisețe
De la Bug la Tisa plaiu-și ține
Neștiind raioane și județe.

Însă-n lumea asta înțeleaptă
Toți se țin cu cei ce au putere,
Dar eu știu o Românie altă
Ce nu face-oficial plăcere.

Da, nu am nici frați și nici prieteni
Să-mi asculte toate cele spuse
Și doar ciobănașul de sub cetini
Spune unde fluierul își puse.

Bineînțeles că nu-s în salba
Țării mele nici paraua chioară -
Nu știu, nu știu unde este Alba,
Dar Unirea inima îmi doare.

Iată-mă o biată părticică
Dintr-un lanț de munți crescuți pe veșnic!
Știu că sunt, de fapt, doar o nimică,
Dar și ea pe-ntâi sărbătorește!!!
Victor Bragagiu
victorbragagiu.blogspot.com

21
 2014

Vine anul fericirii
Cum n-a fost până acum
Când speranțele Iubirii
Îmi vor înflori în drum.

Trandafirii și bujorii
Mângâia-vor orice pas,
Iar chindiile și zorii
O privire-or fi și-un glas.

Viitorul nu s-ascunde,
Ci răsare răsărit
Și oricând și orișiunde
Eu iubesc și sunt iubit.

Înainte, înainte
Zi cu zi mă vor purta,
Minunatele cuvinte
Vor descrie viața mea.

Tot mai mult în libertate,
Din înalt în sus, mai sus
Altfel viața nici nu poate
Când cu omul e Isus.

Din minune în minune,
Din prezent în nesfârșiri
Voi trăi o rugăciune
Înălțată-n mulțumiri!

22
 A rărit toamna prin gânduri...

A rărit toamna prin gânduri
De copaci fără de  freamăt
Că  nespusul dintre rânduri
Meditația ne cheamă.

Căsăpi culori cu vântul
Fără nici o remușcare
Și acum cătăm cuvântul
Ce-i nescris: ce-a spune oare?

Dibuim  subînțelesuri
Printre picături de minte
Adunându-le-n culesuri
Noi idei și noi cuvinte.

Frunza pierde din misterul
Ce-a șoptit o vară-ntreagă
Și acum mai bine cerul
Inima îl vede largă.

Poate tot ce fu-se verde
Ne ținea de lut mai bine? -
Ne-nvățăm că de la pierderi
Câștigăm înspre lumine.

Iar când trâmbițe ne strigă
De cocori punctați în cale
Din suport de săpăligă
Ne pornim priviri de jale.

Și am înțeles deodată  -
N-am prins firul de minune
De-o  voim  iar recitată
Să pricepem ce ne spune.

Printre zise, printre scrise
Să găsim și nerostirea
Precum toamna  pierde  vise
Să întâmpine Iubirea.

23
 Ah, ce toamnă minunată!

Ochii-mi prinseră-apogeul
Zorii când au prins conture:
Noaptea curse curcubeul
Pe dantele de pădure!

Simfoniile culorii
Note scriseră pe frunză,
Versurile aurorii
Au rimat valea obtuză.

Mă speriase o tristețe
Ca un tren pierdut în gară...
Doamne, ce mai frumusețe
Revărsată e afară!

Glasul lebedelor  geme
Vâslind azuriul rece,
Dar le văd  ca diademe
Dalbe-n ziua de petreceri.

Ele pleacă să se-ntoarcă
Pline-n flori și prospețime
Solii noștri ne sunt parcă
Spre întreaga omenime.

Din furtuna acuarelii
Petrecându-le în zare
Eu mă rog să ducă ele
Lumii binecuvântare.

Mulțumesc pentru lumine
Minunate de acasă,
Toamna, Doamne, ce-i în mine
E atâta de frumoasă!

Și alerg prin bobi de rouă
Răcoroși de dimineață -
Sfântă este ziua nouă
Dacă ai o nouă viață!

Poate, undeva,  năpasta
Furișată e în pânde:
Proslăvește clipa-aceasta
Dumnezeu ce ți-o întinde!

24
Neplăcută, mai urâtă
Ți-a părea o parte-n minte...
Inima e fericită
În Cuvântul de Părinte.

Vor pleca culori de toamne
Minuni alte-or fi să vie,
Anotimpurile-Ți, Doamne,
Toată vremea-s  poezie!

Și-o recit în fericire,
Cu-orice fibră-așa mi-i dragă:
Timpul veșnic de Iubire
M-a cuprins pe-o viață-ntreagă!!!

25
 Al șaselea simț

Flori prin noapte nu arată
Nici culoare, nici lucire
Însă că aroma, iată,
Cheamă sufletu-n iubire.

Și prin beznă nu încântă
Cu petala și stamina,
Dar parfum de viață sfântă
Se aude ca lumina.

Presupun cam unde-s ele
Printre umbre-ntunecoase
Știu doar că pe cer sunt stele,
Pe jos - florile frumoase.

Nu le văd cu văzuri strâmte,
Nici cu-auzul nu le pipăi
Numai sufletul meu simte
Că frumosul lor în clipă-i.

Nu le vede, nu le-aude
Însă bine-așa le știe
Când se trec ore rotunde 
Din și înspre veșnicie.

Timpul e nedefinibil...
Chiar de-n jur nu văd pe nimeni
Mulțumesc că mi-e posibil
Să cunosc atâtea inimi.

26
 Anotimp de despărțire

Anotimp  de despărțire,
De cădere și plecare
Frunzele  în amintire,
Zburătoarele-n uitare.

Un simbol al bătrâneții
Tot în aur și aramă,
Meditațiile vieții
Pentru a veni la vamă.

Roadele  spun  bucurie
Palmelor bătătorite,
Inima-n melancolie
Doar  oftează căi sfârșite.

Când hambare râd în voie
Că au mare trebuință
De tărie au nevoie
Și speranță, și credință.

Plumbul aripelor cerne
Zilele înourate
De chiar vremile moderne
Nu se smulg din greutate.

Este trist căci  păsări pleacă
Ducând cântece cu sine
Și de-acum doar câte-oleacă
Se dau raze de lumine.

Însă plouă cu năvală
Fără sens crescând nămolul
De socoți că o greșeală
Ne-a venit de-a rostogolul.

Ci mai bine mărțișorul
Să ne zburde ca și mânjii
Să păstrăm la sine zborul
Fără duca să-i deplângem.

Dar n-avem așa minune,
Ci ni-s date vremi pribege
Ca-n răbdare-nțelepciune
Să putem ca să culegem.

27
 Aripi, aripi călătoare

S-au oprit norii din fugă
Prinși de razele de Soare
Nedorind ca să ajungă
Cu-alergarea peste zare.

Tot privesc ca într-o carte
În a râului oglindă
Și doar păsări mai departe
Depărtarea vor s-o prindă.

Și se duc oftând aripe
Lăsând nașterea în urmă
Înspre veacuri de la clipe,
Înspre ceruri de la humă.

Parcă-ar plânge voci de îngeri
În cântările mocnite
Împăcații în înfrângeri,
Rătăciții prin ursite.

Zborurile-și poartă-avântul
Spre lumină de la rece,
Cu durerea și cu vântul,
Și cu ochii le petrecem.

Nu le știu nici rău, nici bine,
Dar spre munții cei albaștri
Parcă-au rupt un dor din mine
Să îl ducă-n necunoașteri.

Să-i arate viața largă
Ce în trai n-a cunoscut-o,
Să-l  învețe cum să meargă
Printr-o lume neștiută.

28
 Artist

...Și visam să iau penelul
Cu culori fără de seamăn
Să prind pânza cu pastelul
Ce-l văzui în jur prin  geană.

Ce voi strânge în vedere
Să încarc spații din rame...
Dar simții că n-am putere
Să-mi rup ochii de la drame.

Vrui cu dalta și ciocanul
Să fac gânduri să se vadă
Să-mi  uimească istucanul*
Toată lumea de pe stradă.

Să smulg chipuri prin cioplire
Dintr-o piatră încordată...
Ci simții că n-am iubire
Să învii tăria toată.

Am lăsat aceste vise
Ca pe o copilărie
Secțiunea „interzise”
Le-a-ngropat cu-a ei pustie.

Mai cu gânduri pentru vatră
Și cu griji pentru ființă
Devenii singur o piatră
În licheni de-obișnuință.

Un ecou mi-ajunse însă
Până-n Viața însorită,
Cuvântarea lui cea plânsă
De Isus fu auzită.

De-mi luă piatra în mână
Și-ncepu să mi-o cioplească -
Cu Lumină, cu Lumină
Bate-n soarta-mi  omenească.

Și mă doare, și mă frânge,
Și mă geme orice fibră,
Orice gând ascuns din sânge
Cu pelinul și cu cimbrul.

29
Și m-aruncă în culoarea
Celor patru anotimpuri
Că îmi țipă toată starea-n
Frica ce-o să se întâmple.

Când mă lasă-un pic în tihnă
Să trag aerul în viață
Mă târăsc ca spre odihnă
Pe o foaie albă-n față.

Să-mi plâng doru-n ochi de frunze
Slove întinzând pe filă
Că nu pot de-acum cu buze
De-a mai cere-un pic de milă.

Zgâriind oftări de pierderi
Scriu cu buchii de tristețe
Tot ce este-n mine verde,
Tot ce-am prins din frumusețe.

De rămân pete pe coală
Adieri din vechea soartă
Când oftez că-s prins în școală
De învățătoarea daltă.

Apoi dându-mă-ntr-o parte
Îmi privesc uimit târâtul
Că-mi ies lacrimile toate
Ca să-mi ia în râs urâtul.

*istucán, istucáni, s.m. (înv.) chip cioplit,
 statuie, idol. 
                       Sursa: DAR (2002)

30
 Așteptare

Toamna-și scutură afișe
Rămânând tot mai pustie
Doar mai toarnă pe costișe
O baladă arămie.

Își ridică-n sus copacii
Brațele în rugăciune
Cerând liniște și pace
Necrezând însă-n minune.

Căci aud din depărtare
Un galop nomad aduce
Armăsarii de ninsoare
Și pe-ascuns fac semnul crucii.

Pregătindu-se de luptă
Să oprească dârz în trunchiuri
Zarea-n ordii întreruptă
Și cu friguri în mănunchiuri.

Când vor fi prinși în cătușe
De arginți și de cristale
Ei în lacrimi de scorușe
Se vor picura cu jale.

Unii vor cădea, s-or frânge
În imperiul de gheață,
Dar cât sângele e sânge
Se vor avânta spre viață.

Înhățați, închiși în cruguri
De furtuni, geruri și stele
Vor striga cu noii muguri
Printre vremurile grele.

Sub povara de odăjdii
Ce boieri i-or face parcă
Firicelele Nădejdii
Cu robia nu-i împacă.

Și s-or răscula odată
Cu avântul și cu dorul
De-a cădea sclavia toată
Și-a-nflori zvelt Mărțișorul...

31
Dar acum toamna întreagă
Îngrozită e de harță,
Iară arborii se roagă
Și în măduvă, și-n scoarță.

32
 Ateism

Nu sunteți decât un abur, 
care se arată puțintel, și apoi piere.
Iacov 4:14

Ca o eră din secundă
Viețuirea ni se trece
Ajungând din urmă-o undă
Alta când pe noi ne-ntrece.

În această clătinare
Totul am cuprins cu traiul
Vedem Soare după Soare,
Iar schimbând iadul cu raiul.

Mai eterni decât sunt norii
Rezistăm în vremi cumplite
Într-o mare de istorii
Vălurânde liniștite.

Risipindu-ne-n risipa
Timpul plasă când și-o trage
Creăm visele din clipa
Plutitoare printre alge.

Prometeice le credem
Și eterne de-a fi demne
Marea când surâde verde
Fără gând să ne consemne.

Ea-și reflectă existența,
Mulțumind în sine cerul
Nu socoate diferența
Morții și cu Adevărul.

Aducându-și nesfârșirea
Infinitelor creații
Albăstrește-n ea Iubirea
Ce-a-nflorit pustii de spații.

Toarnă orișicui să spere
Viitorul care vine
Chiar trufiilor de ere
Dintre clipe anodine.

Toarnă Viață și Lumină

33
Peste vânturi și în unde
Că e spirit, că e tină,
Că aude, că n-aude.

Neascultându-ne-argumentul
Trăitor doar în cuvinte:
„Totul este accidentul
Ce l-am inventat în minte!!!”

34
 Aud întârziate gâște...

Tot mai puține frunze-n ramuri
Rămân bălăbănite-n friguri
Și vânturile scapă hamuri
Învârtejindu-se prin crânguri.

Se pierde fremătarea toată
De-atâta bronz, de-atâta aur
Pestriță-i calea asfaltată
Parcă în solzii de balaur.

Norii s-apleacă grei ca niște
Răbufnituri din deal în vale,
Întârziatul cârd de gâște
Își trâmbițează doru-n jale.

Strigarea lor căzând din ceață
Ca frunzele mi se presară
Și nu știu dacă-i  dimineață,
Și nu cred că de-acum e seară.

File se duc de-a rostogolul
Când păsările rup din margini
Și strigă stolul, strigă stolul
Peste-orizontul ce se sparge.

Cuvântul cade, frunza pică
Durerea lor țipă-n rugină
Din înălțimi înspre nimică,
Din creștete  spre rădăcină.

Iar gârlițele-ndurerate
Își scriu cu  vocile  lor note
Peste frunzișuri colorate
Ca  foșnitura de bancnote.

Eu le-aș culege în buchete
Alunecatele înfrângeri
Pe geamăt palid  de versete
Cu glăsuirile  de îngeri.

Însă se-adună-n dor durere
Cu o ninsoare de tristețe
Și  vreau pe  lângă neputere
S-adaug vise îndrăznețe.

35
Aripile-mi ca și o zare
Voiesc să aibe totu-n sine
Umplându-se cu vânt și Soare
Și-n propoziții de lumine,

În setea dalbă de minune,
În cristalinul de speranțe
Și-n rugăciune, rugăciune
Ce poate-n cer să mă înalțe.

36
 Basm real

Cerbii mei cu-argintul palid
Luna ce-l turnă din toamne
Vă găsiți spre ceruri cale
Să-nmuiați în stele coarne.

Bronzurile ce căzură
Pe poteci din codri-n ruguri
Au vopsit mistreți pe zgură
Cu-nroșirea de amurguri.

Ploaia stelelor ce cade
În tăcerea liniștirii
Bouri înstelă-n balade
Pe poienile-asfințirii.

Inorogi  în herghelie
Ies din codrii cei albaștri
Ca să prindă apă vie
Și să pască printre aștri.

Cum se-ntâmplă  că pe-alături
Ei se duc - eu stau în urmă
Prins de gheață și omături
Zmeu acufundat în humă.

Cum m-aș repezi cu-ntregul
Din neputincioasa tină
Pe-urma  lor ca tuaregul*,
Dar mă țin de rădăcină.

De mă  zbat ca rug în beznă
Înecându-mă-n țărână
La-nceput până la gleznă,
Până-n brâu, și la piept până.

Cu aripele măiestre
De pe munte și din vale
Trec poveștile buiestre
Clătinând din cap cu jale.

Iar eu nu știu cum se face
De cătușa e mai strânsă
Nu mă pot ticni în pace
Om cu soarta lui deprinsă.

37
Vise-mi vin din înainte
Lângă mine să ofteze
Și cuvinte, doar cuvinte
Îmi înșiră ipoteze.

De m-am stins câte oleacă
Toamnă tristă ce se duce
Obosit ca un mesteacăn
Înclinat înspre răscruce.

Când trecu, dar nu din vise,
De-undeva, dar nu e vântul
Peste zilele-mi proscrise
Într-o zi de ger Cuvântul.

Nu-L credeam cum se citește,
Nu-L știam cum se atinge,
Dar mi-a dat dumnezeiește
Viață-n suflet și în sânge.

Din argilele supuse
Lăsai straturi să rămâie
De la piept la brâu ajunsei,
Din genunchi înspre călcâie.

De pășii zvelt pe cărare
Îndreptat Păun de munte
Cum cântarea din cântare
Sufletul o vrea s-asculte.

Iar în nopți s-aprind legende
Și trăiesc alături basme...
Cine-ar spune că-s agende,
Cine le-ar numi fantasme.

Inorogi cunosc de-aproape,
Mângâi cerbi cu palma blândă,
Bourii mân să se-adape
La cascada spumegândă.

Nu-s doar ca odinioară
Un închinător poveștii
Căci povestea cea mai rară
Viața mea o povestește.

*Tuareg - nomad din Sahara.

38
 Bigotism

Vântu-mi dă în ochi cristale
De olmazuri și de gheață
Fără nici un pic de jale
Ca să-mi las calea din Viață.

Mă înclin înspre durere,
Mă închin în umilință
Căci să merg nu am putere,
Să mă-ndrept nu am putință.

Poate, poate o să treacă,
Poate, poate se va stinge
Și se zbate un mesteacăn
Ca un pește în cârlige.

Își tot varsă iar amarul
Printre coamele de vânturi...
Neclintit e doar stejarul
În arame și arginturi.

Mi-l aleg să-mi fie preot,
Sacerdotul iernii mele
Să mă mângâie de greul
Căzător din dalbe stele.

Să m-ascund după tulpină
Rămânând în rugăminte
Fie fără de lumină,
Fie fără de cuvinte.

Doar așa pierzând avântul
Îmi las crezul și privirea -
Principalul numai vântul
Să nu-mi biciuiască firea!

39
 Boare fragedă de seară

Boarea  fragedă de seară
Se prelinge din vecie
Peste fire de năgară
Și prin puf de păpădie.

Se amestecă-n tăcere
Molcomirea ei stângace
În frunzișuri liziere
Ostoindu-se în pace.

Pe-undeva se mai agață
De vreo-nchidere de floare
Ori atinsă-i de  povața
Bulbucirii  din  izvoare.

Mai  ridică  din înfrângeri
Stele prăbușite-n cetini
Probozind duioasă-un înger
C-ajutorul nu le dete.

Glas de pasăre buimacă
Își culege din ariniști
Luna unde se apleacă
Luminând pete de liniști.

Mă-nconjoară  și pe mine
Brațele ei răcoroase
Și o văd  numai cum  vine,
Dar nu simt ca să mă lase.

Văzu-mi drumul său îl  pierde
Nedorind din loc să plece
Când nu prinde  viață verde,
Ci luceafărul doar rece.

Doar Cuvântul mă dejugă
De sfială pentru Cale -
Mă preling și eu o rugă
În îmbrățișarea moale.

Îi spun Vieții ce mă-ntreabă
Dacă nu am o nevoie
Că  nu-s stea căzută-n iarbă
Din începerile ploii.

40
Ci m-aplec în dorul serii
Ca răchita lângă ape
Citind versurile verii
Care zic  așa aproape.

Ele trec fără cuvinte
Curg în inimă-mi ca-n mare...
Seară dragă și cuminte!
Seară fără-asemănare!

41
 Brigantine, brigantine...

Rupe-n două brigantina
Timpul pojghița ce-și prinse
De-a îmbrățișa Lumina
Cu-avântările aprinse.

Și pe colți de val se-nalță,
Și prin cântec de sirene
Înspre viață lăsând ceață
Forfotiri cotidiene.

Părăsind tihna ce zace
Baltă-n lăsături de humă
Ea aleargă după pace
Parcă ea n-a fost în urmă.

Trecând zbuciume în spume,
Noaptea grea și îndelungă,
Iar se duce de la lume
Ca în lume să ajungă.

„Pentru ce s-alergi buiacă
Când rotund este pământul
Numai vremea ca să-ți treacă,
Singură să-ți știi doar cântul?

Apele sunt toate ape,
Cerul cer e pestotlocul
Că-i departe, că-i aproape
Irosești degeaba focul...”

„De ești pus la legătură
Ce mai poate să te mire
Numai cerul tău din gură
Vrea o nouă ghiftuire.

Noaptea când de zori e ruptă
Alte-s boabele de rouă,
Apa - da, dar altă luptă,
Zarea - da, dar zare nouă.

Dorul trece peste margini,
Peste zări visele cată,
Înălțate-s trei catarge
Ca trei rugăciuni deodată.

42
Velele cu vânt sunt pline
Și avântu-i libertate
De-asta zboară brigantine
Chiar de nu-s înaripate!”
Victor Bragagiu

43
 Brumar (noiembrie)

Vântul trece pe silabe
Pe covor de frunze strâmbe,
Stele afirmații dalbe
Vor pe ceruri a aprinde.

Și e liniște și pace,
Și amirosă-a culoare
Anotimp de neîntoarceri
A plecării peste zare.

Și-i muțeală și durere
În vâsliri de-aripă curbă
Din tăcere în tăcere
Doar tristețea de mai umblă.

Iar oftează arbori sinceri
Fără straie și poeme
Când ploi grele cu alice
Bat în creștetul ce geme.

Rebejiți și negri-n ciocuri
Corbii glăsuiesc sfârșitul
Și pe vânt în cazaciocuri
Râd că viu e infinitul.

O-nsurire generală
Și de minte și de straie
Unii văd lumea în boală,
Alții se visează-n raiuri.

Șoareci și țărani în șură
Odihnesc văzuri mărunte:
Orice suflet spre căldură
Caută cărări și punte.

Tot mai des din ziua de-astăzi
Fug cu gândul înspre mâine...
Toamnă,-a vântului nevastă,
Tu te duci,  iar noi rămânem.

Despuiat de dor și vise
Necăjit fără pricină
Eu ascult doar cum sunt scrise 
Propoziții de lumină.

44
Le citesc cu doru-n sânge
Și cu inima întreagă
Că o vreme tristă-n stingeri
Mi s-apropie mai dragă.

Iar mâhnirea mi se rupe
De-amorțirea asta pală
Precum cântă viața stupii
Chiar și-n iarna triumfală.

Însă eu sunt fără știre
Că  în jalea-mi omenească
Litere de fericire
Au pornit să-nmugurească.

45
 Brumărel (Octombrie)

Pe covorul de aramă
Potrivit din frunze strâmbe
Timpu-și pune-o monogramă
Voind lumea să o schimbe.

Și cu vântul - doi prieteni
Trec nepăsători de grele
Din lichenii moi din cetini
Culegând parfum de stele.

Se ridică-n cărăruie
Care fuge-n vârf de munte
Cu văzduhul de gutuie
Dus în pletele cărunte.

Convorbind - doi frați de cruce,
Păunași din codrul verde
Timpul vremile își duce,
Vântul frunzele le pierde.

Schimbând plumbul cu seninul,
Înălțimea pe cădere
De înăbușă pelinul
Orice slovă de durere.

Simt cum sunt lăsat în urmă
Printre notele de file
Curcubeie ce,  în humă,
Cad din  ramuri și din zile.

Vreau și eu pe-a lor cărare
Să alerg în libertate,
Dar sunt greu așa de tare
Foi că țipă  sfărâmate.

Și îmi dibui cu piciorul
Cu atenție o cale
De mă lasă viitorul
Părăsit demult în vale.

„Doamne! - zic - sunt ca un vierme
Cătinel, fără priceperi
De-am rămas cu mult de vreme
Cu ciurlani rotunzi prin stepe.”

46
Iar cei doi, fără cuvinte
Se tot duc și nu mai cată
Înainte, înainte
Neprivindu-mă  o  dată.

Îi privesc cum duc ei cârduri
Peste cercul crunt de zare
Pierd speranțe și scap gânduri
Ca pe frunze căzătoare.

Cu mișcările-mi încete
Ca să mângâi vreau blestemul
Strâng doar foile-n buchete
Ca să le citesc poemul.

Mai rămas, rămas de viață
Și mai strâns lipit de glie
Cu plecările în față
Și cu toamna-n poezie.

47
 Căderi de petale

Din livezile înalte
Cad petale, cad petale
Cu-nvârtiri întortocheate
Și ciudate rotocoale.

Din azurul atmosferei
Ele-au prins tării de astre,
Iar din dorul depărtării
Strălucirile albastre.

Idealul de pe stele
L-au atins cu linii frânte,
De la visele rebele
Nesupunerile-nfrânte.

Flori căzute cu argintul
Nerecunoscând vreun doliu
Au îmbrățișat pământul
Să-i devină un lințoliu.

Să închege zare-n zare
Țesând fumurile-n nouri
Cu durerile de floare
Doar rămase în ecouri.

Și din soarta lor căzută
De pe piscuri până-n poală
Înflorirea începută
Arătând-o ideală.

Dar se pierd, când ghioceii
Rugile și le-nălțară,
Sângele îl dau să-l beie
Înflorirea-n primăvară.

Cu sămânța lor de gheață
Să ne cheme, să ne mire
De-a-nțelege că o Viață
Dată e pentru Iubire.

48
 Căi

Calea noastră-i sub picioare
Și de pași este stropită
Să ne ducă peste zare
Proaspătă ori obosită.

Ea trăiește în cuvinte
Supărate și-nțelepte
Printre cruci și oseminte
Care strâmbe, care drepte.

E țesută și din gânduri
Zbuciumate și fricoase
Înțeleasă printre rânduri
Lângă slovele frumoase.

Se aburcă strictă-n inimi
Fără-nvățături de carte
Că nu este nimeni, nimeni
Ca în locul tău s-o poarte.

De te iei după o altă
De exemplu ca să-ți ție
Ți-or stâlci-o tălpi de gloată
Ca mai mult ea să nu fie.

Vei umbla și tu ca toții - 
Unde nu vrei te vor duce
Precupeți, obraznici, hoții
Fluturând cu lemnul crucii.

Îți vei spune: Încă-oleacă -
Iată norii fără ploaie!..
Înspre țarina săracă
Simțind anii cum te-ndoaie.

Ți s-o termina exodul
Sub o piatră din deșerturi
Aruncat din calapodul
Din întreg ce face sferturi...

Duhul Vieții, Duhul Vieții
Poate Calea să-ți arate
De nu ești cu două fețe
Și-nsetat ești de Dreptate.

49
Dacă frate îl consideri
Și nu dai să îl atingă
Diotrefii ce în lideri
Tot se stăruie să ningă.

Și de turme în extaze
Să-L păstrezi ca pe-o avere
Vei vedea Crucea din raze,
Fericirea în durere.

În versetele gingașe
Așa mute pentru oameni
Vei păși condus de Pașii
Peste primăveri și toamne.

50
 Calculare

„Toamna se numără bobocii!”
Așa ne-nvață o zicală,
Dar cum ne amăgesc excrocii
Adăugând cifre de fală!

Știind belșugul c-o să vie
Putem să nu luăm în seamă
Câtă retorică pustie
Trufașă după ea ne cheamă.

Apoi doar plescăim din buze:
Cum s-a-ntâmplat așa în viață
Că drumu-i în căzute frunze
Legate-n ațele de gheață.

Nădăjduisem numai roade
De-a socoti cu mintea rece -
Regretul supărat ne roade
Că număru-n deșert ne trece.

Și curge timpul, băutura
Cea veselă închisă-n doage,
Noi, beți, iar înjurăm doar gura
Ce-n gol putuse să ne bage...

Cu Soare trec azi prin livadă:
E zbor atâta și lumină!
Nu caut nici un fel de roadă
Sub bolta largă și senină.

Chemarea-n ceruri mă îndeamnă
Și-i cred Speranța depărtată:
Bobocii se măsoară-n toamnă,
În primăvară ei mă-mbată –

Cu prospețimea și seninul,
Cu înflorirea și frumosul
Și-s beat uitând demult cum vinul
Își poartă gustul și mirosul.

Și dacă toamna mohorâtă
M-avertizeză cu abacul,
În primăvara-mbobocită
Îmi pierd valoarea mea cu sacul.

51
Trăiesc fiindcă se trăiește
Și cred fiindcă am Credință,
Iar socotirea, pe-omenește,
O las să scadă-n Pocăință.

Plecat sunt din numărătoare,
Din socotințele livide,
Ca pe-o minune, orice floare
O întâlnesc când se deschide.

Și ce mi-s numere precise
Cu jalea lor că-s prea mărunte
Când înfloresc atâtea vise
Sub argintările cărunte.

Umfle-nțelepții toți bojocii
De-a prezenta mai larg minciuna:
Mă fericesc deplin bobocii
Pe astăzi și pe totdeauna!
Victor Bragagiu
victorbragagiu. blogspot. com

52
 Cale de cuvinte

Miroase a văzduh cu ger
Și Soarele și-arată dinții
De la o margine de cer
În calcule punând arginții.

Răsună-a rece și uscat,
Din dalb s-aud negrele pete
Și aburii s-au ridicat
De la pășirea pe-ndelete.

O zi senină ca un dor
Ce-ar vrea spre înălțimi celeste
Din recele strălucitor
Să se înalțe în poveste.

Oricare drum s-ascunde nins
De parcă n-ar vrea să se vadă
Și orice pas scrâșnește strâns
Rupând cărare prin zăpadă.

Parcă-n a pașilor mei tact
Timpul se numără și curge
În față-n frig un câmp intact,
Iar o cărare-n urmă-mi fuge.

Ce punct doresc din orizont? –
Ceru-i curat în întregime
Că singur îmi formez un front
Din aspirări spre prospețime.

Nu desenez pe nea căi noi
Ce-ar vrea ceva măreț să spună
Înaintăm doar amândoi
Eu și cărarea, împreună.

La dreapta,-n  stânga e omăt
Pe pagina imaculată
Îmi scriu poteca de poet
De Viață cum îmi este dată.

Când limpede și-nveselit
Sărind cuprins de bucurie,
Pășind mai rar și obosit
Târându-mi pașii prin câmpie.

53
Trăindu-mi viața pe pământ
În simplitatea respirării
Cuvântul când îmi dă-n avânt
Cuvintele peregrinării.

Înspre deschiderea de zări
Duhul din inimă mă-mpinge
Și inedite depărtări
Cu pașii Calea mea învinge.

Rămasă, poate,-n câmpul alb
Șerpuitoare cicatrice,
Iar răsăritul cel rozalb
O va sufla de pe colnice

Și nimeni nu-și va aminti
De cărăruia-n puncte, puncte
Din zi de primăvară și
Din aerul înalt de munte.

Dar ce mi-i mie – eu pășesc
Neașteptând ce-o să se-ntâmple
Scriind avântul meu ceresc
În rugăciuni de slove simple.

Cu orice buchie și pas
Trecând luminile geroase
De la popas înspre popas
Calea din lutul meu mă scoase.

Să ducă într-un  Duh senin
Departe de arginți din minte
Spre înălțatul cristalin
Înariparea de cuvinte.

Eu fericit să fiu nespus
În veac cu orișicare clipă:
Zbor -  în Cuvântul lui Isus
Și Căii scrise - o aripă!

54
 Cale veșnic nouă

Țin cu privirea magii
Luceafărul în față
Nu buchisind prin pagini -
Trăind curați prin viață.

Lătraturi de primejdii
Se-aud din părți și urme
Cer preoți din odăjdii
Cărarea să și-o curme.

E doar o rătăcire
Și țelul lor și vrere
Căci visul de iubire
E fără de putere.

Datori sunt să rămâie
În scripte și în temple
Științe de tămâie
Să poată să contemple.

Dar nu să umble-aiurea
Prinzând stele pe dealuri
C-or da în nicăiurea
Cu-aceste idealuri.

De îi va râde-o lume
De calea lor beteagă
Și își vor pierde nume
În depărtarea largă.

Dar după vreme-n vreme
Ei s-au întors încoace,
Erau ochii lor steme
Puternice de pace.

Spuneau din piept și gură
Că s-a născut un Rege...
Dar nimeni nu putură
Să-i creadă, se-nțelege.

De parcă nu plecară
Ori n-au putut să vie,
Dar craii se plecară
Să-nvie-n veșnicie.

55
Azi alți pornesc spre zare
Când raza pocăinței
În inimă răsare 
Luceafărul Credinței.

56
 Când asculți ce spune frunza...

Plopul seamănă cuvinte
Din gândirile de frunze
Parcă-ar spune un descântec
Lipăind ușor din buze.

Vântu-n spuse se încurcă
Prelingându-se-n otavă
După-un stog supus de furcă
Se oprește în zăbavă.

Lângă el, lungit pe coate
Ascult rime de pe file
Căutând o libertate
Într-o scurgere de zile.

Iar vocala  vine-amară
De învață peregrinul
Să se-aplece înspre seară
Citind cimbrul și pelinul.

Cui i-i oare ce mai cred eu
În durerea de mirozne
Arborul când e aedul,
Iar eu om crescut din pozne.

Cine îmi va spune oare
Ce dă-n mine suferința?
De ce sufletul mă doare
Când mă stoarce neputința?

De ce-n viespe văd doar fiere,
Iar în om - schimonosire
Și ecoul de putere
Zvon pustiu e-n amintire?

Susură pe tâmple șoapte
Zic de-o viață fericită
Și-mi aud ruga din noapte
Toată-n stele repezită.

După-amiază-i miezul nopții
Bezna dă să treacă zorii
Se întorc prin spița roții
Înspre viitor cocorii.

57
Și prin tremurul de toamnă
Un inel de an se cheamă
Slove-n aur se îndeamnă,
Versurile în aramă.

Vântu-argintul și-l va cerne
Sub obezi de curcubeie
Va țipa crivățul iernii
Ca suspinele femeii.

Zgribulit în spaimă lutul
Va fi-n umbre de poveste,
Dar e veșnic Începutul
Viața căci eternă este.

Este-o trecere de valuri
Și-o poemă de brândușe,
Setea pentru idealuri
Zdrobitoare de cătușe.

Într-o luptă pentru Viață
Începându-se din muguri
Că-i din  seară-n dimineață,
Că-i din zori până-n amurguri.

Creșterea e o schimbare
Ce urmează-o nouă cale,
Este-un Soare și o zare...
Este-un deal și este-o vale.

E-o năvală în Iubire,
În azur din greu de tină
De la cruci din cimitire
Înspre Crucea de Lumină...

Mă încântă-a zilei ie,
Prind  frunzișul ce îmi spune...
Și-i atâta poezie...
Și-i atâta-nțelepciune...

58
 Când, uneori...

Mai gem și eu atins de-o greutate,
Mă uit cu teamă uneori spre zare,
Însă-mi aduc aminte de un Frate
Care în beznă îmi aduse Soare.

Mă mai frământ că - mâine ce-o să fie
Când ziua se arată-așa precară,
Dar știu că un Prieten mi-a dat mie
În traiul meu o nouă primăvară.

Nu vreau să mă pornesc a fi retoric
Însă din suflet caut doar a spune
Și fie că repet doar anaforic:
Salvarea mea îmi este o minune!!!

Mulți vor vesti cu versuri mai frumoase
Precum cântară până și la mine -
Cuvintele-mi prea simple și sfioase
Mă țin în neputință și rușine

Că nu pot mulțumi cu-așa tărie
Ca orice om să poată a cunoaște:
Isus mi-a dat iar viață... Viață mie
Și-n suflet îmi sădi un veșnic Paște!

Când eu nu mai puteam de-acum a duce
Blestemul meu de trai fără trăire
Cu dreptul răstignitului pe cruce
Cristos mă-mbrățișă cu fericire.

Și îmi dădu Credința Învierii,
O Viață nouă îmi sădi în sânge
Că eu - un mort în centrul primăverii
Pornii de-odată cu petale-a plânge!

Iar tâmplele-mi cu-argintul de tristețe
De nenorocuri lustruite-ntruna
În dalb au tresărit spre frumusețe
Ca să rămână-n ea pe totdeauna.

În iadul unde geamătul e cântec
Prin moarte Domnul a putut să vină
Din socoteli mărunte pentru pântec
Să mă conducă-n Țara de Lumină.

59
Și, uneori, când am frică de viață
Că aș dori să mă ascund în jale
Isus îmi spune:„Este dimineață
Ne-așteaptă Primăvara noastră-n Cale!!!”

60
 Când...

Când bălăiorul Soare salută cu o rază
Privirea mea-nsetată din întuneric gol
Inima mea-i răspunde preafericită oază
Din cea mai mândră floare la urme de nămol.

Când dimineața curge din vârfurile știrbe
De ghețurile roase în ape azurii
Eu o salut din suflet cu strigătul de triburi
Ce călăreau odată sălbatici bidivii.

Cu-ncărunțirea rece de la-nghețarea Vieții,
Cu fața ponosită de cruntele-i furtuni
Cuprind iar răsăritul cu ochii tinereții
Ce clocotesc Lumina ca râvna-n rugăciuni.

Și zorii mă-mpresoară așa prietenește
Bătându-mă pe umăr ca pe-un bărbat oștean
Că tâmpla-mi înțeleaptă nu se mai argintește
Restituindu-i râsul copilului bălan.

61
 Cărăruia mea spre munte

Cărăruia mea spre munte
Prin șuvoaie-i de secunde
Le străbat  fără de punte
Prin vârtejuri și prin unde.

Din răpuneri în apusuri,
Prin tămăduiri din rouă,
Risipind  haine de plusuri
Canonesc  o viață nouă.

Pe alături - semănate
Parcă-ar fi de mâini de îngeri
Tot corole parfumate
Neștiind despre înfrângeri.

Întind palma spre-orice  floare
Ea spre mine  dă petale
Și prin razele de Soare
Pipăim aceeași cale.

Își apleacă crengi arțarul
Îmi înalț spre dânsul brațe
Parcă-am împărți amarul,
Parcă-am aduna  speranțe.

Iarba-n văz mi se ridică
Mă înclin în spus de gură
Scăpătându-mă  în frică,
Înălțându-mă-n statură.

Mă surprind în centrul zării
Fără limite-n destine,
Iar chemarea depărtării
Mă îmbie după sine.

Nourii  albesc zulufii...
Ce copil privesc eu totuși
Înstelările de nuferi,
Prospețimile  de lotuși!

Înflorit parcă îmi este 
Sufletul  o  păpădie:
Vrea cu mine o poveste
Noua Viață să o știe.

62
Iar Ea cheamă-ntreg pământul
Spre-nălțare de la humă...
Mi se rupe-n sus avântul
Fără a căta în urmă.

Nu sunt  singur în pășire
Prin puhoaiele de vreme,
Că-i o Cale  de  Iubire
Și nu am de ce mă teme.

63
 Caravele

Zbârnâie umplute vele
Aripe să se înalțe -
Arcuite caravele
Îndrăznesc după speranțe.

Înainte e misterul,
Iar în urmă încă-o zare
Și catargele cred cerul
Tremurând de încordare.

Marea le înfige-n proră
Colții amărui în spumă
Pe când ele-o auroră
Cu visări adună-n sumă.

Slobozesc apusuri roșii
Măreția de petale,
Pe alături albatroșii
Camarazi le sunt în cale.

Plouă stelele pe ape
Ce-au tihnit în pacea nopții
Și e ceru-așa aproape
Și egal în echinocții.

Sunt uitate uragane
În splendorile astrale
Scutură pe-alături anii
Cu inele anuale.

Dintre plescăituri surde
Tresărinde-n somn de frică
Un glas sincer se aude
Inima cum și-o ridică.

Cântă-n centrul depărtării
Vocea-n notele uimirii
Slavă Aripelor Mării,
Slavă Cerului Iubirii.

64
 Ce-aș fi de-aș fi

Ce-aș fi de-aș fi fără Credință?
Ceva ascuns de-orice lumină
Tot socotind din neputință
Cum rolul lui i se termină.

Un stârv de carne ce se strică
Iar amăgindu-se cu fapte,
Momâie împăiată-n frică
Temându-se cumplit de moarte.

Întemnițat de soartă-n fire
Scăpând din bale după stele
Și egoist numind iubire
Doar niște simțuri mărunțele.

Ce-aș fi fără Credință, oare?
Iluzii, vise prăbușite,
Numai ca frunze două aripi
Prin alte file ofilite.

Părinte-Ți mulțumesc de Viață
Mai sus de pofte și imagini
Când aflu Dragostea măreață
Ce n-are-nchipuiri și margini!

65
 Cercuri... cercuri...

Cercul zării înconjoară
Înălțarea-mi de catarge
Și doar păsările-afară
Trec cu zborul peste margini.

Eu în frunzele ucise
Îmi îngrop picioare goale
Când în arbori sunt înscrise
Iar inele anuale.

Și oftez că sunt prea sincer
Judecându-mă-n prezentul
Căii ce-ar vrea să despice
Mările și continentul.

Că nu pot pleca din crugul
Ce m-a prins belciug în fire
Și mi-s zorii și amurgul
O durere și-o iubire.

Întorcându-mă întruna
De-unde m-am pornit a duce
Dintr-un lut luând cununa
Și-ngropând-o iar sub cruce,

Aud pomii plini de rod în
Toamnă, clipă și epocă -
Verighete de logodnă
Rădăcini cum le sufocă.

Și îmi zbat, copac în freamăt,
Zalele de neputință
În ucenii pline-n teamă
Ucigașe de credință.

Mai încerc cu vreo idee
Să prind raze jucăușe
Însă nu pot curcubeie
Să încapă în cătușe.

De rămân tot mai departe
Într-un trai fără de viață
Cu versetele de carte
Amăgindu-mă-n  speranță.

66
Ci încrederii de minte
Nu i-i dat ca să pătrunză
Într-o inimă fierbinte
Strângând aurul de frunză.

Și din case, și din hore
Răstigniri ce port pe frunte
Mi-am rupt lâncedul valorii
Și am plâns pentru o punte.

Iar apusul mi se stinge
Tremurând gingaș și firav
Vremea asta toată-n plângeri
Mai deloc nu mă mai miră.

De prin joi și până-n miercuri
Vântul îmi îndoaie pagini,
Iar pe ape cercuri, cercuri
Îmi sfărâmă din imagini.

După inimă, în teamă,
Singur ce nu-o pot pătrunde
Cineva de-abia mă cheamă
Printre frunze muribunde.

Un cocor căzut că strigă
Ori un înger, mai degrabă,
Întunericul și frigul
Se uimesc de-un fir de iarbă.

Îmi răspunse o Coroană
Numai spini și numai sânge:
„Leapădă-ți calea sărmană
Nu mai plânge, nu mai plânge!

Uită  țoale de religii
În minciună și în scene
Cu mândrie de vestigii
Astupând pofte mirene.”

„Doamne!-am spus - mi-i toamna frântă
Îngropată-n orizonturi
Întunericul din trântă
Tot penindu-mă de-aconturi.

Să rămân mereu iar cum îs:
Tot o filă-așa uscată
Viitor pustiu și humus

67
Cu o dogmă învățată...”

„Lasă litera și lemnul,
Ci primește vers de muguri
Și-al-aripilor îndemnul
Te vor trece de lănțuguri,

De palatele în fală
Și-n cântări de pușcărie - 
Cercul tău într-o spirală
Eu l-am rupt pentru vecie.

Hai cu Mine în Lumină
Peste oboseli de vreme,
Huma ta din rădăcină
Cât n-ar vrea să te mai cheme.

Pune-ți sufletul în vele,
Lasă-ți frica ta și anii
Și vei trece peste stele,
Peste mări și oceane!”

68
 Ciocârlie

Orice melopee-i stinsă
În aprinderea de Soare,
Lia-ciocârlia însă
Varsă sufletu-n dogoare.

Poate vrea să-mprospăteze
Câmpul prins în uscăciune
Și să-i dea speranțe treze
Într-un har de rugăciune.

Florile împovărate
De canicula nebună
De-o aud, spre libertate
Avântările adună.

Frunze-buze se îmbie
Cu foșnirile încete
Ca să bea din Poezie
Bucurându-se de sete.

Iar corolele din iarbă
Înălțară și stamine
Melodia să o soarbă
Ca pe-o apă vie-n sine.

Numai spinii de holeră*
Ce se cred ca universuri
Mai înghimpă-n atmosferă
Doar disprețuri pentru versuri.

Că ea face numai larmă
Goală și zăngănitoare,
Iară ghimpii lor ca armă
Feresc lumea de cântare.

Lia sură și incultă,
Sinceră, fără efigii
Cântă celor ce-o ascultă
Cât și celor din religii.

*Xanthium spinosum - plantă erbacee
înaltă de 15-80 cm, ce are la bază
frunze prevăzute cu spini.

69
 Clipă de Lumină

S-a revărsat pe toamnă Soare
De-a dispărut oricare jale
De parcă-au înflorit bazaruri
Cu-mpestrițări orientale.

Culorile își potopiră
Mirozna lor înspre vedere
Că ochii-mi încântați se miră
Când văd atâtea giuvaiere.

Totu-i întreg, nu-i loc de sferturi
În  însoririle  depline
Chiar vântul s-așeză alături
Nu mai puțin uimit ca mine.

Și-n  înflorirea  luminoasă
De aurore-n curcubeie
Inima mea copilăroasă
Desculță caută s-o ieie.

Doar o minută înainte
Sub norii grei de-nvinețire
Nici nu găseam ceva cuvinte
De întristare și mâhnire.

Iară acum tot în minune
Lucindă în apusul vieții
Iarăși o slovă nu pot spune, 
Doamne, de-atâta frumusețe!

Și mă gândesc de ce pe limbă 
Avem atâtea șiretenii
Când sufletul ne este nimbul
Splendoarea-n jur când se așterne.

Tăcut, dar fericit de clipă
În mine-o sorb ca să rămână
Ca o-nălțare de aripă
Cu toată limba mea română.

70
 Colți de mare

Marea colții își înalță
Parcă vrea ca să oprească
Și Credință, și Speranță
Date-n viața omenească.

Argintiu lucind cu spumă
Mestecă tăios prin raze
Strălucind cu plumb de humă,
Asmuțind spre mine  groaze.

Vrea  să prindă aurora
Ca să poată de-a o sparge
Încolțind sălbatic prora
Întărită de catarge.

Eu țin visul și timona,
Îmi port inima și pasul -
Îndreptată mi-i agona
Cerul cum îndreaptă vasul.

Fără puncte cardinale
Doar o stea de sus mi-arată
Încotro mi-i dor și cale
Unde mi-i pornirea toată.

Ochii mei peste inele
De-orizonturi vor să fugă
Foșnesc velele sub stele
În cuvintele de rugă.

Inima mi se avântă
Peste lacăte de zare
De sus pânzele cu vântul
Mă atrag în depărtare.

Îmi aud numai  catargul
Care scârțâie în noapte
Nu văd bine cât e largul -
Și mai bine-i asta, poate.

Râvna mea-i  printre  luceferi
De-nserare și-nzorire
Și ușoare marafeturi
Mi se duc ușor din fire.

71
Freamătă de-asupra vele
Prinzând vânturile-n piepturi
Toate patimile mele
Peste bord sunt fără  drepturi.

Pânzele  mele  întinse
Îmbătate-n aer jilav
Constelații imprecise
Mi le picură pe filă.

De greșesc, fără cuvinte
Îmi îndreaptă strict siajul
Blânde palme de Părinte
Încrezându-mi  iar curajul.

Mă îndeamnă albatroșii
Aripile arcuindu-și,
Asfințiturile roșii
În apus iarăși își prind uși.

Și mă duce velierul
Curmeziș tăind furtuna
Fericind corăbierul
Cu victoria întruna.

După  vetrela  Nădejdii
Eu trăiesc sorbind lumina
Peste valuri și primejdii
Dârză-mi trece  brigantina.

72
 Compunere

Cum să nu se facă oare
Întristarea să mă-mplânte
Când se-nalță-n cer cocoare
Ca și versuri după cântec?

Și cântarea-mi duc departe
Dezlipind-o de la mine
Unde noaptea nu e noapte,
Iar ninsoarea-i de lumine.

Că străină mi se face,
Parcă uit cum ea se cântă
Amăgindu-mă că pace
Am găsit dreaptă și sfântă.

Ele-n trâmbițe se-ndeamnă
Îndreptate pe direcții
Lepădându-mă în toamnă
Mai puțin ca interjecții.

Iar urmează cârduri, stoluri
Singuratice,-n avalme...
Eu n-am aripi și nici zboruri
Numai bătături în palme.

Despărțirea se întâmplă:
Jos - puterea, sus - avântul
Strălucește lângă tâmplă
De la plată doar argintul.

Sufletul strigă din brume:
„Măcar chipul lui luații!”
C-am rămas și fără nume -
Literă în ecuații.

73
 Contemporan

Valorificând gândirea
Pe cântarul folosinței
Vom da-n lături cu Iubirea
Și Nădejdile Credinței.

Va mai șterge și Visarea
Calculul pentru tejgheaua
Care-ar spune că Onoarea
Ne golește doar haznaua.

Dragostea de Frumusețe,
Antipatii de grămadă
Unde ai putea povețe
Să tot dai ca să se vadă.

Dar va crește-n greutate
Amăgirea și hâtria,
Mărunțișurile toate
Date cu ipocrizia.

Fapte de a strânge zarve,
Țeluri cu-orice preț făcute:
Speculația lui Darwin
Oportunități dă multe.

Să rămâi doar o momiță
Nepăroasă, se-nțelege
Scuipând Țară și Credință
Cu ascunderea de lege.

Mai mă scutură fiorul
Întrebarea când insistă
Cum ar mai trăi poporul
Pe balanță darvinistă?

Nu degeaba rău se scrie,
Se pictează-atâta ură,
Iar curvie și hoție
Peste-s orișice măsură.

Caci deschise-s puse-n talger
Gânduri doar ce dau profitul
Și prostia în jos trage
Omul nou... preafericitul!!!

74
 Corăbioare

Când o furtună zbate-n mine
Ca apa între-nguste maluri
Împrăștiate brigantine
Își pierd direcția prin valuri.

Doar le privesc pierdut și-n jale
Dezlănțuirea cum le sparge
Și ferfeniță sunt petale
De pe-nălțarea de catarge.

Iar ele răstignite toate
Pe-a uraganului urgie
Nu înțeleg că-n libertate
Mai poate plânge o robie.

Nepricepând în care lume
Au nimerit de la Iubire
Mușcate-n colți haini de spume
Cu ură și cu îndârjire.

Cum viața ar putea să aibă
În primăvară așa față
Când ele cugetară-n grabă
Că va fi numai dimineață.

Eu strig atunci cu disperare:
”Isuse, șterge-mă de frică
Că în această spulberare
Nu pot să înțeleg nimică.

Mă doare orice rădăcină
Și mă sufocă-adânci ecouri...”
„Să fie-a spus Isus - Lumină!”
Și Soarele a rupt din nouri.

Iar marea parcă rușinată
Talazuri și le-a tras de mână
Și zâmbetul sfios de fată
Îl înflori ca să rămână.

Corăbioarelor boțite
Încă nu le venea să creadă
Cu tachelajele-ncâlcite
Că smulse sunt din debandadă.

75
Mi-i incomod că le purtasem
Prin vijeliile urlânde,
Dar nu prin zile luminoase
Cu melodii dalbe și blânde.

„Făgăduiesc - voi ține-n mine
Doar avântări spre zări și stele!”
Iar brigantine, brigantine
Zâmbiră-n zdrențele de vele...

76
 Crăciun obișnuit

Se auzeau scrâșnind doar pașii
Rupând argintul de zăpadă,
Iar printre crengile golașe
Puful astral cădea grămadă.

Și era liniște și pace,
Tăcere beznelor supusă
Cu o credință-n carapace
Sălășuită și ascunsă.

Cu-mpotrivire înspre friguri
Ființa ce mi-o-ncătușează
Înțelegându-mă prin singuri
Cu-o lumânare-n loc de rază.

Cu vise fragede și hâtre
Un trecător prin viața mută,
Deschizător de alte pârtii
Pe Calea Robilor căzută.

Doar că răspunsul la visare
Erau sub stelele străine
Un întuneric fără zare
Și-o viețuire fără bine.

Strângeam registre de cadastre
Mai lângă piept, mai după mână
Când inima nopților noastre
O prinse Pruncul de Lumină.

De-o prefăcu în rugăciune
Înspre Iubire avântată
De la măreața-nțelepciune
Ce știe bine lumea toată.

Am râs atunci ca clopoțelul
Printre bătăile în toacă
Și mi-am găsit deodată țelul
Cu libertatea ce se-mpacă.

Pășesc acum pe-o cale vie
Din interesul de merinde
Și noua mea copilărie
Colindă lumea s-o colinde.

77
 Crăciunul în florar

Poate s-a gândi vreo unul
Că n-am mintea sănătoasă:
Astăzi a venit Crăciunul
Și-l primii la mine-n casă.

Blond copil ca și florarul
Ușa-n tihnă o deschise -
Poate a-ncurcat orarul
Unde datele sunt scrise?

Mi-a surâs cu zâmbet moale
Și privire azurie,
Iar căpșorul în petale..
Floare vie, floare vie.

I-am răspuns cu glasul sacru
Versuind ceva versete,
Dar...„De ce ești așa acru
Și obtuz ca un perete?”

Mi-am frecat mintea la tâmple:
„Ce să fac, Doamne, cu mine?
Așteptând ce-o să se-ntâmple
Izvorăsc numai suspine.

Am probleme și... probleme,
Iar mă tem că mâine... mâine...
Declamând idei supreme
Calculez cât face-o pâine.

Mi-i rușine chiar de gâște
Care zboară-n primăvară
Tot temându-mă de „niște”
Și pitindu-mă c-un „dară”.

Nu-mi mai potolisem gândul
Auzind ca o mirare:
„Mă primești azi cu Colindul?”
„Da, Isuse, ce-ntrebare?”

M-a luat de mână simplu
Și m-a tras din cărți de lege,
Am uitat ce este timpul
Și-anotimpul, se-nțelege.

78
Împreună, împreună
Am umblat prin noaptea vremii
Ning petale, ninge Lună,
Stele fulguiesc poeme.

M-am întors acasă sincer
Când cucoșii răgușiră
Și soția mea îmi zice:
„Nopțile te înălbiră!”

Eram numai stele-n plete
În petale și în aur,
Și-n miroznele de cetini,
Și în muzică de flaur*.

Deci i-am spus doar ei în taină:
„Mâine iar Crăciunul este!
O luăm în altă craină**
Că și-acolo e poveste!!!”

*fláur (-re), s. n. – Flaut.  
 Sursa: DER (1958-1966)
**cráină, cráine, s.f. (pop.) margine;
Sursa: DAR (2002

79
 Crez

Toamna-aduce frumusețe
În tihnirile de Soare
O minune din tristețe
Ce mă-ncântă cu splendoare.

Prea idolizăm sfârșitul
Prorocindu-l cu harisme
Declamând că doar urâtul
Este demn de realisme.

Căci suntem numai materii
Fără noua dimineață
Ce ar da ca să mai spere
Sufletului pentru viață.

Un sfârșit în pragul iernii
Cu o zariște finită,
Plumbuiri bacoviene
Bate toamna prăbușită.

Iar în jur ploi de lumine
Clipocesc câmpii și măguri
Cu puhoaie cristaline
Spălând grelele de neguri.

Bronzul se înțese-n aur
Când deschide paranteze
Codrul colorat balaur
Din poveștile chineze.

Vântul scutură din coamă
Pus năstrușnic iar pe joacă
În miroznele de cramă
Din parfum de busuioacă.

Fericit sunt omenește
Ca-ntr-o țară toată-n mană
Când arama m-amețește
Frunzele ce o emană.

Când aud vocile gliei
Cum își spune ziua numai
Doar cu iarba arămie
Mândră mama ei că huma-i.

80
Mugurii îmi dau o veste
Glăsuindă mi-o aruncă
Cum la pântecul nevestei
Aud cum se zbate pruncul.

Păsările-n evantaie
Parcă-ar răcori-n durere
Nu „adio” spun cu vaier,
Ci pe-un timp:„La revedere!”

S-or întoarce prin primejdii
Ca simbolul de-nceputuri
Dând triumful demn Nădejdii
Ce-am ținut-o dârz în luturi.

E așa - o veșnicie
Noul nou în prospețime
Timpurile ce-or să vie
Mi-or sădi în ritm și rime.

Și o frumusețe nouă
Orice anotimp aduce...
Iar pe cel ce veșnic plouă
Plângă-și crucea la răscruce!

Materialist e unul,
Altu-și face cruci cuminte...
Eu îmi port în piept Crăciunul
Niciodată ce nu minte!

81
 Culesul cuvintelor

Așa-mi duc cuvinte-n șoapte,
Șopotele în scrisoare
Rezemat  pe stele-n noapte,
Ziua-n razele  de Soare.

Semne de-exclamări ca stuful
Înălțări  îmi dau ca  spijin
Când pășesc pe flori de nufăr
Doar cu suflet și cu grijă.

Mă aplec sub vânt din cetini
Ori sub înclinări de grâne,
Sau pe valurile-ncete
Culeg rime-n râvna  mânii,

Litera  care  se-așterne
Sub ninsoarea aurorei
Că-i  pe flori de-argint a iernii,
Că-i  pe flori ce-nalță zorii.

Tot așa scriu pergamentul
Strâns  în inima-nsetată
Și-l deschide sentimentul
Să-l citească încă-odată.

Ca să-ndrepte prin cerneală
Picurată de pe stele
Adjective   de  petală
Să nu pară-așa de grele.

Sunt mai lacom, tot mai lacom
De cuvinte-mprăștiate
Și din ritm de pitpalacuri
Râvnitoare-n libertate,

Și din  tremurul de Lună
Încurcate-n cursul moale
Ori pe bronzul de alună,
Sau pe tălpi de unde goale,

Că-n izvor se prind cu palme
Mici de prunc cât un sticlete
Mai departe de avalme, 
Mai departe de trompete...

82
File-aștern acasă multe
În covor fără ruptură
Dându-le  să le asculte
Pronunțate-s cum din gură.

Când le voi scăpa din gânduri
Pe sinceritatea foii
Să le strângă-n rânduri-rânduri
Răpăiturile ploii.

Vreau  din suflet ca să spere
Ele de o viață multă...
Iar de cade și-o durere
Ea din mine e căzută.

83
 Cumpăna

Lângă drumul de la stână
Stă o cumpănă bătrână.
Clatină ciutura-n jale
Când spre codru, când spre vale,
Parcă nu poate alege
Între Dragoste și lege.
Doru-n codru se ridică,
Dar coboară-n jos de frică,
Iar spre sat de se înclină
Teamă i-i de nelumină,
Singurică, chinuită
Tot se simte părăsită...
Într-o noapte-a ei din grele
Scoase-o ciutură de stele,
Le-au sorbit buze-nsetate
Cu-obosiri de drum  și noapte,
Apoi a plecat în cale
Ori în deal sau  înspre vale...
Cumpăna privea uimită
Parcă-ar fi îndrăgostită -
Spune versuri pe silabe,
Lăcrimând  stelele-n boabe.

84
 Cununie

Clipa ca să ne rămână
Amintire fără capăt
Să unim mână cu mână
Cercul Cerului să-ncapă!

Ca pe-o Dragoste, cu grijă,
Să-l păstrăm atenți și-n vise
De la nopțile de schijă,
De la legi scrise-nescrise.

De vei obosi a ține
Frumusețea asta-ntruna
Sprijinește-te de mine -
Sunt alături totdeauna!

Ocrotindu-ne-o tot vie,
Scumpă, pură și-nălțată
Aripă pot să devie
Brațele noastre odată.

Că o pasăre măiastră
Va zbura în orice seară
Din credincioșia noastră
Înspre-o nouă primăvară.

Noi, un copăcel subțire
Pe crenguțe vom deschide
Mici steluțe de Iubire
Fremătânde și candide.

Ochii noștri vor conduce
Înălțarea ei fierbinte
Cu neliniști de răscruce
Și cu temeri de părinte.

Doar vom spune:„Zbori, Speranță,
N-o să te încurce nimeni -
Căci cu cât zborul te-nalță
Mai adânc ne vii în inimi...”

85
 Curățire

Îndreptățiri de-ngăduințe
Ne-au împânzit fapta și starea:
Credința a ajuns credințe,
Iubirea și-a pierdut valoarea.

Minciuna e metamorfoză,
Hâtrii sunt străluciri de minte,
Iar poezia e o proză
Ori o grămadă de cuvinte.

Căsătoria e-o pornire
Neavând ca bază viața fostă
Și stă mireasa lângă mire
Râzând că-l amăgi „pe prostu”.

Triumfă dur obrăznicia:
Să rupem viața-n bucățele!
Succes major are prostia
În țupăirea din manele.

Dar azi se-ncheie, iară mâine
Sunt porcii duși la abatoare,
Tearfa tot zdreanță va rămâne
Doar c-aruncată sub picioare.

Prostul se oglindește-n sine
Că sufletu-i se înăcrește
Nu are, precum și rușine,
Nici fericire omenește.

Nu se dă Viața amăgită
Nici de religii, nici de școală:
Nu-ndreptăți că ești o vită,
Dar judecă-ți omul în boală!

86
 Cuvinte înstelate

Vin cuvinte-n stele pline
Și în suflet se așează
Fulguind pe unde line
Din fărâmițări de rază.

Inima mi le înscrie
Pe o foaie-a ei curată
Prefăcând în poezie
O ninsoare încurcată.

Și e iarnă, și e rece,
Și e ger, și e tristețe,
Iară rima se întrece
Cu căderea-n frumusețe.

Și e frig, și e-nghețare,
Și e vânăt, și-i mâhnire,
Au sculptat pe geam o floare
Propoziții de Iubire.

Iar eu suflu-n ea cu viață
Cu speranța de căldură
Că o simt cum se dezgheață
În șoptirea mea din gură.

Clopoțel răspunsu-mi este
Ce aduce-o veste bună
C-a pornit iar o poveste
Din An Nou să se compună.

87
 Dacă ninge ies afară...

Ninge-afară poezie
Cu o rimă albă-albastră
Mă încarc cu bucurie
Privind iarna prin fereastră.

Cum ea deapănă tihnită
Că s-aude cum cad fulgii
Ca o șoaptă fericită
De pe unduirea rugii.

Arborii o prind în brațe
Fericiți privind în ceruri
Parcă strigă în ovații
Fără glasuri din tăcere.

Să nu sparie plutirea
Zborurilor cristaline
Precum nu-amăgești  Iubirea 
În cuvintele străine.

Cad steluțele modeste
Uimitoare și tăcute,
Dar răsună o poveste
Ce o spun pe întrecute.

Îmi trag repede doar boanda*
Și cu cușma* înspre ceafă
Ies să dăruiesc ofranda
Fără slavă teosoafă.

Caut susul înainte
Nu văd cerul de ninsoare,
Dar citesc cu-ochii  cuvinte
Ce-mi spun basmul fiecare.

Prind  în palme, văz și gură
Stele, stele minunate
Care în a mea căldură
Devin lacrimi nesărate. 

*BOANDĂ~e f. 1) Cojocel scurt, fără mâneci, 
din piele de miel, împodobit cu ornamente 
din piele sau cu broderie realizată cu fire
 de lână colorată; cojocel. 2) Pieptar.

88
                                                                 Sursa: NODEX (2002

*CÚȘMĂ, cușme, s. f. (Reg.) 1. Căciulă.  
                                                                 Sursa: DEX '98 (1998

89
 Despre Dragoste

Triunghiurile despărțirii
Care-s atât de populare
Romantica măruntă-a firii,
Iubirea care numai moare.

O „ea” și „doi” nuntind câinește
Un „el” și „două”-n gelozie,
Dar câți bălos migind hoțește
De - ce-o să fie?.. ce-o să fie?..

O întâmplare în cireadă
De masculini și de femele
Când ceilalți vor ceva să vadă
În nerozia de manele.

Dovada că suntem maimuțe
Doar nepăroase, se-nțelege
Și „ele” sunt așa drăguțe,
Iar „ei” sfărâmători de lege.

O tragedie se întâmplă
Pe care o poftește-o gloată
Când în pustiul după tâmplă
E-o excitare pentru ceartă.

Se scriu, se scriu, se scriu romane
Cu stihulețe de duzină
Pe care vestegite doamne
Și domni prostuți le tot îngână.

Iar Dragostea e uriașă,
Iară Iubirea e plăpândă
Când cu o inimă gingașă
E sinceră inima blândă.

Încredințându-și Universul
Un bob de rouă și de sincer
Doi scriu în sufletul lor versul
Ca-n infinit să îl ridice.

Dar câtă frică-n ei e, Doamne,
Însă tot iartă să-ndrăznească
Și ambii sunt atât de oameni
În măreția omenească.

90
Nu-i numai strângere de mână
Sau foame slută de carnală
Din două suflete-o lumină
Va trece lumea care-nșală.

Nu mai există vreo putere
Să vrea a le-ndrăzni în față
În fericire și durere
Vor mulțumi etern de Viață.

O biruință peste rituri
Și peste întâmplări mărunte
Și câte mituri, câte mituri
Vor râde pletele cărunte.

Ea și-a-ntărit soțul în toate,
El a-nălțat oricând nevasta
Și Dumnezeu le spune frate:
„Oameni sunteți în viața asta!

O veșnicie e-nainte
Fiindcă o aveți cu traiul
Și nu-s mulțime de cuvinte,
Ci un Cuvânt ce zice raiul.”

Iar cei cu-o ieftină poemă
În perindarea lor se vaită
Când murdăria de boghemă
Aplaudă nuntit de haită.

Dar când auzi ce vor să spuie
Cum înhăitări se înfiripă
Seama îți dai - nimicul nu e
Mai mult de cât bulbuc de-o clipă.

Frumos lucindu-și curcubeul,
Ci „pliosc” - istoria-i nimică,
Însă iar cată nătărăul
O nouă formă de beșică.

În bulbucirile aceste
Se caută viață reală,
Dar ea n-ajunge nici poveste
Plesnindu-și golul său de fală.

Iubita mea, ne cheamă cerul
În orice clipă-a vieții noastre
Cu noi trăiește Adevărul

91
Ce ne arată zări albastre.

Și noi îl credem cum ne credem
Căci străveziu ne este-n inimi,
Iar viața cântă-atât de verde
În azurii ritmuri și rime.

Îți mulțumesc că-mi ești minunea
Ce n-o credeam s-o aflu-n lume:
Una ne este rugăciunea
Care înalță doar un Nume.

92
 Despre Iubire

Au scris poeții fără număr
Despre-o iubire trecătoare
Când ea privindu-i peste umăr
Pleca de ei în depărtare.

Numai în lacrimi îi lăsase
Și-n suflete fără putere,
Iar mâinile ei mlădioase
Le-a fluturat la revedere.

Ah, cum sărmanii se încântă
Că nu au mai ajuns la nuntă
Și-au fost pecetluiți cu trântă
În dragostea lor întreruptă.

Și cum se plâng ei, înțepații,
Că viața deveni nimică
De-un trandafir ce-avea relații
Însă și gheare de pisică...

Eu știu ce e Iubirea totuși,
Dar nu din vers și auzite
Poate nu mi-a ieșit în lotuși
Din valurile liniștite,

Poate nu are două stele
În loc de ochi blânzi de femeie,
Dar sunt preamulțumit că ele
Nu m-au trăsnit din curcubeie.

Și vreau să spun c-aceste boale
Ce cu Iubirea-s încurcate
Sunt alergare după poale
De cățelandri prinși în haite.

Bocește obosit flăcăul
Că alungat a fost din goană
Când ea rămase cu dulăul
Mai tare-n colte și în toană.

Toate voroavele aceste
Cu dramele prin ascunzișuri
Sunt aiureală de poveste
Din hărmălaie de tufișuri:

93
Iubirea este doar curată
Și sinceră cum este Cerul,
Iar inima ta înălțată
Primește numai Adevărul.

Iar sufletul ce îți răspunde
Nu este mască măzgălită
Și-n șiretenie n-ascunde
Privirea sa împotmolită.

Iubirea este sănătoasă
Nu maladie doar tușindă
Că luminează-ntreaga casă,
Dar nu doar un cotlon din tindă.

Ea este doar înălțătoare
Dând o credință-n veșnicie
ȘI dacă floare e - e floare
Nu o holeră de pustie.

Iubirea este fericire
Ce viața ți-o iradiază
Căci Dumnezeu este Iubire
Și El o binecuvântează.

Iubirea e pe-ntreaga viață
Și nu pe-o oră de minciună
Disprețuind ochiul de piață
Ea poartă Dragostea-n cunună.

Iar cei ce-și caută tot leacul
De la dorințele nepline
Poate-nțeleg c-acesta dracul
I-a râs cu coada între vine.

Băloși mai susură că-i dulce
Și-așa vor bea și mai departe...
Ei niciodată n-or să urce
Cu Dragostea ce n-are moarte.

Și cât nu vor scânci în versuri
Despre iubiri nefericite -
Iubirea-n sfinte universuri
Au încurcat cu gropi bâhlite.

94
 Dicționar ceresc

Înmuguresc în orice seară
Slovele încă tremurânde
Ca basmele să se perinde
Din primăvară-n primăvară.

Oricare-și potrivește locul
Să fie prinse-ntr-o privire
Citite-n dorul de iubire
Cu sufletul și cu norocul.

Parcă ne-ar fi așa străine,
Dar izvorăsc povești frumoase
Și noi cu gânduri luminoase
Culegem rimele senine.

Oricine-ar vrea să aibă-n viață
O veste proaspătă și vie
Își va găsi o poezie
De Dragoste și de Speranță.

În lume poate ești un nimeni,
Aici ești numai un cuminte,
Unde doar se citesc cuvinte
Prin ochi turnându-le în inimi.

Ca să le porți ferite-n pagini
Din cartea gingașă de vise
Cu grijă-alese și înscrise
Pe dalbul blândelor imagini.

Vei ști în calea pământească
Prin sumedeniile duse
 Un suflet care file-ascunse
Cu tine-ar vrea să le citească.

În începuturi vă veți teme
Întredeschiindu-vă-n sfială
Și frică coală după coală
Citindu-vă două poeme.

Și împreună veți compune
Tot culegând din constelații
Noi versuri în improvizații
Și declamate în minune.

95
Va inunda fluviul nopții
Iarăși cereasca foaie largă
Prin ea copiii-or da să meargă
Și vor citi-o și nepoții.
 
Iar versurile înserării
Vor răsări din nou și alte
Ca rugăciunile înalte
Și aspirațiile chemării.

Doar litere ce-au vrut să spere
Că vor fi versuri fericite,
Dar cu-amăgire pângărite
Cad de pe ceruri în durere.

E răsturnată fără milă
Privirea care-a vrut să prindă
Și cu hârtie să aprindă
Versificație-n argilă.

Zdrobită e-o duplicitate
Înghemuită doar în sine -
Doar calcule fără lumine...
Și va fi noapte... numai noapte!

96
 Dimineața-n rugăciune

M-am sădit în rugăciune
Și cu inimă, și duh
Nu cuvinte să răsune
Cu deprindere-n văzduh.

Ci-am rugat pentru sărmanii
Cu un suflet chinuit
Printre degete  ce anii
Risipesc necontenit.

Căci și eu fără Credință
Am gemut așa lumesc
Cea mai singură ființă
Pe tot globul pământesc.

Plin de boli și neputere
Fără zare în priviri
Amețit prin bariere
Și prin groaznicele știri.

Ruga mea fără cuvinte
Numai gemete a scos
Pentru oamenii ce-n minte
Se ascund mereu fricos.

Că e plin de bogăție,
Că e ultimul  calic
Tot o inimă pustie,
Tot un suflet venetic.

Că în fală se înalță
Ori că geme la pământ
Tot o groază pentru viață
Pregătită de mormânt.

Poate-și spune el:„Sunt fleacuri
Bani doar și noroc să am...”
Eu, Isuse,-i spun :„Săracul!..”
Că și eu așa ziceam!

97
 Din iarnă

Gerul a-mplântat în viață
Cu tăișul de cristale,
Răni de aer că îngheață
În pufoasele petale.

Sângerând cu dalbul sânge
Vântul se piti prin tufe
Și prin vreascuri se înfrânge
Îngrozit și să răsufle.

Iar omătul prins de ramuri
Lucitor parcă le-ar spune:
„Și de lume, și de neamuri
Scârțâiți o rugăciune.

Căci e gerul prea năpraznic
Nemilos ca și o vreme,
Serios e pus pe cazne -
Pentru voi, copaci, m-aș teme.

Noi, zăpezile, ne-ntinsem
În pocloane fără număr,
Voi, în rugile aprinse,
Tot săriți mai sus de umăr.

Nesupușii au o soartă
În istoria nedreaptă
Aruncați pe fila moartă
Cu uitarea ce-i așteaptă.”

A oftat cumplit din noduri
Până-n scoarța sa stejarul:
„Ne vom trece și exoduri...
Și-om vorbi la primăvară!”

98
 Din mare

Soarele dă să se-atârne
De echinocțiile zării,
Aleargă valurile cârne
Spre depărtarea depărtării.

Se smulg din ele pescărușii
Cumplit țipând ca din robie
În cercurile de cătușe
Cu orizonturi ce-i îmbie.

Parcă n-ar fi nici o ieșire,
Pare-se nu-i nici o salvare
De pușcăria din privire
Și nesfârșirile de mare.

Nimic nu poate ca să spargă
Necontenirea de-nconjururi
Temnița roții e mai largă
Cu cât te-nalți înspre azururi.

Trecând prin cursuri și gunoaie
De la o cruce în răscruce
Când valul aripă se-ndoaie,
Când aripa a val aduce.

Mai bine este să-nchizi văzul
Să nu-ți mai intre-n piept imagini
Tocind fără astâmpăr crezul
De pe durerile din pagini.

Dar inima mi se răscoală
De-mi dă în mintea mea de piață:
„Deschide următoarea coală
În trai ce-i dată de Viață!”

„De unde-un nou cu-aceleași cercuri
Cu-acelaș zbuciumat de unde
Din sfântul Joi la sfânta Miercuri
La sfântu-așteaptă și oriunde.

Căci totul s-a sfârși odată,
În viitor cădea-vor toate -
Oricare soartă-n marea moartă
Curge să termine în moarte.”

99
„Auzi cum stăruie Cuvântul
Inelele să-ți rupă-aceste:
Viața este infinitul,
Iar nesfârșirea-n viață este.

E necredința doar o boală -
Isus aude doar Credința
Rupându-ți cercul în spirală
Să-ți crească-n veșnicii ființa!”

100
 Din miezul iernii

În înalte seri geroase
Cu chiciuri țesute-n raze
Cugetările-mi sfioase
Tremurând visează oaze.

Molcomite-n pasul iernii
Timpurile se apleacă
Risipindu-și în troiene
Clipe-n aripi și de clacă.

Jos tăcere și înfrângeri,
Iar în ceruri parcă mai e:
Fulguiesc cu pene îngeri
Din zburarea lor bălaie.

Frigul dă sleiri pe apă
Încuind oricare cale
Când de sus merii își scapă
Minunatele petale.

Ce se-nvârt prin poarta Lunii
Încurcând numai luminii
Că-n hotarele minunii
Argintiră-n cetini pinii.

Zborurile-nțepenite
Se atrag într-o cunună
Și doar liniștiri tihnite
Pacea nopții o răsună.

Îmi cad stele pe viață
Reci, pufoase și-nțelepte,
Însă eu în dimineață
Trimit visele deștepte.

Netezind îngheț de tâmplă,
Vrând să scap de promoroacă
Mă întreb cum se întâmplă
Vremi că nu vor să se-ntoarcă.

Când aici e frig și viscol
Sus puhoaie-s de lumine
Aspirație de-i, vis că-i
Tind acolo unde-i bine.

101
Întind brațele ca arbori
Ce tot prind în ramuri cerul
Și întreb cum se întreabă
Cine-ar dezlega misterul.

Pâlpâiesc ca niște flăcări
Pulberile reci de lege
Și-mi pătrund în gânduri, cred că
Disperarea să-mi dezlege.

Că-i atâta tihnă-n ruguri
De-nghețare și ninsoare
C-aud șopotindu-și muguri
Despre zilele cu Soare.

Ei vorbesc atât de verde
Fără vreun ecou de teamă
Că-mi prind sufletul cum crede
Viitorul ce mă cheamă.

Auzind pulsări de zboruri
Inima mi se-nfioară
Întinzând lăstari de doruri
Înspre prospețimea-n țară.

Și așa credință are
Sinceră și avântată
Că din vremea viitoare
Primăvara se arată.

Ia-i văd în curcubeie
Chiar prin geruri în desfături
Și aud - țes ghioceii
Mărțișoare sub omături.

102
 Din mijlocul iernii

Pe câmpiile-argintate
Nu-s nici urme și nici semne
Undeva numai, departe
Codrul bate lemne-n lemne.

Gerul își ascute gheața
Cu-adierile albastre
Că se-așează dimineața
Pe troienele de astre.

Niște corbi, porniți pe joacă,
Pete alte-s pe câmpie
Pe-amorțiri de promoroacă
Dau cu vocea tuciurie.

Încotro să-mi scutur calea
Fără hartă și busolă:
Unde-i nordul? Unde-i jalea?
Unde-s nașteri de corolă?

În ce loc să-mi rup cărare
Prin sfârșirile de stele
Că nici Lună și nici Soare
Nu se văd vederii mele?

De-ndreptarea-i jucăușă
Ai să naști poteci de urme
Cercuri, cercuri de cătușă
Argintiul or să-l scurme.

Și-aud inima îmi spune:
„Îndrăznește înainte
Ca un gând de rugăciune
Neexpusă în cuvinte.

Orizontul vrea să-ți cheme
Viitorul înspre creșteri
Te pornește, nu te teme
Sclipind ochii tăi de peșteri...”

A trosnit argintul iernii
Fără dragoste de rouă
Din căderea de vecernii*
Eu sculptez cântare nouă.

103
Și mă duc fără oprire
Pe câmpia-ncremenită
În chemarea de Iubire
Inima ce mi-o invită!

VECÉRNIE, vecernii, s. f. 1. Slujbă religioasă 
care se face spre seară, în ajunul sau în ziua
 unei sărbători bisericești. 2. Timp al zilei pe la
 apusul Soarelui; chindie.

104
 Din noapte

Uit de umbre și de rele
Gândul de cuprinde-n minte
Plăsmuirile de stele,
Armonia de cuvinte.

Sufletul mi se încântă
Cu-orice dor și-orice suflare -
Când amurgul se-nveșmântă
Visele-mi trec peste zare.

Inima îmi înflorește
Ca bobocu-n primăvară
Căci atât de omenește
Răsăritul cred din seară.

Fericită mi-i ființa
Cu-orice pic de duh și tină
Fiindcă Viața cu Credința
Mă îndreaptă în Lumină.

Dragostea fără de margini
O ating cu tot puținul
Și-orice beznă-n față-și sparge 
Prepotența și veninul.

Că cern razele de Lună,
Că obscuru-și ninge miezul
Cu Isus merg împreună
Să primim în zori botezul.

105
 Din vreme peste timp

Eu nu pot să văd prin noapte,
Nu-ndrăznesc să știu în mâine -
Timpul fuge prea departe
Depărtându-se de mine.

Chiar de-ncerc să-l prind din urmă
Parcă-aș prinde cozi de stele
Și-ncercarea mi se curmă
Într-un hohotit de iele.

Sunt hazliu ca o paiață
Care tot sucește tumbe
Vrând din vreme să smulg viață
Cu sincopele de rumbe.

Căci supus încet pe caier
Mă voi depăna ușure
Cât n-oi prinde-n palme aer
Să îl trag spre cerul gurii.

Doar voi curge cum se-nfrânge
Măreția de materii
În crepuscule de sânge
Și-n sfârșirile puterii.

Mă voi duce-ncet din Soare
Că în tihnă sau în zbucium
Ca un râu pierdut în mare
C-un ecou bătrân de bucium.

Și voi bate eu, n-oi bate
Încercarea timp de-a prinde,
Sorțile până la moarte
Se vor ști doar în oglinde.

Doar Speranța și Credința
Pot să treacă peste gânduri
Înfrângându-mi neputința
Ce m-a răstignit prin rânduri.

Ca și vele dalbe-albastre
Îmi duc barca de catarge
Din întemnițări sihastre
Peste-obstacole de margini.

106
Și-mi voi crede viitorul,
Și îmi voi spera Iubirea,
Ghiocelul, mărțișorul,
Paștele, Înveșnicirea.

107
 Două stoluri

I
Gâștele plecară
Spre-albul ger de iarnă
C-un ecou de vară
Și cu glas de goarnă.

Înspe țara zării
Și-a făgăduinței
Unde-nstrăinării
Ni s-au dat părinții.

Gâștelor, de-aice
Vreți un pumn de viață,
Un plocon de spice
Într-o dimineață?

Și o închinare
Până-n amintire
Cu un pic de Soare
În fir de iubire?

Spuneți că din clipe
Ce ne bat ca stele
Ni se-ntind aripe
Să pornim din grele.

Să pornim străine
Zburătoare-n stoluri
Unde cu lumine
Ne așteaptă ghioluri.

Pline-n stuf de aur
Și cu boltă-albastră
S-aibă ca tezaur
Toată viața noastră.

II

Se-ndreaptă lebedele-n zborul
Care le rupe de la fire
Urmând privirile și dorul
De dragostea de înnoire.

Le urcă aripile-n ceruri
Cu azuriul ce le cheamă

108
În aspirații de-adevăruri
Cu evadările din teamă.

Din înălțare-n înălțare
Fără de scările în trepte
Și peste zare, peste zare
Le duc urcușurile drepte.

În urmă urmele-s uitate,
Ecoul vocilor sunt numai,
Din greutate libertate
De la pretenția de humă-i.

Fără șuvoaie de cuvinte
Ce le-ar mai lustrui oleacă
Când visul fuge înainte,
Când ele pot să îl întreacă.

Din mărunțișuri prinse-n grele
Cu ipoteze, ecuații...
Se-nalță lebedele-n stele
Ca să devină constelații!

109
 Douăzeci de ani în urmă

Inima-mi în acareturi
A rămas fără cuvinte -
Piatra este dată-n lături
Și din suflet, și din minte.

Intră razele de Soare
În întunecimea morții
Aducând parfum de floare,
Alungând orbirea sorții.

Ies afară încă-n feșe
De lințoliu și de lege
Și cu ochii de cireșe
Pornesc lumea a-nțelege.

Nu îmi vine încă-a crede
După grota mucezită
Plaiul că-i atât de verde,
Primăvara înflorită.

Tot treceau pe lângă mine
Cât tronam încă mumie
Doar ecouri de suspine
Socotite poezie.

Calculându-mi iar sorocul
Din cântările de moarte
Îmbulzeam molatec locul
Cu științele de carte.

Socoteam cât viața trage
Cumpăna de la balanță,
Măsurând din colț în margini
Vreo distanță de speranță...

Iar acum... îmi pierd avântul
Și nu pot să-i spun de capăt:
Înflorirea și pământul
Nici în vis n-au cum să-ncapă!

Aș păși, dar mă încurcă
Încă pânze șerpuinde,
Fricile mă țin în furcă
De la merii din colinde.

110
Încă nu știam că Viața
Își deschise Nesfârșirea
Cu Puterea și Povața,
Cu-Nvierea și Iubirea!!!
Victor Bragagiu
victorbragagiu. blogspot. com

111
 Drumul Robilor

Cărările se toarnă-n drumuri,
Iar drumurile curg în cale
Ce trece fluviu prin duiumuri
Să umple mările de jale.

Potecile se sting topite
În gălăgia de șosele
Care se-ndreaptă pe-amurgite
Spre Drumul Robilor* din stele.

Suflete câte-și lasă nume
Precum și-originalitatea
Pierzându-se în piața lumii
Recalculându-și libertatea.

Așa se-nșală și se poartă
Ferindu-se de la Lumină
Pe calea robilor, în gloată,
Dar nu ca slobozi să devină!

*Drumul Robilor, Calea Lactee (numită 
astfel fiindcă ar fi servit de călăuză robilor
 scăpați din mâinile Tătarilor

112
 Duminică

Zorii și-au deschis petale
După ce-au cântat cocoșii
Semănând departe-n vale
Picături de raze roșii.

Răspund pomii cu iubire
Și-nfloritele lor salbe
Cum mireasa spre un mire
A pășit în straie dalbe.

Înflorirea răcoroasă
Prinde slove de Lumină
Și porni așa frumoasă
Ziua caldă și română.

Privind zarea peste margini
Ca și lebedele-n zboruri
Cu o forfotă-n imagini
Și cu înălțimi de doruri.

În splendoarea purpurie
Unui răsărit în rouă
Înflorește poezie
Foarte veche, foarte nouă.

Orice inimă ca floare
Se deschide pentru Viață:
„Bună dimineață, Soare!
Bună, bună dimineață!”

Prin furtunile de rază
Spulberă visul culorii
Pe sub aripa de barză,
Peste cârdul de prigorii.

În ninsorile Luminii
Se văd merii din colinde,
Parcă-s înfloriți creștinii
Viitorul când s-aprinde.

Este-o veșnică minune
Traiul care, pământește,
„Cristos a-nviat!” ne spune
Și „Adevărat!” trăiește!
Victor Bragagiu

113
victorbragagiu. blogspot. com

114
 După ploaie

Tunetele fug spre zare
De-ale norilor cireadă,
Aripi vor din nou să zboare
Precum inima - să creadă.

Picături greoaie pică
De pe zgribulite streșini,
Vocile de păsărică
Caută prin aer breșe.

Se resimte-o dezmorțire
Plină încă de sfială
Ca un luger de iubire
Ce se teme că se-nșală.

S-a îndepărtat furtuna -
Însă poate să se întoarcă!
E mai caldă văgăuna
Decât libertatea seacă.

Iar găinile plouate
Ce-au fost prinse de șuvoaie
Protestează supărate
Anti la oricare ploaie.

Câinele le râde vajnic
Cu surâsu-ntins pe labe
El e înțelept și strajnic:
S-asculți mintea lor de babe?

Deodată ca-n poveste
Arcuiește curcubeul
Toți își spun:„Potop nu este
Putem iar să prindem răul!”

Năvălind care mai care -
Muște, fluturi și cu oameni
Ne întindem fiecare:
„Ce e bine-n viață, Doamne!”

Soarele rostește:„Pace!”
Tuturora ne zâmbește,
Iară cerul prin băltoace
Tălpi desculțe lipăiește.

115
 Edelvais

Unde ți se pierde glasul
De atingerea  de bolți
Înflorește edelvaisul
Mai pe-a noastră - flori de colț.

Cu flori argintii-pufoase
Sus în munți ele trăiesc,
Te uimești ce-s de frumoase
Sub un siniliu ceresc.

Nu văzându-le prin  poze,
Cumpărate, prinse-n pungi:
Cu poftiri grase și roze
Lângă floare nu ajungi.

Dacă vrei șezând în vale
Puritatea să le-o  vezi
Doar durerile de șale
Poți să colecționezi.

Doar zdrelit și în sudoare,
Flămânzit de împrejur
Unde-i Soarele mai Soare
În răcoarea de azur,

Negândind de-a fi puternic
Și pășind din greu spre greu
Lângă dalbul feciorelnic
Poate-ajunge pasul tău.

Părăsind o lume-n crime,
Toată starea ta de legi
Să-asaltezi o înălțime
O minune să-nțelegi.

Palma nu ți s-a înfinge
Să le smulgi din lumi  de flori
Sufletul doar le-a atinge
Înainte să cobori.

Ci cât vei păși prin țară
Și prin anii tăi cărunți
Vei purta ca pe-o comoară
Întâlnirea voastră-n munți.

116
 Eliberarea rugii

Gândurile se-ncurcară
În frământurile rugii,
Însă porți se sfărâmară
De-au sărit în părți belciuge.

De-au dat buzna aripi, aripi
Spre înaltul fără margini -
Un Icar e fiecare
Necunoașteri ce ar sparge.

Aruncându-se cu toate
În avânturi și elanuri
Pe cărări eliberate
Fără socoteli de planuri.

Doar s-ajungă să se spună
Mai întreagă, mai aprinsă
Că-i o mulțumire bună,
Că-i o disperare stinsă.

Să se zică, să se toarne
Înainte-I înainte
Măcar ca să strige:„Doamne!”
Și apoi fără cuvinte.

Chiar de-or rătăci prin spații
Ele cred că nu s-or pierde
Strânse de prin constelații
Dragostea să le dezmierde.

Iar eu le privesc din urmă
Neștiind cum se termină
Alergarea asta-n turmă
Că în beznă ori lumină.

Vor ajunge, vor ajunge
Unde-așa aprins zburară,
Căi neclare vor străpunge
Cu Nădejdea-n sine doară?

Nu știu care fi-va soarta
Mulțumit și cu nimicul:
Sfărâmată este poarta
Necredințelor de frică!

117
 Florar

A dat viața-n mai din muguri,
Trilurile în năvală,
Liliacul strigă struguri
Prin miresme-n îmbulzeală.

Iar albine nici n-au vreme
De sudori fața să-și șteargă,
Rândunele scriu poeme
Pe o boltă foarte largă.

Iar privighetoarea nu mai
Poate să-și oprească versul
Și se crede că ea numai
Cântă viața și-universul.

Iar din baltă, iar din baltă
Țipă fără încetare
Chiar și valuri care saltă
Cu broscuțe în spinare.

Codrul se privește tânăr
Ca narcisul în oglindă
Și nu vrea să știe până
Unde zariștea să prindă.

Înfloriră-n frumusețe
Aurorele de piersic
Pomenirea de tristețe
Chiar din amintiri se șterse.

Parcă m-aș deschide singur
Ca o floare fără seamă
Când în depărtări și lângă
Prospețime-atâta cheamă!

Aș sări ca vrăbioii
Care zburdă prin băltoace
Ce-au rămas din urma ploii
Ce a tras o fugă-ncoace

Sau pornind lăstun de viață
Prinzând azuriu cu zborul:
Săgetare îndrăzneață
Mi-e și inima și dorul

118
Ce-n susținerea Nădejdii
Sunt atât de încântate
Nesimțindu-se-n primejdii
În așa sinceritate.

Doamne, Doamne în Credință
Ai stropit întreg pământul
Lacrimi de upovăință*
Orice suflet îți cuvântă.

Mulțumindu-Ți orișicine
Că în tânga neputerii
Ai șters boală și suspine
Pornind versul Învierii.

Eu în vremea Ta frumoasă
Devin floare pe-ndelete!!!
Lăcrimioare ochii-și lasă
Râzând june și cochete.

*upovăínță f., pl. e. L. V. Speranță. 
 Sursa: Scriban (1939) 

119
 Flori de tei

Raze se-ncurcară
În frunziș de tei
Și-au rămas în seară
Cu apusul ei.

S-au ascuns de noapte
În tăceri stingher
Stele când  în  șoapte
Fulguiau din cer.

Tremurau cu rouă
Așteptând cu dor
Dimineața nouă
Să le-ntoarcă-n  zbor.

Iar lumini să fie
Fără de cuprins
Ca în veșnicie 
Să  străbată-aprins.

Dar când ziua albă
A trecut de hat
Au rămas ca salbă -
Nu s-au înălțat.

Prinse  de-așteptare
Când veni-vor zori
Plânsul  de răbdare
Le-auri  în flori.

120
 Fluviul nopții

Cer înalt străpuns de stele
Peste zarea aplecată
Toate gândurile mele
Sunt spre slava ta curată.

Ca încredințarea rugii
Văzul meu uimit străbate
Calea Robilor cum curge
Ca un fluviu peste noapte.

Amețesc de măreția
Ce se-nalță peste mine
Îmi pierd frica și mândria,
Îmi pierd jalea cu suspine.

Și pe undele tăcute
Afluent micuț și singur
Mă preling din umbre mute
Trecând stelele pe lângă.

Să mă vărs în largul sclipet
Din banalu-mi în minune
Ca un  cel mai simplu sipet
Ce-are doar o rugăciune.

121
 Fratelui Felix

Nou a răsunat sonetul
De prin vremile uitate
Că-n versete minunate
L-a înveșmântat poetul.

Pentru suflete curate
Strâns să-i fie-ajuns buchetul
Ca în traiul de-a încetul
Cerul să ni se arate.

Din Cuvânt ne vin cuvinte
Vii fiindcă-s începute
De la inimă în minte

Toate-n Duhul Sfânt născute
Și în Dragoste fierbinte:
Orice credincios s-asculte!

122
 Frunze

Toate își au vremea lor, și fiecare lucru
 de sub ceruri își are ceasul lui.
Ecleziastul 3:1
Ce este a mai fost, și ce va fi a mai fost; 
și Dumnezeu aduce iarași înapoi ce a trecut.
Ecleziastul 3:15

Foi strâmbate, roșii file,
Aurii corăbioare
Fug pe ape de la zile
Înspre mare, înspre mare.

Înecându-se în praguri,
Învârtindu-se prin pietre
Câte una, în șiraguri
Toamnei cu-ochi căprii de zestre.

Acostate pe la grinduri
Doar privesc cum apa trece
Când cu pene de prin cârduri,
Când cu plânsete de sălcii.

Se duc clipele cu anii,
Se duc păsări, se duc vise
Cu durerea de strădanii
Din poemele nescrise.

Bronzul crezurilor sacre
Bate-n toaca lor amară
Și tot râu-i numai lacrimi
Arborii ce le scăpară.

Pentru stelele pierdute
Și cântări ce izvorâră
Din legendele cărunte
Grangurii ce le-nnoiră.

Undele se-mping în maluri
Ca și nopți în săptămână
Și puține frunze-n ramuri
Au putut ca să rămână.

Dar și ele se vor pierde
Rostogolul prin ecouri

123
De albastru și de verde
Ruginite pe tablouri.

Și-or fi duse, și-or fi duse
Și de vânturi, și de ape
Sugrumate și supuse
De pieire mai aproape.

Deplângându-și triste soarta
Pe când  apele le-or trage
Tot curgând una în alta
Până-n marea fără margini.

Ci privind spre-a lor suspine
Muguri nescriindu-și  runa
Râd cu viața care vine...
Și așa - întotdeauna...

124
 Fulguiri

Albe drumuri astupate
Dispărură înspre vale
De crezi lebedele toate
S-au oprit aici din cale.

Stelele brazii încarcă
Că se simte veșnicia
Calea Robilor de parcă
Trece peste România.

De pe dreptele piezișe
Fulgi s-aud prinși de zăpadă,
Pe-ale vântului costișe
Puf de cer curge grămadă

Învârtind ușor încoace
Buclele de oscilații
Toarnă liniște și pace
Și tăceri de constelații.

Ghemuit de încordare
Pentru-a forfoti în treabă
Nu văd linia de zare
S-o ajung cât mai degrabă.

Ca din gândurile-mi dese
Ca și țăndări de oglindă
Grijile de interese
Însfârșit ca să mă prindă.

Alarmat s-alerg întruna
De-a-mi zidi starea prin trudă
Lumii să nu-i fiu totuna
Și-n stimări să mă includă.

Dar pierzându-mi din direcții
Mă oprii deodată pentru
A mă avânta-n inerții
Din al liniștirii centru.

Plutesc clipele de astre,
Și vin secole pe veacuri
Peste vremile-mi sihastre
Să le-ascundă ca pe fleacuri.

125
Că m-am prins deodată-n minte
Pustiit de forfoteală
Când doar ieftine cuvinte
Vor să aclameze-n fală.

Am aflat adânc în mine
Aripă înjunghiată
De poftire, de rușine
Și de-ncrederea în plată.

Ridicai privirea-n fulgii
Iar aducători de veste
Că e timpul pentru-a curge,
Viața că-i pentru poveste.

Mi s-a rupt ceva din suflet
Înălțându-se-n cădere
De-a ajuns într-un răsuflet
Unde viața vrea să spere.

Că se tem să mă condamne
Poftele-mi cu tot pământul:
„Fugeam de la Tine, Doamne!..
Vreau să îți ascult Cuvântul!”

126
 Goana

Mă îndeamnă iar Speranța...
În ce parte? - ea nu-mi spune -
Că-i Nauru  ori Constanța
E un pas înspre minune.

Iar Nădejdea îmi arată
Undeva fără cuvinte...
Încotro mi-i calea dată?
Ea-mi răspunde:„Înainte!”

Peste zare, peste zare,
Peste margini de gherghefuri
În cântări uluitoare
Dintr-o lume prinsă-n chefuri.

Rupând strânsele inele,
Prefăcându-le-n spirale
Peste vise, peste stele
Cale-n Viață, Viață-n Cale.

Din versete moi și triste
Într-un zbor nebun prin spații
Am să pot ca să rezist eu
Galaxii și constelații?

Chiar și ochii-mi doresc  tihnă
În vreo umbră pe sub roade
Lutu-mi cere și odihnă
Cum la fire i se cade.

Nu pot iar și iar întruna
Să fiu proaspăt ca prierul
Mă apasă-n raze Luna
Și de tălpi mă mușcă gerul.

N-am puterea  să las simplu
Bucuria și necazul
Când cu frunze de-aur timpul
Pălmuiește dur obrazul.

Ce dacă în mâine, poate
Mă voi poticni-n ursită
Și-oi cădea din libertate
În măruntul de clipită?

127
Nu-i mai bine cu încetul
Cu un pas de bou cu jugul
Să fac zâmbre ca poetul
De fățarnice belșuguri.

Dar așa tot fuga, Doamne,
Fără-o oră de oprire
Nelipindu-mă de oameni
Și de toamna în mâhnire.

Uite-n jur - ninsori de file
Spulberă cu bronzu-afară,
Iară Tu mă porți prin zile
Înflorite-n primăvară.

Eu nu dovedesc tabloul
Să-l trăiesc măcar oleacă
Căci pe-o clipă vine noul,
Peste-o clipă noul pleacă.

Credincioșii cei de treabă
Case-și construiesc și scene
Și pe loc, fără de grabă 
Buchisesc ceva alene.

Se încântă-n stări de naos
Unde pot ca să se roage...
Dă-mi o clipă de repaos
Din gonirea peste margini!..

Iar Credința mă îndeamnă
Parcă nici nu mă aude
Printre fulguiri de toamnă...
Unde, Doamne?.. Unde?.. Unde...

128
 Greșeli neintenționate

În viaţa ta faci uneori
Greşeli întâmplătoare
Ce croncănesc ca nişte ciori
Ţipând asurzitoare.

Priveşti pierdut şi părăsit
Cum inelează vina
Gândindu-te nefericit –
Te-a divulga  lumina.

Ai vrea să fugi şi să dispari
Un gând să nu te vadă
Departe de la ochii mari
Şi râsete cu coadă.

Dorindu-ţi să te mistuieşti
Cu faţă şi cu nume
Să nu mai ştie cine eşti
Nici lume, nici nelume.

Dar ştii  că vina te-a găsi
Cât nu te vei ascunde
De însutit te-a-nvinui
Oricând şi orişiunde.

Mai bine-i ca să stai acum
În centrul vijeliei
La-această margine de drum
Unde te-a prins urgia.

Te vei simţi, poate, olog
Când te va rupe firea...
„Isuse, iartă-mă, Te rog,
Că Ţi-am pătat Iubirea.

Îmi pare rău  că stau aşa –
Un vinovat în toate,
Dară decât m-aş pitula
Mai bine Tu mă bate.

Şi pentru ceea ce-am făcut
Cu gândul şi cu faptă,
Şi pentru sângele-Ţi pierdut
Şi Dragostea-Ţi călcată.

129
Dar fie preţul cel mai greu
Orice de mi s-a cere –
Celui lovit de răul meu
Dă-i, Doamne, mângâiere.

Să nu rămână-nveninat
Scuipat de o nimică,
Să nu se simtă-nsingurat
Cum eu am fost în frică.

Ceva să-i faci, ceva să-i spui
Să n-aibă supărare,
Până-oi ajunge-n faţa lui
Ca să îmi cer iertare.”

130
 Iarăși despre zbor

Zariștea se face largă
Gâștele când dau să plece
Și tăcerea vrea să spargă
Șopotirea de mesteceni.

Apăsat ca și o cruce
Le strig gâștelor din mine:
„Unde, unde-o să vă duceți
Pe cărările străine?

Care patrie ar face
De-a chema mai cu lumină
Decât țara unde-n pace
Dorm părinții în țărână?

Fără datini și credințe
Ridicați glasuri de goarnă
Peste legile-n restricții,
Peste basmele de toamnă.

Inima-mi gata-i să plângă
De durerile din voce
Simt că am rămas mai singur -
Un cuvânt răpus în bocet.

Însă-ntreg mă smulg cu  duhul
Să-mi ridic întreaga fire
Să călătoresc văzduhul
Depărtat de cimitire.

În mijloc de cârd de gâște
Suduit de crai despotici
Să-mi aduc soarta la niște
Arbori stranii și exotici.

Iar la oameni cu-alte straie
Și cu altă cătătură
Să le spun ce trist mi-i plaiul
Cu pelin amar în gură.

Poate  mă vor înțelege,
Poate numai or să strige
Când mi-or spune despre-o lege
De-ascendență și de sânge.

131
Și-oi zbura în colți de stâncă
Ce nu vor să mai pășească
Unde oceanul încă
Poate să se zvârcolească.

Unde spume bat cu stele
Într-un mal ca să-l condamne,
Când cu dorurile mele
Voi putea a spune:„Doamne!

Mi-ai dat sânge, mi-ai dat minte,
Mi-ai pus viață altă-n mine...
De ce oare, înainte,
Mă alungi pe căi străine?

De ce nu mă lași în cete
De duminici și mulțime
Dumitrițe în buchete
Să le port la cimitire.

Ca să cat cum cată toții
Râvnă-n rost și în avere,
Împreună cu toți morții
Să mă-ngrop în neputere.

Ce mă duci pe Calea nouă
Nimeni ce nu și-a ales-o,
Ud de lacrimi ori de rouă
Până-acum n-am înțeles eu.

De ce în singurătate
Mă gonesc pe mine însumi?
Libertate, libertate
Dureroasă ești în plânsu-mi.

Drept, că-atâta fericire,
Am, smulcându-mă de-aramă,
În cântarea de iubire
Ce mă-ndeamnă și mă cheamă.

Osândit  mereu de dorul
Că sunt prea încet pe Cale...
Ogoiește-mi, Doamne, zborul
Că îmi plânge macra-n jale.

Ea îmi cere un repaos -
Rai din visele bigote
Să-mi acopăr al meu haos

132
Cu frunzișuri de bancnote.

Să fiu om stimat de lume
Și de capi, de bună seamă -
Un mic scaun, un mic nume
Și-un portret cuprins în ramă.

Credincios toți să mă spuie
Din rutină și din lene
Când striga-voi:„Aleluie!!!„
Pleoscăind rotund din gene.

Mă vei părăsi oleacă
Mă crezând de oboseală
De-oi sedimenta în diacon
Printr-o somnoroasă sală...”

„Fiule, ți-aud regrete,
Deci îți iscălesc cu zorii:
Gâștele sunt prea încete.
De-azi zbura-vei cu cocorii!”

133
 Iarnă

Argintul stelelor s-așterne
Pe-arama stelelor de paltini
S-aude-n clopoțeii iernii
Cum legile se pierd în datini.

Își zăngănesc bronzul stejarii
Cu brațe-n vânturi răstignite
Și dalb nechează armăsarii
Prin vreascurile risipite.

Se înfășoară-n horobțele
Brazii din valul fulguirii,
Din stele caută spre stele 
Miresele fără de mire.

Cu dragostele neavute,
Cu măritișu-n hapsânie
Strigă spre cer, pe întrecute
De nu știu ce căsătorie.

Dar cine să le mai asculte?
Și ele-n vaier o termină
Sub galopările oculte
Pierzându-și pofta de lumină.

Amurgul  nici nu-și mai ascunde
Încărunțirea de la tâmplă
Ci tot argint presoară-n unde 
De herghelii fără astâmpăr.

Acoperă coamele calea 
Că ziua n-o mai dibuiește...
De clopoței răsună valea
Când strigă ei copilărește.

134
 Imperiul gheții

Năvăliră flori de stele
Din edenica livadă
Ori că deveniră grele
Sau veniră să ne vadă.

Împletiră-n coame vânturi
Argintiile petale
Să cutreiere pământuri
Fără drum și fără cale.

Se aștern peste troiene
Ruginite de aramă
Puhave aeriene
Fără plânsete de vamă.

Crede solul că eterul
A venit să-ndeplinească
Uniunea-n care cerul
Ia o fire pământească.

Se mândrește-n haine dalbe
Și-n cristale clopoținde
Căci de țoalele în galben
'I-e lehamite că-l prinde.

Dară pufuri noi pe glie
Iar sosesc și se îndeamnă
Că-nțeleg că-mi vine mie
Despărțirea de la toamnă.

Parcă îmi triumfă-o voce
Și străină și-nghețată:
„Este vremea pentru bocet
De o viață terminată.

C-au venit nu flori de viață
În înspăimântarea sorții,
Dar sunt soli ușori de gheață
Din livada rece-a morții.

Vor fi viscole abrupte,
Crivețele în galopuri
De-or rămâne brațe rupte
Lăsând lumea fără scopuri

135
Și miresele șirete
Cu zâmbiri livrești și false
Ce vor spune pe-ndelete
Tot minciuni din minte stoarse.

Vă veți ști atât de singuri
Pierderea simțind-o bine
Doar bogați în ger și friguri
Cât și-n rugile-n suspine...”

„Poate - zic - regina-i mare
În puterile-i înalte
De acoperă un Soare
Cu-nfloriri de diamante.

Dar nu cred că-i vigilentă
Cu vifornițe nebune
Și nu e omnipotentă
Căci un Prunc o va supune.

Va conduce mic cum este
Pe acei ce-L vor cunoaște
De la falsul de poveste
Înspre basmul viu din Paște.

S-or topi temple-n religii
Cu palavragii de sală,
Cu citate, cu efigii
Și cu inima lor goală.”

„Însă Pruncul o să-nghețe
Printre clopote și predici
Și în aripile Vieții
Nu veți trece peste piedici!”

„Da - am spus - sunt mulți în lume
Doar cu mințile citite -
Noi nu-L vom purta în nume,
Ci în inime cinstite.

Cât n-ar fi împărăția
Înghețată de minciună
Vom trăi, iubind, frăția
Fiecare împreună!!!”

136
 Împrăștiate patrii

Și-a-nflorit povestea codrul.
Pe-unde ne-nvârtim timona?
Unul este pe la Londra,
Altul pe la Barcelona.

Împrejur case străine
Și asfalt bătut în tocuri,
Iar în inimă - suspine
Din lăsate-acasă locuri.

Limbi pe-alăturea răsună
Altele și înțelese
Când în razele de Lună
Bourul în noapte iese.

În pădurile de-aramă
Și dumbrăvile de aur
Cântă-argintul și mă cheamă
Cu-al cascadelor tezaur.

Iar izvorul parcă  bate
Și nu vor  ca să se stingă
Undeva-n stăinătate
Valurile  de tilingă.

Inima-mi șoptește:-Acasă!
Unde-„acasa” mă așteaptă?
În pădurea cea frumoasă
Ori în viața înțeleaptă.

Purpuriul bronzul ninge
De pe brațe ca pe note
Aici inima se-nfrânge
În foșnirea de bancnote.

Poticnind din laț în mreje
Mai străini din nou și iară
Păsări duse de vârtejuri
Fără-ntoarcere în Țară.

Trec păduri și pe aicea
Chiar prin centru de orașe
Doar că le foiesc piticii
Nu colindă Păunașii.

137
Socotind hârtii cu palme
Am uitat triluri din suflet
Prin fiertura de avalme
Și în prețurile-n umblet.

Nu aud cum timpul trece -
Mâine mă așteaptă planul
Și oftarea de mesteceni
A-nghițit-o-n foșnet banul.

Unde mi-aș găsi tărâmul,
Patria nu mi se vede
Spulberă lumini salcâmul
Mărunțele ca monede.

Mi-am pierdut și eu din clipe
Un copac fără de file
Cad aripe, cad aripe
Și se seamănă cu zile.

Unul plânge în Americi,
Altu-n Moscova oftează
Îngropându-ne-n biserici
Să găsim acolo-o rază.

Bătăturile de muncă
Nu simt banii-n bucurie
Și aleargă peste luncă
Râsul din copilărie.

Până-n codru se ridică
Și din pitulirea ierbii
Strânge tril de păsărică,
Cărărui ce le trec cerbii.

Iar durerea e mai vie
Un ecou uitat de stâne:
Nu pot să îmi duc copiii
Prin  poveștile române.

Ei trăiesc cu-alte istorii
Pentru mine grosolane...
Poate-n basme iluzorii
Tot îmi chinui numai anii?

Totuși iar mă uit în urmă
Și din nou  privesc alături -
Mucegaiul strâns pe humă

138
Arginti ca și omături.

Toți suntem doar cumsecade,
Toți suntem numai de treabă
Fără slove din  balade,
Fără tăvăliri prin iarbă,

Fără doruri  de legende,
Fără vise peste zare
Numai traiuri în arende,
Numai suflet ce nu doare.

Ochi aprinși de-a fi întâiul,
Văz hapsân s-aduni la stime -
Nu mai simți că sub călcâiul
De mândrii demult ești nime.

Fără, fără, fără, fără
Biată viață spulberată
Vrei s-arăți  croazieră
Doar o soartă vânturată.

Nu a-nlocuit Parisul
Codrii mistuiți de traiuri
Fiindcă plânsul este plânsul
Și nu-l amăgești cu raiuri.

Unde, Doamne, ne vom duce
Pustiirile de toamnă
Când, de fapt, pe o răscruce
Răstigniți suntem de teamă...

..Ci, cândva, cu ochii-n stele,
Eu visam alte meleaguri,
Iar acum trăind în ele
Nu-mi  găsesc povestea dragă...

139
 În arcă

Sufletul - arca mea vie
Tot adună câte-oleacă
Frumusețea-n poezie
În omiteri să nu treacă.

A deschis poarta privirea
Și portițele urechea
Ca să intre-ndrăgostirea
Cu perechea, cu perechea.

Din câmpie și din munte
Bucuria și norocul
Au în inima mea punte
Își găsesc în viață-mi locul.

De pe orice frunzuliță
Din petale și stamine
Se adaugă-n Credință
Strălucirile Luminii.

Triluri azurii înalte,
Muzici în frunziș compuse
Au unde sălaș să-și cate
De uitări să fie-ascunse.

Alerg harnic fiecărui
Să-i găsesc spațiu și stare
Și mă stărui, și mă stărui
Să cuprind întreaga zare.

Uneori prind prin unghere
Vreun amar care mă-ncearcă
Și-l arunc din răsputere
Să nu aibă loc în arcă.

Înălțându-se-n Cuvântul
Ce-a zidit lumea frumoasă
Să își lepede urâtul
Ca să-l pot primi acasă.

140
 În fața porții

Cu palma încordată pe mâner
Prind clipa așteptării lângă poartă
Să ies din ger ca să pășesc în ger
Ce mușcă scurt din iarnă și din soartă.

Eveniment ce-a devenit banal
În care se dansează și se râde
Urmat de pasul tradițional
Forțat întrarea-n an a o deschide.

Mă mai întorc odată să privesc
Poteca ce-i punctată-n văi și măguri,
Imagini dintr-un cuget omenesc
Apun de lângă mine-n văl de neguri.

Vreau să le-ntorc măcar instantaneu
Cu înfloriri, cu ploile de Soare,
Dar înainte cântă ca Orfeu
Un vânt sonor din ziua viitoare.

Memorii se încurcă-n amintiri
Cotrobăind ca-n cărțile citite
Căci vrei nu vrei se îmbulzesc gândiri
Care se-ntreabă:„Ce va fi-nainte?”

Eu mă sforțez până înspre durut
Să-mi scutur naftalina de prin haine,
Dar un trecut rămâne-n cunoscut,
Iar viitorul este plin de taine.

„Ce-a fi?.. Ce-a fi?..” – un drum în depărtări
Ce nu se potolește cu vreo gară
Și visurile zboară peste zări
Precum se-ndreaptă-aripi în primăvară.

„Nu îndrăzneșt?!” „Nu, Doamne, sunt decis
Doar,  poate, că ecourile sună...”
O nouă zi cu Viața am deschis
Ca să zidim cărarea împreună.

Un început de an a răsărit 
Înconjurat în zările senine
Și-atât de cunoscut și... inedit
Isus pășește-n anul nou cu mine.

141
 Înalta Cale

Noaptea moale şi-a deschis
Înspre răsărit desagii
Şi din umbrele de vis
Văd cămilele şi magii.

Trec încet, şovăitor
Caravanele din grele
Şi rămâne-n urma lor
Calea Robilor în stele.

Îşi îndreaptă-n Viflaim
Însetata căutare
Noi din noapte desluşim
Urmele strălucitoare.

Doar că n-am prea priceput
Ce-i cu Calea-aceasta, bine:
Ei se depărtau de lut
Ori plângeau pentru lumine?

Se-ndreptau spre Pruncul Sfânt
Ori de la Golgota-n vale,
Înfloreau vise-n Cuvânt
Sau vărsau lacrimi în Cale?

Cum n-ar fi, dar şi acum
Înălţându-se din tină
Magii-şi trec măreţul drum
Din lumină în lumină.

142
 Încă o noapte

Iar în calea mea  de noapte
Îmi aduce-n șagă vântul
Adieri de mere coapte
Rupând apelor argintul.

S-aciuară prin unghere
Îndrăzneala și cu gândul,
Greierii torc din tăcere
Cu versetele pulsânde.

Și cum trag ei scurt din caier
Cu arcușurile-ncete
Brazii scutură pe aer
Din rășinile din cetini.

Îmi pierd pașii în mirozne
De prăsade și de vară,
Și prin basme ce-mi fac pozne
Cu descrierea neclară.

Prin canafii moi ai Lunii
Mă pierdui puțin din fire
Tot părându-mi - căpcăunii
Tropăiesc prin ațipire.

Maiestuasă tihna trece
Ocolind molatec trunchiuri
Scutură doar liliecii
Zborul  sfărâmat  în unghiuri.

Totuși, poate să nu-mi pese
De vreo pizmă ori intrigă...
Mai aud glasuri de păsări
Alarmate-n vis ce strigă.

Și e noapte, și e bine,
Și pășesc fără de lege:
Rugăciunea mă susține.
Dumnezeu mă înțelege.

143
 Încă un pastel

Lângă râu leagănă sălcii
Verzi pistrui râzând cu zorii,
Susură-n aurul păcii
Buchiile mâțișorii.

Se ițesc din muguri frunze
Privind jurul cu mirare
Plescăind cleios din buze
Și-n speranțele de Soare.

Proaspăt verdele lucește
Cu sclipiri de malahite
Mătăsoase pământește
Și ceresc de fericite.

Din albastre diademe
Strigă-n glasuri largi de gâște
Că-mplinirile supreme
Parcă au pornit să miște.

Sună toaca dimineții,
Se preling din zori lumine -
În împărăția Vieții
Doamne, cât îmi e de bine!

Mugurul de însorire
Când plesnește solzi de noapte
Și trezește-așa iubire
De la inimă departe.

Simt și eu deodată-n suflet
O durere deșteptată
Parcă ar dori să sufle
Aripă iar înălțată.

Și mă-ndrept ca salt de ruguri
Înspre cerul ce s-ascunde,
Iar în mine muguri, muguri
Strigă înălțări de unde.

Îmi socot ziua a patra
Răsărită în geneză
Părăsind în urmă piatra
Ce oftează paranteză.

144
Se pronunță prospețime
De la stele în petale...
Însă unii cred că nimeni
Nu horește azi în vale!

Eu cuvintelor pe ape
Le dau drumul cu ușorul
Doamne, Doamne nu-mi încape
Fericirea mea și zborul.

Crapă-n mine tot pământul
Ca și bronzul de pe file
Mă îndeamnă-n zi Cuvântul
Să deschid struguri de zile.

Din târât se trece-n fugă,
Din genunchi înspre putere
Precum slovele din rugă
Inimii îi dă să spere.

Eu nu știu cât oi fi-n stare
Să-nfloresc din scoarța tinei -
Doamne-n țara Ta de Soare
Slavă Vieții și Luminei!!!

145
 Început de zi

A deschis perdeaua moale
Iarna fără de anunțuri
Și doar tremură la poale
Ciucuri străvezii de țurțuri.

E o țară argintie
Începând din fața ușii,
Răsărirea mai învie
Printre nouri cu scorușii.

Vremea parcă nu se trece
Prin văzduh țesută-n fire,
Toți copacii ca mesteceni
Vor să pară în privire.

Firea-i fără de mișcare
Strălucind în diamante
De la mine - până-n zare,
De pe piscuri - pe versante.

Nici un sunet nu se spune:
E-o muțenie de veacuri
Doar înalță-o rugăciune
Casele de prin hogeacuri.

„Ah, - strigai - ce minunată
Viața este-ntotdeauna,
Căci din Dragoste ni-i dată
Să-i purtăm mereu cununa!”

De-undeva un corb în rasă
A tușit drept în lumină:
„Ziua, da, este frumoasă,
Dar credință e puțină!”

146
 Înflorește... înflorește!

E atâta mai în noapte
Că se-mpiedică ea oarbă
Prin mireasma stelei coapte
Și-n mirozne verzi de iarbă.

Proaspătul în liniștire
Consistent e că îl pipăi,
Iar apelul de-nflorire
În orice tufar și clipă-i.

Luna-ngălbeni de ciudă
Parcă-a dat în ea dalacul:
În parfum de iarbă crudă
Înflorește liliacul!

Floarea cea mai luminoasă
Nașterii mele pe lume
Că ești poate preafrumoasă
N-am avere și nici nume.

Ridic strugurii în palme
Ca pe-o sfântă amuletă
Îmi culc fața din avalme
În povestea violetă.

Și-n cuvintele ei sacre
Părăsesc cu ușurință
Rămășițile de lacrimi
Din dureri în necredință.

Până înfloriră zorii
Ne-am vorbit așa de multe...
Mulțumesc, Isus, că florii
I-ai dat harul să asculte.

Basmul ei putu a-mi spune
Taină sinceră de nouă
Că-nflorii o rugăciune
Ca un bob gingaș de rouă.

Când privirea-mi omenește
Prinse dimineața vie
Am văzut cum înflorește
Ziua mea liliachie!

147
 Inimă cărturară

Noaptea își țese ca păianjen
Plasa din sforile de Lună,
Pândește inimi, le atrage
Din aspirația nebună.

Când ele zboară după slavă
Îndreptățindu-se-n Scriptură
Cu o idee de gâlceavă
Și cu o dragoste de gură.

Cu pofta de întâietate,
De-a fi mai mare-n jinduire:
Le fură plasa libertate
Împotmolindu-le prin fire.

Se zbuciumă inima prinsă
În nemiloase, crude mreje
Cât îi predă Luna aprinsă
Ce e veninul dintr-o lege.

Și inima tot mai înceată
Se zbate-n rece și prinsoare
Doar auzind cum biata-i soartă
Pierde încrederea în Soare.

De-asupra liliecii zboară
Și bufnițele jubilează
Încă puțin ea se-nfioară
În înțepările de groază.

Ca să devină o statuie
Privind în jur cu ochi de calcul -
Iubirea de mai vrea să spuie
Cu matematica o calcă.

Când zorii își desfac petale,
Lumina când e pretutindeni
Uscata inimă din vale
În mărețiea ei se prinde.

Cu frigul nopții ea propune
În ziuă mii de ecuații,
Iar în intențiile bune
Observă numai aberații.

148
E încântată când învață
Din plasa ei cu tâlc și minte
Stoarsele inimi despre viață
În complicatele cuvinte.

Când alte jertfe prinse-n plase
Ascultă cu respect în stimă
Învățăturile frumoase
Cu rimă ori fără de rimă.

Dar vine noaptea ca și moartea
Cu aripele ei de frică,
Tremură inima cu cartea
Că este-așa de singurică.

149
 Inimă de om

Frunze roșii, aurite,
Cântece fără  putere
Cad prin toamnă rebegite
Și-n  tăcere... și-n  tăcere...

Bronzuri  ruginii de aer
Atingându-se răsună,
În troiene fără vaier
Se adună...  se adună...

Simfoniile culorii
Note pierd din frumusețe,
Se aud strigând cocorii
Cu tristețe... cu tristețe...

Mai  încetinite-s ape,
Străvezii parcă sunt toate
Lângă mine, mai aproape,
Vine o singurătate.

Undeva rime căzute
Vântu-ncearcă a aprinde
Filele foșnesc tăcute
Pretutindeni...  pretutindeni...

Știu precis că vremea schimbă
Anotimpuri și privire,
Dar pe foi  încet se plimbă
O mâhnire... o mâhnire...

Și nădejdi de primăvară
Povestesc despre-o minune -
Despărțirea nu-i ușoară
Ce n-ai spune... ce n-ai spune...

Pot speranțele să strige,
Cu visări să te îmbete
Fremătările-s  în  stingeri
Mai încete... mai încete...

Căci ești om, nu doar o minte 
Strâmbă de cărturărie,
Inima-ți este fierbinte
Și e vie...  și e vie!

150
Că plâng arborii aramă, 
Pleacă aripi peste zare
Te îndoaie ca un geamăt 
Și te doare...  și... te doare.

151
 Înmugurire

Stele purpurii arțarul
Prinse  din strigări de ducă
Și, simțindu-le amarul,
Frunza lui i se usucă.

Nu-nțelege ce mai multe
Oboseli  îi dă în soartă
Ori căderi de stele-abrupte,
Sau îl rupe frunza-i moartă.

Pe sus păsările pleacă
Lăsând visele în urmă
Neștiind vreo una dacă
Cad în inimi ori în humă.

Aripile le îndeamnă
Ca să plece mai departe
Din oftările de toamnă
Toate-n rădăcini legate.

Înspre curcubeu le mână
Legământul lui de milă,
Iar arțarul ține-n mână
Când  o stea și când o filă.

Le citește, le descântă,
Rătăcește prin destine
Cu-o nădejde  mai  înfrântă
Împletită cu suspine.

Buchisește prin istorii
Și tot pierde printre vânturi
Juruințe iluzorii
Cu  atracția-n pământuri.

Se-nstrunește într-o frică
Ce-l trecu spre vârf de brațe
Că-l așteaptă o nimică
În stâlcirea de speranțe.

Dar sub coaja-i înăsprită
Nenăscuții muguri încă
Spun povestea fericită-a 
Soarelui din noapte-adâncă.

152
Ar spera, însă se teme
Și ar crede, dar nu are
Prin spiralele de vreme
Săritură peste zare.

Nu ascultă ce se spune
Și cu zise și-n nezise
Simte doar cu rugăciune -
Muguri înfloresc din vise.

153
 Inspirație

Pe sub stele, peste steme
Cad ninsorile tăcerii,
Printre timp și printre vreme
Strâng chemarea depărtării.

Frăsuiesc pe-alături frunze
Vrând să își socoată anii
Pe-ale mugurilor buze
Ori uscate în coroane.

Îmi agăț fruntea de aștri
Și trosnesc sub talpă herburi
Înainte-s munți albaștri
Urmele-mi s-ascund în ierburi.

Foile mi-apucă coate
Ca pe-un criminal de piață
Să mi le sucească-n spate
Arestându-mă din viață.

Dorurile să-mi usuce,
Visele să mi le sece
Prinzând gleznele-n răscruce
Să le-ncătușeze rece.

În genunchi să cad din Soare
Mugind frica-n neputință
Taurul la abatoare
Cum se pierde din credință.

Doar nimic rămân din nimeni,
Ochii mi se-nvârt degeaba,
Iar oftările din inimi
Socotesc clepsidre graba.

Tot zicându-mi cum ar arde
Dragostele în foșnire,
Dar căzute în balade
Tot o toamnă și-o iubire.

Și eu nu-nțeleg pe unde
M-am prelins sau că mă cațăr
De-am fugit din unde-n unde
Ori îmi stau inele-n față.

154
Aș striga, dar nu se plânge,
Aș boci, dar nu se spune
Că-n apusuri moi de sânge
Mă înec cuvânt ce-apune.

Mă înghite Universul
Ca pe-un fir mărunt de scamă...
Însă-aud din noapte versul
Cum mă caută, mă cheamă.

Îl îmbrățișez fierbinte
Ca pe-un răsărit din jale
Întrebându-l de cuvinte
De pe viitoarea-mi cale.

El modest îmi spuse simplu
Răni ștergându-mi cu lumine:
„Ca să nu te-ndoaie timpul
Domnul m-a trimis la tine!” 

155
 Inspirație

Frământările de viață
Au rămas în urmă toate -
Am intrat de-odată-n ceață
Ce curgea încet pe pante.

Liniștire argintie
Mă împresura cu pace
Că-ncurcai zece cu mie
Printre curgerile-ncoace.

Iar în jur clăbucii umezi
Se-nvârteau cu șoapte ude
Care-mi tot șopteau:„Tu nu vezi
Unde-ndrepți privirea... unde...

Mergi așa - fără alegeri
Dibuind lutul cu pasul
Fără studii în prelegeri
Ce ți-ar lămuri parnasul.

Cine ești, ce ai tu oare
Bulucite-n călimară
Numai razele de Soare
Și priveliștea de-afară.

Fără încâlciri de minte,
Fără frazele sluțite
Și grămada de cuvinte
Ce se zbat aghesmuite.

Cu sinceritatea numai
Azi nu ai chemare vastă
Care-n suma sa și gluma-i
Depărtare de năpastă.

Ia exemplu de la lume
Și-ntrețese scrisu-n fală
Ca să-ți poată-a ști de nume
Pofticioși de vorbă goală...”

„Ia mai lasă-mă cu sfatul -
Eu i-am spus din liniștire
Căci n-o fac pe învățatul
Într-o Cale de Iubire.

156
Nu cat posturi în cunune
Cum și glorie boită
Și că nu știu ce mi-a spune
Vreo zâmbire vestejită.

Am un cititor ce-mi este
Mult mai mult ca Universul
El mă poartă prin poveste,
El îmi toarnă-n palme versul.

Iar când Luna curge-ntreagă
Prin cristale de cascade
Lângă salcia cea dragă
Strângem slove cumsecade.

Eu numai le-nșir ca salbe,
El le dă puteri născute
Și-amândoi cu lacrimi dalbe 
Recităm pe întrecute!”

157
 Înstelare

Când ceru-ntreg e numai stele
Îl simt de mine-așa aproape
De parcă sufletu-mi din ele
Porni-nsetat să se adape.

Din liniștirea fremătândă
Ce le-o aud doar în privire
O stare gingașă și blândă
Învăluie întreaga-mi fire.

Și îmi dispare orice jale
De existența-n neputință,
Iar corurile triumfale
Sună înalte în Credință.

Nebănuite infinituri
Mă-ncurajează-apropiate
Că eu din frică și din rituri
Pornesc să-ncep o libertate.

Ce-mi spune despre măreție
Și frumusețe peste seamă
Că poezia-n melodie
Simplu cu dragoste mă cheamă.

Eu nu pot, însă vreau a crede
Măcar că-s fără importanță
Că peste lumea-albastră-verde
Mai ninge dalb încă-n Speranță.

Și fulgii ei mai vin în inimi
Ce-s încântate pământește,
Că și, de nu ne știe nimeni,
El ne ascultă și iubește.

158
 Iscălitura de autor

Îmi cere rânduri noi Lumina
Din sufletul meu și din vise,
Că eu adun ca și albina
Cuvinte-n foile nescrise.

Nu caut prețul lor s-atârne
Prinse-n balanțele valorii -
Le șterg năsucurile cârne
Cu băsmăluța aurorei.

Să nu le calc în îmbulzeală
Cu certitudinea părerii
Pofta de artă triumfală
O scot din ghemele puterii.

Să nu le-nfrâng cu țelul trainic
De-a le vedea doar înălțate
Le port pe drumul meu de strainic*
Bijuterii nearătate.

Lipite-n lacrimi fără apă
Și fără lingeri de salivă
Eu le dau voie să înceapă
Substantivarea adjectivă.

Când peste mine își revarsă
Lumina undele exacte
Eu îndrăznesc cu voce ștearsă
Să le citesc sculptate-n tacte.

Alături să nu fie nimeni
Căci m-ar durea priviri piezișe
Ale-amatorilor ce, rime,
Le sufocară pe afișe.

Le țin ferite și supreme,
Iar recitându-le în Soare
Să nu le pierd apoi în teme
Care-s așa de populare.

Tăria lor cea amăruie
Să treacă-n adiere-albastră
Precum bunica mea gutuie
Punea cu grijă la fereastră.

159
Când Sângele vărsat pe Cruce
Îmi dă cădelnița sihastră,
Numai atunci eu pot aduce
Cuvintele în fața voastră.

*STRÁINIC s. v. călător, drumeț, pelerin. 
                                                            Sursa: Sinonime (2002)

160
 La răscruce

Stă o piatră la răscruce
Și cu buchii vechi e scrisă:
„Înainte te vei duce
Mort vei fi - asta precis e!

Dacă va-ncerca pe lângă
Mine calea drum a-și face
Și-i porni în partea stângă
Înapoi nu te-i întoarce.

Iar la dreapta - viață spartă
În fărâme, bucățele
Cimitire doru-ți poartă
Că în cruci ori că în stele.”

Stau stâlcit cuprins în frică
Fără slovele Nădejdii
Înapoi e tot nimică,
Înainte doar primejdii.

Pipăiesc piatra ca orbii:
Poate-i doar o ghicitoare
Și aștept să strige corbii
Ceva negru-n gura mare.

Dar aud o voce blândă:
„Ce n-o iei pe-un drum în mâine?!”
„Orice cale e flămândă
După viața mea, Stăpâne...”

„Mergi pe orice drum cu bine
Nu te teme de cuvinte
C-am murit Eu pentru tine
În trecut și înainte!”

161
 Lacrimi de gutui

Sorei  Ana Haz

Zilele se trec cu număr
Primăvară, vară - nu e...
Am privit de peste umăr
Înspre-un geam ca și-o gutuie...
Înspre-un geam ca și-o gutuie...

Poate că vroia în toamnă
Ceva prețios să-mi spuie,
Însă lumea când te-ndeamnă
Ce-i un geam ca și-o gutuie?..
Ce-i un geam ca și-o gutuie?..

Și treceam prin toamna-n seară
Cu mirozna-i amăruie
Fără dorul să mă doară
Pentru-un geam ca și-o gutuie...
Pentru-un geam ca și-o gutuie...

Se pierdură prin aminte
Ca un fum dintr-o cățuie
Și duioasele cuvinte,
Și un geam ca și-o gutuie...
Și un geam ca și-o gutuie...

Iar brumarul doar arginturi
Putu-n tâmple să-mi propuie
Tot mă trec peste pământuri
De un geam ca și-o gutuie...
De un geam ca și-o gutuie...

„ Doamne-am zis - de ce în viață
Mă tot cheamă-o ferestruie
Ce-aș găsi într-o povață
Dintr-un geam ca și-o gutuie?..
Dintr-un geam ca și-o gutuie?..”

Îmi răspunse dalb Iubirea
Fără un cuvânt să spuie:
„ Ca să pierdeți vi-i menirea
Geamul ca și o gutuie...
Geamul ca și o gutuie...”

Parcă n-a putut să-ncapă

162
În ochi lacrima-mi gălbuie:
Geamurile mele-mi scapă
Rând pe rând câte-o gutuie...
Ca un geam ca și-o gutuie.”

163
 Liniște

S-a rupt ziua parcă-n două
Printre umbre și răsfrângeri
Între cer cu Lună nouă,
Între Soare ce se stinge.

Contemplând muți asfințitul
Arborii-n văzduh de vară
Sufocându-și ciripitul
În jos frunzele-și lăsară.

Doar mai flutură cu șoapte
Ce cu jalea îi pătrunde
Zarea că le-arată spate
Când în ceață se ascunde.

Prea plăpânzi să simtă ploaie,
Vagi în planul acțiunii
Nori încremeniți pe aer
Se-ngrozesc pe-arama Lunii.

Plioscăie-n pietre frământul
Fără ritmul său pârâul,
Printre ramuri toarnă vântul 
Cu răcoarea purpuriul.

Părăsind spre noapte-agale
Proaspete luciri de sapă
Vin femei din câmp și goale
Urme-n praf de cale sapă.

Molcomiri de cimitire
Cătinel pornesc pe pantă, 
Dar le pune-n risipire
Glas de pasăre din  baltă.

Conturează relieful
Linii slabe mai precise
De au potolit sideful
În parfumul lor narcise.

Curge umbra fără clocot
Înspre satul prins de muncă
Că aștept un zvon de clopot
Să răsune peste luncă.

164
Însă-auzul meu nu prinde
Nici un sunet de aramă
Liniștirea pretutindeni
Scrie un pastel pe dramă.

Însetate-n ritualuri
Gândurile-mi în falangă
Prin a cugetului valuri
Doresc sunet de talangă.

Captivată-n roșul Lunii
Care-a scris parcă solemnul
Inima-ncercă să sune
Cugetelor mele-ndemnul.

Ci în seara importantă
Nu și-atinse însă țelul,
Iară vocea-i palpitantă
Clincăni ca clopoțelul.

165
 Loc natal

Partea  mea-n lărgimi de stepe
Mi-ai prins văzul și simțirea
Că nu știu de unde-ncepe
Și se-oprește nesfârșirea.

Zarea se avântă  largă
Unde ochii n-aș întoarce
Chiar și vântul tot aleargă
Negăsind cotiri și pace.

Prin a verii prospețime
Zboru-n tril de ciocârlie
A străpuns spre înălțime 
Atmosfera azurie.

Păsările-n ziua plină,
Stelele în fapt de noapte
Și uscate-s în lumină
Violete fără moarte.

Iară  fire de năgară
Argintesc din iarba verde
Chiar de ziua cea de vară
Amintirea-ncet o pierde.

Toamna sobră și gătită
Înspre tine nu prea sună
Stepa mea cea aurită
Și de Soare și de Lună.

Îmi duceam aicea zile
Una cu-alta nepereche
Lângă taine de movile
Din istoria străveche.

Cu maci albi, cu macii roșii
Câmpul dureros bunicii...
Te treceau cândva strămoșii
Cu atingerea opincii.

Azi opinci nu-s în vânzare
Căci sunt scrise-n arhaizme -
Lumea-și trase pe picioare
Surse de reumatizme.

166
Am trăit orașe grave
Și modeste în excese
Cu privirile concave
Eu le lăudam progrese.

Dar acum din blocuri strâmte
Ți-am prins glas de libertate
Precum pasărea se simte
Fără colivia-n gratii.

Încălțări le-arunc în lături
Să pășesc desculț prin iarbă
Să fiu liber de desfături
Ce-mi dădu lumea din grabă.

În mișcări caraghioase
Țupăiesc căci câmpul mușcă:
Este greu prin ierbi lemnoase
Cu tălpi fragede de cușcă!

Ci-mi întind brațele-n frică -
Ce-aș zbura pe jos, pe-aproape
Să  m-ating de săcărică
Și de visul de pe ape.

Să pot să m-opresc în orice 
Loc ce sufletul mi-l cere
Unde palma-n unda vocii
Să dea pic de mângâiere.

Stepa mea, ce-nțelepciune
Mi-ai pus inimii și-n față...
Doamne, ce mai rugăciune
A zvâcnit de-aici în Viață!!!

167
 Măști pe scene

În dorințe câte-avem noi
Gânduri de înțelepciune
Ori mai insistent îndemnu-i
Ce ne duce-n stricăciune?

Iar în pofte câtă frână
O mai punem să le-oprească
Sau le tragem îndemână
Pentru-o viață pământească?

Câți îndreptățesc cu sete
Pofte, doruri în avânturi
Socotindu-le-nțelepte
Că îi poartă-n patru vânturi.

„Totul pentru Domnul facem!” -
Doar e-o ieftină lozincă
Căci ei fac doar ce le place -
Situații nu își strică.

Doar zidesc cu îndârjire
Stima, fala și onoarea
Având grijă o Iubire
Să nu le-afecteze starea.

Iar de-aici țipă din gură
Cât mai tare - toți să știe
Că găsiră în Scriptură
Dreptul lor pentru hâtrie.

Și că Domnul îi conduce
Ca să fie nu știu cine...
Mai uitați-vă spre cruce
Poate veți avea rușine!

Dacă Domnul te îndreaptă
Unde vrea El să te vadă
Doar pierzându-te din soartă
Plângi și nu cânți în bravadă.

Uite unul din grăsime
Predică o viață sfântă
Fără nici o prospețime
Fraze goale doar cuvântă.

168
Varsă chiar lacrimi de ceapă
Și se fâțâie mireasă,
Dar ce poate să înceapă
 Firea lui lăudăroasă?

Însă vânzoleală mare
Mai stârnesc astăzi pe scenă
Lirele zângănitoare
Fără nici un pic de jenă.

169
 Nesomn

Luna cu picioare goale
Trece lângă somnul stânei,
Stâncile sclipesc cristale
La atingerea luminii.

Colindândă prin tăcere
Pe cărările  încete
Argintește conifere
Până-n inima de cetini.

Mână cerbii cu nuiaua
Înspre dalbele cascade
Unde liniștirea neaua
Și-o-nstelează în balade.

Râul și-a pierdut dârlogii
Risipindu-i prin pietrișuri
De-i prind vadul inorogii
Căutându-și luminișuri.

Nevăzută din umbrare
Vrea o bufnă să se spună
De-și trimite cu-o strigare
Văzul ei rotund prin Lună.

Cu un înger în pereche
Toarce linxul în migire
Scărpinat după ureche
De o mână în iubire.

Îmi ajung și eu nesomnul
În potecile de noapte
Când gemu cernoziomul
Rugumând căzute șoapte.

Împingând în lături nouri
Întreb Luna ce mai face
Salutând cu stimă bouri
Ce pășesc încet spre  pace.

Nu dau stelelor să plângă
De-amintire că-s omise
Căci cu duhul spun:„Nu-s singur!”
Nu doar cu versete scrise.

170
La hotarele ardorii
Gata sunt să văd minunea:
Dumnezeu creează  zorii
Cum zidesc eu rugăciunea.

171
 Nicicând timpul nu se-oprește...

Nicicând timpul nu se-oprește,
Însă eu văd cu uimire
Din cântările poveștii
Sună note  de iubire.

Calul alb cu-aripi de spume
Trece ca o adiere
Doar că oamenii din nume
Nu-i mai simt nici o putere.

Tindem să întrecem graba
Într-o lume-așa străină
De ne țese-n sine iarba
Pe sub lut și rădăcină.

Însă ne-nchinăm la minte
Ce-nțeleaptă-i în mulțime
Rămânând fără cuvinte
Doar adăugați la nimeni.

Viața pleacă și ne lasă
Noi ne cernem printre urme
Poreclind-o nemiloasă
Căci dă traiul să se curme.

Forfotesc lingăi de blide
Să înalțe vreo paiață
Și cu turma după lider,
Și cu gloata de la Viață.

Încercăm ca prin citanii
Să dăm basme cu secreturi
Îngropându-ne-n Pisanii
Moartea ca să treacă-alături.

Dar ne scoate din știință
Bezna fără nici o milă
Cu idei și cu credință:
Ce e cuget  - e argilă!

Aud vorbele bătrâne
Vremi ce au putut străbate
În poveștile române,
În argintul de pe ape.

172
Cine poate  înțelege,
Cine poate ca să știe
Cum să trecem peste lege,
Cum se duce-n veșnicie.

Îmi vin slovele nescrise
Din nu știu ce ipostaze
Inima îmi bate-n zise
După Crucea cea de raze.

Mă smulsei din răstignire
Ce mă ține cu intrige,
Crucea pentru cimitire
Părăsind-o în religii.

Ies din țintirimul cărții
Râvnitor atât de tare
Să alerg la Glasul Vieți
Cum la glas de baci - mioare.

Agățându-se de-argile
Hainele-mi cad bucățele
Peste nopți și peste zile,
Printre flori și printre stele.

Să ajung în Sfânta Veste
Unde Logosul cuvântă
Și-nflorește  - o poveste
Sufletul meu și pământul.

173
 Ninsoare de toamnă

Ninge aurul și ninge
Parcă cern pene de înger,
Voci de păsări se presoară
Și în suflete, și-afară -
Sună-n ceruri buciume
Vremea ca s-o zbuciume,
Strigă-argintul goarnele
Să trezească toamnele.

Ninge, ninge cu aramă
Fremătarea se destramă,
Glasurile de plecare
Sunt ecou din depărtare
Curmă  poeziile
Toate gălăgiile,
Ucid  antonimile
Ritmul și cu rimele.

Ninge, ninge și cu vise
Interzise și deschise
Cu mâhnire și tristețe,
Cu avânt și tinerețe,
Cu visarea  raiului
În calvarul  plaiului,
Cu stihul izvorului
Pe durerea dorului.

Ning și eu cu gânduri, gânduri
Peste foi și peste rânduri,
Printre brazi m-aștern agale
Presărându-mă pe Cale
Cu glasul aripelor,
Scuturarea clipelor
Și-n căderea stelelor
Pe plânsul cișmelelor.

Spulberă frunze și pene
Ștergând lacrima din gene
Ca să văd cât e frumoasă
Viața asta luminoasă
Cu spălarea vinilor
În ploaia luminelor,
Și zborul  salvatului
Din  gheara  păcatului.

174
Când  de la un văz de râmă
Lumea moartă și-o  sfărâmă
În Credință să învie
Viță nouă într-o vie
Să-și  desfacă mugurii
Să rodească strugurii
Altă soartă-n Viața mare
Cu o inimă de Soare.

175
 Ninsoarea nopții

De pe tremurul de stele
Vise cad și se adună
În plăpânde floricele
Pe-adierile de Lună.

Din tăcere în tihnire
Buimăcind un vânt călare
Șopotindu-i de iubire
O poveste fără Soare.

Inocente vor să curme
Întunericul din noapte
Și cu alb astupă urme
Adormind cu rece șoapte.

Vrând o lume mai perfectă
Cu-aspirația înfrântă
Dau în lumea circumspectă
Puritate blândă, sfântă.

Dorul codrilor albaștri
Le culege-nalt pe ramuri
Cu visarea lui de aștri,
Suspinările în valuri.

De se pierd cărări și drumuri,
Căi întinse se înfundă...
Pierd cuvinte de duiumuri
Profunzimea de secundă.

Slovele aeriene
Vin cu dragoste-austeră
Pe pripoare de troiene
De pe pante de-atmosferă.

Firea ropotul și-l stinge
Să audă de minune
Parcă-ar sta de-asupra îngeri
Lăcrimând în rugăciune.

176
 Ninsori

La Crăciun ninge cu stele
Și cu vise de argint,
Se aude peste grele
Îngeri semănând un cânt.

Naștere în înghețare,
Început frumos de zori
Și o zare, și o zare
Pentru anii călători.

Zboară vremurile sfinte
Între fire și-ntre cer
Fără vorbe și cuvinte
Doar cu notele de ler.

Dându-ne-n viață speranța
Și-aspirații pline-n dor
Să ajungem dimineața
Îndreptată-n mărțișor.

Anotimpul înfloririi
Vine-n traiul pământesc
Mii și  mii de ochi de mire
De pe brațe auresc.

Parcă frumuseți astrale
În privire ai cuprins:
Tot florarul în  petale
Este înflorit și nins.

Viscoliri de curcubeie
Își împrăștie culori
Cum presoară fulgii teii
Pe-unda vocilor de flori.

În furtunile de Soare
Tot mai proaspăt și mai viu
Plaiul e-nstelat în floare
Între verde și-azuriu.

O  ninsoare de aramă
Clătinându-se ușor
Pe un prag abrupt de vamă
Stăruie zângănitor.

177
Sufletul tot burnițează
Necredințele cărunt
Că e noapte, că-i amiază
Mocoșindu-se mărunt.

Și tristețea se așterne
Cu mâhnirile pe jos
Depărtările eterne
Parcă n-au nici un folos.

Ninge aur și rugină,
Ninge bronz și fierul larg
Mai puțină e  lumină,
Iar nădejdile se sparg.

Când toți spun:„Este sfârșitul
Unui legământ străbun!”
Se pornește iar argintul
Fulguirii din Crăciun.

178
 Note de vară

Cântarea notelor de vară
Scrise pe iarbă și frunziș
Mă cucerește-a câta oară
Năvalnică și pe furiș.

Sunarea strunelor de raze
Se ninge  brumă de ușor
Pe pulberile-n care brazii
Își argintesc cetina lor,

În modestiile de șopot
Răchitelor lângă pârâu
Care tresar sfios din  tropot
A mânjilor fără de frâu,

Pe drumul care-și spune dusul
Din colbul lui mărunt-obtuz
Alăturea de ape-n susur
Cu albăstrimea de cobuz.

Ce-i mai frumos ca portativul
Pe care Viața l-a semnat
În traiul unde substantivul
E cel mai trainic și-nsemnat!

Când inima porni deschisă
S-asculte cântece de veri
Să uite soarta ce-i proscrisă
Pentru neliniști și dureri.

Să mi se-avânte înspre zare
Sufletul meu atât de strâns
Ca într-o naștere de aripi
Să fremăteze iar aprins.

Iar pentru asta ce puțin e
De-a face ca să ai răspuns:
Privește-n jur fără suspine
Că ești doar robul lui Isus.

179
 Nouă, de Crăciun

                                               Moto
Sunt totuși soț și un buchet de flori
Soției îi mai cumpăr uneori.
Frumoase flori chitite și-aranjate
Din locuri speciale cumpărate.

Ci soața și-amintește, deseori
De-un buchețel sfios de nemțișori,
Pe drum ce-l strânsei iute de pe-un hat:
Întârziam – și nu l-am cumpărat!!!

Nouă, de Crăciun

Multe cuvinte aruncăm în vânt!
Că Sărbătoarea nu-i AȘA pe lume
Și-apoi stricată-i  lumea pe pământ!
Pe Moș Crăciun îl scuturăm de brume,

Iar brazii ne sufocă în parfum
Și-n indignare ne împung cu ace,
Strigăm și scriem lămurind  acum
De unde ei ne strică-atâta pace.

Vociferăm de iesle și de cer
Și ne-ncântăm din jilțuri și palate
Că Isus a găsit doar un ungher
Să vină din splendori preaînălțate.

Tot reflectăm bucșiți de-nvățături
C-ar trebui cum vrem doar noi, să fie,
Ținând, neavând un microfon la guri
Împrăștiem în jur filosofie.

Mai încărcați de vâlvă, mai nițel
Vrem să uimim auzuri și-ascultare
Chitind șiret să dăm c-un cuvințel
Din foarte-alesele vocabulare.

Gălăgioși, cu ochi întorși pe dos,
Neliniștea pe față arătată –
Că oamenii făcură din Cristos
Doar un simbol de-o masă mai bogată.

Lăsând în pace lumea, obosiți

180
Venim doar cu ecourile-acasă
Și foarte omenește și nesfinți
Împodobim cu bucurie-o masă!!!

De-am ști cum oameni în credință vagi
Nepocăiți  în viață și în minte
Un dar mai scump să dea vor celor dragi
Fără filosofie și cuvinte.

Poate că sunt bogați, poate sărmani
O zi măcar vor ca să fie oameni –
Doresc și ei, cu bani  ori fără bani
Cuiva o bucurie ca să toarne.

Și, poate, cineva de-acum și-a spus
Cu fața luminată de lumine:
„Mai bine l-ar primi ei pe Isus
Și în biserică să vină-ar fi mai bine!”

Și eu aș vrea aceasta s-o recit,
Însă aud cuvintele încete:
„Atât de simplu-n lume am venit,
De unde-ați cumpărat așa buchete?”

181
 O deșteptare

Întorsăturile de drumuri
M-aduc numai unde știu ele
Că-n sihăstrie de cătunuri
Ori gălăgia de șosele.

Pe îngustimea de cărare
Descoperindu-mi noi imagini
Pot a-ntâlni o depărtare
Sau locul strâns în jur de margini.

Și că îmi spun:„Mai am a merge!”
Și că îmi zic:„Iată oprirea!”
Direcții noi îmi prind în mreje
Speranțele și cu Iubirea.

Prin oscilații de secunde
Pășesc pe întocmiri de planuri,
Dar niciodată nu știu unde
Uimite îmi vor fi elanuri.

În univers rotund de sferă
Țesut de-atâtea căi și țeluri
Tăindu-mi sens prin atmosferă
După ecouri de apeluri,

Un neoprit în lumea largă
Care îmi cere cale nouă
Cu toată viața mea pribeagă,
Iar eu le-ascult pe amândouă.

Spre orizonturi infinite
Viața mă trage și mă mână
Nomad chemat doar înainte
De șapte ori pe săptămână.

Nu-ntreb succesul sau pământul
Dacă pornirea mea e dreaptă
Mă stărui doar s-ajung Cuvântul
Care-n vecie mă așteaptă.

182
 O mică rugăciune

Mi se-ntretaie spusă și cărare
Că-n fața mea crescură în răscruce
Și sufletul meu nu mai este-n stare
Să știe încotro să o apuce.

Dă-mi, Doamne,-nțelepciune în gândire,
Dă-mi îndreptare dreaptă-n a mea Cale
Ca pașii să mă poarte spre Iubire,
Iar năzuința să nu curgă-n vale.

Integru să îmi fie doar răspunsul
La tot ce înaintea mea se țese,
Să nu se stingă-n întrebări apusul,
Ci-n mulțumiri atât de înțelese.

Dă-mi fericirea clipei pentru-un secol,
Orice timp nou să-mi fie biruință,
La nedreptate să nu mă aplec eu...
Mai crește-mi, Doamne... crește-mă-n Credință!!!

183
 Orchestră autumnală

Toamna cu degete de frunză
Bate pe clape cu suspine
Și-n inimă vor să pătrunză
Sunete moi de clavecine.

Cu picături de ploaie deasă
Vin  lacrimile ei  pe strune
Și-n sufletul meu ca acasă
Viorile dau să răsune.

Un curcubeu de acuarele
Trage arcușul peste coarde
Și glasul de violoncele
Un dor îmi chinuie și arde.

De sus, din aripi de cocoare
Aud cu visele în teamă
Ecouri slabe de fanfare
Căzute-n file de alamă.

În mijlocul muzicii caut
O zi banală și  terestră,
Dar adierile de flaut
Mă-ntemnițează în orchestră.

De mă întind și eu ca struna
Să întru-o notă-n armonie
Zvonind  cu rimele întruna
S-adaug  dor în poezie.

Privirea-mi cată dirijorul,
Iar Duhu-mi zice:„Cântă! Cântă!”
Și simt cum se înalță corul
În simfonie-albastră, sfântă.

184
 Orga serii

Organul serii-nalță zboruri
Prin raze roșii de aramă
De parcă îngerii în coruri
Spre ceruri sufletele cheamă.

Ninge cu notele albastre
Cu gingășie și durere
Venind în inimile noastre
O dimineață ca să spere.

Amurgul largelor hotare
E răsăritul melodiei
Din palpitările de Soare
Ce prinde gustul veșniciei.

Privirea-mi o ascultă dusă
Din piept pornindu-și rădăcina
De bronzul rimelor supusă
Le clopoțește ce  Lumina.

Mă-ncredințez ca flori în noapte
Când își deschid naiv petale
Și-aroma de gutuie coapte
Îmi spală urmele de zale.

Pe pânza serii violetă
Se scriu cuvinte nevăzute,
Iar inima mi le repetă
În declamări neprefăcute.

Ecourile plâng de raze
Mai molcome, mai liniștite
Pulberi de-argint spulberă  brazii
Din cetinile malahite.

Zarea își pierde-n zare mersul,
Iar orizontul  în nescrise
Îmi crește însă Universul
Smuls din aripile de vise.

Nu cat pricinile minunii
Ce în prezent  mi se petrece -
Știu  respirația rugăciunii
Pe-ascensiunile  potecii.

185
Care-i nădejde și povață-a
Cuvântului în plăzmuire
Din trai ducându-mă în Viață,
Din Dragoste în Preaiubire.

186
 Orice seară

Orice seară-i primăvară,
Orice noapte-i înflorire
Când dau stele să răsară
Cu petalele-n lucire.

Inima nădăjduise
Amețirile de zboruri
Și deschid mugurii vise
În corolele de doruri.

Sufletul însuflețește
Primăvara sa cerească
Rugăciunea când pornește
Înspre cer să înflorească.

Și sunt vise, și sunt stele,
Seri cu liniștea domoală
Înflorite și-ale mele
Până-n ultima petală.

187
 Pânze

Din mare vin chemări senine
Șoptite-n valuri de cristal
Și brigantine, brigantine
Se depărtează de la mal.

Se arcuiesc vele întinse
Spre  văznesenii*  azurii
Și toate vânturile-s prinse
Din  orizonturi aurii.

Ca niște colți sclipesc în cale
Spuma pe valul lucitor,
Iar pescărușii  țipă-n  jale
Și se-nvârtesc în jurul lor.

Dar depărtarea li se sparge
Și cheamă fără de  hotar
În nou  înaltele catarge
Cu bătături de marinar.

Luceafărul care răsare
După apus și înspre zori
Nu le dă voie-n întâmplare
Să-și  piardă ochii călători.

Ci le arată, le arată
Prora să-ndrepte-n nepătruns
Să poată trece lumea toată
Cătând în ceruri doar răspuns.

Le-mpinge-n umerii săi vântul
Bezmeticind prin ocean,
Aude-n duhul său Cuvântul
Și-L știe orice capitan.

Se-ndoaie unde  în suspine
Zdrobindu-se de malu-n stânci,
Iar brigantine, brigantine
Zboară  pe cerurile-adânci.

*VĂZNESÉNIE s. v. înălțare, ridicare. 
  Sursa: Sinonime (2002) | 

188
 Pășind în toamnă

Parcă-ncremeniră-n aer
Razele cu luminișul
Din a nourilor caier
Când o iau de-a curmezișul.

Le privesc nedumerite
Glasurile verzi trecute
Ce-și simt zile arămite
În argint de brume mute.

Pipăiesc cu sfiiciune
Cu-aripi păsările cerul
Din mijlocul lui răpciune
Pregătind clipa plecării.

Apa râului sleită
Zboruri prăbușite prinde
Și le duce obosită
Ca ecouri din armindeni.

Scapă cântecele note
Din căderile de file,
Mulțămite râd ciubote
C-au fost scoase iar la zile.

„Doamne! - zic - încă o toamnă
Cu tristețile mâhnirii
Ce-ncruntată îmi condamnă
Persistențele iubirii.

Mi-or cădea clipele-n ore,
Orele în săptămână
Și voi cere aurore
În speranță să rămână.

Mi s-or scurge vise stranii,
Aspirații minunate,
Iar din promoroacă anii
Spun cuvinte înghețate.

Vor începe iar să toarcă
Basme palide în spuse
Timpii că or să se-ntoarcă
Ca și păsările duse.

189
Că pe cercuri anuale
Sau inele de logodnă
Vremea cu picioare goale
Va veni din nou în modă.

Vor cânta pe scene piese
Cu o clasică-n muniții
Și mirese, și mirese
Pofticoase în ambiții.

Frunzele s-or reîntoarce
Ca și aripi în lumină...
Dar eu, Doamne, ce voi face
Într-un veac atât de tânăr?!”

190
 Pastel de toamnă

Stihuiri autumnale
Cine vă va pune prețul?
Pe oftările din vale
Desenați letopisețul.

Curge aur și aramă, 
Sună bronzu-n zvon de purpur
Cum pot în această gamă
Să fiu trist ori să mă supăr?

Iar dacă-s mâhnit de viață
Care trece tren pe șine:
M-am trezit de dimineață,
Ci-am uitat să beau lumine.

De-asta umblu cu nimica,
Când  pastelurile toamnei
Doar îmi cresc în mine frica
Neîncrederii în oameni.

Însă deșteptat de zorii
Înfloriți bujori în zare
Citesc ritmuri ce cocorii
Le scriu pe-azuriu cu aripi.

Nu mă zgribulește frigul
Brumărelului din șesuri -
Ascult gâștele ce-și strigă
Despărțirea lor în versuri.

Și nici inima nu-mi geme
Strânsă-n umbre imprecise
Coloratele poeme
Mă încântă-n arbori scrise.

Căci atâta poezie
Sună-n jurul meu acuma
De pornește-n veșnicie
Troscăind din oase huma.

Sunt o parte din pastelul -
Poate-o literă ori rimă,
Fir subțire în penelul
Pânza toamnei ce animă.

191
Mic detaliu scos din lege
Pentru a-mplini pictura
Dumnezeu când îl alege
De-a-și semna iscălitura.

192
 Peregrinări

M-așezai în pirostrie:
„Preaiubite romanițe,
Nu îmi veți răspunde mie
Cum să scap de necredințe?”

Ele m-au privit din floare
Cu petalele în salbe
Și au râs cu-atâta Soare
Din secundele lor dalbe.

În genunchi am prins pământul
Lângă-o horă de-albăstrele:
„Voi știți ploile și vântul...
Cum să fiu liber de grele?”

Întrebai lumânărica
Cu durerea mea oftată:
„M-am rănit iar cu nimica
Slobod cum să fiu, surată?”

Și mi-au spus ele-nflorite:
„Noi suntem prea mici pe lume
Deci te du tot înainte
Înspre apele în spume...”

Mă opri apa curgândă
Și o ispitii cu glasul:
„Tu ești veșnică-alergândă
Cum să-mi fie liber pasul?”

Ea mi-a zis:„ Întreabă aștrii
Ce văd tot din înălțime
Că-și au anii lor albaștri
Neclintiți din prospețime.”

Stelele au prins în fire
Toată zarea peste margini
Desenând pe înflorire
Linii drepte ca imagini.

„Stelelor ce-aveță putere
În eliberarea voastră
Să alegeți și cădere
De veniți în lumea noastră

193
Nu-mi veți spune cum să-și crească
Aripile mele zborul
Greutatea pământească
Să se piardă cu ușorul?”

„Vorbele sunt din cuvinte,
Iară slovele sunt zise...
Du-te, frate, la Părinte -
El cunoaște orice vise!”

„Tată-am spus - Te rog, ascultă
Grelele mă bat ca grindini...
Am văzut mulțime multă
Întrebând-o pretutindeni

Cum să pot în libertate
Să mă bucur de lumine?..”
„Fiule, ești liber foarte
De-ai putut să vii la Mine!”

194
 Pictare

Am ieșit să strâng  pasteluri
Pe tabloul de-amintire
Cârduri să rămână-n ceruri
Și-nspre zare să se-nșire.

Potrivind  în ochi și buze
Acuarele de pădure,
Spulberările de frunze
Pe asfalturile sure.

Culegând  șoptiri de ducă
Cu  oftarea de rămâneri
Și  povestea lui moș Nucul
Să-mi  foșnească plină-n mine.

Nebunia de culoare
Să o prind în brațe toată
Repetând-o cu  mirare
Pe o pagină uitată.

Înmuind  pana-n azurul
Câmpului cu norii puhavi
Să-și păstreze înconjurul
Și  mirozna,  și văzduhul.

Din grădina mea gălbuie
Să îmi pun atent în ramă
Cu aroma de gutuie
Struguri neculeși de poamă.

Să adun ce se  adună
În priveliștile  mele,
Șopot  arămiu  de Lună
Peste râul nins în stele,

Foșnetul frunzei căzânde
Care n-o să se repete
Scrise-n litere flămânde 
De  la patru alfabete.

De la nord spre răsărire,
Din amiază  în apusul
Să-mi rămână în uimire
Și imaginea și spusul.

195
De cu zori în miez de noapte,
Din  chindie-n ziua  plină
Zboruri, fulguiri și șoapte
Să-mi rămână, să-mi rămână.

Iar de-ajuns nu vor fi pentru
Amintirea mea întreagă,
Doamne, scrie-mă  în centru
Să îmi fie și mai dragă!

196
 Plecare

Plecările devin ușoare
Când despărțirile sunt grele,
Dar înainte e un Soare,
În urmă - grindine de stele.

Cu pașii ce-și pierdură frâul
Mă duc unde mă-ndreaptă dânșii
Prin ziua ce și-a spart pârâul
În pietre și în ascunzișuri.

Se duc la vale, trag în munte
Și eu mă țin de ei cu dorul
Împrăștiind prin flori minute
Și risipind pe ape zborul.

Trecând cadranul de busolă
Cu-un ac încolo și încoace
Când văzurile în cupolă
Vor să întrezărească pace.

Crezând și necrezând finalul,
Oftând și hohotind trecutul
Pe sub licheni rămâne planul
Se deapănă prin mușchi tot multul.

Și parcă undeva am casă,
Și parcă-n urma mea rămâne,
Iar ziua cea mai norocoasă
Îmi râde-n ie și în mâine.

Ce mi-a căzut o să rămâie,
Ce am să am încă-o să vină
Și calea-mi gâdilă călcâie
Cu iepurașii de lumină.

Plin în frunzișul de aramă
Și în podoabe de cristale
Trec încă-o poartă, încă-o vamă
Să vin în Țara de petale.

197
 Plecări

Ah, plecările acestea...
Ce voință ți se cere!
Iară codrul cu povestea
Flutură a revedere.

Nu știu de mă voi întoarce
Când cu arcuri de aripe
Prin înalta-albastră pace
Lopătez din  clipă-n clipe.

Iar de jos s-aude zgomot
De culoare și balercă
Frunzele strigă cu-aromă
Jilavă și de ciupercă.

E frumos ce nu aș zice -
Tot pasteluri colorate
Însă eu mă duc de-aice
Înspre țările-argintate.

Mai puțină frunză cade
Că și brațele sunt goale
Tot mai des cu brumă arde
Iarba-ncărunțită-n vale.

Toamnă, toamnă  fără margini
Nu poți trece peste zare
Vei rămâne, te vei sparge
Până-n toamna viitoare.

Vei fi alta, dar posibil
Repetări să cat în tine
Speriat  și  inflexibil
De schimbările din mine.

C-așa-i  omul  - ca o cruce
Răstignită lângă groapă
Traiul  doar îl  duce, duce
Ca un cânt ori ca o apă.

Mai  depinde  și  de suflet
Cum în zborul tău e sprinten
Târâind din urmă-un  umblet,
Sau cu viața înainte.

198
Iată iarna cu lucirea
Diamantelor albastre
Când iubirea, doar iubirea
Strigă-n inimile noastre.

Un sfârșit și-alte începeri
Din zburarea mea întruna
Clopoțeii ca luceferi
Îmi  vestesc voios  Crăciunul.

Mă voi duce mai departe
Înspre primăveri de Paște
Doar ca  prunc mai mult, eu, poate,
Lumea-aceasta  voi cunoaște.

199
 Ploaia

A tunat. Ne-ajunge ploaia
Şi fugim de la pădure
Fulgerul cu vâlvătaia
Vrea-ndrăzneala  să ne-o fure.

Iuţim mersurile noastre
Şi prin câmpul în dogoare
Galopăm prin ierburi arse
De şuvoaiele de Soare.

N-avem unde-a ne ascunde,
Satul doar zâmbeşte-n vale
Că ne vede-n ţoale ude
Cum venim supuşi pe cale.

Ne-ating stropii ca alice
Şi se-ncurcă prin veşminte
Şi-mi  închin  spre lut cebrice
Mai supus şi mai  cuminte.

Însă ploaia ne întrece
Şi cu tălpile ei goale
Ne aleargă-atât de rece,
Ne înmoaie-aşa de moale.

Ne-a speriat pe-o clipă frigul
Ce-a căzut pe viaţa sură
Sub călcâie  iarba  strigă
Că-i sătulă de căldură.

Pentru ce să fugi de apă? -
Ea ne curge, ea ne bate
Şi prin sarea noastră sapă
Răsuflări de libertate.

M-am întors cu pieptu-n fulger
Ca un „Aleluia”-n rugă
Şi prin cerul care curge
O  luai copil la fugă.

„Într-acolo nu ni-i mersul!”
Dar eu fug spălat de mască
Şi citesc cu-ntregul versul,
Poezia cea cerească.

200
Prin turnarea-nverşunată,
De pe-argilele în zoaie
Strigă viaţa mea curată
Ca un strop rotund de ploaie.

201
 Ploi ciobănești

Iubeam prin  ploaia mocănească*
Pe străzi să hoinăresc aiurea,
Umbrela să mă liniștească
Cu zornăitul picăturii.

Trecând cu orele de toamne
Continue, neîntrerupte
Pe străzile pustii de oameni -
Căci nu au toți cu sine, lupte.

În dragul meu impermeabil
Ce-avea vreo cin'șpe ani vechime
Pe care și acum, probabil,
L-aș îmbrăca numai în stime.

Prin picurarea fără iureș
Cu pălăria pe-o sprânceană -
(„Așa se poartă-n Maramureș...”
Mi-a spus un frate...) Ploaie... toamnă...

Singurătatea mă supuse
Și-mi mângâia-n tărie starea:
Însingurat, o viață fusei - 
Mă atrăgea însingurarea.

Fără o clipă de bravadă
Parcă-aș fi vrut să fug din viață,
Dar, poate, doar să nu se vadă
Asprele lacrimi de pe față.

În pieptu-mi bântuiau pojaruri
Din necredințele betege
Pierdeam încredințarea-n haruri
Și nu puteam a mă-nțelege.

„De ce-ntrebam - așa se face?
De ce - scrâșneam - așa se mușcă?”
Și nu-mi găseam un pic de pace
În toată lumea cât o cușcă.

Iar gândurile-n herghelie
Mă galopau - mustangi* sălbatici
Lăsându-mi sub copite, mie,
Sfărmații, pașii mei acvatici.

202
Iar eu prin stepă-mi și prin ploaie
Doream  răspunsul nu-n cuvinte
Fugit de-a lumii hărmălaie
Și chiar de soața mea cuminte.

Într-un târziu sunam la ușă;
Soția  mă-ntâlnea cu grijă
Ceva spunându-mi de-o mătușă
Cu-un caracter greoi, de schijă.

Apoi, privindu-mi jilăveala
Ce-o despuiasem de pe mine:
„Ți-ai răcorit oleacă boala?”
Mă întreba parcă-n rușine.

„Vreo una, două, dar am multe...”
Din gălăgiile de blide
Eu nu vroiam să mă asculte
Și nu doream a mă deschide.

Iar ea punând ceva pe masă:
„Ce-a spus Isus?...” parcă-ar răspunde...
„Mi-a spus: „Hai, fiule, acasă
Că ai de-acum picioare ude...”

E-o pagină doar fericită
Din viața mea cea creștinească
Când fu Credința oțelită
În ploaia lungă, ciobănească*.

*PLOÁIE ploi f.  ~ ciobănească sau mocănească 
ploaie măruntă şi deasă care, de obicei, ţine mult.

*MUSTÁNG s.m. Cal sălbatic din America .
 [

203
 Podbal

Poeților adevărați

Așteptăm cocori de gală,
Lebede să vină dalbe
Căci sunt, fără îndoială
Ale primăverii salbe.

Ghiocei și cu brândușe
Florile-s noastre alese
Căci sfărâmă din cătușe
Și trufii de-mpărătese.

Alegând doar principalul
Din descrierile scrise
Nu vedem pe mal, podbalul
Unei râpi cum înflorise.

Pentru-un loc întâi de floare
Prea-i modest ca să ia parte
Însă parcă ninge Soare
Pe trezirile lui Marte.

Unde razele-ncălziră
Puțintel pământul reavăn
Pun în notele de liră
Sori micuți aur nezdravăn.

Tot pământul aburește
Încă necrezând din gheață -
Ei ne-ndeamnă, pământește,
La Credință și Speranță.

Iar pe-alături maluri rupte,
Repezi sfărâmări de pante
Și se-ncaieră în lupte
Apele preatulburate.

Iarna fuge și se duce:
Asta o vedem cu ochii
Chiar de poate să ne-apuce
Scuturatul babei Dochii.

Însă picuri de lumine
Nu vedem în flori modeste
Care:„Primăvara vine!”

204
Spun cu vers de nepoveste.

Dediței, ruscuțe, stele
Înflori-vor mai „de treabă”,
Brebenei și viorele
Vor umplea pădurea-n grabă.

Pe alăturea vom trece
Neluând podbalu-n zisă
C-așa-i omul - este rece
La o inimă deschisă...

Te iubesc, floare smerită,
Cu-aur proaspăt în cuvinte
Dând o veste însorită
Inimii care nu minte.

205
 Poeților creștini

Precum Isus dă Viaţa prin Cuvânt
Aşa şi noi cuvântului dăm viaţă...
Dar unu-i ipocrit, iar altul  sfânt
Şi unul e cinstit, altu-i paiaţă.

Fățarnicii îmbracă măști de prunc
Cu ochii de guzgan sclipind din carne
Și ode proaste lui Isus i-aduc
Prin stropii de salivă să le toarne.

Să spună numai cum e necesar
Tradiţional zâmbind cu bunătate
Să le observe duhul gospodar
Acei cui ei se gudură ca „frate”.

Cătând să-şi vâre cuvinţelul sus,
Că, poate,-apoi, le-or potrivi cunună,
Cu cruci de cimitir ca semnul „plus”
Şi Adevărul prefăcut minciună.

Prin șiretenii vor să-și dea un preţ
Să cumpere apoi o omenire,
Dar măscăriciul cât n-ar fi isteţ,
E doar ecoul jalnic de iubire.

Ecouri îi admiră și-i citesc
Răsunători la golul de cuvinte
Căci  simţăminte-n duh negustoresc
Îs scrise şi-s citite de o minte.

Canonic cuvântând înzorzonat,
Uimind o gloată ce pustiu apucă
Orice ar socoti de înhățat
Deșertul în religie să-și ducă.

Agită mărunțiș de buzunar
Acut ca nealeşii să-nţeleagă
C-aici se toarnă şi-i turnat cu Har,
Iar ei să-şi plângă starea lor beteagă.

Se aranjează fraze foarte drept
Cu iz de mucegai și-nvăţătură
Cu aer cuvios de om deştept
Ce-şi poticneşte dragostea-n Scriptură.

206
Se-ntinde versul pe surâs  mieros
Superiori slugărnicind cu stimă,
Cum din Credinţă şi-au  făcut folos
Aşa şi-aici mai bâţâiesc o rimă.

Țipându-se ca   personaj suspus
Inculții  îndemnând să  lingă blidul,
Dar cum din Carte idol şi-au  propus,
Cuvântul lor înţepeneşte idol.

Urând tot ce e liber și senin,
Oricare-nțelepciune mai profundă
Ei vor lătra mărunt și cu venin
Spre zorii ce nu vor să le  răspundă.

Cu pofte mărunțele de a fi, 
Oameni văzând  cu ochii precupeței
Cu ieftinul lor glas vor măscări
Tot ce a-ncununat zidirea Vieții.

Și Viața i-a uita ca pe gunoi
Ce-a putrezi grămadă prin unghere
Uscați în minte cum și-n suflet goi
Acoperiți de vreme și tăcere.

Vor  rămânea foițe sub frunziş
Apatic scuturate-n toamna rece,
Cum umbrele se pierd  în ascunziş,
Aşa şi glasul lor uitat va trece...

Dar dacă din cuvinte-altar zideşti
Ca sufletul să-ţi pui să-l vadă-o lume
Dând focul profunzimii sufleteşti
În ea-aruncându-ţi  inimă şi nume.

Credinţa şi Iubirea  gem pe foc
Arzând fiindcă jertfa se cuvine,
Nemaigăsind să ai şi tu un loc
Să te-ncălzeşti la ţipătul luminii.

Aceasta este soarta de poet
Pe care-aşa puţini oameni o cată:
Ca încă-odată azi să arzi complet
Şi mâine să te-aprinzi încă odată.

Dar, cel puţin, te-a mângâia un gând,
Ţi-a-mprospeţi puterile o pace:
„Cum îndurai, Isuse, Tu, creând,

207
Aşa şi eu am încercat a face!”

208
 Poetului și fratelui Felix

Dacă Anul Nou în față
Orișicui îi spune, poate,
Să urmeze strict prin viață
Pe genunchi, pe tălpi și-n coate

Invitat cu duioșie
De cuvintele cu Soare
Ești să fii în poezie
Cetățeanul de onoare.

Ce-n uluitoare rime
Frumusețea-mbogățește
Cu atâta prospețime
Și așa de românește.

Să ai, frate, cum îți dete
Dumnezeu fără măsură
Minunatele sonete
Ca pe cuminecătură.

El în grija-i de Părinte
Dragostea să ți-o reverse,
Trainice să știi cuvinte
Ce n-or fi de vreme șterse.

209
 Poezia mea

Livada mea e toată-n floare
Și-așteaptă-albinele Luminii
Doar cântă o privighetoare
Rupându-și glasul în suspine.

Nu înțeleg - de unde-n seară
Venise cântăreața sură
Și-aud:„Ea este primăvară
Ce, ca să creadă nu se-ndură...”

„Ce lăcrimează în durere
În centrul dalb de înflorire?”
„Că nu putuse nici să spere
Că va vedea așa Iubire!”

„Însă în glas, de ce se rupe
De parcă vede-o tragedie?”
„Fiindcă-i sunt atât de scumpe
Cuvintele din poezie!”

„Dar, Doamne, nimeni nu ascultă
Nici melodiile, nici dorul...”
„Mai trebuie mulțime multă
Când Eu îți sunt Ascultătorul?”

„Dar cum mă doare ea, Isuse,
Și mă simt singur în livadă...”
„Căci versurile-ți nu-s compuse,
Ci-s sincere ca să se vadă...”

„Mă tem de râsuri și disprețuri,
De talpa searbădă de gloată!”
„Lumea se tot împarte-n prețuri,
Iar tu o prețuiești pe toată!”

Livada mea e-n puf de îngeri,
Privighetoarea lacrimi varsă
Și nu-nțeleg cum poate plânge
Când Viața este doar frumoasă?

210
 Poezie despre toamnă

Focuri de apus se toarnă
În șoptirile de arbori
Că-nfloresc povești de toamnă
Cu parfum uscat de iarbă.

În culori de asfințire
Firea-ntreagă se inundă
Versurile de iubire
Curg pe râu undă pe undă.

Nu știu ce ar vrea să spună
Ce le-ncântă, ce le doare
Când în nimb sau în cunună 
Se duc păsări călătoare.

Despărțirea necunoașteri
Seamănă-n dureri de ruperi
Aripile  - de la nașteri,
Înflorirea - de la nuferi.

Foile se pierd din brațe
În culegeri de troiene,
Iar păianjeni prinși în ațe
Zboară-n văi aeriene.

Domolindu-și transparența
Cântecele verii seacă
Prin umbrare iar prudența
Se mărește câte-oleacă.

Și tăcerea-i mai tăcere,
Iar mâhnirea e mai tristă
Fremătarea-n adiere
Se preface și asistă.

Brumărelul îmi șoptește
Argintiri pe lângă tâmple
În desprinderi, omenește,
Mai aștept ce-o să se-ntâmple.

Îmi cad gânduri ca și frunze,
Plutesc visele de aur
Ca un vaiet de cobuze, 
Ca un geamăt de centaur.

211
Vremea încă mă-ncovoaie
Pustiit rămân și singur
Dorurile-n evantaie
Și-au oprit pornirea lângă.

Duhul doar zboruri înalță
Ridicându-le-n lumină
Înspre-o nouă dimineață
Dintr-o patrie străină.

Și mă smulge din prinsoarea
Firelor cu-argint legate
Străjuiesc ce  închisoarea
Ce-mi sugrumă-n libertate.

Mă ridic încă molatic
Să prind drumul cu piciorul
Și în vinele-mi, sălbatic,
Sângele-mi pulsează zborul.

Scutur paginile-n lege,
Ies din toamna strânsă-n cruce,
Iar oftările betege
Au rămas pe loc năuce.

Sufletul ar vrea să strige:
”Doamne,-a câta,-a câta oară
Îmi vin toamne de religii
În Credința-n primăvară.

Îmi pierd flori, îmi pierd seninul,
Risipesc frunzișul verde
De mă bate cu veninul
Timpul aspru în monede.

Și de aur, și de-oțele,
Și de bronz, și de aramă
De mă doare crunt sub ele,
Când Cuvântul Tău mă cheamă.

Purpurii autumnale
Sângele Tău Sfânt desface
Să trăiesc pășind pe Cale
Plin de viață și de pace.

Raze slabe să-mi dea vrerea
Cu zgârcenie să spuie
Să-mi trec pasul prin durerea

212
Și mirozna de gutuie.

Să mă duc trecând veleatul
Peste zare înainte
Mereu altul, mereu altul
Și în zile, și-n cuvinte.

Renăscut încă odată
Din destinele umile -
Viață nouă și curată
Prin căderile de file.

213
 Predici

Ecouri argintii de stele
Cad pe-ale gerului tăișuri
Precum cuvintele rebele
Se-mpotmolesc prin ascunzișuri.

O paradigmă la înfrângeri
În ochii noștri se formează:
Se prăbușesc căzuții îngeri
De pe cărările de rază.

Orice cădere te-nfioară
Chiar dacă e așa supusă
Și prin tăcerea de afară
Parcă o lege este spusă.

Ca și anunțul de pedeapsă
În propoziții înflorite
Când starea mândră de relapsă
Lunecă-n pante năruite.

Și ce folos că-i frumusețe
În pofta crâncenă de staruri
Dacă avânt de tinerețe
Amestecat e în amaruri.

Înaltă pare îndrăzneala
În prima clipă, însă, apoi,
Ce jalnică mai este fala
Când un pământ e și o apă-i.

Doar lunecări aeriene
Rămân frumoasele cuvinte...
Cresc din ninsoare noi troiene
Ca și movile de morminte!

214
 Primăveri

Raze încă doar mai zboară
Peste puhavi stâlpi de ruguri
Primăvară, dragă-n Țară
Inima-mi ți-o dau în muguri!

Să mi-o porți în palme smede
Și în ochi căprui și veseli,
Căci ți-aude și îți vede 
Frăgezimile miresei.

Care trec frumoasă veste
Din azur până în glie
Cea mai splendidă poveste
Și timidă poezie.

E dezgheț numai și Soare
Și omăt ca solzi de pește
Fie-ți astăzi prima floare
Sufletu-mi care zâmbește.

Simt cum Dragostea mă prinde
Și îmi umple orice vână
Înflorirea îmi aprinde
Dorul meu atât de tânăr.

E câmpia-nțepenita
În tăcere rece, calmă,
Hai, s-o trecem de-a sărita
Ca doi gemeni palmă-n palmă.

Vom fugi spre culmea-naltă
Printre resturi moi de gheață
Doi născuți încă odată,
Doi veniți din nou în Viață.

Și acolo sus, pe creasta
Prinsă-n Cer vom înțelege
Ce frumoasă-i lumea asta
Logosul ce-a scris-o-n Lege.

215
 Prin insuccese

Din socotelnițe de viață
Mă înveșmânt în amurgire
Să mă deștept în dimineață
Pornind din nou o socotire.

Pun planuri în calculatoare
Cătând vreo nouă opțiune,
Iar visele cu adunare
Le cântăresc dacă sunt bune.

Simțiri îmi șterg din echlibru
Ca-ntâmplător să nu încurce
Îndeplinirii de calibru
Și trecerii peste răscruce.

Întreaga zi tot trag bilanțul
De la sfârșituri și începeri
Mai zăngănind ușor cu lanțul
Și cu solidele perceperi.

Numaidecât doar cumsecade
Să fiu în văzuri și oglindă,
Triumfătoarele arcade
Sub curbătură să mă prindă.

Mă zbat să mi se-ndeplinească
În ritm de pendulări, în rimă
Toată algebra pământească
Ca să culeg profit și stimă.

Dar, uite, iarăși cad cu nasul
Din înălțimea înțeleaptă
Când cineva mi-apucă pasul
Și-n altă cale mi-l îndreaptă.

Îmi plâng pierdutele succese
Când deznădejdea iar mă calcă,
Dar apoi văd că totul iese
Cu mult mai bine ca în calcul.

Și totuși iar încerc tăria
Pornind cu patru operații
Legiferându-mi omenia
Cu cifre, reguli și cu spații.

216
Înfrigurat visez la pace
Din viitoare calculate
Și bocănitul de abace
Să-mi fie hat la libertate.

Ci iar îmi pierd pământu-n fugă,
Soarta din nou curgerea-și schimbă -
Neîmplinirea mea în rugă
O torn c-obidă de pe limbă.

Nu-mi mai sosesc anii profetici
De îmi jelesc cumplit veleatul:
Mă știu vânjos în aritmetici,
Însă nu-mi iese rezultatul!

Văd timpul mă privește gâde
Ca pe un zăpăcit ostatic
Și-aud cum Pruncul Vieții râde
De calculul neîndemnatic.

217
 Prin poarta vremii

În freamătul pădurii roșcovane
Eu am văzut un înger de argint
Și-l întrebai:„Cum risipești tu  anii
Când ușa o deschizi înspre pământ?”

El mi-a răspuns ca unduirea lirei
Cu glasul fără zvonuri de ecou:
„Ce poate oare-așa  ca să te mire –
Când eu mai nou vin încă în mai  nou.

În toamna scânteindă de aramă
Și în regrete-a vieții în zadar
Auzi cum muguri ștrengăresc în larmă
Cu toate că născuți nu sunt măcar?

Nu îmi deschide timpul nici o poartă
De-aceea trec pe-alături liniștit
Și anii-n jurul meu de-acum se poartă,
Iară la tine încă n-au venit...”

218
 Puls

Ce nu-s oare-un pic de-opaiț
Cu un zbucium scurt în noapte
Dând din trupu-mi în odaie
Luminare fără șoapte?

De ce n-aș fi o zvâcnire
Liliacul ce-o răsare
C-un moment de alicire
Dispărând în înserare

Ori o linie doar dreaptă
Ce o scrie meteorul
Când căderea își îndreaptă
Unde nu mai este zborul?

Sau o clipă doar în clipă
Prăbușită-n întuneric
Ca o zbatere de-aripă
Și apoi numai tăcere?

Însă ard în Tine, Doamne,
Și mă chinui ani de-a rândul
Să termin un vers prin oameni
Începându-i iar colindul.

Mă dor dreptele căzânde,
Rup prin sufletul meu stele
Care-n clipele plăpânde
Îmi ucid visele mele.

Dar din nou mă scoli din humă
Și-mi ștergi inima de lacrimi
Parcă soarta mi-ar fi glumă
Într-o tremurare-a macrii.

Când o aripă-ntreruptă
M-aș întinde spre repaos
Mă înalți din nou în luptă
Prefăcându-mă în naos.

Țip cu glasul meu de viață,
Însă Tu cu bucurie
Strigi: „Mai vine-o dimineață
Și așa - o veșnicie!!!”

219
 Rămâneri

Flutură frunza stejarii
Petrecând un vânt ce trece
Jumătate în visare,
Jumătate vreme rece.

Rece petrecând prin frasini,
Trist ca oful de turtucă
Întinzând marșrute trase
Să le treacă voci de ducă.

Ducă de la plaiul verii
Semănat cu ochi de floare
Pe-orizontul depărtării
Ce-n mijloc de vise doare.

Doare-o mută despărțire
Din tărâm plin de petale
Când, pierdut din fericire,
Nu mai crezi de altu-n cale.

Cale dusă și străină
Care doar plecarea știe
Din poiana în lumină
Într-o lume azurie.

Azurie, neștiută
Necunoașterea așteaptă,
Iar mirozna de cucută
Tot se strigă că e dreaptă.

Dreaptă e că numai cheamă
Fără să te întâlnească
În smeririle de mamă
Lângă-o vatră bătrânească.

Bătrânească cu durerea
Despărțirilor de toamnă,
Cu oftarea, neputerea
Când rămasul se condamnă.

Condamnările-n rămâneri
Neplecărilor fidele
Ce-s pierdute-n gol de stâne
Pline-n plânsete de stele.

220
Stelele căzute-n humă
Din înaltul cu soborul
Pe-unde păsări acum drumul
Îl bătătoresc cu zborul.

221
 Răpciune(Septembrie)

Încă-i  vară liniștită
Vântu-adie tot în boare
Doar lăstunii se agită
Ca un roi pe înserare.

Florile la Soare cată
Cu-unduirea lor sfioasă
Numai bolta înstelată
Este mult mai răcoroasă.

Firul apei prin lumină
Strălucește-n dor de vară
Însă-obrazul ei mai vânăt
Este ca odinioară.

Frunza șopotește, speră
Despre zboruri mai departe,
Ci  verdeața-i mai severă
Și mai vârstnică e poate.

Vin înaripat de-afară
Cu albine-n auzire,
Dar îmi strigă calendarul
Anotimpul de mâhnire.

Eu privesc viața-nainte
Totul înflorește parcă,
Ci-n adâncul meu de minte
E-un brumar în promoroacă.

Care-și pâlpâie argintul -
Praf din stelele căzute
Și îmi spune: „E sfârșitul
Anului cu planuri multe!”

Inima nu-l poate-a crede
Și îmi vede-atât de jună
O împărăție verde
Fremătândă vie-n Lună.

Nu-s adept la meșteșuguri
Ce-ar îndreptăți-o visare
Doar simt inima de muguri
Cum mă doare...cum mă doare!

222
 Răsări o stea...

Cădeau stelele la nuntă
Din amurg în dimineață,
Când în lumea cea căruntă
Înflori o stea de Viață.

Gemeau codrii plini în pulberi
Din fărâmele de aștri
Că-și trosneau brațele-n curbe
Cu toți anii lor albaștri.

Își păstrau verdeața brazii
Pentru-un așternut de mire
Legând palmele în raze
De cununi prin cimitire.

Era tot o zi de noapte
Din și până-n miezul nopții,
Iară sorțile în moarte
Își găseau la urmă sorții.

Se-nălțau numai altare,
Se sfințeau doară vestigii
Și rugau de îndurare
Tămâierele-n religii.

Plângeau muți ciobeni în seară
Neștiind de unde... până...
Căci miresele-i omoară
Cu sărutul lor cel vânăt.

Răsuna a jale struna
Și-a argint moneta calpă -
Că ținea lumina-ntruna
Întunericul sub talpă.

De-mi era în suflet beznă,
Iar în inimă durere
Înălțimile de gleznă
Mă lăsau fără putere.

Și boceam - baci fără turmă
Bâjbâind prin plusuri strâmbe
Pe când urme după urmă
Nu doreau ca să se schimbe.

223
Când o stea ieși în pragul
Bolilor nelecuite
C-am îngenuncheat ca magul
Fără daruri aurite.

Tot amarul meu din mine
L-am vărsat pe-altar de lacrimi
Pe jăratic de suspine
Ce ardea în dor și patimi.

Îmi căzu în palme cheie
Potrivită pentru ușă
În cuvânt de curcubeie
De la cercuri de cătușă.

Am văzut zorii din zorii
La o viețuire nouă
Și strigau de sus cocorii
Buciumările de rouă.

Chiar de iarna rece strânse
Toată firea-n gerul gheții
Clopoțel mi se aprinse
Inima-n strigarea Vieții.

224
 Răsărit

Mă cheamă aerul afară
Cu prospețimile de stele
Să fiu gătit c-o să apară
Din cer însuflețite vele.

Cu azuriul în nuanțe,
Cu avântarea în mișcare
Pline de vânturi și speranțe,
Umplute-n zboruri și de zare.

Fără de margini și senine
Îmi vor aduce iar lumina
Și eu cu visurile pline
Am să întâmpin brigantina.

Vor prinde palmele timona,
Iar văzul – zările deschise
Și necredința ca gorgona
Va geme-n gânduri imprecise.

Dar va-mpietri numai orbită
De-a-ncredințării noutate
Și brigantina îndârjită
Va da năvală spre departe.

Când pânzele prinse-n catarge
Vor fremăta o melodie
Că bezna-n ele se va sparge
Și s-a topi în agonie.

Întreg voi prinde răsărirea
Ce-a șterge existența sură
Și largă m-a-ntâlni Iubirea
Cu înălțare și căldură!
Victor Bragagiu
victorbragagiu. blogspot.com

225
 Răspuns Vieții

De a nopții carapace
Fugeam pui sub vreo aripă...
Nu știu astăzi cum se face
Că-i frumoasă orice clipă.

Mă-ntristez de-apusul zilei
Speriat de-a nopții veste
Clarul  limpede-al  idilei
Nu îl pot simți cum  este.

Fiul sincer al Luminii
Mă feresc de lumi nescrise
Și-n privirile depline
Nu vreau umbre  imprecise.

Prins de bezna în mistere
Și de frumuseți de aștri
Eu aud, cu iz de miere,
Vântul brazilor albaștri.

Chiar de-un vis mi se înalță
În voal ce-l țese Luna
Avântarea de speranță
Spre lumină-i totdeauna.

Zorii  umbrele ridică
De pe ce o să se-ntâmple
Și de-apare un pericol
Ești mai gata să-l întâmpini.

Nopți rămase în granite
Glăsuiesc în ziua nouă,
Iar în iarbă, malahite
Strălucesc molcuț în rouă.

Și-n feririle din tufe
Stă ascuns încă la pândă
Vreun ecou din glas de bufe
Cu-ncordare tremurândă.

Ci luminile năvală
Potopesc valea întreagă
Aurora triumfală
Crește largă în mai largă.

226
Și ca mii de pietre scumpe
Bat semințele de Soare
Pe-orice fir și orice curpen
Ce s-avântă-n înălțare.

De mi-s ochii mei atâta
Fermecați de frumusețe
Inima c-a prins clipita
Să-i păstreze-a ei finețe.

Amintirea să o-ntoarne
În gândirile duioase
Pe hârtie să o toarne
În ritmări melodioase.

Într-o salbă de cuvinte
Învățate din baladă
Ce spun ziua cea fierbinte
Cât și Luna nopții caldă.

Traducând  foșniri de stufuri
Ș-ale valurilor șoapte
Din amiezile-n zădufuri
În răcori din miez de noapte.

Tot ce văzul meu  îmi vede
Și ce inima-mi răspunde,
Ce se speră și se crede
Și aici, și orișiunde.

Tot ce Dumnezeu cuvântă
Duhului și firii mele
Când o ciocârlie cântă,
Când cad ploile de stele.

Și se-nalță Glasu-n mine
Rânduri noi s-aibe ființă
Peste zări fără lumine
Cât și-n suflete-n Credință.

Ca uimirile-mi nespuse
Să încerce să înșire
Tot frumosul ce-mi aduse
Viața nouă în Iubire.

Și că-i ziuă, iarna zice,
Că e noapte  ori că-i maiul
Încântarea mi-i ferice

227
Cu-orice pic ce-l are plaiul.

228
 Răspunsuri la rugăciuni

Trecând prin razele de Soare
Pășeșete vântul din moment
Peste frânturi de cugetare
Și zbateri de temperament.

Lăsând în urmă respirații
Îngreuiate de sudori
El se împrăștie în spații
De prospețimi și de culori.

Adună șoapte din petale
Naivitățile ce spun
Cu ușurelele vocale
Ca pe baloane de săpun.

Trecând șuvoaiele sirepe
Fără susținerea de punți
Prin argintiul de pe cetini
Le-mprăștie ecou în munți.

Visând la adieri de pace
Din mestecatul grosolan
Crescându-și doruri de întoarceri
Ele se vaită aman.

Dar cine să le mai audă
Și înhățate-n palme reci
În ceața severă și udă
Își pierd suavitatea-n veci.

Se-nfiripează-n greutate
În substantivul cristalin
Fixând tot șesul cu dreptate
De-aroma-n cimbru și pelin.

Și pe aripi de nouri  vajnici
Se-aruncă-n vale zgomotos
Căzând prin flori ca bobi  ocarnici
Că sunt așa naive jos.

Iar florile se strâng cuminte
Oftând potopul dureros
Nepricepând că-a lor cuvinte
Din rugăciuni li s-au întors.

229
 Râsul nopții

Linxul  încordat  pe brațe
Ce se-ntind  peste cărare
Visele vrea să-mi înhațe
Și privirea pentru Soare.

Înghețați, spălați  în Lună
Ochii galbeni mă fac țintă,
Iar în juru-mi tihna sună
Și înmiresmează-a mintă.

Pe alăturea de mine
Stau cuprinse-n neputere
Înnoptatele suspine
Cerând lapte, cerând miere.

Mi-a sărit o frică-n spate
Simt pericolul, dar nu-l văd
Și mă rog de libertate
Din orbirea mea absurdă.

Simt suflări de fiară-n ceafă
Ghearele le-aștept în groază
Cugetarea-mi filosoafă
A pierdut rune* de rază.

De  mă strâng în mine încă
Cu tot sufletul, cu lutul,
Iar neștirea îmi mănâncă
Și sfârșitul, și-nceputul.

Mă-ntâlni însă-o poiană -
Crengile s-au dat în lături,
Văd în depărtări de toamnă
Ale  stelelor omături.

Din văioagă-aud cum murgii
Scurt nechează prinși în piedici,
Calea Robilor, văd, curge
Înspre munți enciclopedici.

Iar din pași târzii de oră
Undeva se  dă de veste
Ori că iele trag la horă,
Ori că zmei stau pe poveste.

230
Trag văzduhul prins de vraja
Nopții stelelor vibrânde
Mulțumind în gând de Straja
Ce îmi este pretutindeni.

Am privit în urma sorții
Ce-n pădure se scufundă
Și am râs - căci râsul* nopții
Nu era decât o umbră.

*râs -(aici) linx
* rúnă f., pl. e (got. runa, lucru ascuns, germ. runen, pl.).
 Pl. Vechile litere ale Germanilor și Scandinavilor.  
Sursa: Scriban (1939)  |

231
 Râul duce...

Râul duce peste margini
Unde moi de vremuri ninse
Printre fire de păianjen
Bruma-n jur ce le întinse.

În clepsidră ca să curgă
Stele cad șuvoaie-n pâlnii
Nu mai crede și amurgul
În venirile de mâine.

Începutul se sfârșește
Într-un cerc închis în sine
Latitudini, pământește,
Frâng aripile Luminii.

Seara se începe-n noapte,
Noaptea se termină-n seară
Testamentul vechi o moarte
Ține-n ger și-n primăvară.

N-are omul cum să strige
Sluțind inima-n citire
Șerpii hâtri de religii
Au ucis orice iubire.

Bat cu jertfe pe altare
Parcă-ar bocăni în toacă
Iar bocind o așteptare
Ce va fi dar nu știu dacă.

Cărturari până-n călcâie
Viața vor a o-nțelege
Cu capcana de tămâie
Și cu lațul de la lege.

Ale  timpurilor iepe
Trec galopu-n herghelie
Orișice nu s-ar începe
Se termină-n tragedie.

Strangulată rugăciune
Râul vremurilor poartă
Curge-ncet deșertăciune
Din apus în marea moartă.

232
Ci o stea ca văzul milei
Răsări în plânsul sorții
Mai presus de zorii zilei
Și mai jos de miezul nopții.

Au văzut-o doar sărmanii
Necuprinși de banul pieții
Ce n-aveau când prin citanii
Să-și omoare dorul Vieții.

Ce nu dau să-și cate stime
Pe la fierberea de case
Ocrotind cuprinsul stânii
De la nopți întunecoase.

Tot privind la stele-n licăr
Lângă ruguri dănsuinde:
„Oare totu-i o nimică?”
Se mirau zdrobiți în gânduri.

De la orele amurge
Ei vedeau nemăsurată
Calea Robilor cum curge
Peste-un orizont de soartă.

Socotind în stele multe
Ce sunt pline de mistere
Cine oare să-i asculte
Din tăcerea de unghere.

Într-o noapte de trăire
S-a aprins o steauă nouă
Ca sămânța de Iubire
Într-un bob mărunt de rouă .

De  s-au tras ochi și ființă
Pe luciri de rază-albastră
Zborurile  de Credință
Le-am simțit în viața noastră.

Și din beznele culorii
Visul a-nceput să-nvie
Că-am văzut de-odată zorii
Ce-nfloreau din veșnicie.

233
 Realitate

Din înălțimea zicerii supreme
Ce orice beznă cu Lumina umple
Eu de la timp primii aripi de vreme
Și de la viață aripile-n suflet.

Ca puiu-n cuib bat zborul în secunde
Puterea lui să-mi crească și mai mare
Să pot să mă înalț acolo unde
Credința mea dorește ca să zboare.

Clepsidra firii zice:„Nu se poate:
Te micșorezi căzând încet cu firul!”
Dar eu așa mă vreau în libertate
Și-n ziua ce-și desface trandafirul!

Obișnuința spune:„Sunt prea grele
Epocile-mplinite cu străbunii
Și-s fără milă ploile de stele,
Prea slabe-s ocrotirile minunii...”

De-acord mi-i orizontul pipăirii
Când cântărește-n degete pământul,
Însă mă rup chemările Iubirii
Ce mi le plouă iar și iar Cuvântul.

Știu că-ntr-o zi, privind numai în față,
M-oi avânta cu aripile-ntinse
Cu tot ce am din viață mai în Viață,
Cu tot ce sunt din mine-n necuprinse!
Victor Bragagiu

234
 Roade

Prin pădurea în ninsoarea
Frunzelor de la verdeață
Pașii-mi și-au găsit cărarea
Purtătoare de viață.

Desenată pe-ndelete
Înspre țeluri neprecise
Peste țipăt de schelete
Și sucite-n suluri vise.

Fără pildă și părere,
Fără să-și aducă-aminte
Ea pășește cu tăcere
Poezii fără cuvinte.

Și e tristă-n sorți căzute
Și de zboruri înspre vină
Spre troienele tăcute
Din potopul de lumină.

Doar foșnirea  dureroasă
A rămas din ruga-n freamăt
Avântarea când e scoasă
De la cer în strâmbul geamăt.

Tălpile-mi parcă s-ar frige
De versete sunătoare
Zbuciumate în religii,
Iar acum fără vigoare.

Tot crezând că-s zbor și ele
Așteptând însă doar zborul
Au citit numai pe stele
Fără să-și înalțe dorul.

Recitau că-s peste lege
Ca să cadă-n ea acuma
Rugumate, se-nțelege,
Să îmbogățească huma.

Pe sus păsările pleacă
Înspre Țara de-nsorire
Că n-au fluturat în joacă
Stări citite de iubire.

235
Ci-au crescut cu viața-ntreagă
Inima în stăruință
Ca să zboare-n lumea largă
Cu puterea de Credință.

236
 România mea

Românie, Românie -
Îndrumarea și povața,
Visul din copilărie,
Dorul pentru toată viața.

Plai de vis, Țară-minune
Cu durere pe durere
Îmi ești prima rugăciune
Sfărâmată-n neputere.

Te trăiesc adânc în sânge
Și-n arhaice cuvinte
Precum ciobănașul plânge
Pe sub frunzele-morminte.

De pe filele de-aramă
Îți culeg slove alese
Care-n basmele lor cheamă
Să văd zmei și-mpărătese.

Mă gândesc frumos în cuget,
Dar în inimă mă doare
Dunărea și Timpul curge,
Munții calcă peste zare,

Iar eu tot te-nvăț din scrise
Și te văd doar în imagini
Ori prin datele precise...
Când Iubirea n-are margini.

Prea modestă printre nații
Lătrătoare de afară,
Curcubeul lor - Carpații
Păcii tale-l închinară.

Cu chindiile și zorii
Din amiezi și miez de noapte
Sună vechile istorii
Care gem după Dreptate.

Cum mă doare-n orice vână
Adevărul prins în frică
Și lăsat ca să rămână
Târguit pentru-o nimică.

237
Alungat mereu de soartă
Pasăre fără astâmpăr
Caut înspre tine poartă,
Însă ea nu se întâmplă.

Și-s departe, și-s aproape,
Și-s străin, dar spun în mine
Susurările-ți de ape,
Fremătările blajine.

Îți sunt fiu lipsit de casă
Revenind cu neîntoarceri
Printr-o lume pofticioasă
Fără plinătate-n pace.

Scuipă ploile-n fereastră
Plumbii lor fără de milă
Că mi-e Țara prea albastră
Și-i prea ruptă de argilă.

Poate-s drepte ele-n fraze,
Iar eu doar visez frumosul
Și-n voroavele-mi în raze
Doar încerc să-ți dau prinosul.

Ascult sufletul ce-mi spune
Înălțându-se-n Credință
Cu o limbă ce apune
Într-un zbor de neputință.

Nu-mi găsesc de tine leacuri
În gândirea mea căruntă:
Ești cât Vremea peste veacuri
Toată-n inima-mi măruntă.

238
 Rugăciune de dimineață

Precum o apă în cascade 
Sare din vânturile-n cetini
Așa Cuvântul viu îmi cade
În  uscăciunea  mea din stepe.

Eu însetat primesc minunea
Cu buzele crăpate-n Soare
Când mă îneacă rugăciunea
Cu prospețimea de vâltoare.

Iar firicelele de gânduri
Uimite-n Dragoste și Milă
Lucesc cu lacrimi tremurânde
Cu orice pic de clorofilă.

Din mine ies și ies cuvinte
În mine curg și curg șuvoaie
Și fug pe Cale înainte
Înspre izvoarele de ploaie.

Isuse, Sfântul Râu îmi spală
În inimă intrând ca-n poartă
Oricare gând, oricare boală
Ce nu spre înălțimi mă poartă.

Malul meu râde cu  răchite
Ce au uitat de versuri plânse,
Ci șopotesc numai uimite
De-naripările-mi aprinse.

Rămân în spate  urme, urme,
În urma mea doar juguri, juguri,
Iar Viața nu vrea ca să curme
Zvâcnirea zborului din muguri.

Prind înălțările în brațe
A sufletului în uimire
Încredințările-n speranțe
M-aduc în munții de Iubire.

Lăstarii mei absorb putere
Să-și crească traiul și asaltul -
Din fericită-ngenunchere
Îmi iau în ziua nouă startul.

239
 Rugăciunea de azi dimineață

Rugăciunea mi se-nalță
Dintre zori de zori timidă
Ca-n oricare dimineață
Prospețimea să-și decidă.

Din cuvinte-n simțăminte
Se pornește ea prudentă
Când șovăitoare-n minte,
Când în dragoste ardentă.

Ce ar vrea încă să spună
Nu le-a calculat să știe -
Că să tremure cunună
Ori să zboare-n veșnicie.

Căutând Speranță-n zare
Neputând încă să prindă:
Să-și întindă dalbe aripi
Ca un zbor să își aprindă

Sau în locu-i să rămâie
Și să zbată-n puls de inimi
În durere de tămâie
Jos scurgându-se în nimeni.

Ochii umezi și albaștri
Înspre ceruri îi ridică
Văzând aștrii cei sihaștri
Ce se sting bătând în frică.

Și în jos apoi se lasă
Spre petala rozovie
Ce-nflorește luminoasă
Înspre-o zi portocalie.

Neputând a înțelege
Ce să facă omenește
Sărind peste orice lege
Mulțumește, mulțumește!

240
 Rugului

Rugul se-aprinde pentru noapte
Când stele înfloresc în seară
Și-n curgerile lor de șoapte
Flăcări în sus se înălțară.

În lături umbre tresăltânde
Fricoase-și cată ascunzișul,
Iară Nădejdea își aprinde
Pereții și acoperișul.

Mi se întind tălpile ude
Cu setea lor înspre căldură,
Iar focul parcă mă aude
Spunându-mi slove fără gură.

Că noaptea lângă dânsu-i caldă,
Că nu voi fi fără lumină,
Iar bezna poate să și cadă
Mută în liniștea deplină.

Și întunericul un rege
Se va simți poate prin preajmă
Însă odihna să-mi dezlege
Nu va putea cu-ntreaga vrajmă*.

Va sta cu frigul împreună
Sluțind privirile sticloase
Prin țesăturile de Lună
Urlând triumfuri păcătoase.

Dar nici un pas n-or da a face
Nici o mișcare înspre viață
Ca să se-atingă de-a mea pace
Până în zori de dimineață.

În ziuă m-oi porni și rugul
Îmi va rămâne amintire
Chiar de atunci de când în rugă
Voi mulțumi pentru Iubire.

A-ntunecimii grea cătușă
De răsărit va fi înfrântă...
M-oi despărți de-a lui cenușă
Ca de-o prietenie sfântă.

241
*vrajmă f. vrajbă (ISP.).
 [Variantă fonetică paralelă cu vrajbă]. 

242
 Salutare de acasă

Fraților nostri ce sunt departe

Ieri, departe de la Țară,
Îmreună cu soția,
Am tras prin alimentară
Că, mă rog, bucătăria.

Și cu coșul după soață
Pipăindu-mi buzunarul
Cu privirea-n varza creață
Când în raftul cu mărarul.

De-aici carne, pătlăgele
Și cartofi o pungă plină
Până-ajunsem la tejghele
În gutuie și lumină.

Soața spuse doar:„Gutuie!”
Nu la kilogram, firește,
Cu durere amăruie
Le-am privit eu românește.

De prin Turcia aduse
(Dughenița e turcească)
În hârtii frumoase puse
Ochii  să ne fericească.

Soața-mi spuse: „Vrei vreo unul?”
„Nu! - am spus eu cu surâsul -
Nu-s de dinții mei acuma
Vârtoșia lor aprinsă...”

Ci simții gustul pe limbă
Și în amintiri albastre...
(Căci copiii nasul strâmbă
Pentru fructe de-ale noastre!)

„Ia vreo două! - spusei tare
Nu că să ne-astupe hrana:
Voi simți gutuiul care
Ni-l descrise sora Ana...”

...Ci cu treburi pe acasă
Am uitat cumpărătura
Doar a doua zi, la masă

243
Prinsei pofta iar cu gura.

Însă soața, cu sfială
Îmi răspunse-nviorată:
„Ieri fetițele năvală
Le-au dat într-o clipă gata!!!”

N-am putut de nu a râde:
„Poate-s de la noi venite
Românesc - român deschide
Fără cântec și cuvinte.

Și-au venit ca să ne vadă
Două văzuri luminate
Rugăciune din livadă
De la frații noștri-n sate.”

244
 Sanie cu zurgălăi

Două vise-am pus în frâie
Pentru sania Nădejdii,
Ea departe să mă ție
De la serbede primejdii.

Trecând iarna în cristale,
Fulguirile-nghețate,
Adiindu-ne pe Cale
Mai departe, mai departe.

De la care și căruțuri
Scârțâinde de tristețe,
Printre clopoței de țurțuri
Vom fugi de bătrânețe.

Ca o boare ne vom duce
Peste plaiurile-n gheață
Din răscruce în răscruce,
Din chindii în dimineață.

Mi-oi goni iar armăsarii
Cu potcoavele de doruri
Că vom trece peste zare
Lăsând urmele pe zboruri.

Înălțați pe curcubeie
Cu-arcuirile aprinse
Pârtie-n Calea Lactee
Vom tăia prin stele ninse.

Ca și gânduri în lumine
N-om opri o clipă mersul
Tot ne-om duce ca creștinii
Colindând tot Universul.

245
 Sapiență

Mă bucur pentru dimineață
Sunt fericit de orice seară
Când știu că traiul este viață,
Iar inima e primăvară.

Număr și număr iarăși stele,
Dar nu le-oi socoti vreodată
Cu toate visurile mele
De-o cunoștință mai înaltă.

Ascult în frunze fremătarea,
Aud și fulgii în cădere
Și mă avânt să aflu zarea
Cât am ardoare și putere.

Minunățiile Naturii
Mă-ncântă fără comparații
De la cântările pădurii
Până-n tăceri de constelații.

Uimit de forța în cuvinte
Că poate-a face-atât de multe
Și cu simțirea cea fierbinte,
Și cu precisul vorbei culte.

Primesc cu bolțile albastre
Munți și întinderi largi de ape
Uimit că-n dorurile noastre
Ca să încapă-atâta poate.

Mă cheamă iarăși viitorul
Sever mă-mpinge și trecutul
Că m-am întins ca și cocorul
Pe-ntreaga cale începută.

Atâtea taine încă-ntreabă
Ce nu mai știu, de ce nu-s sigur
Și câtă neputință oarbă
Mă pedepsește să fiu singur.

Doar un răspuns îl știu prea bine
Lumină ce-mi sfărâmă frica:
De n-ar fi Dumnezeu în mine
Atunci nu aș mai fi nimica.

246
 Sărbătoarea Unirii

E prima zi de iarnă
De ninge, ninge, ninge
Și stele cad, se-ntoarnă
Ca penele de înger.

Pierdute-s în ninsoare
Drumuri pestrițe-n file,
Hotarele de zare,
Luminile de zile.

Alunecă din ceruri
Ecouri de memorii
Cuvinte de-adevăruri
Să fie în istorii.

Vestind suflării toate
Că vine frig, furtună,
Iar vremuri înghețate
S-opresc nimic să spună.

Și numai într-o Țară
În timpurile-aceste
Se-ncepe-o primăvară
Mai mândră ca poveste.

Unde-un popor de oameni
C-un curcubeu* prin fire
Înalță glasul:„Doamne!
Iubim într-o Unire!”

Că de-asta încurcată
Începerea cerească
Făcu în piept, ca Tată,
Un Prunc să ni se nască.
1 Decembrie 2014
*Munții Carpați

247
 Scrie, scrie iar Cuvântul

„Și Domnul a dorit să scrie
PROSPERITATE
pe pământul tău...”
Ovanes Grigorean(poet armean)

Scrie, scrie iar Cuvântul
Doar în buchii cristaline
„Dragoste” pe tot pământul
Nouă să ne fie bine.

Însă inimile, foarte
Strâmbe-au fost la fiecare -
Scrise literele toate
Nu-ncăpură-ntre hotare.

A dorit  Domnul să scrie
„Fericire”-n orice fire
Doar că pe fățărnicie
Nu-nflorește o Iubire.

Atunci Dumnezeu întinse
Viața Lui ca să ne-o deie,
Dar și Viața Lui se stinse
Pe trufia de idee.

Și, rămași cu rugi  de minte
Recitate și în șoapte
Turnăm  slove pe cuvinte
Și în ziuă și în noapte.

Căci fățărnicind prin lume
Nu ești sincer în odaie
În zadar tot chemi un nume
Înspre tine să se-ndoaie.

Dacă inima ta strâmtă
Ai ținut-o vremea toată
Rugăciunea ta e frântă 
De credințele de gloată.

Strâns mai dur tot de cătușă
Din citiri ce-au prins veșmântul
Nu auzi - bate la ușă
Ca să intre-ntreg Cuvântul.

248
Amețit de vin, din predici,
Aiurit de drumul sorții
Te împiedici și te-mpiedici
Literă pe foaia morții.

249
 Seară rece

Frigul serii mă pătrunde
Parcă-ar vrea să-mi intre-n vine
Și mă-ntreb naiv:„Pe unde
Sunt pierdutele lumine?”

Eu iubesc să ies în seară
Să ascult ce spune noaptea
Primăvara și cu vara
Când își declamează cartea.

Însă toamna e răcoare
Recele tăios m-atinge -
Prea simt lipsa mea de Soare
Și în suflet și în sânge.

Totuși prind  din întuneric
Și cu ochii și cu-auzul
Pe-o spazmodică cădere
Slabele bătăi de frunză.

Când  foșnirea ei căzândă
Se aude-așa distinctă
Cu proteste mă colindă
În gândirile-mi instinctul.

Moartea viața risipește!
Ce s-adaugi mai poți încă
Și oftez doar omenește
De o lege-așa adâncă.

Iar un nod mi se ridică
Parcă-ar vrea să iasă-n plânset
Peste jale, peste frică,
Peste soarta mea deprinsă.

Osândit de frig și vremuri
Privesc fără-nsemnătate
Cum se zbat stelele-n tremur
Ca-n ochi lacrimi adunate.

250
 Seară tihnită

Pe tăcerea apei line
Norii trec fără s-atingă
Urme dalbe de lumine,
Doina stinsă  de tilingă.

În tihnirea străvezie
Se aud zburând cocorii
Și presară,  din chindie,
Cu petale  moi  bujorii.

Își umbresc ape nuanța,
Ci le-nvie din tăcute
Lebăda albind Speranța
Printre frunzele căzute.

Liniștea curge pe tihnă,
Dar un zvon măcar nu sună -
Mi-am găsit pe mal odihnă
S-aud susurul de Lună.

Armonie peste  toamnă,
Molcomire de-nserare
Doar un dor mă tot îndeamnă
S-o iau hojma peste zare.

Îl astâmpăr de la grabă
Cu plutiri de frunze crețe:
Cum să plec fără de treabă
Din atâta frumusețe?!

Și pe pânza de-amintire
Copiez vrăjit pastelul
Cu privirea în uimire
Și cu inima - penelul.

Când mă va chema iar largul
Depărtărilor de Cale
Velă-oi pune-o pe catargul
Prins de înălțimi astrale.

De-a da marea să mă doară
Cu-ncolțirea și cu anii
Va turna această seară
Pacea ei pe uragane.

251
 Sfârșit de august

Sting  poienile pestrițe
Covorașele lor vii,
Anotimp de dumitrițe
Vine-n frunze arămii.

Se presoară cântul Lunii
În frunzișu-ncremenit
Și spre sud de-acum lăstunii
Zborul lor și-au ațintit.

Se duc  zilele mărețe
În lumină  și-nstelări
Însă-o nouă frumusețe
Se coboară de pe zări.

Poate o tristețe mușcă
Speriată de-ndoieli,
Iară  sufletul  ca-n cușcă
Se pitește-n bănuieli.

Vremea parcă te îndeamnă:
„Frunzele ți-s în mâhniri
Vei intra și tu în toamnă
Doar cu țepi de trandafiri.

Răsăritul dă năvală
Cu-nflorirea de bujor,
Iar amurgul din petală
Face-o urmă sub picior.

Viața este trecătoare,
Anii fug așa haini -
Dimineața ești o floare,
Seara ești un bronz de spini.”

Îi dau timpului dreptate:
„Treci științele din muri
Și ne-ndoi pe toți din spate
Tăind fața-n zbârcituri.

Dar cum trec pământul pluguri
Logosul ne-a prefăcut,
Inimile noastre-n muguri
Le ascunse de la lut.

252
Semănă  în noi sămânța
Ce va da la anul spic
Și ne crește-n cer Credința
Din tăcere  și nimic.

Poate-aramă e pe-afară,
Poate-s crivățe de-argint,
Învierea-n   primăvară
Păstrăm veșnic pe pământ!”

253
 Sihăstrie

Fratelui Felix

Frate, frate ești departe,
Iar tristețea e în tindă
Surâzând singurătate
În imaginea de-oglindă.

Parcă n-aș vrea să mă tângui
Să spun păsuri pentru jale
Doar prin pâcla vremii frig îi
În florarul meu din cale.

Nu e nimeni să-mi susțină
Singuraticele ruguri
Doar ascult cum spre lumină
Solzi de bronz sfâșie muguri.

Mă mai prinde-un dor de vorbă
Mai pe-a noastră, mai română
Când în zvoana* de teorbă**
Noaptea vrea să mai rămână.

Însă zori cheamă cucoșii
Ca să vină gonind roibii
Și sticlesc zările roșii,
Și-și albesc florile sorbii.

Iar mă cheamă în picioare
Ziua să îmi spună trainic
N-am nimic și nu mă doare
Nici un gând sfios și tainic.

În Speranță și Credință
Îmi e inimă și minte
Și-mi spun orice neputință
Doar în ruga mea fierbinte.

Mă aude Domnul Păcii
Chiar dacă îmi plâng de milă
Ca o curgere de sălcii
Spre crispatul de argilă.

Dar în taină am o taină
Ce-o ascund chiar după frică
Să mai bat și eu o craină***

254
Convorbind despre nimicuri.

Despre versuri învechite
Ce le scriu fără abțineri
Și în zeflemea privite
De ochi știutori și tineri.

De ceva trecut ce este,
Iar eu încă nu pot crede
Că ilară e-o poveste
Și un cânt de frunză verde.

Fâstâcit printre miraje
Spuse-n poze frumușele
Versuiesc și eu de pajiști
Încadrate în pastele.

Dar trecută-i a lor vreme!
Sunt îmbătrânit și singur
Și mereu mă roade-un verme
Zilele că vrea să-mi strângă.

Râul curge și se duce
Rămânănd aici întruna
Tot mai des stau la răscruce
Privind stelele și Luna.

Om târziu, oră târzie,
Miez de noapte... miez de noapte...
Am vorbit cuiva... și mie:
Pace, frate! Pace, frate!

*ZVOÁNĂ s. f. v. zvon.  Sursa: DEX '09 (2009
**TEÓRBĂ, teorbe, s. f. Instrument muzical
 mai mare decât lăuta, care are coarde speciale
 pentru sunetele grave. 
Sursa: DEX '09 (2009) 
***cráină, cráine, s.f. (pop.) margine;
 în expr. a umbla craina = a bate marginile,
 a umbla fără rost. 
 Sursa: DAR (2002)

255
 Soției

Și-au pierdut aurul teii
Toatele apar pătrunse
Că văd toamnele femeii
Așa bine de ascunse.

Cum trec fire de arginturi
Pletele de-abia văzute
Când nu le încurcă vânturi
Sărutând-o pe-ntrecute.

Cum apare-o zbârcitură
Mică, mică cât o rază
Lângă ochi ori lângă gură
În lumina de amiază.

Cercetează în oglindă
Căutând mereu cu teamă
Parcă ar dori să prindă
Ce n-ar vrea, dar ce o cheamă.

Mă privește-n sfiiciune
Cum o poate doar nevasta
Întrebând ca-n rugăciune:
„El nu vede oare asta?”

Îmi zâmbește ca șireata
Prinsă-n faptul de-amăgire
Nu cumva privesc la alta
Cu pretenții de iubire.

Eu i-am prins hâtria-ntreagă
Din cătarea ei sfioasă:
„Dintr-o lume tu-mi ești, dragă, 
Cea mai tânără crăiasă.

Nu te-ncrede cum că rochii
Au cum toamna să-ți dispară
Căci te oglindești în ochii
Mei tot timpul primăvară.

Când te știu alături mie
Grijulie, fericită
Mulțumesc că pe vecie
Dragostea e dăruită.

256
 Spirala fugii

Trec prin ninsoare de culoare
S-ajung o iarnă argintie
Și peste zare, peste zare
Cărarea mea mă duce vie.

Frunze căzute mozaicul
Potecii mele îl înțeasă
Și iar cuprind parcă nimicul,
Și parcă iar mă-ntorc acasă.

De sus răsună glas de goarnă
Doar un ecou lăsând să cadă
Și este toamnă, este toamnă
Iar eu tot fug înspre zăpadă.

Mă pălmuiesc file nescrise
Căzute din poemul vieții,
Îmi cântăresc versuri cu zise
Și cu religii precupeții.

Ajung din urmă  nori  ce-aleargă
Pe labe lungi și fulguinde,
Iar  lumea largă, lumea largă
Întinde ghearele flămânde.

Visările însă mă cheamă
De  trec prin unghiile strâmbe
Ținând vârtos un vânt de coamă
Direcția ce nu și-o schimbă.

Furtuna purpurie-n urmă
Se zbate-n fulgere de aur,
Aramele lovind în humă
Zvonesc cu voce de centaur.

Eu fug de parcă-n libertate
Crescând cu Viața înspre stele
Din zbârcituri de la etate
Rupând spirale din  inele.

Când vor trosni sub fuga-mi fulgii
Căzuți din aștrii enigmatici
Eu voi ținti de a ajunge
În munții cei primăvăratici.

257
Să mă ridic peste cascade
Prin trecători și peste piscuri
Lăsând ca omul cumsecade
În lături cruci și obeliscuri.

Parcă-oi  înfrânge împotriva
Cu  neputințele de-argilă
Pe Calea Robilor păși-voi
În licăriri de clorofilă.

Îngenunchind  apoi  în rugă
Plin de tihnire și de pace:
Îmi  iartă, Doamne, teama-n  fugă
Și-Ți mulțumesc  de neîntoarceri!

258
 Stea nouă

Când cerul cu-nălțimi surâde
Trezindu-și valurile-n stele
Care pulsează tremurânde
Prinse-n avânturile mele

Parcă aș țese-o melodie
Din grămădiri și constelații
Simțindu-mă în veșnicie
Fără de rugi și meditații.

Numai trăiesc și, pur și simplu,
Doar mă preling în astă stare,
Neînsemnat îmi pare timpul
Ce-ncearcă să m-atragă-n zare.

Respir fiindcă se respiră
Neatingând ițe de gânduri
Ce ca și strunele pe liră
Adastă sunete în rânduri.

Mă-nalț căci starea mă înalță
Doar tălpile-mi ating pământul,
Iar eu cu sufletu-n prefață
Timid încerc să văd Cuvântul.

Citind din rază până-n rază
Nu-mi este dat de-al înțelege
Când El întreg mă-mbrățișează
Fără de buchiile-n lege.

Și îl citesc în puls de sânge
Fără obstacole de minte,
Iar fericirea mea îmi plânge
Că tremur ca o stea fierbinte.

Simt înălțarea mea în glorii
Înfășurat în libertate,
Iar mărunțișuri de istorii
Rămân meschine și uitate.

Nici nu m-atinge „cum-se-cade”,
Ființa-mi cântă și nu geme
Ca un Icar care nu cade
Planând ca aripa prin vreme.

259
Iar steaua mea ce, întristată,
Vedea sfârșitul de putere
Se-nflăcără mai înălțată
Nepricepând nici o cădere.
Victor Bragagiu

260
 Steaua Vieții

În departele departe
Peste frunze căzătoare
S-a aprins o stea în noapte
Ca și visul pentru Soare.

Stropind dorul de Lumină
Prin religiile-n zdrențe,
Sufletelor de la stână
Rupea cercul existenței.

Ca o cale să străbată
Arăta spre dimineață,
De la crezul lor de gloată
Să se smulgă în Speranță.

Și în magi să se prefacă
Ducând steaua lor găsită
La o inimă săracă, 
La o viață obosită.

Să o semene grăunte
Într-un suflet prins în mreje,
Ca în cer să-nalțe punte
Celor rătăciți în lege.

Iar pe hudițe sinistre
S-o aducă prin colindă
Nu cu buchii de registre
Ori cu predici de oglindă,

Ci s-o poarte-n viața largă
Pe-ale inimilor coarde
Să cunoască lumea-ntreagă
Steaua arde... astăzi arde!

261
 Stele în noapte

Stele pe  mare, stele în noapte,
Stele în șoapte și-n sufletul meu...
Curge mirozna  gutuielor coapte,
Vreau ca să zbor, dar mă ține un greu.

Stele-n privire, stele-n cuvinte,
Stele în lacrimi și  stele în zbor...
Toamna își pierde culoarea cuminte,
Vreau ca să plec, dar mă ține un dor.

Stele în vise, stele în gânduri,
Stele pe ceruri și stele în vânt...
Picură frunzele roșii pe rânduri,
Vreau să adorm, dar mă ține un cânt.

Stele-n durerea de neputință,
Stele-n destinul amar omenesc,
Vreau să mă-ngrop, dar mă ține-o Credință
Și eu mă rog, și mă rog,  și... trăiesc.

262
 Sunt un om

Sunt ca și orice om de pe planetă
Cu-o față ce nu trage spre oglindă
Și n-a atins o stare de cometă
Ori stelele de coadă să le prindă.

Nu-s instalat pe buze și în vise,
Prin pizme nu prea cred să fi ajuns eu
Și căile nu-mi fură interzise
Sau de dorințe mai departe-ascunse.

Neaplecat sub greutatea gliei
Nu mă întind să cațăr Universul
Doar îmi iubesc nevasta și copiii,
Mă bucur când se naște-n mine versul.

Trec pe alături clipele cu zile
Cum au trecut cu vremile și veacuri,
Înfrigurat nu strâng în palme file,
Dar nici nu le împrăștii ca pe fleacuri.

Viața vine fiindcă-mi este dată
Și-o întâlnesc mai diferit de vrere
Când, uneori, jelesc de-o văd că pleacă
Ori bucuros când nu mai am putere.

Nu-i număr pe acei cine-or să vină
Și nici prieteni care-n noapte pleacă
Doar simt neînțeles că am o vină
Chiar vinovat de nu sunt nici oleacă.

Iar timpul trece și trecând tot sapă,
Iar noi rămânem mototoliți la față
Și ne-om preface în pământ și apă
Și nu vom fi încă odată-n viață.

Căci sunt un om cu soarta trecătoare
Nesocotind visări de veșnicie,
Dar nu-s religios de disperare
Și nu sunt ateist de nerozie.

Îmi cânt cântarea cât ea încă arde
Cresc în lumină cât mai văd Lumina...
Eu sunt un om ca alte miliarde
Cui Dumnezeu i-a dat în viață mâna.

263
 Tablou de toamnă

Frunzele sunt încordate
Parcă s-ar găti de zbor
Undeva în viitor,
Undeva în libertate.

Numai vântul e mai vesel
Prin atâtea supărări,
Se înșiră înspre zări
Diademele de păsări.

Atmosfera e mâhnită
Plumbuit e un apus,
Dar s-a spart ceva de sus
De-a curs ploaie arămită.

Și-a stropit întreaga noapte
Fără a avea răgaz
Bucurie și necaz,
Țipete precum și șoapte.

Dimineața-nvolburată
Făcu mari ochii de-azur
Căci văzu uimită-n jur
Țara-ntreagă colorată.

O mulțime de vopsele
Au prins locul pe pământ
Că pe fire de argint
Fug paianjeni de la ele.

Tinerețea râde-n rază
Pictorul în ea trăind,
De știință multă-n gând
Bătrânețea doar oftează.

„Doamne! - zic -este sfârșitul
Vieții pline pe-acest plai
Ni s-a terminat un rai
Cât nu-i mândru asfințitul.

Ne privesc mai cu-ndrăzneală
Cimitirile tăios
Când noi pe aici, pe jos
În simț prindem orice boală.

264
Frunzele de bronz răsună
Ca și clopotele trist...
Tu ai pană de artist,
Noi - mâhnirile de Lună.

Adunate-apasă juguri
Pe grumazul obosit...”

Aud - râde fericit
Dumnezeu cu glas de muguri.

265
 Timp pierdut

Vom da socoteală lui Dumnezeu 
pentru timpul pierdut 
(dintr-o afirmație)

Mi-am furat timpul din față
Care m-aștepta cu treaba
Ca să-mi dea folos în viață
Să nu o trăiesc degeaba.

Și-am fugit cu dânsu-n vară
Pe cărările crescute
În argintul de năgară
Și-n pufoase parașute.

Spre privirea de cicoare
Și în văz de romaniță
Ochii vor să îmi coboare
Fără nici o trebuință.

Palmele-mi cu vrere dalbă
Dau să mângâie în pace
Rozoviu duios de nalbe,
Auriu de coada vacii*.

Să strâng Soare din stamine,
Prospețime din petale
Parcă-aș fi printre albine
Din știubei** ieșit agale.

Starea mea epicureică
Tinde înspre-o ciocârlie
Care țese ca suveică
Într-o pânză azurie.

Și prin fluturi, și prin gâze
Mă îmbăt de libertate
Uitând muncă și osânze
De cu zori și până-n noapte.

După seară adun stele
Ce-au căzut în jungla ierbii
Ascultând hore de iele
Și privind cum pasă cerbii.

Duruie cum caprimulgul

266
Undeva pierdut în tihnă
Ogoindu-mă în fulgul
De tăcere și odihnă.

Până-n zori de dimineață
Nu cerui nici o răsplată...
Doamne-o zi pierdui din viață!
Ce pedeapsă mă așteaptă?..

*Coada Vacii - Plantă erbacee medicinală,
 cu frunze mari alterne, cele bazale în formă 
de rozetă, și cu flori galbene dispuse într-un spic
 (Verbascum thapsus).
**ȘTIUBÉI, știubeie s. n. (Reg.) 1. Stup primitiv.

267
 Toamnă târzie

Încremeni întreaga fire
În curcubeie revărsate
Și-o liniștire-i liniștire
Pe drumurile de la sate.

Iar frunzele își duc osânda
Învârtejindu-se prin plete
A vântului care dobânda
O poartă-n versuri violete.

Zbătând molatecele gene
Găsind-o pe-alta și pe alta
Copil le-aruncă în troiene
Și bucuria și asaltul.

Învolburări de nouri vineți
De-a dreptu-s amenințătoare
Parcă i-auzi:„Să vă ațineți -
Mai mult nu o să fie Soare!”

Că speriații oameni cată
Cu jale și cu neputere -
O tinerețe vânturată
Se risipește cu durere.

Mai nedorit de-acum e spusul
Și mai zgârcită este vorba
De parcă noaptea cu apusul
Deschise zâmbetul și torba.

Să ne îngroape-n vise grele
În nevedere să ne-ascunză
Și-n atmosfera fără stele
Doar s-auzim căderi de frunză.

Înghemuiți pe sub iorgane*
Gândindu-ne la sine-n jale
Să ascultăm cum anii, anii
Se-nvârt pe cercuri anuale.

Și n-au salvare de la toamnă,
Și n-au plecare ca și păsări
Doar ne îndeamnă și se-ndeamnă
De un sfârșit să nu ne pese.

268
Poate că au și ei dreptate,
Posibil că-s  de partea noastră,
Dar iarăși n-am dormit o noapte
Să văd măcar o stea-n fereastră.

*Iorgan - plapumă groasă compusă 
dintr-un strat gros de lână cusut între două 
bucăți de pânză cu care ne acoperim pentru
 somn, mai ales iarna.

269
 Toamnă, toamnă...

Prin nuanțele de toamnă
Rătăci a mea tristețe
Nu știu unde mă îndeamnă 
Acuarelele vieții.

Pe alături trenuri țipă
Bătând toaca lor pe șină
Când mă sprijin pe-o aripă,
Când pe-o rază de lumină.

Respirând numai aramă
Sau cu purpurul din file
Ce credință mă mai cheamă
Să trec nopți, s-adaug zile?

Într-un viscol de  poveste
Revărsată-n curcubeie
Ce  nădejde vie  este
Frumusețea să mi-o deie?

Și mâhnirea mi se sparge
Că-ntr-o libertate speră
Ca și pânze pe catarge
Fremătânde-n atmosferă.

Cu brumarul meu din tâmple,
Cu prierul peste zare
Neștiind ce-o să se-ntâmple
Mă aburc în Carul Mare.

Să  gonesc prin nebuloase
Galaxiile-n spirale
Uluit c-așa-s frumoase
Necuprinderi spațiale.

Fericirea netezește
Stelele multicolore
Și atât de omenește
Amețesc prin aurore.

Aurul  îngână-n rază,
Bronzul unduiește-n rime:
Sufletul ori îmi visează
Sau e toamnă-n înălțime.

270
Las  gândirile confuze
Să  mă-ntorc  din vis de vele
Pe-ondulările de frunze,
Pe căderile de stele.

Nu sunt trist că versul cade
De pe brațele întinse
Toamnă încărcată-n roade,
Toamnă în culori aprinse.

Chiar de aștrii mei pe drumuri
Fug goniți de vântul rece
Ale norilor duiumuri
Se vor duce... se vor trece...

Căci  Renașterea din mine
Cuvântează: „Nu te teme!”
Cu arome de lumine,
Cu răcori de crizanteme.

271
 Treime

Când bezna ți-a sărit în spate
Cu înălțarea ei adâncă
Și numai stele peste noapte
Străine luminează încă,

Când te apasă-un întuneric
Pe-obraz, pe inimă, pe viață
De știi că nu mai ai putere
Să mai ajungi în dimineață,

Gândind că ești doar slăbiciune
Cu-ntreaga minte speriată
În jurul tău când căpcăunii
Să te prepare cum se ceartă,

Îngropi încrederea-n argilă,
În cer nu crezi să-nalți privirea
Pierzând și firele de milă,
Privind ca pe-un nimic Iubirea.

Prins într-o plasă de odăjdii
În care hăul te-mpletește
Șimți  doar sudoarea deznădejdii
Rece  târându-se pe creștet.

Te vezi numai o  jertfă slabă
Legată trainic pe altare
Când  unica culoare albă
E rânjitura de topoare.

Dar din uitarea ta de nașteri
Prin neamintire părăsită
În anii tăi cumpliți și mașteri
O voce-ți vine liniștită.

Ea-ți amintește viitorul
De tine aruncat în pierderi
Că încordat te-așteată zborul
Peste pământul larg și verde.

Arată fluturări de vele
Pe care vântul le mângâie
Că înțelegi că nu doar stele
Zărești din fumul de tămâie.

272
Mirat că poate să mai vie
Speranța care te îndeamnă
Că este-o primăvară vie
Nu doar aramele de toamnă.

Însă  Credința te-nfiripă
Cu puls de Viață și Lumină
Și sprijinindu-te pe-aripă
Începi să te ridici din tină.

Ești susținut de amândouă,
Iar văzul ridicându-ți  gene
Vede-nsfârșit că Viața-i nouă
În orice clipă și-n milenii.

Respiri o rază după rază,
Traiul vrea iarăși să trăiască
Și Dragostea te-mbrățișează
Dându-ți tăria ostășească.

Aceeași noapte,-aceeași Lună,
Dar ți-a împrospătat ființa
Treimea veșnică-mpreună:
Speranța, Dragostea, Credința.

273
 Tristețea

Tristețea se așează lângă mine:
„Cum o mai duci? - mă-ntreabă ea domoală -
Iată-am adus o jale în suspine
Și gemetele lâncede de boală.”

„Ce mi-ai venit? - spun fără-nsuflețire -
Și-așa o toamnă-ncepe să m-apese
Cu seara monotonă-n asfințire,
Cu strigătele jalnice de păsări.

Cu brumele din file și din tâmple,
Cu doruri prăbușite de aramă
Când nu mai vrei să știi ce-o să se-ntâmple
Simțind apropierea ta de vamă.

Iar pe alături trenurile pleacă
Bătând pe șine-un ritm pe orice vreme
Și despărțirea rupe câte-oleacă
Din bucurii, din zboruri și din termen.

Pe jos foșnesc troienele de vise
Și nimeni nu mai ține minte care
Sunt legile de lege interzise
Și legile pierdute-n îndurare.

Un azuriu se-apleacă înspre vânăt,
Un verde - în culoare purpurie
De nu mai înțelegi soarta ta până
În ce moment va trece-n veșnicie.

Se-ncruntă timpu-n jos tăios și rece,
Mirese-mbracă haine de monahe
Și nu simt care-i pragul unei treceri
Spre viață din tămâia de didahii.

Mâhnire, prin căderile de frunze
Văd liniștit lumina cum străbate
Și-un zâmbet mi-a lăsat suprem pe buze
Speranța în manta de libertate.

Durerea ta își are rostu-n lume -
Ea ruinează ce-i pentru risipă,
Va doborî  însemnătatea glumei
Să nu dau spre cădere nici pe-o clipă.

274
Iar gânduri ce se zbat ca fluturașii
Neserioase-n pofte și permiteri
Vor rămânea-n ecouri buclucașe
Și-n viitor nu s-or putea trimite.

De fapt, aici îmi ești binevenită
Să-mi potolești pornirile apoase,
Să nu mă-mpestrițeze vreo ispită
Căci tot ce vine mi-i pentru foloase.

Chiar mulțumesc de gravul de teorbă
Ce-mi descrețește fruntea omenească...
Tristețe, unde pleci, mai stai de vorbă
Ce-mi lași melancolia să zâmbească?”

275
 Tristețea Speranței

Strigările upovăinței
Se-aud încă ecou din urmă
Când argintiul dumitriței
Cuprins e în argint de brumă.

Arțarul pierde strai de purpur,
Cu aur spulberă salcâmul,
Iar curățenia de nufăr
Sub apă a-ngropat sublimul.

În vijeliile culorii
Învârteji  în mine-o jale:
De sus „adio” spun cocorii
Iar crizanteme-mi pun petale

În gândurile mele triste
De risipire-a frumuseții
Că tâmplele-mi se-nchină-n cinste
Culorii palide a vieții.

Știind că Viața nu se-oprește,
Ci se înalță, se dezvoltă
Mă întristez doar omenește
În bucuria de recoltă.

Cea mai frumoasă poezie
De parcă în trecut e scrisă
Și grindină-n  fila  pustie
Cuvinte  cad numai din  zisă.

Se tâlhărește din imagini
Fără distanță și măsură,
Iar promoroacele pe pagini
Sună cu slove de chiciură.

În chinurile mele-ncete
Însă aud cum mi se spune:
„Nu te-ntrista deloc, băiete,
Fiindcă Viața-i o minune.

Nu spre adio - revenire
Strigă aripile Speranța
Căci toamna-i doar o amurgire
Să vie-n locu-i dimineața.

276
Nu numai zile-s minunate -
Dă sufletului  să dezlege
Minunățiile din noapte...
Dacă nu dormi, se înțelege!”

277
 Umbră

Pietrele aruncă umbre
Parcă-ar da fuga de Soare
Și copacii vor s-adumbre
Undeva spre depărtare.

Cunoștința de lumine
Ne învață cu povață
Că doar corpuri cristaline
Umbrele nu își înalță.

Iar noi mergem înspre mâine
Serioși ori fără grijă
Cu o umbră-n loc de câine
Sau înlocuind o cârjă.

Și-o purtăm alături foarte
Mulțămită de ființă,
Noi crezând-o prea departe
Să avem de ea știință.

Doar când bezne ies din peșteri
Furișându-se ca șerpii
Umbra mea vajnic îmi crește
Ca pustiurile sterpei.

Și de-odată mă prind singur
Fără drum, fără cuvinte
Nu e nimeni de-a fi lângă,
Nu e cale înainte.

Parcă m-a sorbit adâncul
Ce l-a-ntins Leviathanul
Și cu-ntregul îmi mănâncă 
Năzuința și elanul.

Sunt o clipă de micime
Fără har, fără esență...
Doamne, câtă-ntunecime
Este-a mea netransparență!

Doar speranța îmi mai strigă:
„Dimineața te așteaptă!”
Dar ce-a fi când n-o să-și stingă
Noaptea umbra niciodată!

278
 Unitate

Pe poteca-n vârf de munte
Disperări și bucurii
Se întâmplă-atât de  multe
Că nici minte nu le ții.

Când  virtuțiile-s slabe
Prind, în lut privind, eșec,
Mă ridic în patru labe
Și fiori prin spate-mi trec.

Dar  mă rup din plânsul cainic
Și mă prind de azuriu
Că îmi simt piciorul trainic,
Iară sufletul mai viu.

Bate vântul - mă îndoaie,
Ci rupând buze-n bucăți
Printre tunete de ploaie
Tot mă cert de lașități.

Stau  lipit de colți  de stâncă:
Nu mai pot, da, nu mai pot
Doar un pas pe Cale încă
Să-l mai fac din punctul mort.

Mi-i îmbrăcămintea  leoarcă
De la nourii bălțați,
Îmi  scrâșnesc:„Încă oleacă!”
Arzânzi  ochii mei uscați.

Iar când piscul  nu se vede
Fiindcă e sub talpa mea
Parcă nu îmi vine-a crede
C-am putut a-l asalta.

Îmi ling degetele-n sânge,
Toate membrele mă dor
Prin pășirea din înfrângeri
Sunt acum biruitor.

„Domnul unde-ți este oare:
De-undeva, din depărtări,
De pe nori, în așteptare
Îți striga încurajări?

279
Că îți va veni degrabă
Să te facă fericit,
Iar tu îți vedeai de treabă
Să faci ce-i de-ndeplinit?..”

El - în inimă aripă
Cum a fost îmi e și-acum,
Împreună orice clipă 
Am trăit-o-n acest drum.

Mi-i în inimă și-n nume,
Mi-i în simțuri și în gând,
Pe cărarea înspre culme
Am fost una orișicând.

Ascultându-mi și blesteme,
Auzindu-mi fericiri
Înspre culmile supreme
Mă  îndeamnă ca-n iubiri.

A râs cu orice plăcere
Și m-a lecuit în greu,
Iar când nu aveam putere
Se scula în locul meu!!!

280
 Upovăință

Upovăință*

Stele purpurii din paltini
Și de aur din jugaștri
Cad pe căile înalte
Străjuite-n brazi albaștri.

Cerbii trec cu pașii sprinteni
Spre cascade să se-nalțe
Și-și încurcă înainte
Coarnele prin constelații.

Iar al bourului muget
Înspre vale ca pârâul
Peste mușchiul verde-și curge
Undele și argintiul.

Ca și file din veliște*
Pergamente cad din brațe
În noiembrie ca niște
Vagi ecouri de speranțe.

Parcă-i codru-n risipire,
Parcă Țara ni se pierde
Și tot ninge din iubire,
Și tot cerne de pe verde.

Mai pustie e pădurea,
Tot mai părăsite-s case
Parcă a intrat securea
Printre suflete frumoase.

Cui îi arde de cascade
Când toți cată-n  poftă-aprinsă
Vreo para pe unde cade
În câștig să-și vândă visul.

Și mor vise, și cad stele,
Se-nvârt frunze-n țintirime
Îndoiat de cele grele
Uit de râs și frăgezime.

Totu-i  înlemnit și rece
Aspre și țepoase-s toate
Și cu vântul trec prin treceri

281
Căutând o libertate.

Însă cioturi cu lichenii
Mi se-mpiedică-n picioare:
„Bade, ești în pragul iernii
Unde-ngheață fiecare!”

Codru-mi este fără cântec
Scârțâire doar și jale
Cad trosnind palmele frânte
Pe izvoare și pe cale.

Plaiul pierde din poveste
Vânturi de uitări o duce
De-o aruncă fără veste
Răstignită pe răscruce.

Ca și versuri de răchită
Îmi îndoi și eu spre glie
Soarta mea cea osândită
Să nu creadă-n veșnicie.

Și-mi bat fruntea în țărână,
Și-mi bag ochii sub aripă
Măcar urmă să rămână
De la-nlăcrimata clipă.

Dar aud cum înainte
Clopoței de-argint răsună
Și cuvinte, și cuvinte
Împletesc mândră cunună.

Poezia se aprinde
Chemând Viața și  cuvântul
Și cu lerul din colinde
Inima pornește cântul.

Prin furtună și ninsoare
Eu aud cum înflorește 
Mugur luminos de Soare
În ținutul meu cel veșted.

Inima-mi zâmbi-n Credință
De Crăciunul ce ne vine
Să mă ia din neființă
În stropirile Luminii.

Să mă treacă iarna aspră

282
Ca să pot iar a cunoaște
Înflorit în  Țara  noastră
Mărțișorul pentru Paște.

*UPOVĂÍNȚĂ s. v. nădejde, speranță. 
                                                             Sursa: Sinonime (2002) |
*velíște s.f. (reg.) trecut îndepărtat, origine veche. 
                                                             Sursa: DAR (2002) 

283
 Urme efemere

Drumuri trec fără de frâuri
Pe omături tipărite:
Paralele de schiuri,
Urme numai risipite,

Rotunjoare, interlope
De vulpoi mărunt cu pașii
Și tranșee de-anvelope
Cu ambiții uriașe.

Le citesc și le dau nume,
Le cunosc în presupuneri
Parcă aș afla o lume
Cu-amăgiri și cu propuneri.

Precum glasuri de bazaruri
Strigă diferit reclame -
Care-n iz de superstaruri,
Care doar să se aclame.

Am pășit și eu prin ele...
Ce vor scrie prin zăpadă
Tălpile-mi atât de grele
Că-n adânc vor să se vadă?

Tai cărări de-a curmezișul
Chiar și perpendiculare
Căutându-mi ascunzișul
De direcțiile clare.

Mă voi încurca prin mersuri
Să nu fiu o repetare
Să îmi sune ca și versuri
Orice vis și avântare.

Cine însă le-a-nțelege
De-a-mi ști inimă și fire
Fără judecăți de lege
Doar cu-azurul de Iubire?..

Au pornit să cadă fulgii
Ca și slovele de îngeri
Nici o cale nu mai fuge
Astupându-se-n înfrângeri.

284
Orice râvnă și orgoliu
S-au pierdut cu tot cu rută,
Iar ninsoarea ca lințoliu
Le-a acoperit tăcută.

Totuși cred că pasu-mi sincer,
Dorul meu fără cuvinte
Dovedi să îl ridice
Văzul mare de Părinte.

285
 Valurile Dunării

Pe valul dorului de cântec
Îmi întâlnesc senin strămoșii,
Iar seara-n parcuri se învârte
În dansul vechi cu frunze roșii.

Trube de-alamă-nalță valsuri
Pe clipe de melancolie,
Îndepărtate strigă  glasuri
Din înălțarea azurie.

Lucește cer Dunărea-n valuri
Cu scânteieri duminicale,
Îndurerate idealuri
Se duc cu țipete de jale.

Perechile dansează-n toamnă
În verighetele distinse
Inconștiente cum le-ndeamnă
Înaripările aprinse.

Și ei, și ele îmbrăcate
În bronz și-aramă sunătoare
Neauzind  o libertate
Plecată aripă în zare.

Inelul toarnă peste margini
O reflectare jucăușă
Și cum mai seamănă, mai trage
Spre-o za de lanț ori spre-o cătușă.

Formează cercurile  hore
Peste ninsorile de file
Scrise-n ecouri de-aurore
Căzute și rămase-n zile.

Se rup cununi și iar formează
Altele noi perechi  înfrânte
Și se dansează, se dansează
În înjurări și jurăminte.

Undele Dunării cu  valsul
Autumnale se presoară,
Și-și bate toaca oarbă ceasul
Când trec spre-o nouă primăvară.

286
În urmă muzica răsună,
Cad ondulând frunze pe soarte...
Ninge cu vals, ninge cu Lună,
Ninge cu note și cu noapte.

287
 Văratică

Însorită zi de vară
Cu mirozne verzi de nuci
Unde fire de năgară
Îți arată să mă duci?

Ce poemă-melodie
Îmi compui iar în priviri
Cu stropiri de ciocârlie
Fără-un sâmbure de știri?

Din aripile senine
Spală orișice amar
Revărsările luminii
Peste frica de hotar.

Și recită iar spre vale
Pârâiașul cel zglobiu
Molcăluțele vocale
Scrise cu argintul viu.

În așa o zi cu Soare
Amuțesc ca un arcuș
Pe azurul de cicoare
Și pe șoapte de scoruș.

Prospețimile de undă
Străvezii spre mal ce vin
Visele mi le  inundă
Cu un sincer cristalin.

Căci nu-s  goane după ranguri
Nu e pizmă, nici dispreț
Doar cântările de granguri
Aici pot să aibă-un preț.

Ce e fală și avere? -
Ești în ele gras și șters
Dacă n-ai nici o putere
Să respiri al verii vers.

Râvnele de cer gândite
Slute sunt și în zadar
De le tescuiești citite
Dintr-un cap de cărturar.

288
Ce-s religii din citire
Cu palavrele livrești
Parodie de Iubire
Dacă  Viața nu-o  iubești.

Ramolit în bătrânețe
Ești câți ani n-ai fi atins
Că atâta frumusețe
Ai scuipat sub tălpi deprins.

În pustiu cerșești iar milă
De cu seară până-n zori:
De creații de ți-e silă
Defăimezi  pe creatori!

289
 Viață-cale

Prin miezul nopții ca și oarbă
Calea-mi se trage-n amintire
Minuțios, fără de grabă
Cotrobăind după o știre.

Căci înainte-i numai frica
Din neputința-n nevedere,
În beznă parcă e nimica
Și s-o pășesc nu am putere.

Caut ecouri luminoase
De-a le preface în făclie
Ca prin coclauri fioroase
Să trec răscrucea-n drumeție.

Unde să văd, unde să bâjbâi
Pe lângă râpi, lângă prăpăstii
Credința când numai o cârjă-i
Ce mă ferește de năpăstii.

Cântă cocoși cu pleoape-nchise
Pe undeva, prin jur, pe-aproape
Îmi pare că aud ori vise,
Sau poate șopotul de ape.

Posibil drumul meu himeric
Nu are nici un sens în viață
Căci se sfârșește-un întuneric
În orișicare dimineață.

Ce nu-mi șed locului și-n pace
Gonit de-o insomnie brută
Când pot să dorm fără-a mă-ntoarce
Pe spate, coastă ori pe burtă?

Ce-mi dă pășirea în oriunde
Cu fâlfâiala de suspine
Căci zarea toată se ascunde
Tot mai departe de la mine?

Mi-aș vrea repaosul de tihnă
Sub vreun măslin fără de roade
Și hibernându-mă-n odihnă
Să fiu ca omul cum se cade.

290
Prinzând cu simțul liliecii
Și auzind din părți aricii
M-or legăna-n somn țârâiecii
Să nu mai simt răceala fricii.

Lumina va veni pe nouri -
De ce s-o caut dar aiurea
Când pot visa vechimi de bouri
În bale-nchipuind pădurea...

Dar din trecut veni o veste
C-apoi să plece înainte:
„Calea nu este o poveste
Repovestită în cuvinte.

De-aceea ești azi pe picioare,
Iar sufletul tău nu îți doarme
Trăind în drumul înspre Soare
Și nu doar mișunând în larme.

Pășește! Viața e-nnoire!”
Pășesc, pășesc iar mai departe
Poate spre moarte în Iubire,
Poate-n Iubirea fără moarte.

291
 Victor Bragagiu

Hai să facem cunoștință
Cum nu am putut vreodată:
Sunt un om care Credință
A primit fiind de fapt în

Laț căci viața-i se sfârșise
Sensul neputând a prinde
Fără țel și fără vise
Răstignit în pretutindeni.

Poate ești un om de treabă
Care n-a căzut cu zile
Nici în piscuri de tarabă
Sau prin pofte imbecile.

Și cu-așa tipi cum mi-s insul
Nu ți-a fost la îndemână
Nu să te împarți cu visul,
Ci să-i dai măcar și mână.

Nu m-ar supăra o clipă
De te-oprești de la citire
Fie-ți viața doar aripă
Mai departe-n fericire.

Ei, iar cel care rămase
Ca să afle cum să râdă
Află c-aveam pofticioase
Universuri de omidă.

Mincinos tot timpu-n viață,
Hâtru nedibaci în lume
Neavând doi dinți din față,
Dar hapsân de bani și nume.

Dinții mi i-a pus dentistul
Când am prins puțin la rânză,
Însă mutra-mi neartistă
Nu-mi era bună pe pânză.

Șiret singur și fățarnic
Ipocriți lăsam departe,
Tremuriciul de nedarnic
Mă mușca de palme sparte.

292
Cum țipam nevrând să-mi scoată
Dumnezeu din mine ura
Bălămăli bătând în poartă
Să le smulg apoi cu gura.

Învățat în sărăcie
Să-mi port haina, dorul, veacul
Că-mi plângeam de milă mie:
„Ce se chinuie săracul!”

Iar, mă rog, dacă-n minune
Ai ajuns aici cu văzul
N-aștepta că eu voi spune
Cum mă prefăcuse crezul.

Mai repetă numai încă
Ce-ai citit până acuma
Să-nțelegi cum stă pe stâncă
Nu știu cum proptită-mi huma.

Și de greață nu îți este
Mulțumesc și pentru-atâta
Doar că strașnica-mi poveste
Poate-i încă mai urâtă...

Mă opresc însă din spuse
Cu uimire în mirare:
Cum de soața mea putuse
Să mă rabde-n viață oare?

Căci așa cum în oglindă
Te vezi mult mai clar ce ești tu
Cum putu să se deprindă
C-un păgân din tălpi în creștet.

Și copiii mei cum, Doamne,
Mă mai suferă părinte
Când, de fapt, doar să condamne
Trebuie fără cuvinte.

Ci soția-mi spune:„Dragă!!!”,
Iar copiii-mi zic:„Tăticu!..”
Doamne, Doamne-n palma-Ți largă
Imposibil nu-i nimică!!!

293
 Viscole

Valuri de ninsoare
Spală stâlpi de fumuri
Vânturi armăsarii
Și-i gonesc pe drumuri.

Nimeni nici nu riscă
De-a ieși-n furtună
Chiote de viscol
De pe râu răsună.

Și se joc cu stele
Crivățe și geruri
Și cu armii grele
Zări rup de la ceruri.

Strâng cu-nvălmășeală
În cerc orizontul
Și vederi înșală
Că el nu-i cu totul.

Caii duc voroave*
Despre zi și viață
De lucesc potcoave
Albăstrii de gheață.

Mă-nfior de luptă
De după fereastră
Când tihnirea-i ruptă
Dintr-o seară-albastră.

Învățat apusul
Să-l admir în pace
Mă-nspăimântă cursul
Năvălind încoace.

Iar copaci mătănii
Bat cu umilință
Că le cad sub sănii
Urme de credință.

Cumpăna scrâșnește
Strâmbă la fântână
Parcă omenește
Ar tot da din mână.

294
O aud și jale
Mi-i de cei ce-s singuri
În această cale
De furtuni și friguri.

Și dau lumânarea
Lângă geam alături
Ca însingurarea
Care-i în omături

De-unde bate vântul,
Urlă căpcăunii
Să vadă cuvântul 
Dalb al rugăciunii.

*VOROÁVĂ, voroave, s. f. (înv. și reg.) 1. Cuvânt, vorbă.
 2. Discuție, convorbire, conversație. 
3. Discurs. — Din vorovi (derivat regresiv).

295
 Zi nouă

De pe palmele de Soare
Izvorăște ziua nouă
Și porni strălucitoare
Pe covoarele de rouă,

Ce albesc ca și argintul
Cu răcoarea în mireasmă
Noaptea că-și pierdu veșmântul
Dispărând ca o fantasmă.

Dimineață, dimineață
Punct pornit cu-azur în cale
Aripile bat de viață
Și în munte, și în vale.

Zboruri se pornesc senine
Ca să țeasă sus taftaua
Sufletul că bate-n mine
Ca s-o ia ca haimanaua.

„Stai, măi suflete, în pace
Unde vrei s-o rupi cu zborul?
Iar te va târî încoace
Conștiința mea și dorul.

Fruntea ta atunci lăsată
Va căta timid prin urme,
Iar în fapta-ți vinovată
Osândirea o să scurme.

Ci mai bine împreună
S-o pornim așa, în doară
Din baladele de Lună
În cântări de primăvară.

De vom aduna cuvinte
Să-nchegăm cu propoziții
Visele fără de minte
Cât și cugetarea minții.

Ca să fim și noi o parte
Astei zile ce pornește
Peste semnele de moarte
Îndoite pământește.

296
Și ne-om duce, și ne-om duce
Fără gând de frontiere
Peste orișice răscruce
Ce desparte an de ere...”

„De ce fuga să ne tune
Cu-altă țară, cu-altă glie
Primăvara când propune
Un izvor de veșnicie.

Ne-om spăla obrazu-n ape
Bulbucinde în surdină
Buzele să se adape
Cu o slovă de Lumină.

În sfârșit, atunci vom prinde
Clipa-n care se cunoaște
Clinchetele din colinde
Cum ajung în flori de Paște!”

Victor Bragagiu
victorbragagiu. blogspot. com

297
 Ziua și noaptea

Când ziua biruie în mine
Și eu sunt arhiplin de viață
Luându-mi griji de la  destine
Zarea o văd departe-n față.

Mă cheamă flori nenumărate
Sfioase-n ochii anacruzici,
Atâtea hore colorate
Îmbrățișate-n cerc de muzici.

Râul umplut de cer și rime
Tot curge și nu se repetă,
Prin boarea lui de prospețime
La mal albește o egretă.

Mă-ncântă-aripile de barză
Prin azuriul înălțării,
Lumina-n văzul meu creiază
Imnul perfect al aspirării.

Până când scapătă apusul
Pornirea mea e-așa de largă:
Revarsă inima-mi surplusuri
De-aș lumina o lume-ntreagă.

Ci noaptea îmi apucă mersul
Că eu încep în bănuială
Sinceritatea mea și versul
Să le opresc cu socoteală.

Privesc suspicios departe
Căci ochii nu pot să străbată
Pecetluite legi din carte
Bătânde-n firea încordată.

Tresar la fiecare zgomot,
Mă tot încurc prin ecuații
Al întunericului somot
Înfașă orice aspirații.

Chiar de alăturea izvorul
Spune balada bătrânească
Simt cum în mine crește dorul
Să văd iar aripa cerească.

298
Aștept ca cineva să sară
De-alături peste soarta-mi acră
Și tot mai mult îmi port o fiară
În simțămintele din macră.

În pasul meu mă strânge tina
Fără o clipă de-ndurare
Și nu pot socoti lumina
În stelele tremurătoare.

Încorsetat ca-ntr-o cătușă
Pierd viitorul și prezentul,
Când se întredeschide-o ușă
Să îmi slăbească accidentul.

Speranța spune surâzândă
De-o existență mai frumoasă
Că Dumnezeu privirea blândă
Pe mine părintește-o lasă.

Că nu sunt singurel pe lume
Și-n jur nu e doar dușmănie,
Iară Isus pe mine-anume
Mă-ndreaptă înspre veșnicie.

Ușa mai largă se deschide -
Îmi văd Credința mea iubită
Din gândurile-mi hienide
Înspre Lumină mă invită.

Alerg, iar Dragostea mă strânge
În curcubeie și-aurore
De clocotesc întreg în sânge
Și-n bucurii multicolore.

Cucoșii-aud cum iarăși cântă,
Din nou simt prospețimi de rouă
Dintr-o îmbrățișare sfântă
Văd zorii pentru-o ziuă nouă.

299
 „O, crește-mi iubirea...”

Lui Traian Dorz

Îl cântam cu pruncii-n brațe:
I-adormea glasu-mi mai bine
Decât oboseala soaței
Cu-alinările ei line.

Astăzi au crescut din limbă,
Noi cuvinte îi ajută,
Cu-alte graiuri ei se plimbă
Când româna iar o uită.

Numai cântecul: „O crește-mi...”
Îl țin minte rugăciune
Și-l recită românește
Ca pe-o filă din minune.

Nevasta-i de-altă vorbire
Psalmi din țări și țări o-ncântă,
Dar când spune de iubire,
Frate, tot cântarea-ți cântă.

Mi-e greu, uneori, pe suflet
Atunci pe sub nas, pe buze
El îmi sună-ncet în umblet
Când pășesc cărări pe frunze.

De ușor îmi este-n larguri
Îl cânt vesel și-n putere
Peste izbituri din praguri*,
În miresmele de miere.

Chiar scriind acum pe pagini
Mulțumirea în cuvinte
Îmi aduce noi imagini
Versul tău la mine-n minte.

Și la rău, și-n bunătate
Îți cânt slovele-n lumine:
Mă-nvățai creștine, frate
Ce sunt cântece creștine.

Aflu iar nemărginirea
Nu din scrise și din spuse,
Doar în: „ O, crește-mi Iubirea

300
În viața mea, Isuse!”

*Prag - Perete de piatră, stâncă peste care trece o apă,
 formând o cascadă.

301
fara album

302
 "Corul lui Dumnezeu"

Cântă corul, cântă corul,
Citind notele deştept...
Cântă corul. Dirijorul
Le arată cum e drept.

Dacă unuia iubirea-i 
Face glasul mai sonor
Dirijorul rătăcirea
O alungă iar în cor.

Altuia în glas protestul
Îi sună mai răspicat
Dirijorul cheamă restul
Să-l astupe pe-nfocat.

Nici la stânga, nici la dreapta;
Nu vor face ei ce vor!
Doar cântare înţeleaptă
Condusă de dirijor.

Cântă toţi la semnul mâinii,
Dar nicicând din piept cu dor,
Notele din urmă-i mână
Şi băţul din ochii lor.

Toţi coriştii sunt în frică
Nu cumva de a greşi:
Coru-i cor, şi nu se strică
Notele când s-or citi.

Fiecare-i partea gloatei:
Toţi un glas şi toţi un gând,
Nici o personalitate
N-a cânta aici nicicând.

Note-ncep, termină-n note,
În cor eşti doară vecin,
Simţămintele bigote-i 
Nivelează pe deplin.

Dirijorul ştie carte,
Dirijorul ştie cât...
Orice cântăreţ e-o parte,
Doar o parte şi atât.

303
Cineva de-ar vrea să plângă:
(Vre-o durere-n dânsu-a tras)
Inima-i dator să frângă –
El aici nu-i om, ci-i glas.

Toţi un glas şi o suflare,
Toţi un bun şi toţi un rău,
Spionează fiecare
Pe apropiatul său.

Toţi sunt una împreună
Şi-nţeleptul şi cel bleg,
Până când cântatul sună
Şi aplauze culeg...

După forfota de sală,
După masca de artist,
Noaptea-l prinde ca o boală
Şi-l înghite pe corist.

El e singur. Nu-i în gloată
Unde faţa nu-i a ta,
Iar zâmbirea idioată
Poate-acum a scutura.

Poate iar să se gândească
La ce-i bun şi la ce-i rău,
Netemându-se c-o mască
L-ar pârî, râzând, "lingău".

Deschizând uşa acasă
Nici grăbit, nici cătinel,
În tăcerea fioroasă
A-nţeles că-i singurel.

La şi pălmuit dispreţul,
Că-i atâta de artist:
Plânge sincer cântăreţul
Fără cor şi foarte trist...

Dirijorul ia onorul,
El surâde ca o stea:
Bineînţeles căci corul,
Fără el n-ar exista.

Dânsu-i numai o zâmbire
Poclonindu-se umil
Pentru grava mulţumire

304
Cuvântată de edil.

Parcă, parcă mai în glumă,
Parcă hâtru de smerit,
Parcă mestecând o gumă,
Lămureşte linguşit:

„Ne-ar mai trebui parale
Un palat să înălţăm
Şi de-a fi voia matale,
Slave-acolo să cântăm.”

Iar edilul cu un rânget
Şuguieşte împărat:
„Azi pe scenă-un cor de îngeri
Pentru Domnul a cântat.”

305
 "Sfinţii"

Mi-a spus şăgalnic un actor:
„Eşti cam fanatic, frate!
Tu mai ascultă de popor
Şi dă-i şi lui dreptate.

Mai sunt nevoi, mai nu sunt bani,
Mai sunt de toate cele;
Nu toţi pot fi aşa avani
Să umble după stele.

Mai e noroc, mai este trai,
Scriptura şi tribuna...
Toţi vor să nimerească-n rai
Şi de-a primi cununa.

Nu îi mai fi aşa de sfânt,
Chiar fără de păcate;
Aceasta-i viaţa pe pământ
Şi e realitate.”

Eu am privit la mutra lui
Rotundă de grăsime
Şi m-am gândit:„Acesta nu-i
Smeritul din mulţime.

El nu e unul – ei sunt mulţi,
De mişună prin case,
Înspre sinceritate – muţi,
Viteji înspre foloase.

Linguşitori cu orice şef,
Iar grosolani cu simplii,
Deprinderea de diotref
În Viaţă dau s-o-mplânte.

Obrăznicind la orice pas
Cu ţinta de mărire,
Ei vor ucide orice glas,
Ce-ar spune de iubire.

Ei judecata între fraţi
Au ponegrit-o-ntreagă,
Ca gloata lor de nespălaţi
Mizeria să-şi dreagă.

306
Iubirea nu poate veni
Unde nu-i judecată,
Şi-aceştea o vor gâtui
Cu murdăria toată.

În fruntea bietului „nărod”
Sunt „arma apărării”,
Când ei, de fapt, sunt doară nod
Pe ştreangul strangulării.

Tot susţinându-se-ntre ei,
Făţarnici toţi ca unul,
Liliputani la cinste ce-i,
Gigantici în minciună.

Pe ceilalţi „fraţi” îi înjosesc
Să nu mai creadă-n viaţă,
Ca să devină-un plâns prostesc
Cu zâmbet de paiaţă.

Ticăloşiţi spiritual,
Însă-s obraznici inşii,
Oricare cată principal
Să pară între dânşii.

Hapsâni de lacomi după bani
Şi după avuţie,
Mentalitatea de golani
O predică de „vie”.

Aşa se duc, aşa se trec –
Nimicuri cu uşorii,
Iară soţiile-i întrec
Şi îi ajung feciorii.”

Dar tare-am spus:”Tu ai greşit! –
Eu fraţii mi-i ştiu bine!
Te du de unde ai venit –
Lipseşti de lângă mine!”

307
 "Unşii" lângă răstignire

Oameni vajnici ai credinţei în citit profund crescută
Îşi contemplă jertfa frântă rece şi autoritar:
„Rătăcirile acestea-s, pur şi simplu, o insultă,
Ce-i adusă Legii care nu e dată în zadar.

Prea s-au înmulţit calicii care trec peste Scriptură
Şi, cu gura lor beteagă, ne încearcă-a măscări,
Judecata asta aspră le va fi o-nvăţătură:
Dacă se încalcă Legea – Dumnezeu te-a pedepsi!

Fug din casa rugăciunii haimanale-umblând pe dealuri,
De citirea scripturală nu mai au vreun interes,
Fără de păstori prin temple fac tot felul de scandaluri,
Şi... E culmea!...-n necredinţă-nvinuiesc poporu-ales.

În această buluceală ce evlavia pierduse,
Acesta fu cel mai obraznic, el fusese cel mai rău
Că de la un timp încoace-n gura mare începuse
Judecata împotriva unşilor lui Dumnezeu!!!

Dar noi ştim: vine Mesia ca să îi ridice-n slavă
Pe toţi cei ce-n adunare sunt cuminţi şi ordonaţi,
Îşi plătesc drept zeciuiala şi se roagă cu voce gravă,
Ne-ncercând, Doamne fereşte!, ca să judece pe fraţi.

Unul iată-l sus pe cruce, altuia capul i-l tăiară...
Credem frica le-a ajunge până-n inimă şi os,
Tot gunoiul din Iudeea măturat să fie-afară
Ca să simtă tot poporul Dumnezeul mânios.

Una, două tot golanul caută să prorocească,
Orişice rufos de-aiurea are-n prorocie glas!
Dar de ce deschise Domnul şcoala noastră păstorească? –
Ca adânc ştiind Scriptura răului să nu dăm pas.

Iată-l! Moare sus pe cruce în dispreţ şi neiubire,
Dumnezeu îl pedepseşte cum lovi şi pe-un tâlhar
Ca să ştie tot pământul, ca să afle orice fire -
Domnul nu ne dete Legea şi Scriptura în zadar!

308
 1 martie

Cât iarna-a fost – atâta dor
De inimi ce-au dorit să spere:
Se va porni cu-un mărţişor
Aniversarea Primăverii.

Atunci doream doară a şti
Din încleştarea dură-a gheţii:
Un ghiocel va răsări
La onomastica Vieţii.

Noi ne-am păstrat acelaş vis
În duh, în suflet şi în fire:
Albu-i chemare-n necuprins,
Iar roşul – jertfa de iubire.

Trecu crăiasa de cristal
Cu nopţi străpunse de veghere
Când ghiocelul de opal
Străpunse-omătul cu putere.

A răsărit... a câştigat...
Modest în razele de Soare
Cu inimi l-au întâmpinat 
Două culori de mărţişoare.

Şi sărbătoarea se porni
Cu-această minunată veste
A Primăverii primă zi,
Şi-a Vieţii, proaspătă poveste.

309
 A fi ori nu a fi...

Câţi oameni se-ntrebară
„A fi ori nu a fi ?..”
De parcă Viaţa-n doară 
Se poate cântări.

Câţi oameni se-nvârtiră
Cu chibzuitu-acest
De crezi că se porniră
Să strige un protest.

Protestul însă, iată,
Nu e prea înţeles
Căci Viaţa le-a fost dată,
Nu singuri ei şi-o ţes.

Ce ar dori să spună
Dilema asta-n plin
Că Viaţa nu e bună
Şi-i plină cu venin?

Ori totuşi se mai poate
S-o mai îndrepţi niţel
Chiar de n-ai dor în  toate
Şi nu ai nici un ţel.

„A fi...” – tu îi dai voie
Ei, de a exista
Şi că mai ai nevoie
Pe lume-ncă de ea.

„Nu fi...” – îi vei decide
Tu soarta, împărat
Cum un călău ucide 
Pe insul condamnat.

Se uită doar în spusă
Zicala când întind
Că nu ea li-i supusă,
Ci ei, de ea depind.

Căci dacă vei susţine
Că nu vrei să trăieşti –
Viaţa va rămâne,
Că eşti tu, ori nu eşti.

310
Mulţimi de intelecte
Ţipă gălăgios,
Dar în priviri prudente,
O dârdâie fricos.

C-adică: Uite, mamă,
Ce îndrăzneţi suntem:
Ca să ne facem seamă
Dacă dorim – putem!

Dar uite că problema
Nu-i cum s-o dai la porci,
Dilema e dilema
Că nu poţi să o-ntorci!

Ai dispărut din toate
Cu gestul pătimaş
„A fi...” nu este-n moarte,
Iar tu ai fost un laş.

Fricosul întrerupe
A fi un om în trai
Şi cată să s-astupe 
Cu liniştiri de rai.

Nevrând să mai rămâie
Pe linia de foc
Prin fumuri de tămâie,
Îşi caută un loc.

Temându-se de Viaţă
Care să-l crească vrea
Se-năbuşă în piaţă
Ce moarte doar i-a da.

Religia-l mănâncă,
Robii l-au îndoiat,
Parcă e viu el încă,
Dar este decedat.

„A fi...” în el nu este –
Iobagul unei guri
Există-ntr-o poveste
Din cărţi şi-nvăţături.

Într-o-aşteptare biată
De nu ştiu ce şi cum –
„A nu fi...” te îmbată-n

311
Ninsorile de scrum.

Etern doar vei rămâne
Neexistent produs
Departe de lumine
De toţi, în tot, supus.

Privindu-te cu jale:
„Ah, ce sunt chinuit!”
Nu lupţi – tu nu ai Cale!
N-ai Viaţă – ai murit!

Când Viaţa te conduce
Cu Duhul lui Cristos
Ţi-ai răstignit pe cruce
„Nu-a fi”-ul fioros.

Părintele te-ndeamnă
Să fii, să mergi, să treci
Prin arşiţă şi toamnă,
Prin drumurile reci.

Un luptător al Vieţii
Iubire-n el purtând
Spre zborul Dimineţii
Luptând, păşind, trăind.

Pot azi descis a spune
În Viaţă un îndemn:
„A fi!” – e o minune!
„A nu fi...” – un blestem.

312
 A fi, pentru o clipă, scânteie de Cuvânt...

 A fi, pentru o clipă, scânteie de Cuvânt
Ce ar aprinde-n seară un rug ori lumânare...
Ce aş mai vrea în traiul acesta pe pământ?..
Ce aş mai cere oare? Ce aş mai cere oare?

Ori, poate, doar o dreaptă ce-un meteor a scris
Cu multe alte stele pe bolta cea adâncă,
Iar cineva să-şi spună pe zborul meu un vis...
Ce-aş mai dori eu încă? Ce-aş mai dori eu încă?

Un licăr de lumină în gros de beznă grea,
Un pic doar de speranţă de-a fi pentru-o privire
Ce cată Calea Vieţii din calea oarbă-a sa...
Mi-aş mai râvni-n Credinţă o altă fericire?

O clipă, doar o clipă în noapte să lucesc
Mi s-ar părea onoarea prea mare dată mie...
Cum aş putea, Isuse, acum să-Ţi mulţumesc
Când flacără m-aprinse-I să ard o veşnicie?!

313
 Acel moment e înainte!

Acel moment e înainte!
E cea mai fericită zi
Când, jurământ fără cuvinte,
Un curcubeu s-a arcui.

Alb-roşiile mărţişoare
Celui ce-aşteaptă înţelept
Vor înflori-n surâs de Soare
În suflet, inimă, pe piept.

Înalte note de speranţe –
Cocorii vor vâsli-n azur,
Cu rozele protuberanţe
Piersici împrăștie în jur.

În deşteptatul primăverii
Raze de flori bondari propun
Şi cu petalele lor, merii,
Unesc un Paşte şi-un Crăciun.

Nu e nimic a doua oară –
Proaspăt trăim, pe nou visăm:
Cea mai râvnită primăvară
E primăvara ce-o sperăm.

Care venind fără de ştire
Chiar pentru cel mai aprig dor
Dă revărsarea de uimire
Între trecut şi viitor.

Şi iar, şi iar va fi-o minune
Viaţa noului prezent:
Cea mai frumoasă rugăciune
M-aşteaptă-n mâine permament!

314
 Actorii

Pe scenă azi se pune-o comedie –
Actori-n seara-aceasta fac minuni,
Întreaga sală-i învolburată, vie,
Iar spectatorii râd ca şi nebuni.

În teatru-mpodobit şi în lumină
Ei împreună de afară s-au închis
Smulgându-se din drumuri şi rutină
Se pierd în uşurinţa unui vis.

Se-ncarcă-aici frumosul drept  în spirit,
Din artă bogăţiile se cern
Şi mărunţele forfotiri de fire
Sunt preschimbate-n dangăt de etern.

Dar se termină tot cum sună  toate
Şi toţi se-ntorc din nou la toate cele –
Unii - sub cer hlizindu-se  în noapte,
Iar alţii - la oglinde să se spele.

Cum îşi scoteau obrazul de paiaţă
Actorii tresăreau în ceas  târziu -
Unii de tragedia ce le ţipa în faţă
Iar alţii, pur şi simplu, de pustiu.

315
 Adevăr

Pământul fără cer nu este viu,
El părăsit e, singur şi pustiu.

Nici roadă n-are, căci nici viaţă n-are;
E o nimica-n stele sclipitoare.

Eu astăzi ştiu precis un Adevăr:
Fără Isus sunt lutul fără cer.

316
 Adresare fraţilor de Paşte

Fraţilor, pace! Azi e sărbătoare
Pentru oricine ce-a fost luminat,
Cu suflet şi fire strigăm fiecare:
Cristos a-nviat! Cristos a-nviat!

Inima-n piept de-aşa zi se încântă:
Orice creştin mulţumeşte salvat -
Pe globul întreg fraţii mei astăzi cântă:
Cristos a-nviat! Cristos a-nviat!

Frate, mai trainic paloşul strânge –
Noi mai avem încă mult de luptat
Trăind cu oricare pulsare de sânge:
Cristos a-nviat! Cristos a-nviat!

Îţi este străin orice scâncet cu ofuri,
Dacă Isus te-a născut, ridicat -
Ne salutăm ostăşeşte în coifuri:
Cristos a-nviat! Cristos a-nviat!

Pe-ntreaga planetă stă oastea creştină,
Oriunde te-ai duce, întâlneşti un soldat...
Unde nu-ai fi tu, frate-n lumină:
Cristos a-nviat! Cristos a-nviat!

Fraţilor, pace! De voi n-am ştiinţă –
Din ochi nu vă ştiu, mâna noi nu am dat,
Dar fraţi noi suntem în Isus şi Credinţă:
Cristos a-nviat! Cristos a-nviat!

317
 Ah, basme, basme...

„...dorul sufletului dalb
literele ninse-n alb...” 
din „Alb imaculat” de Cristina Magdalena Francu
„Ce alb... imaculat!” 
din  „Alb de Cer” de Sanda Tulics

Cad cuvintele de Lună, cad cuvintele de stele
De pe basme ticluite-n șezătorile din noapte,
Frazele înaripate pierd înaltul și din ele
Cade-argintul sunând moale, dar în șoapte...doar în șoapte.

Vântul vrea să le citească cu privirile dibace,
Însă nu găsește firu-n necuvinte de fantasme
Și le-mprăștie din fugă  de  s-acoperă copacii
Amuțiți, care-nlemniră în voroavele de basme.

Povestirile-n fărâme vin și vin necontenite
De acoperă câmpia, munții, gheața de pe ape...
Cum citea tăcerea!.. însă cucuriguri răgușite
O făcură, pergamentul cu istorii, ca să-i scape.

Dimineața-nchise ochii de atâta strălucire
Alungând cu palma fulgii ce vor să se povestească,
Invită întreaga lume la o ziuă de citire
De-a afla narațiunea înțeleaptă și cerească.

Au ieșit irozi și craii prin arginți ca să colinde
De-au călcat mărunt prin slove aranjate-așa atente,
S-a fărâmițat povestea de la urme șerpuinde
Care-o taie și-o-ntretaie în punctările stridente.

Cerul încetă să-și piardă bogăția de cuvinte –
În chimir de nori  închise propozițiile bălane,
Iar jos cântă vicleimuri mai frumoase, mai nesfinte
Până-n seara cu ninsoarea sa de umbre diafane.

Case-aprind lumini de noapte clipind beznei ștrengărește,
Noaptea mai pufnește-atinsă pe la nări de zbor de fumuri,
Întunericul în viață n-a citit și nu citește –
El protestul necitirii îl împrăștie pe drumuri.

Dintr-o casă-o lumânare bate, arde-o rugăciune,
Ea-i așa de neauzită în cuvintele-i modeste...
Dar tot cerul îi ascultă pulsul ei ca pe-o minune
Adunând șoaptele-i blonde pentru-o salbă de poveste.

318
 Ah, cântecele pe de rost...

***

Ah, cântecele pe de rost
Sunt recitate, zise,
Ci câte suflete au fost
Şi-or fi de Duhul scrise?

Şi predicile-au încântat
Urechile dispuse...
Fraţii odată-au judecat
În dragoste, nu-n spuse?

De-atâtea ori s-au tot rostit
Rugi mândre-n osanale,
Dar cine oare-a devenit
O rugăciune-n Cale?

319
 Ajun de bătălie

Tensionări semiobscure
Culeg din mărginiri de Soare,
Căci ce poți face în pădure
Când nu-s ciuperci ori pomușoare?

O tihnă ninge-n jur timidă –
Frunzele nu-s ca să mai cadă,
Un anotimp e pus pe pândă
Pentru atac ori pentru pradă?

Nu pot a ține-o cale dreaptă
Cotind de trunchiuri și nuiele,
O așteptare-aud așteaptă
Strângând la scrâșnet din măsele.

O încordare chiliastă
Pitită-n groaza de prihănii
Recită surd cum o năpastă
S-o trec în zbateri de mătănii.

Nu cred c-arhanghelul cu goarna
Va face viața întreruptă:
„Ne vine iarna, vine iarna
Și va fi luptă, va fi luptă...”

Poate-s o fire plimbăreață
Ori peregrinu-n mine geme,
Dar văd că-n jurul meu o viață
A încetat ca să mai cheme.

Și ies din codrul amorțirii
La sufletul ce mă condamnă
Că-n bâiguirea obosirii
Încremenii ca vreascu-n toamnă.

Dator sunt flacără de rugă
Supus de-o sete de lumină
Să fiu avântul unui mugur
Pe-o cale-n pururi care mână.

Și nu că vreau ori  îmi convine,
Dar înima întruna bate:
„Ne vine iarna... Iarna vine...
Cu viscolitu-i sturlubatic...

320
Ce-n săbiile lui de gheață
Va trece sufletele triste...
Aripile-ți sunt tari în Viață
Și vor putea ca să reziste?”

321
 Alături

Cad întristările din brațe
În nins de frunze arămii
Ce-ncearcă-n van să se agațe
De coama undelor pustii.

Ca speriatele amoruri
Ce-și pierd și inimă și glas
Mai scapă gâștele din zboruri
Ecoul dorului rămas.

Înspre trăirea viitoare
Cu-avântul bine zăvorât
Stă încordată o strigare
De-a săgeta un timp urât.

Doar că ninsorile încurcă
Cu stele, frunze și cu vremi –
Scârțâie-o cumpănă în furcă
De care  vrei ca să te temi.

Ca și o lirică postumă
În centrul spulberării prins
Cu-nțepenirile de brumă
Gem doar c-un  dor de necuprins.

Speranțe-n zarea de cărbune
Încearcă a-njgheba un foc
Ca geamătul în rugăciune
Credință când nu ai deloc.

Gândeam  balada mohorâtă
Cu glasu-n fatalism cusut
Când lângă calea-mi obosită
Isus s-a așezat tăcut.

Șezând alături în tăcere
În scăpărările  de-apus
Aud cu viața-mi ce durere
Toamna-mi târzie I-a adus.

Ninge cu frici și suferință
În groaza pentru viitor
Țipătul mut de neputință
Uni căderile în cor.

322
O lume-ntreagă care cade
Din cumpătarea-n meditări
Citește-n anotimpul roadei
Un timp de plânset și căderi.

În lacrimile de răscruce
Văzduhu-i jilav și-obosit
Din prăbușiri se-nalță-o cruce
Ce-L vrea pe Isus răstignit.

C-un zâmbet încrezut și acru,
Crescând cu-oftările de ploi
Ea-ndreaptă roada de masacru
În Dumnezeu de lângă noi.

Îndurerări autumnale
A necuprinsului măcel
Cu milioane de pumnale
Lovesc în El... lovesc în El.

323
 Alba Mare Moartă

Iordanul înspumându-se de ape zbuciumate,
Tot şlefuind cu valul creste de bolovani,
Îşi duce-ntreaga stare direct în Marea Moartă
Unde nu-i diferenţă-ntre clipe şi-ntre ani.

Un Glas cheamă poporul în apă şi Dreptate
Trezindu-i pe lunatici din bâiguiri de vis
Şi unii-n deşteptare scuipă cu răutate,
Iar alţii-nneacă-n valuri un crez din cărţi deprins.

Plâng suflete-n căinţă de-a lor credinţă-n fire –
Bolnavii de religii se-ntorc înspre Cuvânt,
Vesteşte prompt proorocul o Viaţă de Iubire
Dator ce-i s-o trăiască, tot omul pe pământ.

"Cufundă" bieţii traiul cu-atâta-nvăţătură
Ce poartă strict orarul de predici şi-adunări
Că Marea Morţii-şi pierde paloarea ei cea sură
Cu-albindele ei maluri de sarea din dureri.

324
 Amintiri

Când amintirile îţi vin
Rozalbe zile de Prier,
Parcă-i vedea cocori pe cer
Revin când din pământ străin.

Cu prospeţime le asculţi,
Speranţele îţi râd pe-obraz 
Precum copii fără necaz
Prin iarbă, alergând desculţi.

Dorind să pară ca poveşti,
Repovestindu-se mai clar,
Le-ai frunzări din nou şi iar
Vei vrea, să ţi le aminteşti.

Cât timp la tine nu vor fi
În ospeţie de a sta,
Că se grăbesc, ţi s-a părea
Şi că se duc le-i probozi.

Mai invitându-le din nou
Să îţi mai intre în prezent,
Nedumerindu-te-un moment,
Că ele-s doară un ecou...

Ci dacă-ntunecate sunt,
Ca noaptea sufletului ars,
Parcă sunt corbii ce-au rămas
Stăpâni pe cer şi pe pământ.

Te ghemuieşti să fii mai mic,
Mai neştiut, neobservat,
Dar ele ploi de toamnă bat
Şi nu mai vrei nimic, nimic.

Certându-te necruţător,
Amaru-ajunge până-n os,
Te simţi perfid şi ticălos,
În glasul lor judecător.

Cât de puţin nu ţi-ar fi fost
Pe suflet apăsând cu greu,
Îţi pare că-s aici mereu
Să-ţi facă traiul mai anost.

325
Te îngrozeşti c-aşa te ştiu, 
Cu dânsele poţi să te legi,
Dar nu apuci să înţelegi
Că ele-s doar ecou pustiu...

Prezentul este viaţa ta
Care te duce-n viitor,
Trecuturile pleacă, mor...
S-or aminti... se vor uita...

Trăieşte-aşa prezentul tău –
Când el trecut va deveni
Cocor să poată reveni,
Dar nu croncănitorul rău.

Ecoul vieţii nu-i de râs:
Precum în lume l-ai pornit,
El se va-ntoarce-apoi grăbit
Readucându-ţi ce-ai trimis.

Tot repetându-se prin vremi,
Chemat şi nechemat de dor,
Ţi-a întări aripi de zbor
Ori te va face să te temi.

326
 Amurguri violete

Cum aş putea să nu mă-ncânt
De-amurguri violete,
Când Luna vine pe pământ
Să-şi pună flori în plete.

Când stelele pe cer apar
Ecouri de speranţă,
Iar forfotirea-i în zadar
Şi fără importanţă.

Lacul de parcă nu e viu,
Dar  plin de cer pe sine
Manipulând liliachiu
Cuvinte de lumine.

În depărtări ruguri aprind
Ori zmeii, ori păstorii;
Molatec de tăceri se prind 
Să s-odihnească norii.

Pământul cască greu a pat,
Copaci de-ncremeniră;
Pe undeva, într-un lătrat,
Dulăi se osândiră.

Iar noaptea dorului de vis
S-apleacă peste basme,
Înfiripând eroi cu zis
Din palide fantasme.

De cer aproape-aşa fiind
Că poţi să sufli-n stele,
Îţi speră rugăciunea când
Eliberări de rele.

Cuvântul  e aşa de mult
De-n inimă pătrunde
Că rugăciunea mi-o ascult
Şi ea tot mă aude.

327
 An Nou

Cum sfârtecă noaptea aprins urătorii
Cu versul străvechi şi mereu inedit!
Ascult şi aştept, cu explozia, zorii
Să pună-nceputul de an la urzit. 

Nu ştiu anul nou ce îmi poate aduce
Că zboruri de aripi, cădere de stea:
Viaţa n-o ţii nici în lanţ, nici cu dulce –
Ea vine şi pleacă când singură vrea.

Soare va fi, cât şi zile cu ceaţă,
Arşiţa-a bate-n colinele verzi,
Cu orişice an tu câştigi, parcă, viaţă,
Cu-orişice an tu din viaţă tot pierzi.

Trecutul plecă mai cu râs, cu suspine,
Noul soseşte mai măreţ, mai mărunt,
Încerc să-mi închipui în el doar lumine
Tihnit, mai zbârcit, mai adus, mai cărunt.

Speranţele fragede mugurii crapă
Spre cer, înspre Soare, în viaţă zvâcnesc,
Iar cele din anul trecut frunza scapă 
Modest se usucă și se răresc.

Doresc, nu doresc o-ntristare mă prinde:
Ceva s-a pierdut şi nu pot să rechem,
O foaie e scrisă-n cuvinte şi virguli,
Iar alta–aşa albă – de stilou că mă tem .

Mereu încercând dintr-o vale săracă
Căi noi să le port, să păşesc, să străpung,
Mă-ndrept şi aspir spre-o eternă Itacă
La care nu pot nicidecum să ajung...

Afară copiii zoresc Pluguşorul,
Căpriţe şi urşii în fluiere ţin -
Ei nu socotesc la abac viitorul
Şi freamătul vieţii nu-opresc în suspin.

Zâmbesc larg la glasul Copilăriei   
Care-mi urează căi noi, ani mai vii...
Îţi mulţumesc an trecut şi adio!
Pace ţie, anule nou, care vii!

328
 Aniversarea începutului de an

Ca pasărea un an ni se pornește
Cu versurile măiestrit țesute...
Să  învățăm din ziuă  creștinește
Că-avem de învățat încă prea  multe.

În loc de pană să dorim  o rază
Satisfăcuți  să oferim prinosul -
Căci azi așa sonete debutează
De  vrei să-nveți din ele iar frumosul.

Cuvintele lucesc ca niște perle
Descoperite ni-s  întinse nouă
Cu poezia trilului de mierle,
Cu fremătarea boabelor de rouă.

E-așa ușor să le călcăm sub talpă,
E dureros să le scuipăm cu pizmă,
Cu-aversul zâmbitor paraua calpă
Și le-ar dori supuse  sub  o cizmă.

Să ne rugăm deci unul pentru altul
Dorindu-ne să crească măiestria
Și-n orice zi ne-a anunța Înaltul
Că-n zori se naște iarăși  Poezia.

Un an se-ncepe cu-o aniversare
A slovelor în ritmuri și în rime:
Azi, Doamne, ele sunt atât  de rare
Căci toți țintesc să placă la mulțime.

Îți mulțumesc, Isuse, că nu piere
Din inimile sincere  noblețea
Ce rup din sine viața cu durere,
Cu dânsa să creieze  frumusețea.

329
 Anticonfesională

Celor ce numai despart oamenii, 
neavând cu Cine şi cu Ce să-i unească.

Prin sure sedimente
Depuse lung de vreme
Căutăm noi sentimente
Tot scormonind ca viermii.

Învolburând în minte
Să le pictăm ecoul
Zidim din oseminte
Trecutului, tabloul.

Închipuirea strânsă
În ipoteze slabe
Târăşte pe sub dânsa
Harnic, ciolane albe.

Cotrobăind prin basme
Cu visurile-n bale
Vedem – nişte fantasme:
Iau trăsături reale.

Strigăm: ”Descoperire,
Ce va întoarce-o lume!
Aşa a fost iubire!
Aşa sunase-un nume!”

Dar galopează anii
Încet sau cu viteză -
Alţii flutură ciolane 
Şi-o nouă ipoteză.

Alţii încearcă Viaţa
Să o prefacă-ndată...
De îţi apare greaţa
De-aceste slute gloate.

Că-n tezele lătrate
Aduse în lumine,
Nu e nici caritate,
Nici cinste, nici ruşine!

330
 Apus de toamnă

Când violetul se înfrânge
În tihnele portocalii
Aud cum penele de înger
Doboară frunze purpurii.

O liniștire se înalță
Triumfătoare din apus
Și cade aurul din viață,
Și zborurile cad de sus.

O clipă-n loc mi se oprește
Oprind al timpului șuvoi
Neglăsuirile de pește
Cat adăposturi printre noi.

Simt înălțarea cum disperă
De-acest moment sever de bonz
Când  zgârie prin atmosferă
Plutirea filelor de bronz.

Căderea e un glas de lege
Și stinsul nu-i accidentar
Când gem aripele pribege
Și zările în zări dispar.

Înțelepciunile de pâclă
Își încolțesc lăstarii-n râpi
Când în privirile de sticlă
Ninge cu frunze și aripi.

Un întuneric de hotare
Pândește-n umbre mătăsos...
O rugăciune îmi răsare
Și-o lacrimă îmi cade jos.

331
 Arbori

Oricare frunză-i scrisă-n sânge
De-atâta ură și urgie
Și parcă tot copacul plânge
Cuprins în fremătarea vie.

În nervi, o filă, semnul crucii
Îl poartă ca simbol de moarte,
Iar arborele  vrea s-apuce 
O pribegie în departe.

Orice șoptire e o rugă
Din zbaterile de durere
Că pomii toți  doresc să fugă
Spre-o zare fără frontiere.

Doar să se rupă de la toate,
Să nu se simtă-n neputință,
Dar rădăcini au  împlântate
În humusul  de necredință.

Care se ține de un  munte,
Care se trage de la apă
Gândind cu iernile cărunte
Că viața numai se îngroapă.

Că ea doar se preface-n humă -
Din  lut e-ntreagă  până-n  creștet
Și într-o liniște postumă
Pământ pământu-și putrezește.

Vânturi se-mpiedică prin file,
Dar nimerite-n deznădejde
Fug printre nopți și printre zile
Lăsând ecouri de odăjdii.

Bieții copaci  cu brațe goale
Ar vrea să fugă după vânturi
Din lacrimile de la poale
De la izvoare și pământuri.

Plângându-și muți amărăciunea
Cu o durere-atât de mare
Că se topește-nțelepciunea
Ce ține tina-n încordare.

332
Privirile își pierd săracii
Din traiul  fără vicleșuguri
Că viața-ncepe să-i îmbrace
În lacrimi proaspete din  muguri.

Prin vine se ridică vina
Din sufletele descompuse
Și li se-ntunecă lumina
Cerul pe care le-o propuse.

Ci Palma Cerului se-ntinde
Ștergând ocara de rușine
Și jalea frunzelor  plângânde
Cu sânge-n boabe cristaline.

Depinde cum răspund la Viață-n 
Inevitabil de fosilă:
Cetăți de rugăciuni  înalță
Ori doar  zidesc încă  argilă.

333
 Arderea Credinţei

Pe pământ nu am loc... încep de abia să-nţeleg,
Dar pământul din mine se trage spre lut cu-aşa tângă
Că mă doare şi inima, sufletul, trupul întreg -
Un copac îndoiat, ce e gata mereu să se frângă.

Două forţe mă rup, două forţe mă dor şi mă cer:
Una este mormântul ce nu vrea pustiu să râmâie,
Iar a doua-i credinţa ce m-atrage într-una spre cer
Şi eu ard lumânare de sunt greu ca un fum de tămâie.

Para pâlpâie-n aer şi s-aprinde, şi pâlpâie iar,
Căci se-nneacă în ceara ce din ardere brusc se topeşte;
Când mă-ndoi, când mi-e bine; sunt bucurii şi amar,
Ard rugăciuni înspre cer şi lacrime, trupu-mi clipeşte.

Cine m-a smulge din loc astăzi, nu pot ca să spun,
Arde mereu lumânarea, iar omul nu ştie ce-i mâine;
Dar dacă-am să ard tot aşa, eu pot doar să presupun –
Cum n-ar ţipa, dar mormântul tot mai fără  mine rămâne.

334
 Argilă

Când gem doar un monah în schit
Ori strălucire-s de agore
Sunt doar pământ  obișnuit
Sub splendidele aurore.

Că-s sunet rușinos și mut,
Că-s glas ce se avântă peste,
Rămân numai un boț de lut
Atins  de razele celeste.

Privire aruncată-n gol,
Un dor înzorzonat în zise –
Un mucegai sunt doar pe sol
Cu înfloririle de vise.

Mă cred înalt de monument
Ori un umil cerșindu-și pâine –
Argilă-s pusă în moment
Cu o speranță pentru mâine.

Ci huma  humă a rămas
Cu gravitația de fire
De mă înalț iconostas
Între mormânt și-ntre Iubire.

Lumina-n mila ei a dat
În  ghemotoc  de neputință
Ca și un vis înaripat
O-nsămânțare de Credință.

Care-mi  îndreaptă  râvna-n sus
Că simțul   zborului mă doare,
Dar trunchiul meu este supus 
Blestemului de nezburare.

Aș vrea să fiu, însă nu pot
Și-ncerc filosofii de gură
Să mă îndreptățesc bigot
Că am tendințe de-anvergură.

Ci toate sunt deșertăciuni:
Firescu-i risipit în pulberi,
Iar jalnicele rugăciuni
N-au har o viață să perturbe.

335
Timpii te poartă suverani
Și-aduci în cimitir la hurtă
O soartă prinsă între ani
Pe-o cratimă atât de scurtă.

Că te-ai zbătut să fii mai sfânt,
Că doar ai curs ca și o apă
Sfârșitul este în mormânt
Într-un sicriu la fund de groapă...

Ci un Prieten* fu trimis
La toate lucrurile bune
De ușa a întredeschis
Pentru intrarea în minune.

Pământul este afânat
Să intre-n el mai lesne-o ploaie
De zorii zorilor din nalt
Ca o stropire de văpaie.

Firea în fire de nisip
Se cântărește în clepsidră
Fără un nume și un chip
În stare oarbă și anhidră.

Printre fărâme  trec lumini
Ce despărțesc  tot mai aparte
Încredințarea pentru mâini
Și cu Credința pe jumate.

Și dacă prima cade-n mic
A doua crește și iar crește,
Viața conduce din nimic
Pământul ce mucegăiește.

Mai  răsăriți sunt zori de zori
Cu-mbelșugarea de lumină,
Iar zborurile de cocori
Buciumă-n dorul de țărână.

Cuvântul e mai înțeles,
Iar noaptea e mai trecătoare
Și razele mai mult se-nțes
În boala firii care moare.

Din mugurii care apar
Peste opunerea rușinii
Răsar elanuri de lăstar

336
Ca psalmii izbucniți din inimi.

Și dintr-o scurgere-n trecut
Cu dârdâielile de frică
Înspre un veșnic Început 
Prietenul meu mă ridică.

Viața-i avânt nestăvilit
Din fremătările mioape:
Un  om e-așa de  infinit
Că nici o groapă nu-l încape!

*Parakletos(grecește) –mângâietor  ori unul
care  susține cauza altuia și îl ajută.

337
 Argint de Crăciun

Copaci de argint, păduri de argint,
Cristalele stelelor pe câmpuri viu scapără...
E iarnă, e ger şi e frig pe pământ,
Iar fumuri de-argint cresc în cer din hogeacuri.

Acoperişuri bătute-n cristal,
Casele cruci argintate înalţă;
Că-i mediu urban, ori că-i mediu rural,
Argintu-n oricare cuvânt se înţeasă.

În lumea-argintată strigă negrele ciori,
Te miri că în alb ele-s triumfătoare;
Ca clopoţei s-aud răsunători
Treizeci de arginţi în pumn la fiecare.

Sunăm cum sunam la „adio”, „salut”
Simţind cum se-mbuibă-n mândrie figura
Apatici la ce-a fost „La început”
Din lumea aceasta  ca banul de-a dura.

Cândva magi veniţi dintr-o lume de nopţi
Aduseră aur, tămâie şi smirnă
Ca daruri Acelui  ce spulberă morţi
Ca Viaţa să fie pe veci în Lumină.

Azi noi, lângă iesle, în şir nesfârşit,
Urând frământări şi ambiţii meschine,
Scăpăm şi scăpăm de bănuţi de argint
Şi unde şi-o lacrimă grea de ruşine.

Dar totuşi în jur se mai bântuie corbi
 Epave de stele răsună, răsună,
Scâncesc cerşind palme şi palme de orbi
Cerând ca arginţi  în căuş să le pună.

De cioburi de stele azi palma-am salvat
Acum o citesc să găsesc în ea vină,
Dar cât nu-o privesc  judecând încordat
E numai Viaţă, Iubire, Lumină!

338
 Aşteptări

Aşteptări

Din despărţiri rămân ecouri
Ascunse undeva, în inimi,
Ori muruite ca-n cavouri
Să nu le afle nimeni,... nimeni...

Ori printre-naripări de vise,
Într-o durere de-aşteptare
Dispreţuind cele prezise
Cu-avântul lor întreg, în zare.

Ci totuşi ele-s doar imagini
La un trecut ce nu e... nu e,
Precum ai răsfoi prin pagini
Când ştii ce vor ele să spuie.

Plecaţii, de rămân departe
Fără speranţe de întoarceri
Ecourile întristate,
Păstrează linişte şi pace.

Dar strigă ele-aşa fierbinte
Când revedem iar aşteptaţii
Ca şi cocoarele rănite
Ce iarăşi pot să se înalţe.

339
 Așteptările

În seară-aștept și-n dimineață.
În  existența omenească
Aștept, aștept o-ntreagă viață
Ca viața să se-ndeplinescă.

Sunt o continuă-așteptare
De vreme care o să vină
Cu umbre de întunecare
Și cu-oceane de lumină,

Cu cântecele noi născute,
Cuvinte simple de iubire
Prin alte sorți întrețesute
Și-n seri țesându-și amintire.

Aștept copiii să se-nalțe, 
Aștept să-mi știu mai mult soția
Și ale timpurilor ațe
Ca să dezlege veșnicia.

Aștept o ziuă ce sosește
Necunoscută, inedită,
Iar frica-așa de omenește
Cu precauții mă irită.

Întâmpin serile și zorii
Sperând, crezând că o să fie
Tot ceea ce mi-au spus cocorii
În primăvara azurie.

Am tot răbdat o viață toată
C-am adunat ninsori la tâmple
O fericire ca să poată
În viața mea să se întâmple.

Mușcat de șerpi de necredință,
Înaripat de noi succese
Aștept cu-ntreaga mea ființă
Neașteptări neînțelese.

Ce-mi vor propune, ce-mi vor zice
Noi rezolvări de timpi și spații
Și cu suflări pe cicatrice,
Și cu visări prin constelații.

340
Îngăduința-mi desuetă
În adăstare-mbracă timpul -
O așteptare incompletă
Îndeplinește infinitul.

Aștept o viață să se cearnă
Ca o ninsoare fără capăt
Și ea cu vară și cu iarnă
Încearcă-n mine să încapă.

Trăiesc și bezna cum și raiul
Și nu știu cine e în cine:
În așteptare-mi este traiul
Ori așteptarea e în mine?

Scutură frunze timpul veșted,
Pornește primăvara muguri
Răbdarea crește și trăiește
Cu secete și cu belșuguri.

Întreaga viață se așteaptă
O Dragoste cât și o pâine –
Azi mă-nălțai încă pe-o treaptă
Ce mă așteaptă oare mâine?

Vrem, uneori, doar niște copii
Ce-or liniști avântul, dorul –
Aștept de vreme să m-apropii
Precum m-așteaptă viitorul.

M-așteaptă Dumnezeu întruna,
Iar eu tot cat ca să-L întâmpin
Îndrăgostit întotdeauna
De orișicare anotimpuri.

Nu cugetu-mi atât de sprinten
Privește-un viitor  din pândă
Eu și Credința, înainte,
Pășim o Viață așteptândă!

341
 Autosculptură

Cuvintele ne vin din cer,
Ori  ni le strângem din pământ;
Şi parcă spui un adevăr,
Şi parcă-ai recita un cânt.

Cum apa ploii-n lutul greu
S-a îmbibat până la glod,
Cuvintele lui Dumnezeu
Le-amestecăm cu lut nerod.

Argila o prefacem boţ
Sculptând din ea ceva măreţ:
Ori un gigant pitic cu moţ,
Ori un "păcală" mai isteţ.

Apa menţine ca un clei
Aceste-obraznice statui,
Ne strofolim ca nişte zei
Cu poftele nepuse-n cui.

Ne-ascultă cei ce-s mai lutoşi
Înnăbuşiţi de mult gunoi
Cum ne-ngâmfăm gălăgioşi,
Că Dumnezeu este cu noi.

Acum suntem aşa suspuşi –
Ne-am înălţat la infinit
Că, idolilor noştri puşi,
El se închină-ndrăgostit.

Dar nu gândim – cuvinte vii
Cu-ntreaga stare să rugăm
Să ne prefacă-n străvezii,
Ca raze să nu reflectăm.

De dânsele să fim străpunşi
Neavând un loc nearătat,
Ci nu să ne pitim ascunşi
Cu-un personaj doar afişat.

Să nu ne temem de-mprejur, 
Ci de gunoaie curăţiţi
Înseninând pământul pur
Cu apele cerii stropiţi.

342
Lumina umbră n-a găsi
Şi nici un lacăt nedeschis
Să poată liberă-a veni
Ca să ne scriptureze-n scris.

Iar lutul risipit atent
În apa limpede va sta
Şi Creatorul înţelept
O viaţă nouă va sculpta...

Doar că prea mulţi să fie sus
Pe postamente se doresc,
Că Dumnezeu tace supus
Pigmeii când pălăvrăgesc.

Vine o ploaie – ce folos! –
Răsună slovele din guri
Şi scheunăm religios
Cu monumente-n crăpături.

343
 Babiloana

Apocalipsa 18.

Pe un deal pleşuv ca ţeasta stă trufaşa Babiloană
Cu gândiri mari despre sine, cu făţărnicie-n port,
Ea  de lumea oarbă râde  rumenă şi dolofană,
Propunându-i cu emfază ca să vină-n a ei cort.

Îmbrăcată-i ea lumeşte – în casă de rugăciune,
În zorzoane, cruciuliţe şi alte împodobiri,
Torgoveţilor din lume, fudulindu-se,  le spune
Că ea este purtătoarea nesfârşitelor iubiri.:

„Eu nu-s văduvă – mireasă sunt a Domnului din ceruri,
Iată El vine degrabă să mă ieie ca pe-o stea,
Să mă ducă  în palate pline-n pietre lucifere,
Iar pe toţi ce nu-s cu mine i-a tăia şi îneca.

De pe tronul Lui eu fi-voi apoi mare domnitoare –
Tuturor ce nu-mi dau slavă le voi frânge-a lor grumaz.
Astea ce-s! Că Dumnezeul va lovi pământ şi mare
Doar cu ură şi cu moarte, şi cu fiere, şi necaz!

Eu, pe tronul Lui de gală, nicidecum n-oi fi atinsă,
Ci voi râde doar de chiorii ce vor fi exterminaţi:
Atunci le-oi aduce-aminte câtă spusă, câtă zisă
Le dădusem răbdătoare să devină şi ei „fraţi”.”

Ea nu simte cum un înger o aruncă-n marea lumii
Şi ca lumea se preface tot mai mult şi tot mai mult,
Mai încearcă s-amăgească oamenii cu Sfântul Nume,
Dar şi orbii lumi-aceste râd de ea şi n-o  ascult.

Iar pe dealul căpăţânei altă mândră se ridică,
Altă casă îşi îmbracă peste morţii săi ca strai
Şi, momindu-i cu nădejdea care tremură în frică,
Tot le spune că-i îndreaptă  spre cunună şi spre rai.

344
 Bacii

Luca 2:8-16

În straja nopții bacii sânt,
Li-i țupăindul rug  lumină
Când ninge bezna pe pământ
Să se-ntărească tina-n tină.

Iar stelele se zbat în ger
Cu pâlpâirea obosită
De parcă rugurile-n cer
Nu cred în viața infinită.

Curge o liniște de frig
În noaptea cu-ntuneric unsă
Și chiar povești despre câștig
Nu pot să-i domolească cursul.

E ceasul nopții potolit
Când sufletul rămâne-n boală,
Iar cugetul nesăbuit 
Nu are forța de răscoală.

Însă un înger luminos
A eclipsat rugul în raze,
Nedeslușirile fricos
S-au încurcat în ipostaze.

Ciobenii s-au înfricoșat
Lumina când văzură-n minte
Că mai câmpia n-au luat
Lipsiți de gânduri și cuvinte.

„Opriți! – le-a spus un glas ceresc -
Eu doar v-aduc o veste bună.
De-asemeni corul îngeresc
Aceiași știre-o să vă spună:

Că a intrat în cort de lut
Lumina Vieții și-a Iubirii
Să-nsămânțeze-un început
De Cale-n Țara Nemuririi!..”

Pulsează-ntregul cer de sus
În curcubeie și-aurore...
Cu-ncetul îngerii s-au dus

345
În cânt de mulțumiri și glorii...

Și nu-s... De parcă nici n-au fost...
Păstorii cată prin înghețuri –
Din nou banalul trai anost
Le spune de noroc și prețuri.

Aceeași iarnă-n miez de nopți
Cu-mbobolirea în cojoace,
Tânguitoarele lor sorți
Încep iar jalea a o-ntoarce.

Trecutu-n țarcu-și i-a împins,
Încătușat în teamă-i dorul,
Le geme cu oftatul stins 
Din amintire viitorul.

Ci-au doborât porți de puteri
Din existența omenească
De au purces simpli oieri
Lumina-n inimi s-o cunoască.

346
 Baladă

Baladă 
I
În palat încrâncenat
Este-un om întemniţat
În lănţuguri şi zăvoare
Fără cer, şi fără Soare.
Umeri gârboviţi şi stinşi,
Ochii de-ntuneric prinşi.
La poarta palatului,
Căscatul soldatului ...

Şi văzând că straja-i ră'
A venit o pajură;
A bătut cu clonţu-n gratii
Şi a spus tăios :”Bărbate,
Nu te vrei în libertate?
Ca să zbori unde doreşti,
Ca să iei tot ce pofteşti,
Să fii 'nalt, mai 'nalt... mai 'nalt,
Ca oricine, celălalt .
În sfârşit, sătul de sânge 
Mândru aripile 'ţi-i strânge
Şi-i cădea din înălţimi
Sfărâmat în adâncimi 
Ca să fii în gura multor'."
Fost vultan, muri ca vultur!
Omul tresări şi-a spus :
„Tu nu vezi că sunt răpus?
Ce aripe, care zbor,
Când mă vezi că-n lanţuri mor?”
„Pentru zborul cerului
Iată iarba fierului 
Ea topeşte fiarele 
Deschide zăvoarele!"
Lanţurile au căzut,
Uşile s-au desfăcut,
Santinela "horăia"
Şi nimic nu auzea .
„Liber sunt !” – strigă el tare
Şi-ntinse falnice aripi
De zbură voinic, vânjos,
De la toate ce sunt jos .
Tot dădea cu ochii roată
Ca să prindă lumea toată
Dar o poftă-n el tot plânge:

347
Sânge, sânge,sânge, sânge...
Rupe, rupe cu clăbuci
Păsări mari şi păsăruici;
Dar cu cât mai mult doboară,
Pofta ţipă tot mai chioară:
Încă, încă, încă, încă,
Bate-n zbor şi bate-n brâncă,
Bate-n alb şi bate-n negru,
Bate-n rău şi în integru,
De cu zori pân-în apus...
Ci puteri de-acuma nu-s!
Se opri deodată trist
Săturat de-atât ucis.
A privit cerul senin:
„Libertatea asta,-i chin!
Doamne, iartă-mi faptele
Şi toate păcatele!”
Şi şi-a strâns aripile
Aţintind risipile ...

II

În palat încrâncenat
Şade-un om întemniţat.
Zângănesc cătuşele
Şi-l apasă uşile .
Şi o pasăre senină
A venit ca o lumină
Şi i-a spus printre lăcate:
„ - Vrei să ieşi la libertate?"
„ - Cum să ies, nu vezi că-s prins
Şi de lanţuri  sunt cuprins?"
Ci o rază-a străbătut,
Lanţurile au căzut, 
Uşile s-au prăvălit,
Santinela a fugit.
Privi omul bucuros,
Căci lumina, mulţi a scos.
Râd cu toţi sub cer senin
Respiră cu pieptul plin.
Iară pasărea le-a spus:
„ - V-a eliberat Isus!
Vă dă aripi să zburaţi
Unde  vreţi să v-avântaţi!
Dar mai este-o rugăminte 
Pân' vă veţi porni 'nainte –
Câte-o cruce să luaţi

348
Şi în spate s-o căraţi.
Când în sus vă veţi sălta,
Crucea vă va apăsa;
Despre zbor de veţi gândi,
La pământ vă va trânti .”
Au strigat cu toţii: " O!"
Şi-au zburat care-ncotro.
Doar acesta a rămas:
„ -  Ce, n-ai zbor şi nu ai pas ?”
„ -  Ba zburam eu, prea pe sus 
De în moarte-apoi m-am dus.
Cine zborul îmi vedea
S-ascundea şi blestema."
„ - Tu eşti liber, nu fii bleg!..."
„ - De-asta crucea şi aleg."
„ - Crucea-i grea,cărarea-ngustă,
Vipere pe ea te gustă!"
„ - Poate  şi m-ar bate-n rost
Doar să nu fiu cine-am fost;
Poate şi m-ar bate-n dor,
Mai bine sub cruce mor
Decât plânsu-aripelor
De la fundul râpelor !”

Şi porni cu crucea-n spate ...
" - Ce, e bine-n libertate ?!”
„ - De cât "sie" iar stăpân
Mai bine supus rămân.
Deci dau libertatea mea
Dumnezeului, s-o ia.
Să duc crucea ce mi-i dată,
Bucurie pentru Tată.
Că odată am zburat,
Doară rău am adunat ...
... Şi-acum rănile mă dor ...
Că... sub cruce-i mai uşor !
Şi-apoi n-am unde să mor !!!”

349
 Balanţa zilelor apuse...

Balanţa zilelor apuse
Sunt zilele ce vor veni
Le despărţeşti mereu opuse
Şi le uneşti cu verbu-a fi.

Se scurg şi fragede, răscoapte
Ori zbuciumându-se, ori lin,
Iar între ele stă o noapte
Plină de beznă şi venin.

Şi răstignit de ele-ntruna
Te dor plecând, te dor venind,
Iar noaptea – noaptea este una
O chibzuinţă rece-n gând.

Zilele-s toate diferite
Care târâtă, care-n zbor,
O noapte este numai minte
Fără greşeli, fără de dor.

Pe-această dură balansare
Tu zbuciumul de viaţă-l porţi:
Necontenita evadare
În zile noi din sterpe nopţi.

350
 Bibliotecă

Prin vasta mea  bibliotecă
Citită-n trai și amintire
Mai răsfoiesc câte-o potecă
Pășită-n dor și retrăire.

Pe polițe nu sunt cuvinte
Întemnițate în coperte -
Imagini ce-mi aduc aminte
Istoriile-mi precedente.

Unele-n praf, demult uitate
Se tăvălesc în hibernare
Altele-așa-s de  căutate
Că-s destrămate la cotoare.

Privirea mea îmi e tentată
Înspre vre-o carte ce  m-atrage
Că e citită nu odată
Și mozolită-n jos  de pagini.

De o parcurg ca pe-o lumină
Cu-un zâmbet visător și pașnic
Și cu-o mișcare de rutină
O-ntorc la locul ce-l cunoaște.

Dar câte-odată-mi cade-n palmă
Întâmplător poate-agățată
O carte-ntunecată-n dramă
Pe care nu am căutat-o.

Vreau ca să scap de ea în grabă,
Imediat  pe raft  e-ntoarsă,
Ci ea tot bolmogește-n barbă
Voroava ei supărăcioasă.

Ajung la polițele goale
Cărți noi pe care-or să apară
Unde doar vise fără țoale
Îmbie-n zborul de cucoară.

Mă-nalț în ziua răsărită
S-o trec cu inima citindă
Nearuncând-o-apoi urâtă
După vre-o umbră surâzândă.

351
Aud librarul mă salută
Cu vocea-i moale și blajină
Și știu că nici o carte slută
Nu va putea în piept să-mi vină.

Cândva eu singur scoteam banul
Cătând vre-o carte mai pestriță
C-apoi să urlu ca golanul
De vre-o poveste-n suferință.

Învățătorul meu mi-alege
Oricare carte și-o plătește,
Librarul azi mă înțelege
Și mă îndeamnă creștinește.

I-au cartea cu avânt și sete
Cuvinte-i intuind  de rouă
Știind că  n-o să se repete
Cu prospețimea-i veșnic nouă.

Nu voi mai prinde bezne proaste
Ori otrăvirile haine,
Ci doar poemele albastre
Mă vor înaripa senine.

Atâta dragoste-mi rămâne
În frumusețile din ele
Cu legănările de grâne,
Cu fremătările de stele.

Pentru minunea ce mi-o  puse
Libraru-n fața mea cu grijă
Îți mulțumesc, Doamne Isuse,
Că-mi ești Învățător și Sprijin.

Că letopisețul de viață
Mi-i  prefăcut  în Poezie
Și în Credință și Speranță
Eu o recit, Isuse, Ție.

Țesându-mi clipele cu clipa
În  Dragoste și cu migală
Oricărui vers îi crești aripa,
Iar Poezia-i genială.

Ea îmi devine tot mai sfântă,
Mi se deschide tot mai dragă,
Așa mă cheamă și mă-ncântă

352
Să  o citesc o viață-ntreagă.

Cu orice scriere frumoasă
Ce nu aș vrea s-o las din mână
Biblioteca-mi luminoasă
Tinde mai mult ca să devină.

Cu sufletul să vin, să pipăi
Întreaga poliță-nțeleaptă...
Nu îndrăznesc nici să-mi închipui
Înspre splendoarea ce m-așteaptă!

353
 Biserica

I
„Aţine-te, Gheorghiţă; Costică, te aţine,
Tudoră, lasă pruncul şi vino lângă mine.

Pansează-mi, te rog, cotul... săgeata, vezi, m-a fript...
Mitică, nu te zbate, ci stai ostaş înfipt!

Ilie, frate dragă, -ntăreşte flancul stâng,
Păzeşte inamicul ce s-a pitit în crâng.

Lică, fii santinelă, căci Radu s-a vândut...
De fapt, el nu-mi plăcuse chiar de la început:

„Iubire”, tot „iubire”... d-aici e luptă dârză,
De la nepot la moşul, din păr şi până-n rânză!”

Aşa, cam dur la vorbă, bătrânul comandant
Îşi conducea oştirea ce sta pe zidul 'nalt.

Vrăjmaşul valuri, valuri, mergea spre zid semeţ,
Doar că respins de-acolo scâncea iar plângăreţ.

Dar iată că odată de la cetate-mpins,
Duşmanul prin câmpie, pierdut, tot fuge-nvins.

„Victorie!”- strigară ostaşii din cetate,
Văzând cum fug soldaţii armatei blestemate. 

 „Aşa-i," - Miron bătrânul a zis – "e biruinţă!"
Ce bine când ţi-e dată tărie şi ştiinţă.

E bine când ai coiful şi ai şi-o cingătoare,
Şi platoşa, şi scutul, şi cizme pe picioare,

Şi paloşul de pară când este-n mâna ta,
Fuge orice armată cât ar fi ea de grea!”
II
Se lasă întuneric. Pe ziduri e lumină:
Făclii ard peste tot locul, cetatea de-i senină.

Toţi cântă  biruinţa cu palme ridicate,
Că grea fusese lupta, mari fuseră armate...

Însă Costică iată îşi aminti deodată,
De casa lui de-obuze ce i-a fost dărâmată.

354
Pe Tudoriţa, soaţa-i, şi-o cheamă chiar acum.
„Dar eu mă uit la torţe, să nu dea prea mult fum!”

„S-a mai uita şi alta... Hai, să ne facem casă,
Că toţi 'îs puşi la cale, iar noi n-avem nici masă.”

Gheorghiţă îl aude şi zice-n sinea lui:
„Mi-ar trebui şi mie un cal, c-al nimănui!”

Şi a pornit să-l cate... Mitică cel voios,
Îşi scoase coiful vesel şi se întinse jos:

Ce bine e în pace, aşa să te-odihneşti –
Te saturi de atâtea poveţe moşnegeşti.

Ilie stă în umbră, semeţ ca un baston:
„Vezi "– zice – "toată slava e azi a lui Miron,

De parcă mai puţin eu am stat cu arma-n mână..."
"Ei, lasă" – spuse tandru – "lui totul să-i rămână!”

Iar Lică cărturarul bodogănea din gură:
„Se trec ciobeni de luptă, păstori cu-nvăţătură

Acum ne vor conduce...” Şi lasă postu-n lună,
În cea mai mare piaţă îşi face o tribună.

Iar lumea-n jur de gura-i şi slova-i se încântă:
„Îl vezi – e tânăr fătul, dar ce bine cuvântă!

În el e viitorul, moşnegii-s prea bătrâni,
Ei nu mai pot a ţine cetatea noastră-n mâini.

Ăsta măcar că-i tânăr, căpos e, şi-nvăţat -
Ne-nvaţă fără luptă cum să trăim bogaţi!”
                             III

Acel vrăjmaş prea hâtru, doar s-a făcut că fuge -
Acum din întuneric cetatea-atent o-mpunge:

Nu arde nici o torţă, nu-i nici o santinelă...
Cetatea-i dichisită ca o acuarelă.

„'Nainte!”- spuse vesel năvalnicul duşman,
Văzând poarta deschisă şi fără un oştean.

Primul căzu Costică şi soaţa lui miloasă:

355
„Mă dau" – le-a zis el jalnic – "doar daţi-mi, să-mi fac casă!”

Duşmanii-au râs în hohot şi i-au dorit mulţi ani 
Şi îi lăsară daruri şi-o pungă grea cu bani.

Pe Gheorghe îl găbjiră căluţu-şi ţesălând:
„Vă rog, lăsaţi-mi calul!”- le-a spus el tremurând.

„Poftim!" – au spus vrăjmaşii – "şi de la noi mai ai!”
Şi îi lăsară-n rânget ca dar, încă cinci cai.

Pe când dormea Mitică, ucis fu, -fără-a şti.
Ilie vru să strige, dar pizma-l gâtui.

Şi au ajuns la Lică pe scenă cocoţat,
Care, văzând duşmanii, a înlemnit pe dat.

Dar duşmanul îi spuse :”Nu te înfricoşa!
Că pace noi aducem, nu vrem în luptă-a sta,

Vrem doar aici, în acte, doar o iscălitură
Şi poţi apoi să bâlbâi cât ai dori din gură.”

Şi Lică –nvăţătorul, şi Lică cărturarul,
Strigă cu bucurie: „Să facem deci bazarul!

Voi auziţi, buni oameni, că pace am primit?!
Deci, pentru totdeauna duşmanu-am biruit.

Când el ne e prieten şi noi azi îl iubim,
Dărâmaţi deci ce-i perete, ce ne-ar mai despărţi.

Şi-aşa de luptă dârză pe veci eliberaţi,
Să ne-apucăm de palme şi să cântăm ca fraţi!”

                                  IV
Dar pe Miron, bătrânul, îl duc la puşcărie,
Căci el n-a vrut la duşman să dea nici pălărie.

Deci l-aruncară-n beznă...Dar cine stă în fiare,
Şi parcă dus din lume, tot zice o cântare?

„Tu eşti, măi Radu, dragă, aici în groapa lor,
Iar eu ţineam că tu eşti un mârşav trădător!”

„Bunicule Miroane, trăit-ai mult pe lume,

356
Că ai ştiut tot răul şi binele pe nume.

Dar ai crezut în minte şi ai crezut în mână
Şi îi stimai pe oameni că-s oţeliţi în vână,

Dar n-ai crezut că Dragostea-i puterea cea mai mare,
Nici un duşman atuncea n-ar mai avea intrare.

Ei azi iubesc duşmanii şi sunt de ei speriaţi,
Că n-au ştiut vreodată ce-i Dragostea de fraţi.

Şi necătând la chipul suleimenit, făloşi,
Ei sunt pe astă lume, doar jalnici păcătoşi.

Iar Dragostea de-nvie, duşmanu-n loc îngheaţă,
Căci el e mortăciune, iar Dragostea e viaţă!”

„Mă pocăiesc – îşi plânse Miron atunci greşeala,
Mă iartă, dragă frate, mă-orbise atunci fala.

Eu vreau iubire sfântă să fie între noi,
Să fim cetate mică, măcar că suntem doi.”

S-au sărutat frăţeşte... De unde-aşa cutremur?!
Duşmanul urlă-n groază şi fuge-n piept cu tremur.

Şi Lică, vânzătorul, aleargă îngrozit,
Ilie, pizmăreţul şi ceilalţi s-au pitit.

Căci temniţa se sparge: „Isus, este Isus!”
Moşneagul şi cu Radu sar ca şi copiii-n sus.

„Biserica mea mică, azi am venit la voi,
Căci vin unde-i Iubirea în trei sau chiar în doi.

Şi unde-i Pocăinţa şi Dragostea frăţească,
Acolo, nici un duşman nu poate să sporească.

Biserica nu-i minte şi nici învăţătură,
Biserica nu-s tipii ce bocănesc din gură,

Nu-s gloatele, ce caută înţelepciuni de minţi,
Numindu-se-ntre dânşii:  adevăraţi şi sfinţi;

Acolo-unde creştinii sunt doară pentru sine,
Biserica aceasta n-a fost nicicând cu mine;
 
În fală,  Ea-n sfinţenie în  veci nu o să crească;

357
Biserica-i cu Domnul în Dragoste frăţească!!!”

358
 Bocitoare

În viaţa mea  mai mult  nu am urât
Ca pe-o muiere bocitoare... 
           Bocitoarea!!!
Ce-şi stoarce parcă  jale  de pe gât,
Iar ochii-s  înspre vin, şi-nspre mâncare.

Aici durerea s-a-nnodat în glas,
Nu poate să străbată  şi să curgă
Şi lacrimile  s-au înfipt în pas,
Lumina e bolnavă şi amurgă,

Iar ele ţipă, plâng gălăgios
Şi, uimitor:  pot chiar a stoarce lacrimi!
Să plângă principalul că frumos,
Scuipându-ţi  pe amarurile sacre.

Iar spectatorii  mai că „bis” nu-nfing:
„Sărmana, cât se tânguie de tare!..
Pe ăla  plânsetele nu-l ating –
O lacrimă pe-obraz  măcar nu are!

Butuc de lemn, nu-i om!”  Subliniat
Rămâi  şi poţi rămâne şi pe viaţă,
Că la moment  n-ai plâns, n-ai lăcrimat,
Că la moment  nu te-ncreţii la faţă.

Văzând păstorul  care plânge sus
Şi,  zgomotos,   o lacrimă n-ascunde,
Aud cum plânge,  cum a plâns Isus,
Atât de-ncet  că nimeni nu-L aude!

359
 Botezul

Ioan boteza lumea-n Iordan;
Mulţimea făcea apa să frământe
Căci oamenii veneau în râu din van...

Râul creştea de lacrime atâte.

Tot malul râului se înegrea
De-atâtea vieţi ca haine aruncate,
Iar Soarele cu-ncetul le spăla...

Râul creştea de-atâtea vieţi vărsate.

Când  Soarele privi înspre amurg
Şi trupul Lui în orizont se frânge,
Şuvoaie roşii peste valuri curg...

Râul creştea uriaş de-atâta sânge.

360
 Botezul lui Isus

Iordanul se zbuciumă-n maluri.
Pe maluri, se chinuie gloate;
Vieţi oameni şi-aruncă în valuri
Pe altele noi de-a le scoate.

Cuvântă în lume proorocul,
Cum doctorul judecă-o boală
De leapădă omul norocul,
Şi-n viaţa curată se scoală.

Dar iată că Isus S-atinge
De apa aşa obosită –
Iordanul se zbate ca sânge
Bătând dintr-o palmă rănită.

El Viaţa în ape şi-o toarnă -
Se clatină ele ca focul.
Mulţimea spre râu se întoarnă,
Şi plânge-n durere proorocul.

361
 Bucheţelul de flori

Primăvară devreme. Mă pornesc în păduri.
Iară soaţa-mi cu-o vorbă de pe prag mă conduce:
„Poate vezi ghiocei, căci mă rog, n-ai să-i furi...
Un buchet cât de mic n-ai să uiţi a-mi aduce?..”

Eu i-am spus: ”Ce mai vorbă, asta e se-nţelege -
Un buchet voi putea pentru tine-a culege!”

În pădure, puzderie de flori înfloreau,
Că puteai ca să treci printre ele cu o coasă.
Căutai ghiocei; – ghiocei nu erau...
Dară ce, - o brânduşă, mai puţin e frumoasă?

Brebenei, viorele, steluţe şi alte
Floricele mai scunde, floricele mai nalte...

M-aplecai viorica în palme s-o prind,
Însă ea era aşa, absolut neapărată;
„O s-o doară...” – m-am prins că mă-mpunge un gând.
O lăsai deci pe dânsa... apoi încă o surată...

Căci nu pot singurică s-o las - nu e bine;
Peste câteva ore, vezi noaptea că vine.

Brebeneii prea gingaşi erau ca să-i smulg.
Iar steluţele.. ce-o să fac cu-n buchet de steluţe...
Mă călcă pe spinare uncheaşul Amurg
Că  flori nu mai vedeam de-s urâte, drăguţe...

Deci porni înspre casă  puţin cam abătut,
Înţelegeţi, - soţia un buchet a cerut.

Însă  ea a crispat doar un zâmbet uşor:
„Tu se vede, ai uitat unde este pădurea...
De, decât să ajuţi să se-mplinească un dor,
Mai uşor e să umbli pe-undeva, pe aiurea.”

Eu i-am spus: ”N-am putut. Orice viaţă mă doare;
N-am putut omorî până chiar şi o floare.”

Însă ea îmi arătă un dispreţ doar lejer.
Atunci eu am ieşit hotărât, drept în noapte
Pe Ursa Mare mă căţărai drept în cer
De ajunsei bărbat până-n Calea de Lapte.

362
Şi am prins a culege din ea stele şi stele
Smulgându-le din rădăcină pe ele.

M-am întors înspre zori obosit, înciudat
Cu-un buchet emanând rază pe altă rază.
„Unde-ai fost?" – speriată soţia a-ntrebat-
"Unde-ai fost? Toată noaptea rămas-am eu trează...

Şi mă iartă, te rog, te-am lovit cu prostie,
Nu pleca dragul meu, fără a-mi spune şi mie...”

„Eu ţi-am strâns un buchet din străfunduri de cer.”
Şi-i întinsei buchetul şi mâna în sânge.
Ea speriată a spus:”Eu nimica nu cer!”
Şi-ncepu mărunţel precum copilul a plânge.

„Eu nu vreau ca-ntre noi să mai fie vre-o ceartă...
Eu te rog, eu te rog, dragul meu, de mă iartă.”

Dară eu furios că nu sunt preţuit,
Aruncai cu buchetul pe fereastră-n lumine,
Ci soţia mea, dând înapoi, a pălit:
„Dragul meu, ce e cu tine...cu tine?”

Mă privii în oglindă ce mi-a fost să se-ntâmple
Şi văzui că argint îmi cursese pe tâmple.

Atunci capul în palme abătut mi-am cuprins,
Şi de rău, de furie, prostie şi grele,
Iar soţiei-ncercai să-i răspund cu un surâs:
„Sunt doar schije de stele, sunt doar schije de stele...”

Dar soţia-ncepu ca să plângă deodată
Şi mi-a spus că în toate este ea vinovată.

„Dară ştii – mi-a mai zis - este-un leac, este-un leac:
Să-ţi aşterni peste noapte  flori de primăvară -
Ele greul  de vârstă  în sine îl trag,
Nici un dor, nici o boală n-o să te mai doară.

Du-te iar la pădure, un buchet ţi-i culege
Şi-ai să vezi - greul tău va putea să-l dezlege.

Alergai  speriat şi înfrânt copilaş,
Ca să scap, în sfârşit, de oribila boală...
Dar în seară mă-ntorsei pustiul ocnaş
Şi în pas, şi în ochi, şi în mâna mea goală.

363
„Orice floare- am spus - era-aşa mică şi vie...
N-am putut omorî  încă-o copilărie!”

364
 Cad frunze, vise...

Cad frunzele, cad visele uitate
În locuri de-unde nimeni nu se-ndeamnă...
Cad frunzele de vânt împrăștiate
Rostogolindu-și aurul prin toamnă.

Parfumul de căderi vrea să te-mbete
Mirozne-mprăștiind pe Calea lungă
Și parcă fug pe drumuri siluete
De undeva  înspre ceva s-ajungă.

E trist chiar de ninsoarea nu te doare –
O moarte nu aduce bucurie,
Dând la o parte razele de Soare
Îți cauți  fremătări de viață vie.

Trecând peste covoarele aprinse
De flacăra din purpura aramei
Cu talpa calci împrăștiate vise
Ce n-au trecut bunăvoința vamei.

Uitarea înălțările le curmă
Cum pedepsiți sunt făcătorii de rele
Și parcă ai lăsat o țară-n urmă
Hotarul când îl treci fără de ele.

Prin viscole de doruri și ispite
Pașii-ți zidesc cărarea printre clipe,
Încă nu simți noi vise-nmugurite,
Dar știi că ele-și pregătesc aripe.

Ce-atâta fremătare vor deschide
Spre curcubeul-aripelor senine,
Ci câte-n chibzuințele aride
Năluci s-or pierde iarăși din lumine.

Și necătând la doine și orații
Vor fi domol omise de la gânduri,
Cum patria își plânge emigranții
Și sufletul le-a pierde  printre rânduri.

Cad frunze din copaci și amintire
În toamne de uitări și neîntoarceri
Și nu-nțelegi: se pierde din iubire
Ori, dimpotrivă, se câștigă-n pace.

365
 Cădere de ani

Sfârşitul de an bate-n clopotul sorţii
Ducându-şi istoria la cimitir,
Căzând amintit în sicriile morţii,
Pierzându-şi urzeala şi ultimul fir.

Ne vine alt an să pornească aratul,
Sămânţa s-arunce în viitor,
Dar tot ca şi azi s-a sfârşi seceratul -
El s-a încheia ca toţi anii ce mor.

Doreşti, nu doreşti - va veni şi momentul
Când nu vei petrece, nu vei întâlni -
Din an îţi vor duce-n mormânt monumentul,
Pe cruce doar doi ani zgârcit îţi vor scri.

Deci unul încearcă să-nveţe credinţă
Cătând prin scripturi stihuri care-i convin,
Un alt, genial, cu gândiri de momiţă
Socoate de viaţă un pântec mai plin.

Cum unul şi altul se-nvolbură-n frică
Cu toată nădejdea minţită în ei:
Din zidul de minte rămâne nimică -
Eternul nu-ncape în roadele ei...

Venii la Isus dintr-un an dus pe moarte
Cu inima toată, cu viaţa-mi în şir,
Nu m-am rătăcit  în ştiinţa de carte,
Ci-n Duhul Lui astăzi păşesc şi respir.

De-aici veşnicia e-aşa luminândă
Prohodu-mi cu pomi prefăcut e în cânt,
Observ azi că încă un an se perindă
Ca şi un frunziş ce-a căzut pe pământ.

Zâmbesc doar uşor ca spre-o frunză uscată,
Frumoasa căzută ce pot s-o culeg
Şi să o admir, neuitând că e moartă,
Când eu liniştit în vecie tot merg.

366
 Cădere în înalt

În inimă, scânteie semănată
Mi-a fost Credința, ca să crească-n pară
Și ea mă smulge-atât de-naripată 
Că nu e fibră-n mine să nu doară.

Adeseori eu urlu de durere
Când în adâncul firii îmi pătrunde
Și-mi frânge, și-mi adaugă putere,
Și numai ea pricepe unde, unde...

Atunci admir pe cei ce în credințe
Sunt serioși ca dangătul de clopot
De le adună-n magazia minții
Și voie nu le dau să treacă-n clocot.

Dar nu am dar s-o-acumulez în bulbii
Ce i-aș păzi ca cloșca de pe ouă,
Căci fie-afară arșiță ori spulber,
Întreagă ea, s-aruncă-n ziua nouă.

Aș ține-o în citire și-nvățare
Utilă să o fac și pipăită,
Precum aripi împinse-s peste zare,
Ea fuge de țărâna-mi fugărită.

N-o-ntoarce râsul, n-o înșală plânsul –
E-un meteor etern în veșnicie
Și lutul meu s-aruncă după dânsul
Înspăimântat  de-această nebunie.

367
 Căderea fulgilor

Se dau steluţele uşor
Ca vântul să le poarte,
Traiul  fiindu-le un zbor
Din naştere la moarte.

Alunecând neputincios
Se zbucium ca palavre,
Adun cu soartele lor jos
Troiene de cadavre.

Ele-or luci imaculat
Aşa cum scrie-n carte,
Însă cu sufletu-ngheţat
Şi inimile moarte.

Vor reflecta lumina lin
Ca falsele cuvinte
Troienile clădite din 
Fărâme de-oseminte.

Când Soarele-a lovi un pic
Cu razele mai  drepte
Nu va mai rămânea nimic
Din munţii de schelete.

A fost un dor şi n-a fost dor
În sufletele goale
Şi viaţa nu le-a fost un zbor,
Ci doar cădere moale.

Vor trece zile,-or trece ani,
S-or trece-omăt şi gheaţă
Povestea fulgilor sărmani
Vor repeta-o alţii.

Ce vor cădea iarăşi de sus
Ca prăvăliţii îngeri,
Iar ei s-or fremăta supus
Făcându-se a plânge.

Când  vor pica orbi gâtuiţi
Mimând că duc o luptă,
Ci  vor ajunge jos stâlciţi
Cu crucea vieţii  ruptă.

368
S-or nărui pe sol din nou
La gloată, la grămadă,
Credinţe-i doară un ecou
Pustiu şi fără roadă.

Iar se vor strânge în nămeţi
S-ajungă până-n Soare...
I-or căptuşi patru pereţi
Şi-n data viitoare.

369
 Căderea Vieţii

Cad frunze în beznă, frânturi de cuvinte
Le-acoperă vise roinde uşor;
Şi totul e somn şi aducere-aminte...
Avântul se zbate murind fără dor.

Polenul de Lună îmbibă privirea
Ce beată conduce toţi orbii în râpi;
Se spânzură-n raze de gheaţă iubirea
Băbeşte bocindu-se fără aripi.

Stelele scriu traiectorii măreţe,
Dar cad ca şi frunze în praf de uitări;
Copiii Selenei îşi scutură creţii
Să măture noaptea din zori şi din zări.

Din întuneric ies spaime şi friguri,
Iar câini vagabonzi case îşi jinduiesc;
Din geamuri  lunatici rostesc cucuriguri
Precis neştiind dacă dorm ori trăiesc.

E-o noapte a falsei lumine de Lună,
Când frunzele ţipă că-s aripi de cer,
Iar glasuri pitite-n ecouri doar sună
În frică-a purta şi un mic adevăr.

În tot, peste tot, parodia tronează,
Dar nu să stârnească măcar şi un râs...
Cădere de frunze, cădere de fraze,
Cădere de viaţă, cădere de vis.

370
 Cale

Velierul scrâşneşte în catargu-nălţat
Când prin chinul de mare, trece-un drum zbuciumat;

Velierul îmi ţipă cu uniri şi strânsori
Colţii mării când pieptul i-ncolţesc uneori;

Velierul îmi plânge mititel şi sărman
Înspumat când în juru-i urlă un uragan;

Iar când marea e linsă ca o tihnă în seri
Vasul meu se întinde amintindu-şi de ieri;

Când întinsul de ape plin e-n raze de stea
Brigantina-mi surâde începând a visa;

De porneşte a spune marea albe poveşti
Corăbioara-mi adoarme-n vise copilăreşti...

Dar ştiu marea prea bine, cu obrazu-i de spân,
Ridicată vetrela-i ca în vânt să rămân;

Valul de se încruntă spumegând fioros
Eu  rog vântul ca pânza să mi-o umple vârtos;

Marea dacă turbată e din larg până-n larg
Vela mea arborată albăstreşte ca steag!

371
 Cale neoprită

Cum mă-ameţeşte noaptea-n miroznele de tei,
Mă dibuie erotic cu pletele ei Luna,
Dar eu străpung mirozne, iar pletele-s scântei
Căci Tu păşeşti, Isuse,-nainte-ntodeauna.

Iar mă atinge noaptea cu odihnirea-n pat,
Îmi strangulează ochii mieroasă cu prostirea,
Dar paşii mei într-una şi iar într-una bat
Căci Tu îmi dai, Isuse, Viaţa şi Iubirea.

Cum se răscoală noaptea cu colţii reci de ploi,
Îmi fleoşcăieşte haina, îmi muşcă trup şi minte
Şi mă împing furtune să dau poate-napoi,
Dar Tu păşeşti, Isuse, prin ploaie înainte.

Mai turbă noaptea hâtră şi prinde-a huidui
Căci nu mai ştie-n ce fel şi cum să mă atingă...
Nu poate înţelege că-atunci mă voi opri
Când va putea pe Tine, Isuse, să Te-nvingă!

372
 Când ne vom aduna la rugul nostru clar...

Când ne vom aduna la rugul nostru clar
Ce arde fără scrum şi fără de cărbune
Vom înţelege-atunci – odată în zadar
Noi nu am înălţat măcar o rugăciune.

Acele cicatrici ce ne-or împestriţa
Vor fi doar semne mici din fosta bătălie,
Ci rănile atunci să doară n-or putea
C-oricine-a fi spălat întreg în apă vie.

Va arde rugul pur, va arde rugul drept
Fără ca să înghită vre-un vreasc ori vre-o substanţă,
Iar noi cu viaţa-n dor şi doru-ascuns în piept
Vom străluci pe coifuri cu perle de speranţă.

Şi  noaptea s-a-nclina chitind  în gândul său
Că bezna ei ne-ar da fiori în firea noastră,
Însă va da-napoi căzând cu spate-n hău
Pârlită peste ochi de flacăra albastră.

Vom sta mai mult tăcuţi, dar fără-o taină-n gând,
Cu-o vorbă mai curată, cu-o spusă mai cuminte,
Căci fiecare-aici va sta înţelegând
Că toţi suntem un trup ce merge înainte.

Aici n-or nimeri lingăi şi diotrefi,
Fricoşi, beţivi de spus pustietăţi de vorbe,
Nici cei betegi de cap ce-ascultă doar de şefi
Şi se-nţelege nici cei orbi cu glas de torbe.

Vor fi acei ostaşi ce fură în Cuvânt,
Ce-au fost conduşi de Domn din lume înspre Ţară,
Acei ce au trăit Credinţa pe pământ
Şi  viaţa o avură mereu în primăvară.

373
 Când omul s-apropie de sicriu...

              ***
Când omul se apropie de sicriu
Se-ntoarce înspre viața sa trecută
Şi vede cum era – atât de viu
În calea sa odată începută.

Când omul se ajunge la coșciug
Privește-n urma sa cu dor și jale,
Când vede cum ardea – ca și un rug,
Când fremăta de bucurie-n cale.

Sfârșitul a venit și înapoi
Nu poți să fugi cât n-ai dori și-ai plânge
Privindu-ţi sec copacii tăi cei goi,
Simţind cum se răcește al tău sânge!

S-a terminat. Te-a mai cânta gnusav
Vre-un popă, mai degrabă, pentru plată,
Iar tu vei domina mulțimea grav
Cu fața-ngălbenită, nemișcată.

Apoi te-or îngropa. Nu vei mai fi
C-atâta ți-a fost dat să fii pe lume
Și doară crucea jalnic va numi
Zgârcit, fără ifose, al tău nume...

Eu am murit! Trecui peste sicriu
Și niciodată n-am privit în urmă,
Chiar şi acum, când rândurile scriu,
Un plâns de amintire nu mă scurmă.

Doar uneori mă strigă vre-un ecou,
Dar mă-ngrozeşte orice amintire
Și fug neîncetat în traiul nou
Ce sună-n libertate și iubire.

Iar când va fi nevoie, în sicriu
Îmbrăcămintea vieții să mi-o pună ,
Voi dezbrăca-o ca pe-un anteriu
De voi lăsa-o-n noaptea asta-n lună.

M-oi ridica-n lumină ca un cânt 
Lăsând fără regret umbrele hâde,
Iar cei ce vor rămâne pe pământ

374
Cu trupul meu—vor plânge. Ori vor râde.

375
 Când plângi în noapte, frate...

Când plângi în noapte, frate,
Pentru bolnavi, ologi
Poţi tu cu răutate
Atunci ca să te rogi?

Când gemi de cei ce-n lume
Căzură prin spelunci
Cu răul până-n spume
Poţi să te rogi atunci?

Când ceri la disperare
Lumină pentru toţi
Atunci cu supărare
Ca să te rogi, tu poţi?

În care stai „lumine”
Când vrei ai asurzi:
„Isus pe nouri vine
Şi vă va nimici!”?!

Îmi pare, nici în grabă,
Nu ai îngenuncheat
Pentru o lume oarbă 
Din care n-ai plecat.

376
 Când viaţa îţi respiră-n Viaţă...

Când viaţa îţi respiră-n Viaţă
În drumurile tale vii,
Din viitor de Dimineaţă
Îţi vin cuvinte azurii.

Primindu-le-n simţiri sfioase
Să nu le vatămi, ofensezi,
Pe pergamente luminoase
Din inimă le aranjezi.

Entuziasmele privirii
De ele încântate sânt
Şi-n măduva mărturisirii
Devin capitol de cuvânt.

Poate nu poţi mărunt în minte
Să le sfărâmi în buchisiri,
Dar pot înaripa cuvinte
Născânde zborul din priviri.

Luând direcţii nealese,
Necăutând un interes
S-or înălţa un stol de păsări
Ca propoziţie de vers.

Le vei petrece-n bucurie
Oriunde nu s-or îndrepta,
Căci cu o viaţă azurie
O lume-or binecuvânta.

377
 Cântarea babiloanei

Voi fi împărăteasă, acum mireasă sânt
Şi voi domni asupra la lumi şi la lumine,
Dar mirele timid e şi parese-i prea sfânt:
Aştept, aştept, dar dânsul la mine nu mai vine.

Îi fac aici reclamă ca lui aşa să-i plac,
Ca el, văzându-mi chinul, mai repede s-apară,
Ci anii trec în goană – îi timpul fără leac;
Te uiţi: e noapte iarăşi şi iarăşi e afară.

Ibovnicii în predici mă-nalţă şi  slăvesc
Preaîncântaţi de cinstea ce-o am în puritate,
Doar mirele nu vede că eu îmbătrânesc
Şi nu mai vine-odată să pună lumii capăt.

Împodobescu-mi traiul cu cruci şi cu cântat,
De-a fi interesantă îmbrac atâtea feţe,
Dar ce folos – nu vine frumosul împărat
Şi-mi trece ca o apă şi-a doua tinereţe.

Îmi antrenez credinţa că el tot va veni
Şi jalea i-a aprinde în suflet o iubire...
Eu îl aştept! Deci Domnul pe mine m-a răpi
Ca să mă ducă-n slavă, domnie şi mărire!!!

378
 Cântarea Cerului

Răsună cântarea înaltă
Din zări mai departe de zări
Şi razele notelor saltă
În  zbor peste munţi, peste mări.

Vestirea ei despre Lumină
Ca ziua revarsă în tot
Şi cine vor Viaţă deplină
Să-i  ştie cuvintele pot

Cu setea pentru Iubire
Şi-avântu-nălţării spre cer,
Iar  visul de fericire
Va fi în al ei Adevăr.

Eterna-nverzire-n  Credinţă
Cu visele ce se-mplinesc,
Uimirea că-n propria fiinţă
Cuvântul e dumnezeiesc.

Se trece-o sclavie de piaţă
Cu anii pustii şi absurzi -
Răsună cântarea de Viaţă...
Cum oare tu nu o auzi?!!

379
 Către Sărbătoare

Gingașele buze  cântă,
Cu dulceață își tot spun:
„Noapte sfântă, noapte sfântă,
Noapte sfântă de Crăciun!”

Câte glasuri trec din șoapte
Spre refrenul cunoscut:
„Noapte sfântă, sfântă noapte
Când Mesia s-a născut!”

Vocile ridică coruri,
Coruri voci și-au ridicat:
„Slavă-I dăm noi și onoruri
Regelui preaînălțat!”

Câte scene numai clerici
Cu  săli pline-n uniuni:
”Doamne, sfintele-Ți biserici
Te slăvesc în rugăciuni!”

Continente cu popoare
Se frământă furtunos:
„Gata ești de sărbătoarea
Ce-amintește de Cristos?”

Împărat și cerșetorul,
Învățați, analfabeți
Se unesc cu toți în corul 
Plin de preoți și poeți.

Daruri dau din bunătate
Și cadouri pun din plin
Pentru marea-nsemnătate-a
Împăratului divin.

Încărcați de bucurie
Cerul că nu e prea sus
Întâlnim în veselie
Încarnarea lui Isus.

Ce mai temple și palate,
Case falnice în rit
Au unit voci înălțate
Domnul că le-a-mbogățit.

380
Cum să nu îți râzi de oameni
Singuri ce oftează greu:
„Doar o iesle-s, Sfinte Doamne...
Cum să vii  în  grajdul meu?!!”

381
 Ce seară...

Ce seară fără Soare-apune,
Fără amurguri liliachii,
Ce seară fără rugăciune
Cu mulţumirea pentru zi?

Ce seară fără blânde şoapte
Vindecătoare de regret
Şi rugăciunea pentru noapte
Rostită caldă şi încet?

Ce seară fără cugetare
Când scrii, citeşti şi când alegi
Şi rugăciunea – întrebare
De toate ce nu le-nţelegi?

Ce seară fără stele, Lună
Că norii sunt, că norii nu-s
Şi rugăciunea ce te-adună
Ca de Cuvânt să fii pătruns?

Ce seară fără fericirea
Pe Cale că păşeşti mereu?..
Ce seară fără de Iubirea
Cuvântului lui Dumnezeu?

382
 Ce te-ai oprit?

Isaia 40:28-31

Ce te-ai oprit așa descumpănit,
Sufletul meu, în glasul de izvoare?
Cauți cu-auzul zarea-n infinit
Ori cântecul de sălcii plângătoare?

Te sperie un pas în viitor
Pe care nu poți crede că-l vei face
Înstrășnicit de-avânt aprins de zbor
Ce-ar vrea ca să te zguduie din pace?

Poate că obosirea te-a-nhățat
Și stai în teamă să nu cazi în leșin
Privind cu ochii umezi peste hat
Spre verdele din via megieșă?

Adu-ți aminte colții de furtuni
Ce i-am pășit metodic ca țăranii
Lăsându-le în negre văgăuni
Să își socoată jalea lor și anii.

Cum îmi spuneai că trebuie să sper
Fiindcă n-a venit sfârșitul încă
Și luminați în fulgere de cer
Îmbrățișați plângeam pe vârf de stâncă.

Ce nostalgie-n tine a adus
Tristețea de la sunetul tălăncii
Ori frica cu săgeata te-a străpuns,
Ori te-au mâhnit cântările de sălcii?

Cu palmele, din dorul cristalin,
Dând la o parte frunze ce se scutur
Să încărcăm cuvinte  de senin
Ca să sorbim lărgimile de vultur.

Căci dacă tu te întristezi acum
Și ziua mea mi se preface-n sură
Șezând posacă-n marginea de drum
Cu plumburiul în căutătură.

Ne-așteaptă Calea! Hai, să risipim
Tristețea noastră-n fulgi ușori de zise
Lăsându-i epitafe-n țintirim

383
Unde-ngropate-s prăbușiri de vise.

Noi să pășim cu versurile-n gând
Prin serile de clopot tânguioase,
Doar  unde de sorginte recitând
Și frăgezimi din sălciile pletoase.

384
 Ce tot caţi...

„Ce tot caţi în vârf de munte? –
Doară gol, da, doară gol...”
„Nu, ci să-mi sfărâm din frunte-a
Neputinţelor ocol.”

„Ce-ai găsi în vârf de munte? –
Doar pustiu, da, doar pustiu...”
„Să pot vieţii a răspunde
Şi mai tare, şi mai viu...”

„Ce să caţi în vârf de munte? –
Doară vânt şi numai vânt...”
„Ca  să văd câtă s-ascunde
Beznă încă pe pământ...”

„Ce-ai căta în vârf de munte? –
Timp pierdut, da, timp pierdut...”
„O triumfătoare punte
Între mâine şi trecut...”

„Ce să ai din vârf de munte? –
Doar pericol nefondat...”
„Cu oricare pisc de munte
Eşti mai om şi mai curat...”

„Ce câştigi din vârf de munte –
O întoarcere din dus?”
„Nu. Să văd pe mâine unde
Este-un vârf care-i mai sus!”

385
 Chemânda Viaţă

Ninge timpul cu clipe – căderi de petale,
Ninge timpul cu zile  ca şi cu fulgi...
Viaţa mea, te opreşte, căci urmele tale
Tu le lepezi în spate  şi de mine tot fugi!

Când nevârstnic eram  şi mai plin de năzbâtii
Alergam de la tine  uitându-te iar;
Îmi strigai:”Încotro?..”  eu râdeam :”Înainte!”
Şi fugeam printre aburi pe un drum în zadar.

Însă  fulgi se topesc,  iar petale se curmă,
Ninge timpul, tot ninge şi n-are cuprins,
E ninsoare în faţă, ninsă-i urmă cu urmă,
Iar în viscolu-acesta doar un foc e aprins.

Mă opresc obosit, amintirea mi-acopăr,
Se uit toate... se uit parcă tot  am murit,
Nu pricep că-s în Asie, în Europă...
Viaţă, tu, încotro,  încotro ai fugit?!

O aud cum îmi strigă  de-undeva din ninsoare:
„Tu păşeşte,  păşeşte,  păşeşte mai dârz,
Căci atâta putere  ni-i dată-n picioare -
Cu o coamă căruntă  galopezi ca un mânz.”

Îi răspund:”Nu prea văd...”, dar aud:”Ai Credinţă!”
„Nu mă-ncumet prea mult...” „Eşti dator să trăieşti!”
Şi demult lepădai calculările minţii,
Şi-am pierdut teaca mea cu hâtrii omeneşti.

Iar întreb:”Încotro?” , spune ea:”Înainte!”
Eu oftez:”Nu mai pot!”,   ea doar râde voios -
Prin omătul de timp  fuge Viaţa-mi fierbinte
Şi mă cheamă,  mă duce, mă smulge-n Cristos!

386
 Chemare

Spre iarna-ntemniţată-n ger
Ce viaţa o doboară
Cocorii vin gornind pe cer 
Albastra primăvară.

Vărsând cu unde de senin
Pe-oricine ce ascultă
Parcă ne spală un venin
Şi-ntunecime multă.

Cuvân din zborul azuriu
Ne cheamă cu-nălțare
Spre cântul spicelor de grâu
Unduitor în Soare.

Scrisul aripelor de sus
Ne-ndeamnă şi ne-nvaţă
Spre Învierea lui Isus
Cu duhul şi cu viaţă.

Pe nesfârşitele cărări
Din bolta sinilie
Din depărtări în depărtări
Trece strigarea vie.

Vestirea ce ne dă avânt
În înălţimi celeste
Ca să ne rupem din pământ
Spre strigătele-aceste.

Din iarna-ncătuşată dur
De-a morţii pirotire
Ca pretutindeni împrejur
Să dăm Bunăvestire.

387
 Chemare în zadar

Aripile vâslesc pe vânt
Și dincolo de zare
Se duc străine de pământ -
Avânturi călătoare.

Cu văzul de lumină prins,
Iar sufletu-n privire
Din toamna pală-n necuprins
Trec ca o mulțumire.

Picturi în urmă le rămân
Cu versuri colorate
De unde-un nădușit suspin
S-ar vrea în libertate.

Ci numai toamnele l-aud
Călcându-l cu uitare
Și geamătu-n peisajul ud
Fără speranță moare.

De asta, necătând la zbor
Spre raiuri de verdeață,
Ecoului din urma lor
Aripi i-ntorc povață.

Ca el să îndrăznească-n sus
Cu-ardoare și fierbinte,
Delimitatul lui străpuns 
Să-l treacă fără minte.

Cu inima-nceput și țel
Din datini de ștampile
Rupând inel după inel 
Ce l-ar ținea-n argile

S-aspire încă mai înalt,
Să zboare mai departe
Prins de a cerului asalt
Și evadat de moarte...

Însă la dânsele s-a-ntors
Un zvon fără putere
Și-aripile, înspre frumos
Zburând, strigă-n durere.

388
 Chemare-n avânt

Îmi ridic vela-n ceruri să o prindă un vânt
Să mă ducă pe mare un cuvânt dintr-un cânt;

Îmi înalţ pânza-albastră în suflarea de veri
Să mă poarte aripă peste valuri de mări;

Să mă-ndrepte în zarea ce mă-ndeamnă-n azur
De-a râvni prospeţimea să mă-nvăluie-n jur;

Depărtat de-orice stare prăvălită-n ecou
Traiul meu să se smulgă de la nou înspre nou;

Tot trecând peste undele de chihlimbar
Spre întregi curcubeie de la viaţa-n zadar;

Peste zâmbetul mării cu spume în dinţi
Mai departe de plânsete în neputinţi;

Întregind Calea care mă doreşte-mplinit
Marea unde cu Cerul într-un dor s-au unit;

Vântul umple şi velă şi învie-un îndemn
Unde Cerul cu Marea împreună mă chem.

389
 Chindie

(Pastel)

În chindiile-n nuanţă şi parfum de liliac
Şi-n o forfotă uşoară undeva care se stinge
Liniştirea curge molcom prin copacii care tac
Scăpând gingaşe petale ca aripele de înger.

Cad petalele suave potolit şi parfumat
De la tihna înălţimii înspre paşnicul căderii,
Vin plăpândele-aripioare înspre noapte din înalt
Vise ce-şi pierdură-avântu-n anotimpul disperării.

E-o cădere, e-o cădere în apus din răsărit
Început ucis de zboruri în nesăturata lege,
În supunere se moare fără dor şi liniştit
Şi nimic n-are puterea iar de Viaţă să le lege.

Prin ninsoare zbat aripe fluturii liliachii
Amărâţi de-atâta moarte, ameţiţi de-atâta jale
Petrec zboruri nepornite de-aspiraţiile vii,
Deplâng amuţiţi durerea a nenaşterii de Cale.

Aripi negre își ridică umbre-n strigăt de ecou
Vrând cu număr de mulţime întreg cerul să-l înece,
Noaptea prinde să-ntregească triumfândul ei tablou,
Din ierbi ţipă fără sine, tragedia, ţârâiecii.

Întunericul se-nalţă într-un suflet decăzut
Şi tronează fără milă prefăcându-l  în nimică,
Aşa-i viaţa-nţepenită în citire şi şezut
Plină de pustiu, palavre, de mândrie şi de frică.

Zboruri cad! Însă Lumina încă totul nu a zis:
Lumânarea cea modestă beznei nu i se supune –
Mii de lumânări în noapte flăcăruile-au aprins
Şi în cer înalţă dârze câte-o mică rugăciune!

390
 Chiparoşii

Ca lumânări, prin ţintirime, chiparoşii
Ard verde-verde pentru cei uscaţi,
Nedeşteptând pe nimeni ca cucoşii
Şi nu înţelepţesc pe cei căscaţi.

Molcom foşnesc sub bolta plumburie
Parcă-adormind paşi terminaţi şi muţi
Când flacăra îşi zbat prin vijelie
Tot scuturând din plete fulgi cărunţi.

Doar într-o luni când feţe ce-şi zic triste,
Inundă cimitirile cu vin
Sub bocetul muierilor artiste,
Privesc în jur încremenit şi-n chin.

391
 Cina Dragostei

La masa de dragoste vorbeşte Isus.
Odaia se zbate-n semiîntuneric;
Suflete-ascultă radios şi supus:
Trăieşte un om şi dispare-un nemernic.

La masa aceasta e pâine şi vin,
E mielul prăjit şi cuvinte, cuvinte...
E bezna mai mică, mai mare-un senin,
Iar suflete sunt numai inime-n minte.

Doar că cineva preţui un stomac
Când  alţi valorară un zbor fără capăt
Şi unul fugi după-arginţi cu un drac,
Pigmeu, ca în noapte întreg să încapă...

La Masa Iubirii suntem invitaţi
Să stăm cu Isus ca să pierdem din noapte,
Dar sunt tot mai mulţi diotrefi printre fraţi
În Masă ce văd obicei şi bucate.

Mesenii răsună ca chimval sunător
Gândind cu-aşa zvon pe Isus a-L întoarce
Şi doar îmbuibânduse-n pântecul lor
Doar cred şi bocesc şi tot tremur ca dracii.

Dar nu vin la Masă cu suflet deschis,
Ci doar fluturându-şi Scriptura din mână
Citind prin versete  să afle precis
Cum pâinea şi vinul spre gură se mână. 

În juru-mi o lume aleargă la pas -
Argintul o rugumă, argintul o pierde...
Dar unşpe, Isuse, la Tine-au rămas!
Aş vrea ca să cred şi nu-mi vine a crede!

392
 Clipă de Viaţă

Îmi vine-n inimă un dor
Pe care nu-l pot înţelege
Că nu-i aşa răsunător
Să poată fi înscris în lege.

Mi se enunţă un cuvânt,
Iar eu nu îl percep de unde-i
De-n jurul lui tot mă frământ
Să-ncerc  şi eu de ai răspunde.

E o idee ori nimic,
O nulitate ori vecie...
Nicicum nu pot să îmi explic
Chemarea–aceasta azurie.

Un zbor de gând ori un impuls
Ce-a tresărit lutos în macră...
Din ce şi încotro s-a smuls
Ca glumă ori ca slovă sacră?

Răspuns nu am... doar întrebări
Mai scormonesc cămara minţii
Ca să găsească primăveri
În sfiiciunea conştiinţei.

Din nou o i-au de la-nceput
Să fac o regulă în toate:
Un dor, desigur, am avut...
Dar înspre-aproape ori departe?

Şi despre ce-mi voise el
Cuvintele să şi le spună
Să  le-nţeleg şi eu niţel, 
Fie de-o notă de pe-o strună.

E-o neştiinţă ce-a rămas
În avântatul meu spre zare...
Doar ştiu că am făcut un pas
Înspre răspuns din întrebare.

393
 Clipe

Când îşi taie zările
Stolul cu aripe
Se-mpart depărtările
În avânt şi clipe.

Strigătul când buciumă
Stolul peste lume
Valurile zbuciumă
Clipele în spume.

Iar când Plaiul Naşterii
Stolul fu s-ajungă,
Clipele cunoaşterii
Deveniră rugă.

394
 Contemplare

În serile-albastre cu-apusul de-aramă
Tăcerea s-apleacă pe freamătul surd
Şi pierzi orişicare-ngrijire şi teamă
Când răsărituri de stele se-aud.

În unde  adie o linişte lină
Uimit mă încânt repetând tot din nou,
Citind întregimi de pe Luna cea plină
Ascult de-undeva cum pogoară-un ecou.

Se sting ca tăciunii entuziasme:
Acum doar trăiesc – nu mai joc nici un rol,
Încet s-au pornit să colinde din basme
Eroi năzdrăvani...  şi guzgani din subsol.

Se-nvolbură notele fără de sunet:
Un cântec se naşte, dar fără cuvânt;
Ceva cineva parcă-ar zice şi spune,
Cuiva cineva i-a răspuns pe pământ.

Nu pot să-nţeleg de-unde ştiu toate-aceste –
Nu-o văd, nu-o aud şi nu-o pot a simţi
Dar iată cunosc uimitoarea poveste
Ce n-are nevoie de „dar” şi de „şi”.

Din suflet în suflet se nasc şi cad lacrimi,
Dar  nu că-l atinse ceva dureros,
Gingaşe-mpletite cu slovele sacre
Zidesc mulţumirea pentru  frumos.

Creaţia-n care-s şi ce mă-nconjoară
E-ntruchipată aşa uimitor
Că nu va putea nici o boală murdară
Să ne lipsească de-un sfânt viitor.

Căci cât n-ar domni de pe scene hâtria
O piesă tot timpul îşi are-un sfârşit,
Dar iarăşi şi iar va-nvia omenia
Să-l facă în viaţă pe om fericit.

Cât nu s-ar ascunde prin săli laşitatea
Ea moartă-i pe dată, deşartă-n destin,
Vor trece-o eterni fraţii în libertate
Ce-şi dau unul altuia  cuvântul senin.

395
Amirosă-a seară, a dor şi-a minune
Şi fericirea am înţeles:
Că numai ce am cuvântat rugăciune
Părintelui ce din dureri m-a cules.

În ea n-a sunat nici un zvon de cuvinte
Nici n-am încercat ca să scheaun milog;
Aud cum pustii cad credinţe de minte...
Eu tac şi admir, şi mă rog, şi mă rog.

396
 Continuitate

În noaptea răstignirii
Caiafa s-a rugat
Şi-aduse mulţumire
Lui Dumnezeu din nalt.

Că nu a dat să spurce
Poporul credincios
Şi a ucis pe cruce
Prorocul mincinos.

Şi se rugau păstorii
Cu lacrimi pe obraz
Că li-s ascultătorii
Salvaţi de la necaz.

Poartă o slovă gravă
Casa de rugăciuni
Că Domnul ce-I în slavă
Le-a arătat minuni:

Căci când Pilat păgânul
Voia de al feri,
Pe hulitor în mână
L-a dat de-al nimici.

Păstorii-nalţă vocea
Peste poporul lor
Şi parcă-ar spune-un bocet
Rostesc stăruitor:

„În slujbe şi citanii
Mai harnici ca să fim
Şi numai cu Pisanii
Să ne călăuzim.

Că aţi văzut satana
Cum hâtru a venit
Ca să ne ieie hrana
Cu falsul prorocit.

Şi ce minuni pornise
Să facă pe aici
Că-ndată rătăcise
Pe proşti şi pe calici.

397
Văzuta-ţi muşcătura
Cum ne căta urât?..
Dar noi citim Scriptura!!!
Şi l-am descoperit.

Să ne rugăm lui Domnul
Cu-aprindere cu toţi
Ca să ferească omul
De lupii-aceştea hoţi.

De-i deteră-ascultare
Acei ce fură fraţi
Şi nu-s în adunare –
Să fie blestemaţi!

Că-s duşi în rătăcire
De diavol sunt găbjiţi –
Să n-aveţi nici pornire
Cu dânşii să vorbiţi.

Ei au obrăznicie
De-a n-asculta pe „unşi”,
Deci în blestemăţie
Să fie de toţi puşi...”

...Îmi trece pe sub tâmplă
Un gând înfricoşat:
Şi astăzi se întâmplă
Ce-atunci s-a întâmplat!

398
 Continuitatea

Surzit de urletul furtunii
Pe malul mării ce se zbate
Îmi pare, vin cu hoarde hunii,
Să ne sugrume-n libertate.

Ostaşi cu zalele de spumă
Se-nalţă arcuindu-şi arcul
Că-mi plânge inima de humă
Şi tremură în mine dacul.

Parcă citesc iar catastrofe
De-alte priviri cândva văzute,
Dar el doar ca să-şi tragă coiful
Mai apăsat putea pe frunte.

Eu pot să fug cu tot cu lutul
Şi chiar să le arăt şi spete,
Iar el mai strâns îşi strânse scutul
Fără schiţări de-autoportrete.

De vreau, m-aşez în depărtare
Ca picături să nu m-atingă,
El încleşta spada-aşa  tare
Că ea-ncepu palma să-i frigă.

Atunci a năvălit urgia,
Iar el lovea fără să certe
Că-n spatele lui, România
Privea rugându-l să o ierte.

Alături fraţii lui, stejarii,
Stăteau cu viaţa neclintită
Ca să nu calce-n râs barbarii
Şi peste mine cu copită.

Poate s-a prăbuşit sub săbii,
Săgeţile îl doborâră,
Doar speriate vorbe-vrăbii
Povestea lui o povestiră.

Ci din căderea-i alte fire
S-au ridicat din nou în viaţă
Ca să-nflorească iar iubire,
Să întâlnească-o dimineaţă.

399
Şi astăzi eu, prins în armură
Stau iar cu faţa înspre hoardă
Săgeţile ce-aruncă-n  ură
Credinţa vrând ca să mi-o piardă.

M-aş cotili ca de la valuri
Cumva, uşor să nu mă ude
Însă hotarele ca maluri
Cad jertfe ordiilor crude.

Mă-nstrăşniceşte-această oaste,
Mulţimile-i mă înspăimântă,
Ci simt cum tălpile-mi pe coaste
Ca rădăcinile se-mplântă.

Sărac sunt încă în putere,
Credinţă-n mine nu am multă,
Ci-aud cum Ţara mea îşi cere
Iertare pentru-această luptă.

Dar Domnul coif pe frunte-mi trase
Şi m-a-ndrumat  cum El se poartă –
Sunt dac şi eu şi pala-mi scoasă
E înfocată-n palma dreaptă.

Isus mi-a dat pe lume rostul,
Iar frica caută să-l  frângă,
Noi daci suntem şi scutul nostru
Va fi tot timpu-n partea stângă!

Vin leghioane de dezastre
Să calce Viaţa cu-a lor larmă -
Isus, înalt, în faţa noastră
Îşi ţine Crucea ca o armă!!!

400
 Copăcelul meu de piersic

Copăcelul meu de piersic e boboc lângă boboc,
Copăcelul meu de piersic e gătit de sărbătoare,
Iar vecinul meu cu ciudă,  printre gard, cu ochi de foc,
Tot priveşte, scrâşnind dinţii, spre livada mea în floare.

Unde nu m-aş duce  iarăşi mă întorc nerăbdător:
N-a-nflorit? N-a deschis ochii?.. fără el nici o minută...
Iar vecinul mă pândeşte în venin pizmuitor
Târâindu-se şerpeşte  printre fire de cucută.

Ah, minunea este mare... când va fi, când va veni!
Înflorirea, înflorirea, semnul roz de primăvară;
De vecin ce-mi pasă mie - el nu poate a simţi
Bucurie pentru altul...  să-l avânte...  să îl doară.

Dar amurgul se opreşte, aripile-şi strânse grav
Şi păşi gospodăreşte  ca cioroiul pe ţărână.
Cum dormi-vei,  copăcelul  meu cel jingaş,  cel suav...
Înflorirea, cum se vede,  până mâine se amână.

Am dormit o noapte-n zbucium...  parcă tot striga un glas:
„Ajutor !” ori mi se pare...mi se pare... mi se pare...
De-abia zarea-mbobocise - patul motolit mi-l las
Să mângâi,  gelos pe-albine, primul  naşterea de floare.

Alergam printre tulpine  aplecându-mă mereu
Pe sub ramuri, pe răzoare, peste straturi, lângă tufe...
Inima-mi  de bucurie  a uitat  să  mai răsufle...
Dar... ce-i asta?!   Doamne, unde...unde-i copăcelul meu?!!

Doar un ciot, în răutate cu toporul ciopârţit,
Mă-aştepta că-n stânjenire,  că-n durere, că-n ruşine...
Copăcelul meu de piersic  pentru-un somn te-am părăsit
Şi-am rămas doară cu ciotul  şi cu vina ce-a fi-n mine.

El, fidelul, înflorise  aşteptându-mă senin,
El, sărmanul, când toporul  îl muşca - ncerca să strige,
Dar din somnul meu în bale  n-auzii oftatu-n chin!..
Ţip  petale-mprăştiate  ca şi lacrime de sânge!!!
                                       
                      

401
 Corăbioara

În portul cu apa-nnegrită-n mazut
Stau vase înalte, stau vase moderne,
Acoperă  cerul cu bordul abrupt,
Omoară tăcerea cu glas de sirene.

Foiesc macarale şi oameni în port:
Toţi sunt ocupaţi – că pe vase, pe maluri,
O grijă, o temere se poartă în tot
Ce spun feţele tuciurii ca şi valuri.

Aglomeraţie de zvon de metal,
Voci măsurate, lătrate-n poruncă,
Se cară, se duce ceva de pe mal,
Din vase, pe mal altceva se aruncă.

De-odată printre vapoare-titani,
Pe apa slinoasă şi plumburie
Ca şi o ziuă în şirul de ani
Trecu o bărcuţă cu pânza-azurie.

Şi macaralele-au înţepenit,
Vapoarele mândre de sus doar priviră,
Iar oamenii fuga pe-o clipă-au oprit
Şi feţele lor unsuroase zâmbiră.

Corăbioara spre zare sălta
Lăsând portu-n urmă ce ţipă şi muge,
Oricare privire cu dor o urma
Spre locul de unde oceanu-n cer curge.

402
 Corbul şi Porumbiţa

Corbul – pasăre-nţeleaptă
N-a văzut nici un pământ,
A făcut numai o roată:
Doară apă, doară vânt.

Nici o insulă, o stâncă,
Nici o zare de uscat,
Prea devreme este încă
Să gândeşti la debarcat.

Doară valuri furioase,
Spumă galbenă pe colţi,
Apele răutăcioase
Şi neprimitoare bolţi.

Deci socoate-atent în minte –
Nimeni arca nu ţi-o vrea,
Dormitează dar cuminte
Până timpul te-a striga...

Porumbiţă – copiliţă,
Ai zburat, ca şi un dor
În speranţă şi credinţă
Prin mânia apelor.

N-ai cătat nici stânci, nici port tu,
Reazăm nu ai iscodit,
Sub picior să ai suportul,
Sub viaţă – trai liniştit.

Prin întunecimea ceţii
Între ape şi-ntre cer,
Căutai Copacul Vieţii,
Care creşte-n Adevăr.

Şi din larma cea deşartă,
Te-ndreptai spre plai senin,
S-aduci celor ce te-aşteaptă,
Frunzuliţa de măslin.

403
 Crăciunul din mai

Nopțile sunt friguroase,
Gerul beznei mușcă viața:
Câte sorți neputincioase
Doar visează dimineața!

Întunericul e mare,
Însă-acoperă rușine –
Fiecare, fiecare-i 
Pentru sine, pentru sine.

Pe trasee-argentifere
Dibuiește cârja minții
Poate pâine, ori putere,
Poate granița științei.

Nimeni nu îți va răspunde
Zâmbetului tău nesigur
Orișicine orișiunde
Este singur, este singur.

Poți să afli doar ce-or spune
Bănuieli  de siluetă,
Umbre, umbre prin genune
Se repetă, se repetă.

Întâlnii sărmani în cale
Ce plângeau în rătăcire
De-mi doream și eu în jale
O secundă de iubire.

Auzeam calici în lume
Suduind cu răutate
Și-mi visam în masca glumei
Firicel de bunătate.

Ci Cuvântul când în poartă
Bătu slova îndârjită
M-am pierdut:„Doamne, mă iartă
Pentru ieslea mea de vită.

Nu mi-i ușa cu zăvorul
Încuiată, ci cu rele...
Cum să doarmă Pruncușorul
În nutrețurile mele?

404
N-am palate, bogăție,
N-am măcar perină moale...
Ar putea un Prunc să fie
Răstignit în așa bale?”

Poarta, însă, se deschise
Și-a întrat din slăvi Scânteia:
De rușine, ce mai plânse
Viața mea în ora ceea...

Dar un foc, simt, mi se naște
Speriindu-mi anii iernii
Și arunc în el din nașteri
Tot gunoiul și hlujenii.

În pulsarea lui măruntă
Am simțit în piept căldură
Că din soarta mea căruntă
Începui un cânt din gură.

Mă mirai cât e de tristă
Supărata-nconjurare
Și din firea ateistă
Zisei:„Azi e Sărbătoare!”

„Da? Și care e anume?”
Mă-ntrebă-n mirare unul.
„Ce, nu știți?! Astăzi în lume...
Azi s-a început Crăciunul!!!”

Iar soția îmi șoptește
(De-un nebun cum să n-o doară):
„Dragul meu, ceva greșești tu –
Început de mai e-afară...”

„Auzeam și eu de clime
De prin traiul meu de goană,
Dar cunosc întunecime
Când e iarnă, iar e iarnă...

Azi prind viața cu-orice clipă,
Eu aud o ziuă nouă
Vrând cu inima s-o pipăi...
Pace vouă!  Pace vouă!

Mă  pornesc în zarea largă,
În Cuvântul  dalb al Vieții!”
Soața-mi spuse:„Unde, dragă?”

405
„Înspre zorii Dimineții!!!”

406
 Craii

Atâtea stele-au fost înscrise
În viaţa înţeleaptă-a lor,
Dar nici un astru, chemător,
N-a fost ca-acest ce răsărise.

Atracţia neînţeleasă
Ca dor îi zbuciumă în piept:
Un undeva pe loc aştept,
În undeva pornesc de-acasă.

Parcă turnau razele viaţă –
Păşiră înspre dânsa-n drum
Din existenţele de scrum
Şi socotelile de piaţă.

Steaua-i îndreaptă fără carte
De la bazar la alt bazar
Din timpurile în zadar
În viitor de Libertate.

Ea răsărea ca să-i îndrume
De la oraş la alt oraş
De coborâră-ntr-un sălaş
Din înălţimile de lume.

Le fu atenţia privirii
De la o ţară-n alte ţări
Din numeroase căutări 
La înţelegerea găsirii.

Tot cuvântându-le-n lumine
De la un plai la un alt plai,
Până când fericiţii crai
S-au regăsit aici pe sine.

Cum pentru toţi, cum pentru nimeni
Luceafărul vestea  de sus
Şi, însfârşit, ei şi-au ajuns
Înflăcăratul dor din inimi…

Cu viaţa plină şi senină
Magii acasă s-au întors.
Iar steaua coborî în jos
Ca şi o cruce de lumină.

407
 Credinţa

Credinţa  e un Prunc jingaş în palme
Ce-L porţi cu teamă de-arşiţe şi ploi,
Îl ocroteşti să nu-l brâncească-avalme
Ferindu-L şi de zoaie, şi gunoi.

Îl înveleşti să nu-L atingă gerul
Chiar de-ai rămas tu singur dezbrăcat,
Cu viaţa ta îi aperi Adevărul,
Cu trupul îl acoperi de scuipat.

Şi îl adormi cu cântece duioase,
Şi îl trezeşti cu-atingerea abia,
Îi povesteşti dorinţele frumoase
Uitând  de cele ce L-ar speria.

Aşa păşeşti din ochi fără a-L pierde,
Iar unde mergi – nu cauţi ca să ştii,
De-odată-observi că lutul nu se vede
Căci zbori demult, demult în veşnicii.

408
 Credinţa mea

Credinţa ni se dă de sus –
Ea nu este produsul minţii,
Ci-nţelepciunea lui Isus
Stropeşte golul neputinţei.

Credinţa-i cel mai mare dar
Ce-l poţi primi în astă lume
Când existenţa în zadar
O-ngenunchezi fără de nume.

            Ea-i eternul început,
            Ea-i un cer de Libertate,
            Harta în necunoscut
            Şi în tot ce-i bun - un frate.

            Mi-i lumină pe pământ
            Şi alifie-n durere,
            Ea mi-i locul în Cuvânt
            Cu tărie şi putere.

Pentru-acei ce ştiu că-s morţi
Credinţa este apă vie,
În viscolirile de sorţi
Îmi luminează ca făclie.

Pentru un suflet doborât
E o-nălţare în minune,
Nimicitoarea de urât,
Izvorul pentru rugăciune.

              Ea e visul meu în dor,
              Melodie şi cuvinte,
              E aripă pentru zbor
              Şi aripă pentru minte.

              Ea-i pulsarea mea din piept,
              Inima vieţii mele,
              Dar şi judele deştept
              Mă fereşte ce de rele.

Ea creşte-n tine dacă creşti
Sinceritatea ta de frate
Şi depărtându-te de-aceşti
Ce-i fac activităţi şi fapte.

409
Va fi cu tine-n infinit
Etern crescându-te-n lumine
Dacă vei fi cu Ea unit
Cu orice fibră ce-i în tine.

              Ea îmi e răspuns din cer
              La-ntrebările-mi smerite,
              Început de Adevăr
              Într-o viaţă fericită.

              Ea mă face credincios
              Şi-o scriptură-n mine scrisă,
              Ea e Duhul lui Cristos
              Ce-a venit cum şi promise.

410
 Credinţa minţii ori crezul fariseic

Credinţa din învăţătură
Azi domnitoare-i pe pământ
Trăindă-n cuvântări din gură,
Dar fără Duhul din Cuvânt.

Obraznicile simţăminte
Încearcă a le da ca stări
Înzorzonate în cuvinte,
Împodobite cu cântări.

Mărunte forfotiri de sânge,
Fior de macră tresăltat,
Ea-i încântată de religii
Unde Credinţa-a decedat.

În vampirism de-entuziasme
Scăpate din euforii,
Susţinătoare de fantasme
Pe care le predă ca vii.

E mincinoasă chiar cu sine
Îmbobolind  pe cei din jur,
Mască-mbrăcată în lumine
Peste deşertul ei obscur.

Flămândă parcă de citanii
Când legile se înmulţesc,
Clocotitoare spre Pisanii
Şi rece înspre omenesc.

Credinţa numai o învaţă
Tot studiind stăruitor,
Detestă pe acei din Viaţă
Cu aer batjocoritor.

O pocitură sufletească
Cu-o lăcomie de nescris
Poate-n hâtrie doar să crească
Tot folosind „aşa e scris!”

N-are-un crâmpei de omenie
În mizerabilul ei rol
Nesuportând  Credinţa vie -
Nenţelegând-o cu-al său gol.

411
Adoră  locul cel de frunte
Pe scenă ori în primul rând
Iubind schimbările mărunte
Însă prefacerea urând.

O slăbiciune are mare:
Peste-o mulţime de inculţi
Ca să se roage cu glas tare
Să o audă cât mai mulţi.

Visându-se că e aleasă -
Pigmeu creând pe Creator
Împodobindu-se mireasă
Cu-apucături de negustor.

Fricoasă de-orice judecată
Spasmotic lumea judecând,
Forfotitoare într-o gloată,
În faţa Omului muţind.

Dară pustie ca nimică –
Nici prospeţime şi nici nou,
Oricare pas îi este-n frică,
Orice cuvânt i-i doar ecou.

Neputincioasă ca o boală
Veşnic în vaiete şi plâns
Cu-o minte ce tot umblă-n şcoală,
Un suflet pustiit şi stins.

Această oribilitate
Fără ruşine şi obraz
Scuipă în orice libertate,
Râde de-aude de-un necaz.

Ea nu-i născută - e scornită
Doar în otravă şi venin
Şi în palavre-mbogăţită
De robii hâtrului stăpân.

Aceste suflete distruse
Ce doar în minte cred perfid
Cum Te omoară iar, Isuse!
Cum, Doamne, iarăşi Te ucid!

Uite-o! Cu palme ridicate
Se uită galeşă în sus
Fără de Dragoste de frate,

412
Ucigătoarea lui Isus!!!

413
 Credinţă şi lege

O zburătoare rozalbă
Venise cu proaspătul vânt
Pe-o creangă ţepoasă şi slabă
Să-i spună de-azur şi Cuvânt.

Cântarea ei viu se revarsă
În orişice mugure, spin,
Pădurea  ascultă sfioasă
Această chemare-n senin.

În vale-i o cruce bătrână,
Gheboasă de ani şi de vremi
Şi vechiul o-mpinge-ntr-o rână,
Iar noul o roade cu viermi.

Ea cântecul nu îl aude
Şi Viaţa derâde-n dispreţ,
În ea putregaiuri doar surde
Îşi laudă  stare şi preţ.

Dar pasărea cântecu-şi toarnă -
Copaci şi tufari se trezesc
De la-nţepenirea de iarnă
Spre cer, înfrunzind, înfloresc.

Zâmbeşte-un scoruş în lumine,
Oftează-un mesteacăn rănit,
Cântarea alină suspine
Şi creşte în râs fericit.

Când pasărea-n ceruri se duce
Pădurea-nverzi  tot ce-i hâd,
Ci doar crăpături de pe cruce
Ca gurile ştirbe se râd.

414
 Credinţe

Vrei sau nu vrei a-nţelege
Viaţa te-a impune prompt:
O credinţa după lege
Este un copil, dar mort.

El nu  poate ca să crească,
El nu poate a trăi,
Nici o roadă să rodească
Existrenţa-i n-a porni.

Te vei stărui ca roada
Să o faci cu firea ta
Târâind oftând corvoada,
Amăgindu-te cu ea.

Căci credinţa de pe carte
O creezi cu propriul gând,
Deci îndată ea-i în moarte
Când pornești de ea uitând.

Ea îţi suge din vigoare
Ca un vierme parazit:
Tu-i eşti viaţă, îi eşti Soare,
Începutul şi sfârşit.

Când s-or termina odată
Anii depănaţi în şir
Ea, cu tine îngropată,
Putrezi-va-n cimitir.
       
        ***

De la Dumnezeu Credinţă
Dacă ai primit în piept
Peste orice neputinţă
Te-a conduce înţelept.

Ea putere-ţi dă în luptă,
Ea te-mbie ca să mergi
Peste frica ta abruptă,
Peste-nvăţături de legi.

Ea te mână înainte
Când tu simţi că nu mai poţi
De la dichisiri de minte

415
Şi entuziasm de morţi.

Îţi va creşte roadă-n tine
Îndreptându-te în sus
Printr-o Ţară de Lumine
În Cuvântul lui Isus.

Te-a feri de orice gură
Ce, pălăvrăgind apos,
Cu versete din Scriptură
Vrea să pară credincios.

Te-a salva de orice noapte,
Te-a-nălţa din cei ce dorm,
Zidind Dragostea de frate
Şi Iubirea pentru Om.

Plinătate-n tine-a face
Orice vis şi orice zel,
Doar cu răul să te-mpace
Nu ţi-a da nici într-un fel.

Când credinţele de minte
Declamate-n sărbători
Neînţelegând cuvinte
Vor căta veniri din nori,

Subjugări religioase
Când le-or îndoi pustii
Şi în gloate zgomotoase
S-or simţi şi ele vii,

Cu Credinţa tu vei trece
Clipă-n clipă, pas cu pas
Prin potop cu valul rece
Şi prin focul de necaz.

Dar îndepărtat de rele
Teafăr vei ieşi din lut,
Mai înalt de munţi şi stele
Vei intra în Început.

Şi aşa în veşnicie
În Credinţă-i fi mereu:
Asta e Credinţa vie
Ce ne-o dă doar Dumnezeu!
 

416
 Creştere

Mă cheamă vântul peste zări
Şi eu mă prind de coama lui –
În depărtări...  în depărtări...
Şi altă năzuinţă nu-i.

Din toamnele cu gând pios
În proaspătul necunoscut,
După frumos... după frumos...
Şi-altă dorinţă  nu  am vrut.

Pe sub vâslitul de aripi
Rămân terestre bogăţii
Prinse de culmi, căzute-n râpi
Şi-mprăştiate pe câmpii.

Le-adun în sufletu-mi păgân,
Dar fug şi fug iar după nou
Să nu rămân... să nu rămân...
Imagine într-un tablou.

Din nou în nou, pe vânt, cu vânt
Mă-avânt  cântare-n viitor
Şi parcă nu sunt pe pământ,
Dar rădăcinile mă dor.

Din sus spre sus, din cer spre cer –
Un însetat fără hotar,
Ce aş putea să vreau, să sper
În mintea mea nu am habar.

Parcă-am pierdut  pământul tot
De dânsul tot mai depărtat,
Dar ca să nu răspund nu pot
Oricărui glas întemniţat.

Zburând în sus aud mereu
Clipitele fără puteri
Şi frunza ce oftează greu
În fremătarea  de dureri.

Şi parcă nu-s, şi parcă sunt
În forfotirile de trai
Cu lutul meu aşa cărunt,
În zborul meu aşa bălai.

417
 Crucea Învierii

Petalele şi stele-n chin
Căzând bat în ţărână,
Întunecimile se ţin
Căci nu este lumină.

Petale, stele fulguiesc
Şi zborul şi-l omoară,
Iar beznele ne glăsuiesc
Că moare-o  primăvară.

Că-au stins luminile din cer,
Opriră înflorirea
Căci nu mai este Adevăr,
S-a terminat Iubirea.

Flori şi cu stele-au risipit
Din raze şi petale,
Privighetoarea a muţit
Din cântecele sale.

Iar noaptea strigă : „Sinagogi
Au fost şi-au să rămâie
Să se încânte orbi ologi
În fumul de tămâie.”

Iar moartea zice : „Cărturar
E omul se-nţelege,
Iar toţi prorocii-s înzadar
Căci totul e sub lege.”

Taurii negri prin păduri
Îşi buciumă ştiinţa:
Numai tocitul din Scripturi
Poate să-ţi dea Credinţa.

Deşertăciune-ai să rămâi
Că-i dragoste, că-i carte,
E totul mort şi totul îi
Imposibilitate.

Se sting cu-ncetul forfotiri
În plâns de neputinţă
Şi vagi ecouri de iubiri -
Credinţă din ştiinţă.

418
E totul mort şi e pustiu,
Totu-i deşertăciune,
Nu se aude-un suflet viu
Şi nici o rugăciune.

Prin case-odăjdiile zic
Că viaţa li-i supusă
În frumuseţe de nimic
Lumii în ochi expusă.

Iar pe sub frunzele de an
Lăstarii strânşi în frică
Vor să răsară în alean
Cu ghiare de pisică.

Viaţa-i în van, e un sfârşit,
E numai o durere,
Doar moartea este infinit
Şi-aduce mângâiere...

La început a fost Cuvânt:
„Viaţa aici să vină!”
Crescu din cer şi din pământ
O Cruce de Lumină.

De-a luminat case pustii
Bucşite doar de haine
Chemând la sine oameni vii
Să nu rămână taine.

Toţi cărturarii au orbit
Şi bâjbâiesc prin viaţă,
Dar nu ştiu – este asfinţit
Ori este dimineaţă.

Ei încă bolmojesc prin legi
În braţe cu Scriptura...
Dar de râvneşti să înţelegi
Lumina-ţi spală zgura.

Ei încă ţin în preajma sa
Nenumărate gloate...
De vrei Credinţă a avea –
Viaţa totul poate!

Freamătă stele luminos
Pe cerul Primăverii:
Chemat e omul credincios

419
La Crucea Învierii!

420
 Crucea lui Isus

De vina morţii lui Isus
Nu ne-om ascunde-n fireâ
S-or trece veacuri cum s-au dus
Fără îndreptăţire.

Cât nu ne-om socoti gunoi
Spălându-ne-n iertare
Umbri-va Crucea peste noi
O viaţă viitoare.

Ţinti-vom înspre Crucea Sa
Cu-ntreaga-ne fiinţă
Să nu rămânem fără Ea
Şi fără de Credinţă.

Cu Viaţa Lui vom vieţui
Vestindu-ne cu Viaţă
Tot neputând a lămuri
De ce suntem iertaţi noi.

Vom veşnici în timpi ce vin
Eterna mulţumire 
Nemulţumindu-ne  deplin
Cu-această-nfăptuire.

Stând în zenitul glorios
Mai sus de-orice-nălţime
N-om vedea Crucea lui Cristos
Cuprinsă-n întregime.

Vom fi acei ce ne-a visat
Iubirea de Părinte,
Dar să ştim Crucea nu ni-i dat
În viaţă şi în minte.

421
 Crucea stingheră

Crucea neagră-n ţintirim
Putredă, gheboasă,
Ne priveşte cum zidim
Îngâmfări de casă.

Nici cu dor, nici fără dor
Nu-i se strigă-n nume,
Doar priveşte râzător
Crucea înspre lume.

Crăpături ca ornament
Are peste sine –
Sărăciei monument
Fără de ruşine.

Singurică-ncovoiat
Visele îşi poartă
Şi cu văzul încordat
Trage înspre poartă.

Poate cineva-a veni
Într-o dimineaţă,
De uitare-a curăţi
Numele-i din faţă.

Însă nimeni n-a deschis
Poarta spre tăcere
Şi ea-şi plânge palul vis
Fără de putere.

Ci odată doar pe an
Cimitiru-nvie:
Se-mbluzesc ca pe tăpşan
Oamenii cu mie.

Ea priveşte – vagabond
Câinele cum cheamă,
Un surâs din mapamond
Să o i-a în seamă.

Însă nu a zăbovit
Nimeni nici oleacă
Cu cuvântul de-amintit
La crucea săracă.

422
 Cruci de lemn

Cruci înalte şi barbare
În privirile mulţimii
Semne ameninţătoare
Pentru pedepsirea crimei.

Viaţa care viaţă nu e
Toată-n răutăţi strâmbată
Sus pe cruce-i prinsă-n cuie
Pentru-a fi aşa-ndreptată.

Un exemplu ce învaţă
Legea cum poate răspunde:
Răul cât ma sus se-nalţă
Să nu poată-a se ascunde.

Cine-ncalcă omenia
Omenirea să nu-ncurce
Făptuind nemernicia
Este spânzurat pe cruce.

Şi atâta lume vine
De prin gloată ca din pândă
Să admire chinul bine
Celui ce-şi primi osândă.

Şi vor râde în plăcere
Că nu ei se-ndoaie-n în moarte,
Ci în viaţă şi putere
Sunt  de cruce-aşa departe.

Dar  din starea lor de nimeni
Cu religia de minte
Nu-şi văd: mor pe cruci din inimi
Sufletele răstignite.

Fiindcă Viaţa nu le-atinge
Şi habar n-au de Iubire,
Iar din răni nu curge sânge –
Frică doar din linguşire.

          ***

Iar că mâine-i sărbătoare,
Au venit oameni de treabă
Crucile să le coboare –

423
Lemnul un folos să aibă.

Şi-n făcliile lor sacre
Li-i privirea uluită:
Că o cruce ca în lacrimi
Este toată-nmugurită! 

424
 Cucoşii nu ne-or zgudui...

Cucoşii nu ne-or zgudui
Din paşii grei prin tină
Când zorii zilei vor veni-n
Căldură şi lumină.

Vom admira cu ochi uimiţi
Minunea Dimineţii
Căci n-am putut visa prin minţi 
Atâta frumuseţe.

Pe paloşul său rezemat,
Cu coiful tras pe frunte,
Oricare-a Domnului soldat
Va sta pe vârf de munte.

Complet în noapte dezvăţaţi
De a a vorbi-n degeabă
Ne-om saluta fraţi între fraţi
Laconic, fără grabă.

Atunci doar vom putea vedea
Ce ne e scris pe faţă
Căci fiecare se ştia
După Credinţa-n Viaţă.

Şi neştiind ce-i de făcut
De-acum în mai departe
Jeli-vom fraţii ce-au căzut
În mijlocul de moarte.

Privind în urmă fără glas
Spre noaptea cea abruptă
Ne-om aminti de orice pas
Ce l-am avut în luptă.

Cum zgâriam muşcând pământ
Săgeata când ne-nfipse,
Dar ridicaţi iar de Cuvânt,
Credinţă şi de vise.

Cum ne-aruncam în lupte iar
Spre lighioane toate,
Cuţitul laş de cărturar
Cum ne lovea din spate.

425
Când lăcrimând neauzit,
Târând înspre lumină
Un frate care a murit
Nesuportând veninul.

Cât am sperat nădăjduind
Când ziua s-a aprinde…
Acum timizi şi neştiind
Ce am putea-ntreprinde.

Şi dacă Domnul ne-a ruga
În luptă să ne-ntoarcem,
Noi uşuraţi vom spune:”Da!!!”
C-om şti iar ce să facem.

426
 Culori împrăştiate

Culori împrăştiate prin frunzele plutinde,
Picturi neterminate pe filele ce mor
Melancolie blândă în piepturi ne aprinde,
Mâhnire  în rămâneri şi de plecări un dor.

Pastelul risipeşte cuvinte în degeabă,
Împrăştie cocorii un vers de bun rămas
Şi rupe vântul pânza cu-apucătura oarbă,
Culori se pierd  din viaţă în glod şi în necaz.

Ninsoarea colorată alunecă prin aer,
Fatalitatea-i este şi glas, şi ochi, şi gând,
Doar văzul mai aude neauzitul vaier
Ce îl scrâşnesc din suflet aripile căzând.

Înconjurarea toată aspiră să coboare
Şi totul e cădere, şi totul e supus,
Natura, ţi se pare  întreagă, e-o ninsoare
Ce nu mai are-n viaţă măcar ceva de spus.

S-adună foşnitoare în puhave troiene,
Priveliştea suspină  cu spiritul cărunt,
Prin bruma ce-arginteşte primul condei al  iernii
Zugravul rătăceşte pierdut şi abătut.

Privirea mea s-apleacă să mângâie tristeţea
Ceva se iroseşte, dar ce – nu înţeleg,
Aud cum, ofilită,-mi oftează tinereţea
Că nu i-i dat să fie cu mine un întreg.

O pierdere-şi doreşte un spaţiu să te doară
Unde necazu-ar plânge obijduit, umil...
Mă dor însă şi muguri ce ştiu de primăvară
Cu năzuinţa dalbă a florii de april.

Cad zboruri forfecate în săbii de lumine,
Ieri vise minunate, acum căderi pustii,
Dar viitoare frunze şi flori visează-n mine
Cu rugăciunea Vieţii în slove azurii.

Bucăţi de curcubeie gem în  zburarea frântă
Cu obosiri de cale, cu-oftare de poveri...
În inimă-mi Credinţa  necontenită cântă:
Ce poate face-o toamnă cu-atâtea primăveri?!!

427
 Cum aş dori, Părinte...

Cum aş dori, Părinte,
Să nu te întristezi
De ce am eu în minte
Şi ce în mine vezi.

Să ai doar bucurie
De traiul meu de-acum
Când zbor spre veşnicie
Ori doar păşesc pe drum.

În Viaţă  de lumine
Eu sunt învăluit -
Fi-i mulţămit de mine,
Că pot fi fericit.

Vre-o umbră, câte-odată,
Mă face-a lăcrima...
Tu bucură-Te, Tată,
Că pot şi-a mă-ntrista.

428
 Cuvânt strămoşesc

Se întorc în amurguri, între dor şi-amintire, părinţii...
Ei  zâmbesc spre luminile ce-n ferestre le-am afişat
Şi cuvinte rostesc cum spuneau stihul vechi  Mioriţei
Doar că nu se aud din obraznicul cânt predicat.

Dorul nostru n-ajunge să-ntâlnească şi slove bătrâne,
Amintrirea nu dă să citească vorbirile vechi,
Din întreaga-nserare ca avere ne mai rămâne
Cântecele uşoare  gâdilinde plăcut prin urechi.

Îs  strămoşii adânc  necăjiţi că arhaic li-i glasul,
Iar voroava din basme nu mai sună aşa de modern,
Mai încearcă timizi să ne spună-o poveste frumoasă,
Dar poveştile lor în minciunile noastre se cern.

Inorogi şi cu cerbi sunt gătiţi să le ducă povara
Adunată cu grijă o trăire de veacuri în dor,
Îi invită senin cu brânduşele noi primăvara
Fiindcă florile ei se împacă cu vorbele lor.

Noi de-aici ne sluţim în cântările noastre uşoare
Ce nicicând nu vor şti ce înseamnă-o durere în piept,
Pentru noi se termină şi momentele de înserare -
Bezna doar ne-a cuprinde cu lănțugul ei  înţelept.

Ne-om boci fără vers cu-exerciţii de plâns mutuale,
Ne-om mândri că uşor zăngăni-va-ne limba-n alt grai,
Ne-om păstra doar o basnă: că aşa cum suntem - doar o jale,
Cu o viaţă urâtă năvăli-vom cunună în rai.

Tac  străbuni-ntristaţi că trecut li-i destinul şi veacul
Şi că muzica lor nu mai are aici vre-un folos,
O răscoală de frunze de aur din urma lor pleacă
Lăsând gol şi pustiu un oraş cu văzduh zgomotos.

429
 Cuvinte

Răsunătoarele cuvinte
Ca fulgii se învârtejesc
Vrând să aprindă simţăminte
În cuget rece şi firesc.

În frumuseţe de uzoare,
Irepetabilul de stea
Cad  înspre vremea viitoare
Idoli solemni de-a se-nălţa.

Cu-nţepăturile de gheaţă
Cată să-nvie un răspuns
În care-o  jertfă-ar da din viaţă
Vre-un suflet cât mai nepătruns.

Şi, culegând entuziasme,
Sculptate-n pietre ca şi flori, 
Cu importanţă  de fantasme
Domnesc peste ascultători.

Mulţimi de-auzuri se încântă
De spusul lor  oficial
Şi gloatele şi le împlântă
Ca pe sloganul principal.

Dar apoi vin cuvinte alte
S-astupe-un învechit decor
Cum risipesc frunzele moarte
Culori defuncte de pe zbor.

Şi în ninsori necontenite
Dorindu-se un glas etern
Cuvintele pe-alte cuvinte 
Monumentale se aştern...

Dar s-auzi o slovă vie
Din inimă ce-a înflorit
De s-a-nălţat ca ciocârlie
Peste frumosul  împietrit.

Nu-şi cere-o analiză cultă
Din calculările fireşti:
Căci doar cu inima s-ascultă
Cu inima dacă vorbeşti.

430
 Cuvinte rostite

Că din suflet, că din minte,
De pe râs ori că te doare
Ni se presură cuvinte
Ca şi frunze căzătoare.

Adunându-se-n troiene,
Mai văzute, mai uitate,
Pe alei cotidiene
Tot aleargă-mprăştiate.

Când şi când un om s-apleacă
Parcă auzind poetul
Şi în palma lui săracă
Poartă pe un timp buchetul.

Dar mai des călcăm pe ele
Fără-a le stima suspinul
Că aveau vise de stele,
Că îşi înnegresc veninul.

În tristeţile de toamnă
Curcubeiele culorii
Falsitatea parcă-ndeamnă
În tihnirile ninsorii.

Şi se cern cuvinte triste
Spre uitările eterne
Din amurguri ametiste
În argintul mort al iernii.

Zise netrebuincioase
Că laconic, că şiroaie
Din coroană ne sunt scoase
Şi-aruncate la gunoaie.

Deseori, pe o grămadă,
Aruncăm focul uitării
Toate-n flăcări ca să ardă
Cu ecoul primăverii.

Se topesc frunze căzute
Care-n scrâşnet, care-n şoaptă,
Doară sus de-acum născute
Alte frunze ne aşteaptă.

431
Să ne cadă blând în palmă
Cu hâtrie, cu durere
Pe cărarea noastră calmă
Tălpilor pentru plăcere.

Mângâindu-ne auzul,
Înăsprindu-ne necazul –
Rareori când poate-o frunză
Să ne pălmuiască-obrazul.

Căci pragmatici doar răspundem:
Frunzei moarte – foaie goală,
Orişicând şi orişiunde
Haşurată în morală.

Şi aşa o toamnă-ntruna
Ne-njoseşte şi ne bate
Cât o mască cu minciuna 
Râde de sinceritate...

Viaţa doar de slove-aprinde
Se ridică ele ruguri
Şi din arşiţa lor prinde
Să se nască-n braţe muguri.

Dacă-n Dragoste se-nalţă
Un cuvânt care se spune
Înapoi primi-va viaţă
Ca răspunsul rugăciunii.

De ne-om smulge de sub coajă
Simţămintele afară
Vom începe fără-o vrajă
Să trăim în primăvară.

Când prin inimi se cuvântă
Cugetul nu stă la pândă
În livada înflorită
Cu-orice frunză fremătândă.

432
 Dacă duşmanii ...

Dacă duşmanii mă vor cleveti
Şi toată lumea, poate, îi va crede,
Mă va durea şi cred că m-oi mâhni,
Dară mai mult din mine nu voi pierde.

Dreptatea mea eu nu-mi voi dovedi.
Şi pentru ce? Căci Dumnezeu tot vede 
Şi se-nţelege nu m-a părăsi -
M-a mângâia şi mă va întări,
Iar eu mai tare-n Domnul m-oi încrede.

433
 Dacă ştiu, păi, am spus!

Dacă ştim, păi, o spunem. Nu cunoaştem – sperăm ori că credem.
Presupunerea e ce-ai dori ca să fie ceva.
Dacă omul cunoaşte el nu se încurcă ori pierde,
Căci ştiinţa-l conduce precis, nu-ntr-un hău  undeva.

Presupunerea-n limba  ştiinţei  e ipoteză,
Multe lucruri „ştiinţa”–n trecut a ţipat şi a spus,
Deci ipoteze porneau şi luau şi viteză,
C-apoi lumea prostită să simtă ce e presupus.

Câtă-amăgire a fost din partea „ştiinţei”!
Câte strădanii lumea a adunat!..
Acum ipoteza „ştiinţei” este: Credinţa
A apărut când cumva la un om, aşa, i-a tunat.

 Vedeţi, fulgera – zice ea – şi omul în frică
Căzu în genunchi şi-ncepu să se roage cu zel...
De ce, dragii mei, până-atunci nu făcuse nimică,
Ori, poate, săracul, o ploaie nu da-se de el.

Mă rog, l-apucă, iar prostia-i molipsitoare:
Femeia-ncepu şi ea la tunete a se cruci,
Aşa cu încetul-ncepu ca să creadă oricare,
Şi lumea în loc de „ştiinţă” – religie plodi.

Până-aici totu-i bine, dar iată-o problemă, Ioane:
Că Newton, Copernic, chiar Darwin, dar ce zic, chiar toţi
Ce-au pus cândva baza ştiinţei contemporane,
Erau, cum să spun mai frumos, mai modest, cam bigoţi!

Aşa presupun eu, că „omului cela cu fulgeru”,
Cu prostia şi frica încă ceva i-a tunat.
Ceva, ce, gândesc eu, îi îmbogăţise cugetul,
De-aşa oameni mari au crezut şi s-au închinat.

Sunt şi acum, se-nţelege, oameni de omenie,
Care, ca oameni cinstiţi, studiază crezând.
Învăţaţii aceştea, de fapt, ţin ştiinţa cea vie:
Omul credinţei nu face un lucru, minţind.

Iar dacă el minte, fie el popă ori pastor –
E-un potlogar, cum nu s-ar da şi s-ar înălţa,
Iar tu de asculţi mincinoşi vei fi vită proastă,
Pe care ei o vor stoarce să fie ceva...

434
Iaca eu m-am născut înţelept în ţară-nţeleaptă!
De fulgere îmi era frică, dar nu mă cruceam!
Ştiinţa contemporană mi-a fost mamă dreaptă,
În lenini, în stalini şi naiba mai ştie în ce mai credeam.

„ştiinţa”-mi spunea:” Tu eşti liber de toate, băiete,
În cea mai liberă ţară astăzi trăieşti!”
Şi eu, fericit, că-aşa baftă pe mine mai de-te,
Slăveam pe-„nvăţaţi” cum doar poate „nărodul de peşti”.

Căci ne învăţau:”În mă-ta întâi o amebă
A apărut, care-n peşte s-a prefăcut.
Ei, apoi, s-adăugiseră niscaiva membre
Şi, iată, băiete, pe lume cum te-ai născut!”

Cu mintea de peşte slăveam „ştiinţa” la frenezie...
Când, la un timp, observai, înţelesei, aflai,
Că ţara mea mare e-o jalnică doar puşcărie,
Iar noi o cântam şi-o slăveam cu vodkă şi-alai.

Dar asta a fost, de fapt, începutul, „doar atâtica”,
Că mai departe aflai lucruri mai şi mai, mai:
Că mama cu peştii nu avusese nimica,
Iar eu că sunt Om, dar nu dobitocul din "rai".

Dragă „ştiinţă”, cum te-am urât eu din suflet
Şi cât de scârnavă eşti, ca să-ţi spun, până-acum,
Căci îmi pierdusem entuziasmul din umblet,
De începui a îmbla, ca un prost, fără drum.

Până la urmă beţia, hoţia, minciuna,
Pofta cu care doream să apuc, să înhaţ,
Bătându-mă şi înjosindu-mă întodeauna,
M-au tăbârcit fără de milă la laţ.

Am plâns de ruşinea, că ce „ştiinţific” e omul,
Gemui de durerea, că viaţa eu mi-am răpus,
Dar când mă zbăteam ca să întru-n a morţilor comă,
M-a smuls, m-a răpit de la moartea  prostească Isus.

Eu nu pot să spun azi ce totuşi e libertate,
Cuvinte nu am ca Viaţa să o descriu,
Eu nu am putinţă să povestesc despre toate,
De când, smuls din moarte, eu cred, eu iubesc, eu sunt viu!!!

Dar azi când „ştiinţa” văd, cum iar prosteşte „nărodu”:
De exemplu, că dragostea vine de la miros!
Iar viaţa din comete nu ştiu de unde şi cum făcu podul

435
Şi ne pică drept în cap să zâmbească mumos!

Zău, aş zâmbi, dar oameni şi oameni, şi oameni,
În orişice zi termin cu viaţa în ştreang,
Şi nimeni nu osândeşte, nu pedepseşte  aceste poame,
Care pe-un ban, balig ştiinţe de gang.

Ştiu doar un lucru – voi amăgiţi omenirea,
Tipi fără inimă, cuget şi fără moral,
Dar viaţa v-a părăsit, v-a luat fericirea:
Este pedeapsa pentru oricare ins criminal!

Căci Dragoste voi nu aveţi – mirosiţi cât vă ţine!
Viaţa fără de Dragoste nu e nici trai.
Aşa că îmblaţi mulţumite bipode jivine
În ticălosul şi mizerabilul rai!

Eu ipoteze nu screm, ci axioma răcneşte:
Oameni fără Credinţă, toţi, absolut toţi,
Viaţă n-aveţi – existenţa moare şi nu trăieşte,
Poate-o să râdeţi, şi râdeţi, dar voi sunteţi morţi!

Puteţi să mă credeţi ori nu, mie de voi doar mi-i jale...
(Pe cine jelim de-obicei: pe-un bolnav, pe un prost, pe-un calic.)
Nu vă invit nicăieri – viaţa mea-i Viaţa mea, calea mi-i Calea,
Dar credeţi-mă, că voi sunteţi un nimic.

Un nimic explorat de aşa numita „ştiinţă”,
Un nimic amăgit de oameni cu interiorul urât,
Iar toţi cei ce-i cred acum îşi foiesc neputinţa
Şi nu vor să vadă că ştreangul demult e pe gât!!!

436
 Dalba poiană

Seara-n poienile  de crini
Lumina Soarelui se frânge
Și-aprinde blondele  lumini
Din orice lilie un înger.

Deasupra corului de flori
Ei toarnă-o dalbă melodie
De parcă numai sărbători
S-au pogorât din veșnicie.

Aripile  de curcubeu
Ajută visul de corole
În Dragostea lui Dumnezeu
Să-și înflorească-aureole.

Întreaga zariște  e-un dor
În slove blânde și  senine
Crescând în cer înălțător,
Curgând lumină pe coline.

Umbrele nopții ocolesc
Fricoase locurile-aceste –
Curge versetul îngeresc,
Crește rozalbă o poveste.

De-aude versu-un peregrin
Inima-i bate în uimire,
Din întunericul străin
Vine-n chemarea de Iubire.

Ca să devină, luminos,
Petală albă și gingașă
Și să își vadă radios
Cum zboară-alături îngerașul.

Așa se vor petrece-n nopți
Până în zori de ziuă nouă
Când îngerii ca stele, toți,
S-or stinge-n boabele de rouă.

Ce-or curge-n sufletul deschis
Și parfumat  din orice floare
Ca orice crin să fie-nscris
Cu aurul de Viață-n Soare.

437
 Darul

Veneau oameni peste oameni la Isus
Şi fiecare, fiecare un dar I-a adus:
Bogaţii mulţi bani şi-aurite icoane,
Săracii colaci, lumânări şi bomboane,
Care cămăşi şi care ştergare,
Care de care, care de care...

Fiecare se-nchină cu ochii călugăreşti:
„Doamne, Te rog, darul să-mi însuteşti!..”
Isus dădea fiecărui numaidecât
Cui şi cât, cui şi cât...

Mi-am găsit şi eu un loc în rând cu alţii –
Mai sărac ca săracii, mai bogat ca bogaţii...
„Ce-ai venit, ce te rogi, ce-ai dori?”
„Doamne, să-Ţi mulţumesc că-am putut veni...
Că m-ai lecuit de boli şi beţie,
Cuvântul şi Viaţa că mi-ai turnat-o mie,
Că, uneori, în şifonata-mi fiinţă
Mă mai lupt cu durerea de necredinţă,
Şi-s viu, şi trăiesc... nu ca mai înainte,
Când muream şi muream în cerinţe de pântec...
Îmi însuteşte, Doamne, vederea mea ce vede!
Îmi însuteşte, Doamne, şi inima ce crede!..”
Isus mi-a spus:”Sunt foarte bucuros de tine!”
Şi mi-a pus în palma mea o bucăţică de pâine.

438
 De mi-aș permite...

De mi-aș permite ca să uit de dor
Și-aș încerca să mă despart de vise
Aș fi ca zburătoarea fără zbor,
Ca versuri ce n-or fi vreodată scrise.

De mi-aș propune să trăiesc ca toți –
În calcule de aur ori de pâine
Aș fi un templu fără sacerdoți
Cu zidurile toate în ruine.

Dacă-aș cunoaște doar din ce-i văzut
Și aș simți numai din  pipăire
Aș căuta un dor pentru crezut
Să-naripez un vis pentru Iubire.

439
 De sus cocorii...

De sus cocorii trâmbiţând
Ne-aduc o veste nouă
Ce-apoi citită-i pe pământ
În boabele de rouă.

De dimineaţă în chindii
Scriu aripile clipe
Virtutea zborurilor vii
În noi să se-nfiripe.

Strigând cu inimile-n sus
În duh de rugăciune
Viaţa nouă lui Isus
O mulţumire–I spune.

Pentru durerea ce-a-ndurat
În zbuciumul de  sânge
Când chiar pe cruce a-nălțat
Credința din înfrângeri.

De Învierea ce-a zdrobit
Nebiruita moarte
Şi a putut peste sfârșit
Iubirea să ne-o poarte.

Atâtea lacrimi El a şters,
Boli lecui atâte,
Iar existenţa noastră-n vers
O înălţă să cânte.

El nu refuză nimănui
Renașterea prin Cruce,
Mângâitorul Duh al Lui
Pe Cale ne conduce.

Cuvintel sunt de prisos
În frazele din inimi
Care înalță lui Cristos
Blagosloviri sublime.

Cocorii azurii pe cer
Presoară note-n viaţă,
Iar noi trăind în Adevăr
Vestire dăm măreaţă.

440
 De undeva, din depărtări...

De undeva, din depărtări
Rupând hotarele de zări,
Despicând liniştea trântită:
Că beată e, că-i obosită,
Ca un ecou de adevăr,
Cocorii strig cu-un unghi în cer.

De unde vin, unde se duc?..
Peste-orizonturi se conduc,
Plec mai departe, undeva,
Lăsându-mă doar cu ceva,
Că e mai vechi, că e mai nou,
Dar sună-n dangăt de ecou.

Eu stau pe loc, eu stau pe loc
Şi tălpile mi se sufoc,
Cu rădăcini împunse-n lut,
Atât de grosolan şi slut;
Mă uit, greoi, din urma lor
Invidiind săgeata-n zbor.

Şi simt – o pasăre s-a rupt,
Din rădăcini s-a întrerupt,
Aripe albe-a răstignit,
Spre zbor din urmă-le-a zvâcnit...
Se duce tot mai sus, mai sus,
Ca rugăciunea spre Isus.

Unde mă duc şi unde plec?
Dar amintirile mă-ntrec, 
Mă duc, mă urc din urma lor
Cu un albastru viitor,
Ca dor, ca flacără, ca zbor.
Eu mă ridic ca un cocor!

Şi de mai sus de munţi, de văi
Văd primăverile bălăi;
Un buciumat din piept s-a rupt 
Spre-acel în rădăcini şi slut,
Că i-a rămas aşa puţin -
Căci vin cocoarele şi vin!

441
 Debitorii durerii

Pesemne, aşa noi am fost învăţaţi –
Gonind după miere găsim pe drum fiere;
Suntem de amaruri hipnotizaţi,
Fugind, noi venim iar şi iar în durere.

Ne-nvaţă cei hâtri: „Nu judeca!
Atunci nici un rău n-o să dea peste tine...”
Credulu-şi sugrumă privirea sa
Să nu mai privească nicicând în lumine.

Degeaba... căci răul în jur e-n succes –
Omoară şi-auzul să nu mai audă,
Că nu-i nici cadavru puţind în deces,
Ci doar suferinţă mocnindă şi surdă.

Urâtul îl gâtuie ca un călău.
Sărmanul devine-o momâie doar slabă –
Fugise de rău ca să moară în rău
Şi viaţa-şi pierdu într-o cale neghioabă.

Căci nu a făcut nici un pas credincios
Să poată a fi pe un pisc a Credinţei,
E doar o ruşine de-om neputincios
Zvârlit disperării din neputinţă...

Iar cei ce-l prostiră îşi râd huhurezi
Că răul în rău nu mai face nimică,
Ci moartea-i adună grămezi pe grămezi
Şi sunt în durerea cuprinsă de frică.

Porni calea ca pârâtorul mărunt
Pârându-i pe fraţi la acel ce-i mai „mare”,
Acum singur „mare”, cu capul cărunt,
Cu teama descoperirii-n suflare.

Lingăi, ei cu groază în mâine gândesc
Că locul nu-i veşnic şi totul se schimbă,
Credinţa din gândul negustoresc
Din frică-n trufie,-n prostie îi strâmbă.

Îşi zic stâlpi de cer, dar sunt putrezi de tot –
Ei nici credincioşi ca să stea nu-s în stare
Şi tot îşi socot, îşi socot, îşi socot...
Faptele ce le-ar plăti pe salvare.

442
Jalnice feţe de mândri fruntaşi
Care gândeau că li-i lumea supusă,
Măşti doar rămân în nesigurii paşi
Cu conştiinţa murdară, distrusă.

Frica ruşinii cu colţi veninoşi
Le dă târcoale... târcoale... târcoale...
Şi se cutremură mici şi fricoşi
Că îşi vor pierde „onoarea” şi... ţoale...

Alţi se-opun răului neînvățați
Înveninaţi de lătrat şi tăcere,
Plâng în temniţa uitării băgaţi
Cu-atâta durere... durere... durere...

Gemând prin unghere urâţi, huiduiţi,
Prinşi între ziduri de nelibertate,
Mor ei, sărmanii, aşa chinuiţi
Neînţelegând unde-i vie-o dreptate...

Toţi noi suntem a durerilor robi.
Unde-am porni tot în ele ne strângem,
Chiar Dumnezeu a murit printre orbi
Şi a plătit în durere cu sânge.

Şi eu sunt durerilor tot un supus:
Iată, durerea priveşte spre mine...
Dar aş dori doar  să-I spun lui Isus:
„Doamne, mă doare, dar nu mi-i ruşine!”

443
 Decembrie

Albi bidivii trag sania de cristal
Din care-un vânt cu barba colilie
Îi mână-n toată fuga lor de cal
Că-n urmă sar vârtejuri pe câmpie.

Ei trec, gonind, pădurea de argint -
Tălpige-și taie urmele prin creștet
Și cad podoabe grele la pământ,
Iar codru-ntreg metalu-și clincănește.

Nechează caii-n zvonuri de oțel
De Miezul-Nopții a-nceput să sune
Cu glasurile mici de clopoțel
Și scânteieri mărețe de minune.

Potcoave bocănesc cu diamant
Troienele de vise-mprăștiate,
Iar stele cad ușor și elegant
Spre-nariparea zorilor, din noapte.

Cad fulgii ca-nălțarea de scântei
Strigând copilărește-n  dalb de coame
De parcă mii și mii de clopoței
Trezesc ca pruncii  lumea care doarme.

444
 Descătușare

Hotarele mă înconjoară
Cu cercul viziunii mele
Dintr-un trecut adânc de țară
La cutezanța înspre stele,

Din nedurerea slută-a morții
La vârf din valul  bucuriei,
Din deznădăjduirea  sorții
Până-n credința-n veșnicie.

Nedându-i voie libertății
Aripi să aibă necuprinse
Verigile mentalității
Omoară-avânturile-aprinse.

Iar firea mea cu neputința
A căptușit umilă vatra,
Mă înconjoară brusc temnița
Înăbușindu-mă cu piatra.

Târâtu-n brânci și-a prins sălașul,
Fatalul morți-și ia ungherul:
Singur îmi sunt pușcăriașul
Și singur mi-s și temnicerul.

Alerg cu mâinile pe ziduri -
În mucegai ele se-mplântă,
Sclavia  vajnic mă cuprinde,
Celula-mi este tot mai strâmtă.

În pușcăria mea-n ocoluri
E foarte greu de a pătrunde,
Iar sufletul prins în subsoluri
Ca șobolanul se ascunde.

A ruginit zăvorul ușii,
Dar nu mai vrea să zboare dorul
Căci cu durerile cătușii
Mi-am omorât demult cocorul.

Doar o ruină a tristeții
Pitită-i îndărătul porții
Când cântecul pustietății
Se plimbă țar în cercul sorții...

445
Însă-n orbita mea de tină
Cerui un ajutor odată
Și-n centru-o Cruce de Lumină
De Cer îmi fu însămânțată.

Întemnițatul închisorii
Stropeam cu așchiile de suflet
Să crească Crucea ca și zorii
Și cămăruța să mi-o umple.

Lucorile-i sunt mai aprinse -
Ea crește rază după rază
Din cercurile mele prinse
Vise și gânduri se salvează.

Lumina-mpinge-n jur pereții,
Tavanul rupe și podele,
Pășesc speriat peste nămeții
Surpărilor  temniței mele.

Înspre lărgimile de stepă
Pornesc nomade clipe-a firii,
Subsolul începui să-l lepăd,
În zări să-nec dreptul privirii.

Întunecimea mi se-nfrânge
Prinzând doar  șoapta s-o accepte,
Cocorul începu să strige
Și-aripile să și le-ndrepte.

Granițile-s mai depărtate
De-acolo de-unde-ncep asaltul,
Tot mai înalta Libertate
Cheamă la sine-ncătușatul.

Mă poticnește dărmătura,
Iar  prin moloz sunt șerpi de frică,
Însă Isus cu-nvățătura
Din pulbere mă tot ridică.

Teama încă-mi hotărnicește
Tendințele și cutezanța,
Lumina după Ea mă crește
În Dumnezeu ducându-mi viața.

Din ocoliri liliputane
Ating  mai  dur nemărginirea
Pășesc  obstacole și anii,

446
Înalț  Speranța și Iubirea.

Dă-mi, Doamne, Voia și Credința
Ca în Lumina Ta aprinsă
Întreagă să-mi arunc ființa -
Să am hotarul – Necuprinsul!!!

447
 Descătușare din amurg

M-adăp din cântecele serii
Și din amurgul violet
Când orizontul depărtării
S-apropie încet, încet.

Ascult din tihnă prospeţime,
Citesc  tăcerile profund,
Entuziasme  de lărgime
În întuneric se ascund.

Sclipesc doar câteva speranţe
Din ziua frântă la pământ -
Nu e în stare să se-nalţe
Iar curcubeul peste vânt.

Parcă se-nchide o cămară
Lumină-n care nu-i de-ajuns,
Îmi pare că această seară
Încătuşare-i ca răspuns.

Ce îmi arată cum e firea:
Mucegăire slabă-n lut
În care eu visez iubirea
Nădăjduind un început.

Când sunt de fapt o viață oarbă
Cu zidul beznei drept în ochi,
Cu șiretenia de babă
Fierbând o vrajă de deochi.

O copie de animale
Ce-n două labe poate sta
Sperând că, poate, ceru-n jale
Mi-a da ceva... mi-a da ceva...

Dar când spre stele-ndepărtate
Dorul privirilor îndrept
Ce avântare-n libertate
Arde în temniţa-mi din piept!

448
 Despărţire frăţească

             I
De petreci un frate-n mare,
Sufletu-n inimă strâns
S-ar aşterne pe cărarea
Luna-n ape ce-a aprins.

De conduci  o navă-n noapte
Îndrumată doar de-o stea,
Inima-ţi răpus se zbate
Parcă-n noapte pleacă ea.

Te desparţi de-o pânză dragă -
Sufletul ţi s-a-ntristat,
De-ar cuprinde  lumea-ntreagă,
Pe-unde ea a apucat.

O conduci cu ochi şi şoapte,
Până nu-i şi nu-i, şi nu-i...
Parcă te-a muşcat o moarte
Cu-mpietrirea malului.

S-a pornit o velă plină:
Rugăciunile-ţi de-acum
Ca o boare de lumină,
Fratele-ţi dezmieardă-n drum.
                    II
Strânsoarea  frăţească se curmă,
Corabia-n mare porni,
Un frate rămase în urmă
În asfinţitul de zi.

Prora-ncordată  prin valuri
Îşi taie năpraznic căi noi,
Iar fratele tău, de pe maluri,
Se roagă să nu ai nevoi.

Prin noaptea cu nori şi talazuri
Te clatini cu mers zgâlţâit,
Dar ştii că din dor şi necazuri
Se roagă un  frate mâhnit.

Iar ruga lui trece-nainte
Şi sparge-ntunericul dens
Căci Dragostea sfântă, fierbinte
Nu are pe plajă vre-un sens.

449
Ci ea taie crestele-n noapte -
Măcar i-a pe valuri şi fugi!
Acolo, pe mal, e un frate,
Ce calea-ţi aşterne cu rugi!

Furtuni de se zbat în smintire,
Că-i noapte, că-i pace, că-s ploi,
Primind  întăriri de iubire,
Trimiţi mulţumiri înapoi.

450
 Despre basmele românești

 „Ș-auzi mândra glăsuire a pădurii de argint...”
Mihai Eminescu

Picioarele-mi pornite-s ca fugarii
Pe calea geruită de un vânt,
Dar iată văd – de strajă stau stejarii
La porțile pădurii de argint.

Strunindu-mi pașii ce, în libertate,
Îs învățați s-alerge cam buimaci,
Intru în codru cu solemnitate
Salutărind respectuos copaci.

Îmi sună rece  arborii-n cristale
Împrăștiate peste tot pe strai
Plecându-și fruntea moale și agale
Scăpând  câte-un tihnit  cuvânt din grai.

Pe-o pârtioară  încă nepășită
În o poiană am ieșit la larg
Unde-mi văzu privirea slobozită
Cum vânturile-n  liniște se sparg.

Poiana-i argintată ca-n povață,
Doar o-ntretaie cu un pas ușor
Un inorog cu cornul lui de gheață,
Vre-o căprioară tremurândă-n dor;

Cerbul bălan bătut în diamante,
Domnescul bour dalb suflând prin nări,
Mistreți cărunți cu glasuri discordante
Și lebede cu voci de depărtări.

Pășii și eu poiana cu sfială
Tot aruncând priviri în jur timid,
Urme de basm din era ancestrală
Cu schiuri paralele le închid.

Pe-alăturea trec zmeii după apă,
Bărboși pitici descântece zidesc,
Iar pajurile penele își scapă
Pe-acest tărâm de-argint și românesc.

Poate că mie totul mi se pare,
Dar nu vreau a lovi rațional

451
Într-o poveste fără apărare,
În muzica pădurii de cristal.

Neînfricat trec prin această Țară
Trăind cuvântul ei miraculos
Măcar că nu-s ființă legendară
Și nu voi deveni vreun Făt-Frumos.

Presimt de-acum că voi veni acasă
Și de voi spune basmul din zăpezi
Îmi va răspunde-o voce serioasă:
„Mai cugetă. Nu în aceea crezi!”

Îmi șerpuiește-un gând:„Ține în taină –
Valoare-i  azi minciuna din roman,
Mai bine înțelept, ascuns în haină
Cată cu ochii cerul în tavan!”

Dar am văzut pădurea argintată!
Am salutat stejarii de la porți!
Când basmul se trăiește nu o dată
Nu poți  să crezi  că bourii sunt morți!!!

Șablonul strangulează Poezia
Nedându-i voie să se-nalțe-n sus
Și cel ce își ucide Fantezia
El  Frumusețea sa la zid și-a pus.

Azi  mitul  izgonit e de la inimi,
Vrăjmaș chiar serios e anunțat, 
Oameni se trec din nimeni în mai nimeni
Redevenind modelul calculat.

Ei au ucis în sine Miorița
Și fiii lor mai pământești rămân
Dându-și capacitatea și silința
Să-și șteargă chiar și urma de român.

Lor li se pare că sunt altă lume
Și-alte popoare le vor da un preț,
Ci cei ce nu au suflete și nume
Nu merită mai mult decât dispreț.

Știind că mulți gândi-vor despre mine
Cu duritatea crucii-n cimitir,
Eu îndrăzneț anunț, fără rușine:
Povestea o iubesc și o admir.

452
Mă-ncântă melodia din dumbravă,
Eroiii mitologici și pletoși
Și plăsmuiesc cu basmele-n voroavă
Întinerind  copiii-mi serioși.

Posibil, că mi-or spune minți istețe
Că nu scriu iarăși despre  Dumnezeu,
Dar, Doamne,-Ți mulțumesc de Frumusețea
Ce-ai înflorit-o  în poporul meu!!!

453
 Devizul

M-am lovit la un picior …
Mamă, ce mă doare !
Am un gând liniştitor :
Pe Isus mai tare !

M-a brâncit un hojmălău 
Vrându-mi supărare ,
Am zâmbit : Ăsta nu-I rău :
Pe Isus mai tare !

M-amăgi un bişniţar
Cu o burtă mare :
“Fleacuri – zic – nu e amar -
Pe Isus mai tare !

M-a bârfit amicul meu ,
De stau în stupoare ;
Am oftat : De greu e greu –
Pe Isus mai tare !

M-a stupit un venetic
Cu dispreţ şi-oroare …
Şi-am scrâşnit : Nu e nimic -
Pe Isus mai tare !

M-au vândut hoţii de sus
Cu pământ şi Soare ;
Am gemut : Dar pe Isus ?
Pe Isus mai tare !

Doamne,–n viaţă de mi-i dat
Să-am în chin scuipare,
Dă-mi devizul neapărat :
Pe Isus mai tare !!!

454
 Diferenţa zborului

Prin razele în scăpătare
Şi-n  viziunile de stol
Soseşte toamna zburătoare
Cu aripioare ca simbol.

O forfotire se petrece
În spaţiul aglomerat
Că răcoreşte  ploaia rece,
Idei că s-au înfierbântat.

Gornind cuvintelor sleite
Ce aspiraţii nu aud
Strigă cocoare răstignite
Pe zborul ducerii la sud.

Iar în pădurea de tăcere
Pe-alunecările de vânt
Frunzele prinse de cădere
Zdrobesc  visarea de pământ.

Fug păsări de poemul iernii
Ce-a pune dragostei zăvor
Şi-şi risipesc arborii pene
Din toate aripile lor.

Învolbură  înaripaţii
Opinii într-un iarmaroc
De la poveştile de spaţii
La basme fără de noroc.

Unii spre stele se ridică
Şi orizonturile-nving,
Iar alţii, zgribuliţi în frică,
Mătănii scârţâinde frâng.

Se despăţeşte-o toamnă-ntreagă
De la zenit până-n străfund
În cei cui Viaţa le e dragă
Şi-n cei de Viaţă ce s-ascund.

Primii în ceruri se înalţă
Şi, necătând la vijelii,
După Credinţa în Speranţă
Adună clipe de vecii.

455
Ceilalţi în spaimă de-nălţime
În spuma spuselor de jos
Îşi irosesc din prospeţime
În jalea fără de folos.

E echivocă-nţelepciunea
Târâtă-n jos, trăită-n sus:
Arată toţi amărăciunea
Înspre itineraru-opus.

Dar  unul, însă, numai creşte,
Alţii din existenţă scad,
Oricine se  îndreptăţeşte -
Că se înalţă ori decad...

Credinţa tuturor ni-i dată,
Iar  poezia de culori
Ne-ncântă-n toamna-naripată...
Depinde încotro doar zbori!

456
 Dimineață

 Când ne-om prelinge înspre zori
Ca lacrimile de pe față
Vom fremăta ca și cocori
Împrospătați de dimineață.

Din umbre înălțați pe rând
Purtând cuvintele Iubirii
Ne-om potoli  cum, pâlpâind,
Argintă  roua trandafirii.

Odinioară-ntemnițați
A întunericului crâncen
Vom sta în Dragostea de frați
Ca durabilitatea stâncii.

Uimindu-ne că am putut
Hotarul nopților să trecem
Să asistăm la început
De zi în universul rece.

Cărările de peregrin
Ne mai îndeamnă-n inerție,
Iar amintirile devin
O notă de melancolie.

Dar înțelegem c-acel greu
E-abandonat pe veci în urmă,
Că-nsămânțați de Dumnezeu
Am încolțit acum din humă.

Îngenunchea-vom pe pământ
Și, poate, chiar n-om da crezare
Că noi suntem acei ce sânt
Lăstarii Vieții viitoare.

457
 Din arca lui Noe...

Din arca lui Noe plecau animale
Perechi şi perechi cu izvoare şi râuri la vale...

Din arca lui Noe păsări zburară
Pereche, pereche cu vânturi şi seară...

Şi oameni ieşiră - pereche, pereche
Cu umbre din lumea cea moartă şi veche -

Poduri la râuri au pus, aripe la vânt,
Drumuri au ros cu picioare-n pământ...

Căi şi cu râuri au curs înspre mare,
Aripele s-au pregătit ca să zboare -

Şi  trupul zbură  pe când duhu-a rămas,
Iar omul spre cer nu făcu nici un pas...

Plecară-animale... şi păsări s-au dus,
Rămase doar omul  nici jos şi nici sus.

458
 Din aşteptări şi din vegheri...

Din aşteptări şi din vegheri
Pe razele de Soare
Ţintesc albastre depărtări
Aripi  de zburătoare.

O veste buciumând din cer
Spre-oraşe şi spre sate
Despre ceriul Adevăr
Şi sfânta libertate.

Ţi s-ar părea supuse sânt
De-un ţel şi de-o dorinţă
Din forfotirea de pământ
Şi-o carte de credinţă;

Dintr-un palat înţepenit
Religii ce-l îngână
Vrei să te crezi mai fericit
Cu vrabia în mână.

Însă un dor, însă un dor
În piept nu vrea să steie
Tinzând spre azuriul zbor
Prin cânt de curcubeie.

Nedându-ţi pace ca să fii
În starea de găină,
Vrând ochii tăi în veşnicii
Să caute lumină.

Să treci şi tu un orizont
Din iarnă-n primăvară
Un monument măreţ şi tont
În urma ta să moară.

Să nu mai fii un cineva 
În ochii altor luturi,
Ci să te rupi cu-aripa ta
În proaspete-nceputuri.

Dar frica iar te-a-ncătuşat:
Ce-or zice, ah, ce-or spune
Şi-n huma ta, îngenuncheat,
Te-ngropi de la minune.

459
 Din bezna fricii

Prin crengi aripi își prinse vântul
Și tot le smulge de la ele,
Iar stele-și scutură argintul –
Argintul cade ca și stele.

Se leagănă umbre-n ninsoare
Că tot pământu-i nins de noapte...
Cine-a-nflori Iubirea oare
Prin fulguirile de șoapte?

E o tăcere mormântală
Ca-n racla neagră și săracă,
Pomii în fire de beteală
Ca și miresele se-mbracă.

În întunericul nădejdii
Pitite-s inimi și cuvinte
Și bezne, fluturând odăjdii,
Cern cu credințele de minte.

Prin case candele aprinse
Își tremură lumina-n frică
De suflete se-ngroapă-n vise
Și-n așteptare de nimică.

Un ger de groază încleștată
Lutul îl prinse-n amorțire,
Întunecimea înghețată
Înțelepciunea-i din orbire.

Ascunse sub aripa grijii
Ca bulbucirile de spume
Entuziasmele-n religii
Se vor stăpâne peste lume.

Pe-o cratimă soarta ți-o clatini
Câștigă dacă obiceiul
Și legile trecute-n datini
Versifică în voci de preot.

În falnica clepsidră-a sorții
Speranța cine va aprinde?..
Dar Viața, după miezul nopții,
A început să ne colinde.

460
Nu s-auzea pustiu de fraze
În predicile îndrăznețe
Când stele-clopoței din raze
Sunau cu glasurile Vieții.

Cuvintele Ei de lumină
Rup sufletele de minciună
La iesle orice om să vină
Și existența să-și depună.

Zori noi înalță Veșnicia
Din noaptea neagră-a suferinței:
Credința dăruie Pruncia
Prin lacrimile Pocăinței.

461
 Din toamnă în toamnă...

Din toamnă în toamnă cad frunze roșcate,
Din toamnă, din toamnă acest zbor le dor
Și vânturi se zbat căutând libertate
De pomi, încâlcite în crengile lor.

Din toamnă în toamnă pășesc zile calea,
Din toamnă, din toamnă porniri se petrec,
Iar lacrimi de arbori luaseră valea
S-atingă în tihnă-nălțimi de culbec.

Din toamnă în toamnă privirea se-mprăștie,
Din toamnă, din toamnă vise-au emigrat
Și parcă le-aud suspinând românește
Că nu și-au găsit fericirea-n alt stat.

Iar sufletul meu înapoi le îndeamnă
Să poată să-audă iar basmul frumos
Și ele se-ntorc bosumflate în toamnă
Jelind românește că-aici s-au întors.

Lor inima mea ce le poate propune? –
Nu are priveliști, foieli ori venit...
Din toamnă în cer mulțumi-o rugăciune
Că visele mele acasă-au venit.

462
 Două bătălii

Ninsoarea-aripele nu-şi strânge
În liniştire de poveste
Cu ochii argintaţi de îngeri
Din bătăliile celeste.

Mirozna gheţii ne dă gustul
Şi iz de zi aproape stinsă
Când orizontul se îngustă
Până la mâna mea întinsă.

În prăbuşirea asta calmă
Mă fulguiesc în jur arginţii
Uşori pentru-ai primi în palmă
Şi grei în dalbul conştiinţei.

Cuprinse-n spiritul căderii 
S-a sufocat orice visare
Că frăgezimea primăverii
Poate  pătrunde prin ninsoare.

M-apleacă palidă surparea
Că bâjbâie cu teamă dorul
Pierzând şi ţelul şi vigoarea
Când eu mă simt ca trădătorul.

C-am dat Credinţei ca să cadă
În fulguirea asta oarbă -
Cat mărţişorul prin zăpadă
Ce l-am gătit de-a fi podoabă.

Fu împlinirea-aşa aproape
M-am fâstâcit în blânde friguri...
Cum am putut să dau să-mi scape
Ca cele două cucuriguri?

Pot pierderile să se uite
Pierdut de-oi fi-n noaptea mulţimii
Căci câte inimi azi sunt mute
Pentru simbolul prospeţimii.

Unde-aş putea s-aştept cuminte
Îmbobocirile de muguri
Cu-ncredinţările din minte
Stând lângă dans săltat de ruguri.

463
Să-ntâmpin hâtru înflorirea
Cu firea-ntreagă şi isteaţă
Actoriceşte mulţumirea
Jucând-o scenic pentru viaţă.

Voi râde-atunci de lupte grele
Ce le-am purtat cu sine-n suflet
Împodobit cu zeci de stele
De faptele făcute-n umblet...

Dar e exclus – eu nu am dreptul
Să întru-n piesă, pur şi simplu,
Deci n-am s-o fac pe înţeleptul
Pe Calea mea ce mi se-ntâmplă.

Îngenuncheat cat prin troiene
Un mărţişor ce-l risipisem
Păstrându-l toată bezna iernii
În doruri albe şi prin vise.

Iar lacrima-ngheţată bate
Căzând în ore ca în clipe,
Când degetele degerate
În lături dau frânturi de-aripe.

Şi i-am simţit apoi căldura
Din ţipete de vieţi înfrânte
Că încălzeam locul cu gura
Târându-mă nebun pe pântec.

Până-i văzui blânda lumină,
Dar nu puteam să-mi scutur plânsul:
Cum socoti mintea-mi haină
Să fac bijuterii dintrânsul!

Fricos să-l pierd încă odată
Găsesc un loc pentru-al ascunde
Nu într-o fire înălţată
Ci în smereniile profunde,

Cu mâinile ascunse-n haine,
Cu faţa aburind de udă,
Fără de masca pentru taine
Bătută de omăt cu ciudă.

Aşa şi voi păşi furtuna
De slăbiciuni şi de iluzii,
Bătut cu fulgii de minciună

464
Şi peste ochi, şi peste buze.

Arginţii ca idei supreme
Vin  şi uşoară li-i zburarea,
Dar prăvălirea-i  - cum ar geme 
Un suflet ce-a pierdut iertarea.

Văd – primăvara-mi reînvie
În flori, în păsări şi-n lumine...
Cad fulgi de zbor din bătălia
În ceruri dusă pentru mine.

465
 Două dorinţe

Furtunile de primăvară
Ce-n înflorire dau tăios
Aduc ţărânei vlagă iară
Împrăştiind floarea  pe jos.

Pentru-o deşertăciune stearpă
Ce-ar însemna mai cu valori:
O inundaţie de apă
Ori un potop frumos de flori?

Ci apele sunt prea banale
Pentru ambiţii de nălţimi – 
Şi ceri ninsoare de petale
Ca să momeşti în ea mulţimi.

Poporul vine, se încântă
De fragedele frumuseţi
Şi, ţupăind pe ele, cântă
Că sunt atâta de isteţi.

Dar Soarele lovi în soarte
Care pe jos s-au prăvălit
Ninsorile s-uscară toate
Lăsând doar un pământ zbicit.

Mulţimea-a fost şi este gloată –
Ea n-a iubi nicicând pe viu:
Ţi-a da scuiparea înfuriată
Lăsându-te cu-al tău pustiu.

Vei fi mai singur de cât fusei
Căci cum n-ai trage şi vei da
Toate hâtriile-ţi propuse
Cu tine şi vor rămânea...

Ci dacă vrei să ţi se-nmoaie
Sufletul tău pietrificat
Tu cere de la cer o ploaie
Să îţi omoare-al tău uscat.

Nu se va repezi la tine
Nici o sămânţă de norod
Căci cine-ar vrea să vină, cine,
Pe-o ţarină plină de glod?

466
Un suflet dacă va alege
Că tu de lepădat nu eşti
Te-ar ferici şi, se-nţelege,
Ai vrea şi tu să-l fericeşti.

Vei tinde înspre el cu lutul
Adus de apă în simţiri
Şi vei afla cum începutul
Îţi dă dureri de răsăriri.

Te vei uimi că cresc din tine
Lăstari gingaşi, mlădiţe noi,
De la furtuna de lumine
Vor cere ploi şi ploi, şi ploi.

Când noaptea-a fi să se doboare
Spre răsăririle de zi
În razele sfinte de Soare
Cu mii de flori vei răsări.

467
 Dragostea frăţească

Unde fraţii în frăţie
Nu s-adună, ci trăiesc
O cerească bogăţie
Ei în suflete primesc.

Este Dragostea frăţească –
În Ea numai eşti creştin
Şi Cuvântul să vestească
Poate-n inimă deplin.

Dragostea de fraţi nu sună 
Ca chimval gălăgios –
Un Păstor e-aici, e unul:
Duhul Sfânt a lui Cristos.

O Iubire nu se-nvaţă
În cântări şi cuvântări,
Ci Părintele în viaţă-o
Toarnă-n sincerele stări.

Pe şosele se trec gloate
Tot  cu cântece de gât
Ei nu au sinceritate
Iar Iubire nici atât.

Frate, soră în Iubire
Suntem binecuvântaţi
Fericiţi în mulţumire
Şi în Dragostea de fraţi!

468
 După Isaia 55:10-13

Precum ploaia şi zăpada
Tot pământul îl adapă
Să adune multă roadă
Cel ce seamănă şi sapă,

Curge-n inimă Cuvântul
În pustie turnând Viaţă
Semănând  întreg pământul 
În Credinţă şi Speranţă.

Dragostea e-a Lui putere,
Iar povaţa – e Lumina;
Fierea se preface-n miere
Şi azur devine tina.

Unde-i spin – e chiparosul,
Unde-s mărăcini – e mirtul:
Înfloreşte tot frumosul
Şi dispare tot urâtul.

469
 După psalmul 44

Am prins trecutul nostru povestit
Cu prăbușiri și înălțări de glorii
Pe când părinții l-au istorisit,
Prin file răsfoite din istorii.

Și-am înțeles – milenii că aici
A stat poporul nostru-n neclintire
Măcar că-l potopiră venetici
Cu care și mai care a lor oștire.

Și dacă doar cu sabia-ar fi stat,
De nu ar fi avut deloc Credință
Nimic din noi nu s-ar mai fi aflat,
Pierduți fără de umbră din sămânță.

Dar, Doamne, Tu ai stat cu brațul Tău
Și ne-ai ferit străbunii de la moarte,
Ca astăzi fericit să am și eu
Din bogăția Țării mele parte.

Să mai vorbesc și-acum în limba mea,
Cântul să-l văd în mine cum doinește
Și, Doamne, ca să plâng în fața Ta
Să pot și astăzi eu în românește.

Acele vremuri, însă, au trecut
Și-n amintiri ecouri doar răsună 
Că azi românii noștri-au priceput
În vrajbă să se fiarbă împreună.

Oricine pizmuiește prin vecini
Și, bestial disprețuindu-și ramul,
Unul în altul asmuțesc străini
Ca ei, râzând, să căsăpească neamul.

Gunoaie venetice huzuresc,
Iar noi ne lingușim pe lângă dânșii!
Nesocotind tot ce e românesc
Ne mai dorim să fim tot noi deplânșii.

Ne-ncalecă necaz după necaz,
Iar macra noastră tremură de ură...
Tu, Doamne, tot același ai rămas,
În cine oare noi ne prefăcurăm?

470
Bineînțeles strămoșii nu aveau
Case de rugăciuni - care pe care,
Cu arcul și cu plugul se rugau
Și inimi le erau ca și altare.

Nu-și arătau Credința cu Scripturi
(De fapt, ei nu știau nici să citească),
Dar, uite, că minciuni n-aveau în guri
Și în purtarea-așa de omenească.

Furnicărește astăzi un popor
Spumos zicând că el e în Lumină,
Că România nu e țara lor,
Că țara lor prin nouri îi suspină.

Dar asta nu-i încurcă, pe români
Să-i mâne ca pe oi la abatoare,
Smulgându-le din suflete haini
Toată-omenia ce le-a fost în stare.

Le seacă chiar și urmele de voci
Prinzându-i și mulgându-i ca la strungă...
De fapt, i-au prefăcut în mormoloci,
Dar i-amăgesc că prinți or să ajungă.

Când ei, sărmanii, nici nu pot a fi
Cu Dumnezeu măcar și pe o clipă,
Iar mincinoșii cu oricare zi
Averile mai mult și le-nfiripă.

Ușor e să-L iubești pe Dumnezeu
Când El îți dă profit și bogăție,
Dar, iată, să-ți stimezi vecinul tău
Cam nu te răspândește-n gămălie.

„Noi frații ni-i iubim!..” – strigă făloși
Neascunzând în port fățărnicia...
De-s ticăloșii-aceștea curajoși,
Ce poate să aștepte România?

Când domnii care spun că-s cu Isus
Sunt mai scârboși ca furii din temniță,
Cum să-mi ridic privirile în sus
Și să mă rog de neam cu stăruință.

Dar, Doamne, Tu mă știi așa cum sânt
Și vezi că n-am cuvinte mincinoase,
Te rog, Isuse, pentru-al meu pământ

471
Să fie tot în inimi luminoase.

Ce-și pierd din minți și pizme și hâtrii,
Vrând să se depărteze de rușine...
Dacă și Tu, Isuse, nu ne știi
Cine să ne ajute nouă, cine?!!

472
 Duşmanul

Eu mi-am văzut dușmanul meu
Pe care l-am urât mereu;
Atâtea zile,– atâtea nopți
Îl trimiteam cu gându-n morți -
Era dușmanul meu urât
Pe care l-aș fi strâns de gât
Să-i storc cu ură și în pripă
Întreaga viață cu-orice clipă...
Dar l-am văzut cu ochii stinși
Înconjurat de câțiva inși
Cu pumnii ce-l ținteau acum
Să-l tăvălească-n praf de drum,
Să-l facă într-un boț de glod
Fără putere, fără rod.

Strigai deodată fără minți:
”Băieți, vă rog să stați cuminți!
Nu îndrăzniți să dați în el:
De s-a afla așa mișel
Îl voi lovi cu ură eu
Iar pumnu-mi este dur și greu.”
Flăcăii când m-au auzit
S-au minunat, ei s-au uimit:
„Ce ai cu porcul ist urât,
Ce n-are față,ci doar rât?
Parcă îţi este-al tău dușman
Pe care îl urăști nu-un an!
Cum poți să dai tu ajutor
L-această coadă de topor,
S-o aperi cu onoarea ta
Când știi ce e jigodia?”

”Da, poate l-am știut mișel
Acum s-alăturea de el.
L-oi apăra cum voi putea -
Aceasta e credinţa mea.
Când de aici el va ieși,
Poate că iar l-oi dușmăni...
Dară acum să nu-ndrăzniți
În el nici unul să loviți!

Dar cât cu ei pe vorbă stam
Când mai puțin mă așteptam
Dușmanul meu din loc zvâcni,

473
Cu pumnu-n față mă lovi,
În praf de drum eu am căzut,
Pe mine cale și-a făcut,
S-a smuls din cerc – el a țâșnit
Și a fugit, nefugărit.

Atunci cu toți au râs scandat,
Din praf de mâini m-au ridicat:
”Ce vei mai spune, frate bun,
De-această râie, d-ist tăun
De porcu-acest fără hotar,
Poate mai vrei să-l aperi iar?"

Dar eu am zis fără alean
”Nu - el acum iar mi-i dușman
Și iar voi vrea să-l țin de gât,
Și iar mi-a devenit urât,
Dar mulțumesc lui Dumnezeu,
Că nu-l lovii în față eu.”

474
 E minunat să fii creştin!

Ce minunat că-n Viaţă sunt creştin!
Că Dumnezeu mi-a dat şi-mi dă Credinţă
În poezia traiului senin
Mi-e binecuvântată-a mea fiinţă.

Nu sunt un bocitor de Cale grea,
Doar orice zi-i mai proaspătă, mai nouă
Şi-i mai matură fericirea mea
Stropită cu-a Cuvântului Sfânt rouă.

Tot mai şi mai departe de-orice rău
Cu toate şmecheriile-i propuse...
De mi-a fost greu – odată mi-a fost greu:
Tot timpul pe Isus cât nu-L ştiusem.

În toate-atunci aveam doar nenoroc
De-mi blestemam cum anu-aşa şi clipa...
Acum, trecut prin apă şi prin foc,
Îmi văd tot mai puternică aripa.

Nu pot să mă învăţ să nu mă mir
Cu inima, cu firea şi cu duhul:
Isuse,-n Tine zbor, visez, respir,
Că mi-eşti Lumina, Dorul şi Văzduhul!

475
 E minunată durerea de-a trăi

                    ***
Durerea de-a trăi şi vieţui
E minunată  totuşi  să vă spun eu,
Decât să-ţi târâi traiul ista şi
La soarta ta ursuză te-i supune.

Poţi să îndreptăţeşti norocul tău
Ori nenorocul, ce te scuipă-n soartă
Când vei ofta:”Of, mamă, ce-i de greu!”
Ori chiui veselia ce te poartă.

Dar asta-i pur şi simplu doar un fon
Care se schimbă ca o zi cu-o noapte…
Şi trece traiul tău de patefon
Până ajungi cu trupul tău în moarte.

E tot! S-a terminat! La cimitir
Soarta ţi-i pusă cam zgârcit pe cruce.
Vor trece ani în urma ta în şir
Ca alte cruci în juru-ţi să-mbuluce…

Eu moartea mi-am pierdut, când am murit,
Învăţ acum Viaţa cum se doare
Căci soarta mea demult m-a părăsit
Ori eu am părăsit-o în uitare.

Acum sunt ocupat de lucruri noi:
În viaţă cât aduce răul fiere,
Cum doare o minciună, un gunoi,
O pizmă, o prostie ce durere-i.

Durându-mă mă curăţ de dureri,
Rupând din sine-oribile  izvoare…
Da, uneori, rămân fără puteri
 De nu mai simt Viaţa cât mă doare.

Dar iar mă-arunc şi iar mă-aduc cum sânt
La Medic ca din boale să îmi taie
Şi operat sunt prompt de Duhul Sfânt,
Ce îmi tot scoate straşnicele zoaie.

Iar Viaţa mea-i mai liberă pe zi
 Ce trece înspre ziua viitoare,
Lângă dureri mă-nvăţ şi a simţi
Ce-i Fericirea, care-i tot mai mare.

476
Ce-i Libertatea  care duce-n cer,
Ce este Zborul înspre veşnicie,
Cum se respiră larg un Adevăr
Şi Dragostea cum creşte tot mai vie.

Eu nu am când Viaţa a-mi gândi:
Ea trece din minune în minune!..
Durerea de-a trăi şi vieţui
E minunată  totuşi să vă spun eu!

477
 Ecou de primăvară

Poate-s ecou din vremi trecute
Când eu, în toamna de afară,
Caut sub frunzele căzute
Un început de primăvară.

Ar râde orice om:„Țicnitul!
În loc să întâlnească iarna
Îndreptățind îmbobolitul,
Visează prin gunoaie goarna.

În față-s spulbere barbare
Urlânde în regatul gheții
Și înălțimi strălucitoare
Ce ni le-or dărui nămeții,

Îs întristări la gura sobei
De-o viață rece și pustie
Și proslăvirea garderobei
Ce s-ar opune-n vijelie.

Iar scormonirea pe sub frunze
E-o biată îndeletnicire
Precum în șopotiri de buze
Crezi o poveste de iubire.

Ci limbile sunt mincinoase
Că îți oftezi apoi eroarea
Când din cuvinte veninoase
Ți s-a aprinde supărarea.

Iar comportarea ta naivă
Vei judeca-o cu asprime
Îmbogățindu-ți în arhivă
Colecția de antonime...”

Am amintiri de cicatrice
Ce spre franchețe nu m-animă,
Dar cine-i tare de cebrice
Atât de singur e în stimă.

Ecou din timpuri precedente
Sub frunze cat să-mi deie lutul
Nu-un început de accidente
Ci-al primăverii începutul.

478
Parcă-aș deschide încă-o ușă
De la o frică invalidă
Să dau de colții de brândușă,
Dar nu de colții de aspidă.

Găsind prin frunze-așa minune
Voi astupa-o de-ochi de hoață,
Dar numai după ce-i voi spune:
„Fii binecuvântată-n viață!”

Parcă-aș fi ignorat o moarte
Tăiș ce-și subțiase gura
Când din noiembrie în martie
Mi s-aruncă căutătura.

Peste hotarele ideii
Speranța-aripile-și întinse:
Aud cum cântă ghioceii
De sub frunzișurile-mi ninse.

479
 Ecou dureros

Măcar că rana-i vindecată
Semn îţi rămâne-o cicatrice...
O amintire încruntată
Vrea fericirea să mi-o strice.

Ţintindu-mă cu ochii galbeni,
Rângeşte gura sa de spume:
„E bine omul ca să aibe
Trecutul pur cu tot cu nume.

Îţi mai dezgropi încă prin minte
Ce fapte făureai greţoase
Când petreceai nu prea cuminte
Atâtea zile păcătoase.

Îi fi pătruns azi de lumine
Şi îndrăzneţ eşti în privire,
Dar totuşi frică ai de mine
Cum şi o mare neiubire.”

Eu ştiu – am fost iertat de toate,
M-a-mbrăţişat când Pocăinţa...
Dar, uite, câtă răutate
Îmi tulbură şi-acum fiinţa.

Părintele nu va mai cere
Pedeapsa celor săvârşite,
Ci, iată, singur n-am putere
Să-mi iert purtări nesăbuite.

Trecutul poate să-mi mai strige
Dreptatea lui necruţătoare...
Şi cicatricea încă frige,
Chiar dacă rana nu mai doare.

480
 Ecouri mioritice

Când mă însor cu-a lumii-mpărăteasă
În orice seară-n mine cade-o stea...
Suita cea mai mândră şi aleasă
Vine buluc, buluc la nunta mea.

Când Luna și cu Soarele-s cununa
Cu brazii și păltinaşi nuntaşi fiind,
Iar păsări-lăutari ne cânt întruna,
Stele-făclii pe toţi iluminând.

Dar cade steaua-n vine şi în sânge,
Iar frământări de viaţă viscolesc,
Eu mă trezesc c-am început a plânge:
„Ce nu-mi laşi bucuria  să nuntesc?

Priveşte ce frumoasă mi-i mireasa
Şi musafirii nunţii ce-s aleşi.
De ce îmi chinui sufletul şi casa,
De ce în pace nu vrei să mă leşi?

Eu, parcă, nu pot fi o Cătălină
Şi nu te chem, precum  nu te-am chemat,
Deci lasă-mă să-mi savurez lumina,
Îngăduie-mi să fiu azi împărat.”

Ci ea mă smulge din alaiul nunţii,
Mă duce nu ştiu unde, nu ştiu cât,
Văd de departe se înalţă munţii,
Iar codru-n ei adoarme lniştit.

Privesc în zare - marea unduieşte
Şi stelele în cer, departe, ard,
Iar steaua-n mine iar se prăbuşeşte
Şi eu cu steaua-ntotdeauna cad.

De unde-mi vine steaua căzătoare?
De ce mă trage veşnic  spre căderi?
Şi unde mi-e cununa de la Soare?
Şi unde e mireasa mea de ieri?

M-am zguduit cu zarea dimineţii
Și nu-nțeleg nici absolut nimic
Când iar pe drumu-abrupt şi-ngust al Vieţii
Din steaua mea căzută mă ridic.

481
 Edificiul "Agapa"

De pe stradă  întrai  într-un zgârie-nori
Şi păşii prăfuit pe luxoase covoare...
Nici un suflet...  Ţipenie... Doar uneori
Se aude-ascensorul  care dă  să coboare .

Coridoarele negre  cu pereţi şlefuiţi
Mă îndeamnă-a păşi  să le aflu misterul...
Dar unde sunt oamenii :  la noii veniţi
Să le fie  în casa aceasta  reperul?

Cabinete-n uşi negre  de abanos
Cu tăblii lucitoare tresărinde-n lumine,
Ce purtau denumiri haşurate frumos
Indicând  înăuntru  respiră cam cine.

Pe o uşă citesc uşurat : ”Uşier ”
Am bocănit   cu pretenţii de stime
Şi cu un  „Se poate ?” mă linse-i pe păr -
Deschise-i,  întrai...  dar acolo nu-i nimeni !

Pustiu.   Nici un suflet.  Văzduh înlemnit.
O muscă din linişte  moale  mai muşcă .
Doar haine pe scaun   aranjate-ngrijit ...
Dar unde s-a dus  uşierul  gol-puşcă?!

Bătui într-un alt cabinet  şi-am cătat:
Însă numai  haine-atârnate pe scaun...
Atunci ascensorul  să cate-am rugat
Alt cat  unde-n  haine  un  om  ca să caut.

Milos, ascensorul mi-a dat alt etaj -
O sală   în care ganguri s-adună...
Şi nimeni.  Ţipenie.  Nici chiar un miraj.
Doar liftul ceva parcă-ar vrea să îmi spună.

Citii pe o uşă :  ”Ascultător ”.
Bătui  şi-am întrat fără jenă fricoasă:
O cameră goală, un vis  fără dor 
Şi haine pe scaun , şi haine pe masă .

„Ascultător” - pe-altă uşă citii ...
Parcă aud  cineva cum vorbeşte...
În uşă emfatic   eu bocănii  –
Deschise-i... Doar haine. Muţenie de peşte .

482
Chemai ascensorul   ce mi-i ca amic
Şi el pofticios  îşi deschise iar gura 
De iar mă repede  din golul nimic
Mai sus şi mai sus  să-mi ridice făptura .

Aud - parcă cântă  un cor undeva -
Dădui de-nţeles  că acolo îmi place.
Liftul îşi cască  iar larg gura sa
Şi râde tăcut.  Doar  râde şi tace .

Cântă corul acolo.  Alerg căţeluş 
Ce se gudură jalnic  supus la picioare,
Am dat de o uşă-mbrăcată  în pluş :
„Cor ” striga prompt  o tăblie mai mare .

Am bătut sfiicios ,  iarăşi părul mi-am lins
Şi deschisei cuminte uşa plină de taine ...
Dar... tăcere.  În sală nu e nici un ins!
Iar pe scaune-s  haine... şi haine... şi haine!

Alergai îngrozit  la prietenul meu :
„Ascensorule, du-mă, te rog, mai departe !”
Am ieşit .   „Diacon ” scrie - am deschis uşa greu –
Doar haine şi mobilă...   nici o  vietate .

Mai departe gonesc ascensorul  nebun.
Deschid uşi :  ”Presbiter ”„Episcop”  şi alte -
Doar haine şi haine  ce nu râd şi spun,
Răstignite pe mese, pe speteze-atârnate.

Iată-a spus ascensorul :   „Mai mult nu mai pot!”
Mă scuipă obosit   pe-un covor de-alea rare,
Eu păşii   scărpinându-mi  de-amorţire un cot
Şi priveam împrejur   aruncînd nepăsare .

Am găsit cu-ochii-o uşă  ce stă ca un mal ,
Că,  nevrând,  mi-aranjai părul meu cu stupitul
Şi-am citit  cam cu frică : ”Păstor principal ” -
Mi-nghiţi garnisajul  întreg bocănitul .

Uşa-am dat la o parte...  atent... foarte-atrent...
Zâmbii.  Nu e nimeni. Doar haine frumoase.
Am şuierat  uşurel şi strident
Şi-am râs de aceste odăi găunoase .

Dar unde sunt toţi?  Poate că sunt răpiţi?
Dar hainele nu-s  aruncate în claie!..
Atunci unde oare sunt duşi sau porniţi:

483
La plajă, la doctor  ori, poate, la baie?!

Prietene bun,  ascensorul meu drag,
Te rog, du-mă, frate, mai bine  afară 
Să pot să păşesc  iarăşi liber  şi larg
Sub cerul albastru de primăvară !

Dar ce e? Un sunet ca clopot bătu
Şi ascensorul rosti :  „Ora mesei ”
O uşă  îndată   se desfăcu
Şi văd   de acolo...  în haine !-un om iese!!!

Trecu pe alături  fără bine a-mi da,
Doar ochii-l trădau că i-i foame lui foarte,
Iar ascensorul   l-a dus undeva
Nici prea aproape  şi nici prea departe .

Iar uşile  se deschideau scârţâind
De oameni ieşeau că în râs, câ în scâncet 
Şi liftu-i ducea că pe rând, fără rând 
Pe fiecare-ntr-un loc  să mănânce.

M-a prins şi pe mine  şi eu zăpăcit
Cu ochi de captiv  aşteptam cât coboară,
Iar apoi tăcut  iar din colţi i-am ieşit
Pe uşă :  afară,  afară,  afară!

O, Doamne,  în ce libertate mai sânt!
Isuse, ce scumpă-i acum libertatea!
Respir aer alb  între cer şi pământ,
Ascult şi Lumina , aud şi Dreptatea.

Dar ce e cu casa ce-n strai  poleit
Cu ziduri se-avântă de cer mai aproape ?
Pe-o firmă luxoasă  „Agapa „-am citit
Şi-am râs uşurat :„ Da-a, bune  „agape”!”

484
 Eliberare de teatru

Un artist primi rol pe prorocul Ioan.
Toată ziua-nvăţă rolul el cumsecade,
Doar în seară porni înspre casă buştean
De atâta tocit şi atâtea tirade.

Cum mergea obosit prin oraşul cu tei
Ce glumea în amurg cu luminile-i vesel,
De odată văzu că în jur farisei
Se primblau susurând lângă împărătese.

„Ah, Irozi peste tot! - mai în glas n-a strigat –
Pui de vipere voi doar cu măşti îmbrăcate!”
Dar la timp  omu-actor însă seama şi-a dat,
Că el nu-i în teatru, ci-i la libertate.

Până-acasă cuvinte în el au lovit
Că pe scară-alerga ca la, ori din incendiu
Şi-apăsă soneria atât de-ndârjit
Parcă ea ar fi fost de coşmar un remediu.

I-a deschis soaţa lui cu uimire în ochi:
„Ce-i cu tine?-ncepu probozirea să-nşire...
Însă el o văzu din baticuri şi rochi
Salomee ce-ar vrea capu-i mort să-i admire.

Iar tăcu strângând dinţii că sânge ţâşni
Din cuvintele care erau să ierupă,
În oglindă se-nfipse şi atent se privi
Să vadă de poate rolul ista să-şi rupă.

„Toporu-mi adu!” – porunci omul scurt
Şi obrazu-şi tăie fără grijă-i de locul...
Ioane, aici pasul tău s-a-ntrerupt!
Aici termină calea sa iar prorocul.

Iar soaţa-i a a râs, mulţămită de rod:
„Iubitule, eşti o fiinţă-austeră!-
Aşa mi-i plăcut  totuşi  răul Irod
Decât un Ioan fără de carieră!

Ce bine că nu-i acest om între noi!”
Bărbatul scăpa lacrimi rare şi calme:
Viaţa a câta s-a dus la gunoi!..
Iar ea-i spăla sânge din haine şi palme.

485
 Eterna creştere

În fericitele momente
Când dorul strigă împlinit,
Iar visele-ţi în monumente
N-au decăzut, n-au împietrit,

Trăieşti cu-ntregul împlinirea
Nemaigândind  ce o mai fi,
Doar simţi, alt dor, nemărginirea,
Cum ţi-l începe-a pregăti.

486
 Eterna întrebare

În setea de Credinţă al veşnicului dor
Părinte, eu la Tine vin fără  înconjor:
Fără cuvinte mândre ori plecăciuni mărunte,
Cu tot ce am pe suflet şi cu ce am sub frunte,
Cu veşnica-ntrebare: „Părinte, ce să fac,
Cu mai puţină frică  să-ţi fiu  mai mult pe plac?”

„Să te încrezi în Mine – iată a Mea dorinţă
În Viaţă şi Speranţă, în Dragoste, Credinţă,
Ca orice pas să-ţi fie şi trainic, şi frumos
În drumu-ngust pe care păşeşti după Cristos.
Cu cât mai sus urca-vei pe sloboda cărare
Tu vei primi putere şi binecuvântare,
Cu cât mai mult dorinţa  ţi-a fi s-ajungi la cer
Tu vei primi Dreptate, Iubire, Adevăr;
Cu cât vei fi mai sincer, neobstacol la lumine
Mai multă mulţumire Eu voi avea în tine!”

487
 Eternul nou

Cum ne-amintim trecuta tinerețe -
În toamnă primăvara ne-o dorim,
Scrim poezii cu bucle blonde, crețe
Ca epitafuri pentru țintirim.

Trecutul este mort vrem, nu dorim noi
S-au dus plăceri, iubiri, destăinuiri
Ne-a mai rămas să sune doar o doină
Ce-o mai cântăm sfioși cu amintiri.

Din vremea obosită de afară
Cu ofiliri, cu risipiri, cu dor
Să evadăm din nou în primăvară
Noi aspirăm cu-un gând clocotitor.

Doar că ne amăgim cu o eroare
Avântul neoptimist și neînțelept,
Fiindcă ne visăm o repetare
Să vină cum în jur, așa și-n piept.

Pătrunși până în inimă de-o teamă
Cu frici de viitor ce ne dau ghes,
De  visele trecutul iar îl cheamă
Că e pășit de-acum și înțeles.

Și, poate-așa, n-om face vre-o greșeală
Ce-atâtea am făcut cât am pășit...
Dar va veni cu-ncetu-o oboseală
De caruselu-acest, necontenit.

Dacă în traiul tău nimic nu-i proaspăt,
Vei prinde mucegaiul și-n priviri –
Iar zile-or deveni  grămezi de hoaspă
Pe care-ncerci întruna să le-admiri.

Viața poate creștere să aibă
Când este nouă în oricare pas –
Un mâine-a fi-i dator irepetabil
Acelui ieri ce-n urmă a rămas.

Dorește-ți traiul bob gingaș de rouă,
Lăstar pornit să crească spre înalt
Și orice zi să-ți fie-o ziuă nouă,
Chemându-te mereu la alt asalt.

488
Căci dacă năzuiești o copiere
Cu neîndrăzneala drumurilor noi
Vei fi chiar și în sânul primăverii
Mai trist decât o toamnă-n glod și ploi.

489
 Eu şi cu eu...

                     ***
Eu şi cu eu stau adeseori seara la vorbă;
Fiecare cu-a lui – care trage în jos, care-n sus;
Ideile ard şi pocnesc ca lemnele-n sobă,
Iar eu când e vesel sau trist, când Eu fericit ori ursuz.

Adeseori Eu şi cu eu se sfădesc la cuţite.
Mai des ei în pace trăiesc şi chiar se susţin,
De timpul în unul din dânşii mai dă cu copite
Ei, protestând înfocat, chiar pe clipe se-mbin.

Apoi se aşează la sfat şi mult stau pe gânduri,
Cum ar dori să-l convingă pe celălalt „eu”...
Mie îmi plac perindarea serilor blânde,
Când ei se împacă ca fraţii şi nu se împroaşcă cu greu.

Aşa şi trăiesc între doi adversari şi prieteni,
Aşa şi mă-mpac când cu unul, când cu altul mă-mpac...
Dar mult, tot mai mult, se pronunţă iarna în plete
Şi des, tot mai des, mă întreb:
                                   „Cu dânşii ce-o să mă fac?”

490
 Eu ştiu!

Eu ştiu că primăvara o să vină
Atunci când ei 'i-i dat de a veni,
Iar Soarele va revărsa lumină
În orişicare început de zi.

Eu ştiu că după zi va fi şi noapte
Când stele voi vedea, de n-or fi nori,
Nu-mi dovedesc cu zise ori cu fapte
Că dimineaţa-i de la zori de zori.

Eu ştiu că viaţa mie mi-a fost dată
Cum fiecărui viaţa i s-a dat,
Că-am fost un mâncător de lapte-odată
Şi azi mă tot înalţ înspre bărbat.

Eu ştiu că totul este sub o lege
A Vieţii ce conduce-n Univers,
Iar fără voia ei, se înţelege,
Nu mi se va compune nici un vers.

Eu ştiu că trupul meu este o haină
A duhului şi sufletului meu,
Nu este pentru mine nici o taină 
Că tot ce-a spus, va face Dumnezeu.

Mai bine-o ştiu decât că primăvara
Se va începe iar la mărţişor
Şi-a răsuna în zări albastre Ţara
De unduindul bucium de cocor.

Eu nu cred – ştiu: m-a-mbrăţişat Cuvântul,
Viaţa mi-a schimbat-o absolut,
Deci nici nu-ncerc să îmi aprind avântul
Cu un entuziasm slăbuţ de lut.

Sunt în Cuvânt, Cuvântul e în mine,
Iar eu trăiesc în Viaţă mai precis
Decât o primăvară care vine,
Decât  ce-a fost pe lumea asta scris.

491
 Fabulă

Râgâind sătul norocul
La o umbră dormea porcul
Când prin somn sună un glas
De-i deschise ochiul gras:
Auzi că cineva
I-a da hrană mai ceva!
Se sculă şi se porni
Ca să poată al găsi –
Ca să-i dea pe săturate
Să se-ngraşe-n greutate.

         Morala.

Decât porc să vii la Domnul,
Mai bine termină-ţi somnul.

492
 Fântâna ori paşi spre sfinţenie

Pământul meu zbârcit îl dau în lături
Cu ranga, cu hârleţul, cu sudori;
Îmi scot ţărâna obosită-n pături
S-ajung la apa pentru fraţi, pentru surori.

Mai ţipă-o piatră de îmi freamătă tot trupul,
O rădăcină a mai sângerat...
Mă sap, mă rup, mă smulg însingurat,
Cum ar ieşi-n lumina zilei lupul.

Îmi scârţâie nisipul printre vine
Uscate ce trosnesc, se văicăresc,
Pe lângă groapă-n jur mă risipesc,
Trec trecători şi râd de mine-n sine.

La ape, înspre ape, până-n ape:
Bat, bocănesc, chiar plâng numai s-ajung,
Beşici din palme şi sudori îmi curg -
Altcineva nu poate să mă sape!

Îmi întăresc şi-mi căptuşesc pereţii
Ca nici un fir de piatră ori de lut
Să nu s-atingă-apoi de-a apei feţe
Ca iar să nu o iau din început.

Ca să-mi ridice-argila în lumină,
Un frate îmi veni în ajutor;
E parcă şi mai greu şi mai uşor:
El primul mi-a vedea murdara tină.

Iar se ridică-o vadră-n glod şi frică;
Murdar de clisă,-acel de-afară nu-s...
Oare ce-a spune fratele de sus,
Mai deşertând o vadră cu nimică?

Dar ce să fac? Eul încarc de jos,
Cinstit tot îl trimit spre-a lui privire,
Ştiu că nimic n-am ridicat frumos,
Dar sper – m-a-acoperi a lui iubire.

M-am adâncit departe ca un veac,
Pierzând demult şi Soare, Lună, stele,
Iar lutul în găleată îl încarc,
Iar scormolesc prin tainiţele mele.

493
Mi-nfing în mine ranga şi tot sun,
Mă biciuiesc, îmi pare, zeci de bice,
Aud un trecător:”Ce e nebun?”
„Ba nu, - răspunse fratele, - e sincer!”

E apă! Iată apa curge, plânge!
Ridică, frate, nu te speria,
Înc-o căldare plină-n lut şi sânge
Şi vars-o cu răbdare-n faţa ta!..

...M-am ridicat când seara-a dat să-nceapă
Şi un crepuscul chicotea ştrengar.
Eu mi-am spălat statura mea cu apă
Chiar lângă ghizd întinse-i un ştergar.

Am frânt o pâine peste el de ţară...
Gustarăm apa ce s-a limpezit,
Zâmbind fratele-a spus:”Nu e amară -
E dulce ca şi roua-n răsărit.

Acum te-or şti oameni la nimereală...
Alţi (sunt de ăştea) pot şi-a te scuipa,
Dar cel ce-i însetat în zăpuşeală
Va bea şi te va binecuvânta.

Vei da din sine apa străvezie
Fără de plată ori ca autograf,
Ci orice ciutură să poată să învie,
Să spele şi să cureţe de praf.

Poate că cumpăna va plânge ostenită
De-atâtea înclinări în jos şi-n sus,
Dar cât n-ar fugi lumea de grăbită
Va observa:”-I fântâna lui Isus!” 

494
 Fantasmă de toamnă

Toamna se urcă-n codrii-albaștri
Și-nfundă cărărui pustii,
Strângând   oftarea  de jugaștri
Le-o-nalță-n doine-aurii.

Cu  palma sa copacii cheamă
În buciumul de munți stânari
Ei fug cu pletele de-aramă
Și  zăngănire  de  stejari.

Vremea adie  busuioacă
Și conteni-n  culori și cânt,
Din notele  de promoroacă
Arbori  înalță  rugi  de-argint.

Noaptea își cerne stele, vise,
Pe frunze moarte cad păstori,
Mioare  plâng  zise prezise
Ascunse-n mirosul de flori.

De-a-nsăila  poteci de basme
Și de-a-ngropa  vise în dor
Mirese vin ca și fantasme
Pe dreptele de meteor.

Iar eu ieșii în ploi de stele
S-adun versetele târzii
Să pun în  cânturile mele
Nuanțele liliachii.

Ci mă-ntâlni-o dalbă mireasă
Care-a venit pe-o stea de foc,
De-mi povesti  că-n codru-o casă
Mi-a pregătit tihnă și loc.

Foșnind cu  iarba cea de toamnă
Îi spun  cuvântul arămiu,
Iar ea-n baladă mă-ndeamnă
Să-mi torn tot cugetu-argintiu.

Eu îi deschid al meu tezaur
Naiv ca mirele-cioban
 Și-i dau cuvintele de aur
Ce-i sună-n salbe de un ban.

495
Ea, înstelată,-n nopți  mă duce
Să nu mă pierd în zori de zi
De-a mă-nhuma-n  umbra de cruce
Unde-ntre ani voi nimeri.

O-ascultă gândul meu din fire,
O înțelege zboru-nfrânt,
Dar nu prind zare de  iubire
În lucitorul ei veșmânt.

Din noapte rugi  încep să cheme
Fără s-ajungă-n  epilog:
„Tu ești – i-am spus – azi  prea devreme -
În nopțile adânci  mă rog.

Sever îmi cere Duhul  firea,
Iar eu Cuvântu-n mine  cer
Să tot adaog  mănăstirea
Nu un  tomnatec lăicer.

Eu nu recit crezuri de carte,
Ci-o rugăciune viețuiesc
De-aceia tu te vei desparte
De la destinu-mi pământesc.

Eu te-oi urca-napoi în stele
Și te-oi lăsa să vrei să cazi
Prea strâmte-s drumurile  mele -
Te doare cetina de brazi.

Vrei tu, nu vrei – toamna  pe-alăîturi,
Trece de codrii  mei senini,
Neatinși de brume și omături
Țesuți de pașii peregrini.

Noaptea  pornește ca să cadă,
Zori trandafiri deschid din mers,
Te-ntoarce iarăși  în baladă
Să mă iubești cuprinsă-n vers.

De-acolo, toamnă logodită,
Fără sărmanul ciobănel
Ca și o filă-ngălbenită
Să mă țintești doar prin inel.”

496
 File de istorie

Stau lângă poarta neagră cu stâlpii de granit.
Ea mă invită-năuntru  și-i vraiște deschisă:
Istoria lumească pășește deslușit
În ochii mei prin buchii și prin vorbă nescrisă.

Ea geme, spumegândă, cu glasul strangulat 
De emoția care-i aduce-atâtea nume
Și își admiră-eroul pe postament plasat 
Ce are umbra mică pe pelerina lumii.

Eroii mai celebri, eroii mai călăi
Se-amestecă prin file  ca bobul și ca glodul,
Necăutând la ranguri  că sunt buni ori că-s răi
Sunt aranjați aicea  s-aplaude norodul.

E Hanibal mărețul cu-armata lui de foc ,
Suvorov - ucigașul de proprie oștire,
Iar Lermontov  și Stalin, Kotovski și cu Blok
Fac aliaje stranii  de te crucești de-uimire.

Aici e Alexandru acel nebiruit
Și Pir  ce își pierduse armata-n biruință,
Aici e Eminescu de lume obosit
Cu el călăul Lenin își are-aici ființă.

Bolintineanu, Byron  și chiar și Herostrat
S-mestecă cu Budha, Confuciu  și cu Blaga...
Arabi, mongoli -- popoare ce n-au trăit în stat
Se-nvălmășesc cu oameni ce viața-n lux li-i dragă.

O, ce mozaic sumbru... popor peste popor...
Călăul cu eroul, poetul cu tâlharul...
Iar  Rusul și Românul formează-aici un cor!
Încurci unde-i cinstitul și unde-i potlogarul.

Aici e Burebista, aici e Mohamed,
Aici e și Zamolxes, și Decebal superbul,
Iar Baiazid cu Mircea   și Ștefan cu Mehmed...
Continuă puhoiul ce merge-ncet , funebru.

Toţi  sunt aici... iat doară un nume nu găsesc,
Nu îi descopăr anii și nu-i citesc gândirea;
Aici, prin poarta sumbră a râului lumesc ,
Nu îl găsesc pe-acela  ce mi-a turnat iubirea.

497
Nu-l văd pe Domnul Isus,  nu-l văd pe Domnul meu,
Acel ce lecuirea mi-a dat din moartea clară...
Și-am înțeles - ce-i Hitler și ce e Deceneu,
Ei se găsesc aicea  c-au trebuit să moară.

Doar Isus este veșnic  c-a înviat din morți!
Azi ne arată calea spre cerurile sacre,
Ne-ajută cum să trecem în zbor pe lângă porți 
Ce te invit deschise în rândurile acre.

Istoria e moartă , căci e din ani trecuți.
Semințe îi sunt moaște, mumii și oseminte,
Se îmbulzesc doar nume a oamenilor muți
Într-un peizaj de ură, de lacrimi și morminte.

Isus e viu ! Istoria nu L-a primit la sân 
Căci El prezentul este în orșicare clipă;
Cum iudeu fusese, e astăzi și român ,
Purtându-ne în zare  un- zorii se-nfiripă.

Isus e viu ! Istoria e-o filă-n calendar
Sub pasul Lui gigantic din clipă de vecie...
Cum să vă spun vecia — eu nici nu am habar ,
Că-i prea prins traiul nostru de-a lumii mârșăvie.

Isus ne duce-n ceruri din lumea de mormânt 
În dragoste eternă cu fericiri și glorii 
Doar dacă nu vom crede în slavă de pământ
Și ne vom smulge-n viață din putrede istorii.

498
 Flori de măr

În patru puncte cardinale
E numai ger și doar apus,
Iar meri cerești cern cu petale
Din primăverile de sus.

Unde-ai privi e umbră, noapte,
Nădejdi cărunte prin ninsori,
Stele se-nvolbură în șoapte
Ce spun de-o Naștere spre zori.

În jur toți cântăresc desagii
Și cei mai culți, și cei mai mulți,
Prin viscole se-ndreaptă magii
Pășind petalele desculți.

Sună poeme în deplângeri
Că viață nu mai este-n trai,
Din înălțimi înalță îngeri
Vers nou cu vocile de rai.

O iarnă-n beznă, beznă-n iarnă
Cu brațele pustii de pom,
Iar cerul, flori de măr ne toarnă
Și-a cuvântat Cuvântul-Om.

În patru părți, din creste-n creste
Erau amurguri de mormânt,
Dar s-a născut ca o poveste
O Primăvară pe pământ.

Care-ncepuse Învierea
În orișicare lemn uscat,
Dându-mi Speranța și Puterea
S-ajung un om adevărat.

Ca Viața să mă nască-n Viață
Să îi devin Domnului fiu
Și cu Credința-n piept și-n față
Un frate în Cuvânt să fiu.

Ninge cu flori de măr pe-afară
Pe-un lut mărunt din veșnicii,
O infinită Primăvară
Purtăm în inimi de copii.

499
 Fratelui Dochim Cojocaru

Azi, bătrâne oştean, de-a şedea lângă tine dă-mi voie...
Nu pe mult – pe-un moment... după-aceia-oi pleca iar în drum;
Întrebări eu nu am, nu m-atinge nici o nevoie...
Pur şi simplu aş vrea ca să şed lângă tine acum.

Îţi e coiful boţit, dar luceşte de-atâta bătaie,
Scutul e cam pătat de atâtea cârpeli, şlefuiri,
Însă lama la spada ta îţi mai arde ca pălălaie
Şi e gata să stea pentru-onoarea Marei Iubiri.

Coiful meu e mai nou, iară scutul de are-o zgâriere,
Arde paloşul meu poate chiar mai nebun, mai aprins,
Dar, bătrâne soldat, de la tine primesc azi putere
De-a putea s-o păstrez încă Viaţa nu m-a deprins.

Spunem una  ori două despre orice ne trece prin minte,
Doar de lupte tăcând şi de armura noastră cea grea;
Drag bătrâne ostaş, mă asculţi liniştit şi cuminte,
Parcă eu aş putea ţie o-nţelepciune a-ţi da.

Ei... e timpul să plec şi mă scol fâstâcit de grăbire,
Strângem mâna-ndelung şi ne dăm sărutatul frăţesc,
Între noi iar va fi depărtarea din despărţire,
Dar şi Dragostea ce ne căleşte în trai ostăşesc.

Cine ştie de-om fi încă-odată aici împreună:
Dumnezeu hotărăşte unde-om fi noi pe mâine trimişi...
Frate, bunul meu frate, nu luptăm pentru rai ori cunună,
Ci de-aceia că-aşa anii noştri aici ne-au fost scrişi.

Iar prin juru-ţi eroi zbier cântările pentru palate,
Iar prin juru-mi mişei ce din gloate-şi făcură tain...
Pentru ce suntem puşi pe pământul acesta, măi frate,
Când se-nchin adunări la cel josnic şi celui hain.

Eu mai am întrebări, tu demult eşti răspuns la-ntrebare,
Eu vre-o grijă mai port, frământările tale-au rămas
În mulţimile luptelor  rătăcindu-se printr-o vâltoare
Neputând să te-ajungă-n viaţa asta fără popas.

Mi-eşti exemplu de-ostaş  care-şi face modest datoria,
Mi-eşti modelul de-a fi pe pământ un om credincios -
„Frate-aud - nu lua ca model traiul dat doară mie,
Viaţă altă tu ai, iar modelul e Domnul Cristos!”

500
Eu o viaţă-oi trăi. Dumnezeu m-a conduce-n Iubire
Şi va fi ca în Cale cunoştinţă să am de alţi fraţi,
Poate, freate iubit, te-oi vedea numai în amintire,
Mulţumi-voi lui Isus pentru oamenii Lui minunaţi.

501
 Fratelui Seva

Frate creştin, nu-ţi ştiu prea bine viaţa,
Biografia nu ţi-am studiat,
Dar ştiu că şi în Soare, cât şi-n ceaţă,
Cu tine pe vecie-s împăcat.

Noi chiar deloc nu semănăm cu firea:
Tu eşti mai puhav, eu mai deşirat,
Dar cum îţi întâlnesc voios privirea
Eu iarăşi ştiu – cu tine-s împăcat.

Iar viaţa ne desparte, ne înfruntă,
Tu vii acasă, eu sunt depărtat,
Dară de lumea toată se încruntă
Cu tine, frate, eu sunt împăcat.

În viaţă-s clipe rele cum şi bune –
Pot să greşesc, să-ţi cer să fiu iertat,
Dar parcă-aud:”Tu, frate, n-ai ce spune,
Căci eu cu tine-s veşnic împăcat.”

502
 Frăţia ni s-a dizolvat...

Ieşiţi din mijlocul ei, poporul Meu,
ca să nu fiţi părtaşi la păcatele ei,
şi să nu fiţi loviţi cu urgiile ei!
Apocalipsa 18-4.

Frăţia ni s-a dizolvat
Întemniţată în palate
Şi sufletele ne-au ţipat
Să naştem iar frăţietate.

Acei, lucrări ce-au preţuit
Pentru religii şi confesii,
Frăţia-apoi au ponegrit,
Că le-ncurca la noi succese.

Succese de-a „salva”  mai mulţi,
De-a face adunarea mare...
Dar gloata naşte oameni muţi,
Străini un' de-altul fiecare.

Gândind că ţelul ne-a uni,
Unirea –dragoste-a produce,
Au început a târâi 
Pe-oricine le cădea sub cruce.

Ci Dragostea nu s-a născut
Să ne unească-n una iarăşi,
Surori şi fraţi au dispărut
Redevenind, de fapt, tovarăşi.

S-au mulţumit carierişti
Căci e uşor s-ascunzi în gloată
Ochii hapsâni de ochii trişti,
Făcându-ţi pofta încheiată.

Cei ce visau să fie şefi
Urcară repede pe scară,
Mulţimile de diotrefi
Găsiră viaţa-aici uşoară.

Iubirea a pierdut din preţ,
Învăţătura-i luă locul,
Şi, iată, unul e-n dispreţ
Şi cu credinţa lui şi focul.

503
Grămezi foiră de lingăi
Brâncindu-se cu răutate,
Numindu-se „fraţi” între ei,
Iar pâra „dragoste de frate”.

Credinţa decăzu în crez,
Cu crezul apăru minciuna,
Expunerea pentru cirezi
Luă Cuvântului cununa.

Cât mai departe, tot mai rău
Şi nu gândim noi cum se cade :
Cum ne conduce Dumnezeu
Că noi din rău în rău decadem?

Celor ce slava le-a fost vis,
Îndreptăţesc căderea rece:
Isus, vedeţi că, ne-a promis,
Aşa, cumva, în rai vom trece.

În sinea noastră însă ştim,
Că n-om scăpa de judecată
Şi cu credinţe ne-amăgim
Născute printre minţi de gloată.

Că Dumnezeu este milos...
Ne va jeli, cumva-n grămadă,
Că pentru asta e Cristos -
Chiar toate să nu le mai vadă.

Noi ne prefacem al iubi:
Doar regulat venim în casă!
El pentru asta ne-a plăti
Cu rai şi-o viaţă mai frumoasă.

Ci orice suflet îngrozit
Ştie că asta-i aiureală...
Cândva de şcoală am fugit,
Să devenim şi singuri şcoală.

Isuse, iartă-mă, Te rog,
Că-mi sting Iubirea mea şi Focul,
Şi-o-nvăţătură de milog
Cu-ncetul cucereşte locul.

Porunca Ta-i să ne iubim –
Şi nu-i o altă-nvăţătură,
Ci nu să stăm să buchisim,

504
Cum ucigaşii Tăi făcură.

De nu-ţi iubeşti fratele tău,
Cum Ţi-ai iubit, Isus,Tu, fraţii
Nu te iubeşte Dumnezeu
Şi cu cântări şi exclamaţii.

Tot! Gata!Noi ne-am săturat
Să ne minţim cu-obrăznicie:
Pe-acasă iar ne-am adunat
Să naştem Dragostea-n Frăţie! 

505
 Fraţilor mei

Cât ne-om opri în drumurile Vieţii
Vom  înţelege-un lucru important:
Trecând pe lângă marginile pieţii
N-am risipit valoarea de talant.

Fiindcă am păşit pe-această Cale,
Dar nu am stat milogi şi am cerşit
Şi din decoloratele mantale
La tot pestriţul lumii am privit.

Nimeni  nu s-a dorit închis în casă
Ca mucegaiu-n inimi să ne dea,
Zi de era ori noapte-ntunecoasă
Noi am păşit cărarea ce chema

Spre-un mai azur, spre-o mai nemărginire
Lumina din lumină întâlnind
Nu cu cuvinte goale de iubire
Ci-n starea ei trăind şi respirând.

Nu ne-ncurcară roluri de pe scene
Unde te-nveţi ca să zâmbeşti frumos,
Iar singur în purtările obscene
Credinţa strangulezi pentru folos.

De-aceste vânzoliri cât mai departe,
Fără cărturării în legământ,
Nu am rostit cu buzele doar:”Frate!”
Ci fraţi am vieţuit pe-acest pământ.

De-aceia când ne-oprim câte odată
Să ne-odihnim la margine de drum,
Ne bucurăm – n-am îngropat talantul
În odioasa fală de duium.

506
 Frica

Sămânţă rea de buruiană
S-a aciuat încetişor
Şi-a izbucnit apoi pe rană
De m-a cuprins îngrozitor.

Povara ei cumplit mă-ndoaie,
Nu înţeleg cum a săltat
Ca și ciuperca după ploaie
S-a înălţat neaşteptat.

Îmi geme sufletul şi macră
Şi simt cum aerul mi-i strâns,
Iar viaţa-n existenţă acră
Din înălţime mi s-a stins.

Încearcă mâna să o rupă,
Însă mai mult rău a făcut –
Seminţe scapă ea şi după
Holere-n spini au apărut.

M-arunc bezmetic prin versete
Recit şi cânt mereu ceva,
Ci ca şi nuca de perete
Îmi sare-asaltul de la ea.

În groază-s inimă şi minte,
Mă doare-ntregul meu pământ –
Nu scapi de ea doar cu cuvinte
Ci doar cu Sânge de Cuvânt.

Întreaga fire mi se frânge,
Dar ruga-n Duh s-a ridicat
Şi Sânge, Sânge, Sânge, Sânge
Întreaga boală a spălat.

Îmi tremură carnea pe mine,
Dar cât de liber eu respir:
Isuse,-n slovele-Ţi - lumine
Nu încetez să mă mai mir.

De câte ori căzui în brâncă
Gândind că totul s-a sfârşit
Mi-ai spus însă:”Trăieşte încă
Multe mai ai de biruit.

507
Omoară răul din sămânţă
Şi nu-i da voie-a răsări,
Dar chiar de-l scapi din conştiinţă
Duhul Meu Sfânt te-a ocroti.

Te-a curăţi în duh şi vână
De orice umbre şi venin
Punându-ţi paloşul în mână
Să dai în răul tău din plin.

După oricare bătălie
Vei fi mai sfânt, vei fi mai pur
Şi pe cărarea noastră vie
Pasul ţi-a deveni mai dur!”

Eu am privit trecuta noapte
Cu amintiri ce-au mai rămas:
„Îţi mulţumesc, Isuse, foarte
Că mare frică am mai tras!!!”

508
 Gârliţe

Suntem în zodia-aşteptării
Cătând al traiului acord...
Plângânde gârliţe din ceruri
Cat primăvara înspre nord.

Cine le cheamă şi le mână
În dusul zborului ceriu
Când noi, cu soarta noastră-n mână,
Vedem avântul lor hazliu?

Privind săgeata lor din urmă
Ne par că-n orizont tot cad,
Iar noi cu coatele în turmă
Un locuşor găsim mai cald.

Unde privirea li se-ndreaptă?
Unde le-or duce zborul lor
Când încă n-au zidit o treaptă
Şi nimeni n-are-un mărţişor?

Să fii întâiul este bine
Ca microfonu-n mâini să prinzi,
Nu într-o goană de lumine
Fără de minte să te-aprinzi.

Să sai cu cuvântarea scrisă
Supusă pentru interes
În calea largă şi precisă,
Dar nu cu-un ţel neînţeles.

Care te duce nu ştiu unde,
Care-ţi aduce nu ştiu cât
Şi convenabil nu-ţi răspunde
La situaţia de sfânt.

Căci nu-nţeleg  ce este scara
Smerit la care ne-am supus...
Mă rog, şi ce că primăvara
Lumii întregi ele-au adus?

Doar  nu o fac cu socotirea
Cum este scris, cum este dat,
Cum târguieşte cu iubirea
Poporul nostru învăţat.

509
Şi ce de-o lume visătoare
În ceruri dragostea-a zâmbit –
Noi avem scaune şi stare...
Ele cu ce s-au pricopsit?

Şi observând că-a prins a ninge,
Iar oamenii s-ascund grăbiţi,
Ştirb ne zâmbim doară cu gingini
Neputincioşi, îmbătrâniţi.

510
 Geneză

La început a luminat Lumina!
O, ce abis greţos şi straşnic prezentam,
Cum îmi puţea a alterare tina!
Ce haos eu eram!

A doua zi mi s-a zidit Credinţa
Iar marea sub picioare am văzut
Şi-a fremătat spre infinit fiinţa
În sângele ceresc când am crezut.

A treia zi m-am întărit trupeşte:
Bolile-n vaiete m-au părăsit,
În sângele apos şi rece ca de peşte
O floare gingaşă a înflorit.

A patra zi mi-a apărut privirea
Deosebii de Soare - Lună, stea,
Am  început ca să găsesc Iubirea
Ca-n viaţă mai presus de-orice să stea.

A cincea zi aripi se frământară
De am aflat un început de zbor,
Am profeţit o nouă primăvară
Cu buciumândul strigăt de cocor.

A şasea zi tot eul se topise,
Iar noul om cu trăinicie-a stat,
Viaţa orice râpă-acoperise
Şi Apa orice moarte a spălat.

A şaptea zi omul cel nou ca frate
În inima lui Dragostea primi;
În tânăra şi-n veşnica cetate
Din lucru Duhul Sfânt se odihni.

511
 Ghioceii

Fu-i trimis la bazar ca să cumpăr ceva;
Mărţişoare-mi zâmbeau ca şi stele...
Dar de-odată văzui cum vindea cineva
Ghioceii în mici bucheţele.

Au ieșit ei din iarna cu gerul abrupt
Și-au putut întâlni primăvara,
Când o mână din traiul lor fraged i-a rupt
Să-i agațe-n podoabă bazarul.

Pe bănuţi mărunţei ni se vând vestitori
Ca şi robii cuprinşi în prinsoare
Şi reclamă le fac glasuri de vânzători:
„Cumpăraţi, cumpăraţi prima floare!”

Ghioceii priveau împrejur speriaţi:
Pentru ce au fost smulşi de la viaţă?!
Ce să facem, băieţi, voi de unde eraţi
Nu  ştiaţi – omenirea e-o piaţă.

Pentru-un mic bucheţel şi eu banul am pus,
Întristat mă întoarse-i acasă...
Dar soţia a spus: „Ce minune-ai adus!
Primăvara se-aşteaptă frumoasă!”

Am zâmbit cu dinţi strânşi  mulţămit şi bogat:
„Draga mea, primăvara ne vine!”
Şi văzui ghioceii cum capu-au plecat
Nedorind să privească spre mine.

512
 Glas de palme

M-au tot bătut străinii peste gură
Că înghiţii cu lacrimi şi cuvinte
De-am încurcat cântare şi arsură
Ţinându-le în inimă şi-n minte.

Mă dirijau atât de mult cu cnutul
De-am preferat singur să mă ascult eu
Vociferând cu mâinile ca mutul
Să nu se-audă gândurile-mi slute.

M-au învăţat o viaţă că-i ruşine
Aceea ce şi cum mi se pronunţă
De am vorbit atât de mult în mine
Că glasul năpădit mi-i de firuţă.

Ca lumea să nu fie supărată
De tunetul verbal din cerul gurii
Închisei limba mea în cazemată
Să nu-ngrozească graţia culturii.

Sluţit de zbiri am devenit un gâde
Cuvintelor ce-nmugureau naive
Şi permanent iar le puneam la ziduri
Cu virgule, cu verbe, substantive.

Când Dumnezeu m-a întrebat părinte
De ce mi-i vocea mea aşa ascunsă
Cu mâinile i-am arătat cuminte
Că e mai bine ca să scriu răspunsul.

El m-a-ndemnat:”Ia foaia dar şi scrie!”
Şi scriu, şi scriu, şi scriu fără oprire
Toată-amuţirea-n palme îmi  învie
Prin litere pornindu-se-n vorbire.

Spun buchiile  dragoste şi stele,
Iertare, deznădejde, râs şi cruce
De se încurcă  slovele-ntre ele
Neînţelepte unde s-o apuce.

Eliberate din întemniţare
De-atâta zare-n jur ele se-ncântă,
Iar palmele mi se prefac în aripi
Ce-ar vrea s-ascundă vorba mea cea frântă.

513
Zborul din palme-mi geme-n orice filă,
Iar gândurile-mi ţipă  ca şi puii
Căzând pe  foaie lacrimi de argilă
În curcubeie vise vrând să suie.

Atât de dezvăţate ca să sune
Ele se scriu în spuse şi nespuse... 
Pornii, Isuse-a-Ţi zice-o rugăciune
Însă prea mult în lume eu tăcusem.

Nu ştiu o intonare cum se face,
Nu pot o declamaţie a drege
Aripile-n avânt caută pace
Eliberate de hotarul  legii.

Strigânde ca-ntrematul dintr-o boală
Ce-ar săruta şi cerul şi pământul -
Până la Cruce tânguiam muţeală,
După Iertare vieţuiesc Cuvântul.

Graiul  învie-n  picături de sânge
Spunându-şi fericirea şi durerea,
Iar scrisul meu timiditatea-mi frânge
Şi strigă, strigă răzbunând tăcerea!

514
 Goana

Picioarele şi dorul, şi frica iar ne scurmă
Că noi păşim într-una spre piscuri argintate,
Împuşcături ne spariu şi ne gonesc din urmă
Şi câte căprioare oare au fost vânate?

Prin pietre ascuţite de-abia mai simţi cărarea
Pe care-au străbătut-o picioare rare...rare...
Pe paşii noştri latră hapsână vânătoarea,
În ochii noştri umezi se albăstreşte zarea.

Încă un pas şi zece... şi-o sută... goană... goană...
Nu ai când să răsufli  ca să-ţi admiri persoana -
Din urmă ţipă proastă triumfătoarea goarnă,
Fiorii reci de spaimă ne biciuesc crunt blana.

Vin vânători cu fală, cu egoism şi turmă:
Ei amăgesc o lume cum că i-ar da lumină...
Şi frica şi cu dorul odihna iar ne curmă
Şi nu ştim înspre ceruri ce mai cumplit  ne mână .

515
 Grâne şi neghine

Bate vântul, iară spice
Se tot leagănă ca frice:
Nu au flori să se înfoaie,
Au doar boabe ce le-ndoaie
Şi se pare iată, iată,
Se vor rupe toate-odată.
Multe sânt cu trupuri rupte,
Cu grăunţele pierdute...
Dar pe greul grâului
Curge apa cerului,
De le fug durerile
Şi le cresc puterile,
Şi din tremur şi din frică
Iarăşi spicul se ridică;
Se unduie vălurele
Sub înalt măreţ de stele,
Clătinându-se în vânt
Între cer şi-ntre pământ,
Îşi oftează bunul lor
În rângetul spinilor -
Pe durerea paiului
Bogăţia plaiului,
Curg din cer luminile,
Şoptesc psalmii grânele.

Dar în ploaie de lumină
Umbresc ţâfne de neghină:
Cu flori roşii, purpurii,
Se arată că-s întâi,
Guralive şi deşerte
Se ştiu cele mai deştepte;
Roade n-au, pustii sunt toate,
Peste grâne-s mai înalte,
Tot râzând de ele foarte
Că-alea roade vor să poarte
Dar n-au flori şi nu sunt bune
De trufie de tribune,
Lăudând  una pe alte,
Că ar fi mai însemnate...

Iată dimineaţa-n zori
Au venit secerători.
Câtă pleavă şi neghină
Se vor pierde în ţărână!
Câtă fală, vorbăraie

516
Va fi aruncată-n claie!
Numai  bobul grâului
În palma stăpânului.

Iar neghine din prim loc
Vor fi aruncate-n foc.

517
 Har

Aş fi bătut în uşi de  cer
Cu pumnii inimii şi-a firii
O-ntredeschidere să cer
Să fug din lumea omenirii.

Mi-aş fi-mbrăcat  rasă de tei -
Cu conduita mea smerită
Să pot să am apoi temei
Pentru o viaţă fericită.

Nu m-or speria nici fapte mari:
Chemând cu firea-n  umilinţă
Pe ucigaşi şi pe tâlhari
Să se întoarcă la credinţă.

Să trec prin cruci, să trec prin foc
Prin orice încercare dată
Apoi să am în cer un loc
Cu paradisul ca răsplată...

Ci cât dorisem să-mplinesc
Isprăvi şi jertfe fără seamăn
N-am reuşit să desluşesc
S-aud că Dumnezeu mă cheamă.

Dar traiul meu când m-a durut
Cu-o suferinţă nedescrisă
Doar ajutorul I-am cerut
Şi uşa-n cer mi-a fost deschisă.

N-am spus mai mult nici un cuvânt
Frânt de durere şi suspine
Şi-n existenţa-mi pe pământ
Cerul veni singur la mine.

Lumina Lui atunci a spus
În inima-mi fără speranţă
Că Duhul Sfânt a lui Isus
Frate mi-a fi  întreaga Viaţă.

Mă va păzi  în orice loc
Să nu am vre-o nenorocire
Turnându-mi cu-al Credinţei foc
Imensitatea de Iubire.

518
Nimic nu fac – El face tot!
Cu orice clipă mă zideşte
Din altă naştere să pot
Înspre Isus mereu a creşte.

Cu orice fibră  Îl ascult
Urmându-I paşii-n bucurie
Calea-nvăţând-o tot mai mult 
Să pot s-o am o veşnicie.

De câte ori m-am poticnit
M-a ridicat fără dojană
De m-am aflat mai mult unit
Cu Dumnezeu din orice rană.

Iar El păşeşte-n faţa mea
Păzindu-mi părţile şi spate
Şi nu ştiu cum se face-aşa
Că eu respir în   Libertate.

Cu Viaţa-I – viaţa mea trăind,
Cu Dragostea-I – iubind o lume,
Cuvântu-n mine cuvântând
M-a smuls din beznele de nume.

Cu Domnul sunt neîncetat
În  fericirea tot mai mare
Uitând că vrusei să mă  bat
Cu-ntregu-n uşa de intrare.

519
 Împărăţia şoaptei

Se stinge-amurgu-n noapte
Cu raze liliachii -
Se lasă vremea şoaptei
Cu orele târzii.

Când umbra este mare,
Iar sufletul ascuns
Şi-n toate-o-nfiorare
De teamă a pătruns.

Foşniri prin iarbă multe,
Lumini nu prea găseşti
Şi adevăruri mute
Îngână la poveşti.

Limbile bat sunânde,
N-ascultă de Cuvânt,
Iar lumânări plăpânde
Parcă şi mor, şi sânt.

Cuprinderile fricii
Gigantic s-au mărit,
Mai pufăiesc aricii
Spre cerul infinit.

Nimeni nu vrea să-ncerce
S-arate ucigaşi:
Ca păsări liliecii
Prind fluturi orbi şi graşi.

E şoapta-mpărăteasă
De vis, de gând, de dor
Şi se ascund prin casă
Străinii de la zbor.

Nespusa-i înţeleaptă
Cu-alai de nerostiri
În toate-i numai şoaptă
Că-s lupte, că-s iubiri.

În piepturi se destramă
Dorinţa de a fi
O uriaşă teamă
În toţi prinde-a-ncolţi.

520
Se dau toţi robi a sorţii
Cu gând nepronunţat
Când vine Miezul-Nopţii
A beznei împărat.

Care aduce groază
Celor cu umbre-n cort...
Doar şoapta este trează,
Iar omul este mort.

521
 În apărarea prorocului Iona

Te-arată negativ de la amvoane
Şi te declină iar... şi iar... şi iară...
Acei, ce doar cu glasul sună:”Doamne!”
Neavând nicicând o Dragoste de Ţară.

Te mozolesc cu gura lor stâlcită
De linguşeli şi zâmbetele false,
Iar din fiinţa epic-ipocrită,
Erup tot incontinuu fraze arse.

Cei, ce nu văd, orbiţi complet de bârnă,
Nici pe sub nasul lor ce se petrece
Şi care-n rugăciune se atârnă
Cerşitului cu mintea lor cea rece.

Aceşti mărunţi ce nici nu ştiu ce-i focul
Din starea lor microbic mărunţică,
Încerc să stuche cu lătrat Prorocul,
După amvon, ferindu-se cu frică.

Palavragii, ce nu ştiu de ruşine,
Căci nici odată n-au simţit obrazul,
Vor ca  să urce-n murdării pe tine,
Râzându-ţi ca momiţele necazul.

Tipi care buchisiră doară Cartea,
Tot jilăvindu-i colţurile-n bale...
Când tu, îndurerat, cereai Dreptatea,
Chiar şi cu preţul scump a vieţii tale.

Ce pot carieriştii să-nţeleagă,
Când Dragoste de frate n-au în ştire?
Dacă o Ţară nu le este dragă,
De oameni de-unde pot avea iubire?!..

Dar timpul spală râia de pe pietre,
Rămân curate veşnice-Adevăruri,
Iar noi vom mulţumi, că de la vetre
Azi Porumbeii* zbor încă spre ceruri.

*Iona – porumbel.

522
 În două ţări locuitor

Ni-e traiu-o curgere întruna
De la prezent înspre trecut. . .
O ţară-n lume, numai una
Mi-a  dat pe glob un început.

Îi dăruiam puteri şi minte,
Tot ce puteam şi ce doream;
În ningerea de oseminte
Eu năzuinţa mi-o opream:

Nu poate omul să trăiască
În mâine dacă nu i-i scris;
El poate doar să se-amăgească
Cu-un plan, cu-un dor, ori cu un vis.

Dar nu va trece mai departe
Nici pe o clipă de prezent,
Căci din prezent cădea-va-n moarte,
Lumii aceste un moment.

Moment, ce-a fi uitat pe dată,
Moment din rarele iubiri. . .
Mi-i ţara-n lume înălţată
Din amintiri pe amintiri.

Alţii vor duce-o mult mai bine,
Alţii vor spune-o mai frumos;
Trăieşte ţara asta-n mine,
Şi eu în ţara asta-am fost.

Căci existenţa mea precară
O preţuiam aşa puţin,
Că invitat în altă ţară,
Am fost de-o rază de senin.

Nu fu-i chemat la trai de vită,
Ci Viaţa să o vieţuiesc.
Pornii clipită cu clipită
Spre mâine-ncet să îndrăznesc.

Nu prin credinţă ori prin vise,
Nu prin speranţă ori prin dor –
Singură viaţa mea păşise
Întâia dată-n viitor.

523
Când în uimire, când în frică
Păşesc mai trainic cu-orice zi,
Mai prompt viaţa-mi se răspică
În cutezanţa de a fi.

Prezentul îmi fuse-se coadă;
Azi înspre centru-i tot mai mult –
Strâng din el roadă după roadă
Fiind  deja-n alt început.

Prezentul mi-i din ieri în mâine;
A două ţări locuitor:
Trecutul unei mă susţine,
Alta mă creşte-n viitor.

Pe-o ţară eu îmi torn iubire,
Mândrindu-mă că îi sunt fiu,
A doua-mi  varsă fericire
Din zorii unde-o fi să viu.

O ţară-mi dă cuvânt şi nume,
Impulsionându-mă să sper,
Alta mă smulge iar din lume,
Sădindu-mă în Adevăr.

În una-i inima, firescul,
Tot ce am fost şi tot ce sânt,
Ea este Ţara Eminescu
Şi-n Eminescu eu cuvânt.

În alta-i inima, credinţa,
E tot ce sânt şi ce-oi fi eu,
Îmi freamătă spre slăvi fiinţa
În Ţara Sfântă Dumnezeu.

Prezentu-mi astăzi se înalţă
Între trecut şi viitor,
Din două ţări primit-am viaţă,
În două ţări locuitor!

524
 În fremătări de rugăciune

În fremătări de rugăciune
De Duhul Tău am fost cuprins
Căci nu știu ce-ar putea a spune
Cuvântul meu cel mai aprins.

O închinare mi se-nalță
Din orice umbră de pământ,
În Domnul sunt cu-ntreaga viață,
Cu toată viața Îi cuvânt.

Nu vreau să pierd măcar o clipă
De văzul Tău cercetător
Cu-orice ardoare de aripă
Și poticnire de picior.

Nu-ncerc un gând de a ascunde,
Isuse, de auzul Tău
Din cugetările profunde,
Din clinchetul de zurgălău.

În inimă de s-or aprinde
Cântări cu legănări de spic
Nerisipite pretutindeni –
În Tine, Doamne, să le zic.

Prin beznă pașii de-mi vor trece
Și frici vor bate-n temelii,
De-mi va fi cald, de-mi va fi rece –
În mine toate să le știi!

Calea-mi să-Ți fie în  privire
E visul meu cel mai dorit,
Să-mi seamăn mica  mea iubire
În Dragostea-Ți fără sfârșit.

525
 În Ghetsimani...

În Ghetsimani cântau 
                                      privighetori
Şi respira 
                   grădina-n primăvară,
Dar se întinse bezna
                                         peste zori
Şi Dumnezeu 
                      ne trebuia 
                                         să moară !

Atâta dor 
                curgea din ciripit ,
Atâta dragoste 
                          ar năzui să poarte 
De noaptea înţeleaptă 
                                        s-a mâhnit 
Că oamenii 
                    sunt însetaţi 
                                         de moarte .

Căci ei veneau 
                          cu botul ţuguiat
În Dragoste 
                         cuţit să îl împlânte
Când Dumnezeu 
                             gemea însingurat
De toate 
              ce-ar putea 
                                  să se întâmple...

În Ghetsimani 
                        plângeau 
                                          privighetori ,
Iar noaptea nu-ndrăznea
                                     cântarea-a stinge ...
Şi două mii de ani 
                                 tot picur zori
Curaţi şi vii  
                       ca picături de sânge .

526
 În pădure

În pădurea amorţită
Prinsă-n muşchiul de omăt
Glas de urme se agită
Rămânânde îndărăt.

Zdrenţuită curge-o boare
Ca ecoul de cuvânt
Dintre imnuri de-ngheţare
Năpădite de argint.

E o linişte-n tăcere
Care-n tihnă s-a-ngropat
Amorţirea nu mai cere
Nici un foşnet zbuciumat.

E-o pitire de la viaţă,
E-o ascundere de grai
Parcă buna dimineaţă
A trecut pe lângă plai.

O-mpietrire de natură,
O-ngropare de iubiri
Din această aventură
Eu culeg doar amintiri.

Şi mi le primesc prealimpezi,
Şi le văd atât de clar
Parcă-ar fi toate cuprinse
În victorie de har.

Toate sunt aşa duioase
Melancolic glăsuiesc
Între pocnete de oase
Dintr-un codru bătrânesc.

Viaţa parcă mă îndeamnă
Cu trăirea în trecut
Din mijloc de ger şi  iarnă,
Din ianuarie-nceput

Într-un zvon de amintire
Care-mi râde parcă viu
Înspre-o veştedă iubire
Dintr-un îngheţat pustiu.

527
Doar că inima îmi spuse:
„Dragul meu, te amăgeşti – 
Orice vreme ce se scurse
Înapoi nu-o mai trăieşti.

Vrei s-o iei acum la fugă
Pe cărarea ce-a rămas,
Ia în seamă-un cânt de mugur
De la viitorul pas.

Înflorirea  o  ascultă
Care cheamă-n viitor,
Viaţa cât este de multă-n 
Codrul cel clocotitor.

Nu e moartă-n jur pădurea,
Ci-ncordată spre înalt,
Gata lupta să îndure-a 
Ineditului asalt.

Ca să-nalţe-o viaţă nouă
Când lăstarii-şi  va porni
Prin bobiţele de rouă
Înspre zori de zori de zi.

Amintirea – parcă-i  trează
Cu versetul ei hăzos
Sună veselă, nechează,
Iar tu râzi caraghios.

Ci priveşte înainte
Ca un codru-nfipt şi drept,
Mugurii tăi de cuvinte
Pregăteşte-i  înţelept!”

528
 În primăvară

În primăvară buciumă cocori,
Albine-n flori pierdute-s de iubire
Şi nici prin cap nu-ţi trece ca să mori...
Dar a murit pe cruce Sfântul Mire!

În primăvară zic privighetori,
Iar fluturii dansează în neştire,
Atâta viaţă e din zori şi până-n zori...
Dar a murit pe cruce Sfântul Mire!

În primăvară uiţi orice valori
Şi sângele se-nvolbură în fire,
Copacii nu se văd de-atâtea flori...
Dar a murit pe cruce Sfântul Mire!

În primăvară ne găsim şi noi
Care-n livadă,-n codru, care-n casă;
Ne întristăm de amintiri în joi...
Dar e senină blânda Lui mireasă!

529
 În primăvara mea...

În primăvara mea mă dor fragezi lăstari
Ce rup prin scoarţă cale smulgându-se-n lumină,
Aş vrea să îi opresc cu nişte slove tari,
Dar ei prea fericiţi zâmbesc în ziua plină.

În primăvara mea mă chinuie-ncolţiri
Care sfarămă sâmburi numai să deie-afară,
Aș vrea ceva să zic, dar ei ca nişte miri,
Privesc aşa curat în jur de primăvară.

În primăvara mea dor muguri şi boboci
Ce rup starea fricoasă şi ghemuită-a iernii,
Cum să-i învăţ cumva prudenţa unei scoici
Când ei râd în azur fugind de forme terne.

Ce aş putea să fac cu primăvara mea
Că e aşa naivă şi-aşa copilăroasă
Neintuind că-n jur hoţeşte pizma rea
Ce culcă primăveri sub coasa-i fioroasă.

Eu pieptul am să-mi pun să pot s-o ocrotesc
Şi de-a lovi – în mine să bată urâciunea!
Mă doare primăvara... mă doară... c-o trăiesc:
Pe dânsa să n-o-atingă hâtria şi minciuna!

530
 În rugăciune când revin...

În rugăciune când revin
Că-i seara, dimineaţa,
Nu-aduc cuvinte în suspin,
Ci-mi rog să-mi vină Viaţa.

Ea, sinceră, ridică sus
Şi dor, şi bucurie,
Repovestindu-i lui Isus
Orice trăire vie.

Ea nu se tânguie-n oftat,
Durerile nu-şi plânge,
Căci lămuresc mai detailat
Pulsările de sânge.

Nu se va gudura  scâncind
În fraze-nzorzonate,
Arde senin şi mulţumind
Cu toate, pentru toate.

Iar eu – ce aş putea să spun,
Când Ea mai bine spune...
Eu Vieţii mele mă supun, 
Cum Ea mi se supune.

Şi ce n-ar zice – întăresc:
Le ştie doar pe toate –
Fiindcă-i dar dumnezeiesc
Ce m-a salvat din moarte.

Când rugăciunea-a isprăvit
Mă bucur pentru Dânsa:
Este un zâmbet fericit
Şi nu oftează plânsă.

Deci ne pornim mai vii, mai noi
Că-i noapte, zi senină,
O rugăciune amândoi
Pe-o Cale de Lumină!

531
 În zori

Își strânge noaptea solzii de balaur,
Din zare-ncepe-a curge spre câmpii
Un val de zori ca aripa de aur,
Iar înspre ea cocori zboară-azurii.

Ei vor s-ajungă rugile senine
Ce-n față se ridică în înalt
Și ninge peste bruma de suspine
Ecourile dârzului asalt.

Ah, Doamne, cum de-atâta fericire
În înălțare poți s-o înflorești
Când parcă nu e nici o-ndeplinire
În mozaicul vieții pământești.

Cum de-ndrăzneala răsări din  frică
În orișice bătaie de aripi
Când umbra mohorâtă  și calică
Încă triumfă-ntunecată-n râpi.

Aripa răsăritului inundă
Pământul din hotar până-n hotar
Și-i luminată orișice secundă
Din traiul ce dormise în zadar.

Nu caut vise care-or să câștige
Nici planuri nu-mi permit înțelepțit,
Nu calculez aripile-mi ce sprijin
În înălțime iarăși și-au găsit,

Cu ochii-nfipți în versul Dimineții
Privirile că mi s-au rupt de minți,
Înspre potopul minunat al  Vieții
Dispar mai viu  în razele-i fierbinți.

532
 Înălţare prin coborâre

De vrei piscuri însorite să le cucereşti în viaţă
Întâi valea cea adâncă dobândeşte-o-n dimineaţă.

Iar ca să ajungi la valea plină-n ceţuri şi în şoapte
Ţine-o stea în mâna stângă calea ta ca să ţi-o poarte.

Dar cum aştri mulţi la sine cum ne-ademenesc vedem,
Ia pe cea mai luminoasă – steaua de la Betleem.

Nu gândi că coborâşul e ceva uşor şi lin,
De primejdii şi durere ca urcuşurile-i plin.

Când cobori, pune piciorul, socotindu-l ce şi cum,
Căci năpârci te-aştept în cale să te-ntoarcă de la drum.

Fără şovăială-un lucru trebuie precis al şti:
Fără valea-ntunecată nici un pisc nu-ai cuceri.

Deci scoboară-te cu steaua mai la fund şi mai la fund
Unde umbre vagi şi hâtre existența lor n-ascund.

Luminează-le şi ochii larg deschide-i fără frică –
Doar aşa se pierde umbra şi mai mare, şi mai mică.

Nu lăsa nici una-n urmă, căci atunci când te-i opri,
Ca şi linxul, ele-n spate, nemiloase ţi-or sări.

Iar când calea ţi-a răzbate până-n fundul de abis
Ţi-i găsi sufletu-acolo prins în mrejele de vis.

Scutură-l din amorţire, scoate-l din păianjeniş,
Lecuieşte-l cu lumina şi de-a drept, şi-n curmeziş.

Cât nu te-a durea de tare smulge-i orice vâsc din trup,
Cu alifie din raze vindecă-l neîntrerupt.

Şi vede-vei cum din zloată vierme unde a zăcut,
Într-o pasăre măiastră-n ochii tăi s-a prefăcut.

Ce aripile-a întinde spre lărgimile cereşti,
Tu vei alerga din urmă-i pe o culme s-o găseşti...

                             ***

Pentru coborâre, însă, ani şi ani ţi-or trebui,

533
De-asta mulţi pornesc de-odată piscurile-a cuceri.

Ca să fie el întâiul, să se vadă el mai sus,
Căci acolo, cum socoate, îl va aştepta Isus.

Se greşeşte-amarnic bietul când spre vârfuri s-a urca –
Cât i-i sufletul în umbră, noaptea-n sine va păstra.
 
Şi măcar că piscuri multe cuceri el o să spună –
Nu îl crede: ce e beznă ori e crimă, ori minciună.

534
 Înariparea

Înariparea încă nu e zbor.
Înariparea e o deşteptare
A unei năzuinţi, a unui dor
Spre stele, spre Lumină, înspre Soare.

Avântul care încă-i speriat
Că înălţarea n-ar putea să fie
Cu pieptul de argilă rezemat,
Cu rugăciunea numai poezie.

Dorinţa de-a zbura, însă sfios
Crezul priveşte cerul dinainte
Mai calculând mişcări meticulos
Şi prezicând visările înfrânte.

Descoperirea fericirii, dar
Neîncrezătoare-n unele momente,
Plină de râvnă şi timidă iar
Cu un ecou de stea pe postamente.

Iar tremuriciul fricii de căderi,
Setea de jale pentru slăbiciune
Încă-ţi vorbesc de lipsa de puteri
Şi despre neputinţele minunii.

Aripile se zbat neregulat
Doar echilibru pasul tău să aibă,
Privirile iar laturile bat
Cătând vreo umbră cu voinţa slabă.

Parcă n-ai vrea, dar trebuie să zbori
De vrei să fii în veşnica Lumină,
Căci de te mulţumeşti cu starea – mori
În cuvântări superbe de găină.

Ci dacă-ntreg te-apleci înspre avânt
Ce-ar rupe depărtările de zare
Peste târât de şarpe pe pământ,
Ai începutul Vieţii viitoare.

Realitatea de cuibar e-n jur
Şi fragede sunt aspiraţii încă...
Dar bat şi bat aripile mai dur
Până la saltu-n ceruri de pe stâncă.

535
 Început

Din zori porneşte noul Soare
În inimă şi în priviri,
În depărtarea viitoare
Şi-n frunzărirea de-amintiri.

Petalele i se revarsă
În orice văz, în orice gând,
Iar frumuseţea-i reîntoarsă
În palpitare triumfând.

Credinţa dă ca să răsară
Din sufletul în frică slut
Care tânjea odinioară
Viermănoşările de lut.

Potopul curgerii luminii
Îneacă bezne şi năluci
Şi bate ritmul zilei pline
Ca anunţările de cuci.

O noutate ne inundă
În rouă-,n nori ori în culori
Răsare undă după undă
Ca trâmbiţarea de cocori.

O poezie ni se naşte
De-azur stropită,-n cer cu-avânt
Ca floarea mărului în Paşte
Deschisă-n Viaţă şi Cuvânt.

Un spirit înălţat din fire,
O melodie din rigid
Ca-ntâia şoaptă de iubire
Spusă  din sufletul timid.

Când altă inimă ascunsă
Ce-atâta a nădăjduit
Tremurătoare dă răspunsul 
Uimită că a îndrăznit.

536
 Început de toamnă

Se arginteşte dorul  pe la tâmple,
Lăstunii pleacă-n visurile lor
Şi tot mai des aştepţi ce-o să se-ntâmple,
Dar nu alergi să prinzi un viitor.

Încep să cadă frunze din speranţă,
Frecvente-s triumfările  de ciori,
Smerit observi că mai puţină viaţă
Rămasă e în falsele culori.

Prinzi parcă zvonuri mici de neputinţe
Care, crescând,  în dangăt se propun,
Iar ochi imploratori de dumitriţe
Necontenit îşi i-au rămasul bun.

Raţionala fire tristă-aşteaptă
Că mâine o să vină un sfârşit,
Doar o credinţă blândă şi deşteaptă
Priveşte îndrăzneaţă-n  infinit.

Respiră împrejur o rugăciune:
Nu te-amăgeşti şi zile nu te mint
Şi mulţumeşti c-atâta-nţelepciune
Veghează lângă tâmplele de-argint.

537
 Îndemn

 Ne-ndeamnă dorul peste zare
Avânturile să ţintim
Şi undeva, în depărtare
Să ne visăm, să ne dorim.

Prin locuri ce n-au fost trecute
De labe pline-n murdării
Să alergăm pe întrecute
Cu sufletele azurii.

Copilăriile rebele
Ne-or smulge din destinul greu
Peste căderile de stele,
Pe sub culori de curcubeu.

Dispreţuind poftiri de stime
În care orbi-n bale gem
Din noutate – prospeţime
Să aspirăm, să respirăm.

N-om da minunii să se curme
În jinduri mici, în griji ce dor,
Netipărind în urmă urme
Cu pasul limpede, uşor.

Urmând mereu după privire
Şi toate visele-ntrecând
Nepricepuţi la fericire,
În fericire vieţuind.

538
 Îndepliniri de vise

În aspiraţiile-n dor
Ne legănăm gândul fierbinte,
În viitorul viitor
Ne sunt tendinţele ţintite.

Dorindu-ne porniţi din loc
Într-o direcţie cam vagă
Să prindem pasărea-noroc
Mai serios ori mai în şagă.

Ţintim privirile opus
Căii unde lăsarăm urme,
Flutură gânduri nesupus
De moleşelile din turme.

Şi iată parcă ai găsit
Îndeplinirile de vise
Doară că nu ai oferit
Detaliile mai precise.

Unde grumazul ţi-ai plecat
Lingău, să-ţi dea superiorul
Pomana lui ca pe un sfat
Ca să-ţi ajungi din urmă dorul.

Cu cotul cum l-ai întrecut
Pe-un concurent mai slab ca tine
Zâmbind aşa satisfăcut
Că-a dat el cinstea pe ruşine.

Ci singur când primii un cot
Şi, poticnindu-te pe cale,
Zâmbii obraznicului tot
Slugarnic şi pătruns de jale.

A viselor îndepliniri
Nu-s chiar atât, cum zici tu, pure:
Încreţitura de mâhniri
Ţi s-a-ncrestat în colţul gurii...

Şi eu am vise, dragul meu,
Iar dorul umblă pe-unde-s cucii,
Dar mă conduce Dumnezeu
Şi visele în piept mi-aduce.

539
Ci când cunosc din vise noi
Mă ruşinez şi-n amintire –
A mele că erau gunoi
Cu rai visat şi îndârjire.

Eu nu mă bat ca un proscris
Altul să nu mi-o ieie peste:
Mi se-mplinesc visări ca-n vis
Ori cum se spune, ca-n poveste.

Nu am putut cândva să cred
Că ele îmi vor fi în viaţă –
Le văd îndeplinite, văd
Cum stau şi îmi zâmbesc în faţă.

Mă cheamă alte iar şi iar
Cu noutatea-n prospeţime,
De-o teamă-n piept m-atinge chiar
Că îndrăznesc aşa-nălţime.

Iar visurile ce-am ajuns
M-au uluit cu-a lor aripă
Şi nici odată n-am ascuns
A împlinirii lor şi-o clipă.

540
 Înflorire

Petalele-ţi farmecă ochii
Cu rozoviul lor parfum,
Iar de răscoala Babei Dochii
Noi am uitat demult de-acum.

Vântul cu-aripi împotmolite
Printre boboci şi printre flori
Dă cu ocheade uluite
Spre trâmbiţarea de cocori.

Iar norii se opresc din cale
Tot hârjonindu-se poznaşi
Văzând cu bucurie-n vale
Atâtea mii de nouraşi.

Culoare strigă pe culoare,
Nuanţele curcubeiesc
Te potopeşte în splendoare
Şi viaţă raiul pământesc.

În orice colţ viaţa începe
Să răbufnească însutit
De la lărgimile de stepe
Până la muntele albit.

Nu poţi întregu-a înţelege,
Nu poţi puţinu-a lămuri
Furtunii-acestei peste lege
Din care nu vrei a fugi.

Ci ai dori a te cunoaşte
Cu suflet şi cu duh aprins
În veşnicia de la Paşte
Şi-n a lui Dragoste cuprins.

541
 Înflorire

O aşchie de viaţă
Căzu-n argila sură
Şi râse-ntreaga piaţă
Buruienos în juru-i:

„Şi ea vrea să trăiască
În lumea noastră mare...
Poate a da să crească
Ca să devină floare?!

Din spini şi buruiene
Doreşti o cale nouă?
Atunci ia şi te-aşterne
Bătând mătănii nouă.

Stăpâne, pe lumine
Am fost aici tot timpul...
Deci stăruieşte bine
Să-ţi poată creşte ghimpul.

Iar dacă o vei face 
Pe neascultătorul
Nu te-om lăsa în pace
Cu greul şi uşorul...”

Ci aşchia spre ceruri
Porni  o tulpiniţă
Cu nu ştiu ce-adevăruri,
Cu nu ştiu ce Credinţă!

Mai râse-adunătura
Tot strălucind în glume:
„N-a zis aşa Scriptura
Cât am trăit pe lume.

Ia uite subţirica,
În nouri cum se duce
Şi poate că voinica,
Stejar vrea ca să urce?!”

Însă trecu o noapte
Şi ziua când învinse;
Ele văzură toate
Că firul înflorise.

542
Cu-o coroniţă albă
Privea spre cer timidă...
Şi cei aleşi de iarbă
Porniră să se-aprindă:

„Priviţi ce-obrăznicie,
O, sfântă adunare:
E plină de mândrie
Această hâtră floare.

Ea nu-şi ucide eul
Să fie tot ţepoasă
Aşa că Dumnezeul
O va lovi cu-o coasă.

Dar noi, frăţia toată
Ce-L aşteptăm pe Mire
Să-nnăbuşim pe dată
Această înflorire.

Când va veni în vale
Din bolta Lui albastră,
El ne va da medalii
De stăruinţa noastră.

S-o beştelim în coate
De-a părăsi-o duhul!..”
În val de răutate,
Se încărca văzduhul.

Posibil, aste poame
Ar fi ucis-o-n ciudă,
Dar iată că doi oameni
Se întorceau din trudă.

Unul a spus: ”Priveşte!
Ieri n-am văzut pe nimeni,
Iar azi ea înfloreşte
Între buruienime.

Triumf de spini aseară,
De scai şi mătrăgune,
Azi, ea – o primăvară
Ce cheamă în minune.

Ieri parcă-ntr-o pustie,
Nu se vedea nimica...
Vezi azi ce bucurie,

543
Ne-aduce floricica.

Acum credeam că viaţa
E chin şi e tristeţe,
Dar ea mi-a dat speranţa
Că este frumuseţe!”

Al doilea spuse: ”Uite –
Ea-i doar o mică floare,
Iar buruieni sunt multe
Şi pot să o omoare...”

Deci amândoi porniră
De-a le zătri pe toate
Şi iute curăţiră
Locul de răutate.

Apoi s-au dus acasă...
În urma lor uimită,
Le surâdea frumoasă
O mică mărgărită...

Trecu un timp şi-o vreme
Şi vine-ncet o altă –
O oboseală geme,
O bucurie saltă,

Dar cum trec locu-acesta
Bărbaţii pierd regrete:
Căci le zâmbesc modeste
Mulţimi de margarete.

544
 Îngeri păzitori

Psalmul 91:11-13

Adeseori oftezi din valea-adâncă
De frică, oboseală ori în dor
Vrând să te scurgi la poalele de stâncă,
Dar vine-ndată-un înger păzitor!

Te-au galopat copite de înfrângeri
Și nu-ndrăznești să mai privești în sus,
Ci, iată, vin în ajutoru-ți îngeri
Ce-au fost trimiși de grija lui Isus.

Noi nu-i prea observăm din viața-aprinsă:
Cunoști o piatră-n ea de te lovești...
Deci cum s-o vezi cu ochii, peste dânsa
Când ești trecut pe palme îngerești.

De dau în zidul beznei, o lumină
El îmi aprinde-n fața mea vioi,
Purtându-mi palma mea cu a lui mână
Îmi scrie-n filă-atent cuvinte noi.

Noi mulțumiri nicicând nu le-om întoarce
Din bucurii de har și de câștig –
Ceea ce fac ei sunt datori a face
Precum o haină ne-ar feri de frig.

Nu vom afla cum vin, din care zare,
Într-un prezent de boală ori de vis,
Fiindcă sunt doar duhuri lucrătoare –
De Domnul fiecare e trimis!

Dar din vibrarea de activitate
Și din trebăluirile fierbinți
Rămași în seară de singurătate
Și ei, poate, oftează obosiți...

545
 Îngerul

Când seara, la chindie,
Ziua întreagă stinge,
Cu-aripa argintie
Îmi poposi un înger.

Cu ochii largi albaştri
Priveşte şi socoate
Şi nu poate cunoaşte
De ce eu cad în noapte.

Mă trage de aripe
Şi-mi spune:”Zboară! Zboară!”
Dar ploaia grea de clipe
Pe mine mă omoară.

Mă vrea urnit din grele
Uşor ca o speranţă,
Ci ploile de stele
Ţintesc să bată-n viaţă.

Eu plâng c-aşa mă doare:
Natura-mi se despică –
Jumate e zburare,
Iar cealălaltă frică.

Eu gem ca-ntr-o menghină
Ce-mi stoarce din putere –
O parte în Lumină,
Iar alta-n întuneric.

Iar el nu înţelege
De ce n-arunc o parte...
„Sunt ferecat de lege
Cu humă şi cu carte.”

546
 Inima mea

Din veacuri însurite
Ca ele mai cărunt
Ne pui în piept cuvinte-n
Al nostru pas mărunt.

Spre timpuri viitoare
Ca ele mai etern
Ne chemi doar pe-o cărare
Din porăit modern.

Astăzi în veac de piaţă
Ca el  mai copilaş
Ne chemi să fim în viaţă,
Precum e-un prunc golaş.

Cum vrea să Te-nţeleagă
Mintea-mi cu al ei hotar!..
Ci doar clipeşte bleagă
Din ochii ei arar.

Dar inima mea mică
Zvâcneşte porumbel
Sărind fără de frică
Pe drumul spre-al Tău ţel.

Fiinţa-mi dezbrăcată
Îi strigă fără rost:
“Un’ pleci?.. Sunt nud… Aşteaptă...
M-or socoti de prost!”

Dar ea, din depărtare,
Îmi strigă cu sublim:
„Aleargă cât mai tare
Spre Ierusalim!”

Părinte, Sfânt Părinte,
Condumi-o zi de zi
Că vezi – nu are minte
Şi poate a greşi.

Îndrum-o ca să fugă
Spre cer fără idei,
Iar mintea-mi să ajungă
Din urmă mintea ei.

547
 Înnoiri

În Viaţă şi zile nefaste mai sunt
Cu apăsarea lor posomorâtă,
Ci dacă le judeci şi treaz şi cărunt –
Pricepi c-orice clipă îţi fuse gătită.

La panică-ajungem de pierdem ceva,
Cu unghiile ţinem obişnuinţa,
Dar proaspătul nou, permament îţi va da
Cu-adevărat de ţi-i vie, Credinţa.

Ne temem mereu de a pierde-un trecut,
Un om ori un lucru, un simţ ori o stare:
O pierdere asasineză durut
Speranţa-avântată  înspre înălţare.

Îţi pare că pierzi de sub tălpi drumul tău,
Te vezi prăbuşit în mocirla uitării,
Te-ncolăceşte doar greu şi doar rău
Simţindu-te jertfă a disperării.

Deci unii s-aruncă speriaţi în citiri
O pace să-ntoarcă-napoi tămâiată...
De fapt, ei se-ngroapă în amintiri,
Iar Calea le este pe veci sufocată!

Viaţa îşi prefăcură-n ecou,
De trai socotind căţărarea pe trepte,
Nicicând n-or trăi şi n-or da ceva nou –
Ei pot doar o copie să o repete.

Noi, Oamenii Vieţii, păşim neînfrânţi
Din proaspăt  în nou, tot pierzând starea veche,
Vre-o frică ne trece şi nouă prin minţi,
Dar zilei de azi nu cătăm o pereche!

Ci ştim – orice pierdere este un plus
Ce-ncurcă  de-a-ţi dezvolta idealul
Şi-nnourările n-au fost şi nu-s
Loviri ce ţi-s date-ntr-o clipă fatală.

Vedem – este-o ploaie ce vine în noi
Care ne spală tot ce putrezeşte,
Simţim cum suntem preschimbaţi în "mai noi"
Şi duhul cum se-ntăreşte şi creşte.

548
 Însămânţare

Când dai în sol cu sapa - nu te doare:
Te storci cu orice picur de sudoare.

Monotonia calmă te îndoaie
Când nu se vede-un semn să vie-o ploaie

Şi sameni fără  voie-n prăşitură
Un pic de pizmă, de furie şi de ură.

C-apoi să iasă-n zile care vin
O bălărie,-o mătrăgună şi un spin,

Iar mai târziu când vii şi la prăşit,
Eşti mai bătrân, mai slab, mai gârbovit.

Încerci din buruene ca să tai,
Gândind că-i curăţi de ele-un plai,

Dar iarăşi picuri în pământ din palme
Şi ură, şi blesteme, şi sudalme.

Iar când te vei topi tot în ţărâne,
Feciorul tău urma-va după tine.

De va tăia ciulini şi bălării,
Scăpând şi el sudalmele cu mii.

Tot căsăpind în  pir şi în costei,
Însămânţând pământu-n bobii răi...

Întoarce faţa ta spre Dumnezeu -
El îţi va smulge răul tău din rău.

Îţi va turna din apa Sa curată
Să nu-ţi mai placă răul niciodată.

Atunci din toate clipele-n sudori
Va răsări şi grâu, mălai şi flori.

Peste un timp  lucra-vei fără greu
Căci Bunăvoie-ai dat în lotul tău.

Iar peste-o vreme fi-vei fericit -
Doar Bunătate multă-a înflorit.

549
Nu mult va trece şi vei da-n cântat:
O Dragoste-n pământ ai semănat.

Nu vei mai blestema ogorul tău
Şi nu tei gârbovi spre el mereu.

Ci într-o zi spre cer te-i îndrepta,
Pământul fără ciudă-l vei lăsa...

Când fiul tău cu sapa va veni
Sudoarea ta în rouă va găsi.

550
 Întâlniri

Întâlniri întâmplătoare
Pe-o minută ori pe-un ceas
Se perindă trecătoare
Și se șterg  fără de glas.

Amintiri de o minută
Îți rămân în urma lor
Și-n agenda-ți cunoscută
Nu au nici un viitor.

Ca un fulg de nea ce-ți cade
Molcăluț în palma ta
Când  steluța-ndată arde
Apă pentru-a rămânea.

Întâlnirile din treacăt
„Bună ziua!” și-ai plecat
Efemere se apleacă
Ca să cadă în uitat.

N-ai să afli ce rămâne
Nerostit și neștiut
Nu va trece până-n mâine
Fugitivul cunoscut.

Cine știe, pasul dacă
N-ar fi fost așa grăbit
Un cuvânt putea să treacă-n 
Cântecul nețărmuit.

Ce-ar fi dat avânturi sacre
Și-aspirație de cer
Cu rostogoliri de  lacrimi
Pe obraji din colț de ger.

Nu un fir de amintire
Din  uitări s-ar fi omis,
Poate Veșnica Iubire
Ți-ar fi dat aripi de vis.

Dar așa doar „Bună!..” „Bună!..”
Și nimic, nimic, nimic...
Câte-ar fi putut să spună
Inimi care tac chitic...

551
 Întemniţări

Lui Radu Gyr. Martirului şi Poetului.

Patru pereţi de te-nconjoară,
Iar lumea toată-i în vizetă,
Nu ai nici toamnă, primăvară
Doar zile, nopţi ţi se repetă.

Temniţa te-a-nghiţit în pântec
Şi liniştit te digestează;
Ei i-i tot una – eşti tu cântec
Ori o amibă ce visează.

Ai vrea să fugi din chitu-acesta
La disperare ca Iona,
Iar el îţi mestecă povestea
În rugumare monotonă.

Nici nu-ţi închipui ce ai face
Doar într-un pic de libertate:
Speranţa chiar nu ţi se-ntoarce
Fugită din captivitate.

Ah, cum ai săruta pământul
Şi cum te-ai tăvăli prin iarbă,
Cum te-ar mai încânta cuvântul
Rostit aşa, fără vre-o treabă.

O slovă nu ţi-i zăvorâtă
Că-i pronunţată ori e scrisă...
Dar, iată,-a vomitat urâta
Şi poarta-n faţă ţi-i deschisă.

Nici nu pricepi în prima clipă
Ce ai dori acum mai tare:
Să fugi pe-a vântului aripă
Ori pe aripile de mare.

E lumea, lumea-aşa de vastă,
Frumoasă, largă, luminoasă
Şi dacă este vre-o năpastă
Ea în celulă e rămasă.

Ameţitoare-i oboseala
De pe cărarea ta păşită
Şi nu mai trage umezeala

552
De la podeaua zgribulită...

Dar vezi că omul nu mai râde
Cu ochi citiţi doară te vede
Şi cu credinţa în partide
Îţi spune că nu-aşa se crede.

Că libertatea cea mai pură
Este să fii pitit în teamă
Tot ascultând poveşti din gură
Ce tot să dai un ban te cheamă.

Să îţi pârăşti cu pizmă fraţii
Celor ce-n tine văd monetă,
Iar visele de constelaţii
Cer studiere mai atentă:

Duşmanul poate fi în ele –
E-ascuns în orice frumuseţe
De la sclipirile de stele
Până la roua dimineţii.

Mai bine-nchide-te de viaţă
Păcatele să nu te-atingă
Şi cu o mască de paiaţă
Doar încântat spre şefi mai strigă.

Încuieţi orişicare vorbă,
Gândeşte chiar şi cum te scarpini,
Aruncă doar iar bani în torbă
Ca ei din ochi să te mai scape.

Iar dacă vrei să fii cu sine
Te obloneşte-n jur cu lutul
Şi fără-un suflet de lumine
Plângi pe ascunselea ca mutul.

Ce e mai straşnic în Credinţă
Întrebi cu groază-ntâia dată:
E o celulă din temniţă
Ori libertatea strangulată?

553
 Întrare în arcă

Curgea Iordanul. 
                             Iar Ioan
Striga-n mulţimea împietrită.
Şi pietrele ca un alean
Înfruntau apa neoprită.

Venea Iordanul. 
                           Un proroc
Vrea ca să zbuciume mulţimea...
În valuri pietre se sufoc,
Căci le îneacă adâncimea.

Plânge Iordanul. 
                             Şi un Glas
Mulţimii scoate paranteze...
Din pietre colţuri au rămas
Ce îl ţintesc să-l lapideze.

Din apă necurmat 
                             Ioan
Mulţimea cheamă din nevoie
Şi întră oameni în Iordan,
Cum ar urca-n arca lui Noe.

554
 Întrare în dimineaţă

Prin noaptea ghiftuită-n meschine interese,
Împestriţată-n stele, în umbre şi mister,
Prin şopotiri de pofte şi fumuri de confesii
Zidesc cu paşii Calea un peregrin stingher.

E noapte fără capăt doar lumânări pitite
Încerc sfios-zadarnic s-orbească lilieci
Şi viscole de vise se zbat neauzite
Întroienind cu-uitare noptatice poteci.

E tihna-n încordarea cristalului de rouă
Cu-o clipă înainte de-a luneca în jos,
E liniştea-ncleştată a păsării pe ouă,
Alături când foşneşte ceva primejdios.

Şi din tăcerea asta m-adie poala fricii –
E-aşa o-nsingurare măcar să te saluţi,
Doar undeva din iarbă au pufăit aricii,
Iar prin copaci şi tufe pândesc moroi desculţi.

Chiar paşii mei în noapte îşi înglodară zvonul -
Păşesc ca-n furişare vânat şi vânător,
Privirea  violetă-a Măriei Sale Somnul
Mă cercetează acru, uimit şi sfidător.

E noaptea fără margini, e noaptea-ntemniţată,
E noaptea uriaşă a ultimului ceas
Şi nimeni nu-ndrăzneşte în faţă-ai sta să poată,
Necum eu singurelul cu prizăritu-mi pas.

Mi-i inima căzută şi-ascunsă în calcâie,
Nu pot să întorc şi capul de gâtu-nţepenit
Doar Duhul mă îndeamnă cu slova Lui cea vie
Nedându-i oboselii un loc de cuibărit.

Treceam atât de singur printre atâţia singuri,
Aşa eram de noapte învăluit, răpus,
Că n-auzii - cântară cum două cucuriguri
Ce fură începutul pentru al ei apus.

555
 Întrare în Ierusalim

Entuziasmul strigă, entuziasmul joacă,
Haine se-aştern pe cale şi frunze de finici
Ca Regele pe moale fără dureri să treacă
Vărsând milostivirea pe goi şi pe calici.

Cetatea e uimită căci ea nu îl cunoaşte
Şi nu-nţelege sincer cum asta s-a-ntâmplat
Că n-a avut o ştire de creşteri şi de naşteri
Stând în nedumerire de-un astfel împărat.

Se strigă-n jur: Osana! şi-i multă veselie,
Iar oameni-s de parcă doar ce s-au pocăit
Visând cu toţi de-avalma doar pierderi de robie
Şi împliniri de toate în traiul fericit.

În jur e primăvară! În jur e prospeţime!
Când chiar o buturugă încearcă-a da lăstari,
Potop de simţăminte e-n praznicul mulţimii
Cu-atenţie păstorită de bacii cărturari.

Ce stau mai la o parte de îmbluzeala vie
Netulburând pe faţă vre-un simţ ce nu e „scris”,
Iar oameni trag cu ochii din beata bucurie
Păstorii dacă nu zic că asta-i interzis.

Azi libertate-i parcă în forfotiri de gloată
Şi, exaltând, răsună iubire, vis şi dor,
Iar oamenii sunt veseli căci măgăruşul poartă
Spre moarte jertfa tristă a laşităţii lor! 

556
 Întrebări

Când m-asaltează mii de întrebări,
Când numai una insistentă bate
Și unele se poartă-n primăveri,
Și prin troiene altele-s uitate.

Semințe ce se roagă a muri
Pentru-a deschide viața-n ele-ascunsă
Mă-mpung sinucigașe-n gânduri și
Așteaptă vulnerabile răspunsul.

Pitite după umbre și ninsori
Ele rămân în urmă amuțite,
Trec mai departe anii călători
Pierzându-le prin zile risipite.

Alte-ntrebări se alipesc de stol,
Altele cad, rănite printre frunze
Privind de-acolo înspre cerul gol
Nădăjduindu-și moartea iar confuze.

Le poartă vânturi reci peste pământ,
Ele se iau la-ntrecere cu anii
Prin brumele-amintirilor cuvânt
Cătându-și obosite de bejanii.

Tot mă țintesc privindu-mă pe-ascuns
În liniștiri de-uitări și de credințe
Doar unele-mpușcate de-un răspuns
Se-mprăștie în pete de semințe.

Pe urmă firicele răsărind
Și gâdilându-mi cu parfumul seara
Tot bocănind în poarta unui gând
Să-mi asalteze iarăși primăvara.

Chemate parcă toate de-adevăr
Ar vrea să se-nțeleagă ca tezaur,
Dar unele-nfloresc ca flori de măr,
Iar altele ca florile de laur.

Cu încântare moartea și-o susțin
Să lege parcă zborul de țărână
Și se împroașcă toate în senin
Ca stropii pe-o privire de lumină.

557
Soluții, dezlegări le înfloresc,
Ca ploile le sfarmă în verdeață
Și pe tot universul pământesc
Răspunsurile vieții se înalță.

Ci iată răsări un curcubeu
De s-arcui din zare până-n zare
Și primăvara mea spre Dumnezeu
E un răspuns cu semne de-ntrebare.

558
 Întristare

Nu din pricina că sunt nori,
Lumină că-i puţină
Vine-o tristeţe, uneori...
Că trebuie să vină.

Te-atinge ca-n amurg un vânt
Poticnitor prin ceaţă,
Îngenunchindu-ţi spre pământ
Zvâcnirile de viaţă.

Ci de-o-ntâlneşti înghemoşat
De-atâta supărare,
Îţi potopeşte peste hat,
De creşte-n disperare.

Iar dacă o primeşti cu dor
Pentru Lumina Vie,
Ea gângureşte ca izvor
Curgând melancolie.

559
 Invită-L pe Isus!

În barca ta prin valuri muginde ori tihnite
Îţi pare - loc nu este, de-abia tu eşti plasat
Când cârma ţi-e într-una în palme obosite
Privind cu ochi neutri la orizontul mat.

Găoacea ta e udă de marea gri scuipată,
Nu ai cu cine-o vorbă să legi măcar fugar,
Mai strigi la altă luntre ce trece-nsingurată,
Ca să-ţi alungi urâtul... dar asta-i foarte rar.

În noaptea ce te-nghite cu hulpava ei gură
Te simţi aşa nemernic şi netrebuincios
Că ai urla ca lupul din viaţa ta cea sură
Chiftindă-n luntrea strâmtă ca glodul lipicios.

Cheamă-L pe Isus, dragă – El va veni la tine
De vrei să-ţi dai bărcuţa în mâna lui Isus,
Deci El ţi-a îndrepta-o din beznă în lumine,
Iar noaptea fără capăt la clipe s-a redus!

Acum înfrunţi furtuna cu faţa-nţepenită,
Cu ochii în păianjeni de frică şi de frig
Şi luntrea ta se zbate prin marea-nebunită,
Iar palme-nfricoşate în borduri se înfing.

Cheamă-L pe Isus, dragă – El va sta în picioare,
Va dojeni furtuna cu-aşa  puternic glas
De vei vedea cu ochii cum aţipeşte-o mare,
Bărcuţa ta pornită iar liniştită-n pas.

Chiar dacă luntrea ţăndări s-a prefăcut în mare,
Cheamă-L pe Isus, dragă – El fi-va unde eşti
Că vei porni temeinic pe apele amare
Trecând de  valuri nalte, uimit ce săvârşeşti!

560
 Irodiada şi Ioan Botezătorul

Irodiada.
Vezi! O stăpână sunt a vieţii tale -
Aşa te-a dat în palma mea destinul.
Acum poţi tu să strigi până la bale
Nimeni n-o să-ţi audă iar veninul!

Tu m-ai batjocorit prea mult în lume,
Dar iată  este zi şi este noapte…
Mi-ai ponegrit, calicule,-al meu nume,
Iar eu acum te voi trimite-n moarte!

Nu ţi-a mai fi muşcarea veninoasă
Căci limbile-n venin ţi le voi smulge,
Vei şti cum e să râzi de-mpărăteasă
Când spada viaţa ta ţi-o va străpunge.

Căci fata mea învârte tot pământul
Şi acei mari se-nclin spre-a noastre poale!
Iar tu, un vagabond, ce strigă vântul,
Un ţipălău, în zdrenţuite ţoale…

Vroiai să fii şi tu ceva…  şi iată
Un hoit vei fi, nimic mai mult de fire,
Iar eu trăiesc şi-oi fi  cum fu-i – înaltă
Şi o voi du-ce-n râs şi în iubire!

Ioan.

Dansează fete de irodiadă
Peste tot sub al planetei cort
Şi toate pe tavă vor ca să vadă
Capul prorocului mort.

Căci straşnică e slova cea dreaptă
Strâmbătăţii fără regret,
Ea urlă ca o bubă necoaptă
În faţa lamei de lanţet.

Iar a călăilor topoare
Bat retezând al prorocilor glas
Şi  irodiade-n haine curvare
Triumfă că s-a oprit înc-un pas.

Degeaba lume putredă ca o epavă
Vrei să n-auzi verdictul răsunător!

561
Îl vei auzi căci capu-mi strigă de pe tavă:
Tu moartă eşti, Irodiadă, iar eu n-am să mai mor!

Irodiada.

Slujilor, ostaşilor, călăilor,
Veniţi aici, în liniştea odăilor!

Tăiaţii capul, smulgeţii limba, scoateţii ochii,
Căci el îmi fură mângâierea mea de rochii !

Mi-alungă liniştire de putere,
Îmi umple inima de frică şi de fiere…

Slujilor, călăilor, ostaşilor,
Întrerupeţii drumul viu al paşilor.

Opriţii glasul lui aşa năpraznic
Că-mi strică orice linişte şi praznic.

Ah, fiica mea, vino de mă mângâie
Cu dansul tău ca fumul de tămâie!

Slujitorul.

Măria Ta,  la-a ta chemare viu
Doar că Ioan demult nu este viu…

De-atunci trecu o vreme şi o vreme:
Pe fiica ta au ros-o demult viermii.

Vre-un vis te-a speriat ori vre-o nălucă…
Bea vin, în vin şi frica se usucă.

Irodiada.

Ba nu e vis, stafie, arătare,
Ci este moartea mea care mă doare.

Şi-a fost precum şi-acu-i realitate:
Că Domnu-I răzbunare şi Dreptate!!!

562
 Iubirile în care am crezut...

Iubirile în care am crezut,
Dar nu ne-au dat răspuns sincerităţii,
Parcă s-au reîntors la început
Şi ne-au lăsat părtaşi singurătăţii.

Cei care înţeleg că ele-au fost
O biată şi palidă reflectare
Şi socotind că nu va mai fi prost
S-o creadă şi pe data viitoare,

Închid  sinceritatea dur în sân
Înţelepţiţi privind departe-n zare
Fiind atenţi la ce le vine din
Apropiata lor înconjurare.

Chiar şi de-un suflet sincer întâlnesc
Doar îi surâd cu rece-autoritate:
“Eu cariera mea mi-o preţuiesc,
Deci cată-ţi un netot ca tine, frate!”

Dar sunt şi cei  ce s-au pârlit scârbos
De au gogit cu-atâta-n ei durere
Văzând iubirea fără de folos,
Neavând s-o mai susţină vre-o putere.

Nevindecându-şi pieptul de răniri
Doar cu-o speranţă straşnic de fricoasă,
Ei, fără minte, iarăşi o admir
Şi  o doresc din lumea fioroasă.

Doar că puţini, puţini sunt de aceşti,
Ce ştiu că Dragostea în viaţă le-a răspunde,
Căci cei mai mulţi zic:”Astea sunt poveşti:
Iubirea doar în ceruri se ascunde.

Noi doar pe Domnul îl iubim…şi El pe noi…
Îi scris:În om să n-ai încredinţare!!!”
Şi-i vezi cum merg cu toţii în puhoi,
Dar neştiind pe-aproape ce îl doare.

Se scurg, se scurg un altuia vecini
De adunare, casă ori de scaun:
O gloată-mpreunată de străini
Care spre cer se laud şi se scheaun.

563
Îşi zic că împreună ei se duc,
De fapt, având de sine doară grijă,
Unul pe altul numai se conduc,
Nicicând unul de altul nu va plânge.

Învăţăcei cu suflete pustii
Şi cu Scripturi închise-n fermoare,
Tot aşteptând – pe ei… ca ei dintâi
Să fie smulşi din gloată în salvare.

Aşa şi vor muri – sluţit pohod
De “euri” speriate şi închise,
Iar moartea le-a cânta un vechi prohod
Cu toate-ncredinţările lor scrise.

Deci nu-i Dreptate zice-se… Ba da!
Căci dacă crezi din suflet în Iubire
Îţi va răspunde la iubirea ta
Un suflet  ce tot crede fără fire.

Vă ve-ţi uni atunci că trei, că doi,
Văzând răspunsul ce la da Frăţia,
Căci Dumnezeu va vieţui-ntre voi
Şi uşa şi-a deschide Veşnicia.

564
 Izvorul florilor de piersic

„De-odată apăru în faţa-i
o pădure de piersici înfloriţi...”
Tao Yuanming.

Un om căutându-şi de hrană cu luntrea sa pescărească
S-a rătăcit şi a dat de o pădure de piersici,
Trecând deci prin ea văzu  o ţară încântătoare
Înconjurată de munţi  ce-albastre coloane la cer îs.

Trăiau aici oameni dostoinici în dragoste şi libertate
Ce l-au primit aşa bine  cum el nu visase vre-odată,
Îl ospătau şi cătau să-i între în voie în toate
Că şi un frate n-a fost mai bun, mai aproape de dânsul.

Dar totuşi veni o dorinţă să se întoarcă acasă...
Şi ei l-au condus, plini de grijă, până la luntrea lăsată:
„Dar vezi – i-au spus ei la plecare – nu spune de noi nici la unul...”

Pescarul plecă înspre casă lăsând numeroasele semne 
Ca să găsească-napoi drumul spre ţara aceasta...
Doar cum ajunse acasă în ţara lui chinuită
La cei mai înalţi dregători veni cu-aventura avută
Sperând  nişte-arginţi să câştige ce i-or zornăi-n buzunare.

Acei, ascultându-l, armată trimiseră iute cu dânsul
Ca-ntreaga pădure de piersici să-o-aducă la curte îndată,
Dar râul clipea ştrengăreşte în toamna ce se lăsase
Şi omul un semn nu găsise  din câte făcuse cu mâna-i.
Deci s-au întors înapoi...

El biciuit, de la curte fu alungat fără milă...
Se-ntoarse în casa-i sărmană...
Veni iarna grea şi nămeţii se spijineau de ferestre;
El, deseori, nu avea cu ce să-şi hrănească copiii;
Femeia îl tot cicălea de sărăcie-obosită...

Veni primăvara şi omul a tresărit ca din piatră:
Pe râu petale de piersic pluteau grupe-grupe la vale
Ca copilaşii cei mici ele strigau rotunjoare,
Ca lacrime de fericire râul voios şi le poartă...

Omul cu luntrea zoreşte din viaţa lui fără lumină,
Porni încă-odată, petală, dorindu-se-n râul de-azur...
Ah, cât de uşor plutea barca prin roiul cel roz de petale,
Iar vela lui, ca o petală rotundă-l chema după vânt;

565
Pe drum rozoviu de petale el luntrea-şi îndreaptă în sus:
Prin ele-ar putea, poate,-ajunge la minunata pădure.

Dar un vârtej stă la pândă cu degete lungi, lipicioase,
El luntrea a prins şi o trase din calea ei dulce spre munţi;
Pescarul văzu ceru-albastru cu zarea ca floarea de piersic
Un Glas auzi:”Doar odată  Dragostea  mare ţi-i dată!”
Şi supt apoi fu de bulboană. 

566
 Joi seara

Săreau umbre-n lături lovite-n lumină
Prinzând vreun ungher să îl facă sălaş -
Bezna nu vede de e sau nu-i vină
Iar ea coborâse de-acum în oraş.

Pe masă făclia ardea încordată
Când pâine-arătând, când rubinul de vin,
Isus povesteşte cu vocea-I înceată
De dragoste, frică, credință și chin.

L-aud ucenicii cu umbre fricoase
Luând de pe masă tăcuţi şi cuminţi,
Iar Iuda de-acum şerpuia printre case
Tot socotindu-şi cântarea de-arginţi.

Era noapte gingașă de primăvară
Când proaspătul fraged năvală a dat...
Nu ştiu ucenicii că ultima oară
La masă cu Isus să şadă li-i dat.

Isus prevesteşte, Isus le vesteşte
Moartea și Viața fără sfârșit...
Prin întuneric acasă grăbeşte
Meşterul care trei cruci a gătit.

Noaptea inundă cocioabe, palate,
Oamenii o întâlnesc somnoros...
Umbrele tremură-n colțuri speriate
De la lumină fugind ruşinos. 

567
 Judecată

Că îngerii cântau din tării se încântă o lume,
Că daruri de preţ Împăratului magii au dat,
Că-au fost acolo şi nişte ciobeni fără nume
Chiar nişte-animale domestice s-au observat.

Dar ziua, atunci, Ana citea din Scriptură
Cătând să adune înţelepciune şi har,
Caiafa rostea rugăciuni frumoase din gură
Ştiind că credinţa lui nu va fi în zadar.

Case de rugăciuni cântau cu palmele ridicate
Slavă Dumnezeului unic ce-i ştie din cer,
Iar preoţi în Templu cu mânecile suflecate
Omorau miei şi hulubi ca jertfe-mbătătoare pentru-Adevăr.

Întregul Izrael ştia că vine Mesia
Să omoare toţi necredincioşii ce nu sunt ca ei,
Iar din poporul lui Dumnezeu să smulgă robia
Dând întregul Pământ sub oblăduire la iudei.

În toate-adunările se vorbea cum va veni Împăratul
Şi cum i-a pedepsi şi nimici pe păgâni,
Această-ntâlnire o pregătea chiar şi Irod cu palatul
Bătând o monetă în cinstea Mesiei cu palmieri şi măslini.

Şi nu intuiau nici unul că Dumnezeul
Cărui ei se închinaseră cu-atâta şi-atâta sârg
Îi va da pe mâna Romei păgâne pentru tot răul
De vor fi toţi aduşi fără milă robi-marfă la târg.

Însuşi Fiul a pus ştampila pe textul sentinţei
Pe care cu Viaţa era scris hotărât şi concis:
Dacă-ai schimbat în religie Duhul Viu a Credinţei
Lumii aceste-i necredincioase rob vei fi pe vecie transmis!

568
 Judecata frăţească

Eu te rog, frate, să mă judeci
Că-n viaţa asta-aşa uşor
Poţi să te-mpiedici, să aluneci,
Să pierzi nălţimea ta de zbor.

Şi judecă-mă apăsat
Cum pentru mine te-ai rugat.

Mi-i spune, poate:”Nu-ţi văd pata!”
Să nu mă superi, ofensezi...
Dar ţine minte – judecata
Tu, frate, mie-mi datorezi.

Şi judecă nemăsurat
Cât pentru mine te-ai rugat.

De-observi vre-un rău, nu-l ţine-n taină,
De-mi vezi greşeli – nu le lăsa
Să îmi păteze-ntreaga haină:
Osânda voi putea purta!

Căci ştiu, frate, că ne-ncetat
Tu pentru mine te-ai rugat.

Nu mă lăsa ca în ruşine
Să mă învăţ  să mă înec,
Căci Domnul va vorbi prin tine,
Ca să-mi oprească pasul sec.

Ştiu doar că trist, îndurerat
Tu pentru mine te-ai rugat! 

569
 Judecata lumii

Ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este
datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru?
Cât despre cei de afară, îi judecă Dumnezeu.
1Cor. 5.12,13.

Atâţi creştini ne-am adunat la adunare
Şi târâirăm lumea la Isus,
De I-am strigat:”Isuse, ea e mare
Bolnavă căci păcatul nu şi-a spus!”

Isus, tăcând, cu-un deget de la mână
Scria atent nu ştiu ce pe ţărână.

Noi ne-am aprins:”Priveşte-o - e o târfă
Nu are nici estetic, nici moral;
Acesta-i adevărul, nu e bârfă
Că ea trăieşte-n rău şi amoral!”

Isus tăcea şi fară vre-un cuvânt,
Nu înceta să scrie pe pământ.

„Dar ea, Isuse, este păcătoasă!
E egoistă de n-are hotar...
Ba încă s-a fălit lăudăroasă,
Iar ochiu-i pofticios şi e avar!”

Isus tăcea ca văzul unui orb
Şi tot scria cu degetul pe glob.

„Dar, Doamne, - am strigat – e ateistă,
E şi beţivă, hoaţă de nespus,
Hidoasă e, şi proastă, şi artistă,
Căci sufletul şi-l ţine bine-ascuns!”

Isus s-a-ntors şi a privit în mine...
Eu am fugit...
                   Mi-a mai rămas ruşine...

570
 Jumătăţi

Jumate de pas este o încordare
De-a dezerta înapoi speriat;
Jumate de cruce e-o spânzurătoare
De care atârnă un ins vinovat;

Jumate de plâns este o tânguire
În care-un auz vrei să înduioşezi;
Un semiCuvânt este o omorâre
A sufletelor pe care le-nveţi, cum tu crezi;

Jumate de zbor e-un târât cu-o aripă
Ca pradă pentru-un mărunt carnivor;
Jumate de veşnicie e-o clipă
În care toate visările mor;

Jumate de Viaţă e neputinţa
Care scânceşte cu ochii în lut;
În crez diavolesc se preface Credinţa
Dacă-i jumate şi chiar şi mai mult.

571
 La izvor

La izvorul fără nume
Două drumuri se-ntâlnesc,
Două căi venind din lume
Tot aici se despărţesc.

Prima-i largă şi ierupe
Multă fală de deşert,
Trec pe ea cântând în grupe
Oameni mulţi cu cap deştept.

În izvor vâră picioare
De-obositul colbuit
Şi-i mai trage-o cuvântare
Unul care-i mai vestit.

Cu versete din Scriptură
Înflorindu-se în grai
Dă făgăduinţi din gură
De cununi şi despre rai.

Apoi pleacă-n gloate, gloate
Mai departe în apus
Ridicând sus cruci-placate
Şi lozince cu Isus.

Iar a doua – o cărare
Şi prin pietre, şi prin spini
Merg pe ea din înserare
Nişte tainici peregrini.

Doi s-au trei vin pe-ndelete
Fără-o vorbă a rosti,
Şed prearăbdători pe pietre
Gloate când s-or ghilosi.

Fără-un sunet să aclame
Obosiţi, lângă izvor
Udă din căuşul palmei
Buzele şi ochii lor.

Spre bobocul însoririi
Apoi se îndreaptă-nalţi
În Credinţă şi Iubire,
Şi în Dragostea de fraţi.

572
 Lacrima

Când a fost copilărie,
De-o greşeală mă-agăţa,
Mă uscam într-o mândrie
Tata una de-mi ardea.

Mă-mbufnam ţepos în sine,
Cu ochii uscaţi priveam;
De plângeam, plângeam în mine,
Dar tăceam, tăceam, tăceam.

Apoi am trecut prin lume –
Anul este, anul nu-i,
Dar prin plânset şi prin glume
Tot cu ochi uscaţi trecui.

Am văzut aşa durere,
C-alţii-ar  fi urlat făr’ minţi;
Mă-nchideam şi cu putere
Doar strângeam, scrâşnind din dinţi.

Unii mai boceau cu ceaţă,
Alţi cu lacrimi de artist,
Eu, brâncit din viaţă-n viaţă,
Solitar, ursuz şi trist.

Mai plângeau unii cu firea,
Alţi cu vodkă pe obraz,
Dar dispreţuiam bocirea,
Cum nu o iubesc nici azi.

Scârbă, chin, dispreţ şi ură
Tot în mine-am adunat,
Că această-adunătură,
Greu o viaţă m-apăsat.

Cui să-i spun – şi-aveam ce spune,
Cui să-i zic – şi-aveam de zis:
Din a lumii-amărăciune
Nu ştiu milă de-aş fi prins.

Şi cu greu-acest pe suflet,
Îndârjit, înghemoşat,
M-a cules Isus din umblet,
M-a iertat şi mângâiat.

573
Mi-a plans sufletul în sânge
Vânăt de-ani destrăbălaţi –
Însă faţa mea nu plânge:
Ochii de-asta-s dezvăţaţi.

Chiar invidiam cu silă
Pe-acei, care plâng flecar…
Doamne, ai de mine milă,
Dă-mi o lacrimă măcar!

Ci odată,-n rugăciune,
Fără plânset şi necaz,
Am simţit ca pe-o minune-
O lacrimă pe-al meu obraz.

Dar să plâng nu-mi fu-se vrerea!
Nu, eram uimit de ea!..
Înţelesei : e durerea
Strânsă-n toată viaţa mea.

Umbre hâde se uscară,
Sufletu-i lăstar de crâng...
N-am  ştiut, că şi se zboară,
Ochii, când în lacrimi, plâng!
  

574
 Lacul înghețat

Pe buza  lacului în gheață
S-apleacă pomul de cristal
Parcă dorește  o povață
Să o recite de pe mal.

Îi  tremură ușor argintul
Și țurțurii de diamant
Vrând să-și impună simțământul
Doar să surâdă elegant.

Din amorțire-n înghețare
Transmite-n  duh bijutier
Ecoul depărtat de Soare
În dangăt suplu, dar sever.

Iar lacul e cum se cuvine 
C-obrazul drept și înghețat...
Da! Primăvara vine... vine...
Însă e mult de așteptat.

Nu vrea   să se emoționeze:
Să pară sfânt și mulțămit...
(Doar deschizându-i  paranteze
Auzi cum plânge  necăjit.)

575
 Lângă Cale

Trei duşmani a omenirii
Legile ce-au încălcat
Târâiau spre răstignire
Vina greului păcat.

Pe la margine de cale
Stă poporul mulţămit
Care-n ură, care-n jale,
Ca de orice osândit.

Gloata dă fricos din minte:
Peste-un timp enorm de scurt
Trei vor fi doar oseminte
Şi nimic, nimic mai mult.

Frica veşnică de moarte
Ce-a venit din moşi-strămoşi
Îi impune să se poarte
Mai obraznici, mai fricoşi.

Criminali-şi duc osânda,
Iar ei stau şi îi privesc...
Şi se bucură plăpândul,
Cei vânjoşi se veselesc.

Ei în viaţă vor purcede,
Obosiţi ori odihniţi,
Vinovaţii îşi vor pierde
Viaţa-n cuie ţintuiţi.

Şi se simt mai cu putere,
Şi se văd mai minunaţi,
Se socot mai cu avere,
Înţelepţi şi învăţaţi.

Dacă-ar şti cât de pustie-i
Existenţa lor acum
Îngroziţi de murdărie
Viaţa şi-ar zvârli în drum.

576
 Lângă Iordan

Lângă Iordan oamenii vin din succes,
Privesc care cum înspre apa cea vie:
Unii se uită spre ea-n interes,
Alţii cu râset de sub pălărie.

Turismul e-un lucru plătit şi plăcut -
Cântec uşor, ochelarii de soare;
Un ghid povesteşte din „La început...”
Dorind povestirea  neplictisitoare.

Şi care-şi înmoaie picioare în val,
Şi care se scald în costume de baie;
E chicot,  e bine,-un „Păstor principal”
Vre-o câţiva turişti chiar în haine înmoaie.

Din apă-un proroc strigă extravagant,
Ori că-i ţicnit, ori că rolul şi-l joacă,
Ori crede poporul că e ignorant,
Ori strigă ca vremea şi lui să îi treacă.

Ci vine un om de la lucru-obosit
Bătut de-alcooluri şi de nenoroace;
Aude prorocul. Din drum s-a oprit
Şi paşii, şi faţa, şi sufletu-ntoarce.

Trecu prin grămada de oameni încet,
În apă întră, la proroc întreg vine,
Acela-l cufundă în apă complet
Şi omul ţâşni gol-goluţ şi-n lumine.

Pe mal a ieşit fără haine şi treaz,
Fără de gloată o clipă să-i pese:
Un drum nou îl cheamă şi nu-i dă răgaz,
Iar gloata se râde şi-aplaudă vesel

577
 Laţul cercului

 Deşteptaţi de dimineaţă
Startul ni-l luăm degrabă
Să împrăştiem din viaţă
Pe un fleac ori  pe o treabă.

Forfotind  în robotire,
Huma cântărind  cu  ochii
Alergăm fără oprire
Fluturând cămăşi şi rochii.

Când ne înconjoară-amurguri
Închizându-ne-n zăvoare
Simţurilor noastre, ruguri
Înălţăm de pe altare.

Aranjăm  trecutu-n  calcul,
Viitorul printre chestii...

Undeva-s nuferi pe lacul
Plin de vise  şi de trestii.

Cerul  razele îşi toarnă,
Stele presură pe ape
Şi în liniştea de toamnă
Primăvara nu încape.

Viaţa ne îndeamnă, strigă
S-o trăim nemăsurată-n
Unităţi de mămăligă
Şi în grijile de plată.

Undeva un codru-n basm e
Şi o cale de lumină...
Pâlpâim entuziasme-n
Rugăciunile de tină.

Viaţa strânsă cu cerşirea
Ce-o bocim pentru un mâine,
Îşi pierdu împotrivirea
Şi uitată iar rămâne.

Ne îmbobolim cu somnul
Ascuzându-ne de Lună,
Ştreangurile Vieţii,  tronul
Pune în inimi. Noapte bună!

578
Uneori, fără de veste,
Ne trezim singuri în sine...
Viaţa, ce coşmar mai este,
Când nu-i spânzurată bine!

579
 Logos

Cuvântul îmbrăcă pământ
Și hatul plânsului de-argilă
Ca să renască-apoi un cânt
Țesut în slovele de Milă. 

A ridicat un corp plăpând,
Fire din fire de țărână
Să pună-n suflet și în gând
Înțelepciunea de Lumină.

Luă o pojghiță de lut
Neputincioasă ce se știe
În cuvântat de început
În Viață-ntreagă s-o învie.

Păstrând în sângele-i dureri
Strânse din orice doleanță
Din lumea fără de puteri
Și fără-o clipă de Speranță,

Cu versul cugetului stins
În slăbiciuni de neputință,
El lumină  acest cuprins
Doar cu-un grăunte de Credință.

Semința nu a putrezit
Ci-a dat din inimă lăstarul
Care a șters și-a înverzit
Nelibertatea și amarul.

Prin nopțile de amăgiri
Cuvântu-n cer porni  să urce
Ca să-nflorească trandafiri
Pe moartea lemnului de cruce.

Să treacă bezna de păcat
Pământurile ce adună
În veșnicie înălțat
Cu tot cu huma împreună.

Chemând din chinuri de abis
Oameni deprinși doar ca să moară
Acolo unde nici un vis
Nu-i înălța odinioară.

580
Sădind cu  fire de răsad
Oricare  bulgăre de fire
De-al înălța din trai de  iad
În Viața dalbă de Iubire.

Ca eu din scâncet fără dor
Și-un boț îngrămădit de frică
Să aflu – un învingător
Cum peste moarte se ridică!

581
 Luceafărul durerii

În mijlocul de iarnă și de frig,
În centrul căsăpirilor de Țară,
Într-un popor retras de la câștig
A răsărit în grai o primăvară.

În lumea-n negustori și de artiști
A încercat o floare să ne vină,
Dar noi o ascultam atât de triști
Că a căzut o beznă în lumină.

Și în parfumul florilor de tei
Pe lacul risipirilor de Lună
Stele ca  ochi albaștri de femei
În văz de îngeri razele-și adună.

În basmul melodiei de cuvânt
Plecau din care păsări călătoare
Se legăna un codru de argint
Încărunțit de lacrimi și plecare.

Din ce povară oare ni s-a dat
Să știm în întristare  frumusețea
Ori, poate, singuri noi ne-am blestemat
Că socotim frumoasă doar tristețea.

Durerea unui neam de veci s-a strâns
Și tescuită-ntreagă-n poezie
În noapte ca Luceafăr s-a aprins
Să ne vedem mâhnirea noastră vie.

Ne freamătă necuntenul amar
El din înalt nemuritor și rece,
Oftăm de-o viață parcă în zadar,
Iar chinul nu dorește să ne sece.

Se seamănă privirile pe jos
Cu dorul supușeniei de spice
Doar  versul lui atât de dureros
Mai poate ochii noștri să-i  ridice.

Dar cade iar Luceafărul de sus
Ca lacrima scăpată-n suferință
Și plânge-n noapte cu un glas răpus
În inimile noastre-o mioriță.

582
 Lumina Vieții

„Mi-ai dat un trai atât de greu de dus...”
Luci Boltașu

Lumina Vieții când respiri
În noaptea-aceasta-așa adâncă
Asiști cu-ntregu-n risipiri
A firii tale de pe Stâncă.

Se zbate-argila ta pe pisc,
Dar alungată-i ca străină
Și cătături de vasilisc
Te-nțepenește în țărână.

Închipuirea - un vrăjmaș,
Ți-l desenează plin de hohot
Când torni la vale pe-un făgaș
Clipele plânsului de dohot.

Două putințe se opun
Rupându-te în jumătate:
Căderi în una se propun,
Iar alta-i  zbor de libertate.

O groază ai de răsturnări
Și-o frică în necutezanță –
Visele-n stoluri, peste zări,
Se duc spre sudul de speranță.

Te simți în iarnă  părăsit
Un desfrunzit fără culoare
Plângându-ți lutul risipit,
Dar și simțind o-nmiresmare.

Lumina Vieții ți-e văzduh,
Stânca-I  Cetatea ta cea dreaptă,
Iar rugăciunile prin Duh
Îngheboșirea îți îndreaptă.

Din sufletul mai credincios
Vezi în triumf și în durere
Cum moartea ta picură jos
Cu bucățele de-ntuneric.

Voroavele de lume dor,
Dar vin de sus să te aline

583
Cuvintele ce pentru zbor
Îți țes aripele senine.

Care s-or prinde de-un avânt
Spre fericirea dalbă-a Vieții, 
Iar huma ta s-a strâns mormânt
Lângă picioarele Cetății.

584
 Lumini

Lumina o-aşteptăm de sus
Ca să ne vină, se-nţelege,
Că Soarele ori că Isus
Să ne-o aducă după lege.

Aşteptătorii se întrec
Ca să dezvolte din idee:
Unii găsesc lumina-n bec,
Iar alţii doar într-o femeie.

Sub Lună văzuri s-au uimit,
Ba chiar spre stele se mai urcă,
Iar cărturarii în citit
Lumini descoperă, descurcă.

Că este cerul azi mai sur,
Că atmosfera e senină
Cătăm luminile în jur
Ca să le prindem pe retină.

Ca ascunzându-le-n  abis
De suflet, pântece ori minte
Să ne embrioneze-un vis
Aprinzător de simţăminte.

Ca apoi să avem răspuns
La vre-o nădejde-n noi pitită
Şi-un plac în pofte bine-ascuns
Să prindă goană de copită.

Stimaţi măcar de-a fi-n priviri –
Subsolul care ni-l propunem,
Nemaivorbind despre iubiri
Căzânde în închinăciune.

Mulţimi aşa şi înţeleg
Lumina cum poate fi dată:
Cu toate-ambiţiile-n întreg
Vre-un „luminos” îl vezi cum saltă.

Cuvinte-mprăştiind uşor
Să potopească auzirea
Fără de suflet, fără dor
Se vrea mai sus cu povestirea.

585
Finalul însă-i foarte trist
Pentru acel ce îl ascultă,
Când după-acest carierist
Viaţa îi devine  slută.

Şi ajungând ca un deşert
Unde cuvinte ascultate
Nisip s-au scurs neînţelept -
Clepsidră-a vieţii strangulate.

Şi a rămas aşa pustiu
În frică şi-n învăţătură
Un conţinut pentru sicriu,
Jertfă-a luminilor de gură.

Aşa lumini nu au valori
Fiind şi-o copie din Carte
Căci în tomnatice culori
Îşi duc ascultători-n moarte...

Doar dacă sincer şi cinstit
Poţi ca să fii cu orişicine
În sufletul tău dezgolit
Isus îţi va turna lumine.

Şi cum eşti învăţat de-a da
Fără s-ascunzi ceva în fire
Lumina Lui va lumina
Pe însetaţii de Iubire.

Acei ce sinceri pot a fi
În viaţa-aceasta pământească
Lumina Lui o vor primi
În dânşii Ea apoi  să crească.

Lumina ce străpunge  nopţi
Va  lumina o-ntreagă viaţă
Chemând cu Viaţa oameni morţi,
Dar nu cu gura care-nvaţă.

Se înţelege că puţini
Cat Dragostea adevărată
Şi mulţi în falsele lumini
Se îmbluzesc de-a face-o gloată.

Să se ascundă-n ea şireţi
Ca sufletul să nu-i se ştie,
Ţipând versete mai cu creţi

586
Şi aşteptând Isus să vie.

Ca insul hâtru-aici mascat
În paradisuri să îl urce
Că el, vedeţi, s-a consacrat
Să  POVESTEASCĂ  despre Cruce.

Pălăvrăgind cu-entuziasm
Ei se încântă de-aşa faptă
Gândindu-se că-acest marasm
Pentru cunună este-o plată...

DOAR  CEL  CU  SUFLETUL  DESCHIS
NU  ARE  FRICA  PENTRU  VINĂ,
DUPĂ  ISUS  MERGE  PRECIS
ÎN  ADEVĂR  ŞI  ÎN  LUMINĂ.

587
 Mă doare inima...

Mă doare inima când nu prea am credință...
Când plânge cineva în lumea asta,
Dacă-și  măsoară  soțu-n  pumni nevasta,
Când eu mă cântaresc în neputință.

Mă doare inima de-aud doar de războaie,
De-orfanii adunați de străzi și case, 
De vorbe și cuvinte nefrumoase
Ce-mproașcă frumusețile cu  zoaie.

Mă doare inima când văd o neiubire:
El – soț, ea – soață reușindu-și rolul
Lingușitori plătind lumii  obolul,
Dar cu pretenții pentru fericire.

Mă doare inima când cad frunze de toamnă -
Tristețea în mâhnire se îngână
Că pare-o supușenie română
La o obrăznicie  inumană.

Mă doare inima de-o viață întreruptă
În tragedii și  nu așa de tragic
Când ea în stânca morții valu-și sparge
Pierzând speranță, dragoste și luptă.

Mă doare inima de păsări care pleacă,
De zboruri  întrerupte de alice,
De orice strigăt mut de cicatrice,
De-o desconsiderare râsă-n   joacă.

Mă doare inima la pizmele de glorii
Pigmeilor crezânzi  că viața-i scenă
De se-amăgesc pe sine fără jenă
Lăsând fără de minte-auditorii.

Mă doare inima de orișice minciună
Țintește care  omul s-amețească,
De-o existență sură pământească
Pe care-o curgem moale împreună.

Mă doare inima de ochii-n disperare,
De suflete-n ipocrizii   sluțite,
De o iubire gingașă, cuminte
Cu  care-un bădăran vrea să se-nsoare.

588
Mă doare inima de orice suferință,
La bunătate  când răspuns nu este,
Când Dumnezeu ne pare o poveste...
Mă doare inima de-atâta necredință!

589
 Magii

Ca şi un mag văzui o stea...
Mă întrebam: De unde-i ea?
Prin telescoape şi formule
O scotociam cu mii de nule 
Că ea-aşa mică şi senină
Îmi da căldură prin lumină .

Ca un alt mag văzui o stea...
De mă-ntrebam: Ce este ea?
Ce lumi atât de-ndepărtate
Îmi luminează enigmatic,
La ce distanţe, printre spaţii,
Fierb valuri de civilizaţii 
Că ele-atâta de străine
Îmi dau căldură prin lumine?

Şi ca alt mag văzui o stea...
Iar  mă-ntrebam: De ce e ea?
Tot încercam cu cercul logic 
Să scot egalul astrologic,
Ca viaţa să mi-o duc precaut 
Să ştiu ce trebuie să caut,
Să ştiu de ce  totuşi  în fine
Îmi dă căldură prin lumine .

Odată-n paşii vieţi-mi acre
Făcui lentilele-mi din lacrimi ...

Atunci văzui această stea 
Cum a căzut în palma mea;
S-a prefăcut în pruncuşor
Atât de jingaş şi uşor,
Iar lumea-n jur e-atât de rea –
În suflet L-am ascuns de ea.
Ca cei trei magi din răsărit 
Eu Împăratul mi-am găsit!
Ca pe vecii să îmi rămâie
Cat aur, smirnă  şi tămâie ...
Dar haznele-s acaparate,
Bisericile-mfumurate,
De  fremătam nenorocit
Că sunt atât de oropsit 
Căci nu am dar să mă închin ,
Să-I povestesc întregu-mi chin ...
Şi-n loc de dar de închinat

590
Eu viaţa-mi
                scârnavă
                         I-am dat !

591
 Manifest

Noi suntem fiii Învierii
Smulşi pe vecie din mormânt
Şi Primăvara primăverii
Vestim întregului pământ.

Cristos prin Duh ne e Păstorul
Ducându-ne spre zori de zori
Să ne-ntâlnească viitorul
Cu prospeţimea de splendori.

Lăsându-ne jalnicul nimeni
O viaţă nouă nou trăim
Pe crucile-adâncite-n inimi
Noi răstignirea o citim.

În Viaţă ne-a-mbrăcat Credinţa
Înaripându-ne cu zbor
Să treacă aripă fiinţa
Prin Ţara veşnicului dor.

Dor de sinţenie şi Lumină,
De-nţelepciunea lui Isus,
De înţelegere deplină
A-Mpărăţiilor de sus.

În trai senin de Libertate
Gândim, visăm şi cuvântăm
Puterea  Dragostei de frate
În inimi sincere purtăm.

Purtând Cuvântul nu cu gura,
Ci-n slova aspră de proroc,
Înveşmântaţi cu armatura
Vom trece şi potop de foc.

Ni-i dat aşa, aşa-nţelegem
În duh, în suflet şi în gând
Eliberaţii de sub Lege
În Înviere triumfând.

Păşi-vom astfel prin milenii
Totali ai Domnului soldaţi,
Senine rugăciuni eterne,
Creştini de Viaţă înălţaţi.

592
 Manifestul unui om pocăit

          (Ioan 3.3)
În Ţara aceasta eu astăzi trăiesc
Cu suflet, cu duh şi cu-ntreaga mea fire,
Crescând în Lumină în Dragoste cresc
Uimit de atâta şi-atâta uimire.

Aici umbre nu-s şi nu pot fi de loc,
Nici duh ridicat de credinţă de piaţă;
Când orişice boală mi-i arsă pe foc
Eu iar mulţumesc pentru Viaţă şi Viaţă.

Minciuna nu e şi nicicând nu a fost,
Făţarnicii n-au nici un chip de întrare:
Nu întră aici cărturarul cel prost
Şi prostul ce-ascultă bălos cărturarii.

Aici Dumnezeu mă-ntâlni chiar din prag,
De-atunci conducându-mă-n mai multă Lumină,
Isus îmi devine aproapele drag
Cu cât mă îndrept de la iadul de tină.

Orice aş dori mi se dă însutit
Nedovedind, uneori, şi a cere,
Dar nu uit Credinţa s-o cer neclintit,
Ce-mi dă o evlavie plină-n putere.

Aud cum se gem gloate de „pocăiţi”
Bocind până-n lacrimi, cerşind până-n bale,
Dar cum să le spui: cu credinţa de minţi
Aşa şi-i rămâne-n biserici carnale.

A crede nu-nseamnă că eşti credincios,
Acei, care cred, sunt urâţii ce tremur,
Această credinţă e fără folos,
Doar macra cu entusiasme-ţi cutremur.

Citind şi crezând tu devii fariseu,
Deci posturi încerci, eroizme de fapte,
Iar traiul devine mai greu şi mai greu,
Ci tu tot rămâi mâncătorul de lapte.

Mulţi cred, dar puţini în Credinţă trăiesc,
De asta şi gem pizmuind înspre lume,
Aceştea doar hainele îşi pocăieasc,
Cătând diotrefic şi stare, şi nume.

593
De-aceia şi stau cu-ochii ţintă în vânt,
Aşteaptă să aibă în chin libertate!
Când Ţara aceasta-i demult pe pământ:
În Ea Pocăitul primit e ca frate.

În ziduri şi case biserici doar cresc,
În gloate ce nu ştiu Dreptate, Iubire...
În Ţara cea Sfântă eu astăzi trăiesc
Cu suflet, cu duh şi cu-ntreaga mea fire!!!

594
 Manole, Manole, meştere Manole...

Soţiei şi surorii mele Vera.

De unde-apari, femeie, când zidu-mi se prăvale?
Nu mi-ai răspuns odată şi eu nu îmi răspund...
Privirea ta îmi rupe din mine-atâta jale
Cât văzu-ţi în zidire cu totul îl ascund.

De unde vii molcomă ca-n noapte o lumină
Cu pântecul la gură, cu zâmbetul domol?
Cu orice cărămidă grăbesc s-astup o vină
Însă ea hohoteşte în sufletul meu gol.

Alături în ruine bisericile pică,
Cetăţi şi cu palate în colb s-au prefăcut,
Doar mănăstiri de mâna-mi zidite-n cer ridică
O cruce ca un ţipăt îndurerat şi mut.

În timp orice perete statornicia-şi sparge
Şi totul se petrece, şi toate s-au schimbat,
În piept doar suferinţa  rămâne  fără margini
Căci ştiu că iar veni-vei în zidul meu înalt.

Îmi muruiesc durerea în liniile perfecte,
Sudorile cu lacrimi un bob au devenit,
Supus îţi gătesc locul în orişice perete
Ca mai comod să fie mormântul tău zidit.

De ce-mi soseşti, femeie, la mine nechemată?
Lasă să-mi cadă zidul, cu dânsul să dispar...
Blestemul ori iubirea mi-o dai de orice dată
Când te aşezi tăcută pe tronul de mortar?

De câte ori pe ziduri îmi prăvălisem firea,
Dar lângă ele iarăşi şi iarăşi mă trezesc...
Atunci şi-mi vii, iubito, tăcută ca Iubirea –
Tu să rămâi zidită – eu alt chin să pornesc!

595
 Mărţişoare

Două boabe, două flori,
Mărţişoare, mărţişoare...
Ce-ar fi vrut două culori
Să ne spună nouă oare?

Ce-nţeles, ce conţinut
Veacurile perindară?..
Să pornim ce început
În oricare primăvară?..

Ipoteze-s poate mii,
Fiecare-şi au temeiul...
Eu răspund la-ai mei copii
Că frumos e obiceiul.

Ce-aş mai spune, ce să zic,
Cum să formulez o glie,
Legănarea unui spic
Ori cuvântul din poezie.

Două stele de pe piept -
Una albă, roşie altă,
Un răspuns preaînţelept
Ca doi ochi de prunc aşteaptă.

Nu-s ambiţii de cununi
Ce stâlcesc barbar lumine,
Un poem de la străbuni
A ajuns până la mine.

L-am primit butucănos
Şi în inimă, şi-n minte:
„Obiceiul e frumos,
Voi purtaţi-l înainte.

Dacă vă vor întreba
Copilaşii voştri-n viaţă
Pentru ce aşa şi-aşa
Mărţişorii se agaţă,

Voi spuneţi-le duios
Precum mi s-a spus şi mie:
„Obiceiul e frumos –
Frumuseţea-i bucurie!”
1 martie.

596
 Masa mulţumirii

Toate bucuriile, Isuse,
Azi pe masa inimii îs puse.
Ele-s multe, de aştept la rând,
Una după alta fremătând.

Sunt şi umbre-aici, nu le-am uitat,
Însă văd cum Tu le-ai luminat,
Că momentu-mi  fu ce dureros
L-ai făcut să-mi fie de folos.

Mi-amintesc de ani ce înnegresc,
Când nici nu puteam să-Ţi mulţumesc...
Parcă nici n-a fost noaptea cea grea
Şi-un altar mi-i azi inima mea.

Soaţa mea, copiii mei, pe rând,
Şed la masă  Ţie mulţumind;
Orice mulţumire-a lor ca dar,
Le unesc cu-a mele pe altar.

Eu mă rog, Isuse, pentru toţi:
Şi de-s vii, şi dacă încă-s morţi.
Eu mă rog, Isuse, pentru mulţi:
Şi de pot vorbi, şi dacă-s muţi.

Pentru cei ce-n Viaţă şi lumine
Pot a se ruga şi pentru mine,
De acei ce-n traiul lor oftând,
Pentru mine nu-or ruga nicicând.

Eu mă rog, Isuse, tuturor
Să le dai un trai mulţumitor,
Ca să-i scapi de nedreptăţi şi chin,
Să se roage toţi cu-altarul plin!

597
 Matematică

Dimensiunile pe care
Ne-am învăţat a le simţi
Sunt fără întrebuinţare
În verbul simplu „a iubi”.

Distanţe măsurăm astrale
Şi calculăm orice mister...
Ce cifre dimensionale
Mi-or socoti banalul „Sper!”?

De la nucleu până la spaţii,
Din infinit la ce nu văd...
Vor lămuri ce ecuaţii
O precizare scurtă „Cred!”?

Dar iată c-am găsit balanţa
Să pot ca să le lămuresc:
Credinţa, Dragostea, Speranţa
Egale sunt cu „Eu trăiesc!!!”

598
 Maturizare

Mi s-au uscat sudorile pe frunte
Doar sarea lângă tâmple-i ca omăt,
Se cotiliră lacrimi mai cărunte
Din ochi, însă în suflet, îndărăt.

Mi se-năsprește fața înspre mască
Că-i mortuară ori că-i pentru bust,
Iar gura mea mai grosolană cască
Cuvinte care sună mai îngust.

Furtunile îmi spulberă prin plete
Și zbârcituri îmi taie prin obraz
Ce șlefuite sunt pe îndelete
Cu abrazivul asprului necaz.

De încordare pumnii-ncep să crape
Că pene dau din ei, înmugurind,
Mă întăresc când focuri și când ape
Călindu-mă întruna rând pe rând.

Mă îndârjesc ca să rămân o piatră
În curgerile timpului fugar
Cu tălpile înfipte-adânc în vatră,
Cu arămiul stelei de arțar.

Mai trainic sunt în brațe și în spate,
Mai slabă-i înclinarea spre noroc...
Doar un izvor în inimă-mi se zbate,
Dar nu-nțeleg: de lacrimi ori de foc.

599
 Meditaţie în toamnă

„Eu sunt Învierea şi Viaţa!”
Ioan 11:25

Se potolesc supuse poemele de frunze
Şi-şi potrivesc cuvinte în paraclis nespus,
Cu feţe de aramă neauzite muze
Citesc slove căzute din freamătul de sus.

Din largele senine ecoul înălţării
Străbate prin  uitare spre jalnicul covor
Doar zgăndărindu-i versul cu imnul depărtării
Se reîntoarce-n ceruri  spre bucium de cocor.

Rămâne o tăcere ce cată un repaos
De spaţii şi de timpuri, de zboruri şi de ani,
Gem frunzele căzute cum ar cădea din haos
Cârlionţate pene de îngeri roşcovani.

Le mângâie regretul degete moi de Soare
Şi-mi lămuresc şi mie – atinsul de mâhniri,
Că nu-i vremea tristeţii, ci-i ceas de meditare
Când, împlinind prezentul, adaogi amintiri.

Nu ca să-ţi dea trecutul, solemn, îngenuncherea,
Să vezi în el doar culmea la tot ce ai atins,
Ci recitindu-ţi lupta, să-ţi calculezi puterea
Ce-n viitor te-a face mai dur şi mai aprins.

De moarte-ţi poate spune o boare a tristeţii –
Că ea-i biruitoare şi totu-i un sfârşit:
Moartea este-n Natură mărunt proces al Vieţii,
Iar Viaţa este-n toate supremul infinit.

Şi de eşti rob a Vieţii – eşti zbor de libertate,
Căci Viaţa-ntruna cheamă cu viaţa s-o ajungi
Şi, de-o asculţi, vei trece uşor orişice moarte
Ne-mpotmolit ca frunza în straşnicile-i strungi.

Ridică-ţi amintirile ca să se zbată-n ruguri
Să-ţi vezi căderi apoase, dar şi urcuş  înalt
Ştiind însă că-n suflet ai mii şi mii de muguri
Ce vor porni vecia s-o ieie cu asalt.

De Viaţă ni-i Credinţa în piept însămânţată
Şi Duh din Duhul  Vieţii va fi-n a Lui Cuvânt -

600
O creştere eternă în viitor ni-i dată
Cu mici opriri în faţa a unui nou avânt.

601
 Minune în noapte

În noapte doruri cad şi stele,
Tot fulguiesc roiuri de vise...
Şi unul crede-n toate cele,
Iar altul numa-n cele scrise.

În noapte cad iubiri, speranţe,
Sună ca  grindine credinţe...
Şi unul bâjbâie substanţe
Să le-ntroducă-n fundul minţii.

În noapte se prăvale-o lume,
Se prăbuşesc imperii, oameni...
Unul se-ncrede într-un nume,
Altul în sucul de la poame.

În noapte-i fără pas minunea,
Fără de crez şi de putere...
Mi se ridică rugăciunea
Mai sus de orişice cădere. 

602
 Minunea

Se frunzăresc zvâcniri de pâclă
Cu-ncremenirile-n culori,
Iar zburătoare cu-ochi de sticlă
Cată hotarele de nori.

Un plumburiu văzduh pășește
Pe acuarele de frunziș,
Citite file cad din creștet
Într-un cleios păienjeniș.

Se duc puterile la vale,
Tristețile rămân pe loc
Și peregrinii șed pe Cale
Suflând cu duhul în vre-un foc.

E timp de gând și de cădere –
În el un corb răcit în gât
Ideile  de frontiere
Le croncănește oțărât.

Dorul de zbor s-apleacă lânced
De se amestecă stângaci
În clătinările cu scâncet
Din brațe goale de copaci.

Toamne-i din jur îi sunt poslușnic
Strângând culori din legănări
Doar visul meu sare năstrușnic
Și se avântă peste zări.

Prin viața largă omenească
Din întrebări cătând răspuns
Alte culori ca să găsească
De parcă-acestea nu-s de-ajuns.

Să vadă-o nouă fericire
Fără autumnalul morb
Și fără neagra croncănire
Din vocea jilavă de corb.

Să prindă-o lume minunată
Cu păsări, flori, surâsuri și
Când se va-ntoarce încă-odată
Să aibă ce îmi povesti.

603
În invidie să mă-mpingă
Din plasa-n care sunt  cuprins
Ca de o doină de tilingă
Cu glasul înecat și stins.

Deci când se-ntoarse iar la mine
L-am întrebat puțin timid
În țara zărilor senine
Poate să-mi fie mie ghid?

Să-mi spună lucruri uimitoare
Ce l-au înduioșat cu drag –
Cele mai minunate-n Soare
Și remarcabile în larg.

Îmi spuse că așa minune
L-a emoționat nespus
Când a-ntâlnit o rugăciune
De mulțumire lui Isus.

Și a putut să-l înțeleagă
Sufletul meu zâmbind voios
Căci eu în viața mea întreagă
Nu știu un lucru mai frumos.

604
 Moarte şi Înviere

Devenind prea grea
A căzut o stea;
Soarele-a apus,
Luna s-a ascuns;
Negri-s fără raze
Paltinii şi brazii;
Păsări au tăcut,
Stele-au dispărut.
Iar în dosul stânii
Urlu-a moarte câinii;
Mioare se strâng
Şi cu sânge plâng,
Plâng şi zi şi noapte
Mioriţe toate...

Dar a treia zi
Soarele ieşi,
Luna se trezi,
Pomi-au fremătat,
Păsări au cântat,
Câinii au tăcut,
Mioare-au văzut
Pe verde imaş
Dalbul ciobănaş
Cu părul bălai
Nins în luna mai.
Venea luminând
Şi din glas zicând:
„Alei, fraţi ciobani,
De treizeci de bani
Aţi vrut ca să mor
În câmp de mohor,
Dumnezeu n-a dat
Şi m-a înviat.
Fugiţi din lumină
În ţară străină,
Ţară-ntunecată -
Răul să vă bată,
Greul să vă-ndoaie
În pământ şi-n zoaie,
Ura să vă-aprindă
Bezna să vă prindă,
Să vă gemeţi soarte
Tot căzând în moarte...

605
Iar tu, turmă bună,
Să ieşim din humă
Înspre zori de zori
Cu-avânt de cocori,
Înspre dimineaţă
Cu zborul de viaţă,
Înspre zi senină
Cu-aripi de lumină.
Cei ce au Credinţă
Trec peste putinţă,
Cei ce speră, cred
Aripaţi se văd,
Iar cei ce iubesc -
Zbor dumnezeiesc.”

606
 Moment sublim

S-or trece şi ani şi zbârciri de pământ,
S-a scurge şi vreme, şi fire,
Iar limbi vor uita orişicare cuvânt,
Având alte slove-n vorbire;

S-a şterge-amintirea de falnici irozi,
S-or stinge imperii celeste,
Vor fi chiar uitaţi inorogii cei blonzi
Cu tot cu frumoasa poveste.

O lume s-a duce şi alta-a veni
Ce-a tinde nu-n ieri, ci în mâine,
Iar tot ce-am ştiut şi ce ştim s-a sfârşi
Că-s bezne ori că-s lumine.

S-or pierde cu toţi şi cu toate-n uitat
C-au vrut ori că n-au vrut vecia,
Ci doar un moment va trăi neschimbat:
E Crucea lui Isus Mesia!

Ştiinţe, religii se vor răsfoi,
Ca mode se schimbă frumosul,
Dar tot neclintită peste secole-a fi
Iertarea ce-aduse Cristosul.

Şi munţi se vor roade, şi mări vor seca,
Şi Soarele-a pierde puterea,
Dar veşnică peste eterne va sta
Viaţa ce-a dat Învierea! 

607
 Monahul

Mănăstirea mea stingheră-i
Cu-un monah în ea trăind
Care crede, care speră
Şi se roagă  fremătând.

Toată ziua el zideşte
Cărămizi la cărămizi,
Apoi cât se odihneşte
Geluieşte nişte grinzi.

Are-un ţel foarte précis el:
Să ajungă până-n cer
Nu cu vorba ori cu visul,
Ci cu zidu-n Adevăr.

De-asta sincer este foarte
Cu-orice piatră ori cuvânt...
Să-i dea jos zidul nu poate
Nici un zbucium de pământ.

Seara curăţă zidirea
Clipă-n clipă, pas cu pas –
Să nu prindă praf iubirea,
Să n-abuze vreun necaz.

Selectează-apoi cuvinte,
Le-aranjază-n fel şi chip,
Iar eu le găsesc în minte
Și-n versete le-nfirip.

După ce spală-n lumine,
Orice gând şi orice zis
El adoarme ca blajinii
Fără grijă, fără vis.

Eu mă mai gândesc la oameni
Ori cu bine, sau urât,
Ascultându-l cum el doarme
De la toate liniştit.

Iar în zori, când somnu-ncântă
Şi mă ţine în zadar,
Îl aud sub nas cum cântă
Pregătind de-acum mortar.

608
Uneori mă doare-n spate,
Mi-amorţeşte un picior,
El aleargă-n sănătate
Tot cântând, muncind cu zor.

Mă uimesc de el: Ce viu e!
Parcă râde de-orice greu.
“Măi, monahe Bragagiu,
De ce nu-s ca tine, eu?”

Îmi răspunde cu-o zâmbire
Chiar ironizând niţel:
“Vin la mine-n mănăstire
Şi vei fi şi tu la fel!”

609
 Mulţumirea dată samariteanului

Bătu în uşă un străin
Şi-mi spuse, că ar vrea să între
De la durere, de la chin,
De la potopuri, de la vânturi.

„Deschisă-i uşa! – i-am strigat –
Împinge-o simplu de la tine!”
El ciocăni mai cadenţat
Împrăştiindu-se-n suspine.

Eu i-am deschis nedumerit
De-aşa supertimiditate
Şi-l invita-i pe obosit
Să între-n casa mea cu toate.

El a întrat cu pas ascuns,
Neauzit păşind prin casă;
I-am arătat un loc mai sus
Cu o şedere călduroasă.

Neliniştea mi se trezi,
Când observai că în migire
O răutate îi sclipi
Privind a mea trebăluire.

I-am pus pe masă ce aveam
Şi l-am rugat să îndrăznească -
El m-a privit ca pe haram,
Care ar vrea să-l otrăvească.

„Ei, bine  -am spus – mănânc şi eu...”
Măcar că doar luasem cina,
Văzândâ că oaspetele meu
Nu prea suportă-n ochi lumina.

„Te odihneşte-aici din drum
Şi dormi pân mâine dimineaţă –
Nu vei porni în noapte-acum,
Dacă mai ţii la a ta viaţă.”

El nu mi-a spus nici un cuvânt;
Deci îl lăsai să doarmă-n tihnă...
Pe uliţi galopa un vânt
Cu-o ploaie ce n-avea odihnă...

610
Oaspele meu s-a deşteptat,
Dejunul când pe masă pusei,
Dar înspre mine n-a-ndreptat
Măcar privirile ascunse.

Afară-o zi s-a şi pornit
În azuriu împodobită,
Iar musafirul a ieşit
Ca şi o fiară încolţită.

„În ce biserică te porţi?”
Mă întrebă el, dând să iasă.
I-am spus că nu mă duc la morţi
Şi că mă rog, închis în casă.

El nu mi-a spus nici bun, nici rău,
Doar s-a pornit în grabă mare
Direct înspre vecinul meu –
Un diacon dintr-o adunare.

Îl auzii, spunându-i dur,
Că nu-i ticni la mine somnul,
Că eu, o noapte împrejur,
Ceream să-l lepede pe Domnul...

Doar mai târziu am mai aflat,
Atunci, la mine când venise,
El şi la diacon a-ncercat,
Dară acela nu-l primise.

611
 Naşterea

Noaptea potopi pământul inundându-l cu dispreţ
Savurându-şi legea strictă-n beznele religioase:
Luminiţe din ferestre stele se propun isteţ
Ce nimic nu dau acelor care nu-s acum în case.

Întunericul afară hohoteşte fără jug
Ţupăind ca apucatul de la munţi până la mare,
Calcă fără sinchiseală orice casă, orice rug,
Ce încerc, cuprinşi de spaimă, să-i se-mpiedice-n picioare.

Este el atotputernic – frica bântuie în jur;
Că în temple şi colibe, lângă ruguri şi candele
Tremură o lume-ntreagă prinsă-n crezul său obscur
De la fire până-n suflet, de la lacuri până-n stele.

În lumini aprinse-n fire s-ascund oamenii fricos
Încălzindu-şi mintea rece cu versete din Scriptură,
Şi nu-i doare că pe-afară se zbat alţii, fără dos
Când pronunţă slove sfinte-n rugăciunile din gură:

„Noi suntem, Doamne,-n lumină şi îţi mulţumim smerit
Că ne-ai dat şi foc, şi Carte, şi cetate de afară,
Iar pe cei ce înăuntru încă nu au nimerit
Pedepseşte-i, Doamne Sfinte, cu răceală şi ocară.

Fiindcă ei nu cred în ziduri şi-n Pisanii nu citesc,
Iar lumina n-au aprins-o cu-untdelemn ori de la lemne,
Deci acum prin noaptea morţii întuneric bâjbâiesc
Necrezând lumini din case care zbat atâtea semne.

Vino, Doamne, mai degrabă căci aici ne chinuim
Şi trimite din înalturi pe puternicul Mesia,
Iar pe cei ce-s în afară nimiceşte-i, Elohim,
Ca poporul sfânt ce-aşteaptă să atingă veşnicia!”

Călăreţul pe cal palid trece neîndurător
Nedând celor ce se roagă în credinţă să se-mbete
Şi pe casele-palate, şi pe templul orbitor,
Rânjind oase fără viaţă el îşi pune-a lui pecete.

Dar lângă-un sălaş aiurea el încetini din pas
Auzind cum bezna geme de fiorul Dimineţii,
Prima dată simţi-n sine groaza-n os şi spaima-n glas:
Din sălaş, cu modestie, răsărea Lumina Vieţii.

612
 Naşterea din nou

Mă zbuciumam, mă zvârcoleam din nou
În cercul sferei care dur mă strânse
Şi nu ştiam că sunt un pui în ou
Ce m-a-nvelit de ceruri necuprinse.

Nu pricepeam ce fac şi ce să fac,
Ţipam – glasu-mi ecou lovea în mine,
Dar nu puteam să tac, să mă împac,
Cu neputinţa de-a vedea lumine.

Podelele, pereţii şi tavan,
E un întreg, o viaţă,-o-nchisoare -
Eu tot mă zbat şi mă răcnesc în van:
Deschideţi-mi fereastra înspre Soare!

Pereţii râd cu duritatea lor,
Speranţa-i strânsă-n şerpi de necredinţă
Şi moare-n distrofie-albastrul dor
Înăbuşit de-un cerc de neputinţă.

Ah, cât de singur, cât de singur sânt,
Dar poate-aşa şi trebuie să fie -
Tot orizontu-acesta mi-i mormânt,
Iar tot ce fac – e-o zbatere pustie?

Eu sunt un unic, unic împărat,
Stăpânitor acestor universuri…
Acesta-i cerul ce m-a-nconjurat
Pe care scriu cu fantezia versuri?

Deci voi muri aici cum m-am născut:
Stăpân şi rob, iubit şi-ndrăgostitul…
Dar… parcă de afară au bătut
Ori inima se lasă amăgită?

“Ajută-mă în traiul chinuit
Să scap de infiniturile-mi grele!”
Şi o fisură mică a plesnit
În învelişu-nchipuirii mele!

Mă aruncai cu sufletul la ea
Fărâmiţându-mi în dureri dreptatea,
E tot mai mică semeţia mea
Şi mai imensă este libertatea.

613
Ieşii!.. Putui cătușele să-mi sparg,
Dar am căzut pe piept de istovire
Ţipând ceva alături sau în larg -
Nu pot să înţeleg din ameţire.

Văzduhul mă mângâie orbitor,
Mă părăsesc nelinişti şi regrete…
“Părinte, - întrebai – acesta-i zbor?”
“Până la zbor mai ai încă, băiete!”

614
 Naşterea Versului

Eu simt în inimă cum mi se naşte-un vers,
Cum mi se zbate, cum mă-mpunge, cum mă roade,
Înfierbântat să iasă-n Univers,
Neinteresat de grija despre roade.

Eu îl ignor cum pot şi cât ce pot
Ţinându-l după inimă de minte,
Ci el loveşte cu genunchi, cu cot:
Se vrea la libertate ca un cântec.

Mă înţelege, dragă nenăscut, -
Eşti trup din trupul meu şi prea mă doare
De te vor mozoli neîntrerupt
Ochi veninoşi în lumea asta mare.

Eu ţi-aş da drumul – cum ai să te-ntorci?
Plin de respect, de cinste, de iubire?
Ori, mai degrabă, vei cădea-ntre porci
Scuipat cu pizmă şi dispreţuire.

Pot să te las înscris într-un caiet
Ca, uneori, ca pe-un album de poze
Te-oi recita ca tată şi poet,
Stropindu-te cu gândurile roze.

Priveşte câţi confraţi de-ai tăi cuminţi
Dorm liniştiţi împodobind albumul,
Reci la speranţe şi făgăduinţi,
Ispitelor de-ambiţii cu duiumul.

Dar tu te vrei nu numai scris – citit!
Cu flacăra de-entuziasm romantic,
Neintuind ce e de-a fi stupit
Cu râs şi cu expresii aberante.

Se strânge pieptul – eşti din trupul meu
Şi gem, dar ce să fac – îţi dau venire...
Te binecuvânteze Dumnezeu
Cu dragoste, cu vis, cu mulţumire.

Dar totuşi îmi e greu, parcă s-a rupt
În suflet şi în inimă-mi o vână...
Te du iubitul meu neîntrerupt
Spre-azur, spre bunătate, spre lumină!

615
 Nașteri

Ioan 3:3

Un plug prin stele taie
Când  miriștea o-ntoarce,
Iar stelele din paie
Cad fulguinde-n pace.

S-apleacă peste margini
De ceruri dalbii îngeri
Suflând peste catarge
De valuri și înfrângeri.

Cuvântul de răscoală
Vânturi ridică-n vele
Troienele se scoală
Să-mbrățișeze stele.

Cioburi de lupte-nfrânte
Privesc pustii în zare,
Iar îngerii un cântec
Îl scriu într-o ninsoare.

Prin gheața fulguirii
Înconjură  palate
Cuvântul Mântuirii
Cu  urme-nsângerate.

El cioburile-adună
Cu palmele străpunse
Din vise de cunună,
Din suflete ascunse.

Bat aripele zorii
În încleștarea iernii,
Se înroșesc bujorii
Pe pașii din troiene.

Evită  Viața Vie
Învolburări de coame
Și darul de pruncie
Însămânțează-n oameni.

Care din soarta știrbă
Căzură ca din boală
Strângând în ieslea strâmbă 

616
Petală cu petală.

Nu-n fapte și cerințe
Ori unde de suspine,
Ci își stropesc semințe
Cu lacrimi de rușine.

Cerul întreg  zâmbește 
Cu înflorirea Crucii 
Și îngeri îngerește 
Cântă în cor cu pruncii.

Oricare înainte
Steag ține de prenașteri -
Crenguțele-nflorite
În flori de măr din Paște.

617
 Nerisipitorul fiu

Seară şi singurătate...
Tatăl stă cu ochi-n carte

Şi citeşte-ncetişor
Despre-un fiu risipitor,

Cum din morţi a înviat
Lumea când a lepădat.

El oftează dureros:
Are-un fiu, dar ce folos:

Mă iubeşte doar pe nume,
Iar în piept admiră lume;

Mâinile le-nalţă-n ceri,
Ochii fug după muieri;

Cuvântări iubeşte creţe,
Inima-i cu două feţe…

A oftat tatăl mâhnit –
Ăst nimic n-a risipit,

Ci cât are-ncă putere
Îşi adună la avere,

Bogăţie ruginie
Lumii pentru invidie,

Tot în aur şi arginţi
Izvor vorbelor prin dinţi.

Mi-o arată, mi-o arată –
Uite câte am eu, Tată!

Cu cât este mai avar
El se ţipă gospodar,

Avere n-a-mprăştiat,
Ci viaţa şi-a îngropat.

Şi stă mândru ca un ciot,
Lângă Tatăl său, dar mort.

618
Cum să-i spun, cum să-l îndrum
Ca să îl trimit la drum?..

Încotro calea-i s-o-ndrept
Să se vadă gol în piept?..

Paşii lui cum să îi port
Să se ştie că e mort?..

Fiule, pierde-ţi averea
Ca să afli învierea!!!

619
 Nicicând Iubirea nu s-a târgui...

“Dacă n-ar fi raiul şi cununa, nimeni
n-ar şedea aici…”
Din predica unui păstor în o casă de rugăciune. 

Nicicând Iubirea  nu s-a târgui...
Iar de pofteşti  ceva pentru iubire
Tu nici nu ştii ce-nseamnă a iubi
Şi, crede-mă, nu ştii ce-i fericire.

Azi când atâţi de mulţi pun pe cântar
Iubirea lor ca marfă socotită,
Credinţa-i prefăcută în bazar
De-acei care-s cu mintea pocăită:

„Noi Te iubim, Isuse, căci ne dai
Ce ne-ai făgăduit în Cartea Bună:
Splendorile şi fericiri de rai
Şi fiecărui încă şi-o cunună.

Durerile Tu ni le-i risipi
Şi vom fi împăraţi şi-mpărătese,
Eşti vrednic  să putem a te iubi
Ne încântând în rolul de mirese...”

Poate că-s drepţi şi eu nu intuiesc
Că-aşa se nimereşte-n veşnicie, 
Dar eu iubesc fiindcă doar iubesc
Că Dragostea mi-a fost dată şi mie.

Nu m-am gândit nicicând la vre-un profit
Cu toate că mi-a dat Domnul prea multe,
Dar îl iubesc precum şi L-am iubit
Chiar de n-ar vrea o clipă să m-asculte.

Nu îmi arăt Iubirea exaltat –
Sunt un soldat cărui i-a dat armura
Şi niciodată nu m-am ridicat
Să asurzesc pe cineva cu gura.

Nu ţip de la amvoane că-aş putea
Viaţa să-mi dau de ea mi se va cere,
Dar ştiu, când mi-a fost cumpăna mai grea,
Iubirea-mi da tărie şi putere.

Posibil că nu-s drept – iubiri doar sunt

620
Ceva ce îşi cerşesc  sie o plată...

Dar Dragostea-mi un târg nu a făcut!
Şi a da Domnul să n-o fac vre-odată!

621
 Ninsoare

Ninsoarea parcă vrea să-nece
Pământu-n stele de cristal
Că toţi copacii ca mesteceni
Albi strigă pete mici de mal.

Vântul împunge-n fulgi cu-un deget
Copilăreşte-nzăpezit
Lebede albe să închege
Din puf uşor şi risipit.

Se prăbuşeşte-n jos curajul
De-aprindere, de vis, de zbor
Doar  arginteşte-n jur mirajul
A unui trai clocotitor.

Ci soarte poate să îngroape
Cu-naltul şi foşnindul zid
Şi stele-mi bat mereu în pleoape
De parcă vor să le închid.

Să nu văd drumul ce nu este
Căci urme poate-au fost, dar nu-s
Să stau cu sufletu-n poveste
Căzând şi eu mereu de sus.

Amestecându-mă-n ninsoare
Cu trunchiul meu mai argintiu
Încremeniri  de disperare
Să mi le amorţesc pustiu.

Viaţa-mi s-o cern  câte oleacă
Fără credinţă, fără vis
Albind şi eu ca un mesteacăn
În liniile  de abis.

O prospeţime nu se cere
Dorită într-un trai de sloi
Într-o molatecă cădere
De fulgi spasmotici şi greoi.

O lume în culori de zebră
Pe sufocatul curcubeu:
De nu e alb, atunci e negru
Cu piscuri aruncate-n  hău.

622
Două porniri e Universul
Ce una de la alta fug
Şi, strangulat,  se zbate versul
Ca-n vreascuri umede un rug.

Mai îngheţat sunt  în  speranţă
Ca o statuie de omăt
De-acord fiind cu  o chitanţă
Pentru retragerea-ndărăt.

Şerpeşte mă prinsese  frigul
În orice dor,  în orice gând,
Când viaţa-mi prinse-un cucurigu
Prin seara iernii trâmbiţănd.

Am tresărit de parcă-o palmă 
Fierbinte cineva mi-a ars
De-obrazul meu ca o aramă
A zăngănit speriat în glas.

Şi-mi scuturai dalbe odăjdii
De pe exteriorul meu
Înspre cuvintele Nădejdii
Mă dezmorţii trosnind din greu.

Păşii, păşii, păşii în faţă
Fără cărare, fără drum,
Dar Glasul Domnului povaţă
Din nou îmi înverzeşte-acum.

Mă rup, mă smulg din monumente -
Triumful  vieţii  din duel
Şi prin zăpada de momente
Răzbat uman şi ghiocel.

623
 Ninsoare de Crăciun

E-aşa tăcere că auzi
Cum apa-n râu îngheaţă
Şi cum blestemă fulgii uzi
Căderea lor din viaţă.

Idealitatea lor de-argint
Scrâşnind în lut se frânge,
Cum geme dorul pe pământ
Și cum în aer plânge,

Se-aude-al deznădejdii pas
Din soarta lor cea frântă,
Visarea crailor în glas
Şi îngerii cum cântă,

Geamătul norului de sus,
Când fulgi şi fulgi noi pierde...
Aud venirea lui Isus
Şi inima-mi cum crede.

624
 Ninsoarea florilor de măr...

Ninsoarea florilor de măr
Tihnită se aşterne
Pe încordate-ngrijorări
Din începutul iernii.

Petale-alină zbârcituri,
Încărunţiri şi dorul
Din sterpele învăţături
Ne deslipeşte zborul.

Să ne uimim Credinţa cum
Dă vieţii înnoire
Iar oboselilor de drum
Spălare prin Iubire.

Dă avântare în înalt
De proaspete cuvinte
De-a nu fi omul subjugat
Hâtriilor de minte.

Ea ne ridică-n sus de sus
În cântul de aripă
Unde nu-i sufletul supus
Căderilor de clipă.

Ca în Lumină să stăm drepţi
Cu-ntreaga noastră viaţă
Şi mulţumiri de înţelepţi
Prelingă-se pe faţă.

Prin viscolul florii de măr
Cu inimi palpitânde
Cântăm în lacrimi:”Leru-i ler!..”
Iar copilaşul râde.

625
 Noapte

Psalmul 42:1

Cuvântul unduirii de pârâu
Recită pergamentul scris în stele
Și cântecele spicului de grâu
Se-nclină-n hohotit  de cucuvele.

Domoala fremătare  de salcâm
Nu îndrăznește  să se depărteze:
Sunete rare, de pe  alt tărâm,
Tresar fărâmițându-și  paranteze.

Cereasca barcă  pânza-a-mprăștiat,
Ce, zdrențuită,-n urma ei se trage
Prinzând și răsturnând în înnoptat
Din valuri delicatele catarge.

Prin umbre luminoase hoinărind
Tăcerea, aruncând priviri de pândă,
Când se pitește-ascunsă ca un  gând
Și când zvâcnește-un țipăt ca să prindă.

E miez de noapte. Stelele ca lănci
În codru lunecoase-s aruncate,
Sună pe vânt ecouri  de tălănci
Din tainițele duhului  de noapte.

Un clopote a suspinat prin somn
Prin întuneric murmurând un  dangăt
Plutind printre șoptiri de liliom
Și revărsarea florii de pe creangă.

E noapte fără zare de hotar
Privirea când își pierde înțelesul,
Când viața e privită ca-n zadar,
Iar bezna își îndeasă dur succesul.

Vin la izvoare cerbii de argint
Privind în jur cu patima timidă
Și  își apleacă ramuri spre pământ
Cerul înalt, prin ape, să-l  deschidă.

Undele  moi duioase  clipocesc
Cuvinte ce se leagănă ca spice,
Crini dalbi în ele  cerbii strălucesc

626
Neîndrăznind coroane să-și ridice.

În ochii apei stelele socot
Prinzându-le pulsarea lor de viață,
Să-și rupă văzul de la cer nu pot,
Iar cerul li se uită-adânc în față.

Așa și stau privinduse-n priviri
Cu gingășie atingând tristețea
Că-n  palide  imagini  de iubiri
Începe  să-nflorească frumusețea.

627
 Noapte înstelată

Stelele presură brume
Peste mare, peste lume;
Se cern stelele cu-argint
Peste ape şi pământ;
Fulguiesc stelele colb
Peste văzător şi orb,
Peste râs şi peste plâns,
Peste râul cel aprins,
Peste forfota-n cuibar,
Peste calea în zadar,
Peste dor,  peste iubire,
Peste rugi de mulţumire...

Iară marea unduindă
Frigul brumelor perindă
Şi  pământul argintiu
Amorţit e şi nu-i viu,
Oameni cu, fără vedere
Bâjbâiesc prin întuneric,
Scorburile arhipline
Se feresc de la lumine,
Râde plânsul, râsul plânge
Noaptea-n negură le stinge,
Râul de la stâncă-n stâncă
Cade-n marea cea adâncă,
Iar iubirea şi cu dorul
Numără stele şi zborul...

Ruga doar fără de frică
Înspre ceruri se ridică
De la noaptea grea şi stearpă,
Din pământ şi de la apă,
De pe căile-nfundate
În învăţături de carte,
Din argintării de stele,
De la tot şi toate cele,
Înspre zori de Dimineaţă,
Spre Lumină şi spre Viaţă!

628
 Noapte-n beznă

Noapte-n beznă, noapte sumbră
Cu lumina de făclie
Tu eşti toată numai umbră
Prinsă-n frică şi hâtrie.

Furişată printre case
Cu ochi mici şi reci de şarpe
Cu-ncolţirea veninoasă
Dai  să-l otrăveşti pe-aproape.

Aciuată de lumină,
Calculată-n greul minţii
Vrei să vezi sunând în mână
Zăngănindu-se arginţii.

În privirea ta gălbuie
Suflete ce nu distinge
Nici de-o importanţă nu e
Ruga în sudori de sânge.

Admiri rugi să se contemple
Care pot cerându-şi parte
De pe scenele din temple
Viersuită după carte.

Doar credinţe de Pisanii
Lustruite prin fardare
Ce pot strânge stime, banii
Le socoţi folositoare.

Când religia s-aprinde
Cu  entuziasm în minte
Cumpărări de om din vinderi
Le socoţi foarte cinstite.

În dispreţ uşor ţi-i râsul
Pentru spaima cea firească,
Dar de ură eşti cuprinsă
Cineva de te demască.

Tremurândă toată-n ciudă,
Blestemând cu gura-n bale
Tu sculptezi o cruce crudă
În lumini artificiale.

629
Iar cucoşii când cântară,
Tu ai strâns uşor din umeri:
Pocăinţa cea amară
Chibzuită nu o numeri.

Pâra şi cu linguşirea
Este starea-ţi cu folosul
Şi ilară ţi-i Iubirea,
Şi măreţ îţi e fălosul.

Cu-orice preţ – doar înălţare
Şi orice metodă-i bună
Să te facă doar mai mare-n 
Vânzoleala de tribună.

Serioasă şi-nţeleaptă
În trufie şi putere...

Laţul însă te aşteaptă-n 
Dimineaţa Învierii.

630
 Noaptea trădării

Ca ochiul de şarpe e noaptea trădării:
În negrul ei milă nu fuse vre-odată;
Aici – starea straşnică a disperării,
Acolo – o ură în mintea-nvăţată.

E-ncătuşat făcătorul de rele
Din noaptea de-afară în noaptea închisă
Şi ceru-şi pierdu o mulţime de stele,
Dar cui au fost ele pe suflete scrise?

Credinţa cea dată la oameni din ceruri
Fu prinsă în cerc de credinţe de minte,
Ce n-au Adevăr căci socot adevăruri
Idei ce le-au prins tot tocind prin cuvinte.

Nu pot să priceapă, nu vor să-nţeleagă
Cum omul e liber de legi din Scriptură,
Iar moartea se uită uimită-n desagă
Şi tace din gură, şi tace din gură.

Făclii se tot zbat şi în case şi-afară,
De lacrimi, de ură lucesc ochi-n noapte,
În jur prospeţimea de primăvară
Chema înspre Dragoste suflete moarte.

Dar n-aveau când toţi să asculte Iubirea
Că-s oameni citiţi şi deprinşi cu-nvăţatul:
Grăbiţi să ridice pe deal răstignirea
Ca mâine lui Domnul să-nalţe Sabatul.

631
 Noiembrie

Porni noiembrie să treacă
Cu o răceală în îndemn, 
Cu sărutări de promoroacă
Depuse-n frunzele de lemn.

Apa în râu e mai domoală
De parcă timpul cătinel
Înțepenește-n oboseală
În strălucirile de-oțel.

Lovinduse-n uscata larmă
Și sunătoare din frunziș
Razele picură cu teamă 
Cu o-nghețare de tăiș.

Încearcă frunzele să zboare
Peste sprâncenele de vânt,
Dar numai ciori din zburătoare
Mai croncănesc înspre pământ.

O toamnă la sfârșit de toamnă
Cat un răspuns mulțumitor
Ce oare Viața-așa mă-ndeamnă
Cu ochii înspre viitor?

Ce iscodește avântată
Cu sufletul de peceneg
Căci zarea-i prea îndepărtată
Doar cu privirea s-o-nțeleg?

De ce nu se mai potolește
Ca timpu-acesta moleșit
Precum e apa-n râul veșted
Ori ca văzduhul zgribulit?

Unde mă cheamă și mă-mpinge
Îmbărbătându-mă concis
Să nu mă pierd după înfrângeri
Și să nu-mi pierd măcar un vis?

Nu prea pricep ce vrea să-mi spună
Cu-argintul trâmbiței în glas,
Dar tot ne ținem împreună
Fără oprire de popas.

632
Îs puse frunzele pe fugă
Pe drumul aspru și pustiu –
Sunt doar un mic cuvânt de rugă
Într-un noiembrie târziu.

633
 Nouă, de Crăciun

Moto
Sunt totuși soț și un buchet de flori
Soției îi mai cumpăr uneori.
Frumoase flori chitite și-aranjate
Din locuri speciale cumpărate.
Ci soața și-amintește, deseori
De-un buchețel sfios de nemțișori,
Pe drum ce-l strânsei iute de pe-un hat:
Întârziam – și nu l-am cumpărat!!!

***

Multe cuvinte aruncăm în vânt!
Că Sărbătoarea nu-i AȘA pe lume
Și-apoi stricată-i  lumea pe pământ!
Pe Moș Crăciun îl scuturăm de brume,

Iar brazii ne sufocă în parfum
Și-n indignare ne împung cu ace,
Strigăm și scriem lămurind acum
De unde ei ne strică-atâta pace.

Vociferăm de iesle și de cer
Și ne-ncântăm din jilțuri și palate
Că Isus a găsit doar un ungher
Să vină din splendori preaînălțate.

Tot reflectăm bucșiți de-nvățături
C-ar trebui cum vrem doar noi, să fie,
Ținând, neavând un microfon la guri
Împrăștiem în jur filosofie.

Mai încărcați de vâlvă, mai nițel
Vrem să uimim auzuri și-ascultare
Chitind șiret să dăm c-un cuvințel
Din foarte-alesele vocabulare.

Gălăgioși, cu ochi întorși pe dos,
Neliniștea pe față arătată –
Că oamenii făcură din Cristos
Doar un simbol de-o masă mai bogată.

Lăsând în pace lumea, obosiți
Venim doar cu ecourile-acasă
Și foarte omenește și nesfinți

634
Împodobim cu bucurie-o masă!!!

De-am ști cum oameni în credință vagi
Nepocăiți  în viață și în minte
Un dar mai scump să dea vor celor dragi
Fără filosofie și cuvinte.

Poate că sunt bogați, poate sărmani
O zi măcar vor ca să fie oameni –
Doresc și ei, cu bani  ori fără bani
Cuiva o bucurie ca să toarne.

Și, poate, cineva de-acum și-a spus
Cu fața luminată de lumine:
„Mai bine l-ar primi ei pe Isus
Și în biserică să vină-ar fi mai bine!”

Și eu aș vrea aceasta s-o recit,
Însă aud cuvintele încete:
„Atât de simplu-n lume am venit,
De unde-ați cumpărat așa buchete?”

635
 Nu te opri a plânge...

Nu te opri a plânge
Văzându-Mă pe cruce –
Durerea Mea în sânge
Iertare va aduce.

Nu te-ncărca cu jale
De soarta Mea beteagă –
Ea-i început de Cale
Pentru o lume-ntreagă.

În plângere măruntă
Nu-ţi întroduce faţa –
Religia căruntă
Vrea să omoare Viaţa.

Creată-n minţi de humă
Cu mintea învăţată
Gândeşte – moartea-i numai
Suprema judecată.

Cu crezuri predicate-n 
Mulţime de cuvinte
Pe amatori de carte-i 
Presoară în morminte.

Credinţa Vieţii însă
O şterge cu uitare
Din poza ei pretinsă
De-a lumii salvatoare.

Credinţa se trăieşte,
Ci nu-n minte se crede
Şi cine o toceşte
El viaţa doar şi-o pierde.

Viaţa Mi s-a-ntoarce
Mai vie decât vie...
Dar, iată, tu ce-i face
Cu Viaţa dată ţie? 

636
 Nu te-ntrista...

Nu te-ntrista de pierzi ceva
Oftându-te-n suspine
Căci Domnul altceva să-ţi dea
Doreşte spre-al tău bine.

Posibil că te superi rău
Că ţi se-ntâmplă pierderi,
Dar vrea să schimbe Dumnezeu
Un vreasc în mugur verde.

În viaţă ai dori să n-ai
Şi simţ de păgubire,
Isus însă-ţi râvneşte-n trai
Tot timpul o-nnoire.

De-aceia dacă ai pierdut
Îngrijorări nu-aprinde –
Aşteaptă noul cât de mult
Uimirea-ţi va surprinde.

637
 O Cale

Un câmp de căi înzăpezite
Și eu - sositul peregrin
Vedeam din drumuri nepornite,
Pelerinajul  de-unde vin...

Poate că-s rele, ori că-s bune,
Poate-s spre bine, spre-un impas...?
Nu-mi pot eu viitoru-a spune,
Ci doar trecutul ce-a rămas;

Spre piscurile înălțate,
Ori înspre bezne de abis
Mă cheamă ele avântate
Din ce trecusem,  şi din vis.

„La stânga, este-o bucurie...
La dreapta – dragoste-o să ai...”
Iar eu pășesc spre veșnicie,
Precum te-ai vrea din iarnă-n mai.

Unde-aș porni, m-așteaptă-o luptă
Ce mă va face mai bărbat.
Poteca  cea necunoscută,
În cunoscută s-o străbat.

E strașnic când doar o cotire,
Ce ai făcut-o-ntâmplător
Te-a-ndepărta de la Iubire,
Înspre-un becisnic viitor...

Teama  încearcă a mă prinde
În lațul ei de-nconjurări,
Pe drumurile-i  șovăinde
Să mă învârte de la zări.

Să caut pe-unde alți trecură,
Și-au situație, venit
Decât în pisc de-nvăţătură,
Să tot te simți doar nou-venit.

Persoana, însă,-o viață  are
Pe care-o trece personal;
Și pașii ei străbat cărare
Prin neștiința de cristal.

638
Ci dacă-o ia pe-o rută  lată,
Stâlcită de atâta mers,
Devine sufletul o pată
Pe a mocirlei univers.

În jur, e parcă, totul bine;
Traseul este foarte  clar:
Doar copie,  noul  devine,
Cu mici ambiții de hambar.

În magazie vei rămâne
S-adulmeci șoareci și guzgani
Cu groaza pasului în mâine
Din calculările de ani.

În preajmă-ți parcă viața bate
În chițcăit și ronțăit,
De fapt, așa singurătate
În jitniţa ei te-a-nghițit...

Îmi albăstreşte viitorul
Prin drumuşoare de duium
De îi dau fricii cu piciorul,
Cu pasul nou, din noul drum.

Mereu o-mprospățită Cale
Mi-așteaptă pașii îndrăzneţi,
Şi că-s în deal, ori că-s în vale, 
Mi-e rodul personalei vieţi!

Ca rugăciunea mea fierbinte
Necunoscutul mi-l pătrund –
Îmi strigă Duhul: ”Înainte!”
Eu: ”Înainte!” îi răspund!

639
 O fabulă

„Vulturul da, e mai mare –
El cel mai departe zboară;
Dar vrabia ce-i – o nimică;
Ea nu e nici mare, nici tare
Şi n-are nici o valoare –
Un fleac e de păsărică...
( Şi încă ne vrea de mâncare!)”

Aşa judecau despre păsări
Doi viermi pe pământ tolăniţi.
Morala de-aicea şi iese:
Deci, domnilor, nu mai bârfiţi
Acele înalte valori
Ce voi nu le-aveţi, nu le ştiţi...

Ce judeci tu, broască, cocori! 

640
 O pagină

Mi s-a compus din zile scrise
Cu orice oră și suspin
O carte,-n scoarțele închise
Cu literele de venin.

Atâtea zile risipite
Doar în ruşine şi în glod
În triumfările ispitei
Cu neputințe de  prohod.

Acum, în  Viaţă şi Lumină,
Îmi știu trecutul  de dureri
Cu frământările de tină
Când  bulbuceam  fără puteri.

Mi-i groază să rechem imagini
Oftând când  cartea răsfoiesc
Fiindcă peste tot pe pagini
Monstruoase pete înnegresc.

Unde ajunse-i umbră  slabă
Fără iubire, viață, vis
Până când  Domnu-n Cartea  Albă
Dumnezeiește m-a înscris.

Lăstar din șoapte tremurânde
Când mă pornisem dureros
Să pot în versuri a aprinde
Un grai de logos luminos...

Din neagra  scriere-mi  rămâne
O filă fără acuzări:
E pagina limbii române
Ce m-alina din disperări.

Când pe meleaguri depărtate
Cu altă limbă și alt port
Ea, candelă-n singurătate,
Mă vizita în pașaport.

Cu-mpărății neasemuite,
Cu basmul codrului de-argint
Unde în freamăt de cuvinte
Găseam parfumul de cuvânt.

641
Vine-o  tristeţe din tristeţea
Melancoliilor în seri
Ca o şoptire-a tinereţii
Dintr-un boboc de primăveri.

Suspină teiu-n timpul veșted
Fremătător  de amintiri
Cu stele presărate-n sfeșnic,
Cu melodie de iubiri,

Cu plescăit de vâsle ude
Din nuferi  înfloriţi pe lac
Când  seara galbenă pătrunde 
Bătăile de pitpalac.

Și  unde învăţam ştiinţa
Durerii versului de plai
Luceferea dalb Mioriţa
Cu ciobănaşul ei Mihai.

642
 O rugă

În noapte avântată,-o  rugă
Aspiră  înspre dimineață
Pe lângă umbre de călugăr
Ce fug din viață pentru viață.

Stelele-i scriu cu constelații
Eterna taină nepătrunsă,
Avânturi  îi pornesc speranțe
Spre înălțimea presupusă.

De  beznă este prinsă-o toamnă
Cu plâns de zbor și de cădere,
Iar rugăciunea se îndeamnă
Să își traducă o putere

Și să propună-nțelepciunea
Neatinsă-n calcule de minte
Pe drumul pe-unde-amărăciunea
Cu simțămintele ne minte.

Înfricoșări ca liliecii
Zbuciumă curbe neprezise:
Obscuritatea că-i prea rece,
Calea-i în doruri  interzise.

Cuvintele nu pot să umple
Un univers întreg cu pace
Și rugăciunea ta din suflet
Iarăși în suflet se întoarce.

Cătând  răspunsul de lumine
Să-nceapă chiar cu o scânteie
Îți trebuie să smulgi  prin tine
De-a  curmezișul o tranșee.

Triumfător străbate riftul
Prin frazele de declamare
Și se termină o moliftă,
Dar se începe-o închinare.

Care te-nalță și te-nfrânge,
Te cheamă-n sus și te oprește...
E rugăciunea ta în sânge
Și-n întunericul cel veșted.

643
Dibuitoare strigă toată
Prin ochiurile mari de mreje –
În fatalism încovoiată,
Dar  evadândâ de la lege.

Până-ntâlni Cuvântul Crucii
Cu  fremătarea ei întreagă -
Și-auzi cum  vestea îți aduce
Că El în ruga ta se roagă.

Nu înțelegi de te ridică
Ori înspre tine se coboară...
Doar umbrele s-ascund în frică,
Iar inima – în primăvară!

644
 O seară binecuvântată

O seară-i binecuvântată
În existenţa pe pământ
Când te-adresezi Sfântului Tată
Cu toată viaţa în Cuvânt –

Dureri, dorinţe şi iubire,
Mărturisiri şi bucurii,
Şi mulţumire, mulţumire
În pacea orelor târzii.

Ai vrea să nu se mai termine
Această filă din poveşti,
Dar din lumină în lumine
Întreaga viaţă ţi-o trăieşti.

În orice clipă ce măsoară
Bătaia inimii din trai
O binecuvântată seară
Te-ncântă-n prospeţimi de rai.

645
 O treaptă

Dorințe albe mă înalță,
Legi negre însă mă subjugă
Când existența mea în  Viață
Din întuneric vrea  să fugă.

Avântul vieții-ntinde aripi
Să-mi frângă bezna mea din tângă,
Natura  rădăcini îmi are
Ce la pământ vor să mă strângă.

În sus, în jos – o lumânare
Ce arde picurându-și firea
Și, uneori, așa mă doare
Că nu m-acoperă Iubirea.

Cutezător în râvna dalbă
Și aricit de-un ger de frică -
O floare gingașă de nalbă
Spre Soare care se ridică.

Însă-n tulpină ce se simte
Doar de căldură mângâiată
În  orizonturile strâmte
Cu  libertatea-ncătușată.

Trosnesc gândirile de „până”
Ținând avânturile „după”,
Iar soarta șubredă și spână
Vrea orice vis să întrerupă.

Mă trag, urlând, încă pe-o treaptă
Surpând în urmă generații,
Nepricepând dacă e faptă
Lovirea mea de constelații.

În jos cad fire de țărână
Că-s surd de țipete de groază
Și încă-o biată rădăcină
Eliberarea-și jubilează.

Dar altele mă țin cătușe
Întemnițându-mă-n blesteme
Când sentimente jucăușe
În liniștiri vor să mă cheme.

646
Ci Domnul Vieții îmi cuvântă
Ascensiunea-n veșnicie
Și  cu  Înțelepciunea  sfântă
Creșterea dreaptă vrea să-mi  ție.

Aripile-mi să nu se-ncurce
În ițe putrede și sumbre,
Ci să devină-o dalbă cruce
Peste ninsorile de umbre.

Pitirea-n vizuină nu e
O hotărâre atașantă,
Ci crucea-mi să se suprapuie
Pe Crucea Lui iradiantă.

O unitate să devină
Cu orice zi tot mai unită,
Iar însetarea de Lumină
Să treacă în nețărmuită.

Într-o necontenită luptă
Spre înălțimile majore
De la o margine abruptă
Spre piscurile-n aurore.

647
 O, dă-ne trezire!!!

Prezentul iarăşi ni se-mpute
Din bişniţările sfinţite;
Noi aşteptăm un Martin Luther,
Ca să ne-mpingă înainte.

Să ne brâncească, să ne tragă
Din poza de-arhimulţămire;
Să dăm „sfinţenia” întreagă
Pe-o stare simplă de Iubire.

S-arunce-un adevăr fierbinte
Ce nu mângâie însă doare,
Nu cum stropesc cleios cuvinte 
Amvoanele linguşitoare.

Adună care doar mulţime -
Din gloate ca să i-a foloase,
Cătându-şi pentru sine stime
Şi situaţii mai bănoase.

Ne-adorm cu noi făgăduinţe,
Cu-alte scorneli ne-apără fala:
„Voi credeţi... fiindcă prin credinţă...
Da! Să plătiţi toţi zeciuiala!”

Tovarăşi sunt doar astăzi fraţii,
Iar adunările – partide...
Deci protestanţi pierd protestanţii
O altă cale a decide.

Un Martin Luther să-ndrăznească, 
Să pună punct pe rău odată:
Şi că biserica-i lumească,
Că starea noastră-i leşinată.

Că ne-nglodăm traiul în frică
Şi nu mai ştim ce-i rău, ce-i bine,
Doară scenarii de nimică,
Aplaudăm în măşti creştine.

Iar noi l-om sudui cu ură,
Stropind cu bale de furie,
Mătăhăindu-i din Scriptură
Şi ponegrindu-l cu mânie.

648
Doar când l-a recunoaşte-o viaţă
Şi oamenii i-or da dreptate,
Să ne-ncântăm că el învaţă
Eliberarea de păcate.

649
 Oboseala

Oboseala vine-n minte,
Oboseala cade-n trup
Şi nu pot doar cu cuvinte 
Să încerc s-o întrerup.

Oboseala geme-n tâmple,
Oboseala rupe-n piept;
Ce-ar mai vrea să se întâmple
Istovit eu încă-aştept.

Nu mai vreau nimic a face,
Nu mai vreau să cred, să sper,
Inima îmi cere pace
De pământ cât şi de cer.

Mă cuprinde-n întregime
De înfrânge sufocând
Orice dor de înălţime
Şi de zboruri orice gând.

Mâinile îmi cad greoaie,
Ostenite ele dor,
Mă-ncovoaie şi mă-ndoaie
Necredinţa-n viitor.

Tot privesc în jur apatic –
Totu-i greu şi totu-i sur
Nu mă-nvolbură, m-abate
Interes de împrejur...

Dar Credinţa se răscoală
Şi mă scutură în pas:
„Ia priveşte-n jur şi scoală
Că în urmă ai rămas!”

„Eu sunt obosit...” – încerc eu
Să mă jăluiesc scâncit.
„Rupe fără  milă cercul
Care te-a încolăcit.

Ci priveşte-n demnitate
Că eşti Om şi Om  vei fi –
Asta e creştinătate
Nu talentul de-a scânci.

650
Stând ca Omul în picioare
Prinde trăinicia-n stânci,
Nu bocire:”Doamne, oare
Când mă vei lua de-aici?”

Isus să te vadă-n viaţă
Vrea ca un bărbat-soldat,
Nu o babă plângăreaţă
Ce cerşeşte de mâncat.

Nu-un tânguitor ce vede
N-orice pas doară un chin...
Doară  Omul care Crede
Fericit e că-i Creştin.

651
 Omul de zăpadă

„Cei ce se lipesc de idoli deșerți
îndepărtează îndurarea de la ei.”
Iona2:8
„Cei ce fac idoli, toți sunt o deșertăciune
și cele mai frumoase lucrări ale lor
nu slujesc la nimic.”
Isaia 44:9

Copilăria vreau iar să mă vadă,
Copilăria să mi-o-ntorc încerc
Și prind a face omul de zăpadă
Tot învârtindu-mă în jurul lui în cerc.

Înalț în boțuri stele sfărâmate
Le-ndes cu dosul palmei ori în pumn,
Bătându-mă cu palme degerate 
Suflându-le, iar opera-mi adun.

Amurgul poticni lângă perete
Când terminai copilăria mea
Și amândoi din unde violete
Critici privirăm formele de nea.

De-odată simt că inima-mi se strânge:
În omul înălțat și desuet
Am cunoscut că trist stătea un înger
Alb și-nghețat – un înger de omăt.

Mă cerceta cu ochii plini de gheață
Încremenit în haine de argint,
Aripi de frunze moarte ca în viață
Se încurcau în degete de vânt.

De am simțit tristețea lui în seară
Ori, poate, am crezut... mi s-a părut...
Și, parcă, zvon  venea de primăvară
Din chipul strălucind așa cărunt.

Ai fi jurat că-i o ființă vie:
Din înălțimi se coborâse el!
Dar mi-auzii a mea copilărie
Cum chicotea în mine clopoțel.

652
 Omul pus în cinste

Ps.49:10-20.
Încrezuţilor  în facerea  faptelor „pentru Domnul”.
„Drumul înspre iad e pavat cu intenţii bune...”

Multiple secvenţe, mulţimi de imagini...
O zi a trecut şi căzu-n amintiri,
Iar timpu-n salivă înmoaie noi pagini
Şi ce i-i lui dacă tu dormi ori admiri.

Nu poţi a-l opri nici cu-un gram de secundă
Şi nu-l vei impune să steie pe loc;
Ai vrea să te afli în lumea rotundă
Cu stare, cu vise, cu traiu-n noroc.

Grăbeşte-te căci ziua trece, se duce
Vin altele în nerăbdare şi noi,
Tu braţele-ntinzi devenind ca o cruce,
Dar nu poţi nicicum să le dai înapoi.

Iar ele tot fug ţi-amăgind aşteptarea
Şi nu îţi vor da un moment de răgaz,
Pe mâine e altul norocul şi starea,
Iar tu tot pe loc neschimbat ai rămas.

Ai vrea să te-arăţi o fiinţă smerită,
Dar nu te-amăgi căci nu ai viitor
Şi iată că eşti ca o vită târâtă
De zile spre straşnicul tău abator.

Atâta-ţi rămâne – să-ncerci o oprire...
Zadarnică trudă şi rezultat;
Ţi-ascunzi şi tu ochii în cărţi de citire
Să nu vezi toporul cum s-a ridicat.

Nu va mai fi vreme, nu vor mai fi clipe,
Iar viaţa un abur ţi-a fost pe pământ...
Auzi doar acum cum în cer zbor aripe
Cu Viaţa vestind peste sorţi de mormânt.

653
 Oraş străin

În oraş am intrat – era noapte şi frig
Şi atâtea ferestre inundat luminate,
Parcă cheamă-n ospeţe, parcă pasul mi-l frig,
Ca să intru la ele obositul de noapte.

Am bătut la un geam bucuros că-s primit,
Iar din geam m-au privit nişte feţe curioase
Ce şi-au pus:”Un străin la lumină-a venit...
Nu primim vagabonzi... cată-ţi, deci, alte case!”

Mă oprii lângă poala grandiosului dom
Ce umbrea important la întrare de piaţă,
Dar mi-au spus că de vreau pe o noapte să dorm,
Apoi eu voi plăti cu o parte de viaţă.

Eu păşesc prin oraş, dar perdelele tac;
Hotărâi ca să bat zgribulit la o uşă -
S-a deschis uşa-n lanţ, am luat un colac
Ce l-a dat ori cu jale, ori sătulă-o mătuşă.

Tropăii ruşinat prin tăcerea de somn;
Colo-ici luminiţe se sting obosite...
Iar bătu-i şi-a privit prin fereastră un domn,
Ce mi-a spus ceva negru printre flori înflorite.

Galopai îngheţat prin oraş ca un cal...
Îndrăznii să m-apropii de o uşă aparte,
Dar citii o tăbliţă:”Păstor principal”,
M-am gândit şi-am păşit cumincior  mai departe.

„Hei, - mi-am spus – eu aşa am s-alerg pân la stors,
Până gerul n-a pune la pasu-mi lăcată...”
Şi ciupeam din colac de acum bucuros,
Că măcar într-un loc mi-au răspuns şi odată.

Mai bătui abătut pe la uşi, la un geam,
Dar mi-au spus să mă car,  ori se stinse lumina... 
Nu-oi găsi-n tot oraşul un colţ ca să am,
Iar cu colţul să am şi căldură puţină?

Încotro să pornesc, în ce uşă să bat?..
Toate casele râd şi-s aşa primitoare,
Dar sătul de puhoi de lumini de-acum cat
Vre-o fereastră pulsândă de-o lumânare.

654
Doară becuri, reclame se strigă în cor
Şi ferestre se râd şi se-arată vitrine:
E-un oraş prea modern pentr-un biet călător
Care pleacă-undeva de îndată ce vine.

M-auziţi voi, creştini... M-auziţi voi, creştini?!
Geru-mi intră în suflet, geru-mi intră în sânge...
Deschide-ţi uşa casei la drumeţii străini...
Deschide-ţi de credinţa măcar vă atinge!!!

655
 Orbii

La orice colţ de stradă
Cu traiste , saci şi torbe
Şi dreptul să nu vadă  
Ne inundară orbii .

Vederea nu mai plânge 
Irisuri dispărute 
Doar albul glob respinge
Luminile cerute .

Parcă privesc spre ceruri ,
Dar sufletele-s stinse,
De-aceia adevăruri 
În inimi nu-s cuprinse .

Cu palme tremurânde
Orbirea cere , cere ,
Din feţele văzânde
Plata de nevedere .

Din piepturile goale 
Privind doară cu palme -
De-n ele cad parale
Se-nalţă-n bale psalmii .

Făpturi strâmbate , oarbe
Sunând ca patefonul ,
Ei sunt prea convenabili
Celor ce cat amvonul .

De-acord sunt cu oricine
Cine conduce-o piaţă ,
Acoperind ruşinea
Cu boala de albeaţă .

Cu palmele spre Soare
Urând orice privire 
Cerşesc cu disperare
Simbria de orbire .

656
 Ornic

Cu cercu-nchis, de viață dornic,
Și cu săgeți  înfipte-n timp -
Traiu-mi socoate crud  un ornic,
Iar eu în pulsul lui mă-nghimp.

Aș vrea să-l smulg de pe zidire
Ca  pe fereastră să-l arunc –
Mă rugumă cu osândire
Căci  tras pe roată-i sunt de prunc.

Prizonier circumferinței
Ce-n jur  se strânge-ncetișor 
Unde suspinele credinței
Aud numai  ecoul lor.

Iar coasele arătătoare
Într-una cântă-un parastas,
Pe mâini cătușe, pe picioare
Îmi sună ceasuri fără glas.

Un an se termină de zile,
Iar altul doar se-ntinde-a fi,
Ca pe bancnote număr file,
Dar  nu pot cheltui o zi.

O tragedie ce se-ntâmplă
Tihnită în înflorituri:
Îmi plâng ninsorile la tâmplă,
Îmi taie fulgii zbârcituri.

Iar ceasul bate fără larme,
Dar și șerpește de avid
De parcă ochi rotunzi de arme
Îmi râd când eu sunt pus la zid.

Un osândit ce nu se iartă
De un călău, cuprins în laț,
Scârbit de cozile în ceartă
Și existența de erzaț.

Ia! Glontele acum va bate...
Privirea-n groază mi s-a strâns...
Dar cineva m-a dat în spate
Cu pieptu-I pieptul mi-a închis.

657
Nici nu-nțeleg unde mă duce
Doar merg din urmă zăpăcit
Și văd - o-nsângerată cruce
Săgețile-a acoperit.

Ca pe o punte luminoasă
Pășesc cu Isus peste cerc,
De pe obada fioroasă
Eu libertatea o încerc.

Anii mai susură prin vreme,
Dar n-au triumful de juvăț,
Ca un elev ce-și face teme
Eu veșnicia o învăț.

Trece un an, se-ncepe altul,
Un vechi se-neacă-n noi urări,
Domnul mă duce în asaltul
De peste timpi și depărtări.

Un an în urmă se petrece
Ca o bătaie de aripi, 
Ci unde-i ticăitul rece
În  vârf de turlă,-n jos  de râpi?

Alt an și-anunță alfabete
Și sărbătorile de hram...
Cătai la ceasul de perete,
Dar nici perete nu mai am!!!

658
 Părinţii

Părinţii-mi vin adesea pe undele de Lună
În noaptea potopită-n lumina de gutuie –
Ei vor a fi o clipă cu mine împreună
Nedumeriţi că fiul, demult, copil mic nu e.

Cu palme mici ating ei argintu-mi de la tâmple
Şi nu pot înțelege triumfu-acestor mreje:
Cum a putut în viaţă aşa să se întâmple
Că omul nu răsare, ci-i îndoit de lege.

Jelindu-mi oboseala în riduri de pe faţă
Îmi netezesc obrazul nepricepând nimică:
Cum poate vremea asta să zgârie o viaţă
Cu-atâta răutate-n năravu-i de pisică?

Mă bucur că n-au ştire cum vremea se petrece
Şi nu ştiu ce e teama că nu va fi lumină,
Cum e să ştii – diluviul de clipe o să-nece
Şi vise, şi-aspiraţii de rând cu biata tină.

De obicei, joc rolul că dorm adânc în noapte
Ca nu cumva să-i sperii cu vorbele de lume,
Prin genele mijite, le-aud voroava-n şoapte
Şi nu aş vrea discuţia bruscată să se curme.

Ascult cu duioşie această convorbire:
Cum ei îmi căinează şi soarta, şi norocul...
Cuvintele adie rozalb ca trandafirii,
În semnul exclamării sfinţeşte busuiocul.

Zâmbesc c-aşa-s serioase căpşoarele bălane,
Privirea lor senină e-atât de grijulie,
Cum aş vedea o taină închisă pentru oameni
Şi simplu povestită de o copilărie.

Dar azi deschisei ochii şi ei tăcură-ndată
De parcă-i surprinsesem în locuri interzise:
„Iată, treceam pe-alături...- au spus cu voce-nceată –
Şi ne gândeam... plecat eşti pe-aripele de vise...”

I-am ridicat în braţe – micuţi cu blonde plete
Şi ei copilăreşte zâmbiră-n încântare:
„Aşa ne bucurăm noi... să ştii... aşa, băiete...
Aşa ne bucurăm noi că eşti atât de mare!”

659
 Pasăre - noroc

Pasăre albastră, pasăre –noroc,
Între noi e-o apă, între noi e-un foc.
Cum vreau să te prind eu ! Tot alerg, alerg,
Dar pe sus tu zbori prea, prea pe jos eu merg.

Pasăre albastră, de-un albastru-nchis,
Între noi e-o zare, între noi e-un vis...
Iată, iată-n mână că te-am prins, te ţin,
Ce folos, că iarăşi nimeresc în chin!

Pasăre albastră, păsăruică rea,
La-alţi le stai pe umăr, iar la mine – ba!
Alerg în pustie, adun tot în sec,
Vrui să sar în apă  ca să mă înec.

Pasăre albastră - pană de ne-atins, 
Lacrime în cute din obraji s-au stins 
Căci cu ochi-n ceruri mă izbeam de-un gard
Şi am vrut în pară să m-arunc  să ard.

Dar Isus din chinu-mi m-a oprit în loc,
M-a spălat cu apă, m-a trecut prin foc
Şi mi-a dat din sânge, şi mi-a dat din trup...
Goana după tine, deci, mi-o întrerup.

Uite  -  aripi albe cresc, mi se-ntăresc,
Dumnezeu mă cheamă la un zbor ceresc.
Zbor! Eu zbor! Şi azi sunt nu în vis, poveşti...
Pasăre albastră cât de jos tu eşti!

660
 Pasărea rozalbă

„Pasăre rozalbă, zboară-n ţara mea
Şi te du sprinţară maica-mi de-ai chema.
Spune-i că-n temniţă sunt înlănţuit,
Pentru crime grele ce le-am săvârşit.
Că-s flămând aici eu  şi că-s singur cuc,
Viaţa mea parşivă cu scârbă mi-o duc,
Roagă-o să-mi trimită pâine şi cu vin
Că glod mi-i mâncarea şi tot beau venin!”

Pasărea se duse – repede s-a-ntors:
„Înzadar, băiete, drumul doar l-am tors –
Sub o cruce strâmbă mama ta demult e,
Nici un frate, soră nu vor să m-asculte...”

„Ce să fac eu oare în necaz şi dor,
Mi-a rămas doar viaţa să mi-o pierd, să mor
Şi să termin chinul ce m-a rugumat -
Aşa din temniţă doar mă văd scăpat...”

„Ascultă, băiete, ce ţi-oi spune eu:
Strigă înspre Isus, înspre Dumnezeu!
El eliberare dă la orice om –
Mortul cât de mort e, îl scoate din somn...”

„Ce să-mi dee Isus, lanţuri când mă ţin?
Dumnezeu ce-a face când mă zbat în chin?”

„Mângâiere Domnul ţi-a turna în piept
Şi-i privi în viaţă cu suflet deştept!
Întăriri primi-vei traiul să-ţi trăieşti,
Libertatea vieţii dârz să ţi-o râvneşti...”
 
„Ce folos din bale dornice-n senin?
Mie pâine daţi-mi, mie daţi-mi vin!
Eh, viaţă amară, scârbă, dor şi greu
Nu te-a mai preface nici un Dumnezeu!
Păsărică dragă...”
                            Dar nici un răspuns...
Unde zburătoarea albă s-a ascuns?
Doar oftări din suflet gem şi se-nteţesc,
Lanţurile parcă vesel clincănesc...

661
 Păsări albe

Venii în ospeţe la oameni aleşi!
O masă chema, gemând sub bucate;
Harnic lucrau dinţii rari, dinţii deşi
Ca o mulţumire-n mâncare să cate...
Satisfăcuţi – n-am dat totuşi de greş
Cu-ncetul-ncepurăm a vorbi despre toate.

(Iar în casă erau diferite colivii
Şi în ele, ca şi moarte, parcă-s păsărele vii.)

Serioşi ei vorbeau dur şi autoritar
Despre taine adânci ce s-ascunse-n Scriptură,
Iar eu, speriat, auzind lucruri mari,
Îi priveam cu respect şi cu frică în gură.
De, sunt oaspete mic... ei aleşi gospodari...
Cine sunt lângă ei eu cu mintea mea sură?

(În unele cuşti stăteau păsări nemişcate,
Când privii mai atent am văzut că-s împăiate!)

Convorbirea temeinic decurgea ce şi cum
Un canal plănuit şi săpat dinainte,
Aşa-nţelepciune eu aflu acum!..
Când mai pun şi-o zacuscă, printre vorbe, pe-un dinte...
Totu-i roz, parcă-i viaţă, nu bate a scrum;
Ce-adâncimi şi-nălţimi sunt atinse de minte!

(Păsărelele din cuşti sunt şi grase, sunt şi slabe
Şi îşi curăţ, ca şi raţe, ciocu-n penele lor albe.)

De odată-ntrebai : „ Dar de ce le-aţi închis?
Nu vă supără oare, că ele-s închise?”
Ei aspru priviră la mine şi-au zis:
„ Tu încă nu ştii cuvintele scrise!”
„ De-aceia în tine mai este-ncă râs.”
Unul din treacăt îmi mai amintise.

(Cuşti de lemn, de fer, de os, cuşti de aur cu uzoare,
Dar în orice colivie e o pasăre ce moare.)

„ Tu nu-o ai... de aceia în pizmă ai fost...”
... Am plecat de la ei mestecând o obidă,
Dar apoi mă oprii şi-napoi m-am întors,
Am întrat nevăzut, neauzit iar în tindă ,
Îndârjit, hotărât, neclintit, serios,

662
M-aciuai într-un colţ îngropat după-oglindă.

( Păsărelele cântau care-n bas, tenor şi false.
Îs închise, îs închise şi vieţile li-s arse!)

Aşteptai răbdător fără clipet şi glas 
Până când toţi ai casei în somn se-nfundară;
Am ieşit şi o cuşcă am pus pe pervaz,
I-am deschis bucuros: „Ieşi afară şi zboară!”
Dară pasărea albă nu făcu nici un  pas
Ci-aţipi liniştită în cuşca murdară.

( Iată ce e-n viaţa asta să fii fără libertate –
Păsărelele sărmane şi de zbor sunt dezvăţate.)

Şi am scos-o pe mâini  şi i-am spus iar cu saţ:
„ Zboară-n ceruri, în Soare, în aer, în zare!”
Însă ea m-a ciupit, îmi făcu-un găinaţ ,
Iar în cuşcă întră şi la treucă sare,
Începând să fărâme în cioc cu nesaţ
Răsărită şi mei, şi seminţe, şi sare .

(Ce pucioase păsări, Doamne!
                      Ce mai pute, ce mai pute!
Iar aripe  n-au pe ele...
                       că-s tăiate, că-s căzute!)

Fără teamă pe uşă zgomotos am ieşit.
Trasei uşa din urmă la teribila cuşcă; 
Înspre casa-mi modestă mâhnit am păşit...
Pasărea mea pe-unde oare împuşcă?
În ce loc e acum, când eu vin obosit?
Iară ea, între timp, pe-unde zarea o muşcă?

(Pasărea mea, să vă spun, e prea vie, e prea vie,
Că nu am bani ca să-i cumpăr măcar colivie.)

La fereastra deschisă stătea pasărea mea:
„ Bună ziua – i-am spus – am fost trist fără tine,
În ce parte ai fost, ce pământ şi ce stea
Le-ai văzut tu cu zborul tău larg prin lumine?”
A privit înspre mine cu dragoste ea:
„Te-am văzut amărât prin fereastră pe tine,

Într-o casă, pe palme, ţineai păsări de vază
Şi plângeai, şi plângeai, şi plângeai plin de groază!”

663
 Pastel de iarnă

Iarăşi ne crivăţă cu dinţii
Regina Iarnă jucăuş;
Mirese râd dalbul căinţei
Sunând podoabe de scoruş.

Ascunse trainic după case,
Pitindu-şi sufletul fricos
Cu-nfăţişările frumoase
Surâd linguşitor-duios.

Regina este albă toată,
Miresele-s albite tot,
Însă în beznă-ncrâncenată
Să iasă-n ochii lumii pot.

Eternului i-ntind clipita
Să-l prindă-a fi folositor
Când căprioara cu copita
Sparge-ngheţarea de izvor.

Triumfă corbi la răguşire
Berbelecându-se prin vânt,
Pălăvrăgind despre iubire
Că ei ar da-o pe pământ.

Pomii cu palme-ncovoiate
Bocesc, se vaietă în ger
Ridicând braţe degerate
Spre neîndurătorul cer.

E nemiloasa noapte-a iernii
Dreptate unde nu va fi
Şi fiecare cum şi-aşterne
Aşa şi se va odihni.

Dar toţi aşteaptă zile-n Soare
Ca-n ziua cerului de-azur
Să îşi agaţe mărţişoare
Şi să le-arate împrejur.

Adică: „Vezi cum primăvara
Am tânguit-o greu în piept
Şi ne rugam în toată seara
Cu suflet limpede, deştept.”

664
De fapt cu gloate, cu grămada
Şerpeşte-n umbre s-au pitit...

Spărgând cu viaţa lor zăpada
Doar ghiocei-au răsărit.

De-au ridicat în ceruri dorul
Prin rugi de viaţă şi de flori
Ca să revină Mărţişorul
Cu roşul-albului de zori.

S-aducă zile-mbobocite,
Înmuguririle de spini,
Iar peste inimi rebegite
Blagoslovire de lumini...

Pe când nevăduve-n oglindă
Chitesc podoabe sângerii
Visând hapsân cum o să vândă
Marfa în zile azurii.

Cu ochii lor de precupeţe
Socot de-acum arginţii grei
Ce-or zornăi-n taraba pieţii
Pentru-un buchet de ghiocei.

665
 Pastel de seară

Își scapătă apusul bujorul palpitând
În boarea ce-și răsfiră legenda sa smolită,
Iar din cetăți de umbre se-nalță rând pe rând
Silabe fără sunet în seara liniștită.

Tăcerea aripi blânde în jurul meu a strâns
Cumva să nu destrame picturile Vieții
Și-n adierea smeadă o steauă și-a aprins
Ca să aud cu ochii pulsarea frumuseții.

Cuvânt de încântare în ochii ei căprii
Am picurat cuminte cu suflet și cu minte,
O mână îmi atinse petale sângerii,
Iar alta-nțelepciunea smeritelor cuvinte.

S-aud cu trandafirul ce mi-a-nflorit în piept
O transparență moale în liniile brune,
Din mlădierea serii să iau primul verset
Din care-o  să răsară  boboc  de rugăciune.

Văpaie blondă-a crește  din oacheșe tihniri
Întredeschindu-și para gingașă de petale
Unde un pic de rouă-n parfum de mulțumiri
Voi scânteia, Isuse, răspuns Iubirii Tale.

666
 Pastel primăvăratic

Dimineaţa şterse ce
Glasul nopţi-n vale
Presurase piersicii
Cu zori în petale.

Apoi un arţar zări
Care să întrebe dă
De ce-mbracă zarzării
În pene de lebădă,

Pe când el nu are ce
Pune-n ramuri darnice...
De ea are farmece -
Apoi să îl farmece!

Pe când întrebările
Îi şoptiră buzele
Zorii şi cu zările
Îi porniră frunzele.

Potrivind comorile
Ce-i veniră-n viaţă
Nu văzu şi florile
Că-i zâmbeau în faţă.

Copleşit de-avalmele
Vieţii peste fire
Desfăcu largi palmele
Pentru mulţumire.

667
 Paştele Blajinilor

Ţintirim în liliac
Cu cruci strâmbe care tac,
Iar sub flori de stânjenei
Movile cu oameni grei;
Sub aducerile-aminte
Movile cu oseminte;
Sub cruci putrede,mai noi
Oameni ce nu-s printre noi;
Iar sub plăci şi monumente
Oameni ce nu-s în momente.

Ţintirime, ţintirime –
Neatinsele sublime
Sub pământ sunt îngropate,
Îngropate şi uitate.

Uneori, cu-o amintire,
Vine lumea să-şi admire
Crucile, movilele,
Preţuindu-şi zilele –
Izvorul suspinelor
În Paştele Blajinilor.
Se bocesc, se tânguiesc
Că în lumea grea trăiesc,
Tot se gem, se zbat, se plâng,
Nenorocuri că îi strâng,
Pizmuind cu gura lor
Liniştirea morţilor,
C-ar schimba-n ziua de azi
Zbuciumul pe-a lor răgaz...
Apoi, după ce-au bocit
Pleacă-acasă liniştit;
Apoi, după ce-au oftat
Pleacă-acasă-nseninat;
Doar un gând, mai neştiut,
Râde că s-au prefăcut.

668
 Păstrarea Credinţei

Meşteri, meşteri făurari
Mănăstiri ridică-n  ţară.
Voievozii le smulg iar 
Orice treaptă, orice scară.

Iar zvâcnesc zidari-n zbor
Aripile de şindrilă
Prăbuşindu-se din dor,
Ridicându-se în milă.

Semănându-se în lut
Viaţa-n lut li se preface...
Alţi zidari au şi-nceput
Huma lor mortar a face.

Suflete-n pereţi zidesc
Ca să fie mănăstirea
Cât un veac dumnezeiesc,
Cât le-a mângâia iubirea.

Cu-orice cărămidă zic:
Crucile le-or fi-nălţate
Înspre cer de la nimic
Mai presus decât palate.

Trecând de proiectul dur
Din trecut până-n prezente
Diferite-s de-alte-n jur
Şi de cele precedente.

Dar şi ei vor fi căzuţi
Fără nume, fără veste,
Galopaţi de ani desculţi,
Încadraţi în vre-o poveste.

Care-i pusă-n vorbe dulci
Pentru copilaşi de-o maică
Cu-un ecou din cânt de cuci,
Cu lumină de drăgaică.

Slove se aprind în şir
Ca de-o pasăre măiastră
Cu miros de trandafir,
Prospeţimi de zare-albastră.

669
Dar se spun cuvinte tari
Ca fetiţa ori băiatul
Să-aibă frică spre zidari
Măcar să privească-odată.

Să se teamă ca de foc,
De zidirea celor sfinte
Prinşi de stimă şi noroc
Şi de gândul treaz din minte.

Că te miri – cum de răsar
Alte calfe şi alţi meşteri
Tragedia de zidar
Cu noi jertfe a o creşte.

Alt şi alt om va veni;
Mănăstirea şi-o înalţă,
Sufletul îşi va zidi,
Lângă el zdrobindu-şi viaţă.

Aruncându-se de sus
Fără frică, raţiune,
Spre salvatul presupus,
Înspre tainica minune.

Cad zidarii, cad şi cad,
Căzători aştri pe sferă,
Luminos vieţile ard
Ca un vers prin atmosferă.

Oameni se crucesc miraţi
La căderile de stele
Înspre voievozi plecaţi 
Care-s drepţi în toate cele.

Cu zidari n-ai să-i compari
Nu e nici o-asemănare –
Voievozi-s gospodari –
Ei au pietre funerare:

„Doamne, nu-s ei pocăiţi
Într-un rând cu-această lume –
În biserică smeriţi,
Între oameni cu un nume.

Strigă ei tot de irozi,
Tot vorbesc despre lumine
Nestimând pe voievozi,

670
Care au cuţit şi pâine.”

Dar se nasc din nou ţicniţi
Ce uitând de traiu-n fire
Îşi pun jertfă fericiţi
Viaţa lor pentru zidire.

Şi aşa veac după veac,
Despărţit tot este neamul –
În zidari fără de leac
Şi în voievozi de seamă.

Azi o modă, mâine-un  port,
Vremea trece, vremea saltă,
Cu zidari puţini de tot
Şi-o mulţime înţeleaptă.

Se aruncă ei cu sârg
De pe cruci de mănăstire,
Necredinţele se sting
În speranţă şi iubire.

Se îndreaptă înspre zori
Fără preget şi căinţă
Avântaţii meteori
În chemarea de credinţă.

671
 Pe cruce

„am ajuns de ocara oamenilor şi dispreţuit de popor.
Toţi cei ce mă văd îşi bat joc de mine,
îşi deschid gura dau din cap şi zic:
„S-a încrezut în Domnul! Să-l mântuiască Domnul,
să-l izbăvească fiindcă îl iubeşte!”
Ps.22: 6-8

Ce straşnic e-a rămâne singur!
În jurul tău sunt doar vrăjmaşi,
Iar gândurile fug nesigur
Şi-s ţintuiţi sărmanii paşi.

Căci „credincioşii”-n mişelie
Turbă-n bâhlitele lor stări
Când chiar păgânii omenie
Îşi mai păstrară în purtări.

S-au pitulat prin tufe fraţii –
Pedeapsa i-a înfricoşat,
Râd hohotind apropiaţii
Glumind de omul atârnat.

Căzură măşti ce spun iubirea
În case de pe scene mari,
Acum deschis rângeşte firea
Pe feţele de cărturari.

Viaţa se tânguie oloagă
Cu educaţia din „scris” –
E împotrivă-o lume-ntreagă
La omul ce-i în cuie prins.

Dispreţuită-i o suflare
Ce curge palid spre mormânt
Cu-atât mai mult omul ce moare
Prins între cer şi-ntre pământ.

Chiar cerul azi şi-a stins lumina –
Până şi el l-a părăsit...
Ce straşnic e să mori cu nimeni
Spre moarte-n ură ponegrit.

672
 Pe mal de râu

Pe stânca ce-și opri saltul  în râu
Din iarnă se așează înserarea,
Lespezi de gheață apelor pun frâu
Proptindu-se în stană cu spinarea.

Coboară acalmia prin copaci
Alunecându-și  umbre pe zăpadă
Oprindu-se din  pașii săi opaci
În foșnetul șoptit de undă  smeadă.

Munții pestriți în pete de omăt
Granitul lor ce-ncearcă a obține
Privesc înspre apusu-mi îndărăt
Unde-au rămas doar urme și suspine.

Spre râul domolit de seara-n ger
Arborii curg în vale de pe maluri,
În centrul tihnei sunt așa stingher
Cu vise, cu idei, cu idealuri.

Luceafărul  o candelă-a aprins
Și în tăcerea liniștii se roagă,
Iar eu de adorație-s cuprins
Pentru minunăția asta-ntreagă.

Fărâmitură-i doar în Univers
Atât de infinit neînsemnată,
Ci-și  sună melodia sa de  vers
Peste Natura-ntreagă înălțată.

Căci din nucleul punctului infim
Inima mea-n creație se-ncântă
Și-mbrățișați în Duh îi mulțumim
Lui Dumnezeu cu-o venerare sfântă.

Mi-i copleșitul suflet  înălțat
Din mijlocul zăpezii și a gheții:
„Tot, Doamne, ce-ai creat e minunat,
Ce limită atinge  frumusețea?

Chiar  perimetru-ngust e de nespus
Cu seara asta mică în oglindă,
Ci  văzul meu, distanțelor supus,
Câtă splendoare poate să cuprindă?

673
Ce mulțumire poate-a fi prinos
În ora amurgită și geroasă
De-un cosmos fără margini de  frumos
Și-o inimă timidă de frumoasă?”

674
 Peisaj autumnal

Vremea privirilor subtile
Soseşte fără mare zvon,
Însă-amintiri evocă zile
Cu nostalgii de patefon.

Şi în frecvenţele-ntristării
Mai des cad clipe din uluc;
Înspre îndemnurile zării
Cocori din inimă se duc.

Se dă culoare la culoare
În dor de vânturi străvezii,
Frunze pierdute în ninsoare
Pierd cărăruile pustii.

Tristeţea hoinăreşte-agale
Tăindu-le în curmeziş
Lăsând oftări de frunze pale
Pe orişice păianjeniş.

Speranţa calculează rece
Nădăjduirea de senin,
Vise în stoluri vor să plece –
Păreri de rău, le mai reţin.

Ele-ar zvâcni prin frunze moarte
Curg ce-n  puhoi meticulos
Şi cad himerele deşarte
În deznădejde şi pe jos.

Dorinţele nesăbuite
Stinse-n troiene de frunzar
Pornesc ecouri amărâte
Ca să ridice în zadar.

Căci sunt îndată chiar ascunse
Cu frunze, doruri şi visări
Ce n-au putut a fi pătrunse
De avântatul înspre zări.

Tot zugrăveşte raţiunea
Paşi pe durerile de drum
Şi te înalţă-nţelepciunea
Dacă-a crescut până acum,

675
Să-mbrăţişezi în panoramă
Întreaga toamnă cu-orice fir,
Să înţelegi că nu-s o dramă 
Risipituri de trandafir.

Ţi-a arăta-n argila-adâncă
Porniri spre cer din rădăcini -
În veci neînfrântele, fiindcă
Li-i veşnic dorul de lumini.

Şi-n risipirea de afară
S-auzi rostirea de Cuvânt
Pornind o nouă primăvară
S-o crească iarăşi din pământ.

676
 Pelegrini

Trec pelegrini cu feţe-nsurite de colb,
Cu hainele slabe şi ghetele rău sfâşiate;
Trec pelegrini pe căi colbuite pe glob
Şi pleacă. 
              Dar unde? 
                     Ei doar ne răspund:”Mai departe!”

Trec pelegrini cu feţe bătute de praf,
Mantalele lor au suportat nu o noapte;
Trec pelegrini fără nume şi epitaf
Şi pleacă. 
              Dar unde? 
                        Ei doar ne răspund:”Mai departe!”

Trec pelegrini şi feţele lor nu se văd;
Îţi faci o părere din spusele lor şi din fapte;
Mulţi ca nebuni şi rari ca de sfinţi îi mai cred
Şi pleacă.
             Dar unde? 
                          Ei doar ne răspund:”Mai departe!”

Zarea cucoş va striga peste rouă şi flori,
Petale-a Luminii  ţărâna întreagă va ninge,
Cu feţe spălate în lacrimi şi şterse de zori
Vor sta. 
              Dar acum încotro?
                                Ei vor plânge, vor plânge.

677
 Peregrin

Doar paşi-mi noptatici răsună-n surdină –
Păşesc fără trâmbiţă şi fără ecou,
Eu, căutătorul modest de lumină,
Drumeţul din vechi înspre veşnicul nou.

Pe-alocuri mai bâjbâi ca orbul în Cale,
Pe-aici mă pornesc nebuneşte-n galop,
Rămâne în urmă-o oftare de jale
Ce, părăsită, clipeşte miop.

Când nori se-mbulzesc, când rămâne seninul,
Când ploaia mă bate, când stelele cad,
Dar este dator de-a păşi peregrinul
Atâta cât Viaţa l-a duce nomad.

În noapte rămân casele horăinde
De unde mă latră un câine-a urât;
Repere că sunt  îmi spun  stele sclipinde,
Eu însă nu pot să le cred cât de cât.

Deci merg înainte cum inima strigă
Atunci când Credinţa o-ndeamnă mereu...
I-a! De undeva se aud cucuriguri
Ce-o lume ar vrea să trezească din greu.

Doar ochi-mi presor cu bobiţe de rouă –
Polenul de Lună să fie spălat...
Când ne-om întâlni: eu şi ziua cea nouă
Vom râde din suflet şi neînvăţat.

678
 Pictor autumnal

Vopseşte pictorul peisajul
Cu periuţele de vânt
Şi îşi împrăştie curajul
În compoziţii  pe pământ.

Penelu-acapără vopsele
Din trâmbiţele de cocori
S-alcătuiască-apoi cu ele
O simfonie de culori.

Zugravul ia de pretutindeni
Din raze aur luminos
Şi pe pictură-apoi l-aprinde
Ca pe-un cuvânt melodios.

Seninul de pe cer culege,
Arama roşie din dor...
Pastelu-i nu-l citești prin lege,
Ci-n aspiraţie de zbor.

Privirea cu avântul creşte
Să înconjoare larg în părţi
Pânza cu anotimpul veşted
În uimitoare frumuseţi.

Nu-n declamație bigotă
Prinzi colorantul substantiv –
Vibrezi întreg ca și o notă
Pe plăsmuitul portativ.

Din cucerita înălţime
Vei auzi atât de nou
Răsună câtă prospeţime
În notele de pe tablou.

Pe toate să le împlinească
Artistu-azurul a extras
Și-l puse-n muzica cerească
În care ești și tu un glas.

679
 Pictură

Arde-o pară străvezie
În doininde fremătări
Că porni-o minunăţie
Dintr-o zare peste zări.

Versuiesc lebede zborul
Ca şi trâmbiţe de-argint,
Geme-n inimă-mi cocorul
Ce rămâne pe pământ.

Doar că  dalbele speranţe
Inima mi-au înflorit
Că-n văzduhul de nuanţe
Mă încant însufleţit.

Frumuseţea mă învinge
Fără strigăt de valori
Şi bătăile de sânge
Îmi pulsează-n piept culori.

Fermecat  peste măsură
Nu pot aripi să ridic
Rătăcit sunt prin pictură,
Însă nu mă tem un pic.

În furtuna de penele
Eu respir mereu surprins
Când în ploile de stele,
Când de Soare recuprins.

Îmi percep o încadrare
În poezia din tablou
Ce declamă o chemare
Gingaşă ca un ecou

Că în frunza ce coboară
Şi-n aripile ce zbor
Se reîncepe-o primăvară
C-un pastel înfloritor.

680
 Pierderea Credinţei

Au intrat strigoii-n sat
De ne-au prins în fapt de seară
Şi poporu-ngenuncheat
A uitat de primăvară.

Părăsindu-şi viitor
Necrezând ziua de mâine
Au vândut părinţii lor
Pe slănină şi pe pâine.

Răii cercetau atent
Cine vrea ori nu vrea jale,
Mărţişoarele din piept
Le smulgeau  râzând cu bale.

Aroganţi şi nespălaţi
Ei râdeau de plai, de glie:
„Vă suntem ai voştri fraţi,
De vă scoatem din robie.

Cum v-am fost, suntem amici
De v-aducem libertate -
Patria nu vi-i aici,
Ci-i cu totu-n altă parte.

Încetaţi să dârâdâiţi
Că-am venit noi cu iubire,
Doar ştiinţele de minţi
Vă vor duce-n fericire.

Dacă-ţi fi-nţelegători
Ascultând ce noi vă spunem,
Vă vom fi învăţători
Pentru patria-minune.”

Ca copii înspăimântaţi
Ne uitam fricoşi la dânşii;
Unii taţi şi unii fraţi
Începură-a place inşii.

„Uite-i ce făgăduiesc:
Viaţă,-avere, libertate...
Uite-acum o să trăiesc,
Nepăsându-mi de păcate!”

681
Cu strigoii s-au legat
Tot zâmbindu-le la glume,
Denunţând pe celălalt
Şi de gânduri, şi de nume.

Ocupanţii ne-nvăţau –
Moartea este fericire,
Iar pe cei ce nu credeau
Îi suiau pe răstignire.

Cei lingăi şi gudurânzi
Îşi primeau din noapte bunuri...
Ne trezirăm sângerânzi
Ca şi troiţe la drumuri.

Tânguiam neînţelegând
Pentru ce purtăm noi vină;
Ne scuipau zbirii strigând:
„Hai, rugaţi-vă-n lumină!

De-aţi avea credinţă-un dram,
Tot ce-aţi vrea vi s-a supune!”
Noi plângeam şi scheunam
Zbuciumul de rugăciune.

Tot cerşind cu glas stâlcit
Fără duh, fără putere,
Risipindu-ne mâhnit
În întinsul întuneric.

Ca răspuns – doar un ecou
De la hohotul lor straşnic;
De la noi – nici un erou,
De la ei – cântări de broaşte.

Din noi unul, apoi alt
Adormeam pentru vecie,
Atârnaţi pe lemnu-nalt
Drept în noaptea tuciurie.

Dar strigau călăii rău
De vuia noaptea cu clocot
Şi luceau ochii de zmău
De pe feţele de dohot:

„Nu vă credeţi de haram,
Voi în veci nu ve-ţi mai plânge...”
Şi, fiindcă nu vedeam,

682
Ne sugeau din rane sânge.

Ci puţeau mai tare morţi
Că se da-se-n hoit mirosul,
Dedemult uitarăm toţi
Ce e viaţa şi frumosul...

...Totuşi, noaptea se sfârşi
De strigoii toţi pieriră,
Am putut a coborî
De pe straşnica zidire.

Cei făţarnici şi lingăi,
Dolofani privesc din tufe
Şi văzându-ne nerăi
Pocăiesc în faţă rufe.

Că adicălea – a fost...
Judecata - nu se poate...
Cine-a ţine minte-i prost,
Cine nu - şi este frate.

Ascultăm fără puteri:
Ei au banii şi au terfe...
Mizerabilii de ieri
Au pretenţii diotrefe.   

Stăm epave fără zbor
Tânguindu-ne de viaţă
Fără suflet, fără dor,
Fără râs de dimineaţă.

Şi ne cercetăm tăcut
Înfrăţiţi cu umilinţa:
Unde Ţara ne-am pierdut?
Unde-am risipit Credinţa?!

683
 Plai

Ca spicul grâului mă clatin
Sub boarea vântului ușor
Și-aud cum stelele de paltin
Foșnesc de sus fremătător.

Ci iată frunză-adânc crestată
Cu-ntregul vântul îl respir
Simțind un zbor care săgeată
Prin rotocale de zefir.

De-odată avântată-aripă
De rândunică-s în senin,
Înțelegând  oricare clipă
Din izvorașul cristalin.

Clocotitoare rugăciune
Apa-mi se-ndreaptă înspre râu,
Iar  orice undă îmi propune 
Din clătinările de grâu.

Îmbrățișez cu viața plaiul
Sub cerul larg și azuriu
Nepricepând  de unde paiul
Atât de bine pot să-l știu.

684
 Plecare de sosiri

Petrec, petrec stoluri de păsări
Şi ele iar pleacă subit
Ca mărţişoare cum, mirese
Au frunze sângerii la gât.

Mă părăsesc ca-n zvon de goarnă
Şi tot se duc, se duc, se duc
Cum tihna veştedă de toamnă
Bate-n uscate foi de nuc.

Ar trebui să-mi simt pustiul
De-atâtea părăsiri, plecări,
Că-mi rup din mine azuriul
Şi-l duc pe-aripe-n depărtări.

Dar nu sunt toamnă solitară
Încărunţită în senin –
Spre viaţa mea de primăvară
Păsări îmi vin şi vin, şi vin.

Nu vreau să ştiu „de ce” şi „pentru”,
Nu calculez, nu mă socot:
La două zboruri sunt un centru
Şi doar să cuvântez mai pot.

În dreapta-mi trage o aripă,
Izbeşte-n stânga alta dur
Lovind în secole de clipă,
Împrăştiindu-le în jur.

Soseşte zborul cum şi pleacă,
Sunt început ori sunt sfârşit?
Privirea-mi sinceră se-neacă
În oceanul infinit.

Că-s dor tomnatec de plecare,
Că sunt un cânt de-mbobociri -
Se-nalţă-n mine zburătoare
Şi vin cu-aripile iubiri.

Sunt o plecare de sosire,
Un început fără final
Şi nu ştiu ce mărturisire
Îşi are rolul principal.

685
Tot mi se dă fără de margini,
Tot dau fără să cer un cost;
Tremură tinere imagini
Nemaigăsind aici un rost.

Căci nu am când să caut stime
Tot arătându-mă superb...
Coboară-n mine inimi, inimi
Cu ochi copilăreşti de cerb.

Nu vreau valori de simţăminte
Cum pot să dau nu pot să cer...
Iubind, pleacă şi vin cuvinte,
Iar eu în mijlocul lor sper.

686
 Ploaie târzie

Ne-e sete... 
                 ne cheamă izvoare mâhnit...
Ne-e sete... 
                  păşim cătinel spre izvoare...
Şi ştim 
            că la orice cişmea s-au pitit
Ca vipere 
                  puştile de vânătoare.

Ne-e sete... 
                  şi gâtiţe gem şi ne gem...
Ne-e sete... 
                 privirea ne-nvăluie sură...
Ah, cum vreau să beau, 
                                      dar de-aicea mă tem
Să nu-ngenunchez 
                                după o-mpuşcătură.

E secetă.
              Apa se suie în munţi,
Ascunsă prin pietre, 
                                    prin stânci 
                                                           şi colnice,
Doar ne mai reţin 
                               veteranii cărunţi
Pe trup care au 
                          nu doar o cicatrice.

Mai mulţi nu ascultă 
                                   şi-aleargă-nsetaţi
Să prindă, 
                 să soarbă, 
                                   să-ntâmpine zorii...
Dulăi, arme latră – 
                                   ei cad împuşcaţi,
Că ruguri ridică 
                                 făloşi vânătorii.

Ne-e sete... 
                   izvorul ne este-aşa scump,
Dar cum să venim lângă el 
                                                 fără frică?
Să nu stea vreo armă, 
                                      sau, poate, vreun lup,
Ori chiar o 

687
                      panteră cu ochi de pisică.

Ne-e sete... 
                   în munţi nu e doar un izvor...
Dar care-i acel 
                          ce şi moarte n-aţine?
La orişice apă
                         stă un vânător
Avid, 
        fără scrupule 
                                  şi fără ruşine.

Deşi alţi şi ştiu 
                         se îndreaptă smeriţi:
Decât mort de sete 
                                 mai bine de-odată...
Din urmă-l privim toţi 
                                    deznădăjduiţi,
Cât timp va trăi 
                             cărarea-i înceată?

Zvâcneşte în munţi 
                                 urletul triumfal,
Ce-astupă oftatul 
                                de disperare...
O, Doamne, 
                     chiar toţi 
                                      vom pieri-aşa banal
Şi nu-i nici o cale 
                                şi nici o salvare?

Din nou ocolim 
                          un izvor blestemat
Mai părăsind ca în jertfă 
                                             o viaţă
Să căutăm
                     pe sorgintele alt,
Ce, însfârşit,
                        potoli-va nesaţul.

Şi iar unul pleacă... 
                             şi iar nu s-a-ntors...
Pornim, clătinându-ne 
                                         de slăbiciune;
Ne doare, 
                ne ustură în gâtul stors
Şi gemem 
                 ca plânsetul din rugăciune.

688
Isuse, 
          fântânile Tale azi sânt
Cu vânători 
                    rece înconjurate
Şi cerbi şi cu ciute 
                                se duc însetând
La ape 
            să fie 
                      acolo
                                 vânate.

Păşim neauzit – 
                            umbre tari de năluci,
Picioarele moi
                              tremurânde se-ndoaie,
Nu ştii încotro 
                          şi pe unde s-o-apuci...
„Auzi?!” 
                „Este moartea?” 
                                          „Ba nu! 
                                                        Vine-o ploaie!!!”

689
 Plugarul

Plugarul înspre spice-a-ngenuncheat
Şi chiar se aplecă până pe coate
Că ele faţa Lui i-au mângâiat,
C-atât de-aproape El să fie poate.

Plugarul le-asculta şi râs, şi plâns,
Oftat şi dor, putinţa să respire,
Chiar inima de-i largă, ori s-a strâns 
El auzea cu Duhul de Iubire.

Nişte neghine L-au văzut căznit
Şi au strigat cu floarea lor pustie:
„Priviţi! Plugarul nu-I, s-a prăbuşit!
Noi vă vom duce pe cărarea vie!”

Şi-şi ridicau făloase al său ton,
Se fâţâiau cu roada lor amară
De răguşeu  ţipânde la amvon
Că ele-nlocuiesc de-acum Plugarul.

Pe neaşteptate El s-a ridicat,
Neghinele a smuls cu tot cu ţoale
Şi le-aruncă cu scârbă-n rug pe hat
Unde ţipau năpârci viţele goale.

690
 Pocăinţă

Cuvântu-a cuvântat – Lumina a învins
Şi haosu-n nonsens pierdut şi-n întuneric
A început să aibă pornirea de cuprins
Cu primul simţ ce spuse ceva despre durere.

Lumina scutura din umbre amorţiri
Şi tresărea  începeri de gând cu noţiune:
Ce dureroase sunt fricoasele simţiri
Când disperarea ţipă întâia rugăciune!

Vederea şi-a deschis râvnirea  înspre ţel,
Descoperind  ideia cu-n spor de cunoştinţă,
Absurda-ntâmplătoare-a nimicului „defel”
Dispare fără urmă  în raza de Credinţă.

Înmuguresc momente din zori de zori de zi, 
În prima aşteptare prunc gângureşte dorul,
Rămâne fără noimă „a fi ori nu a fi”
Trăirea când aspiră cu-ntregul viitorul.

Ruina se destramă în mai puţin, nimic,
Rămân în cicatrice pustiurile sterpe,
Sună  întâia notă a cântului de spic
Căci Viaţa totdeauna cu creşterea se-ncepe!

E primul nou şi-o clipă a devenit trecut,
Un mugure ce-aspiră  înspre nemărginire...
Viaţa cuvântase-n neant un început
Şi Dragoste, Speranţă, şi-atâta fericire!

O cruce de lumină e centru şi reper,
Iar năzuinţa prinde distincţii de nuanţă,
Stropeşte răsărirea care ţinteşete-n cer,
Izvor de apă vie - o lacrimă de Viaţă!

691
 Poetului Simion Felix Marțian

Nu ne-am dat odată mâna,
Nu ne-am observat cu văzul,
Dar cunoaștem ce-i Lumina
Și ne știe-n suflet Crezul.

Nu suntem de pe aproape,
Diferit ni-i Universul,
Puri prin sânge și prin ape
Adorăm cu grijă versul.

Nu-s lovit de superstiții,
Obiceiuri șterg din sine,
Am vreo două-trei tradiții
Pentru care n-am rușine.

Cu a ta aniversare
Încep anul cu versetul
Ca simbol că pe cărare,
Iar voi onora Poetul.

Șlefuind cum el o face,
Venerând cum el o știe.
Frate Felix, har și pace,
Dragoste și Poezie!

Domnul litere îți pune
Și în suflet, și în minte.
Le prefaci într-o minune
Aurare de cuvinte!
Victor Bragagiu

692
 Poticnire

M-am întâlnit cu un prieten fost;
Se căina de traiul său anost:
-Așa-i urât și-așa este de greu!
Eu i-am răspuns
--Vino la Dumnezeu!

M-am întâlnit cu-un fost prieten bun;
Își bâiguia beat traiul său nebun:
Beții într-una, sărăcii mereu...
Eu i-am răspuns
--Vino la Dumnezeu!

M-am întâlnit cu un amic din dragi;
Își cotilea durerea pe obraji:
--Cum aș ieși din pasul ist al meu?
Eu i-am răspuns
--Vino la Dumnezeu!

Dar el țipă: Ce tot mă aiurești!
Se vede ce prieten tu îmi ești!

Am răsărit: Eu tot  știam amar
Și jug de nenorocuri și pahar...
Mi-era stâlcită  viața  grea de rău,
Dar am venit la Domnul Dumnezeu.

L-am implorat pe Isus de-ajutor...
El mi-a luat pasul tremurător;
Acum am pace,-n fericire-s eu...
Vino, prietene, la Dumnezeu!

Dar el mi-arătă spate, înăcrit,
Într-o sudalmă m-a lăsat stupit.
Plecă greoi. Pieri-n a nopții umbră
Bodogănind pe calea sa cea sumbră.

Roșind venii la Domnul meu Ceresc.
--Isuse, iartă-mă, puțin îți mulțumesc...
Încă mă zbat prin bogății deșarte,
 De Tine sunt, eu văd, așa departe.

Căci dacă Te-aș slăvi cum se cuvine
Acel om nu pleca de lângă mine;
Dacă aș face toată voia Ta
El ar fi plâns în fericirea mea;

693
Și dacă aș fi fost în Tine, Tată,
Omul acesta învia îndată!

694
 Povestirea bourului negru

Ieși-mpăratul violet
La goana bourului tainic:
A împărțit  gonași discret
Pe urma lui să meargă trainic.

Se-mprăștiară repezit
Gonași la sunete de goarne
De-i  culeg pasul repezit
Și strălucirea lui de coarne.

Aici copite au străpuns
Șalinca-mpestrițată-a luncii,
Iară aici a stat împuns
De parcă numărase cucii.

Aici o baligă-a scăpat,
Iar colo-n umbră rumegase...
Ah, violetul împărat
Oricare pas îi numărase.

Că el în zare a privit,
C-a scărpinat spinarea lată,
Oricare gând i-a socotit,
Să-l vadă-nconjurat odată.

Dar îi scăpa din nou și iar
Craiul scăpa și el sudalme
Și clănțănea arma-i avar
Sărind ca apucată-n palme.

„Te voi cuprinde-n fala mea
Cu înțelesul de emblemă,
Iar capul tău pe lance-a sta
La goană de azi fiind o stemă.

Din cornul tău făcându-mi glas,
Îmi voi gorni clar sărbătoarea,
C-a stat sălbătăcitul pas
Și pleata ta mi-i șezătoarea.”

Sec au trecut hăitașii săi,
De au ieșit la codri-n poală...
Pleca-mpăratu-n timpii săi
Cum și-a venit - cu mâna goală...

695
Dar auzi țaru-nstelat
De goana ast nereușită
Și din hlamidă-ntunecat,
Și cu hlamidă  înnegrită,

El se porni dibaci pe drum
Ca fiara neagră el trecuse,
Părândui-se  că acum
În ținta lui ea încăpuse.

Vedea de flori un cimitir
Pe unde bourul în coarne
Pământu-a rupt  și urme-n șir
Fugite de la zvon de goarne.

Cu umbre-n umbre-l dibuia,
Cu luna nu-l lăsa în pace;
Iată că-l vede... iată-l ia...
Iar degetul e pe trăgace.

„Tu bour negru, ești ca prins!
Eu sufletul ți-aud fierbinte.
Și cum sunt rece, tu aprins,
Eu înțelept, tu fără minte.

Cum ager te-oi găbji cu glonți,
Ți-oi strânge sângele-n potire
Și îți voi tunde cârlionți
Pe mantie să mi se-nșire.

Eu vin, tu fugi, dar în curând
Vom deveni una în noapte.
Tu înșeuat, eu ție gând -
Imbold al facerii de fapte."

Și tot așa vorbind cu foc
Trecea poiană cu poiană,
Scotorocea din loc alt loc
Neoprindu-și zbuciumata goană.

Îl simte, vede, dar nu-i iar!
Iar patul i-asudat în palmă...
Dar iarăși nu-i - veşnic fugar
Îndepărtat de minte calmă.

Și iar hăitașii au ajuns
La poalele de codru-n vise.
Iar țarul negru-ncet s-a dus

696
Fără de fiara ce-o râvnise.

Ci  bourul, în urma lor,
Sufla din greu cu ochii-n sânge,
Până-auzi cum un izvor
Singurătatea lui o plânge

Veni la apă-nsingurat
Să-și ude gâtița uscată
Şi lacrimi s-au amestecat
Cu apă vie și curată.

Tot bea, mugind încă a dor,
De liniștire și de pace;
Cu cât s-adapă din izvor
Iubrea lui mai mult îi place.

„Te liniștește, dragul meu,
I-a spus Izvorul cu blândețe--
Căci n-ai să iei din mine rău
Ci bea, mai bea din apa vieții.

Așteaptă Împăratul Sfânt,
Ce vine brusc cu dimineața
Și ți-a aduce pe pământ
Speranța, dragostea și viața.

Mai ostoiește-te puțin
Doar sincer inima deschide
De ți-a pleca orice suspin,
Căci dragoste îți va aprinde.

Așteaptă  Împăratul drag
Ce-a revărsa darnic lumina
Și vei primi larg peste larg
Și căi ce nu suportă tina.”

Se-nfipse bourul în loc
Tot fremătând a nerăbdare.
Privind cu dor a zării foc
În care dimineața-apare.

Ci iată roua-n curcubeu
A tresărit în ziua nouă
Și roua e în cer mereu,
Și cerul este-n dor de rouă.

Dar bourul a stat timid

697
Și a privit speriat în lături:
„Căci sunt atât de necioplit
Ieșind din nebunite pături.

Căci dacă-n noapte negru-am fost
Luminii care-o-i  fi eu roadă -
Buhai înnebunit și prost,
Mătăhăind posac din coadă.”

În a izvorului luciri
Botul de fiară îşi ascunse
Și-a înlemnit... căci în priviri
Un cerb de-argint îi apăruse! 

698
 Povestirea celor trei fecioare

I
Prima fecioară
Fecioara aceasta era preafrumoasă:
Educată, cu bani, talentată, cu casă,
Învăţată, părinţi „de acei” şi maşină,
Că logodnici mulţime se doreau să-i devină.
Ea-i privea pe ales, era foarte atentă
Nu cumva s-o greşească vre-o simţire latentă.
Mai râdea cu-unii fals, iar cu alţii în doară...
Câţi flăcăi au avut apoi gura amară!

Dar un prinţ într-o zi a venit cu iubire:
-Viitorul mi-i mare – ţară am moştenire;
Fericită vei fi în palate bogate;
Ce-ai dori îţi voi da... Vei putea cere toate!
Mâna mea e cinstită şi ţi-o-ntind toată ţie –
Eu te rog să îmi fii pe vecie soţie!
Chibzui fata bine: e bogat, e cu stare,
Să-i ofere orice parcă este în stare!
Socotind că partida e cea reuşită
Deveni o soţie cuminte, iubită.
Soţul ei era soţul model n-orice treabă:
Ce n-ar vrea ea el dă bucuros şi în grabă:
Case mari, bani pe bani, fel de fel de avere,
Reputaţie, stimă, respect şi putere,
Tot ce inima-i vrea ea primeşte îndată,
Fericită trăia de-orice duh lăudată:
Dar şi ea îşi slăvea soţul ei cu ardoare –
De, fecior de-mpărat, şi va fi şi mai mare!
E şi bun, şi bogat, înţelept, fără vicii...
Încercaţi şi-ţi vedea cum vă face servicii!
Radios eşti, când viaţa răsună de plină...

Dar veni peste doamnă o dată haină –
Sărăci soţul ei, tronul alţi i-l luară,
Apoi fu alungat din oraş şi din ţară.
Soaţa îl lepădă, îl lăsă cu nimic –
-Nu-s nebună – a zis – să trăiesc cu-un calic!
Apoi altu-şi găsi, tot bogat, doar că grof,
Neuitând, se-nţelege, de-al ţinea sub pantof.

II
A doua fecioară
Fecioara a doua era mai modestă:
De flăcăi se ferea – să nu-i joace vre-o festă.

699
Căci astăzi bărbaţii s-aşa potlogari,
Iar ea-i din părinţi aşezaţi, gospodari.
Dar iată-o peţi un flăcău cu avere
Ce-i da la o viaţă bogată să spere.
Nu bea, nu fumează, nu-njură,-i stătut...
Fecioara-a spus”Da!” şi ei nunta-au făcut.
Trăiau că-n poveşti, n-aveau lipsă-n nimica;
Nevasta era roză ca godăcica,
Iar soţu-i trăgea înspre casă mereu
Că nu ştia fata demult ce e greu.
Vecini-o stimau şi-i ziceau fericită;
Ce-i bună în casă o viaţă tihnită!
Ce bine când totul îţi este pe plac
Când soţul şi soaţa în pace se-mpac.
Femeia la piaţă, pe stradă,-n ospeţe
Cinstea soţu-şi drag orişicărora feţe;
Avea, multstimata, pe cine slăvi...
Şi cine n-ar vrea iată-aşa-a huzuri?

Dar roata, cum ştiţi, ca o roată se-nvârte -
Un rău case-i lor i-a fost dat să se-ntâmple:
O boală lovi nemiloasă-n bărbat
Şi el a căzut, obositul, la pat.
Averea scădea devenind mai puţină,
Iar soaţa-i din roză se făcu în haină:
Îşi tot blestema soţul neputincios,
Că viaţa ei toată cu răul i-a stors;
Pe noapte-l lăsa, nu vroia să-l hrănească,
Cu alţi se-nhăita trupul să-şi ogoiască,
Iar soţu-i flămând, nespălat, părăsit
S-uimea cât mai poate fi dispreţuit.

III
A treia fecioară
Fecioara a treia fu nenorocoasă:
De mică n-avu viaţă bună în casă.
Părinţii  beţivi se băteau zi la zi;
Crescând deci în sâni ea de-acasă fugi.
Nu mult, deveni domnişoară de nopţi,
Şi bea, şi fuma, se droga şi cu toţi
Se tăvălea de-i urât, de-i frumos
Că viaţa-i se du-se dea dura în jos.
Câţi ani suportă ea traiul deşanţ
Nu pot să vă spun.Dar dormea într-un şanţ,
Un om lângă dânsa întristat s-a oprit,
Privind existenţa unui trai chinuit.
„Copilă,-i-a spus – te iubeşti oare-aşa?”
Dar târfa mai poate a zice ceva?

700
„Copilă, - i-a zis – văd că n-ai nici un  dor,
Permite-mi să-ţi dau ţie-un mic ajutor.”
Şi omu-i găsi  gazdă de locuit,
Iar bolile toate i le-a lecuit;
De lucru-i găsi – cu-un serviciu atent
Să poată să ducă un trai mai decent.
Trecu-un timp şi fata în fire-şi veni -
O nouă fiinţă curând deveni.
Odată-ntâlnindu-se cu omul cel bun,
Acela i-a spus:”Eu aş vrea să-ţi propun
Să ieşi după mine. Ca soţ şi soţie
O lume întreagă de azi să ne ştie.”

„O, Domnul meu! – fata întreagă roşi –
Dar Tu ştii prea bine ce viaţă trăii!
O lume-o să râdă, că Tu te-ai legat
Cu-o astfel de târfă de-ai fi ei bărbat.
Eu nu pot să vreau ca să fii pus în râs...
Cu toate că traiul cu Tine-i un vis!”
„Dar, fata mea, - spuse omul sever –
Eu ştiu ce-mi asum mâna ta când o cer!”
Aşa fericirea la dânsa sosi:
Trăiau în iubire şi-n noapte şi-n zi;
Cam lumea din jur mai zâmbea sub mustăţi:
Ştim, chipurile, ea ce fu-n alte dăţi!
Dar vreme veni şi cu-ncetu-a trecut
Aproape-amintirea de negrul trecut.
Dar totuşi oriunde soţia spunea
Cum fu-se odată, de ce-i azi aşa,
Că toţi o priveau:”E dementă, auzi,
Ce spune de ce-ar trebui să te-ascunzi!”
Ci ea soţul ei şi-l dorea apărat 
De răul ei care l-avuse purtat.

Iar timpul a curs până  într-un moment,
Când soţul lovit fu-se-ntr-un accident.
Rămase, sărmanul, pe viaţă schilod...
Ce straşnică viaţă de trup fără rod!
Soţiea lui plânse ca dânsul de fapt
Doar că pe ascunse să n-o vadă-n fapt,
Cu soţul era tot cu dor şi cu zbor,
Timidă, că poate ai fi ajutor...
Trecură-aşa ani că şi lumea spunea:
„Sărmana femeie, ce se chinuie ea!”
Degeaba vorbea! Că la dânşii în casă
Femeia era fericit de frumoasă!

IV

701
Epilog
Finalul istoriei noastre veni:
Bărbatul acestor fecioare muri!

Întâia din umere doară a strâns,
A doua pe-ascuns uşurată a râs
(De faţă cu toţii ea bocea mai răgând),
A treia la cruce rămase plângând.

Trecură trei vremi şi în ţara de lege
Veni înţelept şi slăvit un alt rege.
Dreptate aduse, cel rău fu-alungat,
Iar cel care fu-se smerit – ridicat.

Ce ciudă o prinse pe prima fecioară
Când îşi cunoscu soţul de-odinioară!
Ce frică-ntr-a doua fecioară-a întrat
Când soţul său mort îl văzu Împărat!
Dar el a venit la fecioara a treia –
Iubitul ei viu îşi văzu iar femeia!
Doar ca împărat, sănătos şi slăvit:
„Ah, Domnul, - ea spuse – m-a auzit!”
„Soţie  - a spus el – ieşi din soarta haină,
De azi eşti a mea şi a Ţării Regină!!!”

Pe prima şi-a doua le-nchise de viaţă.
(De-a doua-Împăratului mai mult îi e greaţă!)

702
 Povestirea Dragostei

 Ah,Dragostea veni pe un pământ;
Ah, Dragostea ajunse pe o glie
Unde trăiau oameni fără de cant
Căci nu doreau să ştie melodie.

Ah, Dragostea s-opri pe un tărâm;
Ah, Ea a răsărit plină-n iubire,
Dar o-ntâlneau ca spinii de salcâm
Neîncercând  să afle fericire.

Ah, Dragostea sosise într-un loc
Ca şi un prunc jingaş, fără putere,
Dar o priveau buimac şi dobitoc
Ferindu-se  cu groază de durere.

Ci Ea-i privea cu ochii de copil,
Cu-ncredere supremă în Dreptate,
Ei concurau cine e mai  abil
Râzând nesimţitor de bunătate.

Ah, Dragostea viaţa sa îşi da
Le-o  întindea fără vre-o amăgire,
 Ei nu înţelegeau ce Dânsa vrea
Neaspirând cu suflete iubire.

Ah, Dragostea picioare le-a spălat
Şi-I îndemna spre ceruri să păşească,
Iar ei în Ea cu cizmele au dat
Tot socotind, că vrea să-i amăgească.

Ah, Dragostea-i chema cu glas sfârşit
Îi  implora eternele să urce,
Dar ei cu toţi barbar au năvălit
De au bătut-o, triumfând, pe cruce.

Sărmana şi-azi pe cruce stă în plâns
Când le priveşte-orbirea-n a lor feţe,
Iar ei se tăvălesc pe jos de râs
Dispreţuind ce-i dor şi ce-i tristeţe.

Ea le jeleşte drumul lor năuc,
Ea le deplânge noaptea lor cea hâdă,
Ei, mulţămiţi de sine, vin  buluc
De sărăcia crucii Ei să râdă.

703
Aşteaptă-n  gloate - mii de spectatori,
 Nădăjduind  ca Ea să se usuce
Şi doar se trec profesori, oratori,
Pe care moartea-i schimbă şi îi duce.

Cu ei se sting şi-ascultători stingheri.
(În gloată singuratic este-un suflet.)
Ei mor bătrâni, uitaţi într-un ungher,
Căci n-au vrut pentru Dragoste să lupte.

Pe Dragoste, cu trupul răstignit,
Nu încetează moartea lor s-o doară
Căci Dragostea e zbor de infinit
Şi chiar de-ar vrea – nu poate ca să moară!

704
 Povestirea lupului

Eram un lup gonit de soarta mea.
Cu nimeni nu făceam prietenie:
Tot mă temeam – să nu-mi daune mie.
Eram un lup gonit de soarta mea
                        Chiar din copilărie.

Colţos şi mândru veşnic mă aflam
Adăpostit în solitaritate;
Retras din toţi şi nelegat de toate.
Eram colţos şi colţii arătam
                         La fiecare-n parte.

Uram prostia şi trădarea tâmpă;
Uram un bou, o oaie, porci uram;
Cu ura şi cu colţii-i doboram.
Uram prostia şi trădarea tâmpă –
                           Muşcând, scuipam.

Eram un luptător destul de dârz;
Doream o lege aptă-ntre jivine,
Dar câinii se-nhăitau şi dau spre mine...
Singur eram - mă retrăgeam tot dârz,
                        Doară cu coada între vine.

Odată mă-ncleştară mărginiţii –
În singurarea mea m-au copleşit:
Am fost lovit, împiedicat şi tăvălit...
Mă gâtuiau, mă ucideau urâţii
                         Ş-urlai din suflet şi din gât.

Dar cine să ajute un biet lup,
Trăit doară în luptă singulară?
Şi am simţit – prostia mă omoară!
Căci sunt atât de singur, singur lup
                         Şi-am plâns întâia oară.

Doar Domnul mă-auzi şi ca pe-un ţânc,
Lupoaica cum îl scoate din arsură,
M-a smuls din astă cruntă bătătură;
M-a ridicat Domnul ca pe un ţânc
                     Şi colţii ca şi lacrimi îmi căzură!

Mă mângâi şi am simţit – nu-s lup!
Ci sufletu-mi zvâcni spre cer, înalturi
Şi începui să-nvăţ zborul cu salturi,

705
Căci nu mai sunt, căci nu sunt sărman lup,
                     Sărmanul lup ce urlă înspre garduri.

O pasăre devin şi mi-e tot una
De lucitoare-oi fi ori nu sub Soare;
Dar ştiu – aripa-mi va putea să zboare!
O pasăre devin şi mi-e tot una
De-s cintezoi ori că-s privighetoare:
Că-a Domnului sunt zboru-mi şi cântare!

706
 Povestirea palavragiului

Povesteşte-mi, Doamne, Te rog, despre minunile Tale,
Să mi se umple inima de satisfacţie şi fericire,
Să mi se încânte uimirea de frumuseţile supradimensionale,
Să înlemnesc în faţa nebănuitelor minunăţii a nemărginirii.

O târâtoare am fost, Doamne, o biată, nefericită târâtoare,
Strofolindu-mă că-s nu ştiu care personalitate,
Dar, de fapt, eram un ghemotoc de ură şi disperare,
De zgârcenie, frică ornamentată cu răutate.

Poate aş fi vrut şi eu să am măcar o parte bună,
Să plac cuiva, aşa, fiindcă totuşi sunt un om de treabă,
Dar mă înecam ca nebunul în alcooluri şi minciună
De îmi boceam nenorocirile zbârcit şi respingător ca o babă.

Cum de Te-ai uitat înspre mine nu ştiu... şi acum încă nu-mi vine a crede
Căci eu singur nu mai aveam ochi să mă privesc, plin de greaţă...
Minunea alegerii e mai presus de înţelegerea mea, cum se vede,
Dar Tu, Doamne Isuse, m-ai atins şi mi-ai turnat viaţă.

Vre-o două luni de zile nu eram în stare să-mi stăpânesc bucuria,
Vre-o doi ani nu puteam să nu mă întind în zâmbet ca şi o apă,
De mă speriasem, că de va merge aşa mai departe, atunci, veşnicia,
De-atâta-ncântare crescândă, n-ar putea să mă încapă.

Văd că pe an ce trece, mă lipsesc şi mă împuţinez de rele,
Groazele, pizmele şi alte urâciuni doar colţii mi-i arăt, ţinându-se departe de mine,
Căci le ţin la distanţă, înfricoşindu-le cu Cuvintele Duhului pe ele,
 Uneori, chiar le fugăresc, zvârlind după dânsele cu bulgării de lumine...

Eh, dar iar doar eu şi eu – nu m-ai curăţit, Doamne, până la capăt:
Deseori încă iubesc să mă aşez pe taclale...
Uite şi acum nu Ţi-am dat voie să-mi povesteşti fie chiar şi în treacăt
Măcar despre cea mai mică, cea ma neînsemnată din minunile Tale.

707
 Povestirea stolului de cocori

Din cerul alb 
                        s-aude o chemare,
Ce-a curs pe tot pământul 
                                      cu-albăstrime:
„Veniţi, veniţi 
                        la Mine zburătoare
Ca Dragoste 
                      să vă revărs în inimi!”

Chemarea a trecut 
                              întreg pîmântul
Şi cine a crezut 
                           a stat pe gânduri,
Iar cine nu – 
                    i-o duse-n râpă vântul,
Iar dânsu-şi poartă 
                               penele iar mândru.

Ci într-o curte 
                         începură-a bate
Cu-aripile lor 
                      nişte pui de casă,
Că gâşti, că raţe, că-s găini, 
                                            dar foarte
Doreau 
                  s-apuce calea luminoasă.

Îi sâsâiră-n ură 
                          orătănii:
„Sunteţi mai păsări decât noi?
                                                     Ia uite!
Mai bine-aţi bate, pocăiţi, 
                                        mătănii
Şi fuga la coteţ 
                         căci bine pute!”

Dar puii 
              cu aripile-n tulee
Zvâcnesc 
                şi zboru-ncearcă 
                                            şi se poartă,
Ca gardul 
                 cu-nălţimea să îl ieie,
Dar nu 
             să se închine lângă poartă.

708
„Nebunelor! – le şuierau bătrâne –
Şedeţi cuminte 
                           şi-ascultaţi cocoşul
Ce de pe gard 
                        cum predică de bine
Căci capul lui 
                       l-înzorzonează roşul!”

„Surate, fraţi, – cocoşul – 
                                             asta-i boală!
Ei pleacă 
                de la Domnul nostru mare
Ce i-a vedea 
                      şi i-a băga în oală
Ca leac 
                pentru aripe în spinare!”

Dară ne-am rupt!
                             Zburăm!!! 
                                              Rămâne gardul
Jos, undeva... 
                         doar unul se izbeşte...
Iar noi zburăm 
                          şi nu avem cum fardul
Să-l aranjăm 
                         căci zborul nostru creşte.

Ce luncă e sub noi
                              şi ce pădure!
Ce pajişte!
                   Ce lac!
                              Imensitate!
Aripile se fac 
                      şi cresc mai dure
Ducându-ne
                      în zbor de libertate.

Mai sus, mai sus, 
                            mai sus cu-ntreaga fire
În înălţimea 
                     zborului albastru...
„Se du-uc, s-or pierde 
                                   toţi în rătăcire!”
S-aude depărtat
                             în urma noastră.

Zburăm, zburăm 

709
                            ne cheamă depărtarea
Pe care cerul 
                     ne-o deschide-n cale;
Şi undeva, departe 
                               geme marea,
Şi undeva, departe 
                               doarme valea.

Zburăm, zburăm 
                           de pierdem orice vreme
Şi gândurile 
                      nu ne-nhaţă slute -
Unde-om găsi 
                       seminţe ori vre-un verme
În zborul ista 
                        înălţat şi iute.

Zburăm, zburăm –
                                  unul la altu-n faţă,
Nici n-avem când 
                              să netezim zburlirea
Doar semnalăm cu strigăte 
                                                  Viaţa,
Doar ne strigăm fără minciuni 
                                                   Iubirea.

Când să le spui!? 
                         Cui să le spui!? 
                                                     Şi una-i
Acest stol mic de gâşte 
                                      ori de raţe,
Ori poate de găini... 
                               Dară totuna
Nu mai stârcesc în curte 
                                         ca paiaţe.

Dar iată-un vultur negru! 
                                            E străjerul
A munţilor 
                   ce ne îndeamnă-n zare.
Ce facem?!!  
                       Dar cu-n nor ne-astupă Cerul
Şi îl lăsăm 
                 fără de noi în ghiare.

Ţâşnim din nor: 
                        Câtă Lumină, 
                                                Soare!!!

710
Întîia dată ne privim... 
                                         Minune!
Căci trainic 
                 zboară-un stol mic de cucoare
În mica lor 
                       şi dulcea uniune!

Şi Dumnezeu 
                        ne-a spus ca un Părinte:
„Zburaţi, zburaţi 
                       şi n-aveţi ce vă teme
Căci Curtea mea 
                           v-aşteaptă înainte
Şi palmele-Mi 
                         vă sprijină de pene!

Zburaţi, zburaţi 
                          ducând Bunăvestirea
Fiinţele 
                să o audă toate:
Că Dumnezeu e
                             Pace şi Iubire,
Că-n Dumnezeu e
                             Zbor şi Libertate.

Strigaţi ca să audă 
                                  toată ţara,
Strigaţi ca să audă 
                                  toată viaţa
Că de la Domnul vine 
                                      Primăvara
Şi că din ceruri curge
                                          Dimineaţa!” 

711
 Povestirea unei vânători

O bufniţă voios a hohotit
Că noaptea violetă curge, curge;
Copacii moţăiesc căscând cumplit
Şi iarba-n nas posacă mă împunge.

Lungiţi alături: cei doi vânători
Ce-ncep ca să trăiască-o vânătoare,
Ne-am pitulat ca noaptea înspre zori
Şi aşteptam în ţintă căprioare.

Ne trece codrul nopţii prin plămâni
Reziduuri lăsându-ne în minte,
Că nu mai vreau să i-au arma în mâini
Ci să mă tologesc, aşa, cuminte.

Ce bine e! Ce-aromă! Ce parfum!
Ce şopote, cântări necunoscute,
Cum m-aş porni prin codru fără drum
Să las şi armă şi să las şi ciute.

Atâta  Lună mai curgea pe-un ciot,
Că îţi părea chelia i-e aprinsă...
Dar mă ghionti prietenul cu-un cot...
Involuntar şi arma-n palmă-i strânsă.

Venea un cerb tihnit şi solitar
Şi trist era căci în singurătate
Tot îţi socoţi tot traiul în zadar
De nu ai îndrăzneală mai departe.

S-apropia de fragedul izvor
Fără prudenţă şi fără sfială,
Din pieptul lui ieşea atâta dor,
Din glasul lui durea atâta boală!

„Lasă-l să bea, - am spus – nu împuşca...”
Amicu-mi fu de-acord  pe neaşteptate...
Şi îl lăsai pe săturate-a bea,
Apoi am tras răsunător în noapte.

El nevăzut pe dată s-a făcut...
Amicul sudui fără-a se-ntoarce.
Îl cred şi eu: cât palma l-a durut
Să nu apese lacom pe trăgace.

712
Şi iată tot – el nu-i şi nu va fi,
Iar eu sunt chior şi bou, şi altă vită...
Eu nu-ncetez năvalnic a zâmbi,
Iar inima-i aşa de liniştită.

Plecam de la izvor. Dezamăgit
Ortacu-mi încă-o vorbă îmi mai zise...
Dar mă durea un cerb ce l-a urât 
Pe cel ce-a tras, dar nu îl nimerise. 

713
 Precum cascada...

Precum cascada se aruncă
Fără de sine-n hău, în jos
În lumea care se usucă
Curge şi Duhul lui Cristos.

Răstoarnă stânci, dizolvă lutul
Şi clocoteşte de neloc...
Dar câţi nu văd în ea-nceputul
Ci doar un zbucium ori un joc.

Câţi fără frica c-or să cadă
Ca putregai ori ca un stei
Goluţi se vor scălda-n cascadă
Bând apa proaspătă a ei?

714
 Primăvara primăverii

Cine nu ar vrea să spere
Într-o viaţă mai frumoasă
Primăvara primăverii
Când sosi la noi acasă.

Cine n-ar dori să ştie
Ce-i va zice viitorul
Primăvara azurie
Când ne-aduce-n ceruri zborul.

Cine n-ar visa să aibe
Binecuvântări senine
Primăvara vieţii dalbe
Când ne vine, când ne vine.

Toţi se stăruie-a cunoaşte
Fericirea nemuririi
Primăvara când în Paşte
Ne-aminteşte de Iubire.

Şi din iarna neputinţei
Noi ne rupem înspre Viaţă;
Primăvară a Credinţei
Cu Isus avem Speranţă.

Cine n-ar dori să deie
Împrejur slova curată?
Primăvară, ghioceii
Cântă Vestea minunată!

715
 Primăvăratice culori

Primăvăratice culori
Pălesc în faţa verii
Noi nu mai întâlnim cocori
În pragul primăverii.

Petalele căzură jos,
Copacii înverziră
Şi alte flori zâmbesc frumos
Şi altfel înfloriră.

Se petrecu un anotimp
De se începe altul,
Dar parcă-mi stă în fire-un ghimp
Că tot privesc înaltul.

Aş vrea să văd din nori pufoşi
Şi razele de Soare -
Vestesc cocorii  credincioşi
O mare deşteptare.

Cum  aş striga şi eu din lut
Ca pasărea ce zboară
S-avem în suflete-nceput
De-o sfântă primăvară.

716
 Primii paşi

Ah, primul pas e-aşa netrainic!..
Pământul cum te-ndeamnă iar
Atras de palme şi de haine
Poţi să-l socoţi şi în zadar.

Iată-am să cad! – strigă fiinţa
Ţintind cu palmele-n pământ...
„Păşeşte! – cere prompt Credinţa –
Să fii bărbat, să fii mai sfânt.”

Ah, cad! Şi viaţa speriată
Se clatină-napoi, în jos;
Puternicele mâini de Tată
Te sprijin moale, dar vânjos.

Se face-un pas şi încă unul;
„Păşesc! Păşesc!” mai că nu strigi,
Visându-te ca şi gorunul
Trainic trecând prin cucurigi.

Dar ai căzut...”Ei, nu e straşnic –
Auzi blândeţea lui Isus –
Aceştea sunt doar primii paşi şi
Picioru-ţi încă nu-i supus.

Dar îndrăzneşte mai departe
Înspre oştean, înspre creştin
Şi ţi-a fi drumul tău în toate
De binecuvântare plin.”

Tu te ridici puţin mai sigur;
Trei, patru paşi... iar ai căzut...
„Hai, singur, singur singur, singur!”
Te-ndeamnă Isus ne-ntrerupt.

Iar Calea Sfântă se aprinde
Sub paşii tăi atât de mici...

Auzi din urmă cum doar râde
Gloata bolnavă de calici.

717
 Primul pas

Primul pas de la rău, stricăciune,
Primul pas de la orice urât,
Primul pas de la hâtra minciună
Care încă te gâdilă-n gât.

Primul pas de la faţă la faţă,
Primul pas de la cinste la sfânt,
Primul pas din durere la viaţă
Ce te-a duce spre cer din pământ.

Primul pas din banal spre splendoare,
Primul pas de la orişice chin,
Primul pas de la Marea Iertare-n
Profunzimea de-a creşte creştin.

Primul pas spre Cristos de la gloată,
Primul pas din ambiţii de rob,
Primul pas care ţie-ţi arată
Eşti fricos mai puţin şi nu orb.

Primul pas înspre Duh de la carte,
Primul pas de la vorbă-n Cuvânt,
Primul pas de la lutul de moarte
În uimirile de nepământ.

Primul pas din atotneputinţă,
Primul pas de la prunc la bărbat,
Primul pas de la darul Credinţei
E momentul cel mai însemnat.

Deci păşeşte, copile,-nainte
Nu te-opri în şezutul comod
Care moare-n credinţa de minte
Şi preface-un iertat în schilod.

718
 Prin toamnă

Ninsori, ninsori, ninsori de frunze
Mi-apasă sufletul în jos
Şi din privirile obtuze
Eu cat în jur meticulos:

Văzduh înalt ca glas de goarnă
Ce-i peste tot şi-n nicăieri,
Melancoliile de toamnă
Sunt fulguite de căderi.

În poezia risipirii
Sunt recitate uneori
Ecouri pale-ale iubirii
Din glasurile de cocori.

Îmi pare vremea irosită,
Bolnave versurile plâng,
Ninsorile necontenite
Visările de zbor înfrâng.

Ca-n încordările de prăştii
Avântul clipei e ascuns,
Mă colectez ori mă împrăştii...
Nu-ntreb, şi nu-mi doresc răspuns.

Se leagănă frunze-n ninsoare
Spre paradisul pământesc,
Adun în viaţă Viaţă oare,
Ori numai viaţa-mi risipesc?

În viscoliri de rămăşiţe
Străbate jalnic un suspin –
Din înflorire-n nefiinţe
Frunzele ning, roade rămân.

Răspunsul totuşi îmi învie
De sus, prin inimă, în gând
O invitaţie-n vecie:
„Trăieşti – iubind, iubeşti – crezând!”

719
 Proroc

Se zbate apa ca și sângele din rană
Și spumegă prin pietre și gândiri,
Prorocul strigă-n mijlocul de iarnă
A lumii încurcată  în  priviri.

Pe mal se-mparte Viața pe etape
Ornate în hâtrie și în frig,
Prorocul stă în mijlocul de ape
Să se înalțe râului un dig.

Oameni pe brânci adulmecă o poartă,
Pe  cărturari ca preoți îi aleg,
Prorocul parcă-ar vrea, spre Marea Moartă,
Cu inima s-oprească râu-ntreg.

Curge în jur o lume dichisită
Nedumerită ce se-ntreabă-n pas:
„Se vede că i-i mintea lui țicnită
De ce călușul nu i-au pus în glas?

Căci măscărește-auzuri și cuvinte,
Arată ca profund needucat
Și sperie toți morții din morminte
Cu duhul lui atât de răsculat...”

Strigă profetu-n valuri moi de sânge
Apusul ce îl picură încet:
Ah, cum ar plânge el, întreg ar plânge
Simțindu-se omis și desuet.

Mai poate doar să-ncerce să oprească
Apele mari cu pieptul lui prea mic
În care, o durere părintească
Oftează,  știind  curgerea-n nimic.

Îl râd spumos  credințe de lozincă
Verseturi recitându-i cu venin,
Ci el devine tot mai mult o stâncă
Ce poate-a cuvânta tot  mai puțin.

720
 Râs de meşter

Mănăstirea cea veşnic zidită o înalţă zidarii
Zi la zi, zi la zi, zi la zi o ridică în sus pic cu pic,
Nouă calfe şi Manole – meşterul mare;
Iar dimineaţa iarăşi parcă nu văd nimic.

Anele demult sunt moderne ca să mai vină
Să fie prinse şi apoi zidite în trainicul zid,
Deci făurarii încearcă să prindă azi o lumină,
S-o poată s-o-ngroape ca jertfă acestui perete avid.

Adună şi-adună lumine din raze şi sunet de goarne,
Încearcă s-o prindă în cărămidă şi cu mortar,
Peretele însă refuză postitul şi cere şi carne,
Iar zidăria spre dimineaţă se năruie iar.

Ah, cum mai blestemă meşterul mare şi ajutorii!
Cum se mai zbat ca să găsească soluţia-răspuns!
Din munţii albaştri iar îşi pornesc puhoaiele zorii
Ce-or triumfa cu şuvoaiele lor peste zidul răpus.

Dar într-un vis rezolvarea aceasta ei o găsiră:
Când încă imnau raze de Viaţă şi de Cuvânt,
Ei în peretele ochii lor proprii prompt îşi zidiră,
Ca apoi orbi neputincioşi să stea pe pământ.

Oameni în jur îşi clătinau capul a jale:
"Ia, ce ţicniţi! Cum să devii singurel chior?!
Când trebuia doar să păşeşti pe larga cale
Citind Scriptura fără durere şi fără dor."

O noapte-ntreagă zidarii-aşteptară jelindu-şi puterea,
Iar gânduri negre se vârcoleau şi în cap şi în piept:
Dacă-nzadar îşi irosiseră darnic vederea...
Ce o să fie dacă şi zidul acesta nu va sta drept?

Poate-ar fi plâns – lacrime însă nu aveau poartă;
S-ar fi jelit – numai că cuvintele nu-ntrau în vers,
Când rugăciuni mai ridicau necrezând  înc-odată,
Când de pe-obraz cu podul palmei sângele-au şters.

Iată-a gornit de două ori sunător cucurigul
De-a tresărit noaptea frumoasă podoabe sunând,
Înfrigurată tot îşi ascunde prin umbre frigul,
Înfricoşată de-a lor cruzime zorii privind.

721
Zori inundară întreaga vale dintr-o venire,
Iar ziditorii îşi ridicară feţe din jos
De au văzut plină-n lumină isprăvita zidire!
Se minunară că pot să vadă cu văzul scos.

Răsare Soarele, iar ei puteau să privească în Soare!
Oameni-n jur le mulţumesc cu zâmbet ori zis,
Iar mănăstirea e-atât de înaltă şi strălucitoare
Că prima dată de când o-ncepură meşteri-au râs!

722
 Răsărirea Poeziei

Simt, Doamne,-n mine-un vers se-ngână
Ca basmu-n sufletul de seară
Şi-n greutatea de ţărână
Apar aripi de primăvară.

Chemarea zărilor încântă
Fărădelegea neştiinţei,
Iar inima bălană cântă
Uluitoare apariţii.

Strâng ineditul ca odorul
Noroc ce mi s-a dat în viaţă,
Aleargă fără sine dorul
De la prefaţă la prefaţă.

Ţesând prin razele curate
Senine, mlădioase vise
Pierdui hotaru-a ce se poate
Şi ce-mi sunt încă interzise.

O pasăre s-a rupt din peşte -
A evoluţiei minune
Că existenţa îmi trosneşte
Cu orişicare-nţelepciune.

Statornicele metereze
Prinse-n banal beton de minte
Se prăbuşesc pe ipoteze
Lăsându-le fără cuvinte.

Învolburarea-nvârte  fulgii
De nume, fapte şi soluţii,
Şi nu-nţeleg cine-o străpunge  –
Triumf de tron ori revoluţii.

Neînţelept la ce mă doare,
Cunoscător la neştiute,
Îngenuncheat pentru o floare,
Cuceritor de pisc de munte,

Răsunător la stări de linişti,
Lin înspre fapte de tarabă
Împiedicându-mă prin mirişti
Păşesc fără probleme arbori.

723
Şuvoaiele lovesc în sânge,
Iar eu cu palmele prind fire;
Ceva mă-nalţă şi mă frânge
Mărindu-mi ochii de uimire.

Încerc să gem ca subjugaţii
Îngheboşindu-mă în jale,
Dar mă lovesc de constelaţii
Cu talpele-nglodate-n vale.

Neregula şi antilege
Mă risipesc cu-ncătuşare...
Dar cine poate înţelege
De unde slovele-mi vin oare?

Eu doar hapsân le prind, le-acapăr
Ţinându-le în piept grămadă
Apoi străbat prin ele teafăr
Ca ghiocelul prin zăpadă.

Din înălţimea răsăririi
Să văd uimit peste troiene
Cum încă-o parte de vorbire
Primăvăratic se aşterne.

S-au încurcat boboci cu poame,
Se-mpleticesc extaz cu geamăt...
Un vers se-nalţă-n mine, Doamne,
Şi eu ca frunza lui doar freamăt.

724
 Răsărituri

Când zarea-ncepe să reverse
Potop cu slove de lumine
Eu o salut citindu-i versuri
Ce-și smulg cuvintele din mine.

În revărsarea atmosferei
Care inundă peste margini
Sunt un izvor  ce-a vrut să spere
Cu-un susur mic de două pagini.

Puhoiul cerului ce spală
Din noapte și ecou  de pată
Și-un spic în plai care se scoală
Cu legănarea lui înceată.

Șuvoi de mii de curcubeie
Ce-au înflorit o ziuă nouă
Și fericirea de scânteie
Fremătătoare-n pic de rouă.

Cuvântu-și spune Legământul 
Din veac în veac la nesfârșire
Și-un suflet ce și-ar vrea cuvântul
Răspuns în Veșnica  Iubire.

725
 Rătăcitor prin toamnă

Nu prea iubesc cuvintele:”întâmplător”, „vreodată”...
De-aceia-n anotimpuri de chipul lor mă-ncânt –
Admir pădurea toamnei ce-i azi mai luminată
Împrăştiindu-şi vara întreagă pe pământ.

Mai lunecă-ncă frunze-n ninsoarea de tăcere,
Când tihna sprijinită cu spatele de-un fag
Mie-mi zâmbeşte moale de parcă-i o plăcere
Că viaţa verde-i jertfă pe-a toamnei palid prag.

Melancolii de-aramă prin inimă mă curmă
Tristeţea-n duioşie se schimbă val cu val...
Rătăcitor prin codru nu las măcar o urmă,
Tot adunând cu văzul sclipirile de-opal.

Mă pierd în fulguirea ce-mi scutură pe creştet
Aripile înfrânte din freamăt de copaci,
Văzduhul parcă este mai proaspăt şi mai veşted
Şi-n starea echivocă e înţelept să taci.

Să n-atingi acalmia-n voroave sunătoare,
Să nu frângi liniştirea cu-un sunet nemilos,
Ci lasă să vorbească doar razele de Soare
Ce ning şi ele gingaş ca frunzele pe jos.

În gânduri îmi lipseşte şi un ecou de lege:
Întârzieri  de frunze, cuvinte în ninsori,
Cu tot protestul vieţii nimic nu poţi a drege
Şi-oftează neputinţa ca bucium de cocori.

Natura că pândeşte ori e încremenită –
Căderea doar din viaţă animă-al ei pastel:
Aşa o cibzuinţă-mi zice nechibzuită
Şi nevoit sunt totuşi să spun şi eu la fel.

File de sus pierdute, idei împrăştiate
Se scutură în  suflet, dar nu pot să le-adun –
Sărbătoreşte-n mine focoasă-o libertate
Vrăjită de tăcerea pustiului cătun.

N-aş vrea să ştiu pădurea supusă şi cuminte,
Ci plină de cântare, verdeaţă şi de dor,
Dar văd cum mă cuprinde privirea de  Părinte
Şi îi aud blândeţea într-un surâs uşor.

726
Toamna din jur nu este o  repetare plată
La altă toamnă care s-a perindat cândva...
Eu nu iubesc cuvintele:”întâmplător”, „vreodată”...
Şi risipirea-aceasta mi-a mai zidit ceva.

Ceva ce mă-ntăreşte că nu-i o forfotire
Lumea din jurul nostru c-un infinit divers,
Că nu-i întâmplătoare  în inimi o iubire
Şi din nimic nu creşte speranţa  unui vers.

Nu mi se vâră viaţa în Viaţă ca intrusă
Că-i toamnă, primăvară, că-i cald ori îngheţat –
De Domnul meu ea este pornită şi condusă,
Chiar şi în rătăcirea ce azi mi s-a-ntâmplat.

727
 Rătăcitul Dochim

Motto:
În grădini înfloresc crinii albi;
În pustiu înfloresc cranii albe.

Cu toată biserica am hotărât să săpăm o fântână...
Deci am ales loc înalt, chiar pe un pisc la o stâncă;
Acolo, pe jos, se tăvălea a  unui vechi templu-o  ruină;
Am înnoit-o puţin, am ales ceva ce mai este în ea bun încă...

Iar Dochim a spus  că la noi nu-i nici o iubire,
Deci a plecat de pe stâncă în rătăcire.

Iar noi pereţii fântânii am început a ridica gospodăreşte:
Arcade făcurăm, ferestre rotunde, firide şi alte podoabe,
Scene înăuntru făcurăm pentru păstori că, fireşte,
Nu or să stea ei alături de nişte mojici şi babe.

Iar rătăcitul Dochim lângă o colburoasă cale,
Săpă singur în pământ o fântână în vale.

Trepte de marmură am ridicat înspre fântâna noastră pe pantă:
Dacă Isus va veni să aibă pe unde să urce;
Automobilele toate sunt oprite la poartă,
Iar pe fronton am sculptat cu măiestrie o cruce.

Iar rătăcitul Dochim în vale tot sapă şi sapă, şi sapă,
Şi s-a auzit că, cică, a dat aseară de apă.

Noi am râs căci aducem apă scumpă dulce şi minerală
Care este lecuitoare şi costă parale nu şagă
Şi bem din ea să nu ne apuce cumva vre-o oboseală...
Şi Te aşteptăm nerăbdători pe Tine, Isuse, dragă!

Iar rătăcitul Dochim(să râzi, nu alta) are-o cumpănă ridicată
Şi trecători rătăciţi (ca şi dânsul) beau apă simplă şi fără plată.

Corul nostru-i superb – lui Isus numaidecât o să-I placă:
Pe vremea Lui aşa coruri erau numai în temple păgâne!
Ansamblul nostru prin turnee triumfătoare iar pleacă,
Dar, credem, că el va fi acasă, când Isus ne-a spune că vine.

Iar rătăcitul Dochim pomi roditori a sădit
Şi ieri copacii lui (sărmanii) au înflorit.

Ah, ce microfoane şi ce aparatură de peste hotare,

728
Ce cântăreţi, ce predicatori,ce artişti şi artiste 
Avem noi pe scena noastră, minunata scenă de lemne rare
Ca gloatele din sală să râdă, să ţupăie şi să nu fie triste.

Iar rătăcitul Dochim strânge roada de pe pomii lui sărmani
Şi o împarte la tot felul de puşlamale şi golani....

Aseară au fost tunete şi fulgere în noapte,
Ce-ntunecimea tăiau până la pământ pe toată;
Azi auzim diferite ipoteze în şoapte,
Cum că Isus Biserica Sa a ridicat-o.

Că rătăcitul  Dochim în haine albe cum e lumina
S-a ridicat în ceruri  întâmpinând cu glas tare zorii...
Omul acesta-i rătăcit cu totul şi asta i-i vina:
Cum de-a îndrăznit să se ridice,
                 fără să-şi ceară voie de la noi, 
                                                              slujitorii?!!!

729
 Războaie, catastrofe

Amatorilor de războaie, 
catastrofe şi alte rele pământeşti.

În cuvântări şi strofe,
În cântec şi „cuvânt”,
La zvon de catastrofe
Vampirii veseli sânt.

Pasionaţi ascultă
Războaie şi omor
Cu răutate multă
Râzând triumfător.

O ţară crunt lovită
Îşi plânge-al său amar...
Vampirii se agită
Voioşi fără hotar.

Şi-această forfotire
De tipi gălăgioşi
Se ţipă-n omenire
Că-s oameni credincioşi.

O gloată-nfumurată
Ce scuipă cu venin
La lume se arată
C-aşa e un creştin!!! 

Ţi-nchipui asta, frate,
O turmă de norod,
Cum râde-n răutate
De-un orb căzut în glod.

Iar tu la bucurie
Cu dânşii te uneşti,
Strigând cu veselie:
„Vezi, dacă chior tu eşti!”

Aud parcă,-n ruşine
Pe orbul ist zicând:
„Mai bine chior ca mine
Decât ca voi rânjind!”

P.S.
De vezi un orb în Cale

730
Şi eşti al lui Isus
Tăcut şi plin de jale
L-ajuţi să urce-n sus.

731
 Realităţi falsificate

Credinţa se trăieşte, ci nu se studiază;
O noapte se veghează, nu se petrece-n somn;
În Dumnezeu se creşte şi nu se frecventează;
Trecând prin oameni, singur rămâi tot timpul Om.

Iubirea nu excită, ci e-n sinceritate;
Speranţa nu visează – ea-ţi dă curaj de-a fi;
În îmbluzirea gloatei nu este Libertate;
Chemarea înspre Viaţă nu-nseamnă a momi.

Înţelepciunea nu e obraznică vre-odată;
Lumina nu-i citirea, ci sufletul deschis;
N-are nimic cu Domnul palavra învăţată;
Iar Viaţa nu se-nchide în mediu interzis.

Flecari cu limbă lungă şi-ambiţii hrăpăreţe
Au strangulat Credinţa prinzând-o cu-un partid –
Trăiţi-vă Frăţia în Libertatea Vieţii,
Nu-o sufocaţi în legea înconjurată-n zid!

732
 Religie şi Credinţă

Sub bolta plumburie 
                                cocori imaculaţi
Îşi buciumă-ncântarea 
                               din zborul înspre Soare,
Iar uniformitatea 
                                se miră că sunt alţi
Ce-au refuzat obscurul 
                                  şi viaţa stătătoare.

„Ce nu le mai ticneşte – 
                                    se-nciudă iar şi iar
După oricare strigăt 
                                    ce-nalţă mulţumire, -
Nu văd că bolta-i sură 
                                    şi-i totul în zadar:
În lâncezeala asta 
                                       nu este nemurire.

Se zbat fără de noimă… 
                                          de-ar fi măcar folos:
Totuna s-or întoarce-n 
                                        eterna umezeală...
Mai bine-ar strânge hrană 
                                         şi n-ar ţipa fălos
Că or muri la iarnă 
                                       pe aria lor goală!”

Însă minune! 
                        Cerul 
                                     de-odată s-a deschis!
Cocorii nimeriră 
                                  în raze de lumină
Şi străbătură norii... 
                                   parcă a fost un vis –
Nici păsări nu-s, nici raze, 
                                    doar mucegai şi tină.

Monotonia zbate 
                                    din ochii somnoroşi:
„Mi s-a părut... 
                         nu-i poarta 
                                        din cuşca asta sură
Căci toţi născuţi-aicea 
                                        în moarte-s numai scoşi
Şi nu-i altă ieşire 

733
                                          şi altă aventură.”

Ea pătura de ploaie 
                                       şi-o trage-n subsuori
Şi iar închide ochii 
                                        în picur de găină...
Dar tresări – 
                      din ceruri 
                                        strigă  iar alţi cocori,
Ce cred cu dor şi aripi
                                           în poarta de lumină.

734
 Religii false

Autoritar spunându-şi bună
Ţinându-ne-n orizontală
Se foloseşte de minciună
O teorie ce înşală.

Pe-alte idei le ţine-n ură –
Doar ea să fie domnitoare,
Bazându-se pe-o scriitură
În trai ambiţii numai are.

Lipsită de-orice omenie
N-o doare ce cu-un om s-a face,
Îşi spune pod în veşnicie
C-obrăzniciile sărace.

Nu-nalţă omul cătând gloate
Să le înece în cuvinte
Ca să le ţină-ngenuncheate
Cu minţile-ndobitocite.

Nici un protest ea nu ascultă
Doar arătându-l ca ţicnire
Dorind supunere mai multă
Urând Credinţă şi Iubire.

Momind cu vre-o speranţă falsă,
Făgăduind doar viitorul,
Nu-naripează, ci apasă
Să fie calicit poporul.

Respinge-o personalitate,
Preface oameni în fantasme,
Înlocuieşte libertatea
Cu ţipete-n entuziasme.

Are un ţel – să fie dusă
În orişicare colţ de lume
Suflarea de ai fi supusă
Şi să-i înalţe a ei nume.

Se laudă până la bale
Fiind o simplă ipocrită –
Căci ea, de fapt, vrea doar parale,
Dar nu o minte-mbogăţită.

735
Ci când se crede-mpărăteasă
Pe tron şezând ca o statuie
Din Viaţă-ncepe a fi scoasă
Şi tot mai nu e... tot mai nu e...

Doar rămăşiţe prin unghere
Vociferează că e mare
Fără iubire şi putere, 
Ci numai cu-ncăpăţânare.

Căci Viaţa nu se dă-amăgită
În Dragostea ei fără margini
Şi-ncă-o religie zdrobită
Eroare va rămâne-n pagini.

736
 Risipire de viaţă

Când razele de Soare ne strigă din apus
Tu înţelegi deodată că-ntreaga zi s-a dus.

Şi clipe de lumină ce încă vor mai fi
Încerci în amintire a ţi le-ntipări;

Acum le strângi în grabă de parcă-ar fi minuni
Că toată ziua-vreme n-aveai când să le-aduni...

Bătrân, întâia dată, oftezi înfrigurat:
Ţi-i ziua ta trecută, iar tu n-ai observat.

737
 Roada Credinţei

Fratelui Dochim.

Idei înmugurite
Pe-a gândurilor braţe,
Doresc lumina-n minte
Ce le-a putea da viaţă.

Ca frunza să se-nfoaie,
Să se deschidă floare
În prospeţimi de ploaie
Şi luminări de Soare.

De vor striga deodată
Atât de numeroase
Că te-or uimi, nu alta, 
Ideile frumoase.

Aşa-s sincere toate
De-atâta frăgezime,
Că nu ştii, cum se poate
Să caţi una-n mulţime.

Cu florile-n privire
Că-s mai atrăgătoare,
Miroase a iubire,
Împrăştiind culoare.

Dar, iată, vântul bate
Şi-a scuturat petale,
Doar frunzele cuvântul
Şi-l mai frământ agale.

Iar cine e mai iute
Exclamă:-Aici e verde!
Şi sunt atât de multe,
Că nu am cum a pierde.

Vocea li se aude
Departe de livadă,
Şi cine le-a pătrunde,
Şi cine să le vadă.

Tot frunzărind neştire
Cu-a minţii stăruinţă
Din frunze şi citire

738
Îşi caut ei credinţă.

Apoi îi vezi în toamne
Când au cântat cucoşii
Cum îşi îmbrac coroane
Ori galbene, ori roşii.

Pociţi ca oseminte
Cu vieţile ursuze,
Căutători cu minte,
Alegători de frunze...

...Mai bine nu alege,
Ci Livădaru-aşteaptă
Căci El, se înţelege,
Spre roada ta te-ndreaptă.

O ştie din petale
Că roadă o să ţie
Şi-n visurile tale
Ţi-a pune-o ca să fie.

Să creşteţi împreună,
Uniţi în tot şi-n toate,
De-i arşiţă, furtună,
De-i ziuă ori de-i noapte.

S-o aperi de pericol,
Ce-ar vrea să o doboare,
Şi parcă n-ai nimica,
Şi parcă doar te doare.

Râde din frunza verde
Mulţimea mulţumită –
Tu crede... crede... crede,
Căci ţi-a fost dăruită.

Crezi, uneori, că-i zero
Şi-ai vrea să laşi tot baltă,
Dar speră... speră... speră –
Ţi-a fost încredinţată.

Ai vrea şi tu în turmă
Din frunze-a da cântare.
Iubeşte pân-la urmă –
Ea fără tine moare.

În toamnă vorba goală

739
Cu-ncredinţarea minţii
Petrece ca o boală
Strângându-şi coroniţe.

Se bat, ca nişte babe,
Vorbind pe întrecute,
Cătând ceva să aibe
Din frunzele căzute...

...De cărturari departe,
Ţi-a da-n faptul amiezii
Stăpânu-un loc aparte
La marginea livezii.

Îngenuncheat vei face
O groapă neauzită
Unde-i sădi în pace
Roada ta suferită.

Nimeni nu te vesteşte,
Nu ţi se-nchin în poale,
Dar ştii – Arbor va creşte
În urma vieţii tale.

740
 Robia

„Un rob care a început să împărăţească...”
Proverbe 30-22.

Tristă realitate.

Sclavia strangulează robul,
Dar nu stăpânul ori destinul.
Destinul poate-i da slobodă,
Oricând poate cădea stăpânul.

Atunci cu braţe ridicate –
Simbol-cătuşe nu-s pe ele!
Ah, libertate, libertate
Mă urci, mă caţări înspre stele.

Liberi suntem!!!
                        Dar te aşteaptă
Problema braţul când coboară
Căci cine eşti acum de fapt tu
Printre acei ce te-nconjoară?

Oricine-şi are idealul
Şi cată înspre el accesul,
Doar unul că visează calul
Altul socoate Mercedesul;

Acel flămând vrea gras să fie,
Cel înjosit – stăpân se vede;
Înspre asaltul la şefie
Robia pofticios purcede.

Deci braţe neîncătuşate
Brâncesc în lături şi în faţă,
Picioarele eliberate
Calcă pe suflete şi viaţă.

Cu diferite voci şi tembre
În gudurare ne-ncetată
Eliberaţii doar la membre
Îşi cer fiinţa mai săltată.

El e, el este cel mai vajnic!
Nimicnicia cum se zbate
Din linguşeala la nacialnic
Până-n uciderea de frate.

741
„Eu sunt cel ce n-am fost vre-odată!”
Devizul mândru al trufiei...
Dar dacă judeci astă gloată –
Robia a rămas robie.

Spirit calic şi frunţi înguste,
Obrăznicia – fericirea!
Sărmanul vrea şi el să guste
Din ce trăita stăpânirea.

Iobagul  vede gârbovit tot
Şi niciodată în esenţă
Deci o concluzie pripită
El o preface-n existenţă.

Dar ea-i aşa în răutate
În neomenie, mişelie
Că robi, sătui de libertate,
Se vor de-avalma în robie.

De parcă nu ei singuri viaţa
Au pângărit-o cu nimicul –
Se caută, deci, vinovaţii
Şi cum că libertatea „strică.”

         ***

„Sunt cel ce sunt!” – îmi spunea Viaţa
Când eu eram un rob umil;
„Sunt cel ce sunt! – îmi zicea piaţa –
Şi veşnic îţi voi fi vechil!”

„Sunt cel ce sunt! – îmi râdea frica –
De te voi ţine veşnic eu...”
„Sunt cel ce sunt... dar sunt nimica...”
Şi liber sunt în  Dumnezeu. 

742
 Rugăciune

De-un greu mă bate-n viaţă
Ca un tăiş în trunchi
La Tatăl meu în faţă
Mă semăn în genunchi.

Îmi glăsuiesc amarul
Cum pot şi cum nu pot
De-mi sec întreg paharul
Şi-l pustiesc de tot.

Durerea mi se frânge,
Amarurile mor...
Aşa profund se plânge,
În piept i-atâta dor.

Cum vreau o viaţă-ntreagă
Aşa ca să trăiesc
Când orice clipă-i dragă
Şi-aşa curat eu cresc.

743
 Rugăciune în miezul nopţii

Din freamătul de frunze de-abia s-aude-un şopot
Prea slab vânt să stârnească, prea trainic pentru-un cânt,
De undeva, departe, bate-un ecou de tropot –
Poate că Luna-aleargă cu raze pe pământ.

Din umbrele pitite ţâşnesc fluturi gigantici
Ce, apărând pe-o clipă, dispar iarăşi subit,
Auzi încărunţirea eroilor romantici
Din basme perindate-a cuvântului doinit.

E o tăcere lină cum doar e-n miez de noapte
Unde nu sunt hotare şi totul e hotar,
Văzduhul vălurează când iz de fructe coapte
Ori când mirosul aspru-a pelinului amar.

Ceasornicul şi-ndeasă în linişte abacul,
Iar stelele-n fereastra deschisă-n roi se zbat
Fără ca să producă un zvon ori zgomot... parcă
Tăcerea din străfunduri în cer s-a înălţat.

E ora rugăciunii... e timpul rugăciunii
Când  sufletul revarsă, parcă sfios, din dor,
Ca nu cumva din tihnă să facă-o stricăciune
Ori să nu rătăcească cu fluturii în zbor.

Doar sufletul meu spune ce-l bucură, ce-l doare,
Doar sufletul îmi curge când lin şi când mai dur,
Îmi creşte rugăciunea din duh - în zburătoare...
Să pun, dig revărsării, cuvinte, nu mă-ndur.

Şi pentru ce cuvinte? Ce-ai face cu cuvinte –
O biată reflectare a unui gând cu scop,
Îmi las deci spectatoare neputincioasa minte
Să strige fascinată de-al Duhului potop.

În inundarea asta-i şi slavă, şi căinţă,
În izbucnirea-aceasta-s şi mulţumiri, şi dor,
Las Duhul să-mi arate întreaga mea fiinţă
Cu palpitări din zboruri şi rănile ce dor.

Senina rugăciune aripi rozalbe-ntinse
De a zvâcnit în ceruri, răpindu-mă cu ea
Că nu simţii o lacrimă pe-obraz cum se prelinse
Doar i-auzii durerea căzută pe podea.

744
 Rugăciunea de Anul Nou

Când plugușoare seamănă urări
Râvnesc prudent  spre anul care-ncepe
Când pasăre spre  blonde  primăveri,
Când  un șuvoi din munți căzând spre stepe.

Ori  parcă m-aș porni printre străini
Ce cunoscuți mi-s numai  după carte,
Dar și ca ochii beznei spre lumini
Ce-n teamă năzuiesc spre  libertate.

În urmă-i  anul vechi care-a rămas
Cu bucurii, tristeți și cu primejdii,
Iar înainte e un proaspăt pas
Înveșmântat în razele Nădejdii.

Trecutul s-a produs și a fost scris
Cu fericiri, dar și cu insuccese
Între coperte de-amintiri închis
Cu-oricare cuvințel ce se spusese.

S-au petrecut cântări ce s-au uitat
Și fricile, ce-mi bat ecou prin minte,
Vre-un gând ce-ar fi pierit  neobservat,
Însă la timp țesut fu în cuvinte.

De câte ori m-am coborât în jos
Ca inima-n dârzenie să-mi  spere.
S-a perindat  oribil și frumos,
Se primeneau  plăcere cu  durere...

Speranța mă îndeamnă-n viitor
Unde-aș visa  să văd doar curcubeie,
Să fie înflorit oricare dor,
Sinceritatea-n Dragoste să deie.

Să nu-mi fie-n deșert  nici un avânt,
Sforțările să îmi aducă roadă,
Cărarea mea  pășită pe pământ
Doar frumuseți și bunătăți să vadă.

N-aș vrea să mă atingă vre-un pustiu
Nici pe o clipă, nici pe o secundă:
Să fiu, să fiu, să fiu, să fiu, să fiu,
Iar anul să-mi răspundă! Să-mi răspundă!!!

745
Dar ca și-n anul vechi care s-a dus
În anul nou ce-ncepe ca să vină
Să merg cum și trăisem cu Isus
Prin Țara Lui cu veșnica-I Lumină.

Toate le-aș da, dar numai să trăiesc
Dorința care-mi este cea mai mare:
În anul nou, în neamul omenesc,
 Să nu ai, Doamne, nici o supărare.

Să ai răspunsul Vieții-n orice om
Și bucuria stării de Iubire,
În orice inimă, Isuse, să fii Domn...
Să-Ți fie, Doamne,-un an de fericire!

746
 Rugăciunea de seară

În orice seară Învăţătorul vine
Ca să-mi primească ziua mea trecută,
Examenul pe care-l zbat în mine,
Ştiinţa ce-am cules-o mi le-ascultă.

În orice seară Doctorul m-aşteaptă
Cu boala mea, ce ţipă de departe:
Îmi lecuieşte orice rău de ceartă,
Oricare ură mi-o trimite-n moarte.

În orice seară Domnul mă primeşte
Să-i povestesc cărarea mea diurnă -
Mă mai îndreaptă, mă povăţuieşte,
Să nu mă pierd în plapuma nocturnă.

În orice seară stau cu-al meu Părinte,
Ziua o retrăiesc cu-amar, cu miere,
El îmi zâmbeşte calea mea cuminte
Şi-oftează  julitura-mi  din cădere.

747
 Rugăciunea dimineţii

Cucoşii cântă fără sine
De-alungă noaptea înspre văi;
Se taie zarea cu lumine
Subliniind paşii pe căi.

Bezne s-au strâns înspăimântate
Prin văgăuni şi prin noroi,
Dar totuşi noaptea nu mai poate
Să le aducă înapoi.

S-or ghemui ele, s-or strânge
Cu-nfricoşatul lor netot,
Lumina le-a spăla cu sânge
Până vor dispărea de tot.

Iar eu mă rog în Dimineaţă
Neîngrijorat de un răspuns...
Şi rugăciunea cheamă Viaţa
Ori Viaţa-n ea cuvinte-a pus.

748
 Rugăciunea Duhului

În înserările târzii
Văzduhuri violete
Spală cuvintele pustii
Ce-ar vrea să mă îmbete.

Că-n piept gingaşe glăsuiesc
Doar notele senine
Care în inimă trezesc
O rugă spre lumine.

În zvâcnet moale de cocor
Rupând lanţuri de lume
Se smulge ea clocotitor
Din stare şi din nume.

Blândă ca proaspătul miros
Îndată după ploaie
Purcede-n sus lăsând un jos
Năvalnică văpaie.

Neînşirându-se precis
În fraze de tămâie
Mai sus de dor, mai peste vis
Şi orice bucurie,

În zborul ei e-aşa avânt
Amurgul că despică,
Tot greul meu de pe pământ
Din urmă-i se ridică.

Parcă-nţeleg – ruga s-a dus
Pe drumuri neştiute,
Ci sufletu-mi aleargă-n sus
Cu dânsa pe-ntrecute.

Pierzând a-nfricoşării frâu
În infinit s-avântă,
Iar firea ca un spic de grâu
Se clatină uimită.

749
 Rugăciunea eternă

Ne ninge-o rugăciune cu litere albastre,
Domoală, liniştită şi fără vre-un fior
Neatingând nici unul din simţurile noastre...
O rugăciune ninge de Dragoste şi Dor.

Se cerne printre codri, s-aşterne pe câmpie
Şi fulguieşte munţii, se-ntoarnă peste mări,
Oricare fulg e-o slovă, ori e o notă vie
Ce ne îndeamnă-n zborul de-aici în depărtări.

Tot ninge, ninge-ntr-una că ziuă e, că noapte,
Fără de anotimpuri în orice zi de an,
Răsfiră fulguirea cu gingaşele şoapte
Că omul deşteptat e, că sforăie buştean.

Ci unu-mi ripostează:”Nu eşti normal, măi frate.
Ce fulgi? Ce duioşie? Din somn eşti buimăcit.
În jurul nostru ţipă atâta răutate
De lumea se găteşte să cadă în sfârşit!”

Iar altul doar se râde, strâmbând dispreţu-n gură:
„E doar o rătăcire, precis asta ţi-o zic!
Nu este-aşa ninsoare descrisă în Scriptură,
Deci nu vin slove, note, nici fulgi şi nici... nimic!”

Însă ninsoarea cade – vă place, nu vă place,
Dar rugăciunea zice în suflete ce chem,
Şi le aduce viaţă, şi le aduce pace,
Din Viaţa şi din Pacea Cuvântului Suprem.

Posibil unii nu ştiu această fulguire
Căci cerul lor sunt buchii perfecte de tipar,
Dar cine ştie : Viaţa mai este şi Iubire
Binecuvântă faptul ninsorilor de Har.

Căci sufletul de-i sincer şi poate-i şi-n durere,
Dar vrea ca de Lumină să fie tot pătruns,
Ninsoarea îi aduce Credinţă şi Putere
Să poată să păşească pe Cale neascuns.

În suflet de hâtria-i cu masca haşurată
Ce-ar vrea s-arate sfântul cu zâmbetul domol,
De cad fulgii acolo ei se topesc pe dată
Şi-interioru-aduce puternic a nămol.

750
Da – este rău în lume! Da – este greu în viaţă!
Dar Dragostea le spală  prezentul lor durut
Şi lumea nu termină în orice dimineaţă,
Ci îşi porneşte  calea spre Veşnic Început.

Ne ninge rugăciunea Eternului Părinte
Şi tot va ninge veşnic turnată azuriu,
Ne vin la fiecare şi note, şi cuvinte,
Dar doar în omul sincer pe veci ele se-nscriu!

751
 Rugul arde, tuşind pe-nfundate...

Rugul arde  tuşind pe-nfundate,
Spintecându-şi prin  noapte un loc;
Mai aruncă-n el vreascuri, măi frate,
Să se-nalţe mai vesel cu foc.

Uscături de la mâini şi picioare
Rupe scurt cu dureri, cu oftat
Şi aruncăle-n focul ce n-are
Când s-aştepte al tău căutat.

Rupe crengi ce se sprijin de noapte,
Rădăcini ce se ţin de pământ,
Aranjândule-n flăcări pe toate
Ca lumina să strige-n avânt.

Dureros e? O, da –ce durere!!!
Îşi surâd farisei, cărturari...
Nu-i privi! Ci adună putere
Căci aripele-ţi cresc tot mai mari

752
 Să ne-mpărţim cuvinte nebogate...

Să ne-mpărţim cuvinte nebogate,
Dar spuse din adânc şi nu din minte,
Să nu-ndesim cuvinte în cuvinte
Şi toate antrenate şi-nvăţate.

Să dăruim cuvinte necitite
Ce inima ar vrea ca să le scrie
În taină, undeva, pe o hârtie
Şi-acum deschis să poate-a fi rostite.

Atunci vor dispărea acei ce-s nimeni
Uimind cu bogăţia lor o lume,
Iar cei ce faimă caută şi nume
Muţi vor tăcea cum sunt pustii în inimi.

753
 Sângele lui Isus

Dorinţele ne vin şi fug
C-aşa ni-i dat să ceară firea
Şi în uitări cu-ncetul curg
Până le cere amintirea.

Dorinţele apar, dispar –
Eu protestez ca-mpătimitul,
Doară că lupta-i în zadar
Căci ele nu îşi pierd poftitul.

Nedumerit:”De unde vin
Pe capul meu aceste scârbe
De mă împroaşcă cu venin
Şi mă-nfierbântă ca şi sârbe?”

Ele doar râd iar pofticios
Şi mă invit cu glasuri line:
„Oh, Doamne, ce sunt păcătos!...
Te rog, mă apără de mine!”

Şi iarăşi lupt cu dinţii strânşi
Nevrând să le ascult ispita,
Iar ele râd cu ochi aprinşi
Văzându-mi inima mâhnită.

„Isuse-am spus – eu sunt răpus
Căci nu pot ca să scap de ele,
Curaj n-am să privesc în sus
Când am în mine-atâtea rele...”

„De ce dar sângele-Am vărsat,
Creştinul meu, pe lemn de cruce? -
Să ai putere în luptat
Şi nici un duh să nu te spurce.

Sunt mulţi ce vor cu firea lor
Să lupte cu poftiri de macră
Şi gem în trai obositor
De-o viaţă searbădă şi acră.

Iar alţii fug cu ochi şocaţi
Să se ascundă în Pisanii
Şi bat mătănii învăţaţi
Cu minţi strâmbate de citanii.

754
Ci rău-n ei nu-şi amăgesc
Şi el se-nfoaie-n ei mai tare:
Se pizmuiesc şi se pârăsc
Cu zâmbete linguşitoare.

Astăzi grămezi de astfel „sfinţi”
Cu măşti pe-obrazurile-şi trase
Având credinţa doar în minţi
Şi muşcături preaveninoase,

Îmblând cu ochi iscoditori
Ca cineva să nu-i întreacă
Ei au pârât de-atâtea ori
Că aceasta deveni o joacă.

Pârând, hâtrind şi lăcomind
Atacă scena pocitura,
Dar uite cum, mătăhăind,
Arată c-au citit Scriptura!

Ei sunt pecetluiţi pe cap
Şi sunt demult semnaţi pe mână:
În poarta-ngustă nu încap
Şi nici nu ştiu ce e Lumină!”

Am răsărit atunci în sus
De-mi măsurai iar inamicii:
„Prin Sânge Sfânt a lui Isus
Cărăbăniţi-vă de-aice!!!”

Mai mult nimic – au dispărut
De parcă nici n-au fost vre-odată
Şi orice duh rămase mut
În faţa Duhului din Tată.

De-atunci doar cum apare-un rău
Cu Sânge-l spăl fără de milă
Şi-s fericit în Dumnezeu,
Şi nici o poftă nu mă-mpilă.

Iar zavistele s-au uscat,
Îmi dispăru orice minciună
Şi de vre-un rău în mine-a dat
Îl scot afară-ntotdeauna.

Trăind cu Duhul lui Cristos
Nu poate-un rău să te doboare
Şi vei păşi victorios

755
Pe calea vieţii viitoare.

Iar dacă doară joci un rol
Actor eşti numai în Lumină –
Învăţătura duce-n gol,
Iar piesa scenii se termină!

756
 Sărbătoarea absurdului

Ceva în lume se petrece,
Dar nu cum noi am năzuit –
Se roagă sfinţi frumos şi rece
De parcă-un rol au sclipuit.

Neregula voios se-nfoaie
În orice zis, în orice spus
Când omul la pământ se-ndoaie,
Iar casele purced în sus.

O laşitate nu e hoaţă
Şi are chiar pe scenă glas
Că frunzele decad din viaţă,
Că şobolani fug de pe vas.

Cerul, fudul e de-auzire
Găinile când spun că "zbor"-
Ning vorbe fără de iubire,
Într-o ninsoare fără dor.

Despre Isus, vorbesc în lacrimi
Iude-bufoni, actori-irozi;
Calea-i propusă-n drumuri sacre,
Iar peregrini – în vagabonzi...

Ceva în lume se întâmplă –
Credinţa-i pusă pe cântar:
Părinţii au argint la tâmplă,
În palmă şi în buzunar.

Se tot produce o minune
Ce nicidecum n-are final:
Acel ce vorbe goale spune,
E mai înalt şi principal.

O ciudăţenie mai "măşcată"
Te va uimi de-ai să tresari –
În faţă-s adormiţi în gloată;
Îşi sug din degetele mari.

Triumfă numărul minciunii
Prin oratorii surdomuți
Zburdă-n lumini copiii Lunii
Demult în umbre prefăcuți.

757
Pustiul în deşert se naşte,
Iar golul creşte până-n sec;
Toţi se-mbluzesc pentru-a cunoaşte
Lumina sfântă dintr-un bec.

Toţi "ţupăiesc" ca apucaţii
De casa sare-n sus la fel,
Doar prunci schilozi, tot mor bărbaţii
Cu-un crez ce n-are nici un ţel...

Ceva în lume se produce,
Dar nu poţi bine să-nţelegi:
Nu-i nici un purtător de cruce
Şi-s sumedenii de viteji.

Cum este azi – aşa-i şi mâine –
Zăngănitorii sunt mai goi,
Onestitatea nu rămâne
Printr-o mulţime de eroi.

Obraznicii, toţi se-mping în frunte
Să fie sus şi cel mai zis
În bătăliile mărunte
Ce între dânşii s-au încins.

Neascunzând un pic dispreţul
Ce-l au de cei ce nu sunt furi
Întind năvalnic brâuleţul
Cu vre-o strigare din Scripturi.

Simt că mă prinde nebunia
În duhul săltăreţ de danţ
Că-aud că ţin ei veşnicia 
Ca pe dulăul de pe lanţ.

Mă depărtez de orice horă,
De-orice serbare mă feresc
Să nu fiu prins în laţ de oră
Şi să încep să dănţuiesc...

Ceva în lume se termină!
Am înţeles aceasta cert:
Pe un fascicul de lumină
Fug zi şi noapte din concert!

758
 Sărbătorirea Naşterii

De sărbători ori din credinţă,
Religia că-a poruncit,
Tradiţie, obişnuinţă –
O lume e-n sărbătorit.

Cine e-nduioşat la lacrimi,
Care înşiră un pustiu,
Iar cine pătlăgele acre
Le pregăteşte la rachiu.

Unul se-ntartă că nu crede,
Altul îi spune că-i smintit,
Dar că el vede ori nu vede,
La sărbătoare a venit.

Unul bigot  trupul nu-şi cruţă,
Iar alţii prea şi-l preţuiesc
Cine se-nchină la maimuţă,
Azi însă toţi sărbătoresc.

Unii se-năbuş  în iubire,
Alţii iubire au "avut" –
Însă toţi freamătă-n uimire,
Că azi un Prunc li s-a născut.

Obişnuiţi : viaţa-i luptândă -
De ai putere – ai şi tot,
Această naştere plăpândă
A o-nţelege ei nu pot.

Un Dumnezeu atotputernic
Ar fi venit cu foc, omor,
De toţi ar fi căzut nemernic,
Cuprinşi de groază şi fior.

Aşa final l-ar înţelege,
Oricine ar îndreptăţi
Pedeapsa aspră după lege,
Cu dreptul de a osândi.

Dar Naşterea-i minune mare,
Neînţeleasă-n început –
Toţi ştiu că poate fiecare
Să biruie un nou-născut.

759
Dar nimănui nu-i se ridică
Azi mâna pentru-a face-un rău,
Nu dintr-o stimă ori din frică,
Ori că-l va bate Dumnezeu;

Cu Naşterea ne spune Domnul,
În frământările de vieţi
Că noi în noi pierdurăm omul
Şi-l înjosirăm cu dispreţ.

L-am socotit de o nimică,
Neputincios  şi ticălos,
Bucşit de pofte şi de frică,
Perpetuu nenorocos.

De-alese Dumnezeu să fie
Un Om în traiul ce-l trăim...

Zâmbim spre Prunc cu omenie,
Căci Oameni astăzi ne simţim.

760
 Sărutul lui Iuda

Noaptea trădării m-ajunge la oase
Cu-acel moment monstruos şi durut...
Poate şi bicele nu-s aşa dureroase
Decât vânzătorul, „frăţescul” sărut.

De-atunci generaţii trecură ca anii -
Timpuri se duc, iar vremuri noi vin,
Dar şi-azi ne-ameninţă iar Ghetsimanii
Cu vorba-n minciună, sărut cu venin.

Eşti ponegrit şi în pizmă şi ciudă,
Şi nici nu ştii pentru ce eşti bârfit...
Atunci între fraţi apăruse o iudă,
Azi numărul lor e cu mult mai mărit.

Dorindu-se-a fi mai presus şi mai mare,
Lingându-şi un loc mai aproape de şef,
În măduva oaselor tocmai te doare
Sărutul obraznic de diotref.

Respingi orice rău care dă peste tine,
Rezişti ca ostaşul la orice necaz,
Dar câtă durere şi câtă ruşine-i
Sărutul de frate stupit pe obraz.

Nu dai înapoi lighioane să fie,
Ispitele dure ţi le înfrângi,
Dar de la sărut împuţit de hâtrie,
Neputincios ca copilul doar plângi.

Nu se cutremură-n palma ta pala,
Vrăjmaşii doar urlă în faţă-n zadar,
Ci te doboară în jos ca şi boala
Sărutul depus de-un făţarnic murdar.

Te doare în minte, inima doare,
Cu spasme te strânge obida în gât
Când cineva obligând sărutare,
Îţi pregăteşte în mână-un cuţit.

Poate de asta în temple, creştinul,
Când se-ntâlneşte cu-un frate, e-atent:
L-înşfacă puternic pe-acela de mână,
Cu zâmbetul fals cercetându-l prudent.

761
Istoria tinde să se repete...
Dar noi şi de fraţi ne găsirăm un scut:
Ne salutăm serios, pe-ndelete...
Am renunţat la frăţescul sărut!

762
 Sătul de-acum de ofuri...

Sătul deacum de “ofuri”  mi-s ne-nţeleşi „creştinii”
Ce scheunând coboară „ pe calea lui Christos „.
Mă-ntreb :- Gustară-aceştea din roadele Luminii
Şi văd ei în Credinţă măcar ceva frumos?

În cântec şi poezie, în predici şi în fapte
Tot gem şi gem întruna  că, mamă, of, ce-i greu.
De fapt aceasta-arată că-s mâncători de lapte,
Nevrând maturizarea  ce-o toarnă Dumnezeu .

Tot „întăresc” continuu prin scris şi microfoane
Pe jalnicele sore şi chinuiţii fraţi,
Şi, zău, că mi se face şi mie straşnic , Doamne ,
Ce chin peste măsură ai dat peste „soldaţi”?

De vină este doară credinţa cea de creer -
Când nu ai viaţă simplă  condus de Duhul Sfânt ,
De-aceia vorbe goale se toarnă şi se treer,
De-aceia zbor nu este-n credinţă de pământ.

Aşa că zbat, oftânde, lozinci de prin Scriptură ,
Entusiasme scapără din jalnici părtăşii,
Când una este-n suflet, alta iese din gură...
Finalul nu se vede-a acestei nerozii .

Creştinii ZBOARĂ-n ceruri , nu se târăsc ca viermii!
Cu orice zi ce trece devin tot mai bărbaţi,
Păşind peste-orice piedici şi muşcături a vremii,
Ei cresc în zbor  ca-n Viaţă să fie mâine taţi!

AICI încep ei raiul, AICI trăiesc cu Domnul,
Iar Viaţa-i minunată cu Domnul pe pământ!!!
AICI din murdărie răsare-n ceruri Omul
Ce-n fericire zboară TRĂIND cu Duhul Sfânt!

763
 Sculptare

Ah , cum mă doare piatra !.. Muşcă dalta
Din trupul meu cu chicot senator,
Oricare vână-n mine-n plâns tresaltă
Şi din dureri pe Sculptor îl implor :

„Ai milă...  Nu mai bate... Nu mai pot!
Te rog, mă lasă să rămân un tot.”

„Ba nu, - îmi spune Sculptorul – voi face
Acea statuie care mie-mi place!”

Ah, cum mă doare steiul!.. Iar ciocanul
Loveşte dur, meticulos, atent:
Îmi micşorează ritmic bolovanul,
Se zbuciumă tăria mea strident :

„Eu nu mai pot... Ai milă... Nu mai bate!
Mi-ajung şi formele de-abia sculptate !”

„Mai rabdă... – grăi Sculptorul – Ai pace!
Să fac statuia care mie-mi place .”

Ah, cum mă doare stânca!.. Ascuţişul
Mă taie şi desface în bucăţi
Şi nu găsesc de dânsul ascunzişul,
Plâng la muşcarea nemiloasei dălţi:

„Ah, nu mai bate... Nu mai pot... Ai milă ...
Opreşte-ţi dalta ce-aşa crunt mă-mpilă!..”

„Înţelepciunea – zise Sculptorul – mai tace,
Până termin statuia ce îmi place .”

764
 Seara la stână

Când apusul cu amurg
Seara îl îngână
S-aud oile cum curg,
Glăsuind la stână.

Luna-nvolbură prin păr
Cu parfum de floare...
Curge sângele de cer
Senin pe mioare.

Dorul le lumină blând,
Sufletul încântă,
Ascultând baciul cântând
Inima le cântă.

Noaptea hulpavă-a-nghiţit
Văile cu ceaţă,
Iar la stână-i hăulit
Şi-i atâta viaţă!

765
 Semănătoarea

Ca un cântec este zarea,
Roz e cerul, roz e câmpul...
A ieşit semănătoarea
Să ne semene pământul.

Cu metalul sună, sună
Şi cu roţi cărare face...
Parcă văd cum se adună
Roade-n lucrul ei de pace.

Sidefie i-i culoarea
Şi-i cu buchii occidente,
Trece grav semănătoarea
Fără stop şi accidente.

Iar din urmă-or creşte roade,
Ce s-or zbuciuma sub Soare, 
Doar un gând prostesc mă roade:
Ce grâu seamănă ea oare?

Şi când toţi băteau abacul,
Scărpinându-şi abdomenul,
Pe furiş am tras capacul
Şi sub el privii cu jenă.

Mamă dragă, dar e goală!
N-are-n sine nici o boabă, 
Sclifosindu-se ca boală,
Demagogă ca o babă.

Ea îmbla încolo-ncoace,
Semănându-ne doar vântul,
Iară noi credeam - cu pace
Ni se umple tot pământul...

N-am dormit o noapte-ntreagă:
Ce-o să crească pe câmpie?
Obosit stăteam ca magul
Ce nu vede steaua vie.

S-au prelins lacrimi de sare,
Au căzut, sunând, în poale...
Câte-n lume mai sunt oare
Mincunoase de-astea goale?

766
Cât pământ pustiu rămâne
Cu speranţele de minune
Când pe el va creşte mâine
Doară spini şi mătrăgune?

De-unde să luăm seminţe
Pentru-a noastră arătură,
Nu pustii făgăduinţe
Recitite doar de gură?

Dimineaţa ciocârlia
Revărsa albastră viaţă:
Vine ziua, ziua vie!
Bună, bună dimineaţă!

Mi-adunai lacrimi în palme,
Le făcui cu suflet calde,
Fără cuvântări şi psalme
Eu le semănai în brazde.

Ce va creşte nu ştiu, oameni,
Dară, cred, că nu tăcere...
Eu Te rog, pe lacrimi, Doamne,
Toarnă Viaţă şi Putere!

767
 Serafimul

Din zi până în stingeri
Când razele se-nclină
Îmi lumină un înger
Cu pene de lumină.

În acest fapt de seară
Cu flori încă deschise
Pe-un câmp de primăvară
Eu toamna îmi întinsei.

Cântarea de la urmă
Sunau lumini pălinde,
Iar notele-mi de brumă
Cădeau prin flori plăpânde.

În stele să erupă
E gata cerul vânăt
Lăsând în ziuă „după”,
Privind în noapte „până”.

Din râpi și văgăune
Ies umbrele la horă,
Iar îngeru-mi propune
Secvențe de-auroră.

Fulgi rari din bezna nopții
Porniră să coboare
Stingând lumina torței
Ce pâlpâia din Soare.

Mă mir că-n concordanță
Ce-ar trage înspre roadă
Un înger de speranță
Veni ca să mă vadă.

Și-l întrebai cu fire,
Și-l probozii cu fiere:
„Tu mi-ai venit cu-o știre
Ori plângi de neputere?

În scăpătatul zilei
Îmi răsfoiești căința
Ori din cuvântul milei
Îmi mângâi neputința?

768
Ca-n  noaptea ce se-ndeamnă
Să crească dur din vale
Apusul meu de toamnă
Să-l ningi cu frunze pale.

Din bolta în arcade
De vânturi de mătasă
Să-mi prinzi steaua ce cade
Predându-mi-o  mireasă.

Să-mi tremure la creștet
Cu dor de constelații
Și doar frunzișul veșted
Să ningă-n oscilații...”

Dar serafimu-mi spuse
Cu glasu-n duioșie:
„În noaptea-n presupuse
Îți trebuie-o făclie.

Căci îți vor trece pașii
Obscuritatea-adâncă,
Fantome buclucașe
Te-or vrea căzut în brâncă.

Căci ești atât de sincer,
Căci ești atât de tânăr –
Prin înnoptatul crâncen
Am să te duc de mână.

Doar ți-a rămas în spate
De-abia, de-abia pruncia
Și măștile-mbrăcate
Te-aștept cu mișelia.

Să treci de neadevăruri
Ce-au limba despicată
Am fost trimis din ceruri
De milostivul Tată.

Cu inima-ți timidă
În care porți seninul
În lauda perfidă
Poți să nu simți veninul.

Gândind că e-un aproape
Să uiți de-orice prudență,
Iar el să te îngroape

769
Ecou în subsecvență.

Iar șopotiri de frunze
Uscate în troiene
Pot cu idei confuze
Să-ți cânte ca sirene.

Voi curăța nămeții
Cu învierea ploii
Și cu lumina Vieții
Voi alunga strigoii.

Ca înspre dimineață
Să te aduc din noapte
Tu  să urmezi în viață
Creștin și mai departe.”

770
 Simfonia Vieţii

O muzică în jur se naşte
În orice clipă,-n orice ceas
De la petalele din Paşte
La urma amorţită-n pas.

O melodie se compune
În orice noapte,-n orice zi
Şi cât mai pierdem din minune
Că nu-o putem a auzi.

Curg scânteierile de  note
Din orice stea, din orice tril
Că-s toamne triste şi bigote,
Că-i înflorire de april.

Se-mprăştie cântecu-n stepe
Cu  înălţări de ciocârlii
Şi ritmurile cad în trepte
Din piscurile azurii.

Seninul odele revarsă
Pământul  doinele-a urzit
Şi doar o inimă lutoasă
N-aude cântul fericit.

Ci calcă gras, cu nepăsare
Boabe  de rouă, voci de-aripi,
Scuipă-n iezerele de Soare
Şi-n izvoraşele din râpi.

Trece cu ochii în slănină
Un parazit sugând din sol
Fără să vadă o lumină,
Ecou pustiu în suflet gol.

El rugăciunea doar o zice
Compusă-n cuget şi în grai
Şi-atâta îi-i urât aice´
De caută-a fugi din trai...

Urând şireata strâmbătate
Şi bezna gândului zălud
Doar inimile deşteptate
Cântarea sfântă o aud.

771
Ştiu notele spirituale
Şi simetriile citesc
Ca portative ideale
Sunt pe pupitrul pământesc.

Gândind cu inima şi duhul
Pe calea unui peregrin
Precum am respira văzduhul
Şi melodia auzim.

Întrând  complet  în armonie
Cu duh, cu suflet şi cu minţi
Ne-om dizolva în melodie
Ca s-o cântăm desăvârşiţi.

772
 Singurătatea

Prin fulguielile de umbre
Mă trece Calea hotărât;
Sunt gata cerberii să turbe
Că-n seamă nu-i iau cât de cât.

Tot scârţâiesc fântâni cu ciuturi
Tradiţionale atârnând,
Iar lilieci vânează fluturi
Catifelaţi în zbor şi-n gând.

Chemarea Vieţii mă atrage
Şi-ascult de proaspătul ei glas
Prin viscolirea de imagini
Tivite-n sumbru gros şi gras.

N-am ezitări de dibuire-n
Obscurităţile ce cresc
Ori să m-atingă vre-o mâhnire
Cu zvonul traiului firesc.

Ninsori de bezne-s orişiunde
Şi înainte şi-n trecut,
Mă-mpiedic vise muribunde
De cineva zvârlite-n lut.

Râvneşte inima-mi să spere,
Nu trag o clipă îndărăt,
Limbi mă orbesc de întuneric
A fulguindului omăt.

Singurătatea mă-mpresoară
Cu bolile-i fără de leac:
Sunt singur iar, a câta oară...
Sunt singur şi iar tac... iar tac.

În tihna molcomă de noapte
Împrăştiată prin tăceri
Surâde Luna-n pete coapte
Cu care-mi oblojesc dureri.

Dureri de căi necontenite
Prin părţi cu troiţe de rugi,
Dureri de gânduri nerostite
Măcar din tine-n tine fugi!

773
Că fulguirea să se stingă
N-are de gând turnând din nou,
Că-nsingurarea iar mă strigă
Cu vocea fostului ecou.

În certitudinea Dreptăţii
Începi să crezi tot mai puţin,
Muţenia singurătăţii
În suflet picură venin.

Speranţa mai că nu apune –
Eşti unul şi-asta-i foarte greu...
Dar Glasul cunoscut îmi spune:
„Tu eşti cu Mine, dargul meu!

Nu ai credinţă doar deprinsă
Cu-nvăţăturile ei reci...
O lume a rămas învinsă –
Şi chiar de tine n-ai să treci?!”

774
 Speranţa

Cu zile inedite  speranţe se întorc
Când triste, fericite ori obosite foarte,
Când miere ori când fiere, că zâmbetul îţi storc,
Când zori fără hotare ori doar pustietate.

Speranţe sunt molatice, ori piatră de granit,
Sunt proaste şi mioape, senine şi nebune,
Dar râşniţa ce-odată cu viaţa-ţi s-a pornit,
Le macină de ele scrâşnesc ca nişte strune.

Tu le trimiţi, ca păsări, să zboare-n infinit,
Le furişezi să muşte pe cineva-n venine...
Dar este-o lege aspră: aşa cum le-ai pornit,
Ele se vor întoarce ca bumerangu-n tine.

Nădejdea ta-n minciună şi-a înjghebat veşmânt,
De-o vezi cum se întoarce dând veselă din coadă...
Nu te-amăgi! că ea-ţi va petrece în mormânt
Cele mai nalte vise făcându-le să cadă.

De amăgeşti pe altul – pe tine te-amăgeşti:
Această socoteală preface viaţa-n piaţă.
Deci dacă eşti nemernic – nemernic şi sfârşeşti
Neînţelegând cu mintea că-ai vise de paiaţă.

Speranţe mari, frumoase zbor largi şi azurii...
Ci câte vin pierdute, zdrobite, motolite...
Îmbracă-le-n credinţa-n  acele zile vii
Ce vor veni în viaţa-ţi  înalte, nesfârşite.

Căci dacă ţi-i curată speranţa ce-o trimiţi,
Şi nu e îngâmfată, şi nu e nici meschină,
Va trece ca cocorul prin norii care, simţi,
Că îţi sufoc credinţa, iubirea şi lumina.

Şi chiar de-i socoti-o pierdută în zadar,
Aiurea îndreptată de unde nu-i venire,
În oboseala sorţii tu vei vedea-o iar,
Încredinţându-ţi viaţa că este fericire!

Speranţa-n cer o are un om curat, cinstit,
Unul, bucşit de pofte, gândeşte, că o are...
Dreptatea e că omul osânda şi-a primit
Precum i-a fost nădejdea pe ziua viitoare!

775
 Spulber

Trec armăsarii de zăpadă
Într-un galop din zare-n zări
Și vânturile se înnoadă
Prin codrul fără de cărări.

Cioroii imnul bucuriei
Împlântă-n coama lor acum,
Sub tropotele hergheliei
S-astupă urmele de drum.

În crengile dezlănțuite
Ce ca și săbiile bat
Se frânge iureș de copite
Și furtunosul nechezat.

Dar alți buieștri dau năvală
De-ndoaie brațe la pământ:
Ca o cascadă infernală
Vuiesc tabunuri de argint!

Stejarii-n palmele de-aramă
Vor să oprească-acest asalt, 
Dar trece coamă după coamă
Ca uraganul din înalt.

Brăduții și-au ascuns privirea,
Iar sufletul și l-au pitit
Și doar se-ncurcă prin oștirea
Ce luptă deznădăjduit.

Nu este vreme  de bravade,
Timpul se strânge ghemotoc,
Aici vin armiile nomade,
Aici ostașii stau pe loc.

Se pierde sensul de hotare:
Amiază este ori apus –
Căci calcă hoardele barbare
Tot ce migrării e opus.

Și unde cade jos soldatul
Îmbrățișându-și scumpul plai,
Unde se surpă-ntreg  înaltul
Cu fulgii sângelui de cai...

776
Îmi amintesc de biruințe
Ce le-am primit atât de greu
Când ordiile necredinței
Îmi năvăleau sufletul meu.

Cum mă zbătem plin de durere
Când mă sfărma acel galop
Și cum cădeam fără putere
Cu-un sunet scurt și mut de snop.

Cum mă-ndoiam sub urâciune
În nesperanțele pustii,
Dar palmele în rugăciune
Le ridicam din vijelii.

Cum mă-nălțam din plânsul cainic
Să stau oștean victorios
În Duhul Sfânt  atât de trainic
Și-n sângele-mi - necredincios.

777
 Steaua lui Isus

Un luceafăr răsărit
Ceru-ntreg adie
Căci Cuvântul a venit
Ca să ne învie.

Cei făţarnici, cei nedrepţi
Cu-ură îl aflară,
Dar ciobeni şi înţelepţi
I se închinară.

Duşmănescu-L acei mari
Care nu cred plânsul,
Însă vameşi şi pescari
Au venit la Dânsul.

Li-e ostil acelor gravi
Faimă ce vânează,
Oropsiţii şi bolnavi
Îi îngenunchează.

Turbă domnii aroganţi
Cătând să-L omoare,
Cei de lume sugrumaţi
Îi plâng la picioare.

Cu-un luceafăr răsărit
Ceru-i feerie:
Domnul nostru a venit
Ca să ne învie.

Nu fi-ţi mari şi nu fi-ţi drepţi
În tot şi în toate,
Să fim simpli şi-nţelepţi
Inime curate.

Primiţi cerul luminos,
Găsiţi steaua-albastră
Şi-azi Domnul Isus Cristos
Fi-va-n viaţa voastră.

Steaua-albastră arde-n cer
Şi nicicând nu piere,
Dumnezeu toarnă-Adevăr
Dându-ne-nviere.

778
Steaua-albastră arde sus
Pentru orice fire,
S-a născut Domnul Isus,
Aducând Iubire.

779
 Stelele cuvintelor

Stele cad, stele s-amână,
Stele-n noapte se îngână
Dizolvându-şi vieţile-n
Toate dimineţile.

Stele albe în văpaie
Se împrăştie, se taie
Sub lama luminilor
Şi-adâncul fântânilor.

Stele mari şi nu chiar foarte,
Mijlocii şi depărtate
Dau neliniştirile
În toate iubirile.

Stele ard, stele s-adună
Încleştate-n jur de lună
Ţes spuma scânteilor
În ochii femeilor.

Stele bat, stele lucesc
Şi în noapte împletesc
Crucea-nsinguratului
În pieptul bărbatului.

Ce îl doare şi-l tresare
Că nu are ce nu are:
Liniştirea dorului,
Fericirea zborului.

Ea - femeie, el – bărbat
Rugăciuni au ridicat
Că-i cheamă cuvintele
Să atingă sfintele.

Ea îi mângâie vederea
Dragostea lui şi puterea
De stă-n mana cântului
Pe faţa pământului. 

El nevasta şi-o ridică
Ca pe-un pui de rândunică
În blâdeţea ziselor,
În vâltoarea viselor.

780
Să rămână copiliţă
În cuvântul de Credinţă,
Să-i piară durerile,
Să-i cânte visările.

Dar ea cade, cade, cade
Ca şi steaua care arde
Că-o doboară clipele
Şi-i sfarmă aripele.

Din fărâmituri de aripi
Copilaşi micuţi ea are
Ca tăria razelor,
Jingăşia brazilor.

Ei în ceruri se avântă
De la maica lor cea frântă
Să le dea odoarele 
Luna şi cu Soarele.

Stele de la mamă, tată
Îndrumările le-arată
Şi-i strigă cu zările
Binecuvântările...

Stele cad, stele se-nalţă,
Stele ard, stele rămân...
V-aţi aprins  azi de la Viață
Peste-o viaţă de român.

781
 Strigă cocoşi din zori...

Strigă cocoşii-n zori sentinţa la trădări
Şi Petru plânge frânt, iar Iuda-n laţ se bagă...
Posibil, frate drag, şi noi în înserări
Păşit-am strâmb şi prost în noaptea asta vagă.

Ci dacă am avut puterea pentru plâns
Se vede că arginţii nu ne-au sunat în mână
Chiar dacă-am fost căzuţi, cu orizontul stins
Să cerem iar putem Iertare şi Lumină.

Nu trebuie să vezi în laţ ieşiri din caz,
Ci vino la Isus înfrânt, dar fără frică:
Chiar de va fi în căi de şapte ori să cazi
El şi a şaptea oară din ţărnă te ridică.

Mai rău de alţi eroi ce-n jur tot mint şi mint
Tot socotind bălos podoabe şi succese
Căci au luat demult pe înserat argint
Şi-l folosesc brutal în pofte şi-interese.

Ei viitor nu au cât nu ar fi de sus
Căci laţul lumii strâns le strangulează viaţa,
Demult ei nu-L aud şi nu-L văd pe Isus
Doar zâmbet înlemnit mai strâmbă ca paiaţa.

Ni-i Calea în căderi şi-n îndoieli de minţi,
Ci cruntă cât n-ar fi şi-adâncă prăbuşirea
Ne-om ridica-n genunchi în rugăciuni  fierbinţi
Să ne-ntărească iar Credinţa şi Iubirea.

Cocoşii-n zori de zori apelul strigă larg  –
Îngenuncheat nu cazi, ci te ridici spre roadă!
Chemarea n-o aud acei suiți în ștreang
Care-s aşa de sus că nu pot să mai cadă. 

782
 Suicid banal

Ne-nvaţă Viaţa noi cuvinte
Gândite ori necugetate
Ce ar putea să ne prezinte
O orişicare-activitate.

Noi să putem să le propunem
Pentru-un impuls ori  la o eră
De la repaos de tăciune
La-nţelepciunea care speră.

Dar este-o lege ce opreşte
S-avem în ele dezvoltare -
Când judecăm Viaţa fireşte
În neputinţă şi hotare.

Iar  calcularea recunoaşte
Atotputernicii de spaţii,
Măruntelor sfinţiri de moaşte
Când punem  semne de-exclamaţii.

Gândirea molfăie lividă –
Că-i diferită lămurirea
Pentru o casă ce e idol
Şi cum e să zideşti Iubirea.

Viaţa nu creşte, ci rămâne,
Iar rugăciunea-i mărunţită
Cerşind un mestecat de pâine,
Ci nu o slovă infinită.

Ascensiunea nu mai luptă,
Avânturile ni le frângem
Înzorzonând frumos trecutul
Când viitorul ni se stinge.

Cu văzu-n urmă nu se ară,
Cu defensiva nu s-atacă
Şi o creaţie amară
Monumentată e pe placă.

Care repetă şi repetă –
Că, iată, totul se termină:
Şi-un jurământ de verighetă, 
Şi testamentul de lumină;

783
Pe nimeni moartea nu îl iartă
Cu legiuirile ei slute...
Cuvinte bulucite-n gloată
În lut îs molcăluţ cernute.

Credinţa minţii doar comandă
Vieţii noastre ca să tacă
Şi-n marşurile de bravadă
Ea-i mediocră de săracă.

Îi dat eternului să poarte
Doar o Credinţă veşnic vie...
Pe noi, cu căpătâi de carte,
Ne-nghit hapsânele sicrie.

Cu gândul nostru de ţărână
Viaţă nu putem produce –
Argila-n lut o să rămână
Cu paralelele în cruce.

Neîndrumaţi  de Duhul Vieţii
Prin  toate fibrele de spirit
Adăugăm supus nămeţii
A morţilor fără Iubire.

În gloate, aciuaţi de riscuri,
Din Dumnezeu cătând foloase,
Spre cer pornim doar obeliscuri
La faptele religioase.

Prin vieţile ce fură scrise
Făţărnicia ne e dascăl...
Cuvinte Viaţa ne sădise –
Nimeni n-a vrut ca să le crească.

784
 Sunt căi şi Calea...

Sunt căi şi Calea – se-nţelege!
Sunt vieţi şi Viaţa – tot aşa!
Căi şi cu vieţi se-nclin sub lege
Iar Viaţa-i doar o Viaţă ea!

Mărunte trucuri de şosele
Din căi încearcă-a face pisc,
Uşoare vieţi cu cuvinţele,
Succese fără răni şi risc.

Vociferări mai pe alese,
Buric să fie-n orice chip:
Sunt vieţi pe căi atât de dese
Că fac un munte de nisip.

În fluturări de limbi şi aer
Pigmeii-şi cată ascunziş,
Dar căi atâtea se-ntretaie
De parcă-s un păianjeniş.

Falsul a fost şi e risipă
Aşa mărunt, neimportant
Şi curge-ncetişor nisipul
Din un pustiu într-un neant.

O Viaţă-i numai şi o Cale!
Iar Viaţa este în Cuvânt!
Şi morţile se scurg la vale,
Şi tot mai viu este un sfânt!

785
 Te rog să-mi dai răbdare

Te rog să-mi dai răbdare
Pentru a fi senin
Când dalba Deşteptare
Va răsuna deplin.

Te rog să-mi dai blândeţe
În grijă şi frământ
Rozalbul Dimineţii
De-a întâlni-n Cuvânt.

Te rog să-mi dai tăria
Credinţa a-ngriji –
Cu dânsa veşnicia
Aprins voi vieţui.

Te rog să-mi dai Iubirea –
Sfinţindu-mă în ea
Să nu-mi ascund privirea
Privind la Viaţa Ta.

786
 Toamnă neînaripată

Se duc aripi cu mii de mii
Din tihna care se răceşte
De la ninsorile-aurii
În basmu-ntârziat şi veşted.

Duc zborurile peste zări
Cântarea dalbă de lumină
Şi doar ecouri de-ntrebări
Au mai putut să ne rămână.

Greul căderii cere gol
Un sunet argintiu de goarne
Ca-n întuneric de nămol
Zburări de îngeri să se-ntoarne.

Deşertăciune în infern
Coboară vise risipite,
Fatalităţile se cern
În fulguire de ursite.

Crezând ceva, dar netrăind
Rămânem tot în toamnă moartă,
Căzând din Viaţă rând pe rând
Într-un blestem năuc de soartă.

De nu fugim de la urât
Îmbrăţişându-l  cu răbdare
Cu frică-n cuget şi-n cuvânt
Pierdem şi bruma de iertare.

Prinşi în odăjdiile de lut
Visăm la straiuri de porfiră...
Iar păsările ne-au pierdut
Şi-n urmă-odată nu priviră.

787
 Toamnă străvezie

Frunzele de-aramă
Fluturând ușor
Se coboară-n teamă
Și se pierd din dor.

Parcă nu mai speră
Raiul pământesc
Când prin atmosferă
Se rostogolesc.

Cad încet în tihnă
Prin văzduhul mut
De la neodihnă
Fremătând durut.

Și pe sub picioare
Se aștern solemn
Din cântări de Soare
În șoptiri de lemn.

Orișice n-ar spune
Nu mai are-un rost
Ca o rugăciune 
Zisă pe de rost.

Ca o-ngenunchere
Neavântată-n vis
Fără vre-o plăcere –
„Fiindcă-așa e scris.”

Forme  ce-s supuse
Crezului  de port
Vin cu  cele spuse
În regatul mort.

Ca dintr-o corvoadă
Ce le geme-n stări
Fără nici o roadă 
Cad din adunări.

Vrânduse tezaur
Și aripi de glas
Frunzele de aur
Mor cu aur fals.

788
Iar din urmă-ntruna
Ca un somnifer
Predică minciuna
C-or zbura în cer.

789
 Toamnă umedă

Burează-n toamnă pe-ndelete
Că și văzduhul este trist
Și doar stelițe violete
Insistă crezul ametist.

Egreta lângă mal albește
Ca și un vers neașteptat,
Iar râul șopotește veșted
În văl de ploaie-nfășurat.

Domină-un spirit de mâhnire
Privind în jur nestingherit,
Nu se aude-o strălucire -
Numai egreta a albit.

Privesc spre dânsa fără zare
Neputincios  să-mi lămuresc
De unde-atâta întristare
S-adună-n pieptul omenesc.

Dalb de egretă n-am pe mine
Nici liliachiu original –
O umbră sunt fără lumine
Într-un pastel autumnal.

Iar apa curge-ncet la vale
Ca și un trai ce îl târâm,
Gândiri pe-un portativ de jale
Se prind ca frunze  de salcâm.

Refuză viața ca să crească
Hotărnicindu-se cu-”atât”,
În burnițeala ciobănească
E umezeală și urât.

Zboruri și doruri interzise
Își pierd scânteia de avânt,
Se ofilesc scârbite vise
Uitându-se înspre pământ.

Nici o ardoare  nu mă-ndeamnă,
Dar nici dureri  nu-mproașcă-amar...
Domnul  îmi spune blând:”E toamnă...
Nu fii mâhnit – e toamnă doar...”

790
 Toiagul

Toiagu-mi păşeşete-nainte cărări arătându-mi şi ape ,
Mă-nţelepţeşte întruna  sfetindu-mi orişice loc ,
La somn de m-aştern lângă  pieptu-mi mi-l aranjez mai aproape :
Amic şi o armă în noaptea fără lumină şi foc .

Aşa că vânjosul toiag mi-i lucrul mai scump şi mai drag !

O pasăre-n laţ mi s-a prins şi pieptu-i lipit de cărare ;
Milă-am avut , că-i măruntă şi n-am dat cu bâta în ea .
Am scos-o cu grijă din laţ şi-am dus-o atent de picioare
Din nemărginirea de-afară în casa îngustă a mea .

„Nu zgârie – mi zic – şi nu muşcă...” deci vajnic o-nchise-i în cuşcă .

Grăunţe îi presurai şi apă-i turnai în ulcele ,
„Pui – pui ...”- m-am rânjit înainte-i cu dinţii puţini ce-au rămas .
Dar ea tot zăcea ca captivă cu pieptul lipit de podele ,
Cu ochii închişi , nemişcată , fără putere şi glas .

„Ei , bine – am zis – va fi-o zi , când pasărea va flămânzi !”

Dar zile-au trecut şi tăcere , iar oala cu ea n-a fi plină ...
„Ei , bine – îi spun – du-te-acasă , poate ai fraţi şi surori .”
Am scos-o pe palme din casă şi-o aruncai în lumină ,
Iar ea a zvâcnit bucuroasă şi s-a înecat iute-n zori .

Toiagul meu drag şi umblat , mă iartă , mai nu te-am trădat .

Iar zile în nopţi tot au curs şi nopţi se topiră în zile ,
Când iată din somn cineva cu glas albăstriu m-a trezit...
Că îngeri îmi cânt ori că păsări , că flori cânt ori că copile ...
Eu bâta-mi luai şi afară ieşii şi grăbit şi uimit .

Dar  ... nimeni – doar glasuri de sus nu conteniseră-n curs .

Vre-un arbore să se aşeze în zadar păsăruicile cată !
Înfipse-i ciomagul meu deci mai cu putere-n pământ
Şi-o pasăre albă pe dânsul se aşeză chiar îndată ,
Ne-oprindu-se nici pe o clipă din îngerescul ei cânt .

Iar bâta mea , văd , se trezi şi prinse-n ochi a-nfrunzi !
 
Ramuri îi cresc iar pe ele păsări şi păsări s-aşează ,
Tot cânt la un loc , iar toiagul , mă uit , flori frumoase a dat ...

791
„O , Doamne ! – rostii –că sunt altul , că altu-aiureşte , visează ,
Ori , poate , că dorm încă-n noapte şi sforăi ca mâţa în pat ?!”

Vedenia însă nu cade : pe pom văd rumenindu-se roade !

„Să gust ?..” – am gustat : bucurie în inimă-a dat cu putere ,
Iar cântul mi-a curs ca o apă  ce sufletul meu mi-a împlut .
Se-ntoarse în piept prospeţimea şi râsetul larg , şi vedere ,
Singurătatea fugi - eu cânt când în glas, când tăcut !

Iar azi am văzut că-n copac  păsări cuibare îşi fac ! 

792
 Tragedie fericită

Atâta ură-o bântuia
Că ea, scriind, tocmai turba.
În foaie litere a-nfipt
Şi le-a tăiat, bătut, le-a fript.
Întreaga ură ce-o încinge,
Sugrumă foaia, muşcă, frige.

E tot. A spus ce-a vrut. E tot:
El pentru dânsa este mort –
Ea l-a iubit aşa de mult,
Iar el a amăgit-o „cult”.
Ce ticălos! Minţea ascuns,
Dar azi o limbă tot i-a spus!
De-acuma, Doamne, mai departe
Fă Tu să fie pe dreptate!
Adio, deci, plicu-i lipit
Şi i-l trimit cu un stupit.

Trecu o zi, trecură trei
Şi alte gânduri îi vin ei:
Dar dacă totuşi e minciună
Acea poveste de sub Lună? 
C-această săltăreaţă limbă
Cu bârfele cam des se-mbibă...
Dar ce e scris cu-atâta foc
Nu îl mai ştergi nici cu-un mijloc...

Veni şi ziua-n săptămână
Când soţu-i trebuia să vină.
A zdruncinat-o soneria –
Ea tremurândâ ca făclia,
Deschise uşa, fâstâcită,
Privindu-l deznădăjduită.
Mai n-o trecură şi sudori
Văzându-l cu-un buchet de flori.
El o cuprinse fericit.
Nădejde: „Plicul n-a primit!!!”
„Iubit-o-ţi mulţumesc nespus
Pentru scrisoare-ţi minunată
Care a fost aşa bogată,
Şi-aşa de multe ea mi-a spus!
C-am fost şi neatent şi rece,
Şi nu aşa, şi nu aşa...
Dară acum m-oi îndrepta
Iar supărarea ta va trece!”

793
„Eu... am aflat... – nimic nu-i drept...
Şi vipere mă muşc în piept...
Te-am ofensat, poţi să mă cerţi...
Nici n-am crezut, că-ai să mă ierţi!..”

„Ce spui, iubit-o, vinovat
Sunt numai eu. Tot ocupat...
Iar tu aşa de blând mi-ai zis!
Ce bine totuşi că mi-ai scris!..”

Ei, bine să-i lăsăm pe-o zi,
Căci ei n-or spune multe. 
                                            Şi
Îi vom vedea mai domoliţi.

„Isuse, am să-mi ies din minţi!
Oare gunoiul ce-am stupit
Să-l facă-aşa de fericit?
E imposibil! Eu nu cred,
Cum să-l întreb, că simt, mă pierd.”

„Iubite, spune, din scrisoare,
Ce te-a uimit mai mult, mai tare?!”

Zâmbi cu faţa lui domoală:
„Măcar că foaia era goală
În sufletu-mi şi în privire
Se revărsa aşa iubire!!!”

Am vrut să fac o tragedie,
Viaţa, însă, e prea vie.

794
 Trece stolul de cucoare...

Trece stolul de cocoare,
 Buciumul plecării varsă...
 Unii prind vis de zburare,
Alţii-n pumn din urmă cască.

Lebede cu pene creţe
Zboară-n strigătele multe...
Unii au dor şi tristeţe,
Alţii penele căzute.

Zburătoare, peste clipe,
Se duc albe cu veșmântul...
Unor le-a rămas aripe,
Altor le-a suflat doar vântul.

795
 Trei magi

Din Soarele nerăsărit
Veneau trei cititori de stele
Spre-o stea ce lor li s-a citit,
Chemaţi spre cer necontenit
Din toate cele.

Treceau pustiul cel arid
Fără de drumuri şi verdeaţă,
În suflete cu-un foc torid,
Cu pas când trainic, când placid
În dorul greu de viaţă.

Îi hohoteau pe drum ciurlani:
„Haideţi ca să ne dăm de-a dura,
Că peste clipe, peste ani
Să trecem searbezi şi golani
Cum vântu-şi duce ura.”

Iar cântecele de coioţi
Îi amăgeau spre cer să urce 
Cu agerimile de hoţi:
„Urlă mai tare...cât ce poţi...
Că cerul daruri ţi-a aduce!”

Sta sâsâitul cu venin
A şerpilor din pietre rare:
„Veniţi în traiul de sub spin,
Norocul îl vei prinde plin
Mascându-te în soare.”

Dar steaua îi chema mai dârz
De-a lăsa tot fără restanţă…
Cu pas de bou, cu joc de mânz,
Veniţi în lacrimi de cârmâz
Credinţă, Dragoste, Speranţă.

N-au prins palatul făptuit,
De fapt, nici nu aveau întrare,
Dar într-un grajd neorânduit
Cărările li s-au oprit
Din calea lor cea mare.

Un Prunc aici a fost născut,
Ce a dat viaţă, libertate.
Grajdul de nerecunoscut,

796
În ochii lor s-a prefăcut
Eliberat de moarte.

În templu viu s-a înnoit,
Ce-n zbor îşi înălţă fiinţa,
Condus de Prunc în infinit,
Cu cei trei magi din răsărit:
Nădejdea, Dragostea, Credinţa.

797
 Umbre noi pe umbre vechi...

***
Nici nu pun oamenii 
vin nou în burdufuri vechi…
Matei 9-17.

Umbre noi pe umbre vechi – nu se vede o schimbare;
Urme noi pe urme vechi – totul e-o asemănare;
Drumul nou pe drumul vechi – tot aceeaşi soartă are;
Crezul nou pe crezul vechi – repetare-i doar de stare.

Doară paşii lui Isus sunt mai noi ca niciodată,
Calea Lui din sus în sus îndărăt nicicând nu cată;
După Duhu-I  de ne-am dus în etern ne facem paşii...
Noul cler pe pândă-i pus – tot acei sunt ucigaşii.

798
 Un botez

În apa râului, zbătândă,
Din forfoteli chiţibuşare
Venea o lume din dobândă
Să-şi piardă traiu-n înecare.

Posibil, că întâia dată
Sunt  chibzuinţele epave:
De la o lume înecată
Cam ce folos oare avea-vei?

Prorocul cheamă înspre moarte
Şi lumea curge înainte
Pierzând credinţele de carte
Şi-nţelepciunile de minte.

O prea neaşteptată piaţă
Îşi încurcă aici esenţa –
Pe moarte se plăteşte viaţă,
Iar pe nefire existenţa.

Pierdut e sensul de foloase,
Când se afundă fiecare...
Ci ies fiinţe radioase
De parcă apa le dă aripi.

Fără valoare, fără nume,
Fără avut ori sărăcie:
Aici se îneca o lume
Şi răsărea Împărăţie!

799
 Unde este cărturarul?

1Corinteni 1:20

Se trec culorile încet
Din proaspete în vestejite,
Parcă s-anunţă un regret
În propoziţii amorţite.

De-odată înţelegi că nu
Se mai repetă-a doua oară
Şi Dragostea ce se pierdu
Ca şi trecuta primăvară.

Încerci grăbit să linişteşti
Fiorul fricii ce te-atinse –
Că tu mai eşti... da, tu mai eşti
Cu-nvăţăturile descrise.

Mulţimea vocilor conving
Că va mai fi Credinţa dată
Şi cu încetul te împing
Din îndoieli pe calea lată.

Gloatele unde-nveselesc
Suflete goale şi-nvăţate
Ce neobosite povestesc
Că Dumnezeu este departe.

Călăuzindu-se pe rând
Cărui şi cum îi dă prin vână
Că, Domnul, zic, nu are când,
Căci El mai trebuie să vină.

Chiui şi tu înviorat
Aprinderea-ţi să nu se stingă
Că Dumnezeu este plecat
Şi poţi să te conduci şi singur.

Ci anii pleacă rând pe rând
Ca şi a altor ca şi tine
Şi sufletu-ţi, îmbătrânind,
Pierdu şi pofta de lumine.

Entuziasmele-au apus –
Căci vreascul cât poate să ardă?
Pe tinerei i-asculţi supus

800
Ce nu pot locului să şadă.

Însă şi ei în faliment
S-or prăbuşi fără speranţă
Cărturăriei monument
Pe un mormânt fără de viaţă.

801
 Unghi de vedere

În atmosfera mohorâtă
Tu ai putea descoperi
O vreme searbădă, urâtă,
Ori o frumoasă toamnă gri.

De sus când gâște trâmbițează
Poți să oftezi, dar poți să speri
Ori c-un ”adio” fără rază,
Ori minunate revederi.

Umbre-s în jur, dar și lumine,
Iar zilele urmează nopți,
Dar principalul ce în tine
Agonisești, păstrezi și porți.

Prin adunata bogăție
Un văz privește împăcat
Cu bunătate azurie
Ori că în ură-nfășurat.

Un suflet ce-ar putea să facă
Cu-o omenire în amar –
S-o înjosească doar prin calcul,
S-o-nalțe fără de hotar.

Nu-i principalu-nconjurarea –
Poți să o vezi și-așa, și-așa,
Depinde cum îți este starea
Și sufletu-ți ce poate da.

Obijduiții plâng pe Cale,
Creștinu-n Viață-i fericit:
Unii-n Credință prind doar jale,
Alții aripi de infinit.

De lauzi doar dumnezeiescul
Cu-nțelepciunea fricii-n sân
În Dragoste-ți geme firescul
Și doar oftările-ți rămân.

Dacă Isus îți locuiește
Ca frate-n inimă și-n gând –
O lume-n jur blagoslovești tu
Chiar de te mușcă, dușmănind...

802
O toamnă sură te-nconjoară,
Lumina vieții a tăcut –
Poți să te-ndrepți în primăvară,
Dar poți să crezi totul pierdut.

803
 Urmărirea

Pe  urmă mă cată  răzbunător
Haiducul amurg  ce îmi poartă destinul –
Când duc de dârlog calul încetișor
Grăbit, el își bate ahaltechinul*.

În libertate trăiesc orice vis,
El, ca ogarul, din urmă-mi tot fuge...
Pe-o punte, iar tremur trecând peste-abis -
Haiducul cel negru m-ajunge... m-ajunge!

În arma lui stă încordat un patron
Setos ca să bată în viața-mi fierbinte,
Îmi țipă amintiri ca un vechi patefon:
„Întoarce-te să i te-nchini, înainte!”

O  punte trecui, sar în șea săltăreț
Și calul bălan mă avântă spre culme
Știind că din urmă un alt călăreț
Pe calul său murg,  mă dorește  din lume.

Presimt – mă va prinde în timp când mai slab 
Voi fi și striga-va detunătura...
Îndemn deci și eu armăsarul meu alb
Să pot să-mi ascund printre steiuri, figura.

Gonirea  n-a fi până  la nesfârșit –
Odată și-odată va râde finalul.
Năvalnic mă-avânt înspre culmi îndârjit,
Iar veacul își scapă ca lacrima, anul.

Suport hăituirea în orișice ceas
Ci nu pot trăirea s-o rup doar cu fugă,
El goana o ține când eu merg la pas
Și nu-l liniștește nici strigăt, nici rugă.

Se-ntunecă totuși – nu pot să mai merg –
El este aproape, atât de aproape,
Cărările, urmele nu mi le șterg
Și nu îl opresc nici prăpăstii, nici ape.

Aprind calm un rug și vreascuri adun
Să ardă mai bine, să ardă mai tare,
Un trunchi din păduri lângă rug lat îl pun
De parcă-obosit m-am întins la culcare.

804
Cu burca îl învelii grijuliu
Și arma-ncărcai liniștit, fără grabă,
În rug aruncai putregai fistichiu,
În noapte pășii prin tufari și prin iarbă.

Mi-alesei un loc de-l făcui ca un cuib
Aici aștepta-voi urmăritorul.
Galopu-i aud, dar el încă nu-i;
Nu știe: vânatu-i îi e vânătorul.

Dar iată-l! Pășește și el furișat 
Privind înspre rugul aprins cu-o rânjire
Neintuind că eu stau tupilat,
Iar el e demult aranjat în ochire.

Ce  bine îl știu... Așa-mi fuse de drag...
Și cum  îi purtam grijă odinioară...
Dar ce s-a schimbat căci  prin codrul cel vag
El trece-nrăit și șerpesc ca o fiară.

Milă n-aștept – ea nu poate fi-n noi –
Doar unul mai poate cărarea s-o poarte:
El, pe un cal, triumfând, înapoi,
Eu înspre culmi, înspre cer, mai departe.

El frâul  lăsă, arma a ridicat,
În burcă ținti savurând ca hiena...
Două-mpușcări au sărit peste hat,
Din doi, unul numai  căzu jos alene.

Zorii zvâcniră cu glas cocoșesc,
Văzul meu treaz, iar cărarea  își cată,
Un călăreț înspre pisc mă pornesc...
Un călăreț și cu doi cai deodată!!!

*ahaltechin - rasă de cai de călărie

805
 Veghere

Mă cheamă zorii zilei să stau spre dimineaţă;
Plăpândele  petale palpită-n răsărit,
Iar boabele de rouă mi se preling pe faţă...
Ce fericire-i, Doamne, să fii neadormit!

Un vânt te-adie proaspăt cu duh de primăvară
De-ţi freamătă-n iubire tot sufletul în jar...
Cum poţi să dormi! Şi nu ştiu pentru a câta oară
Mă scol pentru-a trimite inima-n zare iar.

Bălţata noapte prinde culori întortochiate,
Dar iată-o luminiţă... şi alta... nu te temi,
Căci ştii - un frate-acolo, cu palme ridicate,
Psalmează răsăritul ce vine cu paşi fermi.

Ai vrea o lume-ntreagă din case-ntunecate,
Lumini ca să aprindă... nu - tolăniţi în pat
Să doarmă în neştire... ci să vegheze-n noapte -
De-a prinde răsăritul odată ce e dat!

806
 Venirea minunii

Ne dor abătut aşteptările
Cu frici în speranţe înfipte...
Dar strigă cocorii: „Visările
Au dreptul de-a fi împlinite!”

În noi tresăriră-auzirile
Din fire, din duh şi din suflet
Că pot totuşi îndeplinirile
Să aibă victorii în lupte.

Că pot ele-a trece o linie
Ce-aşa de abrupt ne desparte
Toate-aspiraţiile inimii
De visele înfiripate.

Putând a lăsa necredinţele
În urmă să piară mioape
Şi de-a ridica năzuinţele
De viaţa-ţi modestă aproape.

Ca tu-n gânguritul uimirilor
Să nu poţi o slovă a spune
Din faptul îndeplinirilor
Aripe să-ţi dea o minune.

Cât ei nu-i zidiseră visele
O aură pentru splendoare,
Ea şterse toate prezisele
Mai simplă şi mai uimitoare.

807
 Versuri

Când ţi-a-ncolţit puterea
Săgeata urâciunii
Îţi oblojeşti durerea
Cu slova rugăciunii.

De veninos te spurcă
Un sărutat de iudă
Rostirea-n cer ce urcă,
Obrazul tău îţi udă.

Şi, parcă, te-mpresoară
Hain singurătatea -
Cuvintele coboară,
Să stingă răutatea.

Ţi le culegi pe-o foaie
Din rana încă vie...
Şi parcă vine-o ploaie
Să sune-n poezie.

808
 Vestitorii

Peste mare,
Pe sub cer
Vin cucoare
De la ger.

Peste spume,
Pe sub nori
Greu de lume
Pierd cocori.

Peste valuri,
Pe sub dor
Idealuri
De cocor.

Peste-amare,
Sub tării
Scriu cu aripi
Păsări vii.

Scriu cu viaţa,
Ce-au trăit –
Dimineaţa 
Le-a primit.

Peste noapte,
Pe sub zori
Pe-aripi nalte
Trec scrisori.

809
 Viaţa în Credinţă

Îndestulaţi unii cu pâine
Se cred mai trainici pe pământ
Nimic mai mult nu le rămâne
Decât să o pornească-n cânt.

Acum e bine:-n veselie
Cu pântecul plinuţ şi gras
Se simt cum înspre veşnicie
Merg gâfâind şi-oftând la pas.

Tot buchisind ceva-n Scriptură
Să pară altor învăţat
Cu rugăciuni spuse de gură
Oribil fruct din drumul lat...

Nu-i vorbă – trupu-a lui şi-o cere
De-a fi hrănit şi îmbrăcat,
Dar veritabila putere
Nu-n fire ni s-a-nsămânţat.

Ci-n duh ne inundă Cuvântul
Ca rădăcini să prindă-n el
Din suflet împingând pământul
Să dea întâiul firicel.

Să crească-apoi lăstari de Viaţă
În suflet sincer de-a-nflori
Nesufocate de-o paiaţă
Ce vrea pe scene-a ţupăi.

Viţe vor creşte minunate
Roade şi flori ce-or da mereu
În traiul tău de simplu frate
Îndepărtat de orice rău.

Iar Dumnezeu le va culege
Turnând cu ploile senin
Că n-ai să poţi a înţelege
Blagosloviri cum vin şi vin.

Minunea va urma minune
Şi-ţi vei simţi aripi cum cresc
Când prefăcut în rugăciune
Vei vieţui în plai ceresc.

810
Dar totuşi trupul ce va face
Cât sufletul s-a-naripa,
Cum să se poarte, să se-mbrace
Şi ce va bea şi va mânca?

De sufletul ţi-i în Lumină
Cu ramuri-aripele vii
S-a-nfiripa şi-a ta ţărână
Spre răsărituri azurii.

Nu-o mască cu surâsuri false
Şi gudurândă înspre şef,
Dar cu năravuri ticăloase
Din poftele de diotref,

Ci-a lumina întreaga fire
Un om modest şi omenos,
La duh şi suflet oglindire
De unde-a cuvânta Cristos.

811
 Viața Învierii

Planeta-aleargă ca să prindă zorii
Ca-n ei pentru o clipă să orbească
Și s-au țesut istorii pe istorii
Despre activitatea omenească.

S-ascund prin codri zmeii, inorogii,
Iar zânele dansează prin poiene,
Cunoaștem traiul ca arheologii
Ori cu valoarea mărfii din dughene.

Chiar zâmbete ne cântărim pragmatici
Și dragostea am pus-o pe tarabă,
Ce ne-au transmis  strămoșii noștri antici
Noi înmânăm copiilor podoabă.

Acoperim cu țarina schelete
Ca, deshumate, să se-ngroape-n pagini,
Ne curge viața noastră pe-ndelete
Cu amintiri și-omiteri de imagini.

Ne-am dezgropat din ani trecuți vreun vodă
Un domn de azi uitare să rămână...
Pe cel de ieri azi ni l-am pus în modă,
Pe actual îl ungem  cu țărână.

Așa și ne-am simți ca trași pe roată,
Așa și nu ne-om ști ca trași pe sfoară
Cuprinși într-o istorie înceată
Când noi nu vrem să fim uitați afară.

S-ar fi tot învârtit prin pergamente
O scurgere-n istorii și isterii,
Dar în tocata vreme de momente
Ne-a fost născută Viața Învierii.

Isus a-nfrânt istoria umană
Lăsând-o să Îi huiduie mormântul
Că-n lumea noastră pur contemporană
Neîngropat prin cărți este Cuvântul.

Și câți n-ar vrea cu buchii să Îl prindă,
Câți n-ar dori-n coperte să-L îngroape, 
Ci, iată, încă-o inimă s-aprinde
Și-un înviat se scutură din ape.

812
În moarte morții-agită răstignirea
Cu studii, cu religii, necredințe...
Isuse, mort, eu Ți-am aflat Iubirea
Ce mi-a sfărmat cătușele ființei.

M-ai înălțat din humă și nimică,
Să mă ridic din Naștere și Paște
Că, Doamne, uneori, îmi este frică
Povestea-mi că sfârșitul nu-și cunoaște.

Nu litererele pot să mă învețe
Credința cum se crește și se doare
Ci numai Duhul necuprins al Vieții
Îmi crește veșnicia viitoare.

Să îndrăznesc Cuvântul în cuvinte
A-L povesti pășindu-mă de lege...
Nu-mi poate încăpea aceasta-n minte
Doar inima-mi pe toate le-nțelege.

813
 Victorioasa Lumină

O peșteră-nflorită în lumină,
Un cer iluminat de aurore,
Dar și o noapte-n pândă și străină
Foindu-se cu fiare carnivore.

Magi înțelepți din părți orientale,
Baci de pe loc în straiele de blană,
Dar și religii strict tradiționale
Cu avântări de ziduri și de hrană.

Cântări de îngeri nemaiauzite
Și oameni într-o blândă închinare,
Însă și minți fricoase și citite
Ce vor a fi atotstăpânitoare.

Din Cer Credința-n inimi ce-i născută
Crescându-și viața spre sinceritate
Și-o umbră de ecou perfidă, mută
Încolăcind oricare libertate.

Un dualism ce-ar vrea să se propage
Ca orice pas să-l facem doar în frică,
Ci Viața în Lumină te atrage,
Iar ritul te sugrumă în nimică.

O luminiță mică și gingașă
E-n stare-n întuneric să reziste,
Iar bezna fie chiar și uriașă
Nu poate în lumină să existe.

Cât n-ar vrea fanatismu-n ezoteric
Să stranguleze Viața ca-n omături:
Lumina luminează-n întuneric,
Obscuritatea doar umbrește-alături!!!

814
 Viitor

Mă-nalț din orizontul vieții
Spre altă zare mult mai largă
Înspre amploarea dimineții
Din noaptea lesnicios de dragă.

Momit de râvnele nădejdii,
Sătul de fixități de luturi
Mă-ndrept spre alte, noi primejdii,
Din pacea mea din așternuturi.

Mă strigă-o ziuă viitoare
Și nu pot să-mi astup auzul
Cât nu mă tem de-o deformare
Ce mi-o va face călăuzul.

Nu sunt bolnav, dar fug de boală,
Crezând, nu cred că-s după-o pleoapă
Și simt cum palme-o plămădeală
Mă dibuiesc ca s-o înceapă.

Să îmi distrugă caracterul,
Să-mi sfarme personalitatea
De-ncerc să sper că adevărul
Doar îmi va crește libertatea.

Ci frica-mi amorțește fibre
Și cat spre racle de religii
Din tremurul de echilibre
În siguranța de vestigii.

Mă-nțepenesc de vârful humei
Cu toată groaza de prefaceri,
Dar Viața țipă-n glasul mumei
Prinsă-n durerile de faceri.

815
 Vis

Pe copacu-ncărcat tot în muguri
Aş visa să răsară frumos
Nu puzderii de roade şi struguri,
Nici frunzişul  şoptind  mătăsos,

Ci-aş dori ca din orişice colte,
Nesfârşite-n Credinţă de vii
Spre-nălţarea senină a boltei,
Să se-avânte aripi azurii.

Necătându-şi un ritm cu o rimă
Ori  vre-un glas orator-vorbăreţ,
Să recite poezia sublimă
Pentru zborul lor fără de preţ.

Orice slovă le-a fi-n mulţumire
Că n-au strâns doar rugină în nopţi,
Ci-n cuvinte trăite-n Iubire
Se  ridică  din starea  de morţi.

Traiul lor doar cu zbor să declame,
Iară viaţa să  vadă pătruns
Cum le cresc grijuliile  palme
Şi  le-nalţă  de sus  în mai sus.

816
 Zbor prin noapte

Tot nu e mal şi iar nu-i mal -
Doar marea cu obrazul vânăt
Şi ochiul hâtru de pumnal
Îţi suge sufletul din vână.

E noapte iar şi iar nu-s zori
Doar marea stelele absoarbe;
Tot  taie cârdul de cocori
Drum spre-orizonturile oarbe.

Îs stele sus şi stele-n jur,
Şi jos lucesc aceleaşi stele,
Iar păsările zboară dur
Orientâdu-se prin ele.

Bat, bat aripele mereu
Lăsând în urmă drumuri arse;
În noaptea mării e-aşa greu
Să recunoşti stelele false!

Iar marea stă la pândă jos,
C-or socoti-o, poate, cerul,
Să le cuprindă fioros,
Să le înghită Adevărul.

Păsări atrase-aşa uşor
De stele-n mare reflectate,
Pierdură lupta lor din zbor,
Rămân în mare înecate.

Altele zboară fremătând
De tot mai sus, mai sus se-nalţă,
O mare-n jos îndepărtând
La istovire, dar în viaţă.

S-or ridica necontenit,
Ca, însfârşit, fără de grele,
Ori vor întra în răsărit,
Ori vor ajunge până-n stele! 

817
 Zi frumoasă de sfârșit

Pământul în lumină-i potopit –
Copacii desfrunziți nu-i stau în poară
Îmi pare înconjurul fericit
Și că e început de primăvară.

N-ajung numai brândușe, ghiocei,
Nu sunt pe-obraji și piepturi mărțișoare
Și Dochia fără cojocul ei
În acest timp nu a avut intrare.

E totuși un sfârșit de toamnă-acum
Și-aripi să se întoarcă nu se cheamă
Doar frunzele de lemn trosnesc pe drum,
Iară pe crengi bat frunze de aramă.

Atâta Soare mult ne-a inundat –
Ce-ar trebui să cate-aici tristețea?
Dar fiecare parcă a lăsat
În urmă să-i rămână tinerețea.

Aș vrea ca să mă bucur, dar nu pot
Știu că degrabă ploi vor fi și gheață
Și-urâtul îmi va da în coastă-un cot
Să nu am bucurie pentru viață.

Privind potopu-acesta de lumini
Ce strălucește-n valuri peste glie
Parcă aud o gloată de păgâni
Gătindu-i răstignirea, cât n-o știe.

Îmi pare rău că el e-așa frumos
Cu conștiința-atât de nepătată,
Călăii însă țipă  fioros
Sentința să îi fie înălțată.

Oftez căci nu mai am ceva să spun
De-un viitor de nopți și de odăjdii!
Doar că din beznă-o noapte de Crăciun
Înalță primăverile Nădejdii!

818
 Zori de zori

Stele prind din nou să ningă
Lovind clipele şi-n geamuri,
Prin copaci se zbat flamingo
Lăsând penele pe ramuri.

Cad ninsoare mărţişoare
De pe inimi aruncate
Ca arginţii sunătoare,
Iar ca laţuri – disperate.

Cine-ar da să le mângâie?..
Cine poate-a le-nţelege?..
Doar mirozne de tămâie
Trec grădina după lege.

Care-ar da să le susţină?..
Care-ar vrea să le răspundă?..
Noaptea-nfulecă lumină
Şi-n desagă o înfundă.

Tot tributul de suspine
Cere bezna cu sfârşitul –
Înfloriră roşu spinii,
Încolţi alb răsăritul.

Cânt cucoşii-a doua oară
Parcă-ar vrea ceva să cheme -
Poate-un zvon de primăvară,
Poate clopotul ce geme.

Prevestita dimineaţă
Roua cristalină-nvie,
Toţi flamingo-n cer se-nalţă
Din lumea trandafirie.

819
 Zorii Învierii

E beznă-adâncă peste munţi şi case,
Dar nu-i în ea blândeţe şi nici pace;
Înveninat de vise fioroase
Caiafa pe-altă parte se întoarce.

Scriptura lângă el se tăvăleşte,
Iar haina lui la piept e ruptă-n două,
Ce îl aşteaptă ori ce îl pândeşte
În dimineaţa care vine nouă?

Grădina-ncremenită-i ca în moarte,
Oraşu-i înmuiat, fără putere,
În orice loc şi în oricare parte
Tăcere e, tăcere... şi... tăcere.

Chiar stelelor sclipirea nu le bate -
Îţi pare că lumina lor e stinsă,
Pustie ca credinţa dintr-o carte
Se-ntinse  lumea-n somn molatec prinsă.

Pe străzi câini vagabonzi, vânt de tămâie
Mai cercetează-unghere după pradă
Şi noaptea se doreşte să rămâie,
Şi noaptea se porneşte ca să cadă.

Cucoşii cânt strident a doua oară,
Copacii au şoptit ceva din creştet,
Se auzi un glas de Primăvară
Cu prospeţimea lumea  ce trezeşte.

Zorii au rupt odăjdiile Nopţii
Şi-au trâmbiţat venirea strictă-a Vieţii,
Iar piatra pusă ca ştampila morţii
Zvârlită fu din faţa Dimineţii.

Lumina-împlu cocioaba şi palatul,
 A inundat prostia şi ştiinţa...
Apune Noaptea Legii cu Sabatul
Şi răsări Viaţa cu Credinţa!

820
Întoarcerea fiului rătăcitor

821
 Actori şi spectatori

El a ieşit pe scenă, iar noi şedeam în sală;
Lumina îl inundă, iar noi suntem feriţi;
El este ca pe-o sârmă – noi stăm în moleşală
Şi n-are importanţă ce pleoscăie prin minţi.

El stă în încordare şi orişice mişcare
E bine antrenată de mii şi mii de ori,
Să poată înc-odată să-ncânte în cântare,
Ca mulţumiţi să fie alţi, noi ascultători.

Iar noi, perfid, din umbră ca vipere pitite,
Îi dibuim eroarea pe care-ar săvârşi;
Să râdem, plini de sine, fiinţe mulţumite,
Când el, neputinciosul, pe jos s-a tăvăli.

E-aşa uşor în umbră; e-aşa greu în lumină,
Nu ierţi din întuneric şi eşti superior...
Dar iată înc-un astru se bălăceşte-n tină,
Iar şuieră norodul spre-acest plăcut decor.

Un alt artist ne iese mai hâtru, mai tenace;
Ne caută cu ochii de parcă-am fi vânat;
Şi rolul său  încearcă în noi să îl încarce,
Dar... iată-i crapă haina şi râdem asudat.

El a căzut şi sala nu mai cunoaşte jale: 
Ea şuieră, ea ţipă nefericitu-actor...
E principal că omul ce e tronat pe moale,
Se simte mai cu minte şi e superior.

Dar a venit deodată nu un actor – un Rege.
A spus doar :”Vino-ncoace!”; mai mult nici un cuvânt.
Dar sala se preface că nu Îl înţelege
Şi grabnic se îngroapă-n tăcere de mormânt.

Ci El privea la mine! M-am zgribulit în frică...
El mă chema pe mine!.. dar eu nu sunt artist...
Dar ochii Lui din noapte şi umbră mă despică
Şi m-am văzut penibil, însingurat şi trist.

Am răsărit pe scenă şi râde tot ocolul.
Ilar sunt în lumină cu-orice mişcare-a mea...
Iertaţi-mă, în viaţă nu-mi învăţasem rolul –
Doară ştiam a râde de-nconjurarea mea!

822
Iertaţi-mă c-am curs eu în glumă răutăcioasă,
Acum nu mi-e a râde căci mă vedeţi cum râd;
De  mi-aţi vedea dantura că-i toată găunoasă
Şi-obrazul meu la râset îmi este foarte hâd.

Dar n-aşteptaţi că roluri eu voi juca în faţă;
Eu voi trăi... şi poate, e straşnic a trăi,
Când toţi privesc ca lupii la-ntreaga ta viaţă,
Sperând cu bucurie că te vei nenoroci.

Dar Isus îmi surâde: „N-ai frică şi trăieşte!”
Dar Isus porunceşte: ”Aşa şi doar aşa!”
Şi eu trăiesc în centrul de sală ce rângeşte,
Dar nu m-ascund ca dânsa – n-am ce mă ruşina!

823
 Caravana

Caravana-ncet mergea,
Prin pustiu se târâia,
Apă-n drum îndeajuns n-am avut.
Dromaderu-mi slăbănog
A icnit și, sub dârlog,
A oftat adânc și greu și-a căzut.

Suduind, l-am desșăuat:
Înc-un hoit în drum lăsat!
 Nici hoitari pe cerul lins nu se văd...
”Veți pieri toți! -  spune-un gând, -
Unul, altul, toți pe rând;
Fără apă în deșert e prăpăd.”

Eu mă tem ca să-l ascult
Și cu șeful mă consult -
Ce vom face, unde mergem, în ce fel?
El mi-a spus, că, decât stând, 
Mai bine să mori mergând -
E mai omenește-așa: Mori cu țel.

 Iar scrâșnesc pași pe nisip
Şi a mai căzut un tip,
Apoi altul, încă unul – nu ne-oprim!
Ci peste nisipu-ncins
Noi pășim cu pas deprins -
Semimorți și semivii mărșăluim.

Nu știu de o zi am mers
Ori că ani sub paşi am șters:
Dar, precis, că pasul meu îl aud.
Căci picioarele-mi pășesc
Singure... eu nu gândesc -
Mă conduce-n drum pustiul ista crud.

 Zău, că aș dori acum
Chiar și urlet de samum
Că tot una, că tot una vom zdohni.
Căci  în ritmul ist tihnit
Ne târâm cum ne-am târât
Și se pare c-așa veșnic ne-om târî.

Auzii un glas deodat':
”Dacă ești tu însetat
Vin' la mine, setea ți-oi potoli!”

824
”Vreun miraj!” în sine zic,
Dar și-atât decât nimic
Și strigai l-alți: ”Parcă apă auzii!”

Ceilalți și-au văzut de drum
Lor le-era tot una-acum
Că-s țicnit—de unde aici o cișmea?
De-am dorința de-a coti... 
Toți tot una vor muri!
Eu de vreau să mor aici – treaba mea. 

Pașii perpendicular
De pe drumul în zadar
Și doar câțiva, câțiva pași târșâii,
Când dădui peste-un izvor
Viu, senin, răcoritor,
Și în El ca un copac mă prăvălii.

Iarăși viața mi-nverzi,
 Mintea iar mi se trezi
Şi putere  iar aflai în picior.
De văzui un drum ca-n vis
Care duce-n Paradis
Mai frumos ca orice gând din orice dor.

Îmi strigai amicii mei
”Hei! Opriți-vă, flăcăi!
Uite-aicea un izvor minunat!
Voi pășiți pe-al morții drum...
Întorceți deci tot acum
Spre izvorul care-n viață m-a-nviat.”

Nimeni nu ma auzit
Pleacă ei necontenit
Mai departe, mai departe spre-orizont...
Vrui din urmă să-i ajung
Să-i apuc de orbul jug
Și să-i zmulg din drumul rău, pustiu  și tont.

”Într-acolo nu porni! -
Apa Vie îmi vorbi—
Drumul cela este moarte, moarte-n veci:
Singur doar dacă dorești
De pe el ca să cotești -
Vei avea salvare din pașii seci.”

Apa Vieții am rugat 

825
Să-i mai cheme încodat'
Poate că nu sunt surzi și vor sta...
Dar schelet după schelet,
Spre amurgul violet,
Caravana-nnebunită se-ndrepta!

826
 Casă surdă

Casă surdă-mi ridicasem, casă oarbă mi-am durat,
Lăfăiam în ea hoţeşte şi strident ca un orbete, 
Iar covoare şi tablouri pe pereţi am aninat 
Şi statui, dulapuri, paturi grămădeam lângă perete.

Îmi cântam sub nas cântarea cât îs eu de mulţumit
Tot gonind, bătând din palme, singuratecele molii,
Tot aşa, ziuă cu ziuă, fericit, nefericit,
Mângâind ieftine poze cu-orhidee şi magnolii.

Mai ieşeam prin subterană când afara da-n amurg
Închizând din urmă uşa cu lăcate şi cu fiere 
Şi-ntâlnind pe alţi prin iarbă povestiri din mine curg –
Casa mea ce-i minunată... plină-n lapte şi în miere.

Prea puţini credeau în basme, mai puţini mă ascultau,
De băteam din gură singur ca o biată caragaţă,
Deci văzând că ei la mine nici cu ochii nu trăgeau 
Mă-mbufnam mai mult în casă şi cu moarte, şi cu viaţă.

Într-o zi bătu în casa-mi o Lumină hotărât.
M-am uimit că-I trebuisem şi mă ia încă în seamă,
Dar nevrând cumva s-o sperii cu urâtu-mi din urât, 
Încerca-i să scot din casă o fărâmă şi o scamă.

M-a privit, însă, Lumina, strict şi fără milă-n glas...
Am luat atunci barosul de-am lovit în casa-mi oarbă...
Se opreşte în durere al meu păs şi al meu pas,
Dar eu bat să-mi fac fereastră mai degrabă... mai degrabă!

Iată-am rupt din trupu-mi pietre, o fereastră pun erou,
Îmi spăl geamuri şi deschisă e fereastra primitoare,
Mai alerg prin odăiţă, strâng vreun dor, vreun bibelou,
De-l arunc cu sfiiciune în cămări de-ajutorare.

Intră, intră, Lumină,
În zidirea mea de tină!
Înviază-mă,
Luminează-mă
Şi, în casa mea, fii de azi stăpână!

Da-a! Odaia asta mică fu murdară rău şi greu,
Dar cinstit am scos tot colbul ca Lumina să nu-nţepe.
Apoi întrebai sfielnic: ”Ce să fac acuma eu?”
Şi Lumina-mi spuse: ”Uşă şi ferestre alte-ncepe!”

827
Cum mă dor pereţii trainici! Mâinile cum mă mai dor!
Însă bat fără-ncetare ca să-mi fac ferestre multe 
Şi cu orişice fereastră bogăţiile-mi tot mor,
Iar alţi oameni râd de mine nevăzând ce să asculte.

Intră, intră, Lumină,
În cetatea mea de tină.
Fii comoară, fii stăpână.
Înverzeşte-mă
Şi trezeşte-mă!

Tot - afară! tot - afară! – nu-i deviză ori placat,
E credinţa mea din peptu-mi - pe Lumină să n-o doară!
Spăl şi curăţ fără milă cu gunoiul ne-mpăcat,
Iată ce-am avut în casă: tot - afară! tot - afară!

Mobilă, tablouri, fleacuri le arunc şi le zătresc
Şi grămada-mi de gunoaie îmi tot creşte şi-mi tot creşte,
Moliile-nebunite-n ascunzişuri se pitesc,
Ilustraţii motolite prin gunoişte se-mprăştiu.

Lumină, Lumină,
În casa-mi de tină, 
Mă-nvaţă, m-alină,
Din mine descreşte,
Om nou înverzeşte,
Spre cer îl înalţă,
Lumină şi viaţă
Îi toarnă în tină!

Azi veniţi la mine-n casă – uşa e deschisă larg.
Nu vă temeţi - nu vă chinui cu poveşti de acuarele,
Ci Lumina vă aşteaptă să vă dea viaţă cu drag,
Precum Viaţa mi-a dat mie alungând morţile mele.

828
 Cerbul cu picioare argintate

Ce frumoase sunt pe munţi picioarele celui care aduce veşti bune.
                                                                              (Isaia 52.7)
    Acolo,
            în ţara de basm, locuia
Un cerb cu picioare de-argint.
                                                        Şi de aur
Copite-i erau.
                             Coroana lui grea
Era nestemată 
                           şi-un mare tezaur.

El codri trecea
                         buciumând năduşit,
Dorind 
              să aducă la orice-auzire
O veste albastră
                       de trai fericit,
Un cântec de-azur
                          despre-o mare iubire.

Dar cerbi-l priveau
                                     fără dor şi chezâş,
Căci, de, el avea
                               haina mult mai bogată,
Iar ciute-l ocheau
                                   pofticios pe furiş,
Dar nu l-a iubit
                           măcar  una vre-odată. 

Gotcani şi elani, şi mistreţi,
                                                  şi bursuci
Îl ocoleau 
              cu priviri  neîndrăzneţe,
Iar anii 
          nu-i socoteau surii cuci
Şi vulpile nu-i răspundeau 
                                           la bineţe.

„E mândru, - spuneau  – 
                                           arogant şi trufaş...
Mă rog  - 
                 i-s picioarele lui argintate!
Învăţătura lui
                        e de la oraş

829
Şi cred că e hâtru 
                               şi e-n răutate.”

 Deci astfel o veste aşa 
                                          s-a scornit:
Că ochiul i-e rău
                           şi priveşte mai altfel -
Că dacă 
             în ochi-ţi 
                                cu ochi te-a privit,
Tu nu mai ai mult 
                              şi cădea-vei în moarte.

Veneau vânători 
                              după cerbul frumos
Avizi, pofticioşi 
                                 de la capătul lumii,
Dar toţi se-ntorceau înapoi 
                                                mânios,
Făcându-se ţintă 
                               la bancuri şi glume.

Şi ei, nenorocul
                             prosteşte-apărând,
Storceau vre-o minciună
                                         întinsă de gâţă,
La urmă şopteau 
                              ochii mari rotungind:
„Să ştiţi , 
                  că e cerbul 
                                    întors de la ţâţă!”

Aşa cerbul singur 
                            de toţi a rămas,
Pe nimeni nu-l doare 
                                 ce are în zbucium,
Doar frunze căzute 
                                  mai prind a lui pas,
Copacii speriaţi 
                               îi aud a lui bucium.

Mai şi mai puţin 
                             despre el s-auzi...
Pieri şi credinţa
                                 că el cum că este.
Şi cerbul  - picior de argint - 
                                              nimeri

830
Cu coarne, 
                 copite, 
                                cu totu-n poveste.

    
  *       *       *

Eu vreau să vă spun 
                                 c-am crezut de Cuvânt.
Izvorul găsii 
                          de-unde cerbul s-adapă
Căci  el mai trăieşte 
                              frumos pe pământ,
Şi glasul pe frunze
                                    buciume-i scapă.

De asta vă strig 
                           vestea marii iubiri
Ca s-o primiţi, 
                         fără frică,
                                             pe toată…
Şi ce 
       dacă lacrimi
                                   îmi cad din priviri?..
Şi ce 
        de mi-i glezna
                                    de-acum 
                                                        argintată?!

831
 Crucificare

Mă cercetează-obscur un ins ciudat
Cu zeflemea rânjind de pe oglindă,
Dar văd că  e puțin cam șifonat
Și-ar vrea în vre-o capcană să mă prindă.

”Așa , așa ...- mi-a spus ironic el,
Ești credincios pe câte mi se pare;
Ai devenit așa de cumințel,
Trecutul tot îl de-te-i în uitare.

Da! Ha-ha-ha! Și sfânt, bre, te-ai făcut!
Privește-l, dragă,-i blând ca și miorul!
S-a-nfumurat: nu vede că-n trecut
Era un rău de te lua fiorul.

Nu-o  fă pe prostul... fii un om cinstit 
Cum de-altfel şi ai fost atâta vreme,
Până, domnia ta, s-a cam țicnit
Și la un mit te târâi ca un vierme .”

Eu l-am privit cu jale . Fostul eu
Se sclifosea din anul ce trecuse
Și am oftat : Da, mare derbedeu
Domnul Isus cu mila-i prefăcuse.

Dar tare-am spus :”Te du în amintiri.
Acolo-i locul tău ca cicatrice!
Acolo poți să râzi, să te admiri ...
Dar locul tău nu poate fi aice .

Te du în moarte, pleacă-n slove reci
Și lasă-mă ca să pășesc în pace,
Întoană-te cu laudele seci,
Slăvindu-te perfid sub carapace .”

Dar mi-a urlat imaginea cu rău :
”A-a! Vrei să scapi, să uiți de-acum de mine?
Dar tu ești eu  și eu sunt chipul tău
Și nu te-i pituli nicicând de sine !

Vrei să mă-ngropi, dar eu n-o să mă dau,
Ci o să-ți vin și-n zori, și-n zi, și-n noapte,
Ca să îți spun ce cred așa, pe șleau
De  te voi fugări până la moarte.

832
Priviți-l  cât de bun mi s-a fătat ,
De parcă ieri nu-n ură și beție 
La câți din viață zile le-a stricat
Și mi-a distrus perfid viața și mie .

Acum ești sfânt? Scuip pe sfințenia ta!
Ești un călău șerpesc la o durere 
Căci vrei să mă ucizi fără-a-ți păsa,
Că-atâţea ani la rând ți-am dat putere!”

”Pleacă , te rog , - i-am zis, -Te rog, te du
Și lasă-mă se te-amintesc cu bune,
Eliberează-mă cu bine  că de nu
Moartea completă ție o să-ți sune !”

”Să nu ucizi! - strigă el cu venin -
Păcate faci, preasfântu-le călugăr,
Că parcă ești de-alaltăieri creștin
Și te pleoștești si deseori și-n rugă!”

Atunci, cam trist la chip, dar hotărât
I-am zis: ”Am vrut să fii în amintire...
Dator sunt să-ți evapor lungul rât,
Să nu mai am de tine nici o știre.

Să nu ucizi! ești drept, dar eu ucid
Murdarul meu, urâtu-mi cu zătrire!
Între noi doi voi pune-al morții zid,
Cu  ochii nu-oi mai da în amintire.

Eu nu te voi jeli, nicicând, nicicum,
Căci viața mea mi-ai stors-o cu prostie.
Dispari din viața mea  ca și un fum
Împrăștiat de-albastra vijelie .

Adio , deci , și mori !”  Și am lovit
Imaginea cu ură și cu jale.
Oglinda jalnic jos a zângănit
Cu zeci din țăndărelele fatale .

Cu mătura am strâns dărmatul chin
Turnându-l tot  în urna de gunoaie .
Și m-am întors la Domnul pe deplin ,
Să nu-mi mai murdăresc gândul cu zoaie.

833
 De pe Golgota

De pe Golgota oameni-au luat care şi ce:
Crucea au smuls-o şi-au dus-o-mpărţind-o surcele, surcele,
Ciocanul şi cuiele, de asemenea, au fost împărţite de ei, 
Buretele şi cu oţetul au fost târguite de la călăi,
Chiar şi suliţa au dosit-o cumva printre ele.

Picăturile de sânge ce pe pământ din răni au picat
Cu tot cu pământul din munte fură smulse şi duse,
Pământul pe care-a călcat El şi cel de sub cel pe care-a călcat
Fu-n pungi turnat şi vândut ca suvenire pe-ascunse.

Uite şi eu apărui pe aici mirosindu-le pe toate  ca un stăpân
Să-nhăţ şi eu ceva  ce n-au văzut predecesorii,
Dar muntele luceşte ca obrazul bărbierit a unui spân...
Ce să i-au – aerul, Soarele, cerul ori norii?..

„Doamne,-am spus – aşa îmi este destinul nenorocos -
Uite şi-aici am ajuns  când totul luară
Şi n-am găsit nimic  ca să fie mai valoros
Decât o sticlă de vin, dar ce spun, chiar decât o ţigară.”

„Da-a, ai venit cam târziu – a spus Dumnezeu cu regret –
Moartea Mea toată-au luat-o şi prin biserici au împărţit-o...
Ce pot să-ţi dau?... dacă ai venit prea încet...
Eu te iubesc şi pe tine cu soarta ta oropsită...

Poţi să-mi dai soarta ta de care te jelui aşa,
Tot nenorocul tău, toate belelele tale,
Să-ţi dau... Viaţa Mea... care-ţi va fi, poate , încă mai grea...”
„Bine – am spus – nu-s precupeţ... măcar ceva dă-mi în Cale...”

Veşnicul păgubaş  Viaţa aceasta-am luat,
Veşnic nenorocosul lăsa-i nenorocu-n Golgota...
Nu mă mai miră deloc dacă în mine au dat
Cu bâta, cu fraza, cu ura ori cu ciubota.

Doar îmi răspund frecându-mi îndureratul meu loc
Şi paşii purtându-mi fără alean mai departe:
„Nu, eu în viaţă demult nu mai am nici hotar, nici soroc...
Am Viaţa  ce trece prin moarte şi peste moarte!..
Am Viaţa  care aruncă în urmă oricare noroc!!!”

834
 Doi feciori

„Tu ai venit din lume  un jalnic păcătos
Fără agoniseală  şi fără de avere...
Te-ai reîntors la Tata nemernic şi pucios
 Fără de sănătate şi fără de putere.

Distrându-ţi anii veseli te-ai reîntors acum,
Să nu zdohneşti cerşindu-ţi o viaţă de mâncare,
Mormântu-ţi să nu cadă la margine de drum...
Te-ai târâit la Tata  ştiind că milă are.

Acum  deplângi viaţa...  dar unde-i viaţa ta?
Ai curvărit-o toată  prin bâlci şi restaurante!
Eu am trăit cu grija  despre sfinţenia mea -
De n-am privit odată spre aventuri picante.

Ci m-am trudit avere  în ceruri să-mi măresc.
M-am stăruit ca-n râset să nu încalc Scriptura -
Părintele  mă ştie căci pentru El trăiesc
Şi-L laud zi şi noapte cu truda şi cu gura.”

„Eh, frate, frate mare,  tu eşti mai înţelept
Căci n-ai cătat prin lume şi râs şi veselie...
Dar dacă-ai şti ce este pustietatea-n piept
Şi ai simţi durerea-n stupit de mişelie!..

De ai afla ce-i plânset şi geamătul  orfan,
Ce-i greaţa de putoarea din rânjetul de scroafe,
De-ai prinde cum respiră amarul  cu alean...
N-ai să mai crezi serbarea cu roşul de garoafe.

Cum e să ai necazul de-a fi veşnic stingher,
De ai cunoaşte ura ce clocoteşte-n sânge,
Dacă-ai vedea tu viaţa vârâtă-ntr-un ungher
Când faţa ta îţi râde,  iar inima îţi plânge;

Te-ar bate disperarea  în boli şi în beţii.
De ai percepe groaza de moartea ce-a fi mâine,

835
Când te-a atinge scârba de-artişti şi invidii,
Cum scheunatul e din vagabondaj de câine...

Tu n-ai mai zice-o vorbă - doar te-ai cutremura,
Vei mulţumi că cerul ţi-a dat o viaţă plină,
De moartea-mi obosită te vei înspăimânta,
Te-ai bucura cu mine că am fugit din tină.

Eu nu-ţi doresc averea... nimic nu jinduiesc
Nici slavă, nici cunună, nici rai şi nici splendoare,
Căci, frate, eu la Tata venii  nu să trăiesc...
Ci am căzut ca zdreanţa murind la-a Lui picioare. 

836
 Două singurătăţi

Placate țipau: 
                     Salvați statul! 
                                             Salvați Țara!
De pe stâlpi și pereți
                                    și chiar de pe spatele de oameni...
Dar eu, 
             singurel, 
                          îmi târam, îmi căram povara
Atât de
              singurel  muream, 
                                         mă stingeam...  
                                                                  Doamne!!!

Ziare răgușeau, șuvoi: 
                                Salvați roada! 
                                                        Să salvăm roada!
Să salvăm graminee ,
                                    legume, 
                                               mașini și poame!!!
Iar eu,
          atât de singur, 
                                uitat de toți ,
                                                 îmi plângeam corvoada.
Atât de singur, 
                          uitat de toți, 
                                           mă gâtuiam... 
                                                                Doamne!!!

Preoți, păstori vociferă:
                                  Salvați biserica! 
                                                        Salvați credința!
Și te momesc s-o  salvezi, 
                                    de la ecrane,
                                                        scene, 
                                                                 de la amvoane.
Iar eu, 
            părăsit de toţi,
                               îmi uram,îmi blestemam ființa...

Câci era prea greu pentru mine s-o duc 
                                                și voiam să mor... 
                                                                         Doamne!

Am strigat și eu naiv de singurătate: 

837
                                                           Salvați-mă!..
                                                                         Dar cine s-audă?
Toți salvează state,
                             biserici, 
                                       idealuri, 
                                                   coroane...
Doar auzii cu inima, 
                              pașii Tăi,
                                           pe planeta asta udă
Cum veneai să salvezi,
                           pe-nsinguratul de mine,
                                singur, singurel... 
                                                                                         Doamne!!!

838
 Făurirea ulciorului

M-a scociorât Olarul dintr-o râpă
Unde puţeam bălos de lâncezeală
Şi lâfâiam strident ca şi o cârpă
Ce-noată-n murdăriile de oală.

În olărie m-a adus în braţe
Şi într-un vas m-a risipit în pături,
Gunoiul ce de mine s-agaţase,
Mi l-a cules şi-l aruncă în lături.

Când apă mi-a turnat ca să mă-nmoaie
Eu am zâmbit împlut de băutură:
Ieşeau din mine tulburele zoaie
Ce îmi duceau ruşinea cu scursură.

„Ce bine e!” - mi-am zis râzând pe faţă-
Ce fericire e să scapi de grele!
Uşor e când te-atingi iarăşi de viaţă
Din moleşeala oboselii mele.

Dar iată că olarul mă culege
Pe roata sa îmi aranjează boţul,
Iar eu, trufaş, că iată - mă alege
Am şuierat obraznic ca şi hoţul.

Dar... palme tari îmi apucară starea
De mi-o fărmară fără sinchiseală,
Atunci eu mi-am ţipat nebun putoarea
Rămas în lume doar argilă goală.

Olarul tace şi tot mă frământă
Iar apoi iar şi iar mă bosoleşte,
Apa în mine libertatea cântă;
Şi-o nouă viaţă-n mine prevesteşte.

Eu nu mai sunt. Adica nu există
Pe roata asta firea mea neclară
Cu-apucături de fâţâială-artistă,
Dar cu semnificaţie precară.

Roata apoi începe să se-nvârtă
Mai iute, tot mai iute şi mai iute,
Totul în jur a devenit o scârtă
Ce nici nu mai amirosă, nici pute.

839
Olaru-n mine oare ce preface?
De ce atâta chin şi-aşa strădanii?
Căci vreau şi eu c-altă argilă-n pace
Să pot, îndestulat, să-mi număr banii.

Dar de-unde pace... iarăşi frământare,
Iar se învârte lumea-n jur în linii.
Aud cum zângănesc alte ulcioare
Unele altor: Îl vezi? Iese bine...”

Olarul mă-nvărti încă oleacă;
Uzoare îmi tăie uşor în lutu-mi...
Ca cel ce nu pricepe ce să facă
Eu stau mirându-mi doară-nceputu-mi.

„Sunt gata?” întrebai timid ulciorul,
Pe-o poliţă bombat ce sta-n zâmbire:
„Mai ai!- mi-a spus, ca tată spre feciorul—
Să treci prin pălălaie de Iubire!”

840
 Întâia rugăciune

Când m-am rugat întâia oară,
Desigur, nu puteam cunoaşte,
Că s-a preface orice seară
În ziua de Crăciun şi Paşte.

Nici nu-mi dădea atunci prin minte,
Încovoiat de soartă-n două,
Că Tu-mi vei da, Sfinte Părinte,
O viaţă veşnică de nouă.

Credinţa Ta, turnată-n moarte,
Va răsări în dârze fire
Ce-or creşte-n Dragoste de frate
Şi-n Dragoste de omenire.

Cu ruinata-nţelepciune
Pierzând hâtrii şi ecuaţii,
Îmi voi putea lăstari-a pune
Pe-altarele de constelaţii.

Din târâitul prin ţărână
Şi orizontul scurt de vierme
Mi-or creşte aripi de lumină
Să trec prin spaţiu şi prin vreme.

M-oi îndrepta spre Adevăruri
În ruga mea aşa plăpândă
Când lumânările din ceruri
Scap pe pământ ceară arzândă.

Crezând şi necrezând în Viaţă,
Uimit: ce-mi dă – aşa şi este!
Încep a scri de dimineaţă
O nouă filă de poveste.

Iar peste zări păşesc în şagă
Surpând norocul de la soarte...
Ah, rugăciunea mea cea dragă,
Ca mugurul firav de martie!

Azi, când mă-nalţ dintr-o minune
Cu-altă minune spre splendoare,
Mi-admir întâia rugăciune
Aşa naivă-n disperare!   

841
 Întoarcerea corăbiei rătăcitoare

Spre pământ să mai vin 
                                          nu-s în stare -
Ce să vin: 
                  Mă vor prinde de chei...
Și eu fug 
                  iar în mare, în mare
De artiști, 
                  vânzători și femei.

Oceanul mă cheamă, 
                                     mă cheamă,
Nu socot
                   ce impozite am,
Și mai scarpin 
                          blând marea în coamă
Iar urât pe bord 
                                nu am un gram.

De te-atinge, 
                        prietene, dorul
De femeie, 
                    de țărnă, 
                                       de om,
Lasă-n valuri 
                         tristeți cu ușorul
Ori le-neacă-ntr-o 
                                  cană de rom.

Eu sunt liber de toate, 
                                            de toate,
Trag văzduhul de mare 
                                             cu saț.
Oare portul cu cheiul său 
                                               poate
Să mă ție 
                   ca pe-un câine de lanț?

Orizont, 
                ocean,
                                orice zare,
M-ar chema 
                            și mă chem, 
                                                  m-au chemat,
Și alerg de pe mare 

842
                                    pe mare
Ușurel, 
                temerar, 
                                    nelegat.
                             II
De zile-am uitat - 
                                eu socot săptămâni,
Nu tace-un moment 
                                        uraganul,
Umpluți îs cu sare 
                                   și ochi, și plămâni,
Și-n inimă dă 
                         oceanul.

Velele-s rupte, 
                             catargul mi-i frânt,
Parâmele 
                    îs încâlcite
Și nu-i nici o insulă, 
                                  nici un pământ,
Doar crestele 
                           sălbătăcite.

Îmi râde bătrânul ocean: 
                                          „Cum te-am prins?
Îmi ești prada mea 
                                   după merit...”
Și cum era blând el, 
                                       și cum era lins,
Cu glas mincinos 
                               de muiere.

Lovire! 
                 Și prora îmi scârțâe dur,
Dar încă rezistă, 
                              rezistă,
Străin este tot 
                             și ostil împrejur...
Timona 
                 de formă există.

Ah, unde-i pământul, 
                                        pământul banal,
Dar care-mi țesuse 
                                     viață?...
Cu colții de spume 
                                   rângește un val,
Câinește 

843
                  scuipându-mă-n față.

Mă-npresură valuri... 
                                      așa-i, ce să faci,
Prieteni mi-au fost 
                                   cât fu bine...
...Pământul mai are 
                                      și munți și copaci,
Și nu doar 
                         oraşe meschine.

Din el m-am născut 
                                      și el m-a crescut
Eu cum i-am răspuns 
                                           pentru-aceasta...
Omoară oceanul 
                                catargul meu rupt,
Slăbita-mi și șubreda coastă.

Puțin mi-a rămas și.. 
                                    Pământ e, pământ!
Aleargă spre mine, 
                                       încoace.
Din iadul de valuri, 
                                    din urlet de vânt
Și-n palmele lui 
                               cântă pace.

Eu mai încerc să alerg,
                                         să alerg!
Trimite-mi, Părinte,
                                    iertarea!
Dar gata... mă-nnec... 
                                     nu mai pot să mai merg.
Talazuri mă frâng 
                                 cu strânsoarea.

Ci malul s-apropie 
                                 vertiginos,
Mă cheamă, mă cheamă 
                                             limanul...
„Tu te-i omorî, 
                               te-i preface în tos!”
Țipa,             
              triumfând, 
                                   oceanul.

844
Părinte, 
                 mă smulge din gheare de val,
Din vânăta, 
                       recea lor moarte,
Să cad vreau, 
                       să mor vreau 
                                                 la Tine pe mal,
Și asta 
             va fi doar dreptate!

Oceanul se-nnăbușă-n hohot, 
                                                  urlând
Că prada-i fugise 
                               din labă...
Epava 
               Părintele-o mângâie blând
Cu munți, 
                   cu păduri 
                                      și cu iarbă.

845
 Întoarcerea fiului rătăcitor

În ușă îmi bătură răspicat,
Eu am deschis și... stă un împărat.
”Se poate?” - M-a-ntrebat  zâmbind ușor,
Iar eu încremenisem la ușor.
Mă înroșii ca gotca fâstâcit
Şi-l invitai cu glas împleticit.
El lumină-n apartamentul meu...
”Măria Ta!” - mă bâlbâii iar eu -
”Iertați-mă c-aici e-așa murdar,
Pe ici, pe colo am mai dat cu var...
Aş vrea apartamentul meu curat
Să îl cunosc şi proaspăt reparat...
Dar bani nu am,  timp tot nu mai găsesc:
De dimineață veșnic mă grăbesc,
În seară vin cu somnu-n ochi de-acum,
În zorii zilei iar pornesc la drum...”
Tot îngăimând aceasta  închircit
Așa rușine nu am mai simțit!

Atât de-urâtă casa mi-am văzut
De parcă părăsită fu demult:
Tapetu-i rupt, tavanul e crăpat,
Păienjeniș atârnă nemascat,
Chiștoace, sticle goale pe podele,
Cărți, haine se amestecă prin ele,
Pe masă, taburete, prin sertare,
Împrăștiate-s  resturi de mâncare...
Ce rușinat și ce pierdut am fost
Lângă-Împărat stăteam umil și prost.

Dar El a zis: ”E greu singur să faci
Și reparație, și casa să îmbraci...
Hai regulă să facem, drag băiat!”
Și mânecele simplu-a suflecat.
Da... Împărat, odată Împărat!
L-așa ceva eu nu m-am așteptat:
El și-a dereticat, și-a reparat,
A reîmprospătat și a schimbat,
Iar eu doar scot din casă-mi zoi şi zoi,
Le duc, le-arunc la groapa de gunoi...

Iată şi tot. „Trăiește fericit
 Nu-ți mai lăsa iar cuibul părăsit.”
Nici nu știam ce trebuie să spun:
Multe vroiam, dar glasu-mi este brun.

846
Deodată am văzut spre groaza mea
Că răni din palme-I proaspăt sângera!
 L-am mai văzut rănit și-ndurerat,
Că  în genunchi căzui ca secerat.
„Măria Ta, eu sunt al Tău supus!
De ce de răni nimica nu mi-ai spus?”
Și-am plâns... Rușine-atâta am avut
Cât nu-o avuse-i nici la început.

„Copilul Meu!” - mi-a spus El blând, duios, -
„Privește-n sus, nu te uita în jos!”
Îmi ridicai ochii cu lacrimi plini
De I-am văzut coroana că-i de spini.
 L-am mai văzut bătut și schinjuit
Pe drumul ce spre mine a pășit.
Dar El zâmbi prin  lacrimi bun și larg
Și-mi cunoscui Părintele meu drag!
„Părinte Sfânt, iartă-mi durerea Ta!”
Iar El, îmbrățișându-mă, plângea.

847
 Întrarea lui Isus Cristos În Ierusalim

Strig fericit: Osana!
Cu sufletul sublim:
Eternitatea vine 
În Ieru-
            Salim.
Salvat de disperare
Şi traiul tânguios
Îi semăn pe cărare
Ramuri de chiparos.

Din nou ridic: Osana!
Şi glasul mi-i sublim:
Bunăvestirea intră
În Ieru-
             Salim.
Eliberat de lacrimi
Vărsate-n boli şi chin
Întind sub paşii sacri
Crenguţe de măslin.

Şi iar, şi iar: Osana!
Cu dorul meu sublim:
Căci Dragostea soseşte
În Ieru-
             Salim.
Copil ca şi o floare
Deschisă în prier
Covor pun sub picioare
Frunze de palmier.

Astăzi cuvânt: Osana!
Iar chipul mi-i sublim:
Isus Cristos păşeşte 
În Ieru-
            Salim.
Pe soarte şi pe stele
Sub mersul Lui etern
Eu, haina vieţii mele
Neezitând, aştern.

848
 Învierea

Stăteam atâţi calici la drum
Şi ne făleam care-i mai care:
Unul cu-al zdrenţelor parfum,
Iar altul că picioare are;

Unul c-un cărucior străin,
Un altul cu bănuţi în cupă,
Iar mulţii - c-au băut mult vin
Ce calicia le-o astupă.

Toţi oropsiţii, câţi erau
Fără de ochi, fără picioare,
Necontenit se lăudau
A cui întregul e mai mare.

Eu tot tăceam-- cel mai schilod
Din ei şi fără vreo avere,
Brâncit în râpă sub un pod,
Râios, infirm în neputere.

Învidiind tot ascultam
Ce-şi povesteau cei mai cu brânză;
Mă mai strigam, mă mai ţipam,
Şi eu că-s nu ştiu care bâză.

Puţeam atât de singurel!
Iar viermii îmi foiau prin carne...
Ciorovăiam destinul chel,
C-o fală n-a putut să-mi toarne.

Un zgomot mă trezi de sus:
Tot drumul se-neca-n rumoare,
Din ea se auzea-- "Isus!
Dă-mi ochi ! Dă-mi nas !" şi "Dă-mi picioare!"

"Dă-mi bani... Maşină...Postament...
Dă-mi un copil... Dă-mi sănătate...
Dă-mi fericire pe moment
Şi fericire mai departe !"

Ah, câte se strigau de sus!
Şi câtă slavă, bogăţie!
Iar eu sub pod stâteam răpus
De ticâloasa-mi mişelie.

849
Să mă fălesc cum aş fi vrut!..
Să-mi spun de starea mea mai multe,
Însă eram aşa de slut
Că n-avea cine să m-asculte.

Dacă aş fi mai înstărit ...
Spre bogăţie ce mi-aş cere...
De la Isus ce-aş fi dorit
Din obosita mea durere?

Doar că sub pod eram uitat
Şi nu puteam nici da din mână,
Cel mai umil, mai blestemat,
Cernut cu-ncetul în ţărână!

Dar deodată... n-am crezut...
Isus veni şi-n a mea greaţă!
--Dar tu, sărmane, ce-ai fi vrut?
Şi I-am strigat cu-ntregul: 
                                          Viaţă!!!

850
 Meşterul Manole

                                                Soției mele Vera.

Sunt meșterul Manole  și-am fost chemat de lume,
Să construiesc palate fără-autograf și nume,
Dar  n-am avut în viață barem un ucenic,
Deci nu am cu Manole  nici absolut nimic.

Manole cel istoric se trase din baladă...
Eu sunt Manole altul, fugit dintr-o brigadă.
Mai mult - să-și vadă fiul, el nu a apucat:
Eu îmi iubesc poznașii - o fată și-un băiat.

El zidea mănăstire, eu construiam  un templu,
Pe care-n orice seară stăteam să mă contemplu.
Când, iată, într-o ziuă, îmi săvârșii palatul,
Ci l-am văzut că scund e ca să-mi suporte saltul.

Aripe de șindrilă-mi făcui fără migală -
De! - m-aștepta doar zborul de-onoare și de fală...
Și de pe templu-n ceruri m-am aruncat voios,
Dar nu în sus zburasem, ci am căzut în jos.

Învolburai tot colbul, făcându-mă tot colb,
Și cu un om în minus trecu lumea pe glob.
Cum mă zbăteam în colburi în praf mă prefăcusem:
Avântul de senine demult  îl petrecusem.

Doară soția dragă simți un rău cu mine,
Deci se porni la cale spre moartele-mi ruine.
O hărțuiau furtune și-o galopă nu-o ploaie,
O doborau cu pietre și ţârfe reci puhoaie...

Dar a trecut de toate și-ajunse pe-nserat
În locul unde-i soțul în moarte a săltat.
A plâns. Pe Domnul Slavei rugă în lacrimi multe
Ca jalea mea din moarte cu milă să-mi asculte.

Și Isus îndurare mi-a dat, făcu să-nviu;
Dar comandă un templu, în el cu-n suflet viu.
Deci începusem templul  să-l construiesc cu-ardoare,
Dar dimineața el e din nou în ruinare.

Mi-şopti exemplul  liric din Meșterul Manole,
Ca să-mi chitesc soția de-a o zidi acole;
Da nu-s chiar porc cu totul și am și eu rușine

851
Deci într-o seară-albastră mă muruii pe sine.

Întreg în zidul rece m-am prins cu cărămide
Și-mi astupai lumina-n mortar, oală  și grinde...
Iar când simții că noaptea mă-mpresură cu rouă:
„Precis,- mi-am zis- afară se-ncepe o zi nouă.”

Voce de zare-aprinsă cu note de senine,
Mi-a spus atât de simplu: „Eu te iubesc pe tine.
Trăiește și iubește, fii nou în calea vie,
Căci te-ai pornit de astăzi direct în veșnicie.”

Ah, templul meu cu turnuri, greoi și mohorât
Ridică căpriorii cu lacrime în gât!
Ah, templul meu, cetate de năvăliri de-afară,
Azi și-a deschis larg poarta direct în primăvară.

Și am văzut cu ochi-mi,că-n poartă a intrat,
Prea simplu, fără pompă, un Fiu de Împărat.
A înviat tot templul, am înviat și eu;
Fugii din zid afară să-L văd pe Dumnezeu.

Dar Prințul nu-I. Și roată eu am privit în jur
Dar n-am văzut schimbare în stejărișul sur.
Pân iată în oglinda albastrului senin
Eu m-am văzut pe sine fără fisuri și chin.

Eram un templu sincer, modest și măturat,
În care luminează un Fiu de Împărat...
Am prins mâna soției  plin de seninătate -
Ea - templu și eu - templu, ea - soră  și eu - frate.

852
 Moartea magului

Cu ochi-nchiși după zăbrele-n
Păienjeniș de zbârcituri
Sta magu-mpovărat de grele
Ascultător propriei guri.

Tăcere-n jur, în piept tăcere -
O dramă fără nici un rol,
Iar teatrul însuşi, neplăcere
Tot geme-n propriul ocol.

Timpul aleargă în cadență
Cu plânset, cântec și scandări -
Risipa-i rece în esență,
În coborâri și în urcări.

Magul  desprins de gălăgie,
Retras din timpul plumburiu
Privea la forfoteala vie
Cu scutul pieptului pustiu.

Ce să mai cați? Pustietate
E și-n afară, și în sân...
Două pustii în unitate
Va fi o sărăcie-n chin.

Acel mag eu eram. Trufia
Cadavrului de-a fi ceva
Mă îmbăla cu melodia
Că secul eu sunt cineva.

Cu teatrul fără personaje
Fugeam de lumea cu actori...
Ce nu ați spune dară magii-s
Un neam ciudat de trecători!..

Însă o steauă răsărise
Și mă chema din golul meu.
Eu prin pustia mea pornisem
Târându-mă spre Dumnezeu.

Cu-o  șerupire  însetată
Trecui pustiul meu întreg
Și într-o noapte disperată
Mi-am încheiat înregul cerc.

853
Iar Dumnezeu mă cheamă-n Viață!..
Nu am mai stat ca-n alte dăți:
Păienjenișul de pe față
Îl azvârlii  decis în părți.

M-am cotilit tot în lumină
Lăsând în urmă doar ecou
Din moartea plânsului de tină
În Viața nașterii din nou.

Adio, magule, bătrâne,
C-obrazul tău păienjenit
Tu nu mai treci ziua de mâine,
Iar eu mă duc în infinit.

Jelesc această despărțire,
Ci-ți mulțumesc că m-ai adus
Până la plinul de Iubire,
Până la ieslea lui Isus.

Rămâi dar, magule, cu bine
Mi te-amintesc cum n-ai fi fost 
Compătimindu-te pe tine
Cu viața ta fără de rost.

Și pentru chinul tău de gheață,
Și pentru moartea-ți mulțumesc...
Durerea ta m-a dus spre Viață
În care astăzi eu trăiesc.

854
 Moartea vânătorului

Vânătorul setos apăsă pe trăgaci
Că fața-i nerasă pe pat a scrâșnit,
Apoi urmări cu ochii opaci
Pasărea albă în care-a țintit.

Ea cu întinsele  aripe cădea
Până căzu-n glodul negrului mal,
Iar lui îi zvâcni hrăpăreţ inima
Şi se rângi în icnit triumfal.

Ciubota lui mare a-mpins-o în piept:
”E moartă—își spuse—E moartă de tot!
N-am tras în vânt... sunt omul deștept:
Să frâng, sâ omor, să ucid încă pot!”

Deodată văzu ochii ei că priveau
Albastru, albastru, albastru curat...
Ei nu-l mustrau şi nimic nu-i spuneau -
Se depărta din ei stolul speriat.

Iar apoi nimic. El nu e... păsări nu-s...
Doar cerul rămase adânc și sfințit...
Atunci cu cuțitul el ochii i-a smuls,
De-i aruncă in lacu-nsurit.

La brâu pasărea agăță râgâind.
Încetișor se porni înspre sat...
Dar n-a rezistat! S-a întors pârâind
Spre lacul in care ochii-a lăsat.

Încremeni. Ochii proprii îl dor,
Iar maxilarele-i strânse tot tac,
Din inima-i strânsă răcnește un dor
Căci cerul albastru-l chema de pe lac!

De malul glodos diferit şi străin
Lacul spre cer ca şi pruncul a râs -
Albastru, albastru, albastru senin
Privea înspre lume ca ochiul deschis.

”Ce singur îs eu!”- omul zise-obosit -
”Ce singur sunt eu, urât și uitat!”
In apa albastră încet a pășit
Până cu totul s-a scufundat...

855
...Țâșni-apoi din apă ușor ca-n azur
De parcă povara și-a pus-o în cui,
Privi prunc la sine, privi și în jur –
Nici armă, cuțit și nici pasăre nu-i!

Doar la amează se-ntoarse în sat
Și soața lui care-l ura-n vălvătăi
A tresărit și i-a spus îngăimat:
”Iubitule, - albaștri sunt azi ochii tăi!!!”

Iar el lăcrima, lăcrima fără treabă
Şi  lacrimi albastre curgeau lin pe barbă.

856
 Povestirea ateului

În noaptea îndesată cu gunoi
Eu în genunchi m-am aplecat greoi...

Ateu pustiu, beţiv, nebun de-amar
Fugeam de viaţa tristă de pahar.

Epuizat de al Dreptăţii dor
Cu ştreangu-n gât eu nu vroiam să mor,

Înăbuşit de greul cel mai greu,
Pustiu-mi înşiram lui Dumnezeu...

Să râzi: lui Isus i se roagă-un anticrist
Doar că tabloul e prea greu şi trist...

Căci de gunoiul lumii sufocat
Îngenuncheam bolnav, pustiu şi beat.

Spuneam: „Din lumea asta de nevoi...
Doamne, doar Tu poţi să mă scoţi din zoi.

Prieteni, neamuri, frate şi soţie
M-au părăsit să mor în murdărie.

Căci cui îi trebuieşte un ratat?
Deci m-au lăsat cu toţi şi au plecat...

Ci nu că-i ocărăsc ori i-aş scuipa -
Ca ei fiind la fel aş proceda.

Acum moartea urâtă-mi suflă-n ceafă
Pe viaţa mea să-şi puie-a ei parafă.

Salvează-mă, Te rog... Dar am o boală
Nu cred că existenţa Ta-i reală...

Dar totuşi Te implor, în chinul meu,
Credinţă să îmi dai să cred şi eu...”

Nici nu visam - puţin de tot va trece
Şi voi fi smuls pe veci din moartea rece.

Nici nu gândeam - cât clipa e aproape -
Curat voi fi prin sânge si prin ape.

857
Nici nu speram - peste un timp preascurt
Pe Dumnezeu şi eu o să-L ascult.

858
 Povestirea Grăuntelui

În humusul cleios gustam din putrezire,
Chiftind în întuneric pierdeam treptat din trai.
Muri-ncet frăgezimea și cinstea, și iubirea,
Îmi rămânea doar moarte și spini, și boroscai.

Alături rădăcine cotrobăiau hapsâne
Amirosind a laur, a spini și mătrăguni,
Iar eu pierdeam prezentul și ziua cea de mâine
Invidiind forfota buruienii-n văgăuni.

Dar iată că din ceruri căzu o ploaie-albastră;
O picătură mică vitală de senini
Veni și-n închisoarea întunecată-a noastră
Și-mi povesti cu clipot de țara in lumini.

M-a fremătat dorința de a scăpa din starea
Când sugi și sugi din țărnă grăsimea-n bucurii.
--Învață-mă chiar astăzi cum să dispar din marea
De colb de întunerc, mândrii și lăcomii.

--Soseşte ploaia-albastră, se-apropie  ploaia vieții!
Primește-o cu speranță, credință și cu dor!
Dar îmi mai spuse picul că-n zorii dimineții,
În noaptea-ncremenită eu trebuiam să mor.

Și am murit. Trecură viermi, rădăcini pe-alături
Râzând de moartea-mi clară în solul de gunoi,
Mă tropăiau pe coajă și mă dădeau în lături
Să nu-ncurc porăitul și pasul lor greoi.

Dar iată prin gunoiști o apă cristalină
Veni să-mi umple golul din traiul putrezit.
O altă viaţă-aduse ce strigă spre lumină.
Eu am zvâcnit din putred în visul infinit.

S-au dat în lături pături de lut și de gunoaie;
Am răsărit din pasul umbrit de amintiri.
O! Toarnă-mi, Doamne, ploaie! O, toarnă-mi, Doamne,ploaie!
Să cresc sub curcubeul de veșnice iubiri.

859
 Povestirea slăbănogului

Doamne, zac aici cu anii
Prins de patul nemilos -
O grămadă de ciolane
Fără umblet şi folos.

Mă hrănesc oameni din jale,
Doar din mila lor trăiesc
Fără ţel şi fără cale
În gunoiul omenesc.

Nu mai am nici o durere,
Totu-i mort în trupul meu,
Sunt o veşnică cădere,
Sunt un veşnic mort în rău.

Iată-Ţi spun  cu ochii toate
Căci şi graiul meu e stat...
De temniţa asta foarte,
Doamne, eu m-am săturat.

Sunt un greu la fiecare
Ce m-a prins scurt în privit:
Monument care nu moare
Ca să fie preţuit.

Ce e chinul ista-n viaţă,
Ce e viaţa asta-n chin -
Nici nu pot să dau povaţă,
Nici nu pot să mă închin.

Nu mai ştiu ce să zic, Doamne,
Dar şi nu-i nimic de spus...
Din noianul ist de oameni
Scoate-mă pe veci, Isus.

Mă atingi... Vai! Înspre mine
Nu mai pot ca să mai cat:
Înecat sunt în ruşine,
Sufocat sunt de păcat.

Tu îmi dai poruncă: „Scoală!”
Pentru ce - să râdă-n jur...
Tremurând ca şi o boală
Şi ca dânsa clar şi dur.

860
Ce aud?! Îmi sunt iertate
Toate relele din trai?
Acum sunt fără păcate?!?!?!
Pot să-Ţi mulţumesc prin grai!!!

Dar în mine ce durere
Mă înpunge-n orice os...
Simt, oh, simt iarăşi putere
Cursă-n trupu-mi puturos.

Ridic capul—ameţeală...
Parcă-s copleşit de frici...
Mă ridic încet din boală
Cum un templu îl ridici.

Iată-s în genunchi, pe coate,
Palmele-mi saltă spre cer,
Cresc, păşesc din fundul gloatei
Înspre-un unic Adevăr.

În picioare-s! În picioare!!
Ultime-amorţeli se şterg...
Doamne, vezi-mă-s... în stare...
Un pas, doi... merg, Doamne, merg!!!

861
 Povestirea tâlharului

 Fost-am eu cândva voinic-
Mă ştiau din mare-n mic.
Căci fusesem vestit hoţ -
Dârdâiau în faţă toţi:
Dacă chiuiam în vânt,
Cădeau poteri la pământ.

Ieşeam ziua-n şleahul mare
Oprind lumea trecătoare
Şi luam nevestele,
Stricam domnişoarele,
Uşuram desăgile
Şi tăiam gâtlejele,
Tot cântam şi chefuiam
La răsplată nu gândeam...

Dar răspunsul a venit -
Pe o cruce-s ţintuit!
Patru cuie m-au străpuns
De mă ţin pe lemn împuns.
Ah, dureri durerile
Mi-au luat puterile,
Şângele îmi picură,
Ciocoii se bucură;
Mi se număr coastele
Şi muieri mă blestemă:
Oh, blestemuri cad pe mine,
De când eu am dus-o bine...
Mă pătrund la măduvă
Lacrime de văduvă;
Oasele-mi parcă se frâng,
Că orfani atâţea plâng;
Vinele se-ncheagă, rup -
Mă cheamă morţi ne-ntrerupt.

Văd, cum demonii în cor
Râd şi-aşteaptă ca să mor,
Să mă ia la sine-n iad
În păcate ca să ard.

Doamne, sunt aşa urât
Că spre Tine n-am nici gât!
Doamne, sunt aşa murdar,
N-am spre Tine ochi măcar...

862
Dar răsună calde şoapte:
Domnul nu este departe...

Iată-aud amicul meu 
Osândit tot aşa greu
Cum rânjeşte cu şuvoi
De-un om răstignit cu noi:
Fuse-un înţelept rabuni
Vestit pentru fapte bune,
Făptuind cei drept pe lume
Pizmuit de hoţi cu nume
Şi urât de cei avuţi
C-a salvat din moarte mulţi,
Omorât de popi şi vraci
Că-a scos boli şi gonea draci,
Ţintuit de cărturari
Că i-a arătat murdari...

Iar acum fărtatul meu
Îl scuipa şi el cu rău.

Deci i-am spus:”Să ai ruşine,
El nu-i tu, şi nu-i ca mine:
Noi pedeapsa-am meritat-o
C-am curvit o viaţă toată
Dând cu noapte în lumină...
Iară El e fără vină!”

Auzii şoapte-n lumine:
Domnul e-aici lângă tine!

„El e—că doar El e sfânt
Între cer şi-ntre pământ!”
„Doamne - am zis,- nu mă uita
Când îi fi în Ţara Ta!”
El îmi spuse cu clar grai
Ca-azi mă va lua în rai
Înspre Tatăl a strigat
Şi din lume a plecat...

...Eu... în rai? Va fi aşa?
Inima îmi spune:”Da!!!”
Inimă, nu cred... nu vezi?
Inima îmi strigă:” Crezi!!!”
Inimă, nu pot... mă tem!
Ea îmi strigă:”Eu te chem!!!”

Am privit: demoni-n rând

863
Fug din faţa mea urlând,
Iară cerul luminat
În ochi mi s-a-nseninat
Şi o poartă s-a deschis
Care duce-n Paradis!
Am privit la lumea rea,
Că-nsfârşit eu scap de ea...
Liber apoi am zâmbit
Plecai capul şi-am murit.

864
 Povestirea unei pocăinţe

De pe nori omătul 
                              nu vrea să s-oprescă să ningă.
Lupul lup 
                a ieșt din bârlogul lui sufocat
Și de covor 
               (de-argintiu ce-i ) 
                                              parcă  nu vrea să se-atingă,
De zboară 
                       deasupra câmpului imaculat.

Nici înante 
                   urme nu sar
                                          și urme nu sunt și după
Însingurat gonește prin alb
                                                 atât de-animalic și sur
Că brazii în nea încărcați 
                                           l-arată și strig: ”Lupul! Lupul!”
Iar el tot aleargă stingher 
                                               urât și respins de toți dimprejur.

Pe-o clipă s-opri
                               și iarna-l întroduse-n sacoșă,
Că blana-i întunecată o-nghite 
                                                     a fulgilor dornicii nori;
Doar țipă cinstit și strident, 
                                         din dalbul lor, 
                                                                 limba lui roșie
Și nu știe că sub copaci, 
                                       în albe halate,
                                                                  pândesc vânători.

Nici nu bănuiește câți ochi
                                             din alb-inocent îl destupă,
Că țevi,
           ca ochii de șerpi, 
                                       îl aţintesc fără dor.
C-atâtea inimi tot bat în cor:
                                                „Lupul, lupul, lupul...”
Și toate-l omoară
                       și îl jupoaie - 
                                          trofeu al mândriilor lor.

Trăsni eterul sfărmat 

865
                                     de-o hulpavă împușcătură.
Liniștea poala-și luă în mâini 
                                                  și fugi repezit.
Armele latră din jur 
                                 spre viața-ncolțită și sură
Ce se zbuciumă
                         prin iadul acest 
                                                 sălbatec și-nnebunit.

Urlete-l gonesc peste tot: 
                                         Ucide-l! Ucide-l! Ucide!
Din albe halate se-aude 
                                    cruzimea cum curge  fioros,
Iar el,
          singurel, 
                      încleștat 
                                  nu are când a mai decide
Pe unde și-ncotro 
                                să-și pună viața la dos.

Căci unde n-ar încerca 
                                        puterea să își arunce,
Îl scuipă cu-alice și glonți 
                                           oricare copac și tufar...
Pe unde, Isuse, s-o-apuce?
                                                Ah,unde, Isuse, s-o-apuce?
Tu, poate, Te-ai mai îndura 
                                             de lupul acesta hoinar.

Isus a venit! 
                     Lupul cercul
                                        de oameni și arme 
                                                                       îl frânge!
Îi lasă pe toți 
                     alergând 
                                   prin codru speriat și nebun
„Ia-n uită-te, bre,
                             nici o rană, 
                                              un fir măcar nu e de sânge!
I-a mers!” 
                    Vânătorii se miră și-n ciudă-informația-și spun.

Vânatul nu-i mai aude, 
                                  nici vrea să-și arate triumful ,
Ci taie ninsoarea ca umbra, 
                                            pășește ninsoarea ecou,
Că albii copaci și tufarii 

866
                                 n-au când să mai strige:
                                                                       Ia! Lupul!
El nu e! 
             Un altul trăiește... 
                                         El nu e! E lupul cel nou!

Veni în bârlogul său mut, 
                                        ce totuși cu cald îl primește;
Se scutură istovit 
                               și întră în casă mărunt...
Dar ce e cu el?.. 
                            Blana lui
                                         tot una se argintește
 Plecă cenușiu de acasă. 
                                       Muri 
                                               să revină cărunt!

867
 Sărbătoare funerară

Mă târâiau amicii-n cimitir
Căci eram mort din cap şi până-n talpă,
Mă îmbulzeau prietenii cu șir 
Ducându-mă cu râsete la groapă.

Cu vin, țigări, sudalme  și rachiu,
Cu anecdote, bancuri  și cu glume,
De parcă se-ntâmpla ceva hazliu
Mă conduceau cu cântece de lume.

Eu eram țeapăn, rece, nemișcat -
Obiect ținut în palma adunării;
Eram cadavru cu iz de stricat –
Robul supus la voia întâmplării.

Doar cei cu-adevărat ce m-au iubit
Rugară-n post și plânset Domnul Vieții
Ca mila să o dea din infinit
Și să-mi alunge toropeala gheții.

Și Domnul Isus milă a avut
De porunci cu viața:”Îndată scoală!”
În capul oaselor tot atunci am şezut
Privind ceremonia triumfală.

Văzui amicii mei cum cu dispreț
Mă arătau că put la tot norodul!
Deci le-am strigat: „Sunt viu, sunt viu,băieți,
Și-ar trebui să încetăm prohodul!”

Prietenii atunci s-au enervat,
Că centrul sărbătorii funerare
Vrea să le fugă căci a înviat
Şi mă duhniră-n vorbe și ocare.

Le-am ripostat: „Eu văd acum, băieți,
Că v-am stricat întreaga voastră piață
Deci vă propun alt mort să alegeți
Căci plec cu Domnul ce îmi de-Te viață.

Vă părăsesc întregul vostru bâlci -
Pupați-vă cu lacrimi de actriță,
Iubiți-vă cu cuvântări cu gâlci,
Cântați-vă cu imnuri bete criță...

868
Eu plec în Viață. Domnul m-a-nviat,
Şi-s  fericit  că-s mai viu decât viul!..
Iar dacă sărbătoarea v-am stricat
Puteți să-mi duceți la mormânt sicriul!”

869
 Scris

Eu doar încep a scri - cuvinte-aleg
Vrând să le pun frumoase pe o coală
Şi ani în amintiri  ca un întreg
Se-adună-ntr-o grămadă-n forfoteală.

...Alerg prin colb...  Ci  iată-mă pe mări,
Iar trupu-mi uniformă albă poartă...
...Copil citesc...  Sudalme, vin, ţigări...
...Îs prin străini... Şi mama este moartă...

Eu doar pornesc  a scri... şi vremuri vin,
Anii se pierd în  veacuri ca şi clipe...
...Bunicu-n casa  sa şi-n stat străin
Înnebunit se prăbuşi-n risipe...

...Iar eu slujesc apoi la ucigaşi
Şi-s fericit că au şi au putere...
...Iată încerc să fac doar primii paşi...
Iată în vodcă caut mângâiere...

...Brâncit în colţ... Visez copil la zbor...
...Torn  bancuri  vesel...Inima îmi plânge...
Şi tatăl meu crezând în viitor
Ce-şi spune luminos, muiat în sânge...

Eu doar doresc a scri. Şi strigă-n frig
Popoare-nfierbântate-n revoluţii;
Războaie se aprind, apoi se sting,
Credinţe poartă-n oameni evoluţii.

Vin anii, vin şi plec iar în uitat...
Vin zile, vin şi ele pe o clipă...
Ieri ca să scriu de-abia m-am învăţat...
Şi veacuri în pustiu se duc  în pripă.

Eu doar doream să spun  ca un poet,
Când   ştreangul mă aşteaptă să mă urce...
Dar văd prin timp: Isus din Nazaret
Muri urât, dispreţuit pe cruce.

Şi Crucea toate veacurile-a strâns,
Şi ani şi zile, clipe şi fărâme,
La poala-i clocotitul  lor  s-a stins
Şi s-au aprins luminile sublime.

870
Eu doar purced a scri şi anii nu-s
Mă buchisiră care în picioare,
În mine viu e Duhul lui Isus
Şi peste mine curge îndurare.

Tot traiul meu şi jalnic, şi urât
Ţipânduşi  fără  milă osândirea
A fost exclus din lumea-mi hotărât
Însămânţată când mi-a fost Iubirea.

Din viaţă-n Viaţă am trecut un pod
Uimindu-mă cât de senin e noul,
Fiind prezent la propriul prohod
Să umplu-n existenţa mea cavoul.

Se-amestecară veacuri în sicriu,
Ce s-a închis să-mi vină  Libertatea...
Eu doar încep a scri... încep să scriu...
Iar  mă născui să scriu  Eternitatea.

871
 Talantul

Şedeam cândva prin cerşetori
Cerşind parale de la lume
Şi mă-njoseam la trecători
Râzând de proastele lor glume.

Mi-era ruşine ca să cer,
Dar traiu-mi spuse:Cere! Cere!
Prin alţi calici şedeam stingher
Ban cu bănuţ strângând avere.

Alţii erau mai săltăreţi
Şi mai dibaci cu mult la gură:
Îşi jucau rolul îndrăzneţ
Ca şi eroi de aventură.

Şi mângâiaţi de chilipir
Strigau cu ardere mai multă,
Iar eu stătem cu ore-n şir
Mascându-mă cu mască cultă.

Dar inima-mi turba avar
Când alţii iar primeau pomană,
Iară la mine mult mai rar
Sunau capicile în cană.

Dar ce să fac? Zâmbeam fălos,
Că-această treabă nu m-atinge,
Că eu nu vreau câştigul gros...
Dar singur pizmuiam în sânge.

De, mă simţeam aristocrat
Cu un surâs semeţ pe faţă:
C-adicălea eu sunt bogat,
Dar... controlez totul în viaţă.

Dar într-o zi am tresărit:
„Isus! Isus! – strigau calicii –
Dă-ne un trai fără sfârşit
Bogat acolo şi aice.

Noi Te iubim – Tu eşti bogat
Izvor de binecuvântare,
Iubitul nostru Împărat,
Ne-mpodobeşte-a noastră stare!..”

872
Dar iată Domnul se opri
De mă privi în gând şi-n oase,
De-mfumurarea mea zâmbi
Şi de-actoriile-mi făloase.

Iar eu lăsai ochii în jos,
Ruşinea îmi ţâşni prin piele:
Atât de sfânt este Cristos,
Atât sunt doar un pui de lele.

„Isuse, fă-mă un neant
Să nu mai fie-a mea avalmă!..”
Dar de odată un talant
Îmi puse Dumnezeu în palmă.

Privii spre Dânsul uluit
Nevrând a crede-n îndurare,
Dar Isus doară a zâmbit
Înspre surprinsa mea mirare.

Eu am privit moneta grea
Jucândă-n viile lumine –
O cruce pe avers era,
Sub ea:”Păşeşte după Mine!”

Am răsucit-o pe revers...
Şi-a lăcrimat a mea privire,
Căci cânta scris ca şi un vers
O slovă singură: „Iubire!”

873
 Trei fii

Trei fii veneau de pe pământ
În faţa Tatălui cel Sfânt.

I-a întrebat Tatăl: ”Ce vreţi?
Căci toţi feciori dragi îmi sunteţi.”

Primul a spus: ”Sfinte Părinte,
Eu cer înţelepciune-n minte.”

Îi spuse Domnul: ”Bine, dragă,
Te va cunoaşte-o ţară-ntreagă

Şi-a exalta, aprins, o lume,
În stimă falnicul tău nume.

Vei fi stimat şi onorat –
Te-oi face, fiule,-mpărat!”

Şi plecă fiul radiind,
Părintele său proslăvind.

Al doilea-naintă modest:
“O, Doamne, cer, pe solu-acest

Să-ţi duc Cuvântul Tău etern
În lumile care se cern.

Ca orice ţară şi-mpărat
Ţie să-Ţi fie închinat

Şi, de la est până-n apus,
Să-Ţi fie globul tot supus!”

“Porneşte, fiul meu iubit!
Preot de azi vei fi numit:

Vei duce Slova mea curată
La sufletele ce-O aşteaptă,

Biserici mari te-or admira
Şi-o lume-ntreagă te-a stima!”

Şi-al doilea a plecat cu zâmbet,
Cu osanale-n glas şi îmblet…

874
Al treilea-naintă timid:
“Părinte,-o viaţă am trăit

Şi, de când  încă m-am născut,
Eu Dragoste n-am cunoscut;

Deci astăzi, Doamne, Te-aş ruga
Să-mi dai în piept Dragostea Ta.”

“Tu încă eşti copil în minte
De-mi vii cu asta înainte,

Copil în piept şi în afară,
De ceri această grea povară...

Aşteaptă-un pic, poate-i gândi,
Alt dor te va învălui!”

“Părinte, în dispreţ trăiam
Prin  lumea asta mă târam…

Doar ură, ură, ură, ură
Mi-era şi somn şi-mbucătură;

Pe toţi în jur ca pe haram,
Cum mă urau - aşa-i uram;

Mă sufocam în rău şi greaţă,
Când, Doamne, Tu îmi dete-i Viaţă!

Deci, Doamne, cer, dacă se poate,
De Dragoste să am de-azi parte!”

“Pe lume nu vei fi semeţ,
Ci oameni te-or scuipa-n dispreţ.

Iar tu vei plânge pentru ei
Şi de cei buni, şi de mişei;

Ei te-or scuipa ca şi nebuni,
Mişeii cum şi acei buni.

Te-or izgoni din casa lor
Acei ce nu au plâns de dor.

Din temple te vor da afară
Şi te vor face de ocară.

875
Iar înţelepţii toţi vor spune,
Că îţi sunt minţile nebune…

Doreşti aceasta, dragă fiu?...”
“Eu Dragostea doresc s-o ştiu!”

“Te-am preîntâmpinat de grele,
În gura lumii aste rele…

Acum ia-al Dragostei pur foc,
Căci pleci în lume de-azi - proroc!!!

Când toţi te-or bate şi urî
Să ştii că Tatăl te-a iubi.

Şi-i trece peste orice vrere:
Ca Dragostea nu e putere!

Pe căi cu ghete sfâşiate
Tu vei trăi în Libertate!

De azi eşti şi-n a Vieţii Carte,
Căci doar Iubirea n-are moarte!!!”

876
 Vânătoarea

În codrul albastru intrau vânători
Să deie jos zimbri și căpriori;
În codrul albastru veneau ei călări,
Iar cizmele roșii luceau de pe scări.

Prin iarba-mbobată de rouă-n azur
Băteau brusc copite, sfărmând floarea dur;
Sub crengi argintate de pulberi de cânt
Treceau cei ce nu ştiu o notă de vânt.

Doar arme sunau, bucurându-i nespus;
Ei urme cătau nedând cu-ochii în sus,
Copite izbeau prin petale și ierbi
Și toți se simțeau maiestoși și superbi.

Dar iată găsiră o urmă-n umbrar,
Lătrară pe treabă ca un ogar,
În cai îmboldiră și-n goană-au pornit
Vînatul să fie-n scurt timp hăituit.

Cărările codrului nu-i mai încap,
Iar crengi le smulgeau pălării de pe cap,
Înaripaţii şi-acei târâtori
Fugeau speriați de acești vânători.

Tufari se pitiră făcându-se mici
Și chiar s-au sleit forfoteli de furnici,
Înalții stejari serioși și cărunți
Priveau vânătoarea-ncruntați și tăcuți.

Pe-un deal apăru un cerb uriaș
Privindu-i cuminte cu ochiul jingaș;
În coarnele lui stele-albastre îi ard
Și frunze suave sunau de smarald.

-Hau! Hau! - hămăiau vânătorii spumos
Văzându-l că stă neclintit și frumos;
Din arme țintiră cu bale pe bărbi
Ahotnici nebuni după carnea de cerbi.

-Bah-Bah! - au lătrat arme hulpav și scurt,
Grăbite priviri alergau ca la furt,
Iar gloanțe zburară năprasnic și fript,
Ci cerbu-i privea neatins și înfipt.

877
Lătratul se-opri-n toată haita de câini...
Deodată țipară ca arși pe la mâini.
Din  paturi de arme creșteau blând și cald
Zâmbinde mici frunze-n lăstari de smarald.

Aruncă ei arme ca ceva veninos,
Cuțite din teacă cu ură au scos,
Îndemn armăsarii-n sudalme puhoi,
Dar caii dădură speriați înapoi.

Săriră din șei și porniră la pas—
Cuțite din palmă se smulg fără glas,
Atunci le-au sclipit dinţii lor fioros,
Dar colții căzură ca lacrimi pe jos.

Au vrut, furioși, ca să urle turbat,
Dar glasul lor rău în tril s-a schimbat,
Ca șerpi veninoși la pământ ei s-au strâns
Ci iar în zadar: toată ura s-a stins...

...Spre seară pedeștri se-ntoarseră-n sat
Și oameni-n negru-i priviră mirat—
Ei nu-nțelegeau cum AŞA vânători,
Veneau hohotind cu buchete de flori!!

878
 Vouă, îndrumătorilor

O viață-ntreagă mă-nvățară
Că Tu ai fost și ești legendă...
Această chestie neclară
Nu mi-o-ntroduse-i în agendă.

O viață-ntreagă mă-nvățară
Că-nvățător în lume-ai fost...
Şi-o școală mult mai populară
Mi s-a părut că-i mai cu rost.

O viață-ntreagă mă-nvățară
Că ești religie și mit...
De-alte religii mă purtară
Că-s mai ușor de pipăit.

O viață-ntreagă mă-nvățară
Că ești minciună mai cu soi
C-alte minciuni mă întărtară
În zoaie, scârbe și gunoi.

Dar când în mlaștina murdară
Eu am gemut pe înfundat,
Acei ce-o viață mă-nvățară
Au râs de mine și-au plecat.

Nu am citit învățătură,
Religii nu am tămâiat.
Din lacul, înnegrit de ură
Eu pur și simplu am strigat.

Dar cum m-ai auzit, Isuse!
Cum m-ai adus la alți salvați
Că am uitat de cele spuse
De-atâtea mii de învățați...

Deci filosofi de orice boală
Și profesori din orice cor
Astăzi zidarul fără școală
Va fi al vostru-nvățător.

Cu-nvățături și cu religii,
Cu mituri și volume-n munți,
Ați ștampilat viața-n efigii
Și-ați prefăcut-o-n bani mărunți.

879
La voi palavra e esență,
Scremut de-actriță e-adevăr,
Că ne-ați zvârlit în existență
Ca noi să mergem în răspăr.

Cu toate-acestea azi vorbește
Acel ce-n moarte l-ați adus,
Dar  iar e viu  și îndrăznește
Să vă îndeme spre Isus.

Ieșiți din rostul de paiață
Și ascultați un om cinstit:
Isus Cristos ne este Viața
Ce ne ridică-n infinit.

Unde bolnavii chem pe moarte,
Unde smintiții s-au aflat,
Nu cu tămâie ori cu carte
Cu Viața vine neapărat.

Voi băgați oameni în sicrie,
Vârâți popoare în război,
Iar Domnul toarnă apă vie
Pe zvârcolirile din noi.

Conduce-n viitor Păstorul
Nu hoituri moarte, ci-oameni vii;
El e Izvorul ce dă zborul
Legende-i noastre-n veșnicii.

Deci rămâneți de-azi în rușine
De zgăibăreli pe postament...
De Viață vreți – fi-ți "proști" ca mine:
Zidar ce nu-şi vrea monument.

880
Poeme

881
 IOV

Înainte de a începe citirea acestui poem
rog cititorii să citească la început
mesajul meu de jos.

(poemă)

1.

Cum se-ntâmplă, cum se face
Că trăiam o viață plină
Și în cale aveam pace,
Și în trai era lumină.

Înspre stânga dam cu stângă
Și cu toată dreapta-n dreaptă
Mândru n-am trecut pe lângă,
N-am împins suflet din treaptă.

Am pășit ca om în toate
Primitor de-acei ce soarta
I-a lovit cu nedreptate
Rușinoși cătându-mi poarta.

Fui în lături de cei silnici
Centru ce se vor de-agore
În hâtriile lor zilnici
Cătând lumea să-i adore.

M-am rugat nu că se roagă
Ci cu sufletul din sânge
Nu ca gloata cea oloagă
Să mă creadă de un înger.

Dar trecu un vânt prin față
Ce n-a clătinat nici iarbă
Doar trântindu-mă în viață
Unde nu-i nici țel, nici grabă.

Unde-s doar suspine multe,
Răul o obișnuință
Unde nimeni să asculte 
Nu mai crede cu Credință.

882
Cu privirile în neguri
Doar întind palme betege
Din punoaie și din jeguri
Cine-ar vrea să mă dezlege?

Strig cu glas stâlcit de boală
Lacrimi ochi nu pot să-mi ude
Însă nimeni nu mă scoală,
Nimeni nici nu mă aude...

                   2.

Când hotarele de-argile
Trag în lut cu greutate
Nu știi cum să scapi de zile
Să nu le mai vezi pe toate.

Totu-i negru-n văz și vise
Viitorul e-n durere
Ce-are numai interzise
Și nu are vreo putere.

Lacrimile n-au de unde
Ca să lunece să cadă
Căci pământul îți ascunde
Rostul în ecou de roadă.

Și dinnou dorești fărâme
Să se risipească soarta
Necrezând c-o prospețime
Și-a deschide ție poarta.

Ci din beznă în mai strașnic
Doar privești cum tot aluneci
Tocmai fatalist de pașnic
Numai răul să-ți comunici.

Și ai vrea să fugi de viață
Însă ea e pestotlocul
Și nu crezi în dimineață
Și-ai uitat ce e norocul.

Te mai miră numai una
În condițiile triste
Inima poate totuna
Sfărâmarea să-ți reziste.

                 3. 

883
Curge fluviul de stele
Pe-ale timpurilor unde
Doar cu gândurile mele
Mai pot curgerii răspunde.

Dintre vremi care să spere
Nu mai pot de echinocții
Unde-și șterg de întuneric
Zborul păsările nopții.

Orizontul fața-și sparge
De hotarele de umbre
Și visarea fără margini
Poate numai să se-adumbre.

Parcă-aș fi la fund de lume
În uitare părăsită
Și aici, aici anume
Începutu-i și sfârșitul.

Ca un sclav surprins de curgeri
Inelat doar în cătușe,
Iar de sus clipe ca fulgii
Fulguiesc doar jucăușe.

Și îmi bat de beznă dorul
Văzând numai cum se rupse
Calea Robilor cu zborul
Din robiile supuse.

                4.

Când te frige frig la tâmplă
Tremură în piept veninul
Nu mai știi ce se întâmplă
Și că-i azuriu seninul.

Ziua dacă este ziuă,
Noaptea dacă este noapte
Parcă-ai fi mereu în piuă
Unde ești pisat în toate.

Liniștire n-ai, nici pace,
Odihnire de la teamă
Nu îți place ce îți place
Tot în mâna ta se sfarmă.

884
Viața nu o vezi de viață
Și-o urăști de n-ar mai fi ea
Doar dușmani îți trec prin față
Și copiii și soția.

Nu știi bezna-n care cale
Se întunecă mai tare
Când tot una că o vale
Ori urcuș e sub picioare.

Blestemi bucățica-n vreme
Când te-ai zămislit pe lume
Vrându-te din trai ce geme
Stârpitură fără nume.

Undeva sub iarbă deasă
În pământ pământ în liniști
Neauzind șuier de coasă
Și nici plânsetul de miriști.

Cu toți morții în odihnă
Cerșetor sau că vlădică
Numai liniște și tihnă
Nesimțind nimic... nimică...

               5.

Mi-ai rămas Nădejde una
În cutremurul de oase -
Mă absoarbe văgăuna
Neființei fioroase.

Nici Credință, nici Iubire
Nu mai văd să mă ajute
Risipindu-mă din fire
Prin secundele trecute.

Iar durerea nu-i durere
E-un pustiu ce suge-n sete
Și visare, și putere,
Demnitatea pe-ndelete.

Cine mi-ar putea răspunde
Mulțumiți de lângă vetre?
Vremea trece unde, unde
Eu mă zbat, mă zbat prin pietre.

Doar Speranța mai rămâne

885
Și nu mai pricep în boală
De mai vreau să fie mâine
Ori că sufletul se-nșală.

O steluță depărtată
Prinde-n taina ei adâncă
Inima mea disperată
Ce-ar mai vrea să creadă încă.

Mută încă o mai cheamă
Din supunerea amară
Îngrozindu-se în teamă
C-ar putea și ea să piară.

                  6.

Noaptea orelor deșarte
Se așează lângă ruguri
Și credințele de carte
Nu pot ca să dea în muguri.

Căci le-apasă nemiloasă
Cu pustiile minciunii
Și nu poate nici o casă
Să ia crucea rugăciunii.

Se sfărâmă doar încete
Minți cu slove antrenate
Doar suspine de regrete
Buimăcesc miop prin noapte.

Le înghite o negreață
Un nimic într-o pustie
Fiindcă nu avură viață
Și o cale străvezie.

Dar de ce eu, Doamne Sfinte,
Gem în gemete bizare
Două de la trei cuvinte
Mi-s amare, mi-s amare.

Oare-am fost și eu fățarnic
Și cu gândul și cu mersul
Că așa mi-i de amarnic
Cugetul și universul?

Plină în aramă Lună

886
Se  înalță fără zgomot
Umbrele în văi s-adună
Ca să prindă zvon de clopot.

În schimonosiri de bufă
Ce triumfă că vin grele
Se-nchid florile de nufăr
Să nu vadă ploi de stele.

În clepsidra de clipite
Foșnesc vremile o veste
Parcă-ar povesti răchite
La izvoare o poveste.

Apa râului se doare
Printre pietre sfărâmată,
Iar ecouri  mici de Soare
Pier în bezna-nverșunată.

Și mă zbat și eu - o undă
Negăsindu-mi pacea, locul
Că nu poate să-mi ascundă
Întunericul „norocul.”

De a plânge în surdină,
De a geme doar în spasme
Inorog fără lumină
Îngropat adânc în basme.

Bufne râd de la dreptate
Ce-mi făcu nemărginirea:
Nuferii se-nchid în noapte
Să nu-mi vadă risipirea.

                 7.

Sufletul întreg mă doare
Orice tresărire-n macră
Mă dor zilele cu Soare
Cât și cele-n vreme acră.

Mă aplec - mă doare pieptul,
Mă îndrept mă doare-n spate
Parcă n-aș mai avea dreptul
Nici la gând de sănătate.

Apăsat de boală-ntruna
Îmi cad stele în secunde

887
Și atât de grea e Luna,
Și să mă ascund n-am unde.

Rugăciunea nu mă-ndeamnă
Căci o văd neauzită,
Ies din toamnă iar în toamnă
În credință risipită.

Cine vocea o închise
Inimii ce numai geme,
Toate visele-mi proscrise
Sufocate sunt în gheme.

Trece timpul pe alături
Nu mă trage după sine
Împart sferturile-mi sferturi
Firicele de destine.

Eu nu plec căci n-am sosire,
Eu nu vin căci nu am dusă
Dragostea și-n amintire
Măcar nu este ascunsă.

M-aș numi doar o frântură,
Dar și hârbul are față!
Nici iubire și nici ură:
Chin ce nu se vrea în viață.

                  8.

Stau pe un hotar de zare
Socotind căderi de vreme
Și secundele-n ninsoare
Scriu cuvinte de poeme.

Vreau să le citesc cu văzul
Și cu minte de privire,
Însă pierd întruna miezul
Din subiectul de citire.

Cu urechea trag cuminte
Poate-oi auzi cuvântul
Doar că văd - prin simțăminte
Pot să aflu numai vântul.

Totul curge și se schimbă
În încercuirea-ngustă
Eu din disperări prin limbă

888
Încerc timpul cum se gustă.

Bine că nu vede nimeni
Și-n venirile ninsorii
Execuția de rime
O prind vesel a priori.

Inima-mi vecia cheamă
Iar zicându-mi fără „poate”:
„Nu ai teamă... nu ai teamă
Căci Credința trece toate!”

Sunt pe granița de treceri
Și cu vis, și cu ființă
Așteptând când timpul rece
Dezghețat va fi-n Credință.

                 9.

Valea mea plină de ceață
Unde plec? Pe unde-oi trece?
Doar se jeluiesc de viață
Într-un freamăt surd, mesteceni.

Ce va fi? Ce mă așteaptă?
Întrebări pe întrebare:
Cică treaptă după treaptă
Eu tot mă înalț spre Soare.

Mi se spune că-i senină
Calea mea cu râs și nejdii -
De mă-ndrept înspre lumină
De ce simt numai primejdii?

Neputința, omenește,
Îmi arată simplu huma
Nimic nu se-ndeplinește
Ce îmi trebuie acuma.

Vorbe, vorbe și cuvinte
Spuse să mă liniștească
Însă cât fără de minte
Omul poate să trăiască?

Din visările străpunse
De banalitatea zilei
Ce-s respinse și ascunse
De necreșterea argilei.

889
Tot mă-nvârt beteag prin pâclă
Și nu pot ieși din pături
Doar un văz sever de sticlă
Îmi  zâmbește de alături.

Mi se spune de-o potecă,
Ci eu simt că  trec pe lângă...
Cugetul mi se rezecă
Și mă vreau de-odată singur...

                  10.

Eu nu pot să văd prin noapte,
Nu-ndrăznesc să știu în mâine -
Timpul fuge prea departe
Depărtându-se de mine.

Chiar de-ncerc să-l prind din urmă
Parcă-aș prinde cozi de stele
Și-ncercarea mi se curmă
Într-un hohotit de iele.

Sunt hazliu ca o paiață
Care tot sucește tumbe
Vrând din vreme să smulg viață
Cu sincopele de rumbe.

Căci supus încet pe caier
Mă voi depăna ușure
Cât n-oi prinde-n palme aer
Să îl trag spre cerul gurii.

Doar voi curge cum se-nfrânge
Măreția de materii
În crepuscule de sânge
Și-n sfârșirile puterii.

Mă voi duce-ncet din Soare
Că în tihnă sau în zbucium
Ca un râu pierdut în mare
C-un ecou bătrân de bucium.

Și voi bate eu, n-oi bate
Încercarea timp să prindă,
Sorțile până la moarte
Se vor ști doar în oglindă.

890
Doar Speranța și Credința
Pot să treacă peste gânduri
Înfrângându-mi neputința
Ce m-a răstignit prin rânduri.

Ca și vele dalbe-albastre
Îmi duc barca de catarge
Din întemnițări sihastre
Peste-obstacole de margini.

Și-mi voi crede viitorul,
Și îmi voi spera Iubirea,
Ghiocelul, mărțișorul,
Paștele, Înveșnicirea.

                11. 

Timpul înfundat în gânduri
Tot crescut în ițe dalbe
Nu aude slove-n rânduri
Nici cuvintele în salbe.

Nu ascultă de hotare
Importante ce-și zic sie,
Ci socoate-o așteptare
Ce-i întinde veșnicie.

De la, până-n începuturi
Ea îl ninge-ncet cu vreme
Și în secole de luturi
Râde de idei supreme.

Dar nicicând n-a fi răspunsul
Unde să le-ndeplinească
Vălurând cu nepătrunsul
Pe credința pământească.

Se zbat apele în spume
Căutând căi noi spre vale,
Munții se topesc ca brume
Pășind erele agale.

Timpul cugetă tot singur
Fără ca să înțeleagă
Suflete ce doar să ningă
Își permit cu viața-ntreagă,

Neputând nici a răspunde

891
Gândului eternității:
„Unde mă tot duc eu?.. unde
Din Cuvântul viu al Vieții?”

                 12.

Ai putea tu înțelege
Zorii semănați de stele
Și durerile de lege
În hotare mărunțele?

Firea-ți ar putea deprinde
Cu-orice firicel de sânge
Soarele cum se aprinde,
Luna-n umbre cum se stinge,

Cum în zbatere cerboaica
Fată o ființă nouă
Și cum scutură drăgaica
Bobulițele de rouă?

Ai putea să prinzi cu mâna
Vânturile-ncălecate,
Socoti-vei săptămâna
Cu de tot și cu de toate?

Blond să râzi un prunc în floare
Și aed să torni argintul,
Degete să-ți poarte-o boare
Precum ai purta pământul,

Să vezi stele și-universuri
Noi în veșnică urzire
Și, stângaci, să tremuri versuri
Pentru prima ta iubire?

Să iubești pe orișicine
Că-i bolnav, prost de mândrie,
Cu suspine - în suspine,
Cu un râs - în bucurie?

Ai fi-n stare cuci să numeri
Ani ce socotesc cu voce
Și să ți-i în palme umeri
Ce se scutură în bocet?

Poți tu crucea tâlhărească
Să o-mbrățișezi cu sete

892
Alții Viața să iubească
Chiar uitând că tu le-o dete-i?..

               13.

Doamne, ce fusesem singur
Când priveam în jur cu ochii
Doar treceau râzând pe lângă
Mine foșnitoare rochii.

Râsul hulpav de mirese
De pe-o cale trecătoare
Unde lumea-n interese
Are pietre funerare.

Și-am închis văzul în mine
Înălțându-mi scutul frica,
Dar nu Te-am văzut pe Tine,
Dar nu am găsit nimica.

Și-am crezut cu necredință
Că-s gunoi ca tot gunoiul
Ce îl duce-n neputință
Și-n uitare-ncet șuvoiul.

În durerile-mi de carne
Înrămate strâmt în teamă
Dragostea, gândii, prin oameni
Doar pe nume se mai cheamă.

Și-o cădere din cădere
Mă prindea să mă transmită
Mai departe în durere
Viața ca să mi-o înghită.

Iartă-mi frigul din secundă
Căci am dat în mine însumi
Nu putea să îmi răspundă
Cu-a lui disperare plânsu-mi.

Nimeni n-a putut să dreagă
Inima de a cunoaște
Numai Tu, Isuse dragă,
Ai venit la mine-n Paște.

Mi-ai uns rănile, privirea,
M-ai spălat în apă sfântă
Că am înțeles - Iubirea

893
Este vie și cuvântă.

Că prin forfotiri în trepăd
Cu poftiri mărunte, repezi
Chiar de eu am să mă lepăd
Tu pe mine nu mă lepezi.

Iarăși pot să mă asculte
Zâmbete și bucurie...
Doamne,-am strâns atât de multe
Că le-oi spune-o veșnicie!

              14.

Torn în apa primăverii
Afluent să fie-n vale
Dorul care speră - merii
Să îi vadă în petale.

Apă din izvor născută
Se pornește cristalină
Într-o lume neștiută
Visătoare de lumină.

Vom pluti pe lângă brazii
Prinși în cetini ca-n armură
Care-i apără de raze
Săgetânde cu căldură,

Și-i ferește de la grindini -
Zdrobitoarele de inimi...
Ne vom duce pretutindeni
Din nimica și din nimeni.

Prin începerea de roadă
Cu pornitul de-nflorire
De la frigul de zăpadă,
De la noaptea-n pitulire.

C-un ocol lăsa-vom plopii
Tânguioși flămânzi de freamăt
S-auzim și noi cu stropii
Dorul verdelui cum cheamă.

Vom fugi pe lângă malul
Unde-n ierbi sure și scunde
Aurul a prins podbalul
Cu vederile rotunde.

894
Pe sub plete unduinde
În a vântului cărare
Ale salciei ce prinde
Cu verzi muguri bobi de Soare.

Vom călători spre seară,
Până-n zori de dimineață
Cu Prieru-n primăvară
Viețuind o nouă viață.

Și doar când voi spune lerul
Strâns în pieptu-mi cu fereală
Văzând cum pornește mărul
Din boboci în zi năvală

M-oi opri atuncea, poate,
O minune a cunoaște:
„Du-te apă mai departe
Eu cu merii stau în Paște.

Spune tuturor ce-ascultă
Cum fusesem împreună
Și că Viață este multă, 
Și că Viața este bună!”

895
 Necântarea cântărilor

Înainte de a începe citirea acestui poem,
rog cititorii să citească la început
 mesajul meu de jos. Poate unii dintre  D-voastră 
veți hotărî să nu vă mai pierdeți vremea degeaba.

Soției și surorii mele Vera

Prinde-n ochi de căprioară
Prospețimea care vine
Zilele de primăvară
Curg în valuri de lumine.

Iarna, iată, se apleacă
Tot mai mică-n ploaia tristă,
Dar și ploaia, câte-oleacă
Înflorește ametistă.

Florile gonesc pe câmpuri
Prinzând voci de turturele,
Iară fricile de timpuri
Se topesc în ploi de stele.

Frigul curge-n hăul brâncii,
Iar pământul înspre ceruri...
Ieși din crăpătura stâncii
Unde te-ai pitit de geruri.

Viile pornesc lăstarii,
Pomii strigă rime-n muguri,
Codrii și-au trezit stejarii
Cu ruscuțe-aprinse-n ruguri.

Mână-ți iezii înspre luncă
Iarba proaspătă să-ncerce,
Draga mea, c-obraji de pruncă
Sărutați de aer rece.

În zvâcniri de dimineață
Treci cu pasul de domniță,
Cântă fericirea-n viață
Cu-ochii tăi de porumbiță!

896
2

Luna basme când arată
Printre umbrele pribege
Inima-mi vorbește-n șoaptă,
Dar nu pot a o-nțelege.

Și când Soarele răspunde
La chemările câmpiei
Ea îneacă unde, unde
Visele copilăriei.

Ce ai, inimă, cu mine
Pitulită ca o hoață:
Când vin gânduri de rușine,
Când cuvinte de speranță.

Toată noaptea așternutul
L-am boțit cătând răspunsul,
Iar tu râzi satisfăcută
De gândirea ta ascunsă.

Trec prin zi și prin cetate
Tot privind sfioasă-n lături,
Ce cat pe-ulițe certate
Pline-n zvon de zaiafeturi?

Nu-mi găsesc sărmană locul
Nici în câmp și nici acasă...
Inimă, oprește-ți focul -
Nu mă arde fioroasă!

Dimineața piața spintec,
În amurg m-ațin afară...
Inimă, te rog, cuminte
Fii măcar în astă seară!

M-am oprit lângă grădina
Ce privea deschisă-n Soare
Și căldura, și lumina
Viața să i-o împresoare.

897
Tremură spre zări năframa-i
Cu-o dorință feciorească,
Iară mugurii ei mai-mai
Ar porni să înflorească.

Ghimpii strigă glasul firii
Mângâierea să agațe,
Dar eu văd cum trandafirii
Înfloresc pe-aceste brațe.

Setea ei de primăvară
Peste-ngrăditură trece,
Iar doi pui de căprioară
Aburesc văzduhul rece.

Parcă-ar adia Libanul
Căci pornesc să crească-n voie
Scoțișoara și șofranul,
Nardul, smirna și aloe.

Dar grădina e închisă
Și temându-mă de ceartă
Nu trec partea interzisă
Ca să bat ușor în poartă.

Îmi pierdui parcă-o avere,
Iar și iar mă uit în urmă:
Să nu cat nu am putere
Dorul pentru ea mă curmă.

Mă tot duc buimac spre stână
Ziua muncilor mă cată,
Ci mi-i inima-n grădină
Lângă poarta încuiată.

Când eram eu în livadă
L-am văzut privind cu teamă
Parcă-ar vrea doar să mă vadă,
Lângă gard parcă mă cheamă.

Mi s-usucă cerul gurii
Căci aici, în cercul văii
Cum e-un măr într-o pădure
Așa-i el prin toți flăcăii.

898
Precum clatină scorușul
Strugurii pe orice boare
Simt pe inimă arcușul
A privirii lui mă doare.

Ca și puiul de cerboaică
Cu privirea mă pătrunde
Vreau să vreau  să nu îmi placă,
M-aș ascunde, dar n-am unde.

Du-te-n calea ta, străine,
Vezi-ți, în sfârșit, de treabă
Lasă-mă să fiu cu mine
Cum i-i dat fetei de treabă.

Nu-i răspund înspre privire
Însă simt cum mă atinge:
Nu-ndrăzni să vii, iubire!..
Nu-ndrăzni de a te stinge!

Mă prefac săpând pământul
Că nu-i văd privirea caldă
Însă mă sărută vântul
Pe sinceritatea-mi smeadă.

Du-te, du-te și dă-mi pace
Lasă-mi zestrea mea cu crezul...
El se duce și întoarce
Iar și iar spre mine văzul...

N-am dormit o noapte-ntreagă
Culegând cu ochii stele -
Am văzut-o și mi-i dragă-n 
Poarta visurilor mele.

Ce frumoasă-i ea în Soare -
Flăcăruie  în lumine
Și m-aprinde, și mă doare,
Și nu știu ce e cu mine.

Noaptea nu mai este noapte
Parcă-i toată-n glas de îngeri,
Stelele aruncă șoapte,
Iar izvoru-n dor le strânge.

899
Sufletul meu se apleacă
Ca răchita peste ape
Să citească câte-oleacă
Ce-au dat stelele să scape.

Prin umbrare se pierd iasme,
Lilieci rup zboruri frânte,
Eu - pe valuri moi de basme
M-am pierdut cu-ntreaga minte.

Căci în ele-i rândunica
Și mă-naripează versul...
Poate eu am prins nimica?
Poate am tot Universul?

Azi, pe cărărui de munte,
Mi-am dus iezii la pășune,
Iară zadele cărunte
Îmi șoptesc despre-o minune.

Eu cărarea am trecut-o
Mii de ori până acuma
Și o știu și de abruptă,
O cunosc și unde-i gluma.

Ce-ar putea să se întâmple
Pe poteca-mi de fecioară,
Doar m-ar mângâia pe tâmple
Cetina de brad ușoară.

Mi-ar cânta o turturică
Cântul ei închis în gușă,
Poate vreun ecou de frică
M-ar speria pe cărărușă.

Dar la cotul în sulfină
Când cântam de dimineață
Pe cărare cu străinul
M-am trezit față în față.

El în crini turma și-o paște
Doar cu fluierul o mână,
Orice floare o cunoaște

900
Pe toți munții lângă stână.

Ca un leu el e puternic
Când  o bestie se-ațâță,
Dar i-e glasul plin de miere
Pentru somnul de oiță.

Însă-acum sfios se uită
De la colțurile stâncii
Parcă vede mii de scuturi
Cu viteji măreți și crânceni.

Am trecut pe lângă dânsul
Ușurea ca o aripă
Doar o„Bună ziua!”-i zise-i
Fără a-l privi o clipă.

Aș fugi dar mi se-ndoaie
Pasul meu în demaraje
Și mă frige-o vâlvătaie
Ce-mi sărută-acum obrajii.

Spre trecut nu-ntorc privirea
Să-l privesc îmi este teamă,
Ci aud bine - Iubirea
Între noi cum stă și cheamă.

Ceruri îmi căzură parcă -
Sunt ca fiara cea rănită:
Ea m-a salutat în treacăt,
Iar eu limba-am înghițit-o.

Ca un linx ce-așteaptă-o pradă
Stam pitit ca ea să treacă
Să o văd și să mă vadă,
Dar căzui cu tot cu cracă.

Umblu-acum nebun sub stele:
Cum de m-am pierdut cu firea,
Sperii zmei și râd de iele
Ce-mi încearcă-ademenirea.

Umblu rătăcit prin beznă
Printre scripcile de greier,
Vreascurile mușcă-n gleznă,

901
Dar nu simt și tot cutreier.

Mă îndeamnă-o luminiță
Pâlpâindă în fereastră
Unde știu - o copiliță
E ascunsă după glastră.

Ei, și ce doresc eu oare
Din șoptirile de iovă?
Ziua nu am fost în stare -
Noaptea cum să-i spun o slovă?

Iată strada ei tihnită,
Ca un hoț prin umbre tremur
Lângă ușa zăvorâtă
Mă sufoc și mă cutremur.

Nebunia îmi ridică
Mâna-mi ca să bată iute
Apoi fug cuprins de frică:
Ce-am făcut eu!.. ce-am făcut eu?!.

Cât un plop înalt și tare
Plâng cu-amar și cu rușine
Și mă rupe, și mă doare...
Ce rușine... ce-i cu mine?!.

Bate cineva în ușă
Ori îmi pare, ori îmi pare...
Cine mâna jucăușă
O agită pe zăvoare?

Mi-s picioarele spălate...
Să cobor iar pe podele?
Și-apoi cine oare-n noapte
Frânge razele de stele?

Îmi strâng glasul meu cu gura,
Pentru somn sunt dezbrăcată
Cine-ar vrea să las căldura
Și-așternutul meu de fată?

Vocea ce mă cheamă-afară
Ca să ies din casa mamei

902
Poate-i hâtră de amară,
Poate e ca rodul poamei?

Cum să cred că-mi vrea doar bine
Când mi-i inima în frică
Și se zbate-n piept la mine
Ca un pui de păsărică.

Dar desculță și cu teamă
Alergai fără de rime
De-aburii cu ochii geamul...
Nu e nimeni... nu e nimeni...

Întâlnii iar ciobănașul
Pe cărarea mea îngustă...
De ce-mi caută imașul -
Poate-i cătător de fustă?

Dar privindu-l cum se pierde
Să rostească-o salutare,
I-am răspuns vioi și verde
La naiva întrebare.

Ne vom ține turme-alături
Azi aici, pe-această vale
Până când apusu-n pături
Își va scutura petale.

Mă întreabă - un copil e!
Îi răspund parcă-s în vârstă...
Vor mai fi încă-așa zile
Cu o trecere netristă?

Iar neliniștile pleacă
Undeva pierdute-n iarbă:
Ne-am găsit cu dânsu-o joacă -
Eu întreb și el întreabă.

Poate-am vrea să știm răspunsul,
Dar l-acoperim cu gluma...
Inimă, ce taci ascunsă
Sau așa răspunzi tu numai?

10

903
Pe sub tălpi nu prind pământul,
Nu dor spini și nu simt cetini,
Sunt mai ușurel ca vântul:
Astăzi noi am fost prieteni!!!

Ea era în toate dreaptă
Și râdea copilăroasă,
Și-i așa de înțeleaptă!
Și-i atâta de frumoasă!

Râsu-i e ca primăvara
Ce în jurul nostru crește,
Doar că nemiloasă seara
Ne-a-ntrerupt vorba băbește.

Însă mâine ne vom duce
Lângă dalbele izvoare
Unde curge apa dulce
Pentru iezi, pentru mioare.

Pentru buzele-mi crăpate
De-ale arșițelor palme,
Mai departe de la toate
Șireteniile-n larme.

Să-i ascult învățătura
Din sinceritatea-i mare
Să ne scrim apoi scriptura 
Pentru viața viitoare.

11

Fete-ncearcă c-ochii galeși
Să mă prindă de privire
Cu-apucări de mahalale-și
Uneltesc a lor iubire.

Mă feresc de fiecare
Ca de-un laț întins în cale
C-am văzut doi ochi, și, care
Nicicând n-or să mă înșale.

Fetele mi-arată coapse
Printre zâmbete de-oglindă
Și cu-obrăznicii relapse

904
Inima vor să mi-o prindă.

Dar în văzul lor descopăr
Lănțișoare și podoabe
Și o poftă de cleopă
Ca să aibe, ca să aibe.

Fetelor, degeaba ochii
Voi vi-i pierdeți după mine
Căci foșnirile de rochii
Doar acoperă lumine.

Nu-ncurc laurii cu crinii,
Țiitoarea c-o mireasă
Și voi da în lături spinii
Să scot floarea mea aleasă.

Voi vă ziceți fericite
Prin locașuri și bazare
Sulamite, sulamite
Aruncate pe cântare.

Țiitoare-mpărătese
Laudă doar pofte oarbe
Însă toate-ți fi alese
Ca să terminați ca roabe.

Vă încredeți doar în noapte
Tot urzind ceva în vrajmă
Însă una dintre toate
Dragei nu-i ve-ți sta în preajmă.

Nu mă urmăriți cu trâmbe,
Cu privirea-n pofte beată:
Al ei zâmbet doar ca zâmbet
Vă astupă gloata toată.

12

Cheamă vulpile viclene
Să mă duc la ele-n case
Ca să-mi pună mir pe gene
Cu-alifii de somnoroase.

Dar iubitul meu nu are
Sanctuare ori palate

905
Stâlpi i-s brazii și stejarii
Cedrii - grinzile înalte.

Floarea-i candela ce arde,
Iar poieni - scripturi de lege,
Pietrele lângă cascade
Îi sunt tronul lui de rege.

Și în orice bob de rouă
Și-n ușor de păpădie
Este cartea lui cea nouă
Ce mă-ndeamnă și mă-mbie.

Prospețimea se aprinde
În vâltorile de praguri,
Iar cuvintele-i timide
Zboară păsări înspre larguri.

Cerbi și zimbri ni-s tovarăși,
Zburătoarele-s aproape,
Cu-orice zi ne ducem iarăși
La căderile de ape.

Și e Soare, și e Viață,
Și e cânt și poezie
De cu zori de dimineață
Până-n seara purpurie.

Nu e pizmă, nu sunt ranguri,
Nu-s povești amețitoare
Numai aurul de granguri,
Versul de privighetoare.

Nu-s hâtrii, nu-s ochi de marfă,
Nu sunt rugi în lingușire,
Doar stejarii sună-n arfă
Melodia de iubire.

Nu vreau să aud minciuna
Țupăită pe arenă
Iar schimonosită-ntruna
De vreun poftitor de scenă.

Vulpilor, sunt prea smolită
Să mă-nchideți în odaie
Că-mi iubesc prea mult iubitul
Cu-a mea inimă bălaie.

906
13

Sărbătoare-i ziua-această
Fețe multe, foarte multe:
Regele-și cată nevastă
Lângă-o mie și opt sute.

Toate fetele în stradă
Au ieșit cât mai alese
Împăratul să le vadă
Să le-aleagă de mirese.

Prinse-n hamuri pline-n fluturi
Iepe trec în defilare,
Ultimele lor săruturi
Le uitară mi se pare.

Doar cu zâmbete artiste
Amăgesc o fericire,
Iar privirile lor triste
Caută îndreptățire.

Sora mea cea mai frumoasă
Minunata Sulamită
Doar o zi a fost mireasă
Astăzi plânge părăsită.

Fetelor, nu dați grădina
Pe lănțuguri și podoabe -
Doar o zi vei fi regina
Și o viață printre babe.

Mă pitii de văzuri hoațe
Eu prin frunza viei mele
În zadar caută  frații
Să mă puie pe tejghele.

Căci îl am pe cel ce merge
Păunaș pe căi înalte
Mai frumos ca orice rege
Și în ziuă și în noapte.

Ca un cerb cu ciuta-n cale
Codrii trecem de o seamă
Că e deal ori că e vale
Parcă-am fi de la o mamă.

907
Floarea strălucește-n rouă
Că vederea ți se pierde
Și-i atâta viață nouă
Că nu-ți vine nici a crede.

Dragul meu nu-mi spune multe
Slove să mă amețească,
Dar e regele de munte
El prin viața-mi pământească.

Dragul nu vrea să mă-ncurce
În cuvinte frumușele,
Dar în orice seară-aduce
Un buchet aprins de stele.

Nu vă vindeți, fete, via
Pe sapfire și versete
Că v-așteaptă doar sclavia
Și obida c-ați fost fete.

Nu m-oi da între pereții
Ce-nrobesc orice ființă -
Dragu-mi dă la frumusețe
Libertate, nu temniță.

Amândoi - frate și soră
Peste orizont ne-om duce
Unde-o mândră auroră
În Iubire-o să ne culce.

Poate n-oi fi-n diamante
Spre pământ ca să mă tragă,
Dar în Dragoste purtate
Zile-or fi o viață-ntreagă.

14

Luna iese prin mistere
Razele să și le-ndrepte
Să citească în tăcere
Notele lor înțelepte.

Umbre-adulmecă pământul
Furișate și ascunse
Parcă-ar cere legământul
Cu purtările supuse.

908
În bezmetice spirale
Vântul picurând se duce
Lunecând cu-ncetu-n vale
Pe-ale râului uluce.

Ochii mei se duc cu dânsul
Undeva, în întuneric,
Dar nu cată întradinsul
În ținutul lui eteric.

Gândurile-mi curg și ele
Palpitând de fericire
Când pierzându-se prin stele,
Când prin taine de-adormire.

Mi-a spus:„Da!” azi ciocârlia
Ce-o visez în ochi și suflet
Și-mi pierdui melancolia
Prin a nopții moale umblet.

Ea și-a pus cuvântu-n ape
Lângă dalbele cascade
Că îmi sunt așa aproape
Ale vieții ei izvoade.

Cum îți mulțumesc, Părinte,
Cu-orice-a traiului meu filă -
Ea mi-a dat nu doar cuvinte,
Ci și soarta de copilă.

De-a fi-o vorbă să o râdă
Chiar ușoară de-ar atinge-o
Voi opri pornirea hâdă
Cu puterea mea de sânge.

Iar de-ar încerca o lume
S-o umbrească chiar și-n șagă
Voi scuti-o cu-al meu nume
Și cu Dragostea-mi întreagă.

Iar visările de fată
Legăna-le-voi în șoapte...
Mulțumesc, mărite Tată,
Noaptea că nu-mi este noapte!

15

909
Ce alai din munți coboară
Tot în raze de-nălțime
Prin mijloc de primăvară
Potopită-n prospețime?

Șaizeci roibi aprinși de-aramă,
Șaizeci vornicei călare
Albesc florile în coamă
Ca și crucea de ștergare.

Iar în centru vine mire
Pe-armăsar bălan și sprinten
Ciobănașul ce-n iubire
Luminează-acum cuminte.

Oamenii le-aruncă-n cale
Ramurile înflorite
Și înalță osanale
Vocile lor fericite.

Din palate, din răcoare,
Din covoare, prin zăbrele
Mii și mii de țiitoare
Privesc triste printre ele.

Sulamita plânge-n plete
În regrete și rușine:
„Nu-ațâțați iubirea, fete, 
Până singură nu vine!”

La portița din livadă
Din zăvoare descuiată
Frații fetei stau grămadă
Cu-a lor mamă și-a lor tată.

Înăuntru, în grădină
Dalba dalbelor frumoasă
Lângă visul de fântână
Lăcrimează-a Lui mireasă.

Și nu crede ca să creadă,
Și că nu e vis - ea știe,
Cu livada ei în roadă
De aici - în veșnicie!

910
Psalmi

911
 După psalmul 1

E omul fericit dacă la sfat
Nu întră la fățărnicie-n casă,
Iar cu duplicitarul învățat
Nu va ședea în viața lui la masă.

În Dumnezeu tot timpul va trăi
Ca un copac sădit lângă izvoare
Care la vreme înflorește și
Frunza și roada nu-i știu vânturare.

Iar cei șireți sălășuiesc fricoși
Ca praful și ca pleava spulberată
Disprețuind pe cei ce-s credincioși,
Dar neputând s-asculte-o judecată.

Căci Domnu-n rugăciunile fierbinți
Aude fremătarea respirândă
Blagoslovind cărarea celor sfinți,
Iar calea nedreptății pedepsind-o.

912
 După psalmul 10

Dacă privești în jurul tău din greu
În lumea încărcată-n răutate,
Îți pare - de la tine Dumnezeu
Fața și-a-ntors fiind  foarte departe.

Vezi cum trufași cu chipul ipocrit
Pe sine în mândrie se ridică -
Isus de dânșii e disprețuit,
Iar în credință nu au măcar frică.

Ei se înalță-n frunte lăcomoși
Trăind fără rușine și firește
Gândindu-se în sine veninoși
Că Dumnezeu pe toți nu-i pedepsește.

Înșelători, zgârciți și bârfitori,
De-a fi întâii  cu o mare vervă
Ei potriviră batjocoritori
Că Domnul chiar pe toate nu le-observă.

Râd frații, care cată-a fi smeriți,
Vărsând pe dânșii înjosiri și fiere,
Disprețuind pe cei nenorociți
Se gudură la cei ce au putere.

Acționează numai pe furiș,
Iar sufletul și-ascund de la lumină
Și bafta și-o pândesc din ascunziș
Cu ochii răpitori de vizuină.

Poți ca să crezi că ei nu sunt atinși
De-a lui Isus legitimă mânie
Și unii născocesc, cu ochii stinși,
Pedeapsa-n altă lume-o să le vie.

Însă de ești în toate cu Isus,
Chiar dacă răul te-a atinge-n viață,
Tu vezi cum Domnul te ridică-n sus
De la adunătura cea semeață.

Nu trebuie să crezi ca să cunoști
Cum Dumnezeu trufașii îi sfărâmă
Împrăștiind fățarnicele oști
Nedându-le din Dragoste-o fărâmă.

913
Vei înțelege – Domnu-n mila Sa
Pe credincios îl binecuvântează,
Iar roluri și averi va-mprăștia
Acelor ce profitu-n El vânează.

Ci ei aleargă vajnici și fuduli
Să își adune glorie și fapte -
Conducători lingăilor creduli,
Iar de la Domnul numai mai departe.

914
 După psalmul 100

Oricare om de Domnul e țesut
Și înviat ca sfântă rugăciune,
În fiii Lui ne-a înălțat din lut,
Mioare îi suntem pe-a Lui pășune.

Fiind  o fericire între sfinți,
În Fața Lui să fim o bucurie
Toți una și copii ca și părinți –
Un glas răsunător de veselie.

Să-I  binecuvântăm din neam în neam
Credincioșia Lui și Bunătatea
Cu orice mugur, frunză, floare, ram
Și roade proslăvindu-L cu Dreptatea!

Ducând pulsarea Lui pe orice plai,
Ca  roua-mprospătând întreg  pământul
Să îl prefacem într-un  colț de rai
Unde cuvântă luminos Cuvântul.

915
 După psalmul 101

Ajută-mă, Isuse, ca să cânt
De Bunătate și Dreptate-n viață
Și să mă ocrotesc pe-acest pământ
De lumea ce vicleană e și hoață.

Dă-mi frica Ta, Isuse,-n pieptul meu
Ca să urăsc pe toți clevetitorii
Și pe acei ce uneltesc doar rău
De-a prinde situații iluzorii.

Ferește-mi mintea de neînțelepciuni,
De cugete de fire păcătoasă,
Desparte-mă de rău și-nșelăciuni
Ce m-ar târî spre calea lunecoasă;

De cei care se vor a fi  întâi
Când, folosind pe alții-n cariere,
Ei hâtru șerpuiesc înspre călcâi
Să-l muște cu venin și neputere.

Disprețui-voi cărturari flecari
Ce gloatele le-adorm prin microfoane
Căci varsă-n jur cuvintele lor mari,
Cuvântul Tău necunoscându-L, Doamne!

Nu-mi da să șed la masă cu-un hapsân,
Îmi  judecă greșelile din mine
Cu Tine, Doamne,-n veci ca să rămân
Să nu simți pentru mine vreo rușine!

916
 După psalmul 102

O, Doamne Dumnezeule Preasfânt!
Îmi pare viața mea nu se aude
Că m-am întins ca huma pe pământ
Disprețuit și de străini și rude.

Mi se îndoaie zilele ca fum,
Iar oasele mi-s parcă de tăciune
Și doar mai pot să strig la Tine-acum 
Ca o neascultată rugăciune.

Un pelican ce moare în pustiu,
O cucvaie în dărâmătură,
Durerea îmi mai spune că sunt viu
Și gemetele care ies din gură.

În apa care-o beau lacrimi îmi cad,
În loc de pâine prind în gust țărână,
Iar inima și sufletul îmi ard
Și dor uscat ca iarba cea bătrână.

Într-o uitare parcă-s aruncat
De mine viața a fugit departe,
O noapte plâng cu zilele în pat
Ca umbra ce să fie nu mai poate.

Puterea mea mi-i frântă pentru drum,
Iar zilele-s mai scurte și mai scurte
Din noapte iar în noapte dau acum
Și bezne se rângesc în față-mi slute.

Tu, Doamne, ceru-n slavă ai aprins,
Pământului i-ai dat floare la floare
Privește-mă în sufletul cuprins
De-atâta greu și-atâta supărare.

Cu apa de izvor stropește-n chin
Ca să mă clatin doar un spic pe glie,
Să nu mai gem, Isuse, în suspin
Ci să-Ți înalț un psalm de bucurie!

917
 După psalmul 103

Ridică, suflete, pe palme mulțumiri -
Pe Dumnezeu  îl binecuvântează
Pentru iertări și pentru ocrotiri
În miez de noapte și în fapt de-amiază.

El bolile din noi le-a vindecat,
Spălându-ne  orice fărădelege,
Iar prin  Cuvântul Lui adevărat
Ne ocroti  de-nvățături de lege.

Te încunună Domnu-n bunătăți
Turnându-ți  Mila Sa și Îndurare
Că-s înverzite  trainic bătrâneți
Cum vulturul e tânăr în zburare.

El e-nțelegător și milostiv
Și judecă o lume pe Dreptate,
Iar drumul Lui ți-l dă definitiv
Să poți a te-nălța în Libertate.

Bogat în bunătate, răbdător
Nu bate-n  poticnire cu urgie,
Ci ne așteaptă îngăduitor
Să ne-nțelegem clipa tuciurie.

Cât de departe-i cerul de pământ,
Iar  zorile de-apus îs despărțite
Așa ne-a-ndepărtat de la mormânt
Țărânele Durerea de Părinte.

Ca iarba toate zilele ne trec
Ori ca o  floare-n câmp ce înflorește,
O boare în uitare și înec
Le duce cu tot timpul lor cel veșted.

Iubirea lui Isus ține în veac:
Un curcubeu se-nalță legământul,
Poruncile-I să le  trăiesc îmi  plac
Și îi iubesc, cu tot ce am, Cuvântul.

Cârmuitor e Domnul  peste tot,
Tronul Lui stă pe orișicare clipă...
Eu, Doamne, vreau să fiu al Tău chivot
Și să nu-ți părăsesc a Ta aripă.

918
Cu sufletul să-L binecuvântăm,
Cu glasuri luminoase ca de îngeri,
Cu Domnul eu nu pot ca să mă tem
În viața mea de amăgiri și-nfrângeri.

Toți ce-s chemați să fie-a Lui soldați
Care-am aflat Iubirea prin iubire
Pe Isus să îl binecuvântați
Căci cine ne înalță-n fericire!

919
 După psalmul 104

Suflete,-nalță binecuvântări
Pentru Isus ce e mai sus de toate...
Tu, Doamne ești și peste zări de zări
Și Tu ești peste viață și pe moarte.

Tu, prin Cuvânt, Lumina-ai înălțat,
Pământu-ai cuvântat pe temelie,
Iar cerul ca pe-un cort l-ai ridicat
Creația-nfășând în măreție.

Care de nori pe-aripile de vânt
Duc apa Ta să fie-nsămânțată
Și îngerii ce-s solii din Cuvânt
Slujesc cu-aripa lor înflăcărată.

Pământul pe temeiuri l-ai zidit
Ca el în clătinare să nu fie,
Iar apa, ce-l călcase, a fugit
Și Tu i-ai pus hotarul pe vecie.

Ai început izvoarele din munți
Și ele fug spre valea cea adâncă
Sărind cascade, joase pe sub punți
Tot alergând de stâncă înspre stâncă.

În râuri le unești și le îmbini
Și ele-mprospătează-n jur cu apă
Că setea-și sting neîmblânziți asini
Și fiarele pământului s-adapă.

Codrul le-mbracă verde în hățiș
Și le-nconjoară cu mulțimi de neamuri
Aripi unde-și fac cuibu-n ascunziș
Și-și împletesc cântările prin ramuri.

Prin stânci își găsesc iepuri adăpost,
Pe stânci sar iute țapii cei sălbatici –
Oricine-n traiul său are un rost
Și îl trăiesc văratici ori iernatici.

Tu păsările cerului ridici
De-și lasă și poienile și smârcul –
Și taie azuriul rândunici,
Iar prin senin rotește cocostârcul.

920
Tu faci să crească iarba pe pășuni,
Pământul tuturor hrana le-o  crește 
Și omul mulțămește-n rugăciuni,
Iar vita că sătulă-i mulțumește.

Luna ai pus ca gardă peste nopți
Și Soarele să știe când s-apună
Când fiarele din codru urlă-n colți
Și urmărind o pradă să răpună.

Când Soarele răsare ele fug
În vizuine-ascunse la culcare,
Iar omu-și ia a muncii sale jug
Și-ncepe să îl ducă spre-nserare.

Dar roada muncii sale-i dă îndemn
Cu vinul și cu pâinea de pe masă,
Iar binecuvântarea-n untdelemn
Îi face viețuirea lui frumoasă.

Totu-i creat atât de înțelept
Că este pe uscat ori că e-n mare
Oricare loc este în locul drept,
Respiră peste tot viețuitoare.

Sunt și-așa mici că nu poți să le vezi,
Ci ele-și au și râsul și aleanul
La marea cu lucirile ei verzi
Unde se joacă-n val leviatanul.

Toate așteaptă hrana lor la timp
Și fiecărei îi întinzi Tu hrană,
Iar orice fir îşi are anotimp
Şi orice fire-şi are o membrană.

Dar dacă faţa Ta, Doamne,-Ţi fereşti
Se-ntoarce fiecare în ţărână,
Şi dacă-n Duhul Tău iar le zideşti
Se umple tot pământul în Lumină.

În veci să ţină slava lui Isus
De lucrul Său să aibă bucurie
Şi-aş vrea să-mi tindă inima în sus
Plăcute Lui cuvintele-mi să-I fie.

Sunt fericit că de la rele-s scos
Ştiind ce mult El preţuieşte omul -
Fii, Doamne, pentru mine bucuros...

921
Binecuvântă, suflete, pe Domnul!!!

922
 După psalmul 105

Pustiul ne-mpresoară împrejur
Și pașii noștri-i pierdem fără urme,
Iar înainte-i cerul de azur,
Din urma noastră-s turme după turme.

Tot mai departe de mărețul râu,
De veacuri ce-n robie-au fost supuse
Când Iacov pentru-o baniță de grâu
Pe sine în sclavie se aduse.

Pedeapsă Dumnezeu care i-a dat
De traiul lui plin doar de răutate
Să moară jalnic rob la împărat
Lăsându-și fiii fără libertate.

Dar noi am plâns atâtea nopți și ierni
Robia ce credința ne-o sfărmase
Că Dumnezeu ne-a scos din egipteni
Și calea prin pustiu ne-o arătase.

Pe Moise-l înălță conducător
Cu mintea lui povață să ne fie,
Dar singur Domnul foc și-n ziuă nor
Ne-ndreaptă calea noastră prin pustie.

Ne-am socotit de-atâtea ori sărmani
Și am cătat să stoarcem din cer jale:
Toți robii în cei patruzeci de ani
Rămaseră-n morminte lângă cale.

Nimic în om nu este mai prejos
Ca iobăgia care îl înghite
Și-l rugumă încet și lăcomos
În inimă, în suflet și în minte.

Slavă lui Isus că ne-a izbăvit
De moartea din mioapele religii
Și nu ne-a dat pe drumul colbuit
Sub pietre să rămânem ca vestigii.

El singur ne conduce prin Cuvânt
Fără de idolii din manuscripte
Ducându-ne spre Viață din pământ
Cu plânsu-n faraonice egipte.

923
El ne arată Calea înspre Cer
De ne păstrăm dorința și cărarea,
Căci traiul e așa de efemer
Când în robie ți se-ngroapă starea!

924
 După psalmul 106

Nu va răspunde tatăl pentru fiu,
Nu suferă și fiul pentru tată:
Acela se va pierde în pustiu
Cine în rele traiul său și-l poartă.

Când Iacov viața sa de pe pământ
Umbrea cu o hâtrie pe hâtrie,
Măcar c-Avram fusese omul sfânt,
Domnu-l dădu pe Iacov în robie!

Și fiii au robit la egipteni,
Și fiicele le  fuseră tot roabe
Până au prins că nu din amăgeli
Să își încarce suflete-n podoabe.

Când au țipat de multele dureri
Sclavia lor urând cu orice clipă,
Iar le deschise Domnul depărtări
În inimi le sădind câte-o aripă.

Ci ei prea mult aleși s-au socotit
De au ajuns la un vițel de aur
Și Dumnezeu atunci i-a nimicit
Cu toate-ncredințările în taur.

Că nici un rob pornit de lângă râu
Nu a putut să părăsească moartea,
Dar nu că și-a vândut cândva pe grâu
Părintele lor Iacov libertatea.

Ci de aceia singuri că au fost
Toți vinovați în viața lor murdară
Și alungați din orice adăpost
Ei toți se-mprăștiară pe afară.

Când crucea legii ridicară sus
Și-au răstignit religioși Lumina,
Iar în robie Dumnezeu i-a dus
Până și-or înțelege singuri vina...

Îți mulțumesc, Isuse, că Tu ești
Judecătorul aspru-a vieții noastre
Și cu pedeapsa Ta ne-nțelepțești
Să nu ne-o pierdem toată în dezastre.

925
Îți mulțumim că noi am înțeles
Din ce și pentru ce avem pedeapsă
Feriți de la religia-n eres
În rătăcire Domnul nu ne lasă.

Doar cei care se cred ales popor
Că tații lor citiră prin Scriptură
Sunt lepădați în rătăcirea lor
Și Mântuirea dau pe-alergătură.

Nu va salva părintele pe fiu
Când fiul răul doar trebăluiește...
Și mor, și mor pierduții prin pustiu
Crezând că Dumnezeu așa iubește!

926
 După psalmul 107

Acei  de Domnul ce-s răscumpărați
Vor mulțumi cu-ntreaga lor suflare
Din răsărit în munții cei înalți,
Din miază-noapte până peste mare.

Pustiul îl purtau în pribegit
Și sufereau de foame și de sete,
Nici o cetate nu li s-a găsit
Unde necazu-ar fi putut s-aștepte.

Din strâmtorarea lor ei au strigat
Lui Dumnezeu durerea omenească
O cale nouă El le-a arătat
Și o Cetate unde să trăiască.

Salvații lui Isus, să-I mulțumim
De setea și de foamea împăcată,
De-nariparea într-un trai sublim
Pentru vecie care ne-a fost dată.

În întuneric umbrele de morți
Ședeau în mârșăvie și în fiare
Fiindcă-au vrut să-și amăgească sorți
Prin crime să se-mbogățească-n stare.

Din bezna lor cu suflete au plâns
Pe Dumnezeu rugând din neputință –
Căzură lanțuri, viața s-a aprins
Și fiecare a primit Credință.

Salvații lui Isus, să-I mulțumim
De setea și de foamea împăcată,
De-nariparea într-un trai sublim
Pentru vecie care ne-a fost dată.

Nebunii s-au crezut ca domnitori,
Dar au căzut din tronul revoltării
În moarte ei se risipeau din zori
Și terminau în frigul înnoptării.

Dar inimile le-au strigat în sus
Fără cuvinte majice și-n rime
Și a venit Cuvântul lui Isus
De i-a salvat din gropi de țintirime.

927
Salvații lui Isus, să-I mulțumim
De setea și de foamea împăcată,
De-nariparea într-un trai sublim
Pentru vecie care ne-a fost dată.

Mările pline sunt de marinari
Ce îndrăzneala lor și-o duc pe vase
Ci-i încolțiră valurile mari,
Cu orice gând a lor îi mestecase.

Ei au strigat din funduri de mărgean
Durerea lor așa nesuferită
Și Dumnezeu i-aduse în liman
Și i-a întors în Patria iubită.

Salvații lui Isus, să-I mulțumim
De setea și de foamea împăcată,
De-nariparea într-un trai sublim
Pentru vecie care ne-a fost dată.

Noi doar prefacem râuri în deșert,
Gura de rai în plângere  sărată
Cu sufletul întunecat, incert
La toate ce Dreptatea o arată.

Iar Dumnezeu pustiul face-n lac,
Din crăpături de lut răsar izvoare
Și codrii frumusețile desfac,
Și roade dau cirezi și cu ogoare.

Oricine de la Domnul ajutor
Sincer ceru din starea chinuită
El l-a-nălțat aripă de cocor
Spre Țara libertății fericită.

928
 După psalmul 108

În  suflet și în inimă eu cânt
Cântare-mi este și întreaga fire -
Pe Calea mea pășită pe pământ
Eu sunt condus de Brațul în Iubire.

M-oi deștepta din zori de zori de zi
Și-n orice pas din cărăruia-naltă
Pe Dumnezeu cu viața-L voi slăvi
De la o zare până-n zarea altă.

Un cântec va trăi  în jurul meu
Cu note încărcându-mă  pe mine
Să povestesc de Domnul Dumnezeu,
De viața ce mi-a dat-o cu lumine.

M-a scos cum din pustiul în venin
Și m-a ferit de lațuri din cetate
Că și acum pășesc ca peregrin
Pe-un drum de melodie-n  libertate

În muzica-nflorită-n rugăciuni,
În armonia razelor de Soare
Ca și un miel ce zburdă pe pășuni
În argintiul rimei  de izvoare.

929
 După psalmul 109

Nelegiuirea pedepsită-a fost
Cum și va fi tot timpul pedepsită,
Nu va putea să aibă adăpost
De judecata Domnului lovită.

De-ai prigonit pe-un om nenorocit
Vei ști și tu în viață prigonire -
Când vei simți că  traiu-i fericit
Te va trânti o groaznică lovire.

Cu  pâra-n cineva dacă ai dat
Tot pârâtori ție ți-or fi  prieteni,
Iar rugăciunea îți va fi păcat
Cât nu ai vrea pe Domnul să-L îmbete.

De te socoți că ești mai cu valori
Și amăgești sărmani prin microfoane
Străinii te-or lăsa fără comori
Pe care le-ai tot adunat cu anii.

Viața îți repetă-al tău cuvânt
Cu o fidelitate de oglindă:
Dacă tu semeni  răul pe pământ
Răul în lațul lui și-o să te prindă.

Te va-mbrăca în haine de blestem
Ce te-or durea în oase și în macră,
Iar visele-ți s-or strânge-n suflet ghem
De viața ta prozaică și acră.

Vei încerca să te prefaci frumos,
Vei spune rugăciunile cu mie,
Ci ele vor suna numai  bălos
Pline-n cerșetorii și lăcomie.

Cât nu vei vrea cu  fapte de erou
Să faci ca Domnul să te miluiască
Nu-ți va întoarce El nici un ecou
Cu toată-ncredințarea ta livrească.

Ai vrea de-acum chiar să te pocăiești,
Dar Duhul Pocăinței nu te știe
Și vei compune basme și povești
Neînțelept găsite pe hârtie.

930
Pedeapsa cum a fost a și rămas
Îndeplinind a Domnului sentință –
Spre Viață nu vei face nici un pas
Că crezi tu ori lipsit ești de credință.

931
 După psalmul 11

„Zboară pasăre mai iute şi te aciuează-n munţi,
Arcuri şi săgeţi din tolbă iată scot acei, ce-s mulţi,
Cei răi în neomenie te chitesc aşa şi-aşa...
Mai vioi fugi, păsărică, că-a fi vai de viaţa ta!”

„Eu în Domnul am nădejde, pentru ce mă înspăimânţi?
De eşti sub a Lui privire la ce să te mai frămânţi?
Pe cel rău îl vede Isus şi îl vede pe cel drept:
De la-a Lui neprihănire unde pot să mă îndrept?!

Pe mişei El varsă  groază, fum de duh neputincios,
Toarnă binecuvântare, Domnul pe cel credincios,
Căci Dreptatea o iubeşte: este drept Domnul meu sfânt
Şi-oi privi cu drag la faţa-I cât trăi-voi pe pământ.”

932
 După psalmul 11

„Pe când în jur atâția răi se ceartă
Și te chitesc în poftă-acei ce-s mulți
Înaripato, poartă-ți a ta soartă
Și ți-o pitește, undeva, în munți.

Ei încordează arcurile rece
Săgețile pe coardă potrivesc
Ca în neomenia lor să-nece
Oricare vis din drumul pământesc.

Ferește-te departe de lumine,
Ascunde-te cu frică de la rău
De nu vrei doar în vaier și suspine
Ca să se cotilească traiul tău...”

„De ce mă-nspăimântați iar cu primejdii
Și nu vedeți al stării mele scut:
Isus mi-a dat tăriile Nădejdii,
Credința într-un veșnic Început!

Un suflet strâmb El totdeauna vede;
O inimă curată El va ști
Blagoslovind-o cu putere verde
Și va păzi-o-n noapte și în zi.

Iar pe mișei Domnul groaza o varsă
Ce-i va umplea cu duh neputincios
Doar neiubirea le va râde-n casă
Și nesătulul geamăt pofticios.

Căci Dumnezeu iubește doar Dreptate -
În toate este drept Domnul meu Sfânt
Și voi privi la fața Lui din toate
Cât mi-a-nflori viața pe pământ!”

933
 După psalmul 110

Preoți suntem chemați de  Dumnezeu,
Modeste temple-n lume înălțate
Unde o ploaie va stropi mereu
Și înfloresc cuvinte-nmiresmate.

Marele Preot este Domnitor
În Legământul Sângelui de Viață
De pe genunchi bem apa de izvor
Privirea ce spre ceruri ne-o înalță.

Cuvântul ne-a ales și-apoi ne-a uns
Și ne-a-mbrăcat odăjdiile sfinte
Din inimă și suflet a răspuns 
Credința-ne spre Dragostea fierbinte.

Neîmpliniți ca sacerdoții-n dom,
Nepricopsiți hapsân cu-o păstorie -
Noi preoții suntem în templul „Om”
De Dumnezeu zidit spre veșnicie.

934
 După psalmul 111

Între acei ce se feresc de rău
Eu îl slăvesc cu inima mea plină
Și-L laud pe măritul Dumnezeu
Ce-I dătătorul Vieții în Lumină.

El ne dă hrana pentru orice zi
Și-n veșnicii va fi să ne-o găsească
De răul morții ne va ocroti
Cât și de rătăcirea omenească.

Pe veci de la robie izbăvit
Am cunoscut o Viață în Dreptate
Și am ajuns să știu nemijlocit -
Poruncile Lui sunt adevărate.

El Legământul l-a-ntărit pe veci,
Iar Frica Lui este Înțelepciune:
Isuse, Tu din moarte ne petreci
În Țara în Iubire și Minune!

935
 După psalmul 112

Ferice e de omul credincios
A Domnului iubind orice poruncă
Căci neamul lui va crește sănătos,
Blagoslovit e cu belșug din muncă.

I-i casa încărcată-n bunătăți,
I-i viața lui stropită cu Iubire
Și veștile ce strigă nedreptăți
Îi ocolesc auzul și privire.

Nu are frică pentru viitor,
Iar un sărman numaidecât ajută,
E milostiv și drept, și-ndurător
Îndeplinindu-și calea începută.

În bezne îi vor răsări lumini
În care rânduiește pe dreptate,
I se înalță anii cristalini
În pomeniri cu facerea de fapte.

Fiindcă-n Domnul este întărit
În viață nu se clatină odată
Și sufletul îi este fericit,
Și inima îi este mângâiată.

Inspiră și expiră rugăciuni
Ca-n traiul său Credința să irige
Și va păși pe pleavă și tăciuni –
Tot ce-a rămas din jertfe de religii.

936
 După psalmul 113

Din răsărit și până în apus,
Din miazăzi și până-n miazănoapte
Slăviți-L cu întregul pe Isus –
Domnul Salvării noastre de la moarte.

Sentințele ne bâjbâisem orbi
Prin noaptea și din marea răutății,
Ci El ca rob a-ngenunchiat prin robi
Să ne prefacă-n Omul Libertății.

Din boțuri de argilă fără minți,
De prin gunoaie-aruncate-n piață
Ne-a ridicat la înălțimi de sfinți
Să rămânem pe veșnicie-n Viață.

Un suflet care n-are nici un dor
Cu-o soartă mizantropică și stearpă
El îl preface-n cristalin izvor
Ce-o lume-mprospătând-o o adapă.

Și vom striga cu mare și cu mic:
„Îți mulțumim și Te slăvim toți, Doamne,
Că dintr-o biată pulbere-n nimic
Ne-ai semănat și ne-ai crescut în Oameni!”

937
 După psalmul 114

Marea-i plecată, Doamne,-n Fața Ta,
Iordanul înapoi a dat năvală,
Iar munții nu pot locului a sta
Și sar ca și mieluții-n zbenguială.

Bărbatul, dacă este surd și orb,
Își crede starea mândră și înfiptă
Târându-și existența sa de rob,
Bocindu-și situația-n  egipturi.

Munții precum devin  funduri  de mări
Oricare râu poate seca de apă,
Un  suflet tot va geme în dureri
Crezând că Viața doar așa adapă.

Dar și pământul poate a-nverzi
Și apa poate curge cristalină,
Iar noaptea se petrece înspre zi
În legea lor când nu au nici o vină.

Domnul e-al veșniciei Creator:
Orice  ce trage-n moarte El preface -
Din stânca seacă va porni izvor,
Dintr-un pustiu – un lac umbrit în pace.

Dacă un om se vede numai lut
Și-l risipește-ntreg în pocăință
Îi dai Tu Înviere-n  Început
Să-l faci atotputernic prin Credință.

Ca un izvor va fi prin goale stânci,
Într-un deșert va înflori grădină
Și cât nu vor fi beznele adânci
Un munte el va sta drept în Lumină!

938
 După psalmul 115

Pământurile Domnul le-a creat,
Oceanele cu mâna-I le întinse
Și cerurile Sale în înalt
În curcubeu de slavă  rostuise.

El, omul dintr-un boț cleios de lut,
Îl ridică ca Om pentru iubire
Dându-i în orice clipă-un început
Care-l îndreaptă prompt în fericire.

Cuvântul mi-l ascultă El atent
Și-mi dă răspuns la orișice cerință
Că niciodată nu-L simții absent
Când viața mi-o preface în Credință.

Ci astăzi în Credință au pătruns
Și s-au iscat prin case-un soi de oameni
Care neavând nici zare de răspuns
Ei jalnic doar îngaimă:„Doamne! Doamne!”

Susțin  că Dumnezeu nu este mut,
Dar singuri pentru Dânsul pot răspunde
Că El ascultă chiar din început,
Ci nu chiar toate poate a le-aude!

El are și putere de picior,
Însă doar  ei  în locu-I pot a merge
Și mâna Lui numai prin mâna lor
Poate-a crea, a ruina, a drege.

De fapt un dumnezeu ei și-au cioplit
În mintea-le lor chip și-asemănare
Adăugându-I semne din citit
Tot poreclindu-L plini de încântare.

Entuziasme își aprind cu foc
Crezând c-așa se crede creștinește
Urând la bale orișice proroc
Ce cu Isus în Calea sa trăiește.

Pământurile Domnul le-a zidit
Și  infinita Viață-o crește, urcă...
De ce aceștia-L vor înlocuit -
Să fie primii ei poate le-ncurcă?

939
Zbătându-și rugăciunile ca val
Cu mintea lor își calculează pasul
Și țipă amărâții lui Baal
Căci el e mut, iar ei și-aud doar glasul.

Cei ce-s în Viață nu sunt surzi și muți
Și nu tocesc să-și mai înjuge-o lege:
Cine-i din ai Păstorului mieluți
El Glasul Lui aude și-nțelege!

940
 După psalmul 116

Când îmi spuneam:„Sunt om nenorocit!”
Eu pe deplin aveam atunci dreptate,
Apropiatul meu m-a viclenit
Nemaivorbind de cei ce-mi sunt departe.

În legătura-i moartea m-a legat –
Fugeam de la necaz înspre durere
De frigurile morții asudat
Pe malul gropii stam fără putere.

Dar viața mea ce-n mine a rămas
Strigă cu rămășița disperată
Că Dumnezeu îmi prinse al meu glas
Și inima de groază sfârtecată.

M-a înălțat din nou în nou-născut
Din bezna unde-ntreg mă risipisem
Că-ntâia dată eu am cunoscut:
Lumina-nvinge orișice abise!

Cum, Doamne, aș putea să-Ți mulțumesc
De toate binefacerile Tale
Aflând ce este traiul omenesc
Abia acum, ieșind din râu de jale?

Ajută-mi viața mea ca jurământ 
Să mi-o înalț zidită în Credință –
În inimă săditul Legământ
Numele Tău să-l aibă-n năzuință.

Fusesem sclavul răului din rău,
Un glob pustiu din piramizi de spume...
Acum, Isuse, eu sunt robul Tău
Și cel mai liber suflet de pe lume!!!

941
 După psalmul 117

Ecouri slabe slovele îmi  sânt
La ce-aș dori să zic în mulțumire
Că Dumnezeu mi-a dat pe-acest pământ
Și Viață, și Credință, și Iubire.

Aș vrea ca traiul meu să fie-un dor
Ce-ar tinde doar pe Domnul să-L cunoască
De când m-am dezvățat numai să mor,
Zbătându-mă prin soarta omenească.

Îmi pare că sunt, pur și simplu, mut
Când inima e toată-o melodie
De când  Credință-n piept am cunoscut
Și Viața care crește-o  veșnicie.

Atâtea, Doamne, aș dori să-Ți spun
Cuvinte ca și lacrimi cristaline
Că-ntreaga-avere-a graiului străbun
Nu ar putea să le-mplinească-n mine.

Ci tot potențialul pământesc
Și Adevărul Tău, Doamne, mă-nvață
Că sunt în stare eu să-Ți mulțumesc
Trăind și fericit fiind de Viață.

942
 După psalmul 118

Așa eram în mine-ncredințat
Crezând  numai în brațele de oameni,
Dar  soarta ca pe-un praf m-a înhățat
Și  m-a tot dus până mă prinsei, Doamne!

Ca și albini ce fagurii își cresc,
Ca și furnici ce-nalță mușuroaie
Astfel  vedeam eu neamul omenesc
Până am dat cu toată viața-n zoaie.

Cred că de sine-aș fi putut să râd
Încredințat  în oamenii de seamă
Doar că momentul îmi era prea hâd
Ca să-l prezint un act de melodramă.

Ci ca pe-o piatră râsă de zidari
Domnul m-a scos din spini și bălărie
Zidindu-mă  în zidurile tari
Eterne ce se-nalță-n veșnicie.

Tu, Doamne,-ai auzit cum eu gemeam
Când nimeni nu vroia ca să audă,
M-ai ridicat din starea de haram
Ferit să fiu de putrezirea crudă.

În cortul meu doar Tu să fii pe tron
Îmi este năzuința și credința;
Cuvântul Tău îmi este ca pilon
Și dreapta Ta câștigă biruința!

Pe Calea mea îmi ești Cârmuitor,
În orice vis, Isuse,-mi ești izbândă,
Mă-nvăț cu Tine-a fi biruitor
Prin forfotirea asta spumegândă.

În Domnul sunt un veșnic început,
Iar inima mi-i cântec pe altare:
Oricine în Isus s-a încrezut
Viața-i va fi o binecuvântare!!!

943
 După psalmul 119

Sunt fericiți acei ce-n calea lor
Poruncile Cuvântului păstrară,
Cu inimă, cu minte și cu dor
Ei le-au ferit de bezna de afară.

Cuvintele-Ți, Isuse, le păstrez
Ținându-le cu viața mea întreagă
În ele eu respir trăind în crez
De bâjbâirea asta-n noaptea vagă.

Cum oare eu cărarea mi-am ținut?
Mă îndrepta-a Cuvâtului Tău Lege
Ce-n inimă mi-a fost un conținut,
Dar și o bucurie, se-nțelege!

Mi se topește sufletul de dor,
Mă desfătez în dreapta întocmire
Rămân doar ca străinul călător
Când nu-Ți aud Cuvântul de Iubire.

Deschide-mi, Doamne, ochii cât mai largi
Să nu îmi pierd din pas a Ta cărare
Căci râpi de neveghere cască largi
Să-mi muște obositele picioare.

Nu mă lăsa cumva să mă abat
Din muzica orânduirii Tale
Ci să rămân cu sufletu-nălțat
Și bucuros comorilor din Cale.

În gândurile mele, fericit,
Să îmi perind avânturi în lumine
Să nu-mi fie obrazul înroșit
De-o palmă ce mi-o trase vreo rușine.

Tu scut îmi ești și-mi ești și adăpost
Nădejde, sprijin din făgăduință,
Zadarnic cei cu Tine ce au fost
Încearcă să m-alunge din Credință.

Mă depărtează, Doamne, de cei răi
Ce caută ca să mă prindă-n cursă
Și vor să-mi piardă-n idoli și în zei
O Cale ce-n chemarea Ta-i parcursă.

944
Cu Tine, Doamne, eu sunt îndrăzneț,
În ocrotirea Ta eu pot sta tare,
Iar cei ce-Ţi calcă Legile semeţ
Ca pleava se vor duce-n dezonoare.

Tu nu-i mai cerți pe cei ce-s îngâmfați
Și ei se pierd întruna-n orice clipă
Cu orice năzuință blestemați
Să plece fără-ntoarcere-n risipă.

Ei caută doar aur și argint
Cu nesimțiri în inimi de grăsime
Tot  rătăcesc trufași prin labirint
Urmați de risipiții din mulțime.

Ci Tu-i disprețuiești pe dânșii toți
Ce s-au ascuns din nou în mări de lume,
Iar  toată mocoșeala le-o socoți
Doar bulbucire jalnică de spume.

Sunt, Doamne, fericit că-s doar un rob
Care păzește Legea și Dreptatea,
Ferește-mă de cârâiri de corb
Ce-aruncă din amvoane strâmbătatea.

Nu îmi lăsa în mine-un semn de boli –
De cărturari departe-i mântuirea,
M-am despărţit de adunări şi şcoli
Pe Calea Ta cătându-mi împlinirea.

Din  temelia Ta de Adevăr
Privesc cărturăriile cu scârbă
Când, îmbuibându-şi minţile cu zăr
De băuturi, ele se-nvârt în sârbă.

Minciunile lor nu le-oi suferi,
Ca cei din gloate n-am să  îi aplaud,
De şapte ori la şapte ori pe zi
Cuvântul Tău eu îl traiesc şi-L laud.

Ferește-mă, Isuse, de ocări
Ce mi le-mproașcă batjocoritorii
Că legile-Ți îmi sunt și desfătări
Și-n inimă îmi sunt sfătuitorii.

Gândindu-mă la Legea Ta adânc
Vreau c-orice clipă de învățătură
Nu doar să mă adăp și să mănânc,

945
Dar să-Ți vestesc și Dragostea prin gură.

Oricare pas eu Ți-l istorisesc
Chiar sufletul lipit de-i de țărână,
În  traiul meu din veacul omenesc
Un  viitor în plânset se amână.

Ridică-mi în Lumină viața mea
Dându-mi  înțelepciunile-Ți în cuget,
Învață-mă din nou a te urma
Ce n-ar dori o lume să îndruge.

Să pot alege Calea-n Adevăr
Cu toată fremătarea mea de viață
În înălțarea Duhului în cer
Cu-orice cuvânt, Isuse, mă învață!

Cu judecata Ta povățuind
Abate-mă de la poftiri deșarte
Și inima apleacă-mi ca în gând
Să n-am câștiguri și-nvățări de carte.

Să știu  aș vrea-mplinirea de porunci
Pe care Tu le-ai dat pentru vecie
Și să îmi bucur fericirea-atunci
Și fericit să fiu în bucurie.

Sunt robul Tău în sfântul Legământ
În care-i pus miracolul nădejdii,
Îndepărtat din slove de pământ
Ce-și flutură frumoasele odăjdii.

Eu zi și noapte Legea Ta mi-o pun
În încântări și-n cântecele mele
Cu înălțarea stelei de Crăciun
Cu înfloriri în Paște de lalele.

Ascultă-mi rugăciunile fierbinți
Ce caută răspunsurile drepte,
Nădăjduirea în făgăduinți
Date în judecățile-nțelepte.

Nu-mi ridica în față anii grei,
Iar viață nu-mi  întinde cu fărâme,
Știința Ta mi-o pune ca temei
Ca inima să nu mi se sfărâme.

Chiar dacă ochii mi-s topiți spre drum,

946
Iar sufletul tângește dorul Milei,
Ajuns ca și burduful pus în fum
Nu mă încurc în numărul de zile.

Căci Tu mă treci ușor pe lângă gropi
Ce vor ca să mă prindă cu necazul
Lăsându-le cu văzul de ciclopi
Să-și mulțumească pofta  lor și nazul.

Trece-Adevărul Tău din neam în neam
Și tot ce ai creat rămâne sigur
În Legea Ta în care eu azi am
Tăria că nu-s părăsit și singur.

Eu am văzut în lume plăsmuiri
Vestite în cuvinte și imagini,
Cuvântul Tău însă-n desăvârșiri
Nu are comparație și margini.

Pe zi ce trece Legea îți iubesc
Mai mult din rugăciune-n rugăciune,
În infinit în ea tot cresc și cresc
Și nu pot lămuri așa minune.

Învățătorii mei îmi sunt uitați
Pășesc pe lângă-nțelepciuni bătrâne,
Iar tot ce-au spus puzderii de-nvățați
Rămân în urmă de avântu-n mâine.

Cuvintele-nțelepte când repet
Mi-i cerul gurii parcă tot în miere
Și de la căi greșite mă îndrept,
Pe Calea Ta mi-adaugi iar putere.

Cuvântul Tău e-o candelă în seri,
E o lumină pe cărarea-n noapte,
Un jurământ străpuns de întrebări
Mă poartă-n insistență mai departe.

Mi-s Lege ale  Tale-nvățături
Ce-s peste forfotiri de simțăminte
Și inima-n cuvintele de guri
Anunță înălțările de minte.

Să le cuvânt cu cei ce-s credincioși
Cu-i Legea Ta e fericire-n praznic
Căci  nu-s de fire doar ambițioși
Să își înalțe numele obraznic.

947
Cuvintele-Ţi întind descoperiri
Doar celui de religii ce-i departe,
Mă ştiu că sunt în sfintele priviri
Căci robii Ţi-i înalţi în libertate.

În Tine, Doamne, sufletu-mi deschid
Ca în Lumina Ta să zboare lacom
Precum pământul din deşert arid
Din ploaie în verdeaţă se îmbracă.

Îţi caut Faţa Ta cu foc de dor
Şi cu neastâmpărările suveicii
Încep a mă preface-ntr-un izvor
Ce curge pe sub freamătul de sălcii.

Înţelepciunea Ta-i pe veci de veci,
Pe mine, Doamne, râvna mă mănâncă 
Cât înspre mine Legea Ţi-o apleci
Eu, însetat, întruna o  vreau încă.

Doar pe dreptate pui Tu judecăţi
Ce-s fără nici o zare de prihană
Şi cu Credincioşia ne arăţi
Cum lecuieşti o boală ori o rană.

O iau în faţa zorilor şi strig:
”Nădăjduiesc făgăduinţei Tale
Şi nu mă tem de viscole şi frig,
Nici de otrava colţilor în bale...”

Alerg de mântuire-mbrăţişat
Că străji de noapte îmi rămân în urmă
De viitorul Tău îmbărbătat
Că toate îngrozirile se curmă.

Ca oaia cea pierdută-am rătăcit
Prin mlaştina ce vieţile doboară,
Acum sunt, Doamne, cel mai fericit
Când Legile-Ţi găsesc ca pe-o comoară.

Mă-nţelepţeşte în Cuvântul Tău
Şi rugăciunea-n împliniri ridică
Ca limba mea să cânte doar mereu,
Iar inima să nu-mi cunoască frică.

Aripa Ta să-mi fie-acoperiş,
Iar Judecata Ta să mă ajute,

948
Cuvintele-mi din văi ori povârniş
Să Te înalţe, Doamne, pe-ntrecute.

Că-n Tine numai sufletul mi-i viu,
În mâna Ta găsi-voi ajutorul:
Eu robul Tău, Părinte, vreau să fiu
Precum în mine îţi iubeşti feciorul.

949
 După psalmul 12

Mai mult e înjosit acel curat,
Luat în râs e cel fără prihană:
Prin oameni lingușirea a intrat,
Fățarnicii nu simt nici o dojană.

Pe scene se ridică îndrăzneți
Pălăvrăgind cu buze mincinoase, 
Pe cei ce-ascultă-i măgulesc șireți
Tot dându-le numiri lăudăroase:

”Prin  limba noastră noi ne-om înălța
Și cu hâtria-om drege cariere,
Că, Doamne, facem doar favoarea Ta –
Deci ești dator ca să ne dai putere...„

Credulilor așa flecari le plac,
Lingăul îi adoră și-i susține,
Iar cei ce văd Credința ca pe-un fleac
Îi vor aplauda fără rușine.

Isuse, nu mai poate omul drept,
Bărbatul care are o onoare
Să-nalțe iar cuvântul înțelept
În necinstita-aceasta adunare.

”Sunt Cel ce Sunt! – ne spune Domnul Sfânt
Și vin la cel Credința ce-o păstrează,
Ce plase n-or fi-ntinse pe pământ
Eu îi voi fi Cetatea lui de pază.„

Cuvântul lui Isus e-argint trecut
De șapte ori prin foc și prin Lumină
Și curățit de orișicare lut
Fără un pic de praf și de țărână.

Isus în față ne vorbește și
Speranța și Iubirea ne-o aprinde -
El credincioșii Săi și-i va păzi
Chiar dacă-or fi viclenii pretutindeni.

950
 După psalmul 120

Isuse, strig cu tot sufletul meu,
Cu inima-ncordată și sărmană
Mă apără de vorba mea cu rău,
Ferește-mă de limba mea vicleană.

Căci ea e ca o tolbă de săgeți
Ce-așteaptă-atente și otrăvitoare
Să muște fără milă în tristeți,
Durerea să o crească  și mai mare.

Cât pot eu, Doamne,-n cort să mai păstrez
Pe  vatra mea jăratec de ienupăr,
Mâniile care-mi mocnesc în crez
De  m-otrăvesc pe mine și mă supăr.

Lipsește-mă de setea de război
Și liniștea în suflet mi-o întoarce
Când prin cuvinte pline de noroi
Credința mi  se roagă pentru pace.

Nu mi-i de-ajuns că-n jurul meu străin
Oameni sluțiți de fanatizm și ură
Mă-mproașcă cu trufie și venin
Cu fraze  linse de pe cer de gură.

Cu gândurile lor ce trag la fund
M-ar îneca în spuma lor gălbuie,
Iar eu vreau tot așa să le răspund
Că limba mea îmi arde  amăruie.

Pe cât ei sunt orbiți de-nvățături,
Pe-atâta eu respir în a Ta Lege -
Ferește-mă, Isuse, de-alte  guri,
Dar și de gura mea, se înțelege!

951
 După psalmul 121

Când întâlnesc prăpăstii  fără  punți
Speriat, de  se cutremură piciorul,
Pe năruite cărărui din munți
De unde oare-mi vine ajutorul?

Domnul îmi este Păzitorul meu,
Susținerea-I  pe mâna mea cea dreaptă,
Mă  izbăvește de la orice rău
Ce înspre mine ochii își îndreaptă.

Îmi va găsi și trecere, și pod,
Iar Adevărul mi-l va da busolă
Că nu-s căutătorul de comod
Și de religii moarte sub cupolă.

Ferit și de-ale Lunii mângâieri
Chiar și de sărutările de Soare,
Precum a dat El lumilor  puteri
Îmi va zidi tărie în picioare.

Credincioșia Lui eu mi-o îmbrac
Căci Dumnezeu în Grijă și Iubire
Mă va păstra de-acum și până-n veac
Cu orișice plecare și venire.

952
 După psalmul 122

Mi-i sufletul tot timpu-nveselit
Cât simte că-i pe Stâncă în Cetate –
Dușmanul cel mai aprig și urât
Să-mi otrăvească traiul meu nu poate.

Sus, în Cetate, eu mă întâlnesc
Cu cei ce-n Dumnezeu au întărire
Să port cu mine-n traiul omenesc
Cuvintele lor pline de iubire.

Poate deprins cu-atâtea bătălii
Sunt amețit de liniște și pace
Și-n căile din munți și din câmpii
Mai că nu am dorința de-a mă-ntoarce.

Dar datoria mea mă cheamă iar,
Tăria Stâncii însă mă susține
Și eu nu sunt fugarul bejenar
Cetatea lui Isus purtând-o-n mine.

Mi-i inima-n lumină pe-orice drum,
Chiar de-ar păși prin bezna cea adâncă –
Sufletul meu e-nveselit acum
Cetatea cât stă trainică pe Stâncă.

953
 După psalmul 123

Un rob umil, Părinte, vreau să-Ți fiu
Și mila-n palma Ta eu cat, Stăpâne,
Dar mă mângâi în viață ca pe-un fiu
Ferindu-mă de scuipături păgâne.

Ca un iobag mă rog îngenunchiat
Vrând deseori să mi se-ntoarcă jale,
Dar Dumnezeu Cuvântul Lui mi-a dat
Ca pe-un copil să mă-nsoțească-n Cale.

Sunt gata să primesc orice precept,
Poruncile să port  fără  cârtire,
Ci când supus spre Domnul mă îndrept
Mă-mbrățișează-o Lege de Iubire.

Ce mi-s religioșii  îngâmfați
Ce-și  lingușesc moliftele cu frică,
Precum  doar să conducă-s învățați
Ei  tremură la ordin de vlădică.

Ei despre Dumnezeu numai citesc
Când,  dârdâindu-și pofta de-nălțare,
Îl onorează rece și livresc
Să  îi cerșească-o binecuvântare.

Și, uneori, îngădui răbdător
Tot așteptând pustiul lor de pleavă...
„Copile, treci de tronurile  lor
Vorbește-mi ce dorești  fără zăbavă!”

954
 După psalmul 124

Puhoaie peste mine în galop
Și-ar fi trecut năpraznicele valuri,
Isus însă mă scoase din potop
Prinzându-mă în palmele de maluri.

Câți oameni împotriva mea mi-au stat
Scuipând cuvinte pline în salivă,
Din lătrătură Domnul m-a-nălțat
Scoțându-mă din gloata agresivă.

Cum pasărea fugi de păsărar
Trecând pe lângă plasele întinse,
Ferit am fost de gând de cărturar
Cu toate-entuziasmele-i aprinse.

Aș mai cunoaște Calea sub picior?
Aș mai păși prin Viață  înainte? –
De nu mi-ai fi și scut și ajutor,
De nu mi-ai fi Părinte, Tu, Părinte!!!

955
 După psalmul 125

Ca munții ne-nconjoară ocrotiri
Isus în jurul nostru ce le-nalță,
Iar sceptrul păcătos în cârmuiri
Nu va putea să ne atingă-n viață.

Feriți vom fi de-acum și până-n veac
De cei ce căi pe-alăturea apucă
Cu-nvățături de carte pentru leac
Pierzându-se pe drumuri de nălucă.

Nu vom căta ecouri de iubiri
Cuprinse-n acțiuni și în afaceri,
Păstrând neprihănite moșteniri
Stropite doar în sfinte binefaceri.

Iubirea noastră nu-i pe sentiment,
Ci e zidită din Sinceritate,
Cu cei ce-și fac cu fapte monument
N-avem vreo înțelegere de frate.

Precum deschise-s florile de crin
Și inimile noastre-s înflorite
În ploile Cuvântului senin
Și înălțate, și acoperite.

956
 După psalmul 126

Când Dumnezeu Credința mi-a turnat
Și eu am răsărit din Pocăință
Eram de fericire înălțat
Precum într-o măreață biruință.

Se minunau și neamuri și străini
Că fiecare își putea a spune:
„Da, Dumnezeu mai dă încă lumini!
A mai făcut Isus încă-o minune!”

Ajută, Doamne, prinșii rătăciți
Ce gem plângând împrăștiați prin țară
Să intre-n Viață toți nestăviliți –
Șuvoaie dezghețate-n primăvară.

Cât semănară lacrimi în pământ
Să recolteze spicele celeste
Și, necrezând, să vadă că ei sânt
Eroi într-o magnifică poveste.

957
 După psalmul 127

Căminu-ți de Isus de nu-i zidit
Ți s-or împrăștia copiii-n lume.
Degeaba te-ai rugat și te-ai bocit –
Ai pronunțat în van doar Sfântul Nume.

Dacă-n familie Dragoste n-a fost
Fecioarele-ți prin lume-nvârt din poale –
Credința îți rămase fără rost
Împrăștiată în cuvinte goale.

Doar lege dacă-ai învățat în sân
Și numai Cartea de ți-a fost în minte
Copiilor le-ai devenit străin,
Îndepărtat rămas și înainte.

Degeaba vă trezeați din zori de zori
Și vă culcați într-un  adânc de noapte
Să câștigați o pâine în sudori –
Copiii voștri vă vor fi departe!

Dar dacă o Iubire ați crescut
Căci ați trăit doar în Sinceritate
Copiii ca părinți v-au cunoscut
Părintele știindu-L în Cetate.

Căci celor ce în Dragoste trăiesc
Isus le e Stăpân și Viață-n casă
Și ca prin somn ei pâinea și-o primesc,
Iar viața însorită li-i frumoasă.

Se bucură de fiice și băieți
Mândrie ce le-aduc și îi alină
Și poate-s ca și  tolba de săgeți,
Dar și ca flori senine în grădină.

958
 După psalmul 128

E fericit un om îndepărtat
De orice rău și-n Domnul ce se-ncrede,
Cu Isus el va fi împrospătat
În tot ce știe, năzuiește, vede.

Ferice-s cei care-n căminul lor
Zidiră sinceri Dragostea în stare:
Soțul va sta măslin înfloritor,
Nevasta – ca o viță roditoare.

Copiii ca lăstarii le vor fi
Și îi vor bucura în fericire,
Așa sunt cei ce-n fiecare zi
Nu au uitat să crească în Iubire.

S-or avânta spre zările-azurii
Ca zborul înălțat de primăvară,
Își vor vedea urmașii din copii
Și binecuvântarea peste țară.

959
 După psalmul 129

Din tinerețe asuprită-am fost:
Străinii încercau a-mi  pune jugul,
Dar fiii  nu mi-au stat la adăpost,
Ci s-au opus cu arma și cu  plugul.

Iar dacă răni în trup mi-au împlântat
Barbarii  când m-au vrut la fundul gropii,
Copiii mei grăunțe-au semănat
Și-au adunat din cicatrice snopii.

Căci după ce trecea orice pârjol,
Se mistuia ca fumul urâciunea
Însămânțau  pământul ars și gol
Iarăși cu bobul și cu rugăciunea.

Și înfloream în inimi de părinți
Ce Dragostea puteau să și-o ridice
De-a înălța copiii lor cuminți
Spre Dumnezeu pe palmele de spice.

Feciorii testament au   de la tați,
Iar mamele dau fiicelor cununa -
Săgeți de trandafir, arcul  Carpați,
Au înflorit cu viața  totdeauna.

În zilele de trudă și serbări,
În nopțile de frică și iubire
Din lacrimi de durere și cântări
În cer se-nalță rugi de mulțumire.

Că  e văzduhul  plumburiu de nori
Ori că potop de Soare e afară
Părintelui  sunt recunoscători
Că i-a sădit în Limbă și în Țară.

În Limba mea ei cântă fericiți,
În Limba mea se roagă și oftează,
Spunând  senin:„ Să fiți blagosloviți
Cum Dumnezeu ne binecuvântează!!!”

960
 După psalmul 13

Atunci când bezna vine să domine
Și frica mintea mea mi-a otrăvit,
Iar eu mă rog fără să văd lumine –
Mă simt în noaptea-aceasta părăsit.

Încerc ca să răsun c-un glas de teamă
De la Isus o mână de-ajutor,
Dar vocea mea se stinge și se-ngaimă
Căci văd doar un dușman triumfător.

Parcă-au căzut în moarte vremuri bune,
Ochii prind numai chipuri de coșmar,
Iar gândul sfaturi inimii compune
Și groaza-n ea și-a înjghebat cuibar.

Năucă mi s-agită-n jur privirea
Și pretutindeni doar vrășmașii sunt...
Ca o scânteie însă Mântuirea
Îmi amintește-al Domnului Cuvânt.

Începe-a bate flacăra Nădejdii
Când mi-amintii mărețele-I Iubiri -
Din ale-ntunecimilor odăjdii
Am început un psalm de mulțumiri.

961
 După psalmul 130

Eu am strigat din fundul de adânc
Cu glasu-mpleticit prin umbre sure
Cu disperarea-n scheunat de țânc
Ce se trezi în gura de pădure.

Vrăjmașul m-a pândit în înnoptat
De m-a brâncit cu ură din cărare
Acum   privesc în jur înfricoșat
Și-mi pare foarte rău de-alunecare.

Găsii ceva în jur interesant, 
Nu observai cum mă pândea capcana,
Acum, gemând, mă târâi pe versant
În vânătăi și sângerând cu rana.

Din umbre-n mucegaiuri și în ierni,
Din umezeala fără de Iubire
Te văd cum mă aștepți fără dojeni
Căci nu sunt de acord cu-așa trăire.

Îmi freamătă tot sufletul de dor,
Străjerul cum privește dimineața
Așa m-avânt în sus nerăbdător
Cuvântul Tău să  îl ating cu viața.

De câte ori salvat de Tine-am fost
Când nu puteam nimic a înțelege...
De la dușmani îmi ești Tu adăpost,
Și scut chiar și de-a mea fărădelege.

962
 După psalmul 131

Ca și copilul numai ce-nțărcat
Ce încă e atras de sânul maicii,
Ci-și potolește pofta rușinat
Și sufletu-mi se trage înspre pace.

Nu cer, Isuse, lucrurile mari,
În inimă n-am gânduri îngâmfate, 
Iar ochii mei nu caută tâlhari
Să prindă situații mai înalte.

În Tine, Doamne, inima-mi ațin,
Ție, Isuse, vreau să-mi dau și firea
Și chiar de scap din mine vreun suspin
El nu poate să-mi sparie iubirea.

De cine oare aș mai asculta
Din orice și oricare situații
Când mă încânt de îmbierea Ta
Să trec cu viitorul constelații?

Și, poate, încă primii pași doar fac,
Dar nu-i pierd prin măruntele bejenii
Când anu-mi este creșterea de veac,
Iar secole-mplinirea de milenii.

Dureri de lut rămân în înnoptat
Cu neputințe-amare și primejdii:
În Dragostea-Ți Viața s-a-nălțat,
În Tine mi-i sădit bobul Nădejdii!

963
 După psalmul 132

Când îți ceream, Isuse, ajutor
Mă tăvăleam pe jos de disperare
Ca vita târâită-n abator,
Mă mai gândeam eu oare la salvare?

Dar m-ai salvat. M-ai lecuit. M-ai scos
Din mlaștina întreg ce mă-necase
Că și acum momentul fioros
Mă zgârie cu amintiri prin oase.

Eu juruințe nu Ți-am înșirat,
De fapt, ele nici nu mi-au fost cerute,
Ci, Doamne, Tu m-ai binecuvântat
De nu pot socoti minuni făcute.

Dar știu precis – trăiește-n cortul meu
Cuvântul și în ziuă și în noapte,
Pe Cale de pășesc – cu Dumnezeu
Pășirea mea numaidecât se-mparte.

N-am construit un templu cu altar,
Nu am zidit un loc de rugăciune,
Dar inima a Domnului e iar
Doar un cuvânt de s-ar porni a spune.

N-am înălțat spre cer vreun monument
Să scriu pe el versete de iubire,
Ci  sufletu-mi în orișice moment
Se-ndreaptă spre Isus cu mulțumire.

Domnul mi-a spus:„ Ești locul cel dorit
Pe care l-oi stropi cu ploaie vie,
Cu pâine și belșug blagoslovit
Și îndreptat spre zborul de vecie.

În sufletu-ți o candelă-am aprins,
Iar inima-ți e-altarul uns de Mine,
Ca preot îmbrăcat ești și încins
Și templu pentru viața în lumine.”

„Dar, Doamne – am spus – nu am un legământ
În care-ai pune lucruri interzise...”
„Poartă Credința Mea pe-acest pământ
Și zilele în Viață ți-or fi-nscrise!”

964
 După psalmul 133

Când ne cuprinde Dragostea de frați
Atunci Isus  cu noi e împreună,
Într-o Sinceritate-mbrățișați
Suntem Credinței Sfinte o cunună.

Cuvintele ne sunt unse cu mir
Și limpezi ca și roua dimineții
Ce strălucește-n flori de trandafir
Împrăștiind parfumul frumuseții.

Iar sufletele-or fi ca zori din munți
Ce își pogoară zborurile-aprinse,
Ca mirii rușinați în zvon de nunți,
Ca înțelepți cu tâmplele lor ninse.

În Dragoste când frații toți se vor
Isus le cuvântează  cu Iubire
Povățuindu-i Tată iubitor
Și fericit râzând ca și un Mire!

965
 După psalmul 134

Să ne-aplecăm ca spicele de grâu
Atinse de o boare-n sfiiciune
Când Dumnezeu cuvântă azuriu
Și ne împrospătează-n rugăciune.

Să ne deschidem suflete de flori
Ce-au desfăcut petalele-n lumină
Când Dumnezeu ne dăruie comori
În rugăciunea noastră cristalină.

Cu palmele și  inimile-n cer
Să ne-ndreptăm ca zborul de cucoare
Când Dumnezeu zidește Adevăr
În rugăciuni de binecuvântare.

Să-I mulțumim spre cer și spre pământ
Cu inimă, cu suflet și cu minte
Când ne înțelepțește Duhul Sfânt
Însămânțând cu noile cuvinte.

966
 După psalmul 135

Doamne, mi-ai dat Credința Ta din cer
Ce  traiul meu prin Viață mi-l conduce,
Eu  în Cuvântul Tău respir și sper
Și nu am fost uitat la vreo răscruce.

Știu că Tu ești în cer și în adânc,
În zbor de-aripi și-n târâit de vierme,
Tu pâinea-mi dai, Isuse, să mănânc,
Tu poți să mă  petreci de orice vreme.

Vânturi pornești cu sarcini de zăpezi,
Cu fulgere și ploi poți a le-ncinge,
Tu sufletu-mi timid înaripezi
Să  mă înveți cum visul se atinge.

Eu nu vorbesc cu Tine-n monolog
Cu-o rugăciune tare și-nflorită
Că deseori nu dovedesc să rog –
Dorința mi-i de-acum îndeplinită.

Iar dacă și ceva nu înțeleg
Apreciind misterul ca o râmă
Tu, Doamne, mi-l prezinți și în întreg,
Dar și mi-l lămurești cu-orice fărâmă.

Ci știu din cei ce-n suflet de pământ
Visează cum mai bine-ar linge blidul
Scornindu-și testament și legământ
Și prin citire să-și compună-un idol.

Ei „Doamne!!! Doamne!!!” strigă-ades frumos
Răspunsul, însă, nu-l au niciodată
Și-atunci ei ticluiesc ceva fălos
Din crezul de religie-nvățată.

Ci domnul lor nicicând n-a auzit
Și tace mâlc de parcă glas nu are
Căci este doar cum ei l-au născocit
Cu mintea mai îngustă ori mai mare.

Cu cât mai mult se-nchină-n născociri
Își cântăresc sforțări ca negustorii
Ambițioși cerând să îi admiri
Căci ei sunt dumnezei și creatorii.

967
Dar cât de des ei jalnic se bocesc
În lege când le este insuccesul,
Iar domnul lor în traiul pământesc
Înțepenit le-așteaptă doar decesul.

Și ei din groaza mutului lor trai
Compun din neputință o poveste
Că moartea lor va deveni  un rai
Schimonosind pretenții de neveste...

Eu îl slăvesc pe Domnul meu Isus
Că nu-I ascuns în așteptări și vise,
Iar eu nu-L studiez în presupus
Tocind și potrivind cuvinte scrise.

El e cu mine-n clipă și în veac,
Eu sunt cu Dânsu-n orice fir de viață
Și în Credință sufletu-mi îmbrac
Ce mi s-avântă înspre dimineață.

Nu mi-L compun din cărți și fantezii
Să-mi fie-n minte cât mai omenește,
În Viața din cărările Lui vii
Pe mine El mă schimbă și zidește.

Nu dovedesc, chiar dacă și-aș dori,
Să îl cuprind în vreo închipuire –
Cu orice pas, cu orice gând și zi
Îmi recrează-argila-n nemurire.

968
 După psalmul 136

Isuse, Mila Ta-i din veac în veac -
Cum ne-ai condus, ne-ndrepți iar înainte:
Oricărei boli din noi i-ai dat de leac,
La orice geamăt ne găsești cuvinte.

De câte ori căzui îngenunchiat
În fața la o groază uriașă,
Ci Mila Ta din nou m-a ridicat
Și m-a ferit din clipa buclucașă.

Prin nopți în așternutul motolit
Mă zvârcoleam cu frică pentru mâine,
Dar Mila Ta, Isuse, a venit
Și ca pe-un prunc m-a legănat pe mine.

Adeseori mă simt neputincios
Când traiu-mi dă în zid de întuneric,
Isuse, ca prieten credincios,
Să-mping în lături noaptea-mi dai putere.

Și știu că-n orice clipă,-n orice drum
Prin care Viața m-a-ndrepta în zare
Va fi cu mine-n veacuri ca și-acum
Isus cu Mila Lui ocrotitoare!

969
 După psalmul 137

Ne stau în ochi ucișii pruncușori
Zdrobiți și aruncați printre ruine
Dușmanii noștri când ne-au smuls din zori
Ducându-ne în țări fără lumine.

S-a împlântat cuvânt după cuvânt
În orice gând și în oricare vână:
„Culcați-le tot plaiul la pământ
De dânșii pomeniri să nu rămână!”

Aduși pe malul falnicului râu
Cu viața-ncătușată în robie
Ne amintim cântările de grâu
Ce le cântam cu inima pe glie.

Doar gemete ne sună-n înnoptat
În țara hohotindă-a cucuveicii
Că inimile-n mal le-am îngropat
Și ele plâng în freamătul de sălcii.

Asupritorii noștri, de urât,
Ne cer cântări cu râsul băuturii,
Dar cum să cânți cu chinurile-n gât,
Cu limba amorțită-n cerul gurii?

Căci nu putem măcar privi în sus
Din lanțurile-n suflet și-n  cuvinte:
Cum ar putea să cânte un răpus
De viața ce-l așteaptă înainte?

Oricine dintre noi e amuțit
Îngenunchiat în chiote și glume,
Căci Dumnezeu așa ne-a pedepsit
Și noi încă nu știm  de ce anume.

970
 După psalmul 138

Când ocoleam movile de gunoi
Mă poticneam la gânduri rele pradă:
„Domnul prea depărtat este de noi
Și nu poate pe toate să le vadă.

Poate cumva, El, într-o bună zi
De soarta mea își va aduce-aminte –
Și pe obraznici îi va pedepsi,
Pe credincioși i-a trece înainte...”

Naiv eram – căci fiecare pas
Isus mi-l îndrepta și-n acea clipă,
Iar cei făloși gunoaie și-au rămas
Ce putrezesc cu-ncetul în risipă.

Da, Dumnezeu este peste-nălțimi
Văzând cu o privire-ntreaga lume,
Dar cum cuprinde gloate și mulțimi
Cunoaște orice gând ce spune-anume.

Pe-orgolioși îi pierde-n îngâmfări
De se înțeasă-n falsa lor speranță,
Iar cei modești au treptele de scări
Și îi înalță tot mai mult în viață.

Cu inima întreagă Te slăvesc
Că n-ai lăsat ca sufletu-mi să știe
De  disperarea traiului livresc
Cu minți pierdute  în cărturărie.

Îți mulțumesc că Tu aici trăiești
Și mă conduci Păstor pe Calea dreaptă
Lăsând în urmă prinșii de povești
Ce viața-și căinează și și-o ceartă.

Orice-nceput, Isuse, îl termini
În bătălia Vieții neîntrerupte –
Smeriții se ridică în lumini,
Trufași-și gem grumazurile rupte.

971
 După psalmul 139

Pe mine încă singur nu mă știu
Precum mă vezi, Isuse, Tu pe mine -
Tu îmi auzi cuvântul meu cel viu
Și cel mai negru geamăt din suspine.

Îmi știi șederea mea și când mă scol
Citindu-mi toate dorurile-ascunse,
Iar căile-mi că-s drepte, în ocol
Le ai cu tot cu  gânduri  nepătrunse.

Nu-mi dovedi limba a se-ncorda
Doamne, cunoști  de-acum ce vreau a spune
Și-această înțelegere a Ta
Rămâne pentru mine o minune.

Unde-aș putea să fug de Duhul Tău
Să nu respir  o clipă de-a Ta Față? -
Că-n boala  întunericului hău,
Că-n cer este prezența Ta măreață.

Cuprins de ale  zorilor aripi,
Pe malul mării de-mi va fi sălașul
Oriunde pasul meu mi-l înfiripi,
Iar dreapta Ta mi-a îndrepta făgașul.

De va pretinde-ntunecatul dens
Lumina ca din juru-mi  să dispară
Tu teascul beznei într-un zbor imens
Vei porunci din încordări să sară.

În pântecele maicii m-ai țesut
Mi-ai întocmit și sufletul și firea,
Dar  trupu-mi nu-Ți era necunoscut
Când mi-l porneai de-abia cu-alcătuirea.

Un început eram de întocmit
Tu mă vedeai cu zise și cu vise
În cartea Ta traiu-mi s-a rânduit
Cu toate că o zi nu se pornise.

Cum aș putea ca să-Ți pricep un gând,
Cum să-ndrăznesc să îți socot din faceri
O mână de nisip în stare când 
Eu nu-s ca numărarea ei a-i face.

972
Mă depărtează, Doamne, de acei
Ce Legea Ta cu fala lor o-ncalcă
Și îi conduce soarta de mișei
Spre fericirea de lături în troacă.

Cunoaște-mi orice gând din fund de minți
Ca inima-n privirea Ta să fie,
Îndreaptă pașii mei de sunt greșiți
Să nu cad  pe cărarea veșniciei!

973
 După psalmul 14

Smintitul cu ideile nebune
Din infinit de bulgăre de lut –
„Nu este Dumnezeu! – sie-şi propune –
Şi din nimic porni un început.”

Desigur, din nimic nimicul creşte –
El în nimic orice a risipit
Şi-au triumfat înţelepciuni de peşte
În suflet de pigmeu ticăloşit.

Morala deveni o murdărie,
Iar cinstea e numită inamic,
Viaţa-i calculată ca pustie,
Și  omul prefăcut fu în nimic.

Acei ce nici nu ştiu ce e onoare
S-au ridicat din spulberări de morţi,
Nimicul e mai mare şi mai mare,
Umanitatea e-un puhoi  de sorţi.

Ci invalizi în inimă şi-n minte
Râd de acei ce-n Domnul se încred,
Foiesc ei, cotropiţi de simţăminte,
Dintr-un instinct de animal biped.

S-au înălţat la „vietăţi umane”
Şi s-au deprins cu-o existenţă-n chin 
Exterminând semeni cu milioane
Din lumea inundată în venin.

Cu cât absurdul este mai puternic –
Ilogicul devine monstruos...

Isuse,-Ţi mulţumesc  din întuneric
C-un suflet care creşte spre frumos.

Ţi-am implorat odată ajutorul
Şi m-ai înveşnicit, Părinte Sfânt,
Cunosc că în Lumină viitorul
Va şterge orice beznă pe pământ.

În Tine am aflat ce-i fericirea
Ferit de la blestemul pământesc,
Mi-ai dat, Isuse, Viața și Iubirea
Ca din nimic în Om iarăși să cresc!

974
 După psalmul 140

Ferește-mă, Isuse, de cei răi
Ce sufletul doresc să mi-l ucidă,
Venin de șarpe au pe limbă ei,
Pe buze au otravă de aspidă.

Ei vor să se arate ca și frați,
Dar care au cununi de pe icoane,
Însă asupritori și îngâmfați
Tot mă pândesc în curse și capcane.

Ei îți înalță mândre rugăciuni
Ca toți să-i creadă credincioși de-onoare,
Dar Tu, Isuse, le aprinzi cărbuni
Și-i torni fără de număr în pierzare.

Căci dacă omul e asupritor –
O asuprire cruntă îl înjugă,
Și, mincinosul, cât n-ar fi cu spor
Nu poate de minciună ca să fugă.

Pe capul de vicleni și de trufași
Cade a buzei lor fărădelege
Și în necaz fără de milă-s trași
Și nimeni nu-i în stare să-i dezlege.

Dar eu știu, Doamne, că mă ocrotești
De pietre și de piedici din cărare,
Lațul ipocriziei omenești
Pe-acei ce-l pun - și-i prinde de picioare.

Îmi vezi orișice dor neînălțat,
M-ai cunoscut din față și din spate
Cu-orice cuvânt ce-n van l-am pronunțat,
Cu orice slovă ce-a trecut în fapte.

Îmi știi durerea-n strigătul meu scos,
Mi-ai auzit oricare bucurie –
Ridică-mă în omul credincios
În Fața Ta, Isuse,-n veșnicie!

975
 După psalmul 141

Ascultă-mă, Isuse, când Te chem
Cuvintele-mi la Tine să rămâie
Căci nu ridic tăișuri de blestem,
Ci-o rugăciune-n miros de tămâie.

Aminte ia, Isuse, l-al meu glas
Că inima a obosit s-o doară
Și mâinile-nălțate mi le las
Ca legănarea grânelor în seară.

Pune un cuget sufletului meu
Și înaintea gurii mele strajă
Să nu m-abat la cei ce râd în rău
Răpus de a hâtriilor lor vrajă.

Să nu pornesc cuvântul mincinos
Ce-ndreptățește starea de păcate
Și să nu șed cu dânșii, Doamne, jos
Ca din ospățul lor să prind bucate.

Doresc să fiu de-un frate judecat –
Frăția poate numai să zidească!
Cuvântul lui e untdelemn turnat
Pe creșterea în viața creștinească.

Cu cei fățarnici însă nu voi sta
Și nici cu cei care le umblă-n brâncă
Doar îi privesc cum cad din Viața Ta
Cu oase risipite de pe Stâncă.

Numai în Tine adăpost îmi știu!
Ferește-mă de piedicile-ntinse
Să îmi înalț cuvântul meu cel viu
În jertfa rugăciunilor aprinse!

976
 După psalmul 142

Mă-nconjurară beznă de cetăți
Cu-o temniță deschisă și-o poruncă
Să intru-n ale  lor egalități
Și să mă-mbăt în duhul de speluncă.

Dar eu aud cum sâsâiesc năpârci
Și doar băloase lătrături de câine,
Nu văd iar înălțări de cocostârci
Căci noaptea-i mai puternică ca mine.

Eu glasul meu spre Tine îl ridic
Necazul să-mi auzi în neputință,
Cuvântul mi se clatină ca spic:
Sufletul meu sloboade-l din temniță!

Căci numai Tu, Isuse, mă cunoști,
Tu poți să-mi vezi doar duhul în mâhnire
Răpește-mă din înnegrite oști
Și du-mă în locașul de Iubire.

Ca între cei în suflete curați
Nepresimțind  întruna vreo urgie,
Înconjurat de Dragostea de frați
Numele Tău să-L strig în bucurie. 

977
 După psalmul 143

Groaza m-a prins cu bezna-n al ei cort
De sufletul mi-l calcă în picioare
Și ca acel demult care e mort
Eu locuiesc pitit în strâmtorare.

Înmărmurește duhu-mi deprimat,
Iar inima înțepenită-i stinsă
Și sufletul ca un pământ uscat
Suspină doar cu palma lui întinsă.

Încep să uit din cele ce-Ai făcut
Să nu mai cred zile de-odinioară
Rămas un boț neputincios de lut
Ca cel ce-acum în groapă se pogoară.

Ajută-ți, Doamne, robul obosit –
În Fața Ta nu-i om fără prihană,
Alungă-mi boala care m-a rănit
Căci eu întreg am devenit o rană.

Îndreaptă-mă pe calea înspre zori
Ca pasul înspre Tine să se-avânte
Să prețuiesc iar sfintele valori
Chemat de aspirațiile sfinte.

Cuvântul să-mi stropească lutul ars,
Iar  sufletu-mi să-l scoată din suspine
Căci robul Tău am fost și am rămas
Și să rămân aș vrea cât mă vei ține.

978
 După psalmul 144

În Fața-Ți cerul, Doamne, Ți-i supus
Și munții-ncep să fumege de frică,
Ce jalnic e trufașul Ție-opus
Când omul este numai o nimică.

Zilele lui ca umbrele se trec,
El seamănă cu o deșertăciune
Ori o suflare în pustiul sec
Ce  un ecou minuscul vrea a spune.

Isuse, scutul Tău mi-i adăpost,
Cetatea mea ești binefăcătoare
Că uneori mă-ntreb:„Cine am fost
De sunt acum în Turnul de Salvare?”

Când brațele  acum mi le deprinzi
Ca paloșul să țină-n bătălie
Și-mi întărești statura parcă-n grinzi
Să  nu îngenuncheze în urgie.

Un cântec nou din inimă-Ți înalț
Sunat și răsunat pe-ale ei coarde
Ca un cuvânt din temniță și lanț
Ce s-a salvat și-n ziua plină arde.

Ni-s fiii – fii ce-n tinerețe cresc,
Iar fetele în suflete-s podoabe,
Avem ce cere trupul pământesc
Pășuni în vite, lanurile-n boabe.

Robie între noi nu s-a aflat,
Iar  țipete nu sar să ne condamne –
Ferice de poporul înălțat
Cui domnitor ești Tu, Isuse Doamne!

979
 După psalmul 145

În ruga mea mărețul Împărat
Voi proslăvi cu binecuvântare
Să fie Domnul veșnic înălțat
De cât va fi iubirea mea în stare.

Ce aș putea eu, Doamne, să-Ți mai zic
Când Universul tot Ţi se închină,
Dar voi striga și eu cu-al meu nimic
În care Mila Ta a pus lumină.

Eu nu m-oi sătura ca să repet
Salvarea ce mi-a dat-o al Tău Nume
Și știu, Isuse, că voi fi doar drept
Când Slava Ta o voi slăvi în lume.

Cuvântul Tău  mă face fericit
Căci  El  m-a ridicat de la țărână
Și de la locu-acesta înnegrit
Înspre azur mă duci încet de mână.

Ai fost cu orișicine-ndurător
Din cei ce Ți-au  gustat din bunătate,
Celor trufași, în semeția lor,
Grumajii le sfărâmi  după Dreptate.

Căci palma Ta, Tu, Doamne, o deschizi
De-a-ndestula pe însetați de  viață,
Pe cei ce cad îi sprijini și îi prinzi
Ca să-i  îndrepți din nou înspre speranță.

Pe credincioșii Tăi îi ocrotești,
Dorințe le pornești ca să-nflorească
Ca, fericiți prin anii pământești,
Să fericească-o viață pământească.

Cu-ntregul trai al meu eu Te-oi slăvi
Cu orice frământare-a lui și cuget,
Iar  veacuri peste veacuri, zi de zi
O mulțumire-oi fi-n vremea ce fuge.

Căci viața-mi  înălțată-n  Viața Ta
Înaripată fu din forfotire
Și  pot, Isuse, iar a lăuda
Măreața, neschimbata Ta Iubire!

980
 După psalmul 146

Cât voi trăi m-oi îndrepta în rugi
Doar spre Isus cu dor și mulțumire...
Nu vă doriți celor puternici slugi
Tăria  lor crezând-o izbăvire.

Căci ei sunt doar suflare pe pământ –
Cu tot cu planuri într-o zi s-or duce:
Cu ce-o să te ajute un mormânt
Chiar și cu cea mai valoroasă cruce?

Ferice de acel ce ajutor
De la Isus își cere și-I se-ncrede
Căci are un statornic viitor
Și o speranță nu i se va pierde.

Domnul pământul care-a făurit,
Iar cerurile toate le întinse
Salvarea  va da celui asuprit
Și-i va întoarce zborul pentru vise.

Isus pornește orbilor vederi,
Îndepărtează slabul de la boală,
Îi dă secătuitului  puteri,
Începe-o Cale  într-o  soartă goală.

Isus pe credincios îl va iubi
Dându-i  înțelepciunea de minune –
În veci de veci Domnul va-mpărăți
Dreptate  întorcând la  rugăciune.

981
 După psalmul 147

E Dumnezeul nostru peste tot –
Hotare nu-i știu știrea și tăria:
Cum stelele le-aprinse peste cort
Inimii frânte-i toarnă alifia.

Ca pe cenușă bruma-a presărat,
Zăpada a-nfoiat-o-n lână moale,
Așa și grâul crește înălțat
Cu mulțumiri de spice înspre poale.

Precum e ceru-acoperit de nori
Pământului să-i pregătească ploaie
Pe cei căzuți i-ndreaptă înspre zori,
Celor făloși grumajii  le înmoaie.

Cuvântul Lui ghețarii a topit,
Ierbii i-a dat ca munții să îi lege –
Nu cu-alergarea omul e zidit,
Ci cu înțelepciunile din Lege.

Domnul hrăni-va puișori de corbi,
Iar frigul l-a topit cu o suflare,
Va da vedere dreaptă pentru orbi
Și inimi va topi din înghețare.

El va-ncărca pământu-n bunătăți
Și-l va-nflori cu zarea luminoasă,
Pe risipiți i-a strânge în cetăți
Să-I fie oastea Lui victorioasă.

982
 După psalmul 148

Cu inimi fie Domnul lăudat!
Cu cerurile cerurilor sfinte,
Cu apele care s-au înălțat
Ca și Lumina veșnică-nainte.

Cu Soarele și Luna de pe cer,
Cu îngerii din înălțimi celeste,
Cu dorul nostru pentru Adevăr,
Cu soarta-mi prefăcută în poveste!

Cu orice suflet  Domnul e slăvit!
Cu ploaie, cu zăpadă și cu ceață,
Cu vântul și cu muntele-mplinit,
Cu traiul meu ce știe ce e Viață!

Cu toate trăitoarele din mări,
Cu codrii și cu lanurile toate,
Cu vise de frumos și depărtări
Și  Dragostea cu crezu-n Libertate.

Cu orice om crescând – copil, bătrân
Viața urmând-o de la neputință...
Isuse,-Ți mulțumesc că-mi ești Stăpân
Și Viața iar mi-ai dat-o prin Credință!

983
 După psalmul 149

Noi vom cânta cântarea nouă-n zori
Cu coifuri peste frunte încă trase
În platoșe și scuturi de-aurori
Strângând în palme pale luminoase.

Noi vom cânta cuvintele de dor
Ce le-am ținut în inimi îngropate
Și ele-or răsuna clocotitor
Pe curcubeie-n ceruri înălțate.

Noi vom cânta cum cântă doar soldați
Ce și-au ținut cuvântu-n bătălie
Și umăr lângă umăr, deșteptați,
Vom ridica albastra melodie.

Noi vom cânta atât de diferiți
Cu lanțuri și cătușe sub picioare,
Vor șiroi încet lacrimi fierbinți
Pe fața noastră udă de sudoare.

984
 După psalmul 15

Isuse, cine-n cortul Tău e demn
Să locuiască-n veci pe Sfântul Munte?
- Acel ce-al Adevărului îndemn
Îl va purta cu fericire-n suflet.

El nu va vicleni în gândul său,
N-a arunca ocară pe aproape
Neprihănit trăind în Dumnezeu
Cu aurul trecut prin foc și ape.

Va defăima pe cel ce e viclean,
Stimând pe omul plin de demnitate
Cuvântul lui n-a răsuna în van
Și nu va sprijini vreo nedreptate.

Iubirea n-a propune-o pe profit
Și martor n-a susține murdăria.
Pe Munte-a sta ca stânca neclintit
Cât Muntele va ține-o cu tăria.

985
 După psalmul 150

Întreaga Viață care ni s-a dat
În risipita-n pulbere țărână
Ca pe Cuvântul Sfânt și Înălțat
S-o versuim cinstită în Lumină.

Cu ce Sinceritate am primit
Credința ce ne-a scos din lanț de moarte,
Noi sufletul să-l ridicăm, uimit,
De la minuni văzute-n Libertate.

În ce lumină traiul pe pământ
Noi am putut cu zilele a-l duce
Inima noastră s-o-nălțăm cuvânt
Răspuns pentru Cuvântul de pe Cruce.

Iar Dragostei în care-am fost iertați
Și ne veni în gemete de ură
Să-i mulțumim cu Dragostea de frați
Dacă-ntre noi vreodată o avurăm.

Dându-ți ce ai în văzul lui Isus
Să hotărască dreapta-I judecată
Dacă-n Cuvânt cuvântu-ți este pus
Și Viața nu degeaba ți-a fost dată!

986
 După psalmul 16

Speranța spre Isus doar o ridic –
Păstrează-mi, Doamne, calea mea curată
Ca nu cumva, pe drumuri de nimic,
Să mă încurc în părăsita gloată.

Căci ei ca idol pântecul și-au pus
Profitul să le fie mai aproape
Să rugume-mbuibându-se nespus,
Copiii-nzorzonați să și-i îndoape.

Ferește-mă, Te rog, să nu-i imit
Să nu am animalice-aspirații,
Prorocii, omul Tău neprihănit
Să-mi fie bucuria mea și frații.

În moștenire Viața Tu mi-ai dat,
Împărăția Ta îmi e moșia,
Prin ea mă cheamă drumul neumblat
Ce-l voi cunoaște-n piept cu veșnicia.

Tu m-ai învrednicit cu Duhul Sfânt
Să-mi dea Înțelepciune și Dreptate
Și-n traiul meu ce trece pe pământ
El inima mi-o-ndeamnă zi și noapte.

M-ai depărtat de la fatale sorți,
De rugăciuni mărunte și în jale,
Lăsai în urmă avuții de morți
Și tind înspre averi spirituale.

Pe căi în cânt, cât și la pașii grei
Isus îmi este Viața și Iubirea,
În Domnul sunt, iar El e-n ochii mei
Și-n inima ce crește  fericirea.

987
 După psalmul 17

Ascultă-mi, Doamne, rugăciunea mea
Rostită în cinstitele cuvinte
Că tot ce gura mea va pronunța
Îmi este și în suflet și în minte.

Cum mi-ai sădit în inimă scântei
Crescură într-o flacără-nălțată,
M-am depărtat de la mărețe căi
Pe care curg mentalități de gloată.

Unde-s acei din gură mincinoși
Cu inima-ncuiată în grăsime
Care se-nalță lăcomoși și groși
Peste o biată, jalnică mulțime.

Ei cugetele-n umbre și-au pitit
Chemând ca-n dânșii suflete să creadă,
Apoi cu un sălbatec mârâit
Să se arunce ca să prindă-o pradă.

Câți oameni au lipsit de viitor
Cu-otrava de la basme ticluite
Ca să-și hrănească puișorii lor
Cu plata pentru suflete-amăgite.

Cu paloșul lovește-i, Doamne Sfânt,
Arată lumii cete mincinoase
Și ocrotește-Ți fiii pe pământ
Ce viețuiri trăiesc evlavioase.

Ferește-ne, Isuse, de stricați,
Sub  largele aripi ne ocrotește,
Pe cine sunt în Dragostea de frați
Prin clipele de ani călăuzește-i.

La înălțimea viselor cerești
Zidește-ne o inimă senină,
Îndepărtați de zisele lumești
Să creștem din lumină în lumină.

Isuse,-Ți mulțumim că ne-ai salvat
De la vorbirea gândului fățarnic
Și ne păstrezi cu sufletul curat
În bucurie și în timp amarnic.

988
 După psalmul 18

Îmi strigă inima nu în cuvinte spuse
Iubirea mea spre slăvile cerești –
Izbăvitorul meu îmi ești, Isuse,
Cetatea de pe stânca Ta îmi ești!

Mă cotropiră lanțurile morții,
Mă încâlciră ițe de mormânt,
Dar am gemut din fatalismul sorții
Cu-ntregul lut și suflet din pământ.

În plânsul meu suna așa durere
Că m-auzi Mântuitorul drept
Și-ntinse mâna Sa prin întuneric
De îmi atinse lumea mea din piept.

Porni atunci tăria-mi a se-aprinde
Și munții mi s-au rupt din temelii,
Se risipiră mii de piramide
Pe care le credeam în veșnicii.

Ardea în mine și uscat și mare,
Iar  cerul meu se strânse ca un sul
Și fulgera din zare până-n zare
Fărâmițând obscurul nesătul.

Călca Isus temeiu-ntunecimii,
Iar beznele prin umbre s-au pitit,
Îl proslăveau cu psalmii heruvimii
Pe Creatorul meu nemărginit.

Cuvântu-a cuvântat ca să răsară
Prin haos luminosul Început,
Din ape, într-o blândă primăvară,
M-a ridicat pe mine nou-născut.

Nu puteam crede încă-n izbăvire
Căci groaznic fu asupritorul  meu
Și o cântare nouă de Iubire
Pornii sfios s-o cresc lui Dumnezeu.

Iar Domnul mă-nvăța integritatea
Și în neprihănire m-a-nfășat,
De-am început să aflu Libertatea
Și Creșterea ca să devin bărbat.

989
În mine a aprins pe veci Lumina
Ce-mi lumina pornirea unui prunc,
M-am apucat să-ndepărtez ruina
Din mine și în foc să o arunc.

Omului bun cu bine-I vei răspunde,
Acelui drept – dreptate îi întorci,
De-i îndărătnic îndărăt oriunde
Își va primi tainul pentru porci.

Și eu mă rog cu inima și gândul,
Cu vocea și cu rostu-mi pământesc
Să-mi întărești Credința mea plăpândă – 
Ostașul Tău, Isuse, ca să cresc.

Cu Adevărul Domnul mă încinge,
Iar coiful Mântuirii mi-l îndes,
Armura făurită-n foc și sânge
Și-i oțelită în Cuvânt ales.

Scutul Credinței e în partea stângă
Unde-ar ținti vrăjmașul meu acerb,
Iar piedici să nu poată să mă-nfrângă
Mi-Ai argintat picioarele de cerb.

Și mi-a-nmânat Isus nu pentru fală,
Ci ca să-mi fie gata-ntâi și-ntâi
Victorioasa, neînfrânta pală
Să dau în șerpi ce trag înspre călcâi.

În urma mea rămână ca noroiul
Oricare zidărie de dușman
Și țipă inamicul ca cioroiul
Urându-mă cu ochii de catran.

Dar Domnul Dumnezeu îmi este Stâncă,
Pe ea Cetate mie mi-a crescut...
Îți mulțumesc, Isuse, că din brâncă
Ai înviat un monument de lut;

Că risipirea mi-a fost întreruptă,
Iar eu nerăbdător pot a visa:
Azi înainte-mi, Doamne, mergi  în luptă -
Vreau  mâine să pășesc în dreapta Ta!

990
 După psalmul 19

Ridică slavă Domnului înaltul,
Pământul mulțumește că-i creat,
O zi transmite gloria-I în altă,
O noapte o vesti-n alt înnoptat.

În stare nu e-o laudă-n cuvinte
Și nu există pe pământ un grai
Să poată că în voce, că în minte
 Pe Dumnezeu de-a-L proslăvi de plai.

Larg se întind câmpiile senine,
Iar Soarele ca mirele voios
Natura potopește în lumine
Ca un sărut pe-obrazul rușinos.

Oricare fir se-mbibă de căldură
Și orice fire viața și-a-nsorit
Că-n dragostea aceasta toți avură
Sorgintele de trai blagoslovit.

Tot astfel e și-a lui Isus Iubire
Ce-n Viață ne înalță fericiți
Și-a Domnului eternă-orânduire
S-o-mbrățișăm în piept neprihăniți.

Lumina mărturia Lui o spune,
Curate-s ale Domnului porunci –
Din ele propășesc înțelepciune
Încărunțiți bărbați și blonzii prunci.

Isus ne-adeveri o judecată
Ce ne-ntărește cu Dreptatea ei,
Ea-i mai de preț ca-aurăria toată,
Mai dulce e ca mierea din știubei.

Condu-mă, Doamne, ca din neștiință
Să nu-mi pierd pasul de pe drumul strâmt
Și Calea ocrotește-mi în Credință
De slăbiciuni ce nu pot să le  simt.

Ferește-mă de răni și de buclucuri
În traiul meu atât de pământesc...
Te rog, Isuse,-ajută-mi să Te bucuri
De viața mea ce-n Tine o trăiesc! 

991
 După psalmul 2

De ce se zbat în frământări popoare,
Iar oamenii doar cugetă la rău
Și nu vor ca din zare până-n zare
Să stăpânească-n lume Dumnezeu?

Se miră Creatorul că-n Viață
Atâtea vieți sunt arse în pustiu;
Vrând omului să-i deie o speranță
Prin naștere-nălță propriul Fiu.

Rege L-a uns pe orice dor și cale
Și I-a-nmânat un sceptru greu de fier,
Dar nu vă vrea Isus cioburi de oale,
Ci vă dorește ca lăstari în cer.

De ce vă arde-n piept nemulțumirea
În haine nesupuse îmbrăcați
Când I-ați putea îmbrățișa Iubirea
Și frica, bezna voastră să I-o dați?

Tot cată omenirea să se-oglinde
Și orice om se vrea ca împărat...
De ce mânia Domnului o-aprinde
Când poate fi-n Isus glorificat?

992
 După psalmul 20

Când îți va fi în sufletul tău greu
Și te-a atinge, frate, vre-o mâhnire
Să îți răspundă Domnul Dumnezeu
Cu Mângâierea plină în Iubire.

De-a-ți întări nesigurul tău pas
Să-ți toarne Domnul râvnă și virtute
Ca să înalți cu-ntretăiatul glas
Cuvinte-n mulțumire-ntrețesute.

Să-ți deie tot ce-ai fi dorit să-ți dea
Și nici o vrere să nu îți excludă,
Să-ndeplinească rugăciunea ta
Și dorurile tale să le-audă.

Căci nu și-a pierde-n veci de veci Isus
Pe unșii ce-s salvați prin Pocăință
Și ne va da în inimă răspuns
Și viața ne-a-ntări-o în Credință.

Unii se-ncred în nume și averi,
Dar li se pierde traiu-n răsfirare,
Iar noi de la un Nume-avem puteri –
Ci-n Cale toți rămânem pe picioare!

Să te asculte, Domnul, așadar
O viață, frate,-o viață-n veșnicie
Și-atunci când ai o umbră de amar,
Și când te-naripează-o bucurie.

993
 După psalmul 21

Orice salvat, Isuse,-i fericit,
Iar ajutorul Tău îl însorește
Că-n inimă un zbor ne-ai plăsmuit,
Cununa Vieții ne-nverzi pe creștet.

Tu ne asculți cinstite rugăciuni
Și ne-ntărești cuvintele timide
Că-n traiul nostru-au răsărit minuni
În care nicidecum nu ne-om deprinde.

Viață-am cerut și-n față Tu ne-ai pus
Eternitatea  veșnică-n Iubire,
Nu cred că pentru Harul Tău, Isus,
Vom reuși atâta  mulțumire.

Zilnic trăind cu Tine,-n viitor
Ne-ncredințăm mai tare în convingeri
Că Duhul Tău a toate-ocrotitor
Ne-a desfăcut aripele de îngeri.

Dușmanii Tăi se risipesc pigmei
Încătușați de boală și de ură
Și-și născocesc mulțimi de dumnezei
Creați în buchii de învățătură.

S-or risipi ca pleava pe pământ -
Tot ce-a putut puterea lor să facă,
Iar Viața nu va da la un cuvânt
S-atingă existența lor săracă.

Cu sufletul de frică strâns în ghem
Îți tremură în față  fiecare...
Putem de dânșii doar să ne rugăm 
Când Ție-Ți înălțăm glorificare!

994
 După psalmul 22

O, Doamne, Doamne, ce m-ai părăsit
De nu-mi ajuți în clipa de durere
Căci noaptea ziua-ntreagă a-nghițit
Și  ochii mi se pierd în întuneric.

Tu, Doamne, doară ești acel ce ești –
S-au încrezut în Tine generații
Și ai salvat din frământări lumești
Pe orice om ce Îți venea în brațe.

În pântecele mamei m-ai țesut,
Din naștere Tu m-ai primit în palme,
Eram un prunc când mi-ai sădit în lut
Speranța apărării de sodoame.

De ce azi, Doamne, nu îmi dai răspuns
Și strig în gol cu vocea disperării
Dușmanii când în ură m-au străpuns
Cu cuiele pe lemnul răzbunării.

Ca viermele neputincios mă zbat,
Ajunsei în dispreț și de ocară,
Pe cel neînvățat și pe-nvățat
Priveliștea aceasta-i încântară.

Toți anii mei îmi deveniră grei
Și eu mă scurg înspre pământ ca ape –
Ce-aproape sunt osânditorii mei,
Dar unde-s cei ce-ar vrea ca să mă scape?

Limba în gură grea mi s-a uscat,
Lesne ar fi ca oasele să-mi număr
Căci ele între ele se despart
Și s-a-nmuiat puterea ca o humă.

Se îmbulziră tauri-cărturari
Mugind ceva de pedepsiri din lege
Și triumfând cu glasurile tari:
” De ce nu vine Domnul să-l dezlege?„

Păstori-dulăi mi-arată colți haini
Cu-apucături de lideri de bazaruri,
Fără vre-o jenă-n haitele de câini
Pentru cămașa mea s-aruncă zaruri.

995
O ceară moale inima mi-i, ci
Ea nu mă doare-așa precum strigarea:
” Vedeți cum Dumnezeu Îl pedepsi?
Iar El spunea că Domnul ´I-i salvarea!„

Nu mă lăsa-ntre batjocoritori,
Ajută-mă în neputință, Doamne,
Salvează-mă din colții carnivori
Și de la tauri nemiloși din coarne.

Căci văd cum mâine Numele-Ți slăvesc
Acelor însetați pentru Credință
Ca să cunoască-n veacul pământesc
Cine-i Stăpân pe orișice ființă.

Căci Tu nu părăsești un om în chin
Dacă din suflet ajutoru-Ți  cere
Și-i vei deschide un înalt senin,
Și-i vei turna în inimă putere.

Voi spune-n  lume-n veac și peste veac
Săracilor să vină să îi saturi
Că în colibe viața și-o prefac,
Că își încântă traiul în palaturi.

Îi voi chema să creadă-n fața Ta,
Dreptății Tale numai să se-nchine
Căci, Doamne, îl vei binecuvânta
Pe-oricine ce se sprijină în Tine.

Își va-nflori în suflet bucurii
Cine spre Tine, Doamne, se va trage
Și Te-a slăvi cu inimi mii de mii
Pământul de la margini peste margini.

Pe unde, Doamne, Tu cuvânți și treci
Se-nalță învierile de Paște –
Cuvântul să-L trăiască-n veci de veci
Toți oamenii ce după noi s-or naște!

996
 După psalmul 22

O, Doamne, Doamne, ce m-ai părăsit
De nu-mi ajuți în clipa de durere
Căci noaptea ziua-ntreagă a-nghițit
Și ochii mi se pierd în întuneric.

Tu, Doamne, doară ești acel ce ești –
S-au încrezut în Tine generații
Și ai salvat din frământări lumești
Pe orice om ce îți venea în brațe.

În pântecele mamei m-ai țesut,
Din naștere Tu m-ai primit în palme,
Eram un prunc când mi-ai sădit în lut
Speranța apărării de sodoame.

De ce azi, Doamne, nu îmi dai răspuns
Și strig în gol cu vocea disperării
Dușmanii când în ură m-au străpuns
Cu cuiele pe lemnul răzbunării.

Ca viermele neputincios mă zbat,
Ajunse-i în dispreț și de ocară,
Pe cel neînvățat și pe-nvățat
Priveliștea aceasta-i încântară.

Toți anii mei îmi deveniră grei
Și eu mă scurg înspre pământ ca ape –
Ce-aproape sunt osânditorii mei,
Dar unde-s cei ce-ar vrea ca să mă scape?

Limba în gura mea mi s-a uscat,
Lesne mi-ar fi ca oasele să-mi număr
Căci ele între ele se despart
Și s-a-nmuiat puterea ca o humă.

Se îmbulziră tauri-cărturari
Mugind ceva de pedepsiri din lege
Și triumfând cu glasurile tari:
” De ce nu vine Domnul să-l dezlege?„

Păstori-dulăi mi-arată colți haini
Cu-apucături de lideri de bazaruri,
Fără vreo jenă-n haitele de câini
Pentru cămașa mea s-aruncă zaruri.

997
O ceară moale inima mi-i, ci
Ea nu mă doare-așa precum strigarea:
„Vedeți cum Dumnezeu îl pedepsi?
Iar el spunea că Domnul i-i salvarea!”

Nu mă lăsa-ntre batjocoritori,
Ajută-mă în neputință, Doamne,
Salvează-mă din colții carnivori
Și de la tauri nemiloși din coarne.

Căci văd cum mâine Numele-Ți slăvesc
Acelor însetați pentru Credință
Ca să cunoască-n veacul pământesc
Cine-i Stăpân pe orișice ființă.

Căci Tu nu părăsești un om în chin
Dacă din suflet ajutoru-Ți  cere
Și-i vei deschide un înalt senin,
Și-i vei turna în inimă putere.

Voi spune-n  lume-n veac și peste veac
Săracilor să vină să îi saturi
Că în colibe viața și-o prefac,
Că își încântă traiul în palaturi.

Îi voi chema să creadă-n fața Ta,
Dreptății Tale numai să se-nchine
Căci, Doamne, îl vei binecuvânta
Pe-oricine ce se sprijină în Tine.

Își va-nflori în suflet bucurii
Cine spre Tine, Doamne, se va trage
Și Te-a slăvi cu inimi mii de mii
Pământul de la margini peste margini.

Pe unde, Doamne, Tu cuvânți și treci
Se-nalță învierile de Paște –
Cuvântul să-L trăiască-n veci de veci
Toți oamenii ce după noi s-or naște!

998
 După psalmul 23

E  păstorul meu Isus:
El mă duce-n munte, sus,
Îmi îndreaptă umbletul,
Îmi învie sufletul,
Tihnă-mi dă în verzi păşuni
Că eu cânt în rugăciuni
Şi cu-argintul de izvoare
Spală setea care doare.
Când trec văi întunecate
Nu mă tem de rău, de moarte - 
De duşmani pitiţi şerpeşte
Dumnezeu mă ocroteşte,
Iar visări de drumuri  goale
Domnul mi le ia din Cale.
E  Isus  al meu păstor
Şi-mi alină orice dor,
Bunătatea-I  şi-ndurarea
Îmi dezmiardă toată starea.
Eu respir în libertate
Zilele-mi nenumărate –
Viaţa-mi nu va  şti apus
Cu păstorul meu Isus!!!

999
 După psalmul 23(2)

Păstorul vieții mele e Isus
Și nu-s atins de foame și de sete
Căci din frumoase pajiști sunt condus
Unde izvoare bat pe îndelete.

Îmi ocrotește duhul înălțat
De căi șirete, pete de-ntuneric,
Iar sufletul mi-l crește-nviorat
În Numele Lui crezul să și-l spere.

De-oi fi atins de-o umbră în venin
Și-oi poticni prin valea morții vagă
Mă va-ndrepta din nou înspre senin
Chemându-mă cu sceptrul și toiagul.

În traiul meu crescândele valori
Vrăjmașii mei nu le-or putea a sparge
Și-n ochii de lingăi pizmuitori
Mă potopește Duhul peste margini.

Iubirea-I și-ndurarea îmi vor fi
Sorginte-a fericirii dată mie,
Pe Calea lui Isus voi locui
Toți anii pe pământ și-n veșnicie.

1.000
 După psalmul 24

Al Domnului e-ntregul Univers -
El l-a creat, îl crește și-l conduce, 
Al Vieții veșnic propășindul vers
Îl scrie nou cu razele de cruce.

Pământul în tării l-a făurit
Încununat în râuri și oceane,
A semănat în plaiul însorit
Suflări cu mii de mii de milioane.

Cine-ar putea pe Muntele Lui Sfânt
Să facă-n  pași cărarea Sa urcată?
Deci oameni ce vă țineți de pământ
Deschideți-vă poarta ferecată!

El va însămânța Lumina-n voi
Și mâinile de moarte-or fi spălate,
Privirile în timpurile noi
Vor auzi Iubire și Dreptate.

Desferecați uși grele de  păcat -
Isus onoarea-n inimă va pune,
În cugetul de cinste-mbelșugat
Veți îndrăzni spre lucrurile bune.

Desfaceți porți înalte din vieți
Ce le-ați ascuns în noapte și în frică,
Smeriți-vă pe Domnul să-L vedeți
Cum soarta voastră-n munte o ridică.

Dați la o parte orișice zăvor
Ce rugini-n șirete ipoteze
Să între-n suflet Domnul Creator
Ca traiu-mbolnăvit să-l recreeze.

1.001
 După psalmul 25

În Tine, Doamne, sufletu-mi încred
Și îmi înalț Credința înspre Tine,
Fățarnicii coboare în prăpăd,
Iar eu de Calea mea să n-am rușine.

Căci ești Nădejdea mea de orice zi
Și Mântuirea mea de orice noapte –
Tu poți, Isuse,-a mă călăuzi
Înveninat să nu fiu de păcate.

Dă-mi Adevărul Tău să îl ascult,
Îțelepciunea Ta s-o  iau aminte,
Vinovății îmi iartă de demult
Cât și greșeli acum doar poticnite.

Isuse, ești îndurător și drept:
Înveți pioșii căile-n Viață
Și orice suflet cugetă-nțelept
Dacă Dreptatea de la Tine-nvață.

Cu-aceștia Domnul are  Legământ
Și Calea le-o alege și le-o-ndreaptă
Cât vor avea ei traiul pe pământ
Sămânța lor va răsări și-n piatră.

De câte ori m-ai scos, Doamne, din laț
Pe care mi-l întinseră viclenii
Și m-ai ferit de dânșii cu-al Tău braț
Lăsându-i în înghețurile iernii.

De-or rămânea trufași și părăsiți
În lăcomie să-și mănânce starea,
Acei în ochii Tăi ce sunt smeriți
Îți vor cunoaște binecuvântarea.

De bunătate nu ne dai răgaz
Cu Dragostea Ta gingașă și multă
Căci îi conduci departe de necaz
Pe oamenii de Tine ce ascultă.

1.002
 După psalmul 26

În Tine, Doamne, vreau ca să mă judec
Și mă încred cu sufletul întreg
Căci dacă-ar fi privirea să-mi întunec
În Calea Ta doar pot să mă dezleg.

Tu mi-ai pășit tot timpul înainte
Ferindu-mă atent de neadevăr,
Descoperă-mi și inimă și minte
Și vezi-mă întreg din fir în păr.

Te-am ascultat, Isuse, totdeauna
Și-am părăsit făloase adunări
Unde în ochi se gudura minciuna,
Iar viclenia li-i văzduhu-n stări.

Tu, Doamne, mi-ai spălat în întregime
Și mi-ai sfințit nevrednicul altar,
M-ai distanțat de la așa mulțime
Să nu îmi fie jertfele-n zadar.

Eu știu că nu voi fi într-un amestec
Cu cei ce mâini murdare au ascuns,
Iar lăcomia lor trecuse peste
Iubirea Ta și inimi le-a străpuns.

Blândețea Ta în traiul meu mă-ndreaptă,
Iar glasul Tău eu îl aud și-l știu,
Piciorul meu îmi stă pe Calea dreaptă
Ce duce înspre Viață din pustiu.

1.003
 După psalmul 27

Domnul îmi este mântuirea mea
Și în Lumină sufletu-mi ridică –
Cine-ar putea a mă înspăimânta,
De cine pot să am cu Dânsul frică?

Când cei fățarnici împotrivă-mi sunt
Și vor să-mi murdărească duh și fire
Câți nu vor fi ei pe acest pământ
Mă va feri a Domnului Iubire.

Vrăjmașii nu-mi vor trece-al meu hotar –
Mă va ascunde Domnul în Cetate,
Pe Stâncă să pun jertfele pe-altar
Și să le-nalț în Milă și Dreptate.

Un lucru doar și mi-l doresc, și-l cer:
O viață, Doamne, să respir în Tine
Și frumusețea Ta în Adevăr
Să mă încânte-n Țara de lumine.

În inimă îmi spui ca să Te cat
Și eu Te caut aprig și fierbinte...
Părinții mei în grija-Ți m-au lăsat –
Nu mă lăsa din palmele-Ți, Părinte!

Tărie dă-mi în cuget și în pas
Pe Cale să nu am tăgăduială
Ca nu cumva să pot ca să mă las
Spre cei ce unul pe-altul se înșală.

Nădăjduiesc în Domnul ce n-ar fi
Și-s fericit în viața creștinească -
Credința să mi-o crești cu orice zi,
Iar inima-mi, crezând, să se-ntărească!

1.004
 După psalmul 28

Spre Tine, Doamne, strig din dor și chin,
Ascultă-mă, Isuse, și ai milă,
Răspunde-mi ca și eu să nu devin
Ca cei care se scutură-n argilă.

Auzi-mi rugăciunea fără glas
Pe palmele-mi crăpate  ridicată
Să mă-ntăresc din Tine-n orice ceas
În viața mea de beznă vindecată.

Să nu mă poticnesc înspre afund
Ca cel ce gura-n zâmbet și-o desface -
În inimă hâtrii  i se ascund,
Iar el îi spune fratelui de pace.

Vei răsplăti pe toți de fapta lor
Și le vei da ce lor li se cuvine,
Pogoară-n moarte cărturari de zor 
Căci doar în predici au vorbit de Tine.

Să fie Domnul binecuvântat
Că îmi aude orice rugăciune -
Eu am crezut și El m-a ascultat
Să-mi dea în viață încă o minune.

Isus ne e Păstor pe sfinte căi
Și Stânca mântuirii ca tărie...
Îți paște, Doamne, credincioșii Tăi,
Ocrotitorul lor fii pe vecie!

1.005
 După psalmul 29

La slava Ta măreață mă închin
Și mulțumirea dragostei pe-altar
Înalț în fericire și senin
În Templul Tău ce nu are hotar.

La Glasul Tău oceane luptă-n vânt,
Șuvoaie se răscoală-n revărsări
Și apa izvorăște din pământ,
Iar vălurele șopotesc pe mări.

La Glasu-Ți cad stejarii cei mai groși,
Codrii rămân de frunză despuiați,
Dar Tu faci din vlăstari neputincioși
Să crească cedrii falnici și înalți.

Cutremură pustiul ai Tăi pași,
Suflarea Ta-I dă şi-ale vieții legi,
Din fund de ape naști munți uriași
Și pântecul cerboaicelor dezlegi.

Din Glasul Tău țâșnesc flăcări de foc
Și mugurii petalele erup
Nu este-n Univers măcar un loc
Zidirea Ta să nu își simtă-n trup.

Isuse, Doamne, ești acel ce ești –
Zdrobindu-ne pe noi – ne-ai înviat...
Doar Tu poți fiii Tăi să-i întărești –
Cuvântul fie-Ți binecuvântat!

1.006
 După psalmul 3

Cum se-nmulțiră gândurile rele
Și duhuri îmi cârtesc fără-ndurare:
”Te uită Domnul!„ – mă împroașcă ele
Râzându-mă-n a mea încredințare.

Strigarea-mi, Doamne,-o-auzi din înălțime
Și orice rău îți mătură Cuvântul,
Deci nu mă tem de-obraznica mulțime
Măcar să împresoare tot pământul.

Nu mi se-ndoaie cugetu-n țărână,
Adorm și mă deștept fără de plângeri –
M-ai înfășat, Isuse, în Lumină
În care tot vrăjmașul se înfrânge.

Nu-s fâstâcit de-oribila lor gloată
Căci scutul Tău îmi este-n viață pază,
Iar binecuvântarea-Ți ce mi-i dată
Cu sfânta rază-a ei mă luminează.

1.007
 După psalmul 30

Fii înălțat, Isuse, - din adânc
Mi-ai ridicat iar sufletul la viață
Când doar puteam a scheuna ca țânc
Sub râsul de prostie îndrăzneață.

Eram în rândul celor ce greoi
Îngreunați în putreziri de culpe
Împinși cu ale sorților șuvoi
O moarte de-ntuneric ca să umple.

În zdrențele a celui de nimic
Țărână tânguiam spre fund de groapă...
Ce-aș fi putut eu, Doamne, să-Ți mai zic
Când timpul nemilos mormânt mă sapă.

Dar Dumnezeu pe-o clipă-I mânios
Și pe-o vecie e-n bunăvoință – 
O noapte am tânjit bolnăvicios,
Dar zorile mi-aduseră Credință!

M-ai auzit, Isuse, din dureri,
M-ai despuiat de sacul meu de jale
Și mi-ai turnat în trupul meu puteri,
În inimă mi-ai semănat o Cale.

Cu prospețime mă-ntării în pas,
M-ai înfășat, Isuse, în Iubire,
În urmă-atâta frică a rămas,
Iar înainte numai fericire.

Inima mea în bucurii mi-o treci
Pe unde-au fost doar pustiiri și grele...
Te-oi lăuda eu, Doamne,-n veci de veci
Și dacă voi putea și peste ele!

1.008
 După psalmul 31

În Tine, Doamne, eu m-am încrezut,
Auzul Tău apleacă-l înspre mine
Și ocrotește sufletu-mi ce, mut,
Privește-n jur cu spaimă și rușine.

Fii zidul meu – ascuns să fiu de zid,
Cetatea mea – salvat de-a fi-n cetate,
Doar Ție, Doamne, inima-mi deschid
Întreg încredințat de-a Ta Dreptate.

Mă depărtez de cei ce-au înălțat
Idolii-case cărora se-nchină
În care-ar vrea să fiu întemnițat
Să nu mai pot a judeca-n lumină.

Mă huiduiesc din urmă cu minciuni
Și-obrăznicia lor tot se ridică,
Cât pot eu mă feresc de stricăciuni
Pitit în fâstâcire și în frică.

Ci am ajuns să fiu luat în râs
Și cunoscuții mei nu-mi dau binețe,
Pentru apropiații mei azi  îs
Un vas crăpat ce varsă doar tristețe.

Ai milă, Doamne, viața mi-a pălit
Și zilele-mi suspină-n strâmtorare,
Iar fața, trupul meu înțepenit
Mi s-au topit de-atâta întristare.

Rămână în rușine acei răi
Ce-mprăștie minciuni de la amvoane,
Călăuzește-mi, Doamne, pașii mei
Ferindu-mă de-ntinsele capcane.

Căci eu mă-ncred în Tine iar și iar
Fiindcă știi ce-i cinste și hâtrie
Și nu mi-a fost Credința în zadar
Cât credincios și sincer Ți-am fost Ție.

Ce bunătate mare ne păstrezi
Nouă, celor ce viață au smerită,
Limbi despicate în dispreț le pierzi
În gloatele de basme amețite.

1.009
De ei departe astăzi sunt ascuns,
Nu mai aud vreo mincinoasă gură
Și izbăvirea mea mi-a fost răspuns
Pentru-ntristarea mea peste măsură.

Și, poate, că mă rușinez puțin
Pentru pornirea mea nechibzuită
Când, amețit de vrajbă și venin,
Mă socoteam iubire izgonită.

Tu-i pedepsești pe cei nelegiuiți
Cu toată-ncredințarea lor trufașă...
Deci cei iubiți de Domnul – să-L iubiți
Căci viața ne-o acoperă și pașii.

Și inimile-n piept îmbărbătați,
Fiți tari – nebiruită e Iubirea! –
În Viață-s ocrotiți și înălțați
Cine-n Isus și-a pus nădăjduirea!

1.010
 După psalmul 32

Ferice de bărbatul cel iertat
Cui Dumnezeu greșelile îi spală
Și sufletul i-i liber de păcat,
Iar viclenii în duh nu îl înșală.

Cât am umblat de Dumnezeu ascuns
Durerile în inimă și fire
Mă strâmtorau în traiul meu, străpuns,
De o venită iar nenorocire.

Verdeața cum în secetă-a pălit,
Pământul încrețit când e de sete
Așa și eu tânjeam nenorocit
Cu ochii morți și vlăguit în spete.

Și cum eram îndurerat și stins
De ghinioane împletite-n soartă
Viața mea întregă Ți-am întins
Și-n întregime ea mi-a fost iertată.

Cei ce doriți a fi evlavioși
Rugață-vă la vremea potrivită
Și vă vor ocoli nourii groși
Cu revărsarea apei răzvrătite.

Tu ești, Isuse, ocrotirea mea,
Tu mă-nconjori cu scut de izbăvire
Și cât de liber, Doamne, pot cânta
În viața înflorită în Iubire.

”Te-oi învăța – îmi spune Domnul Sfânt –
Cuvântul să-ți înalți în rugăciune,
Călăuzindu-ți traiul pe pământ,
Ferindu-te de orice stricăciune.„

De vreți ca înspre crestele de munți
Să vă-nălțați pe căile-nțelepte
Nu fiți ca și catâri nepricepuți
Pe care bice-n frâu pot să-i îndrepte.

Chin au doar cei care păcătuiesc!
Iar cei ce pe Isus doar îl ascultă
În bucurie-un veac dumnezeiesc
Vor ști o fericire tot mai multă!

1.011
 După psalmul 33

Acei ce-n Domnul sunt neprihăniți
Au suflet luminos ca o imnare
Care-și înalță slovele fierbinți
Lui Dumnezeu purtând glorificare.

Cuvântul lui Isus e-adevărat
Ne mângâie, ne-ndrumă și ne arde
Noi glasurile noastre-am înălțat
Cântând cu ale  inimilor coarde.

Cu Mâna Lui pământul este plin
Și cerurile fură-nfăptuite,
Iar Duhul Lui le-a insuflat senin
Cu oștile în veci nebiruite.

El apele le-a strâns ca-ntr-un morman,
Pământului săpă bezne și margini
Și nimeni nu putu cu nici un plan
Creaţia-I a stinge ori a sparge.

Tot ce a zis așa și s-a-mplinit,
Iar sfatul Lui trăiește-n orice fire
Și e poporu-acela fericit
Care-i ales să-I fie moștenire.

El vede orișicine ce-a făcut
Și ce să facă încă el mai cată,
Nu este gând să nu-l aibă știut,
Nu este faptă fără de răsplată.

În fire cât ai fi tu de voinic
De mântuire nu vei fi în stare,
De-osândă nu te va salva nimic
Cât n-or fugi picioarele de tare.

Doar cei ce au Credință-n Domnul Sfânt
Sunt ocrotiți de Dânsu-n bunătate
Și firea le-o hrănește pe pământ,
Și-n duhul lor le va turna Dreptate.

Îmi este El și Scut și Ajutor,
Iar Harul Lui mă-nvață și susține...
Fii, Doamne, către noi Miluitor
Câtă nădejde ridicăm spre Tine!

1.012
 După psalmul 34

Ți-oi mulțumi, Isuse,-n orice clipă
Cu sufletul prin gând și prin cuvânt
Când el se va-nălța ca o aripă
Și când s-a perinda peste pământ.

M-or auzi cei blânzi și-n veselie
S-or bucura din bine și belșug,
Iar lacrimi cine picură pe glie
Va râde ușurându-se de jug.

Eu am cătat în Domnul izbăvire
Și El de temeri m-a eliberat –
Lumina îți va crește în privire
Dacă-o îndrepți spre Domnul rușinat.

Cine în Domnul inima își pune
Nu-i va fi-n silă traiul omenesc
Căci va zidi doar lucrurile bune
Și îngerii în jur îl străjuiesc.

Gustați din Viață să-nțelegeți Viață –
Cine-i cu Domnul  - este fericit
Și-i luminat în inimă și față -
El are tot ce a nădăjduit.

Nu vă ascundeți fețele sub mască
Cu limba-nșelăciuni nu asmuțiți
Că Domnul știe ca să pedepsească
Pe cei ce-s hâtri și nelegiuiți.

Isus e-n orice inimă înfrântă
Care îi cere ajutor din piept –
În credincios dacă un rău se-mplântă
Va fi-nălțat mai trainic și mai drept.

Cu răul celui rău Domnu-i răspunde
Și-l va zdrobi fără de milă jos,
Cei credincioși cu Domnu-s orișiunde
Conduși de El în plaiul luminos.

1.013
 După psalmul 35

Isuse, Ție inima-mi îndrept
Apărător să-mi fii la judecată
Pe care Tu, judecătorul Drept,
Vei face-o  celor care rău-mi cată.

Dreptatea Ta să fie peste toți
Căci eu mă-ncredințez, Doamne, Dreptății
Știind că Tu lovești șireți și hoți
Ce-s fascinați de fapta răutății.

Pe toți acei fățarnici de cuvânt
Tu-i risipești cum vântul duce-o pleavă
Și cât nu s-or ascunde pe pământ
Ei n-or găsi odată vreo izbavă.

Sunt ipocriţi ca să vorbească-n zi,
Sapă, mascând, în Cale-mi nu o groapă,
Dar singuri în capcană-or nimeri
Cu tot ce-au vrut pe mine să mă-ncapă.

Tu, Doamne, nu îi suferi și-i lovești
Pe toți ce-ntorc cu răul pentru bine
Și cu mânii și arme îngerești
Îi izgonești pe viață din lumine.

Doamne, i-auzi cum îmi scrâșnesc din dinți 
Cu ura ce n-o pot a înțelege
Că doar cu rugăciunile fierbinți
Eu le-am răspuns la-a lor fărădelege.

Îi căinam ca și părinții lor
Când ei, fără temei, scuipau cu ură...
Te rog, Isuse, fii Judecător
Că ești acelui drept scut și armură.

Doar Tu poți, Doamne, să-l smulgi pe sărman
Din jugul celor mai bogați ca dânsul,
Iar celui care-i prigonit avan
Să îi oprești cu mângâierea plânsul.

Judecă, Doamne, cu-Adevărul Tău
Pe toți după gândiri și după fapte
Ca să nu calce binele un rău,
Minciuna să n-astupe o dreptate.

1.014
Ca să se-ncânte cel nevinovat
Pedeapsa c-a lovit în strâmbăciune
Și, Doamne, ca să fii Tu înălțat
În orice zi cu orice rugăciune!

1.015
 După psalmul 36

Îmi otrăvește inima în piept
Necinstea celor ce-s cu două fețe –
Ei singuri se-amăgesc neînțelept
Și cată și pe alții să-i învețe.

Fățarnici, ca și umbre-n ascunziș,
Își pitulează gânduri de lumine,
Iar noaptea-n pat țes un păienjeniș
De perfizii și de hâtrii pe mâine.

Se laudă pe dânșii-n ochii lor,
Dar răul tăinuiesc să nu se vadă
Cătând să se pitească într-un cor
Pălăvrăgind acolo cu bravadă.

Isuse, Adevărul Tău îl porți
De bezne și de certuri mai departe
Şi ne deschizi cu bunătate porţi
Ca să găsim Izvorul de  Dreptate.

Sorgintele de Viață Tu le ești
Acelor ce au suflete smerite,
Vâltoarea de aripi dumnezeiești
Suflă urzeli de șmecheri ticluite.

Eu prin Lumina Ta lumină văd,
Cuvântul Tău Viață-mi toarnă darnic
Și nu dai să mă tragă în prăpăd
Mâna cleioasă-a hâtrului fățarnic.

Tu îi vei risipi din calea mea
Cum pulberea de vânt e-mprăștiată
De n-or putea în viață-a se scula
Cu-ntreaga lor credință învățată.

1.016
 După psalmul 37

Să nu râvnești la cei ce viclenesc,
Nu pizmui pe cel cu două fețe
Că-s retezați din veacul omenesc
Cum iarba e cosită în fânețe.

Cel ce aspiră-n Domnu-n orice ceas
Se desfătează-n El și se încântă
Și-i poartă Dumnezeu fiece pas
Prin Țara Lui cea Veșnică și Sfântă.

Încredințează-ți viața ta-n Cuvânt
Ca soarta ta s-o poarte El cu mâna
Și-n judecata ta de pe pământ
Va străluci dreptatea-ți ca lumina.

Vei crește-n fericire zi cu zi,
Belșugul îți va crește tot mai mare,
Iar ipocriții se vor risipi
Din Viață în cădere și uitare.

Puținul care-l are-un om cinstit
Decât averi murdare mai mult face
Căci omul drept va fi blagoslovit,
Șireții vânturați vor fi din pace.

Cu arcuri și cu săbiile vor
Să facă-n lume cât mai multă dramă,
Dar spada se înfige-n pieptul lor
Și arcurile-n brațul lor se sfarmă.

Cu orice clipă sunt în Dumnezeu
Și El mă sprijinește cu Iubire
Cu palma netezește drumul meu,
Iar veșnicia-mi dă de moștenire.

Eu multe am trăit, dar n-am văzut
Un credincios să aibă-o soartă vagă
Să își găsească pâine cu cerut
Cu casa blestemată și oloagă.

Văzui fățarnici – arbori în puteri
Cu ramuri care ceruri le pătrunse,
A doua oară când venii din zări
Și rădăcina lor le dispăruse.

1.017
Cei drepți vor moșteni pământul tot
Și Țara vor avea-o pe vecie,
Amăgitorul va rămâne mort,
Chiar numele i-a fi-ngropat în glie.

Isus pe credincioși i-a înălța,
Pe cel neprihănit îl ocrotește
Și-a câta dată slavă Îi va da
Poporul ce în El nădăjduiește.

1.018
 După psalmul 38

Isuse, în mânii să nu mă cerți
Că mi se zvârcolesc zile ca fripte,
Îmi țipă carnea mea de la săgeți
De mâna Ta pedepsitoare-nfipte.

Greșelile-mi întreg m-au covârșit
Și mă îndoaie-n jos ca o povară,
Iar oasele-mi tăria-au risipit
Și nu e loc în trup să nu mă doară.

Rănirile îmi putrezesc și put,
Iar sufletu-i căzut în leșinare,
Rărunchii de ocară s-au umplut
Și inima mea geme-n suspinare.

Nu pot spre Tine ochii să-mi ridic –
Păcatul mă-njosește-n stăruință,
Dar, Doamne,-n fața Ta n-ascund nimic
Din ce-am făcut, dar și din pocăință.

Prietenii parcă-ar călca-n ciulini
Când pașii înspre mine dau să-i poarte,
Iar rudele cu nasurile-n mâini
De rana mea se țin cât mai departe.

Parcă lumina-n ochii mei s-a stins,
Parcă afară nu mai este Soare
Și neprieteni își zâmbesc întins
Cândva că încercau să mă doboare.

Eu nu aud nimic de parcă-s surd,
Privirea mea găsește doar tristețe
Și prind a mă-nțelege-așa, absurd
Că limba mea nu poate da binețe.

Isuse, Tu mai poți a mă salva,
Numai în Tine mi-a rămas speranța
Când toți m-au părăsit, Iubirea Ta
Mai poate să-mi audă doleanța.

Durerea înaintea mea mi-o port
Îmi recunosc cinstit nelegiuirea,
Nu caut cu-ndreptățirea un confort
Și-mi înțeleg, Isuse, pedepsirea.

1.019
Doar Tu poți, Doamne, ca să judeci drept –
Mă-ncredințez cu bune și cu rele
Și, osândit, pedeapsa mi-o  aștept
Că Tu ești Domn al Mântuirii mele!

1.020
 După psalmul 39

Mi-am zis cuvinte rele să nu zic,
Iar căile să-mi fie mai dosite,
Să nu pronunțe buzele-mi nimic
Trufașul cât domină înainte.

Chiar bine de făceam – eram tot mut,
Tăceam cât răul devenea mai mare,
Mâhnirea însă-n inimă-a crescut
De îmi țipa în suflet cu-nfocare.

Și în muțirea mea n-am rezistat
Rupându-mă din scrise și nescrise:
„ O, Doamne, al Luminii Împărat,
Cam câte zile-n viață mi-s prezise?

Căci e o umbră omul pe pământ,
Un sunet neauzit într-o avalmă
Și anii de la naștere-n mormânt
Poți să-i astupi și cu un lat de palmă.

Un trai se zbate el strângând comori
Păcătuindu-și sufletul, puterea,
Necunoscând - străinii ori feciori
I-or risipi pe vânt toată averea.

Am înțeles că aurul nu-i har,
Deci ia aminte, Doamne, la chemare
Să nu mă aibă-n mână omu-avar
Căci toți suntem aici ca o suflare.

Eu Ți-oi deschide, Doamne, ce n-am spus,
Eliberează-mi viața de păcate –
Toată speranța Tu îmi ești, Isus,
Să mă ferești de mine-n răutate.

Suntem aici cu toții trecători
Ca o scânteie mică în lumină,
Iar frumusețea noastră de-o măsori
Ea nu-i – precum din  molii e o lână.

Și eu sunt ca părinții mei pribeag –
O lacrimă tăcută-n suferință...
Primește-o, Doamne,-n palma Ta cu drag
Cristal de-o întărește în Credință.

1.021
O bucurie, Doamne,  să-Ți deviu,
 Dreptatea viețuind-o cu iubire,
Să nu mă rușinez că Îți sunt fiu
Cât voi avea aici încă trăire! "

1.022
 După psalmul 4

La Tine, Doamne, îmi îndrept Credința –
Din strâmtorări mi-ai dat eliberare,
Puteri – când mă înfrânse neputința...
Auzi-mi, Doamne, vocea rugătoare!

Mă risipea cândva deșertăciunea,
Păcătuiam minciunilor sorginte:
M-ai învățat să freamăt rugăciunea
Și să alung hâtriile din minte.

Mulți spun că astăzi Domnul nu mai poate
Creștinului să-i potolească plânsul –
Eu cat acum cuvinte de dreptate
În inimă când cuget despre Dânsul.

Înalț durere, cum și bucurie
Și Dragostea-I răspunsul mi-l întoarce –
Mai trainic decât orice bogăție
Cuvântul Lui mă fericește-n pace.

1.023
 După psalmul 40

Din chinul meu Domnul m-a auzit,
Din mlaștina unde-mi pierdusem pasul
M-a smuls și pe o stâncă, curățit,
Mi-a întărit piciorul meu și glasul.

Cântare nouă-n gura mea mi-a pus
Să știe toți, cine mi-a dat salvarea: 
Ferice de bărbatul în Isus
Ce-și poartă peste tot încredințarea.

Eu am crezut trufașii mincinoși
Și relele m-au copleșit pe mine,
Ei singurei erau neputincioși
Nemaisimțind în rău nici o rușine.

Nu mai știam de dânșii cum să fug,
Iar ei tot mă-mpingeau înspre pieire
Și am aprins al rugăciunii rug,
Și am cerut de moarte izbăvire.

Tu n-ai cerut nici jertfă, nici un dar,
M-ai înălțat din bezna dichisită
Și eu Ți-am spus: „Din traiul în zadar
Urechea vreau să-mi fie găurită.

Să pot să spun de Adevărul Tău
Oricărei vieți ce geme și se plânge,
Să-nalțe mulțumiri lui Dumnezeu
Poporul înviat de-acum prin sânge.

Căci bunătatea Ta n-am s-o ascund,
Iar ea e-atât de mare și de multă
Că o cunosc și morții din afund
Și cei ce Calea Ta, știind, Te-ascultă.”

Ferice de acei ce Viață vor
Și-n Tine, Doamne, speră și o cată
Căci Dumnezeu e-al nostru Salvator
Și n-a întârziat măcar o dată.

1.024
 După psalmul 41

Ferice de acel ce darnic e
Căci Dumnezeu îl dăruie cu Viață,
În traiul lui apărător îi stă
Și-i umple fericirea cu speranță.

Cât nu mi-a fost în Calea mea de greu
Mi-a dat Isus putere în ființă,
Rugându-mă de-apropiatul meu
Mă bucura cuvântul de Credință.

În Tine, Doamne, am nădăjduit
Și, poate, cineva bârfea din spate -
Fără o umbră,-n Faţa Ta, cinstit,
Aduse-i toată viața mea cu toate.

Să  zică cine-o vrea din urmă crunt:
”Când îl va șterge moartea cu uitare?„
În Tine, Doamne, tânăr sunt cărunt
Și mulțumiri să dau încă-s în stare.

Și bucură-se, poate, din umbrar
Ochi sclipitori în ură și în pizme
Zicând că mi-i Credința în zadar
Și m-or stâlci pieirile sub  cizme,

Eu, Doamne,-n Tine m-am turnat întreg
Cu orice zvon de viață și pustie,
De orice rău din jur eu mă dezleg
Când iar mă dau și iar mă dau doar Ție.

Nu cat îndreptățiri că mă iubești
Căci Viața ce mi-o dai e o Iubire
Și greutăți din față-mi risipești,
Și scut îmi ești de orice uneltire.

Isuse,-mi ești suflare, cânt și crez,
Ție Ți-aduc triumfuri și rușine -
Cu totul, Doamne, Ție mă-nmânez,
Iar Tu mă-ntorci mai fericit în mine!

1.025
 După psalmul 42

Precum o  căprioară  spre  izvor
Râvnește  obosită și-nsetată
Așa-mi aspiră inima în dor
S-atingă, Doamne, slova Ta curată.

De ce te întristezi, sufletul meu?
Negre gândiri de șerpuiesc în mine
Și-ntreabă:„Unde-ți este Dumnezeu?”
Vrând să mă vadă-n scârbă și rușine.

Eu nu vreau, dar nu pot să nu le-ascult
Și îmi rechem o amintire vie
Când Domnul îmi turna atât de mult
Zvâcneam că înspre cer  o ciocârlie.

Ce-ai, suflete, așa de te-ntristezi?
Căci L-oi slăvi pe Domnu-n orice mâine
Din țara mea în codri și livezi,
Din orice plai cărarea ce mi-o  ține.

Bezna o beznă cheamă în afund,
Iar spuma se înfoaie din cascade
Și ape zbuciumate mă ascund
Cu umbră peste umbră să mă prade

De-Acel ce-n trai mă binecuvânta,
Iar eu îi mulțumeam în rugăciune...
Însă Tu, Doamne, îmi ești Stânca mea
Ce n-ar dori talazurile-a spune.

Și ce oftezi tu, suflete,-ntristat?
Căci năzuiesc  atât spre Domnul Vieții
Ca și un cerb de ziuă însetat
Ce-ntreg se trece-n zorii dimineții.

Nădăjduiește, suflete,-n Isus
Doar El ne este ploaia-n însetare,
Ori nu  simți cum  ne înălțăm în sus
Pe-aripi și în cuvinte zburătoare?!

1.026
 După psalmul 42

Precum o căprioară spre izvor
Râvnește  obosită și-nsetată
Așa-mi aspiră inima în dor
S-atingă, Doamne, slova Ta curată.

De ce te întristezi, sufletul meu?
Negre gândiri de șerpuiesc în mine
Și-ntreabă:„Unde-ți este Dumnezeu?”
Vrând să mă vadă-n scârbă și rușine.

Eu nu vreau, dar nu pot să nu le-ascult
Și îmi rechem o amintire vie
Când Domnul îmi turna atât de mult
Zvâcneam că înspre cer  o ciocârlie.

Ce-ai, suflete, așa de te-ntristezi?
Căci L-oi slăvi pe Domnu-n orice mâine
Din țara mea în codri și livezi,
Din orice plai cărarea ce mi-o  ține.

Bezna o beznă cheamă în afund,
Iar spuma se înfoaie din cascade
Și ape zbuciumate mă ascund
Cu umbră peste umbră să mă prade

De-Acel ce-n trai mă binecuvânta,
Iar eu îi mulțumeam în rugăciune...
Însă Tu, Doamne, îmi ești Stânca mea
Ce n-ar dori talazurile-a spune.

Și ce oftezi tu, suflete,-ntristat?
Căci năzuiesc  atât spre Domnul Vieții
Ca și un cerb de ziuă însetat
Ce-ntreg se trece-n zorii dimineții.

Nădăjduiește, suflete,-n Isus
Doar El ne este ploaia-n însetare,
Ori nu  simți cum ne înălțăm în sus
Pe aripi și cuvinte zburătoare?!

1.027
 După psalmul 43

De ce ești trist tu, suflete, din nou – 
Că singuri am rămas pe lume-ți pare
Și-n amintiri găsești doar un ecou
Ce l-ai visat pe vremea viitoare?

Dar Dumnezeu nicicând nu ne-a uitat,
Că-i ziuă ori că este întuneric
Și nu mai fi pe viață supărat
Cătând în fire glas de mângâiere.

Îngrijorări ca nori trecură greu,
Noi umbre am găsit neînțelepte...
Trimite-mi iar Lumina, Domnul meu,
Credincioșia Ta să ne îndrepte.

Pe Muntele Tău Sfânt să-nalț altar
Și viața mea s-o pun pe dânsul toată
Al Dragostei să mă cuprindă jar,
Cărarea mea s-o văd iar luminată.

Deci, suflete, nu sta și te mâhni
Și-n tristele oftări nu te mai geme –
Isus ne e Speranța-n orice zi
Și-n orice zi va scrie-n noi poeme.

Vom străluci în note de cântări,
Vom învia ca alte, noi cuvinte
Și cu Isus vom trece peste zări
Prin Țara Lui cea Sfântă înainte!

1.028
 După psalmul 45

Mă rog ca versul meu să fie-aprins
Că-mi clocotesc în inimă cuvinte,
Să-mi deie Dumnezeu putere-n scris
Mai multă decât poate face-o minte.

De Împăratul meu cuvânt să spun
Cum El în noi mărturisi Cuvântul
De la minunea Vieții din Crăciun
Și cât va fi în viață-ntreg pământul.

Nu ai pereche Tu în Univers
Cu Harul și cu Slova înțeleaptă
Scriind în orice inimă un vers
Ce-n Țara fericirii o îndreaptă.

Atotputernic paloș ai la brâu,
Iar sceptrul Tău e-un sceptru de Dreptate
Și Mila Ta ca boarea peste grâu
Ne-nvață dor de Zbor și Libertate.

Au cei în Tine ce nădăjduiesc
Blândețea, Adevărul și Iertare,
Dar în potlogăritul omenesc
Săgeata-Ți bate neîndurătoare.

Pe-oricine ce de moarte-ncovoiat
Te-a implorat să-i lecuiești ruina
Cu mâna Ta în trai l-ai ridicat
Ca să-i cunoască sufletul Lumina.

Și mulți Ți se-nchinară, Domnul meu,
Cine mulțumitor, cine în frică,
Fățarnici ce gândesc că Dumnezeu
O inimă cu văzul nu despică.

Tu, Doamne, însă îi înalți pe drepți
Și mături orice scârnav de la milă
Că ei din Viață pierd neînțelepți –
Pieirea pe-a lor frunte-i ca ștampilă.

Dorind să huzurească preafrumos
Mulțimile fecioarelor se-ndeasă
Făcând spre Tine ochii drăgostos
Și calculând cât trage o mireasă.

1.029
A cam căzut iubirea noastră-n cost
De-o socotim cu anii ca la piață,
Dar Dragostea o clipă nu a fost
De nu a respirat o-ntreagă viață.

Se îmbulzesc mulțimi ca la bazar
Să-și laude veșmintele-n podoabe,
Le este forfotirea în zadar
Ca și varietăți de garderoabe.

Fecioare cântă versuri din Scripturi
Cătându-L cu-ochii lor șireți pe Mire
Și nu simt că mulțimi de zbârcituri
Le taie chipul lor fără iubire.

Altele vin mai încărcate-n dans,
Cu în găteală mai zângănitoare
Doar că se trec și ele ca un glas
Ce a cântat prea tare-n sărbătoare.

Dar unde-i căprioara ce în dor
Visează despre Soare noaptea-ntreagă?
Ascunsă e sub sălcii, la izvor
Și nici nu bănuiește că i-I dragă.

Când zorii dârji în beznă au împins
Și umbrele-au tăiat din temelie,
Iar Soarele va-mbrățișa-o-aprins
Cerându-i ei să-i fie Lui soție

Ea va privi stângace-n jurul său
Nevrând să creadă că e fericită
Și doar înveșmântată-n curcubeu
Va-mbujora zâmbirea fâstâcită.

1.030
 După psalmul 46

De s-ar  cutremura pământu-ntreg,
Iar mările vor fierbe ca în oală
În Dumnezeu mă văd și mă-nțeleg,
În El salvat sunt de-orișice răscoală.

Chiar munții de-or sări ușor din greu,
Iar apele s-or ruina-n cascadă
Isus îmi e Izbăvitorul meu
Și m-a răpi din orice debandadă.

Cetatea Izbăvirii ești din veci
Și câte inimi roagă protejarea
De la distrugeri pașii le petreci
Împrospătând cuvântul lor și starea.

În centrul cetățuii Tu tronezi,
Iar Râul Vieții curge prin cetate
În care neputințele-n grămezi
Cu tot cu rădăcini ni-s înecate.

Apele limpezi ne înveselesc
Și sufletul ni-l spală și-l învie
Cum zorii dimineți sărbătoresc
Curcubeind în rouă-ntreaga glie.

Ne crești Credința-n inimă-nțelept
Ca Viața de la noi să nu dispară
Și Dragostea o torni la om în piept
Războaie și gâlcevi pe veci să moară.

Isuse, din durerile-omenești
Izvoarele le cureți de suspine
Căci, Dumnezeul meu, ești cel ce ești
Și ne îndemni să creștem înspre Tine.

1.031
 După psalmul 47

Eu bat din palme, Doamne, fericit
Ca și un prunc în bucurie mare
Că Tu ești Început și ești Sfârșit
Și veșnică ne ești continuare.

Din Univers la ultimul atom
Totul e ocrotit de Sfânta-Ți lege
Și-nveșnicit este oricare om
Care-n Cuvântul Tău se înțelege.

Al fericirii, Doamne, ești izvor
Iradiind cu Viață și Lumină
Și-Ți mulțumește orișice popor
Ce vrea să se ridice-n Duh din tină.

Doamne Isuse, cine-ar mai putea
Să aibă-o grijă asemănătoare
Și să își deie chiar și viața sa
Pentru o vietate muritoare.

Eu bat din palme, Doamne, bucuros
Că Tu ești Împăratul sorții mele
Și sufletu-mi zidești înspre frumos
Din gândul pâinii-n zborul peste stele.

1.032
 După psalmul 48

Isus zidi pe Muntele Lui Sfânt
Cetatea de-nviere și-ocrotire
Și cine este sincer pe pământ
Găsește-n Ea Speranță și Iubire.

Ea nu-i în fală ca un turn vestit
Măcar că e mai sus de-orice palate
Și dacă-un om se roagă necăjit
Primit e ca să între în Cetate.

Veneau fățarnici îmbrăcați pe-ales
Cu pungi cu aur și cu hapsânie
Cătând să arcănească-aici succes
Apoi să țupăiască-n bucurie;

S-apropiară oameni cărturari
Cu file scrise întroduse-n minte –
Respinși au fost de zidurile tari
Și porți li se închiseră-nainte.

Tării și mări, pământul nostru-ntreg
De mâna Lui zidit și-i unic Templu
Și Domnu-mi dă priviri să înțeleg
Eternității că-i doar un exemplu.

Tot cercetez odăi și încăperi, 
Dar vremea nu-i  în stare să-mi ajungă
Să-i văd minuni atâtea și puteri
Cât viața mea nu s-ar dori prelungă.

Isus, ești Călăuza peste sorți
Și-n Viața Ta noi fremătăm fierbinte
Căci în vecii s-arăţi  doar Tu ne poți
Minunile creării infinite.

1.033
 După psalmul 49

Cine în lume fuse zămislit
Și  vrea ca să audă – să asculte
Incult ori peste seamă de citit,
Sărac ori cu averile prea multe:

O lege stă pe orice muritor
Și nu o schimbi cu orișice avere,
Iar cei ce se încred în  forța lor
În fața ei  rămân fără putere.

Sunt mulți ce-n bogăție își prezic
Un scut ce viața lor o ocrotește,
Ci avuția nu le dă nimic
Când moartea de la viață îi răpește.

Nu vor trăi atâta cât doresc
Și zile noi n-or pune în sporire
Că-i îmbrăcat în strai împărătesc
Ori că doar zdrențe are ca-nvelire.

În bani își pun speranțe și avânt
Zidindu-se cu raiuri aurite,
Dar toți se vor așterne în pământ
Și vor muri aidoma cu vite.

Așa s-or termina acei trufași
Când se gândeau că viața-i la picioare
Cu turmele-s goniți fără de pași
Și n-or putea să-și cumpere-o iertare!

Orgoliile lor și-au înălțat
Împestrițându-și jurul  cu-al lor nume,
Cine averea lor le-a vânturat
Și câte clipe-au cumpărat  în lume?

Nu te mâhni că furi se-mbogățesc,
Belșuguri pot copiilor să lase
Căci i-a lovi blestem dumnezeiesc
Și  fără urmă-or putrezi cu oase.

Copiii lor vor fi și mai pierduți – 
Crezând de mici tronărilor ființei
S-or prăbuși cernându-se cu mulți
Unde se risipiră și părinții.

1.034
Cu-atât respect că au așa avut,
Cu-obrăznicii că viața-și  pot întoarce
Așa onoare doar au priceput:
Să piară ca și simple dobitoace...

Eu Domnului viața mi-o lăsai
Și soarta mea rămase tot la Dânsul,
Nu-mi construiesc în jurul meu un rai
Căci Calea-n Dumnezeu mi-i paradisul.

Nu-mi tescuiesc puterile în van
Să-adun pustietate de trufie,
Dar nu mi-ar trebui măcar un ban
Ca Viața s-o trăiesc o veșnicie.

1.035
 După psalmul 5

În gândurile mele intră, Doamne!
Ascultă cum Îți strigă Ție viața,
Cuvintele-mi nu pot să mă condamne
Când mă înalț spre Tine dimineața.

Căci nu Te-mpaci cu vreo fărădelege,
Pe cel duplicitar nu îl apropii,
Iar cei cu înșelările-n gâtleje
Se fulguiesc uitați în fundul gropii.

Isuse, Tu nu suferi nedreptatea –
Sunt risipiți pe vânt amăgitorii,
Toți ucigașii vor cunoaște moartea,
Iar cei șireți nu-Ți vor cunoaște zorii.

Că nu au curățenie în gânduri
Și viclenia-i năruie tenace,
Spre pedepsire traiul îi perindă,
În colb urâtul lor îi va preface.

Cel îngâmfat ca Domnul e mai mare
Și-ntâietatea nu vrea să și-o-mpartă,
Dar Tu îl izgonești de la salvare
De-l pierzi pe calea largă și nedreaptă.

Călăuzește-mi pașii în Lumină
Căci nu ascund în mine vicleșuguri
Și Calea netezește-mi-o de tină
Să-Ți mulțumesc ca cei salvați din juguri.

Mi-i inima deschisă spre Iubire,
Înspre Cuvântul Tău și-nspre Credință...
Te rog, Isuse, dă-mi blagoslovire,
Iar scutu-mi fie-a Ta bunăvoință!

1.036
 După psalmul 50

Tot timpul Dumnezeu ne-a cuvântat –
La miezul nopții,-n faptul dimineții:
Cât toată lumea asta-a existat
Cu Viața ne vorbește Domnul Vieții.

Cuvântul Lui ca foc mistuitor
Oricare umbră-o șterge cu uitare
Și-nalță cu aripile un dor
Cinstit ce tinde-n viața viitoare.

Răsună Glasul Lui peste pământ
Și îl aude orișice ființă:
„Voi, oameni, ce făcurăți legământ
Când v-ați întors la Mine-n pocăință

O judecată-n voi trăiește-acum
Și judecată-n ceruri ea rămâne
În orice clipă-a vieții, pe-orice drum
Răsplată pentru rău și pentru bine.

Eu nu cer bani ori vitele ca dar,
Nici bogății nu cer și nici legume
Mi le aduceţi  numai  în zadar
Căci Mie Mi-aparţine-ntreaga lume.

Păduri cu fiare, mările cu pești,
Munții înalți și cerurile-n stele –
Cum poți pe Mine tu să mă hrănești
Cu daniile tale mărunțele?

Dacă-o nevoie-n tine a lovit
Să-mi ceri cu îndrăzneală ocrotire
Și nu-mi da mulțumirile pe gât,
Ci viața ta să-mi fie mulțumire.

Eu nu te voi uita nici într-un  caz,
Răspunsul Meu cu tine o să fie
Și dacă poticnit vei fi-n necaz -
Înaripat vei fi de bucurie.”

Isus se-ntoarce și la alți „creștini”
Ce se-mbulzeau în gloate și în gloate:
„Eu nu vă știu căci îmi sunteți străini
Cu toate-nvățăturile din Carte.

1.037
Ce tot înșiri versete din Scripturi
Când nu poți suferi și o mustrare,
Iar legăminte doar sunați din guri
Să fie pronunțate numai tare.

V-ați înălțat case de rugăciuni -
Altfel să vă rugați n-aveți putere,
Tot semănând prin ele doar minciuni
Să v-adunați onoare și avere.

În vicleșuguri mințile-s la toți
Legându-vă cu cei fără rușine:
Cu hoții te ții – sunteți și voi tot hoți,
C-un desfrânat – desfrâul e și-n tine.

Limbi despicate vouă vă dau glas
Și măști de „sfinți” v-acoperiră fețe
De vă strâmbați pe scene în extaz
Spunând că: „Domnul vrea să ne învețe!!!”

Dacă vedeți un frate credincios
Voi îi zâmbiți cu palma și cu buze
Din spate ponegrindu-l mincinos
Onestitatea lui să vă amuze.

Eu nu vă mustru – nu vreau să vă știu,
Osânda mea doar vă va fi aproape,
Credința voastră este un pustiu
Și nimeni n-a fi-n stare să vă scape...

Toţi pe altar ce-n mulțumire-și pun
Viața lor să-mi fie-n față toată
Vor fi  conduşi  numai  pe drumul bun
Și nu vor mai vedea vreo judecată!”

1.038
 După psalmul 51

Isuse, ce-aș putea acum să-Ți spun
Când traiul meu întreg e o ruină,
Iar vise, răsărite doar, apun
În disperarea fără de lumine.

Nelegiuit fusesem zămislit
Și sufletu-mi păcate doar adună –
Eu și în Fața Ta am fost greșit
Și mie îmi făcui soarta nebună.

Nu mai țin minte-n viață ce-am făcut,
Dar Tu ești drept, Isuse, când mă judeci
Cum mă tot coboram din început
Privirea mea nu poți să n-o întuneci.

Scapă-mă, Doamne, din nelegiuiri,
Ferește-mă din calea muribundă,
Iar visul meu pentru neprihăniri
Nu îl lăsa-n uitare să s-ascundă.

Mă spală-n Mila Ta și cu isop
Să pot a fi mai dalb decât zăpada,
Îndreaptă-mă să am în viață-un scop
Și luminoasă de-a-mi suna balada.

Naște în moartea mea pe omul nou,
Zidește-n piept o inimă curată,
Trecutul meu rămână ca ecou
Ce s-a-ntâmplat odată... doar odată.

Toarnă-mi în mine Duhul Tău cel Sfânt,
Dă-mi bucuria Mântuirii Tale
Și, Doamne, Te-oi slăvi pe-acest pământ
Cu sufletul meu părăsit de jale.

Voi spune tuturor de Mila Ta
Cu viața mea lucindă-n mulțumire,
Din inimă Te-oi binecuvânta
Cu orice picătură de iubire.

Zdrobit am fost în trup și în rărunchi,
Dar îți aud, Isuse, îndurarea...
Dă-mi, Doamne,-n piept de raze un mănunchi
Să-Ți lumineze-n jurul meu Salvarea.

1.039
Ridică Templul Tău din cortul meu
Și pe altarul lui Ți-oi pune-n față
Să-ți ardă Ție, Doamne Dumnezeu,
Oricare palpitație  de viață.

1.040
 După psalmul 52

Te înfoiești puternic și fălos
Și-n răutate îți găsești deliciul
Glorificându-ți traiul vanitos
Cu limba ascuțită ca și briciul.

La bine nu iei seama, ci la rău,
Dreptatea o înăbuși cu minciună –
Doar vicleșug ți-i înconjurul tău,
Înșelători în jur ți se adună.

Dar Dumnezeu nu va întârzia
Mândria să-ți răstoarne în distrugeri
Și clipe risipind din viața ta,
Și rădăcina din pământ ți-a smulge.

Așa va fi cu orice om trufaș
Care-n ambiţii și-a umflat cetate
Tot încercând șiret și pătimaș
Pe alte vieți orgoliile să-și poarte...

Isuse, sunt în Templul Tău senin
Și lângă râu-n ape transparente
Înmuguresc ca fragedul măslin
Din sânul primăverilor fervente.

M-oi răspândi ca bucium de cocor
Ca orișice suflare în Credință
Să-nalțe un cuvânt mulțumitor
Cuvântului de-a Lui bunăvoință.

1.041
 După psalmul 53

„ Nu este Dumnezeu!” – a enunțat
Măgulitoare sie nebunia
Și oameni mulți în traiul desfrânat
Porniră să-și încarce bucuria.

Ce-nsămânțezi – aceea și culegi,
La faptă – ți se-ntoace cu răsplată:
O lume sufocată de betegi
Își vrea nemernicia întronată.

Ce-au căutat – găsiră  și au strâns:
Doar gemete în sorțile distruse,
Trăirile ce-s demne de deplâns
Cu toate-nviorările propuse.

Ca vite fără cugete în minți
Se trec încet cu turmă și cireadă
Împrăștiind copii fără părinți
În jalnice devize de paradă.

Din iadu-acesta-nveninat și trist
În care s-a  uitat ce e Dreptate
Înveselindu-și rolul  de artist
Smintiți se râd scurgându-se în moarte.

Cu frică de trecut și viitor
Și de prezent în grijă și în  teamă,
Groaza simțind pentru urmașii lor –
În orice gând, privire,  gest – e spaimă.

Le risipește Domnul fard și chip,
Mândrii de-averi, de nume și de case
Și-i vântură ca fire de nisip
Cu firile, cu suflete și oase.

Ridică-ți glasul, omule creștin,
Cu inima ta plină de iubire,
Din lumea asta înglodată-n chin
Înalță-te ca psalm de mulțumire.

Iar dacă-ntâietatea tu o cați
Și te înfoi în văzuri ca păunii
Lingău prin cărturarii învățați –
Ești în aceiași oală cu nebunii

1.042
 După psalmul 54

Mi se răscoală spaimele-nfocat
Ca-n neputința mea să mă convingă,
Mă-ntemnițai în bezna fără hat –
Vrăjmașul cel mai mare-al tău – ești singur.

Iar sufletu-mi speriat s-a fâstâcit:
Se pitulă cu ochi de vizuină
Văzându-și viitorul nimicit
Din Țara fericirii din Lumină.

Însă Credința inima-a pătruns
Lănțugurile-ncearcă-a mi le frânge
O rugăciune caută răspuns
Și, de la Domnul, ajutor și sprijin.

Isuse, iar mă vezi neputincios,
Alungă-mă pe mine de la mine,
Stârpește-mi, Doamne, tot ce-i veninos
Ce-mi scrijelează inima-n suspine.

Doar Tu în stare ești să mă-nfiripi
Vindecătorul meu de orice boală
Lărgindu-mi iar puternice aripi
Ce-și scutură temeri și oboseală.

Doar pe o clipă am uitat de rost
Mă și-nfășară umbre veninoase...

Dar dacă Dumnezeu nu ar fi fost –
Ce-aș fi făcut prin pâcle fioroase?

1.043
 După psalmul 55

Când m-ar batjocori un om străin
Pe care nu îl știu și nu mă știe,
Dacă m-ar ponegri un necreștin
Nu mi-ar fi inima așa pustie.

Dacă-un vrăjmaș hapsân și hulitor
Ar fi-ncercat pe-ascuns să mă rănească,
Deschis că m-ar fi râs zeflemitor
Cu toată răutatea omenească

M-aș fi ferit de ei fără vreun greu
Și chiar de-aș fi avut vreo supărare
Te-aș fi rugat, mărite Dumnezeu,
În cugetul lor să le dai mustrare.

Dar, Doamne, pe la spate, pe ascuns
Mă măscăresc cu vorbe mincinoase
Acei care în zâmbet și în spus
Își arătau porniri prietenoase.

Acei cu care pâinea-am împărțit
Limbile lor în două despicate
Șerpește-n una s-au încolăcit
De pizmă și minciună adunate.

Alăturea am fost îngenuncheați
Când înălțam, Isuse, rugăciunea;
Pe cei ce îi știam că îmi sunt frați
Azi numai îmi sporesc amărăciunea.

De nedreptatea-aceasta mai nu plâng,
Iar sufletul oftează-n fâstâcire,
Tot rătăcesc ca vântul printr-un crâng
Și nu pot să-mi găsesc o liniștire.

Îngreuiată inima s-a strâns
Fiindcă nici nu poate să-nțeleagă
De ce durerea-aceasta n-are plâns,
De ce îmi simt eu viața ca oloagă.

Dacă-aș avea aripi de porumbel
M-aș înălța cu ușurința-i vie
Să fug de uneltitu-acest mișel
Să mă îngrop în fundul de pustie.

1.044
M-aș sihăstri uitat în adăpost
Să nu-mi mai știe lumea nici de nume
Că-n glorii omenești nu văd un rost
Și n-au putut nicicând să mă îndrume.

În Tine, Doamne, eu mi-am încrezut
Și inima, și sufletul, și firea,
Mă apără de omul prefăcut
Și șterge-i fără milă uneltirea.

Surâsul le zâmbește-așa mieros
Și buzele li-s moi ca de smântână,
Dar pieptul lor ascunde ca un dos
Ipocrizia-n inima haină.

Cuvintele le șerpuiesc domol
Cu mir de parcă fiecare-s unse,
Dar sufletele negre de nămol
Cuțite otrăvite au ascunse.

Știu, Doamne, că în răul lor se cern –
Zidește vicleșugul doar ruine,
Iar traiul lor le este un infern
Căci iad e existența fără Tine.

La Tine, Doamne, ei nici nu gândesc:
Hâtria lor le este legământul
În arderea veninului șerpesc
Nesăturați și-or geme doar pământul.

Chipu-n priviri și-l lingușesc senin,
Ascund porniri de bârfe și de certuri,
Ei Viața n-o trăiesc nicicând deplin
Ci doar și-o zbat în jumătăți și sferturi.

Tu, Doamne, ești cu cei care-s cinstiți –
Obrazul lor și sufletul e una
Și cât n-or fi de lume necăjiți
Tu îi vei înălța întotdeauna.

Încredințează-ți soarta-n mâna Lui
Și vei găsi în orice clipă sprijin
Căci Domnul nu dă voie nimănui
Să clatine smeritul cu înfrângeri.

Căzură hulitorii mei la fund:
Chiar viața lor i-a aruncat în groapă...
Eu încântarea mea nu mi-o ascund

1.045
Privind la zorii zilei ce-o să-nceapă.

1.046
 După psalmul 56

Mă-nfricoșai iar, Doamne, de necaz
M-a speriat iar limba omenească
Că-acei ce n-au avut nicicând obraz
Cată pricină să mă ponegrească.

Răstălmăcindu-mi gândul meu curat
Cuvintele șireți ei mi le strâmbă
Ca să rămân în lume-nsingurat
Intimidat ca firea cea scălâmbă.

Sunt singur eu, iar ei sunt foarte mulți
Și să mă războiesc nu am curajul
Când ei, în stimă, cărturari și culți
Își măiestresc artistic sabotajul.

Groaza te otrăvește cu venin –
Din orice spaimă vin la Tine, Doamne,
Sub aripa Cuvântului senin
Ce pot să-mi facă mie niște oameni?

Ei trag nădejde în hâtria lor
Și speră-n vicleșugurile minții,
Eu – în Cuvântul Tău ocrotitor
Și în puterea trainică-a Credinței.

Mi-ai cunoscut toţi paşii de pribeag,
Mi-s numărate lacrimile mele
Şi n-a fost o cărare, un drumeag
Pe care Tu nu m-ai ferit de rele.

Cu Domnul sunt – n-am frică de nimic –
Ce pot să-mi facă nişte oameni mie?
Din faţă-mi fuge orice inamic
Cu tot cu gloate şi cu calomnie.

A câta dată, Doamne,-s izbăvit?
A câta oară-s prins de la cădere?
De câte ori şi eu Ţi-am mulţumit?
Dar Mila să-Ţi întrec nu am putere! 

1.047
 După psalmul 57

Mi se întinde sufletul plăpând
Cătându-și o cetate de salvare
Din mințile viclene evadând
Sub aripile Tale-nălțătoare.

Spre Tine tind, Cuvântule Înalt,
De la cuvinte pline de ocară
Şi-n bucuria-atingerii tresalt
A Palmelor ce traiu-mi înconjoară.

Îmi fuse sufletul înconjurat de colţi,
Cu  limbi ca şi cuţite veninoase –
Ei îşi pitiră firea lor sub bolţi
De bani, de vicleşuguri şi de case.

Din buzele lor se revarsă foc,
Cuvintele li-s ca săgeţi şi suliţi
Şi printre ei îmi căutam un loc
Tot rătăcind prin strâmbele lor uliţi.

Izbăvitorul meu e Dumnezeu -
El m-a răpit din gloata lor vicleană,
Câţi laţul mi-au întins sub pasul meu
Ei singuri şi se prinseră-n capcană.

Din „câte-odată” şi din „uneori”
M-ai ridicat, Isuse,-n veşnicie,
M-am deşteptat în Tine-n zori de zori
Şi inima îmi cântă poezie.

M-avânt spre împliniri de fericiri
Cu inimă, cu fire şi cuvinte
Şi-aripile-mi vor bate mulţumiri
Sub Aripile Tale infinite.  

1.048
 După psalmul 58

Tăcând, neapărând un adevăr,
Oare suntem pe căile Dreptății
Și ridicăm privirile în cer
Pitiți de lătrătura răutății?

Când ea, strângându-și turme de lingăi
Și situând fățarnicii în frunte
Îi pune-n curmeziș să stea în căi
Ce duc spre înălțările de Munte.

Și dacă-ncearcă omul credincios
Să treacă prin lepădături de haite
Călcâile îi mușcă veninos
Cu dânșii impunândul să se-nhaite.

Ei se pitesc ca șerpii veninoși
Să muște cu otravă de aspidă –
Câți oameni se porniră curajoși...
Ci calea lor a fost să se închidă.

Da, Dumnezeu zdrobește colții lor,
Ca stârpituri în beznă îi aruncă,
Ca mielcii-n cochilii pier fără dor,
Verdeața încă-n trai li se usucă.

Zdrobește Domnul răul pe pământ
Pe-otrăvitori i-aruncă în uitare
Pe  noi, văzând acest deznodământ,
Ne bucură Dreptatea-n răzbunare.

Dar câți căzură jos înveninați
De-otrava mușcăturilor de „frate”
Și au rămas pe drum neajutorați
Că ne-am temut să stăm pentru Dreptate.

Isus ne vrea ostași să-I devenim
Să-l apărăm pe om de mișelie,
Căci, frate, cum vom sta noi să privim
Pe cel ce nu mai crede în Frăție?

1.049
 După psalmul 59

Salvează-mă, Isuse, de câini răi
Ce-n întuneric urlă ca și lupii
Și-i izgonește-n vinetele văi,
Din cânt de urlătură întrerupe-i.

Pășesc  prin noapte bietul peregrin
Viața  ce și-a-ndreaptat-o spre Cetate,
Însă dulăii  Calea mi-o ațin
Să mă încurce-n beznă și în moarte.

Privirile le scânteiază foc
Și  își recită versuri de bravadă:
„Doar prin întunecime ai noroc:
Căci cine-n noapte poate să te vadă?”

De frică-atins mă rog de  ajutor
Vino, Isuse, în întâmpinare!
Că ei sunt foarte mulți în haita lor,
Iar eu sunt foarte fără-ajutorare.

Cu trăinicia  Brațului Tău Sfânt
Lovește-i fără milă, să-i împrăștii
Să nu încurce omul pe pământ
Să-și viețuiască  viața omenește.

Ei în adunătura lor de hoți
Singuri s-or da soarta să-i pedepsească
Înveninați  de propriii lor colți
Și de negustoria  tâlhărească...

Tu pavăză  ești, Doamne, celor blânzi –
M-ai ocrotit  în mijlocul Cetății!
Și doar ascult  cum scheaună flămânzi
Pe  făcătorii hâtri-a nedreptății.

Voi binecuvânta  Puterea Ta
Până la  flori de zori în înflorire,
Și dis-de-dimineață voi urma 
Să mulțumesc de Milă și Iubire. 

1.050
 După psalmul 6

Aș jlăvi în lacrimi patul meu
Prin bezna peste mine tologită,
Dar ochii mi-s uscați de-atâta greu,
Iar inima îmi geme zdrențuită.

O, Doamne, Doamne, parcă m-ai uitat
Strâmbat și gârbovit în ofilire,
Mă zvârcolesc întreaga noapte-n pat
Și-n duhul meu nu aflu liniștire.

Căci am ajuns să mă feresc de zi
Iar viața-mi să se-nghemuie-n cutremur,
Din iadu-acest mă poți a auzi
Când oasele-mi se tulbură în tremur?

Întoarce-mi bucuria pe pământ
Să freamăt fericirea în lumine
Și depărtează-mi răul ce m-a frânt
Să pot să Te slăvesc fără suspine.

Tot ce se face e în voia Ta!
Iar Îți aud bunăvoința dată
Și nu mă satur, Doamne,-a asculta
Răspunsul Tău în inima-nsetată.

1.051
 După psalmul 60

Tăria mea întreagă s-a distrus,
Puterea mea rămase fără vlagă,
Pământu-ntreg mi s-a crăpat, Isus,
Gemând cu-ncredințarea lui oloagă.

Mi-i frică, Doamne, când mă faci să trec
Prin umbre și prăpăstii de spărtură
Tinzând să mă ascund ca un culbec
Chiar la ecoul de zguduitură.

Știu – numai Tu mi-ai fost un ajutor
În toate-nfricoșările din viață,
Dar totuși cat în jur bănuitor
Și inima-mi în inimă îngheață.

Oare-ar putea să mă ajute-un om
În căile din noapte înspre zare
Și-n frăgezimea mea de liliom
În stare e de-a-mi fi o apărare?

Doar Tu, Isuse, scut mi-ai fost și-mi ești,
Lumina Ta îmi este călăuză
Spre-nseninări și înălțimi cerești
Din valea despicată și ursuză.

Tu-mi întărești Credința-n nopți adânci
Că iar Speranța-n viață se-nfiripă
Și dacă chiar m-am prăbușit în brânci
Tu steag de-asalt mă-nalți peste o clipă!

1.052
 După psalmul 61

Rugăciuni, Isuse, iar  ridic
De hotare pământeşti mâhnite -
Îmi sunt singur mie inamic
Când mă-ncurc pe căile-ncâlcite.

Pasul meu îndreaptă-mi-l prin nopţi
Să nu fug de propriile urme,
Fulguindu-mi clipele de sorţi
Avântat din mine înspre culme.

Tu mi-ai fost şi-mi ești un adăpost
De vrăjmașul meu care mă-ncearcă
Când cerşește jalea pentru cost
Și-n hâtria firii se îmbarcă.

Muntele Tău Sfânt e ca un veac
Şi-ndrăzneala mea e în  rușine,
Nu ştiu ce să-mbrac, ce să dezbrac 
Să fiu bucurie  pentru Tine.

Ca în Turnul Tău să mă aţin,
Iar în poezia Lunii coapte
Eu de mine, Doamne, să rămân
Cu vrăjmaşul meu lăsat în noapte.

Ca a doua zi, mai mult, mai nou
Să mă urc mai îndrăzneţ în doruri
Poate cu durerea de ecou
Gâştele ce-l scapă de pe zboruri.

Să devin uşor... şi mai uşor,
Tot mai sus şi tot mai sus de vale
Până când m-oi avânta în zbor
Să m-ating de aripile Tale.

1.053
 După psalmul 62

În Dumnezeu mi-e sufletul deschis
Și numai El îmi este-ncredințarea
Cu-ardoarea-ndeplinirilor de vis
Îmi dă și Ajutorul și Salvarea.

Mă ruinam un gard dărăpănat
Ori zidul care-i gata să se surpe
În care cei fără obraz și hat
Loveau cu șiretenia de vulpe.

Cu zâmbetul doar în blagosloviri,
Cu inima-n hâtrie hrăpăreață
Ei mă momeau din casă-n amăgiri
Să mă agațe-n cumpăna de piață.

În furtișaguri și-n minciuni trăind
Cu inima lipită de avere
Curgeam cu toții viața risipind
Și veștejiți cu-ncetul de putere.

Cuvântu-a cuvântat în duhul meu
Și inima L-a auzit și-aude
Că sufletu-mi împotmolit de greu
A evadat dintre pretenții scunde.

În Dumnezeu speranța și-a-ncrezut
Și și-a-ntărit clocotitor temeiul –
Isus îmi dă eternul început
În care am avântul și-obiceiul.

Ființa-mi este templul nou-zidit
Pe Stânca Lui  va sta un turn de pază,
Loc de-adăpost și locul întărit,
Și slava mea Isus întemeiază.

Pierdui credința de-animal biped,
Nu m-amăgesc în faptele de fapte -
În Domnul Mântuirii mă încred
Dreptatea ce-o unește-n Bunătate.

1.054
 După psalmul 63

Precum uscata iarbă-n  cântători
Foșnește după boabele de rouă
Cu sufletu-mi, Isuse,-n zori de zori
Te caut la-nceput de ziuă nouă.

Ca țipătul pustiului arid
Împrăștiindu-și firea-n firicele
Eu inima întreagă îți deschid 
Să mă învii din chinurile mele.

Fără de Tine viață nu e-n trai
Și traiul, se-nțelege, nu e viață
Ca dorul rătăcitului de plai
Cu noaptea fără fapt de dimineață.

Cu însetarea-avântului aprins
Zvâcnirea înspre Tine-i orice clipă
Când umbrele molatice au nins,
Când răsăritu-n ele se-nfiripă.

Mă ocrotești când dorm în așternut,
M-auzi din ruga nopții privegherii:
Trăirea mi-i un veșnic început
Din triumfarea dalbă-a primăverii.

Satisfăcut în fire, nesătul
Cu duhul meu cerându-Te pe Tine
Căci niciodată nu mi-a fi destul
Potopul prospețimii de lumine.

Aripile-Ți mi-s acoperământ,
Aripile-mi spre dânsele-s râvnire –
O permamentă mulțumire sânt
În imnul poeziei de Iubire.

Și însetat de Tine am să fiu
Din urma mea și până peste creștet
Câtă verdeață cere un pustiu
Și câtă Viață viața își dorește.

1.055
 După psalmul 64

Mă depărtează, Doamne , de acei
Ce Numele Tău Sfânt îl profanează
Atunci când sunt șireți în suflet ei
Cu nedreptăți profitul când vânează.

Ei își înalță scene cu amvon
În adunare lumea să atragă,
Momeli pun cu povești de patefon
Și o adoarme-n cântece de leagăn.

Urând pe orice om dacă  e om,
Râzând și înjosind neprihăniții
Cârmuitorii turmelor ce dorm
Le-nveninează judecata minții.

Încurajându-și mintea lor de lut,
Îmbărbătați de-o nouă răutate,
Disprețuind un  suflet ce-a crezut
Că în Credință este Libertate,

Cu râvna de a fi conducător
În uniuni s-adună și se-nhaită
Să țină credinciosu-n cursa lor,
De-a râde-apoi de dânsul când se vaită.

Cu planurile lor puse-n ascuns
Pitindu-se ca nimeni să nu-i vadă
Ei talpa lor pe adunări au pus
Să le prefacă doar într-o grămadă.

Gândind că Dumnezeu nu-i va vedea
Tot uneltesc hâtriile-n micime
Și fiecare este-n viața sa
Un întuneric fără prospețime.

Dar Domnul le întoarce nemilos
Răspunsul Lui ce le-a lovit puterea:
Căci limba lor pălăvrăgind frumos
I-a și lovit pricinuind căderea.

Palavra lor întinsă măiestrit
Pe alții ca să-i gâtuie cu lațu-i
Sufletul lor le-a prins și-ncolăcit
Lipsindu-i de Credință și de Viață.

1.056
Toți oamenii Credinței să vedem:
De Dumnezeu nu te ascunde-o mască!
Și pe Isus mai dornici să-L chemăm
Ca-n inimi mai profund să ne cunoască!

1.057
 După psalmul 65

Tu orice rugăciune mi-o auzi
Și îmi răspunzi tot timpul cu Iubire,
Primește-mi, Doamne, astăzi ochii uzi
De lacrimi înflorite-n mulțumire.

Ferice e de omul pocăit
A carui boli i-au fost pe veci spălate
Și care-n Templul Tău e fericit
Nu cărturar prin case și palate.

Oceanu-n Templul Tău este întins,
Iar munții uriași îi sunt coloane,
Pământul cu întregu-i necuprins
În codri, râuri, ploi și uragane.

Cu mâna Ta oprești furtuni pe mări
Precum și tulburarea de popoare,
Apusuri violete-n înserări
Ne dai cu diminețile în Soare.

Blagoslovești o glie cu belșug,
Împodobești cu zborurile cerul,
Stropești cu viață brazda de la plug,
Cu bogăția turmelor – oierul.

Anul cu roade îl încununezi,
În traiul nostru ne ridici Credință...
Isuse,-n Templu-Ți binecuvântezi
Oricare fir și orișice ființă.

Noi, trăitorii Vieții pe pământ
Eliberați din sorți de animale
Cu inima îți ridicăm cuvânt
Să-Ți mulțumim bunăvoinței Tale.

Sufletul meu în Tine-i înălțat
Să Te slăvească, Doamne, pentru toate:
O lume să apară-ai cuvântat,
Pe noi ne-ai înviat din nou din moarte.

În existența mea-n dureri și spini
Priviri aveam secate-n sărăcie,
Acum cu lacrimi ochii îmi sunt plini, 
Dar doar de încântări și bucurie.

1.058
 După psalmul 66

Oricare suflet ce privește-n jur,
Orice privire ce se uită-n sine
Va mulțumi-n cuvinte de azur
Și va slăvi Cuvântul de Lumine.

Minunile pe care Dumnezeu
Le-a rânduit ca pe o viață simplă
Mă-ncântă de la-aceea că sunt eu
La toate ce în trai mi se întâmplă.

De la pământu-n fire  îmbrăcat
La cerul cu avânt de zburătoare
Oricare fir perfect e închegat,
Iar Viața e minunea cea mai mare.

El ne-a salvat de clătinări de pas,
El ne-a păstrat de putrezire viața
Și cine are inimă și glas
Slăviți-I Îndurarea și Povața.

Ne trece prin dureri și încercări
Precum cuptor de foc trece argintul
Ca să zvâcnim mai luminoși spre zări,
Ca-n boli să nu ne rugume pământul.

Scoțându-ne din lumi ce se distrug
Ne-ai binecuvântat cu înălțime
Și-n traiul nostru ne-ai întins belșug,
În suflet ne stropești cu prospețime.

Îți ridicăm pe-al inimii altar
Atâta mulțumire Ție, Doamne
Cât ar putea să zică iar și iar
Bătăile de inimă în oameni.

Atâta, Doamne, eu Îți mulțumesc
Cu-ardoarea mea, cu pulsul meu, cu crezul
Prezentul meu că astăzi mi-l trăiesc 
Și crește-n mine tot mai mult Botezul.

Când Tu auzi doar sufletul smerit,
Când Tu asculți cuvintele curate,
Îți mulțumesc că eu sunt auzit
Păstrat în al Tău Har și Bunătate!

1.059
 După psalmul 67

Isuse,-n lumea asta de nevoi
Ne luminează sufletul și chipul
Să nu fim pe pământ doar un gunoi,
Iar traiul doar să-și numere nisipul.

Că însuși doar aceea că trăim
Și că putem iubi în viețuire
Ar trebui să Te blagoslovim
Cu-o mulțumire plină-n fericire.

Tu judeci doar pe cei ce se petrec
Ca umbrele în beznă și uitare
Și care trag păcatul la edec
În moarte căutând întemnițare.

Pământul care-n roadă este plin
Ne bucură cum sufletul și văzul
Te bucuri Tu pentru un om creștin
Ce crește cu Credința și Botezul.

Veniți popoare, oameni la Cuvânt
Împrospătați  cu toți de Apa Vie
Să fim pe fața-ntregului pământ
În Dragoste, în Viață, Bucurie!

1.060
 După psalmul 68

Precum e fumu-n vânt împrăștiat,
Iar ceara se topește-n lumânare
Așa se pierde omul în păcat
Și viitor de viață nu mai are.

Pe cei ce-și vând și sufletul pe-argint
Viața-i preface-apoi în niște bestii
Fugind ca niște umbre pe pământ
Ca fiarele-ascunzându-se prin trestii.

Taurii negri mari și cărturari
Ce văd orânduirea în religii
S-or prăbuși cu zidurile tari
Împrăștiind credința în vestigii.

Iar cei ce s-au gândit că-s împărați
Uitând să treacă drumul de robie
Vor fi ca pleava-n lume vânturați
Ca amintirea să nu le rămâie.

Nici minți nu i-or salva și nici cetăți,
Nici gloatele ce templele umplură
Și se-nțelege nici abilități
De minte, de hâtrie și de gură.

I-a risipi Isus din fața Sa
Turnând cu bucuriile în inimi
Celor ce-au vrut a binecuvânta 
Pe Dumnezeu cu traiul și din nimeni.

Pe cei ce fără Dânsul ca orfani
S-au socotit pe drumurile vieții
Și i-au durut secunde ca și ani
Târându-le cadou singurătății.

Dar când L-au întâlnit au înflorit
Ca niște copilași prin dalba ploaie
Strigând spre cer cu glasul fericit
Căci li se spală putrede gunoaie.

Cine aud cu sufletele lor 
Cuvântul când vorbește în Credință
Pe aripi de un dalb strălucitor
S-au ridicat cu zbor de porumbiță.

1.061
Ei cântă-n glas de suflet și de duh
Slăvind cu viața lor Mântuitorul
Că auriu devine un văzduh
De-atâtea mulțumiri ce-nalță zborul.

Fii, Doamne Dumnezeule în veci
Glorificat de orișice scânteie
Ce ai aprins-o-n mlaștinile reci
Și-ai ridicat-o-n slăvi de curcubeie.

1.062
 După psalmul 69

Noroiul mă afundă peste chip
Și nu găsesc tărie de-a mă ține,
Iar oameni de pe malul de nisip
Îşi râd de mine... doară râd de mine...

Mă trage apa neagră înspre râpi
Și vrea să mă înghită tot adâncul,
Eu bat din mâini de parcă-ar fi aripi
Însă doar scheaun jalnic ca și țâncul.

Durerea mea mi se preface-n chin,
Iar traiul deveni ca o corvoadă,
Apropiații m-au lăsat străin
Și au plecat mai mult să nu mă vadă.

Nici nu mai cred că pot ceva să fac,
Iar cei ce poartă credința subsuoară
Râd parcă eu sunt îmbrăcat în sac
Distrându-i cu o mimică ilară.

Mă tot vorbește-o lume pe la porți,
Alții îmi cântă imnuri de beție,
Îmi hohotește groapa pentru morți
Și moartea cu deprinderea pustie.

În boala mea care mă trage-n jos
S-a stins și scânteierea de putere,
Iar oamenii râzându-mă scârbos
Chiar și-n mâncarea mea îmi toarnă fiere.

Eu îi blestem cu buzele în foc
Pustie să le fie locuința,
Să nu-și găsească liniște și loc,
Să-i rugume în bale neputința.

Iar râsul lor să li se-ntoarcă-n plâns
Și ochii-n veci să nu mai dea-n lumină...
Simt și-nțeleg că moartea m-a cuprins
Să mă salveze cine-o să mai vină?

Țipai mai mult mânat de disperări
Decât de o credință îndreptată:
Mă scapă, Dumnezeule din zări,
De auzirea-Ți este deșteptată!

1.063
Și mâini m-au scos din ape și nămol,
Palme mi-au prins căderea în prăpăstii
Punându-mă cu cei ce cânt´ domol
De pe nisip cântări de blagocestii.

Ci ei în mine nu au pus un preț
Și s-au ferit să nu se murdărească
Pe Domnul tot slăvindu-L vorbăreț
Cum și puterea Lui dumnezeiască.

O ploaie m-a spălat până și-n miez
Că inima uimită-n prospețime
S-a înălțat în aripi de botez
Împrăștiindu-și țepii de asprime.

Tot singur, da, tot singur am pornit
După Isus care mergea-nainte
Ca înspre munți să merg necontenit
Eliberat de fapte și cuvinte.

Odată doar eu m-am oprit din pas
Spre cei ce-au râs de mine-n vin și teze
Pe Isus, pentru toți ce au rămas,
Eu L-am rugat să-i binecuvânteze.

1.064
 După psalmul 7

În Tine, Doamne, eu nădăjduiesc
Viața-mi după pavăza-Ți e doară,
Că-n jurul meu, în traiul pământesc,
Atâta chin și plâns mă înconjoară.

Atâția oameni batjocoritori
Vreau nedreptăți să-ndemne și să facă,
Mascându-le șireți pe sub culori,
Păstrând fățărniciile în teacă.

Ei de la Tine, Doamne, se ascund
Pitindu-se-n palate și în case,
Dar cade-n al mormântului afund
Acel ce altui groapa o săpase.

Pe cel ce uneltește numai rău
Același rău îi cade lui pe creștet...
Din arcul încordat de Dumnezeu
Săgeata fără milă îi lovește.

Căci Domnul e judecătorul drept
Și-a cumpănit și judecă popoare,
Cu inima mea sinceră aștept
Dreptatea Lui să-mi facă cercetare.

Și dacă-mi va găsi minciuni în sân
Și rugăciuni pe buze ipocrite,
Lasă dușmanul să mă calce în
Pământ cu năzuințele stâlcite.

De va vedea cuvântul c-am întors
Cu rău nevinovaților din față
Să îmi rămână sufletul meu stors
Pe sub călcâie vrăjmășești o viață.

Aștept și sper în fața Ta supus
Cu duhul și rărunchii în lumine:
Eu cred că Tu vei judeca, Isus,
După dreptatea care este-n mine.

Credinței mele-adaugă puteri
Și toarnă-n setea mea pentru iubire
Eliberări și binecuvântări,
Salvare de la orice prigonire.

1.065
Căci Tu mi-ai fost o viață-ntreagă scut
Și m-ai ferit de-o cale prăpădită...
Tu, Doamne, mă cunoști din început
Căci orice clipă-n Tine-a fost trăită.

1.066
 După psalmul 70

Credința de la Tine eu o am,
Speranța, Doamne,-n Tine e-ndreptată
Și cei ce sună crezuri de tam-tam
Degeaba râd cu fața înfocată.

Degeaba cu credințele din cărți
Ei flutură cu ochii roși de iepuri
Târând înspre necunoscute părți
Oameni indiferenți ca niște șlepuri.

Dar cine, Doamne, merge-n urma Ta
Se bucură de Calea mea cu Tine
Și știu că Tu nu vei întârzia
Să-mi fii un scut la vorbe de rușine.

Isuse, Tu mi-ai fost Izbăvitor,
Cârmuitorul  meu îmi ești în Viață...
Ce mi-ar păsa de scheunatul lor
Cu toate forfotelile de piață!

1.067
 După psalmul 71

Eu în Tine, Doamne mi-am cătat
Adăpostu-n chin și în primejdii –
Și pe Stânca Ta mi-ai înălțat
Cetățuia Vieții și-a Nădejdii.

M-ai țesut și m-ai primit născut
Să trăiesc un trai în fericire,
Însă, Doamne,-n lume m-am pierdut
Risipind credință și iubire.

Am ajuns să fiu luat în râs,
Am atins să mă urăsc pe mine,
Inima-mi rămasă fără vis
Și-astupă privirea de rușine.

Dar Tu, Doamne, cât eram de mort
Mi-auzii durerea și suspinul
Și m-ai ocrotit la Tine-n cort
Lecuindu-mi boala mea și chinul.

Eu în Tine voi nădăjdui,
Viața Ta îmi este înțelesul,
Glasu-mi Te-a vesti zi după zi,
Tu îmi știi Credința și eresul.

Poate, uneori, trec prin necaz,
Dar mă-ntorci din nou, din nou la viață
Și cu orice pas sunt mai viteaz,
Iar statura-mi crește și se-nalță.

Inima îmi bate ca un cânt,
Sufletul se-ntinde ca aripă
Fericirea mea de pe pământ
Doar Isus mi-o dă și mi-o-nfiripă.

Poate-or fi în față pisc pe pisc
Ori numai coline mai mărunte
Voi păși cu Tine fără risc
Chiar și-n bătrânețile cărunte.

Tu mă-nvață, Doamne, să-nțeleg
Nu doar dreptul meu, ci-a Ta Dreptate
Și nu-n pribegiri de peceneg,
Ci-n robie Ție – Libertate.

1.068
Sunt, poate,-un moment în anotimp,
Clipă în căderea unei stele,
Dar cum vreau să treacă peste timp
Și-un ecou al bucuriei mele!

1.069
 După psalmul 72

Doamne, judeci Tu și-ai judecat
Și vei judeca și veșnicia,
Eu Te rog de-oi fi eu condamnat
A Ta fie judecătoria.

Poate m-a durea în orice fir,
Poate m-oi simți în nedreptate,
Tu pe-un spin desfaci un trandafir
Și din  iobăgie-o libertate.

Tu îmi scoți durerea mea din chin
Și îmi lecuiești firea bolnavă,
Iar Cuvântu-Ți pentru-al meu  venin
E ca  ploaia-albastră pe otavă.

Căci ne știi durerile ce dor
Și ne simți cum geme-n noi țărâna
Îi  auzi pe toți acei ce vor,
Pe oricine ce-Ți  întinde mâna.

Cine cere ajutor în trai
Încrezându-și calea lui în Tine
Tu-l vei duce-n înălțimi de rai
Și-l vei scoate din orice rușine.

Cine-ar vrea-n hâtrii și uneltiri
Să-și câștige stime și avere
Tu îl vei trimite-n risipiri
Cât n-ar fi-n tărie și putere.

Dacă credinciosul și-a deschis
Palmele curate-n rugăciune
Tu-i îndeplinești oricare vis
Și-i prefaci necazul în minune.

Un hapsân cu sufletul murdar
Labele-și întinse ca să-nhațe
Viața-i se perindă în zadar
Căci i-o-ncătușezi în planuri hoațe.

Doamne, precum munții Te ascult,
Marea cum în fața Ta-i plecată
Dă-mi și mie-n suflet cât mai mult
Mulțămire pentru judecată.

1.070
Să n-ajung în mâna unui om
Fie și-mpăratul cel mai mare
Să mă-njuge-n legile din dom
Cu știința firii muritoare.

Căci judecătorul omenesc
E-o sentință care stă de pândă
Legile, lovind, ne risipesc
Traiul mustuindul cu osândă.

De la oameni pot să îmi ascund
Sufletul greșit după o mască,
Dar de Tine nici într-un afund
Strâmbătatea-mi n-o  să se dosească.

Dar Te rog, Isuse, Tu să-mi fii
Împărat, apărător și jude
Și îți mulțumesc că pe vecii
N-am să pot de Tine-a mă ascunde.

Fiindcă  știu că judecata Ta
Nu îmi cată soarta să-mi usuce,
Cât nu mi-ar părea că este grea
Ea mai mult în Viață mă aduce.

1.071
 După psalmul 73

Oare câte Domnul nu mi-a dat?
Însă mai nu îmi pierdusem pașii
Invidia când m-a sufocat
Pentru cei ce huzuresc ca pașii.

Traiul li se-ntinde fericit
Fără tulburări să își imprime
Și privesc la omul chinuit
Dintr-o mulțumire de grăsime.

Siguranța e în jurul lor,
Noaptea-i luminoasă, ziua dalbă,
Li se-ndeplinește orice dor,
Iar mîndrețea le lucește salbă.

Se-nțelege, ei vorbesc de sus
Din autoritate de regalii
Aspru cu acela ce-i supus,
Moale cu acel care egal li-i.

Lumea, deci, aleargă după ei
Și-admirându-i ea duios le cântă:
„Care cer și care dumnezei
Când în viață ei așa se-ncântă.”

Fiindcă bogățiile le cresc,
Fericirea-i unge totdeauna
Și în iadul ista omenesc
Dreaptă e hâtria și minciuna.

Mă scurma în inimă un gând:
„Pentru ce-mi spăl mâinile curate
Dimineți când mă trezesc, lovind,
Grijile când mă pândesc în noapte?”

Și așa mă chinuiam pătruns
De veninul negru-a necredinței
Pizma, însă, Dumnezeu mi-a smuls
Și văzui cărarea prisosinței.

Cunoscui cum toți acești făloși
Tremură în locuri lunecoase
Și se zbat căzând neputincioși
Putrezi și cu inimi găunoase.

1.072
Domnul îmi deschise ca  să-i văd:
Vorbă știrbă doar într-o gâlceavă,
Presărați mereu într-un prăpăd
Ca și-mprăștierile de pleavă.

În rușine am recunoscut:
„Doamne, mi-ai dat suflet, mi-ai dat minte,
Ci-n necugetare am căzut
Ca și cea din urmă dintre vite.

Când mă duci pe căile cerești,
Trainic când mă ții de mâna dreaptă
Și cu mine-n orice clipă ești
Să mă crești în Viața înțeleaptă.

Iar acei ce nu-s cu Tine, pier
Și cunosc doar chin de nimicire...
Doamne, eu în Tine cred și sper
Și trăiesc în Viață și Iubire.

Ești aripa sufletului meu,
Inima mi-o întărești pe Stâncă
Și voi arde-n Dragoste mereu...
Și să ard voi cere  încă... încă...

1.073
 După psalmul 74

De ce, Doamne, Te-ai îndepărtat
De ne pare că-n uitări ne lepezi –
Un pustiu arid și-nverșunat
Ne înghite-n limbile lui repezi.

Au venit turbați ce nu socot
Numele Tău Sfânt nici de nimică,
Semnele murdare peste tot
Și le instalează fără frică.

Au întrat ca-n codru un topor,
Au lovit în inimă cu minte 
Prefăcând popor după popor
Într-o flecăreală de cuvinte.

Au schimbat Credința în noroc,
Iar Frăția-n fală de amvoane,
Au ucis și urma de proroc
Cu obrăznicii de etaloane.

Pângăriră creșterea de sfinți,
Au scuipat gândirile senine
Și mulțimea de-oameni caliciți
Hangul lor mioapă le-o susține.

Marea e plecată-n Fața Ta,
Uragane-și potolesc elanul
Și puterea ca un fulg de nea
Și-o topește mic Leviatanul.

Noaptea-i rânduit-o după zi
Și din piatră ai pornit izvoare,
Ai putut pe cer a înflori
Frumuseți de Lună și de Soare.

Viața ai născut-o pe pământ,
Dragostea ai pus-o-n orice clipă,
A Credinței ne-ai aprins avânt,
A Speranței ne-ai întins aripă.

De ce, Doamne, înspre-acești Tu taci
Și ei cu o fală tot mai multă
Flutură cu-nvățături de draci
Și Bunăvoința Ți-o insultă.

1.074
Apără, Isuse, omul Tău
De acești chibzuitori de rele
Care rup cu colții de dulău
Fragede aripi de turturele.

Ei și-au ridicat palate mari
Unde-și varsă mârșave semințe,
În așa bârloguri de tâlhari
Credincioșii mor ca în temnițe.

Ci trăsnește, Doamne,-n căpătâi
Fără nici o milă hoțomanii...
Poartă-i rostogolul  pe pustii
Precum vânturi hăituiesc ciurlanii!

1.075
 După psalmul 75

Domnul a spus: „Tu, om fără Cuvânt
Ce-aștepți ca judecata să se-ntâmple,
Eu judec – răul cade în pământ,
Eu îmi ridic și-mi întăresc toți stâlpii.

Nu vă făliți pe scene de lingăi,
Nu mă-nfruntați cu-nvățături de minte,
Amestec învățați cu nătărăi
Într-o covașă caldă de cuvinte.

Puteți să vă-nchinați la răsărit
Și spre apus să vă-ndoiți grumazul
Vă voi lăsa un cuget pustiit,
Iar jugul vostru vă va fi necazul.

Eu voi stropi pământul din potir
Cu vinul fiert plin de-amestecătură
Și cine va-nflori ca trandafir,
Iar cine drojdii doar va prinde-n gură.

Căci unii fruntea și-au încornorat,
Iar alții inima-și înaripară,
Eu coarnele de minte am sfărmat,
Aripile ridic în primăvară.

Eu îl înalț pe omul credincios
Și îi îngrop pe cărturari în lege...
Audă cine e evlavios
Și să-nțeleagă cine înțelege!”

1.076
 După psalmul 76

Isuse, Tu ești bine cunoscut
Acelor ce în inimă Te poartă
Și în Cetatea unde ne-am născut
Nu se va pierde-n moarte nici o soartă.

Căci săbii și cu arcuri cu săgeți
Opresc în fața Ei în neputință
De au căzut în juru-I călăreți
Ce galopau mânați de neștiință.

Vitejii cei mai mari de pe pământ
Dădură înapoi umpluți de groază
Și cine împotriva noastră sânt
În ura lor se zbat și-agonizează.

Căci, Doamne, când puterea Ți-o ridici
Ca omul bun să poată să mai spere
Se întronează liniștea aici, 
Se risipește răul de putere.

Chiar dacă mă mai zgândără la os
Vreo frică, umbră ori nemulțumire
Și chiar dacă aș fierbe mânios
Îți mulțumesc, Isuse, de Iubire.

Din Cetățuia-n care noi trăim
Ca Ea de rătăciri să ne ferească,
Isuse, noi cu-ntregul Te slăvim
Cât toată seminția omenească!

1.077
 După psalmul 77

Când vine peste mine ceasul greu
Eu palmele-mi ridic de-ajutorare,
Strig cu întregul către Dumnezeu,
Frica  mă mușcă fără de curmare.

Durerile din suflet țipă-n lut,
Iar înăuntrul meu e-o pălălaie,
O noapte nu am loc în așternut
Îmblând ca fiara-n cușcă prin odaie.

Negre gândiri mă-nțeapă ca și spini
Și inima îmi geme-ndurerată:
„Dar dacă Dumnezeu printre străini
Îmi va lăsa ființa lepădată?

Poate că m-a urât de vre-un păcat
Ce-l prinsei prin târâtul de argilă
Și judecata Lui m-a condamnat
Să mă lipsească de oricare milă?

Ce dacă tot ce mi-a făgăduit
Prin minte numai mi se năzărise
Și-acum sunt, pur și simplu, părăsit
Cu toate cele scrise și nescrise?”

Și mă întind ca boala la pământ
Pierzându-mi chiar și urmă de speranță...
Dar mă atinge palma de Cuvânt
Și eu încep să mă întorc în Viață.

Îmi amintesc cum Dumnezeu m-a smuls
Din apele de-acum ce mă-necară
Și cum minunea Vieții m-a pătruns
Că mi-au fugit dureri de-odinioară.

Când fulgerele mă ținteau din nori,
Cutremurele pașii-mi încâlciră
Îmi trase El cărarea înspre zori
Unde înaripări mă întâlniră.

Eu m-am văzut cum nu puteam să trec
Obstacole de mări și de prăpăstii...
Mă-ncuraja la orișice eșec 
Ferindu-mă de urletul de bestii.

1.078
Mă încânta cu flori de primăveri,
Mă bucura de ploi și de omături,
Pârjoale când călcară peste țări
Vârtejele trecură pe alături.

Îmi amintii, Isuse, că nicicând
Nu mai lăsat în vre-o năpăstuire
Și-o lacrimă scăpai îngenunchind
Cu palme ridicate-n mulțumire.

1.079
 După psalmul 78

De câte ori când în Exod citind
Cum nu erau supuși izraeliții
M-afla cu șiretenie un gând
Ce-mi șerpuia în magazia minții.

„Cum oamenii aceștea au putut
Să aibă necredința-așa de mare
Când pe uscat prin mare au trecut
Și când din stânci li se porneau izvoare?

Când Domnul tot Egiptul a lovit
Și  l-a înfricoșat cu-a Sa mânie,
Apoi poporul și-a călăuzit
Să nu se rătăcească prin pustie?

Cu Dragostea El cerul le-a deschis
De le-a turnat cât le poftiră mană
O dată bunătatea n-a închis
Că nici nu au simţit  lipsa de hrană.

Nici un vrăjmaș în față nu le-a fost –
Toți au fugit cu frică și ocară
Și veșnicele legi le-a pus în rost,
Și le-a întins o minunată țară.”

Dar mă lovea alt gând peste obraz
De-mi spuse următoarele cuvinte:
„De câte ori te-a scos de la necaz
Pe tine Dumnezeu, mai ții tu minte?

Când El te-a smuls din marea de păcat,
Te-a lecuit de boli și pedepsire
Și câte stricăciuni ți-a reparat
Iertându-te cu Milă și Iubire.

Iar bucurii ți-au curs în tine ploi, 
Te-nvăluia minune pe minune,
Cât te-ai simţit  ferit de la nevoi
Și câtă fericire-n rugăciune?

Dar parcă nu  ai mârâit păros,
Ori poate nu răspunsei tu  obraznic,
De câte ori învinuiai porcos
Că El nu-Ţi este pavăză  şi  paznic?

1.080
Și câtă neiubire ai întors,
Câtă cârtire ai vărsat cu ură
Și, uneori, ca de-oboseală stors
Te mai făceai să uiți de-nvățătură.

Cum încercai să-ţi  faci al tău hatâr
Şi ocoleai  cu văzu-a Lui povață?
Cu-a ta-ncăpățânare de catâr
Ți-ai întristat și sufletul, și viață.

Apoi te târâiai  înfrânt în trai
Și îți cereai iertare în rușine
Doar  cu Iubire iarăși tu erai
Iertat să nu mai fie rău-n tine?”

Atunci mi-am spus cu întristare-n piept:
„Ce să mai caut altora de bube
Când ar fi bine eu să mă deștept
Și gândurile-mi mândre să le judec.”

De simt că necredințe de exod
În viața mea mă-nghimpă și mă mușcă:
„Dă-mi, Doamne, întărire pentru rod,
Nu mă lăsa să fiu fiară de cușcă!”

De văd mârâiturile firești
Cum înconjoară idolii de gloată:
„Mă-ndepărteză, Doamne, de acești
Să nu Te întristez încă odată!”

1.081
 După psalmul 79

Au năvălit, Isuse, în popor
Cei ce în loc de buze au pumnale
Și-au otrăvit cu-otrăvurile lor 
Pe credincioșii Tăi fără de jale.

Au gâtuit și urma de proroci,
Cuvântul Tău l-au izgonit afară,
Cu hrană pregătită pentru porci
Ei ne hrănesc ca omul să dispară.

Pe scene ei s-adună în mănunchi
Și varsă-nvățătura de minciună
De plânge tot norodul în genunchi,
Dar rugăciunea în  pustiu doar  sună.

Lingăii sunt acum acei suspuși,
Iar mincinoșii-s frunți de-nțelepciune,
Oameni smeriți se tânguiesc supuși
În iadu-acesta plin de stricăciune.

Ne spionează cozile de câini
Să nu avem gândire și suflare,
Păgânii râd de noi că mai păgâni
Noi am ajuns ca dânșii în purtare.

Alungă, Doamne, răii farisei
Cu bogăția lor și-a lor silință
Ori scoate-ne pe noi de lângă ei
Și ne îndreaptă pașii în Credință.

Nu ne lăsa cu ei c-ai să ne pierzi –
Mai stinsă ne e Viața în privire
Că-ci am uitat ce-s pajiștile verzi
Și cum este Cuvântul de Iubire.

1.082
 După psalmul 8

Pământul ce respiră în minuni
Lui Dumnezeu ridică mulțumire
Și cerul muțumește-n rugăciuni
De minunata Lui alcătuire.

Pruncii ce sug și copilașii mici
Cu-a lor viață glorie-I ridică
Acoperindu-I bieții inamici
Ce jalnici în păcate mor și frică.

Doar visul  pot să-ndrept în Univers
Prin galaxii de stele și mistere
Pe care le-ai creat ca pe un vers
Doar cuvântând Cuvântului putere.

Pe om l-ai pus cu îngerii în rând
Al Tău suflându-i chip și-asemănare,
Viață-i dai în inimă și-n gând,
Iubirea i-ai sădit-o-ncununare.

Pământu-ntreg i l-ai întins sub pas
Cu firea până-n ultima scânteie,
Prin ocean cărările i-ai tras
Și aripile peste curcubeie.

Suflare la suflare i-ai supus,
Cântarea și cuvântul îl ascultă...

Și, Doamne, mi L-ai dat și pe Isus
Să-Ți fie slava Ta încă mai multă!

1.083
 După psalmul 80

Doamne Isuse, via Ți-ai sădit
Și a stropit-o-n Dragoste Cuvântul
Că ea s-a întărit și s-a-mplinit
De-acoperi cu frunza ei pământul.

Până la Râu se întindeau lăstari,
Mlădițele-ajungeau până la mare,
Se aplecau în fața ei munți tari,
Iar rădăcini prindeau zarea din zare.

Dar, Doamne, pe o clipă n-am vegheat
Și ne-au venit vieri de pretutindeni
Ei gardul viei jos l-au dărâmat
Și începură poama a o vinde.

O fură-acum vierii cei isteți
Și-o taie cu topoare de minciună,
Porcește-o râmă gloate de mistreți
Cu fiarele de clacă împreună.

Auzi-ne, Isuse, cum strigăm
Căci astăzi bem numai cuvinte acre,
Cu limba-nveninată ne rugăm:
Ca hrană ne-a rămas pâinea de lacrimi.

Îți apără, Isuse, via Ta –
Ea-i arsă-n foc, ciuntită și tăiată
De nu putem mai mult a ne scula
Cu fața în țărână necurată.

Mustrarea Ta să vină peste noi
Și să înalțe omul drepții Tale
Ca să scăpăm de-urgie și gunoi
Ce ne-a umplut Nădăjduiri și Cale.

Ne adă iar seninele-nălțimi
Să ne topească gemete din juguri
Și cu oștirea Ta de heruvimi
Stârpește toți viclenii-n vicleșuguri!

1.084
 După psalmul 81

Când încă nu știam de Dumnezeu
Și-L socoteam poveste de cuvinte
Fugeam de rău gasind ceva mai rău
În fire și în suflet, și în minte.

Mă risipeam în voia de porniri
Înspre hâtria gândurilor mele,
În inimă cloceam doar uneltiri
Cum necinstit să mă înalț la stele.

Dar mă loveam de soartă ca de-un mal
Stâncos ce mă pocnea cu dușmănie
De îmi sfărmam năpraznicul meu val
Prin pietrele pitite-n mișelie.

Dar când Isus Credința mi-a sădit
M-a dezgolit pe mine din povară
Eu înspre bine am nădăjduit
În viața-aceasta, poate, prima oară.

Ieșit din faraonicul egipt
Unde băbește-mi tânguiam dreptatea
N-am dat în tămâieri de manuscript
Să îmi aprind voios activitatea.

Ci visul meu aripă s-a-nălțat,
Iar dorul meu e-avânt înspre lumină
Și mi-am pierdut cuvântul disperat
Cuvântul când în Viață mă îmbină.

În amintiri e legea de catâr
A celui a cui stare e în brâncă –
Valuri de grâu frumoase îmi admir
Și mierea mi-o culeg drept de pe Stâncă.

Cândva eu Glasul nu Ți-am cunoscut
De-mi târâiam tot sufletu-n desagă,
Dar azi, Isuse, pot să Te ascult
Și-Ți mulțumesc cu viața mea întreagă.

1.085
 După psalmul 82

Cuvântă Dumnezeu înspre popor
Și Mila Lui se-mbracă cu asprime:
„Cât te vei socoti judecător
De-a judeca pe om pentru mulţime?

Cu ce obraz voi crâncen  judecaţi
O lume ce nu vede şi n-aude
Când judecata voastră, între fraţi,
Nu se mai ştie unde se ascunde.

Un văzător va râde de un orb
Doar de i-i mintea lui şi mai orbită...
De ce cu triumfările de corb
Voi arătaţi spre lumea chinuită?

De eşti prea sus şi râzi de un sărac
Te voi trânti în râsul cel mai mare,
Cu mişelia Eu nu mă împac
Şi nu-i dau pas spre ziua viitoare.

V-aţi şi crezut de-acum ca dumnezei,
Dar sâsâiţi cu limba veninoasă
Spre lume cu necazurile ei 
Şi-o blestemaţi cu vorba mânioasă.

Voi le-aţi gătit şi moartea lor cu iad,
Le-aţi prorocit o veşnicie-n pară...
Ci Eu sunt Dumnezeu şi-n beznă cad
Acei ce pocăinţa o uitară!

Care pe scene ţipă de Cristos
Şi-n case dănsuiesc în fericire
Pitindu-şi hâtru sufletul la dos
Tot neuitând pe sine să se-admire.

Ce amăgeşte  fraţi şi pe surori
Şi  este fals cu propria nevastă,
Hâtreşte chiar cu fiice şi feciori,
Cu Mine... dar va da peste năpastă!

Căci i-oi turna doar beznă-n orice zi
Că  el, cu limba-n două despicată,
Singur în cuget se va otrăvi
Ca o fiinţă veşnic blestemată.

1.086
Şi veţi cădea-n lovirea de toiag
Căci aţi uitat din neascultarea Vieţii:
Lui Isus credinciosu-i este drag,
Dar că urăşte şerpi cu două feţe!”

1.087
 După psalmul 83

Isuse, nu mai fi așa tăcut
Căci poți vrăjmașii noștri să-i împiedici
Când ei sunând cuvântul lor de lut
Te înjosesc cu basmele în predici.

Castele mândre-atâtea-au înălțat
Să își ascundă firea lor de Tine
Unde poporul stă întemnițat
Stingându-și duhul fără de lumine.

Ei păstoria Ta Ți-au tâlhărit
Și astăzi spun cu fală-n adunare:
„Doar pe Isusul propovăduit
Îl veți avea aici în ascultare!

Cât vom permite Duhului  aici
Atâta Dumnezeu o să vorbească,
Iar cine nu-s supuși îs inamici
Cu-orânduirea cea bisericească.

Noi ne-am ales și tot noi și ne-am uns
Deci Domnul calea noastră ne-o îndreaptă,
Cei care în clădirea noastră nu-s
Ei sunt pierduți pe veci din calea dreaptă!”

Doamne, ei sunt doar un vârtej de praf
Norocu-i poartă precum  vântul - paiul
Cu-nvățături gătite cu canaf
Tot caută să ne-amăgească plaiul.

Rușinea-n ei nicicând nu va-nflori –
Ei până și respiră în hâtrie
Pitiți în umbre n-or ieși în zi
Cu crezul lor tocit de pe  hârtie.

Știm, Doamne, că-s de-acum ei pedepsiți:
Cu limba lor  se otrăvesc în cuget,
Dar prea suntem de dânșii obosiți
De-obrăznicia lor în gând și muget.

Lovește, Doamne,-n  cetele de corbi
Din scene care-Ți cârâie Cuvântul
Să vadă cel mai orb dintre cei orbi
Lumina Ta cum spală tot pământul!

1.088
 După psalmul 84

Cine-n Cuvântul Tău, Doamne  Isus,
Și-a construit pe  Stânca Ta  Cetate
Cu-atâta fericire de  nespus
Întreaga viață el își va  străbate.

El va sări vioi ca  vrăbioi
Și va zbura în cer ca  rândunică,
Iar bunătăți șuvoi peste șuvoi
Lui mulțumirea-n ceruri i-o ridică.

Atunci când Valea Plângerii de-o trec
La orice pas m-așteaptă noi  izvoare
Și ploile pe ploi parcă întrec
Să-mi toarne iarăși binecuvântare.

De la putere merg înspre puteri,
De la lumină zbor înspre lumine –
Decât să am o casă cu averi
Cu Tine, Doamne,-n Cale e  mai bine.

Tu Soare-mi ești și-mi ești de beznă scut,
Un veac e-o clipă, clipa- veșnicie,
Isuse,-mi ești eternul început
În prospețimea vie-a bucuriei.

M-ajuți să am un trai neprihănit
Să-mi strălucească viața veșnic verde –
Oricare suflet este fericit
Întreg cine în Domnul se încrede!

1.089
 După psalmul 85

Din boli, din rătăciri și din robii
Domnul ne-a scos iertându-ne de toate,
Acum pășesc pe drumurile vii
Eliberat din moartea de păcate.

Pașii îmi sunt ca flori de trandafiri -
Și țepi mai sunt, dar e și floarea vie:
„Copile!-aud – nu da să te admiri
Să nu te prăbușești în nebunie!”

Prin Țara lui Isus sunt fericit
Să-I văd Credincioșia, Bunătatea
Și să admir cum neînchipuit
Se-mbrățișează Pacea cu Dreptatea.

Lăstari de Adevăr aici răsar,
Din ceruri Îndurarea mă mângâie,
În amintiri rămân nopți fără Har
Împotmolite-n fumuri de tămâie.

Domnul pășește înaintea mea,
Din spate El mă sprijină, veghează –
Isuse! Doamne! Veșnic Te-aș urma
Pe Calea fericită ca o rază!

1.090
 După psalmul 86

Ca vița ce-i lipsită de arac
Mă-ntind, Isuse,-n zi posomorâtă
Când sufletul îmi țipă, buze tac,
Mi se topește inima mâhnită.

În șale necredințe m-au lovit
Și am căzut cu palmele-n argilă –
Acu-s murdar și deznădăjduit:
De-un om de lut avea-vei iarăși milă?

Tu, Doamne, m-ai iertat și m-ai spălat
Că sufletul spre ceruri se-nălțase
Necazuri, însă, mi-au trecut de hat
De  m-au călcat pe glas răutăcioase.

Murdar și tăvălit sunt pe pământ
Nu  am putere să-mi ridic privirea...
Trimite, Doamne, Viață prin Cuvânt
Cu inima să prind iarăși Iubirea.

Poate pășesc prin viață prea naiv
Că poticnesc de-acum a câta oară...
Tu ești îndurător și milostiv
Pe credincioșii Tăi nu-i lași să piară.

Învață-mă iar căile cerești,
Iar palma Ta din colb să mă ridice,
În  binecuvântări dumnezeiești
Să piară necredințe inamice.

Mă iartă pentru pașii mai stângaci,
Puterea Ta întoarce-mi-o-n speranțe –
Nu mă-ntări iar, Doamne, pe araci,
Ci dă-mi aripi în cer să mă înalțe!

1.091
 După psalmul 87

Unde n-ai fi, creștine, tu născut
Domnul ți-a înălța ție Cetate,
Munți îți va crește pentru susținut,
Iar cerul te-a-nvăța de libertate.

În care țară ori în care plai
Îs semănate viețile-n Credință
Va-ncepe să le crească Domnu-n rai
Trecând de orișicare neputință.

Nu este-n lume-un loc ce e mai sfânt
Și mai deosebit decât e altul,
Cuvântul este-acolo pe pământ
Unde un suflet și-a urât păcatul

Și-a implorat din ceruri ajutor
Vrându-l cu existența lui întreagă...
Viața-și toarnă veșnicul izvor
Acolo unde inimi i se roagă.

1.092
 După psalmul 88

Isuse, ce eram nenorocit
Când inima n-o ridicam spre Tine...
De la pruncie fusei osândit
Să cat o cale-n umbre din lumine.

Sătul de-amărăciuni și nenoroc
Eu îmi uram și gândurile mele
Întins cu-alte cadavre la un loc
Se-ngrețoșase sufletu-mi de rele.

Apropiații mei s-au depărtat
Cu scârbă doar uitându-se la mine,
Priveam în jurul meu un condamnat
Căci cât n-aș fi cătat -  nu era nimeni.

Și tot curgeam cu-ncetul ca noroi, 
Iar timpul doar mă sapă și mă sapă,
Ducându-mă cu-al morților puhoi
Necontenit și neoprit la groapă.

Iar spaimele mă cotropiră-n nopți
Și fricile mă stăpâneau în zile,
Cine-și socoate oare anii morți
Mai tresăreau ce-n râsul de dalile?

Prin morți s-a auzit despre minuni?
S-aude mulțumirea din morminte?
Se luminează-Adâncu-n rugăciuni
Aprinse în sfințitele cuvinte?

Dar, Doamne, am strigat cu viața mea
De-atâta răutate disperată
Și o minune-a prins a mă-nălța
Spre cer din lumea putredă și moartă!

1.093
 După psalmul 89

Cu bezna mea, Isuse, m-ai înfrânt
Scoțându-mă din vânzoleala moartă
Și m-ai chemat la Tine -  Legământ 
Să ni-l promitem pentru viața toată.

Când eu încă  stăteam în rău înfipt
Ținându-mă cu vise pe-acareturi
Ca pe un leș întregul meu egipt
L-ai risipit concis și dur în lături.

În loc de cerul gurii  mi-ai dat Cer
Și m-ai înaripat  pentru-nălțare,
Din hoitul meu -  pământul auster
L-ai întărit cu mult mai sus de mare.

Cuvântul mie mi-a  făgăduit
În inimă-mi sădind pe veci cuvinte
Să-mi deie  Brațul Lui în sprijinit,
Înțelepciunea Lui să-mi crească-n minte.

Credință dată de la Dumnezeu,
Puterea Lui mi-a-nvârtoși Tăria,
Pe cerul meu un  Veșnic Curcubeu
Îi va-nflori etern  Credincioșia.

Că pașii mei vor trece peste mări,
Iar inima-mi va ști aripi senine,
Victorios voi trece zări de zări
Pășind de  la lumină spre lumine.

Eu, Doamne, cu întregul  meu Ți-am spus
Că vreau să cat în Tine fericire,
În Legea Ta numai să fiu supus
Cu ea iar bucurându-mă-n  iubire.

O rugăciune-viață să devin
Ce nu s-ar odihni nici pe o clipă
Pe drumuri prin prăpăstii de venin
Ori că adăpostit de-a Ta aripă.

Necunten să se poată a ruga
Cu mulțumire multă, cât mai multă
Și de-a-ndrepta recunoștința mea
Spre Bunătatea-Ți care mă ascultă.

1.094
Din socoteli mărunte de abac
Un peregrin să trec pe Sfânta Cale
Cu-ncetu-n curcubeu să mă prefac
Ca un răspuns Făgăduinței Tale!

1.095
 După psalmul 9

Îți mulțumesc, Isuse, că Tu ești
Mai sus decât orice și peste toate
Și-n frământări și zarve pământești
Ne pedepsești și mângâi cu Dreptate.

Căci Domnul e Judecător suprem -
Tot  Universul El îl ține-n lege
Și cei trufași în fața Lui se tem,
Cei asupriți așteaptă să-i dezlege.

În Domnul năzuiesc să fiu curat
Și să respir Credința fără frică
Căci El răzbună sângele vărsat,
Pe oprimat îl scapă și-l ridică.

Noroade  mari chitiră, în pământ
Popoare să zătrească mai modeste,
Dar astăzi ele-n viață nu mai sânt:
Ce rău dorești – răul răspuns îți este!

Șirete neamuri lațurile-au pus
Să prindă vre-un vecin sărman în ele,
Dar singure în ștreangul bine-ascuns
S-au spânzurat clocotitoare-n rele.

Împilătorii  se răstoarnă-n iad
Și-și văd copiii în nenorocire,
Care și ei ca pulberile cad
Uitați să fie chiar și-n pomenire.

Iar cei smeriți în Viață-s ridicați
De unde-i subjuga asupritorul
Și vor trăi în Dragostea de frați
Cât Dumnezeu va fi Judecătorul.

Îți mulțumesc din suflet că Tu ești
Stăpân și ne aduci aminte, Doamne,
Ca-n fericirea vieții omenești
Să nu uităm că noi suntem doar oameni!

1.096
 După psalmul 90

Ce este, Doamne, omul pe pământ?
Un sunet din mulțimile de spuse:
În seară el de-acum e în mormânt
Când dimineața numai se născuse.

Ca floarea ce în zori a înflorit
Și peste-un ceas se pierde din tulpină
Așa ne-nalți Tu, Doamne,-n răsărit
Ca în apus să trecem în țărână.

În goană de succese și de bani
Furnicărim o existență toată
Și dacă-atingem chiar optzeci de ani
Se duc ca și o ceață vânturată.

În ochii Tăi munți ca un praf dispar,
Iar mările se schimbă ca băltoace
Că traiul nostru pare în zadar
Printre minuni Cuvântul ce le face.

Și aburul se trece-așa ușor
Că n-are îndrăzneală să mai spere
Și e umplut de chinuri și de dor
Și încărcat de trudă și durere.

Isuse, Tu ne ești un Adăpost
Din deznădejdea noastră să ne aperi
În Viața Ta noi ne găsim un rost
Ce ni-l stropești cu sânge și cu ape.

Învață-ne ca clipele din trai
Să le trăim ca pe o veșnicie,
Iar fericirea să ne fie-n plai
Ce trandafiri deschide-n bucurie.

Seamănă-n cuget raze-n dimineți
Lumina Ta să ne-o purtăm o Cale
Ca-n seară, Doamne, Tu să nu regreți
De dărnicia Bunătății Tale.

Iar traiul ni-l îndreaptă pe cărări
Ferit de-a fi de chinuri şi dezastre
Şi toarnă, Doamne, binecuvântări
Pe orice lucru-a sufletelor noastre.

1.097
Ca să putem să înălțăm în cer
Credința-mbrățișată în Dreptate 
Şi cunoştinţe care ştiu, nu cer
De zborul ce va fi-n eternitate.

1.098
 După psalmul 91

În Dumnezeu doar Viața-am cunoscut:
Fiind  la umbra Lui ocrotitoare
De lațurile traiului de lut
Eu sunt ferit pe Stânca de salvare.

Domnul Cetate îmi va fi pe veci
În care nu răzbate nici o ciumă,
Din frigurile beznei nopții reci
El înspre zori mă-ndreaptă și mă-ndrumă.

Sub aripile Lui  eu sunt ascuns, 
Săgeți, țintite-n mine, nu-i trec pene,
Doar văd cum cad acei care  și-au spus
Că-nvățături le vor deschide gene.

Când bântuie molimi suflarea  grea
Acaparându-și țară după țară
Cad  zecile de mii la dreapta mea
Pe mine, însă, răul mă-nconjoară.

Tu, Doamne, îmi ești locul de-adăpost,
Isuse, Tu-mi ești Turnul de Salvare,
În Calea Ta nădăjduiesc un rost
A pașilor de suflet și picioare.

Tu îngerii din ceruri mi-ai trimis
De la primejdii calea să mi-o-ndrepte
Că m-or purta pe-aripile de vis,
Pe palme că m-or trece peste pietre.

În urmă sunt prăpăstiile-adânci,
Și-s ocrotit de fiare carnivore,
Pășesc peste balauri și  năpârci
Spre ceru-n curcubeie și-aurore.

Doamne, în Tine eu m-am bizuit
Doar  ajutoru-Ți sufletul  mi-l cheamă –
Din orișicare cursă-s izbăvit,
De mine-i depărtată orice teamă.

Decând m-ai înviat din omul mort
Scoțându-mă din gropi și din coșciuge
Nici o urgie nu îmi  intră-n cort
Și nici o moarte viața nu-mi ajunge.

1.099
 După psalmul 92

Ce-i minunat în Domnul ca să fii
Blagoslovindu-I Numele cu viața,
Din zori Mila  să-I porți în mărturii
Și zi și noapte să-I trăiești Povața.

Mărețe-s ale  Domnului lucrări,
Înțelepciunea Lui e-așa profundă 
Că-s fericit îndepărtat de stări
Ce nu-ndrăznesc de moarte să se-ascundă.

Bărbatul care e nepriceput,
Nebunul ce nu știe de Credință
Tot calculează-n viețuiri de lut
Îndepliniri de poftă și dorință.

Nu înțeleg – ca iarba ei răsar
Doar iarbă să-nflorească și să piară
Din  traiul lor pustiu și în zadar
Cu toții-n veacul veacului să piară.

Eu tot am fost cândva ca ei milog -
Isus m-a scos din noaptea nepătrunsă
Și mi-a turnat puteri de inorog
În  viața mea cu mir ce-mi fuse unsă.

M-a înverzit ca pe un palmier,
Ca pe un cedru mă-ntări-n statură!
În Dumnezeu eu cred, iubesc și sper
Cu orice pic de duh și țesătură.

Toți cei ce-n Dumnezeu sunt răsădiți
Roade aduc și-n bătrânețe-adâncă
Proaspeți fiind în suflete și minți
Căci nedreptatea nu va fi pe Stâncă.

1.100
 După psalmul 93

Ce poate fi – de Domnul e creat!
Puterea Lui începe și înalță
Și peste toate este Împărat
Că  lumea nu se clatină din Viață!

Se-nfoaie ape înspre revărsări,
Vor ca  să muște din tărie râuri,
Dar Dumnezeu pe zbuciumul de mări
Pune liniștitoarele Lui frâuri.

Se tulbură în lume răzvrătiri
Că ura orice prag înveninează,
Însămânțează Domnul cu iubiri
Și inimi înfloresc ca și o rază.

Cuvântul e eternul Creator,
Iar beznele s-or pierde în refrenuri,
Isus  orândui-va  Ziditor
Și peste timpuri cât vor curge-n vremuri!

Eu, Doamne, fui și sunt  în Fața Ta
Cu visul, cu gândirea, cu ființa
Îmi potolește frământarea mea
Și  îmi înalță înspre cer Credința.

Dragoste-n mine ai însămânțat
Când mă strângeam spre uscăciune veșted,
Acum ca într-un râu învolburat
Și viața mea, și mulțumirea-mi crește!

Iertarea Ta, Isuse, m-a atins
De am uitat genuni și idealuri
Doar tremur cu întregul meu aprins
Temându-mă să nu dau peste maluri.

De la deșertăciunile-omenești
Pentru-al meu trai cerui o anulare...
Însă mă crești, Isuse, cum mă crești
Că  și  mă tem de-atâta înălțare!

1.101
 După psalmul 94

De câte ori noi cerem răzbunări
Când credem că triumfă-n jur nedrepții
Dorind pe capul răilor dureri
Ce le-ar sfărma trufia de pretenții?

În Domnul este omul fericit
Pedeapsa-n viața sa când  înțelege
Căci știe că-i iubit și ocrotit
Să nu repete vreo fărădelege.

Căci Dumnezeu odată n-a lăsat
Un credincios uitat și în izbeliști
Ori cu învățătura de palat
Să-i spună că succesul e-n priveliști.

De n-ar fi Domnul ajutorul meu
Cât de curând în moarte eu m-aș duce,
De nu m-ar trece prin ușor și greu
Ce-aș înțelege eu din viața dulce?

Iată-i se-nalță mândri și-ndrăzneți
Pe scene aiurind prin microfoane
Și-aruncă c-otrăvitele săgeți
În gloate ce îngână numai:„Doamne!”

Se simt făloși și-așa biruitori,
Iar orbii văd în ei numai succese
Când sufletele lor de vânzători
Arginții pot în sine doar să-ndese.

Atâția oameni țin în amăgiri
C-ascultătorii vor să se-amăgească
Și fără nici o boare de iubiri
Îndreptățesc durerea omenească.

Dar Cel ce-a dat priviri nu a văzut?
Cel ce-a sădit auzul nu aude?
Și morții de la sine tot mai  mult
Lumina Vieții-alungă și-ar ascunde.

Cu moartea ei de-acum sunt pedepsiți
Încătușați în goalele palavre
Ei țupăiesc ca țapi nelegiuiți
Puțind tot mai puternic a cadavre.

1.102
Și cine crede că-s victorioși,
Iar Domnul întârzie să răzbune
Ori  ochii lor sunt otrăviți și scoși,
Ori n-au văzut în Viață o minune.

E Domnul a ființei mele Turn,
Îmi este Adăpostul de salvare –
La fel de bine văd în timp nocturn
Cum și-n amiaza încărcată-n Soare.

De-i văd pe cei ce sar clocotitor
Cu-nvățături de minți și de morminte
Cum nimiciți de răutatea lor
Se pierd ca și pustiile cuvinte.

1.103
 După psalmul 95

Domnul  în mâini ține-afunzimi de mări,
Zenitul  înălțimilor albastre,
Pământul cu-adâncimi și înălțări,
Și  inimile  sufletelor noastre.

A  plăsmuit și mare și uscat
Înveșmântând  o lume cu Iubire,
El prin Cuvânt viețile ne-a dat
Punându-ne  stăpâni să fim pe fire.

Ci inima în noi a împietrit,
Iar fala ne-a trecut în necredință,
Din binecuvântări ne-am prăbușit
Ca să ajungem robi de neputință.

Monumentați ca regi și ca eroi
Vrând soarta să ne-o credem că-i în  mână
Doar am ajuns în Viață un gunoi
Ce singur lui mătănii își închină.

Domnul a spus:„Acei ce singuri sânt
Stăpâni și dumnezei  în  duh și minte
N-au dreptul ca să intre în Cuvânt
Și-or dispărea-n mulțimea de cuvinte.

Doar cei ce cu Părintele trăiesc
Avea-vor deșteptare-n dimineață
Pierzând pe veci destinul lor firesc,
Însămânțându-și viitoru-n Viață!”

1.104
 După psalmul 96

Tot ce e viață - este în Cuvânt
Și judecată e după Dreptate
Doar unii risipiți sunt în pământ,
Iar alții ridicați în Libertate.

Împărățește Dumnezeu în cer –
Din legea-I nu se clatină creații
Că e un ac în pomul conifer,
Că-s galaxii pretinse-n constelații.

Câmpia-n rouă-ntreagă-a tresărit,
Copacii-n codru-n prospețime strigă
Pe-acel ce i-a creat și i-a iubit
Cu orice frunzuliță și verigă.

Doar omu-n idol mintea-a prefăcut
Când s-a gândit că-i plin de-nțelepciune
Și-n Judecata Domnului e mut
Zătrit de personala-i stricăciune.

Doar cei ce-și judecară traiul lor
Cu orice fir de fapte și silabe
Au devenit un foc clocotitor
Înveșmântați  în sfintele podoabe.

Spre Dumnezeu se-nalță ca lumini
Să fie în Lumină-n veșnicie
Mulțumitori cu suflete și  mâini,
Cu  inimi  fremătânde-n bucurie!

1.105
 După psalmul 97

Doar Domnul e Eternul Împărat
Și totul este sub a Lui domnie –
Dreptatea tronul Lui a înălțat,
Pe Judecată-I este temelie.

Pământurile toate-L proslăvesc
Întinse larg, închise în ostroave,
Întunecații nori se risipesc
Din ochii Lui cu răsculări grozave.

Căci cei ce-ar vrea cu noaptea-a sta pe loc
Sluțindu-se la idoli și icoane
Vor fi loviți de fulgere și foc
De vor cădea doar sunet de ciolane.

Marea în fața Lui dă în răspăr,
Iar munții ca și ceara se înmoaie
Și îl vestește omului un cer
În slovele de Soare și de ploaie.

Răul urăsc acei ce-s credincioși
Și ne păzim de el cât mai departe –
Toți care-n Domnul sunt – sunt bucuroși
Că-s depărtați de bolile de moarte.

Lumina-i semănată-n infinit –
E Viață pentru-o inimă curată
Și fericit e cel neprihănit
Că Domnul îl ajută și-l îndreaptă .

Creștini! În Domnul să ne bucurăm
Sfințenia Lui din humă ne înalță
Și-o veșnicie cu Isus să stăm
În Dragoste, Credință și Speranță!!!

1.106
 După psalmul 98

Cântarea nouă crește pe pământ
Din cer până în jos de afunzime
Că o aud pierduții din mormânt
Și cei ce se avântă-n înălțime.

În toată lumea asta-n lung și-n lat
Oricui Isus întinse Mântuirea
Când singur El ca miel înjunghiat
Ne-a dat și Învierea și Iubirea.

Răscumpărând pe idolul de lemn
Atâtea vieți și suflete pierite
Că azi avem un sens și un îndemn –
Vii ca să fim și veșnic înainte!

Marea înalță palme-n bucurii,
Iar râurile râd clocotitoare
Și munții strigă suflete pustii
Să se înalțe-n viața viitoare.

Îți mulțumesc, Isuse, Domnul Meu,
M-ai despărțit de neînfrânta moarte
Și de atunci mă-mprospătezi mereu
Cu Judecata Ta după Dreptate.

1.107
 După psalmul 99

Slăvit să fie Domnu-n înălțimi
De-ntreaga lume-n jur clocotitoare
În trai de om și zbor de heruvimi
E Numele Tău, Doamne, tot mai mare!

Dreptatea Tu ai pus-o-n Început
Și-n Judecată viața este Viață –
Eu, Doamne Dumnezeule, Te-ascult
Căci inima-n Cuvântul Tău învață.

Să ne-nălțăm pe Muntele Lui Sfânt
Cu palmele de suflete deschise
Căci Sfânt e Domnu-n cer și pe pământ
Și ne va înălța mai sus de vise!

1.108
Rugăciune în Cale

1.109
 1 martie 2013

1 martie 2013

Că  o rază se abate
Ori o veste-a spus uşor:
„Astăzi este 1 martie
Început de mărţişor!”

S-a schimbat ceva-n noi oare
Decât fila-n calendar
Şi e Soarele mai Soare,
Iar Viaţa e mai dar?

Însă altu-i răsăritul,
Aerul vine mai mult:
Ieri a fost de-acum sfârşitul,
Azi de-abia e început.

Îşi începe Primăvara
Conceputul  ei măreţ
Şi porneşte toată Ţara
Lăcrimatul în dezgheţ.

Zile stau încă pe ace,
Nopţile pândesc vegheri –
Baba Dochia cojoace
Scutura-va-n răsputeri.

Însă ce să ne mai pese -
Parcă nu-i nici un nedrept
Şi ne punem foarte veseli
Mărţişoarele pe piept.

S-ar părea -  inima-n două
Îşi desface-al ei boboc:
Albul – înflorirea nouă,
Roşul – al Iubirii foc.

Încă frigul muşcă-n glie,
Încruntate sună ştiri,
Dar întreaga Românie
Înfloreşte în iubiri.

Din speranţele albastre
Ne îndeamnă  întrebări:
Noi cu inimile noastre

1.110
Nu aducem primăveri?

Dacă inima renaşte 
Şi în Dragoste zâmbi
Orice iarnă – este Paşte!
Orice beznă – este zi!

Şi ne bat aşa fierbinte
Înălţându-ne  în sus
Inimile înflorite
În Iubirea lui Isus!!!

1.111
 A bătut în uşa mea...

Se topeşte zăpada pe-afară
Şi în mine se-nmoaie un frig
Căci săgeţile de primăvară
În răceala de Viaţă se-nfig.

Mormăiesc convenabilul pernii
Supărat şi păros ca un urs,
Iar sfinţenia rece a iernii
În pâraie murdare s-a scurs.

Cerul faţa-şi spălă de omături
Şi se-ntinde motan de senin,
Eu mă uit cam cu frică pe-alături
Să nu treacă cumva vreun suspin.

Parcă n-aş vrea să-ncerc dezmorţirea
Când de tronul de gheaţă sunt prins
Pe la uşi ne colindă Trezirea
Să ne-alunge din somnul deprins.

O privesc prin fereastră cu scoarţă,
Mă gândesc despre dânsa scorţos
Să nu-mi perd toga de importanţă
Şi cununa de om serios.

Iar ea, rumenă,-n gaura cheii
Strigă-atât de ferbinte şi larg:
„Ştrengăresc prin zăpezi ghioceii
Dumneata ce bufneşti ca moşneag?

Ieşi afară în ploaia Luminii
Şi  prin raze aleargă febril,
Nu lăsa pentru ziua de mâine
Să te vezi fericit şi copil!”

Eu mi-am scos numai nasul pe uşă
Şi-i răspunsei puţin ofensat:
„Deşteptare, tu eşti jucăuşă
Când prezbiter eu sunt învăţat.

Tu eşti pusă pe râset şi glume
Şi răstorni orişicare comfort,
Eu, model de sfinţenie-n lume,
Haina mea fără pete mi-o port.

1.112
Dacă-oi prinde-a fugi ca stricaţii
După cum numai ce mi-ai propus
Ce vor zice surorile, fraţii?
Domnul ce îmi va spune de sus?

Noi lumină suntem pentru oameni,
Noi în sare suntem înveliţi
Serioşi coborâţi din icoane
Şi în cer ridicându-ne sfinţi.

Eu s-alerg?! – n-am mâncat mătrăgună:
În versete e inima mea!!!”
Dar îmi zise Lumina cea jună:
„Negru eşti tu în ţoala de nea.

V-aţi închis de la Viaţă în case
Prefăcuţi, cărturari şi anoşti...
Ieşi, băiete, din clinchet de oase,
Chiar cu totul nu mă mai cunoşti?!”

1.113
 Alunecare

M-am prins în laţ şi nu ştiu cum să scap
Muşcat de-un cerc răstit de neputinţă,
Idei înfricoşate-mi trec prin cap
Şi protestez această ingerinţă!

De ce-s aşa, Isuse, de căscat
Că sub picioare nu mai cat vreodată?
Şi iată-acum cu nasu-n glod mă zbat
Cu-ntreaga existenţă speriată.

Ce mă aşteaptă?.. N-am un viitor
Pe care îl priveam voios din fugă
În lutu-acesta oare am să mor
În anotimp ce-ar vrea să mă distrugă?

Iar sâsâinde limbile de şerpi
Vor triumfa în şuier încântarea
Privindu-mă cu ochii lor cei sterpi
Că, însfârşit, şi-au mângâiat răbdarea.

Mă vor târî în borţile adânci
Înveninat şi cu privirea scoasă
Ca un iobag să-mi gem traiul din brânci
Cu o idolatrie-nchisă-n casă.

De ce fusesem sincer ca Esau
Şi nu avui hâtriile lui Iacob,
Durerile de moarte-acum mă iau
Din avântarea vieţii câte-oleacă.

Sunt terminat, răpus, zdrobit în praf
Şi n-oi vedea mai mult bolta albastră,
Aud cuvinte reci din epitaf
Ce-şi sună exigenţa lor măiastră.

„Ajunge – auzii – nu ţi-e destul
Să râmi de prin argile-o-amintire,
Iar frica ta înfăşurată-n sul
S-o ţii ca pergamentul de citire?

Să mergem – seara dă în asfinţit
Şi-un rug ne-ar trebui să ne-ncălzească...”
Mă ridicai din laţul meu topit
Cu toată-nţelepciunea lui şerpească.

1.114
Cam şifonat pornii după Isus
În sine tot cerându-i Lui iertare
Că nu-mi zvârlii privirile în sus
Şi din această simplă-alunecare.

1.115
 Antireligioasă

O noapte grea pe sol turnată
Încovoie copacii strâns
Că orice apă zbuciumată
Răsună parcă numai plâns.

Apasă lut și conștiință
Îndoaie frica în cuibar
De  rugăciunile-n credință
Parcă s-ar spune în zadar.

Pierdut e-un univers de scamă
În încruntatele tăceri
Cu judecata de la vamă
Neiertătoare de căderi.

În care nimeni nu afrontă
Măcar și un ecou de val
Și îngeri cu aripi de fontă
Vestesc cu glas monumental.

Că șopotește-ascunsă marea
În întunericul măreț
Unde-i regină întâmplarea
Când frânge sorțile semeț.

Mi-i groază  să-mi ridic privirea
Să nu mi se lovească-n zid
Curgându-și  lacrimă iubirea
În leacul de alcaloid.

Mă strâng spre jos în humă multă
De teascul negru-nspăimântat
Cu-o teorie mai ocultă
Împestrițând fraze  de sat.

E doar sfârșit  - final la toate
Ce-ar tinde ochii spre frumos
Când  doar speranțe deșănțate
Bolborosesc ceva spumos.

Dar cine să le înțeleagă
Ca ancore să fie-n vieți
Ca dintr-o lume de desagă
Să prindă cerul în peceți.

1.116
Realitatea aricește
Oricare vis și simțământ
Eu  plâng atât de omenește
Supus de lanțuri din pământ.

„Ridică-te cu văzu-n zare
Din tânguiri de țintirim,
În jurul tău e-așa splendoare
Curcubeindu-se sublim.

Nemăsurata frumusețe
Așteaptă - sufletul aripi
Să-ntindă-n ore  de tristețe
Ca zboruri noi să-ți înfiripi!”

„Cum pot eu, Doamne, ca să cred în
Nerezolvate nesfârșiri
M-aș îmbăta numai cu miedul
Din hâtrele închipuiri.

Nevăzători ca și orbeții
Prin noapte strângem rădăcini
Și-n așteptarea dimineții
Ne chinuim să fim creștini.

Așa ni-i dat și nu ne-ndreaptă
Dangătul sfintelor chemări
Când o religie mai dreaptă
Ne este țelul din visări.

Culegători umili de milă
Strânși într-un ghem de embrion
Cu văzurile de argilă
Proptite-n gradul de amvon.

Aceasta este viața noastră
Întemnițații în destin
Obloanele de la fereastră
Sunt scuturile de  suspin...”

„Urăște-ți orice fel de vicii
Din mucedele temelii,
Dezdoaie-te din artificii
Pe  raze-n bolte azurii.

Priviri ți-oi da, ți-oi da virtute
Să înțelegi și să cuprinzi
Uimirile când pe-ntrecute

1.117
Vor face pulberi prin oglinzi.

Să te prelingi în infinitul
Neasemuitelor culori
Pierzându-ți jugul  și urâtul
Falsificatelor valori.

Mai sus de orișicare boală,
Neatins de geamătul beteag,
În necuprinderea astrală
Zdrobindu-ți faptul de iobag.

Obișnuința alierii
Să nu-ți sufoce anverguri -
Tu ești stăpân peste materii
Nu cerșetorul de lături.

Credința numai te înalță
Din cimitiruri omenești,
Învață iar să crești în Viață
Nu vierme orb să te târăști.

Nu sta în bocetul nemernic
Cu așteptările de rai:
Un credincios e-atotputernic
Nu vaietul  de putregai!!!”

1.118
 Aprilie

Din petale curg albine,
Cerul varsă cu azur
Sufletul din mine-n mine
Face-o raită împrejur.

Obosit de-atâta iarnă
Și de gheața de arginți
Parcă a sărit din goarnă
Ori că a țâșnit din minți.

Se prelinge rândunica
De-ncrurcai cum să respir -
Nu mai înțeleg nimica
De e câmp, de-i cimitir.

Nebunia frumuseții
M-aurește-naripat
Când triumful dalb al Vieții
M-a cuprins și sărutat.

Înspre bolta sinilie
M-aruncă bălai și mic
Cum, cândva, săltam copiii
Când puteam să-i mai ridic.

„Doamne!” - strig - ”ce fericire,
Că din plânsul vestejit
Am căzut cu pocăire
Ca să gem nenorocit!

"Doamne!” - spun - ”ce desfătare
Sufletu-mi a înțeles
Când m-ai strâns cu îndurare,
Dintr-o noapte în eres.

Învierea Ta fierbinte
Într-un gol de vagabond
Înflori cânt de cuvinte
De copil uimit și blond.

Tot trăiesc ca-ntâia oară,
Tot mai rar dau de nevoi
Printr-o viață-primăvară
Că e Soare, că sunt ploi.

1.119
Dintr-o noapte otrăvită
Azi mă schimb rând după rând
Când albină amețită
Ori când fluture săltând.

Și din leagănul de game
Mă mai sperii, uneori:
Ce va fi cu mine, Doamne,
Când și merii-or da în flori?!”

1.120
 Apus

Rămân imagini de jăratic
De la albastrul rug de zi
Apusul pâlpâie tomnatic
Măcar că toamna nu veni.

Umbrele curg în deal din vale,
Spre stânci din râpile adânci
Şi cineva strigă cu jale
Ca sufletul căzut în brânci.

Din beznă  creşte liniştirea
Spre-amurgul  florilor de maci
Parcă  sosește adormirea
Pe drumul  prins  între copaci.

Iarăşi oftează-o vietate
A deznădejdei sale dor
Că  păsările-ntârziate
Fug  îngrozite-n cuibul lor.

Supărătoare mă apasă
O cugetare de cavou
Că înflorirea luminoasă
Se va topi ca un ecou.

La marginile de pădure
Şi lângă început de lan
Mă rog ca noaptea să nu-mi fure
Sclipiri de jar nepământean.

Dar ultimul cuvânt se stinge
Din focul porţilor cereşti...
Nu  înţeleg – ori lanul plânge,
Ori spicele-şi împart  poveşti.

1.121
 Arșiță

E-o arșiță de-oprește râul
Și el își pierde capu-n pietre
De nu aude azuriul
Ce-l cheamă-n alte perimetre.

Năpăstuiește  greu zăduhul
Din țesăturile  de Soare
Că tocmai tremură văzduhul
De la atâta apăsare.

Apleacă pletele răchite
În apa mică să le laie
Fiind atâta de sleite
Pierzând nădejdile de ploaie.

Corolele și-au strâns parfumuri
Sămânța ascunzând-o-n miere,
Iar colbul pe deșerte drumuri
Căzu lățit fără putere.

Sfâșietoare-i slăbiciunea
Parcă-ar ofta o lume-ntreagă -
Degeaba numai rugăciunea 
Se-mprăștie în bolta largă.

Însemnătatea-a tot se pierde,
Toate devin așa mărunte
Chiar și furnicilor, se vede,
Le cad broboane de pe frunte.

În umbre cad păsări faimoase
Prin ciocuri gâfâind căldura
Tot cercetând cu limba scoasă
În secetă temperatura.

Doar mărunțica  ciocârlie
Străpunse-arsura-n înălțime
Stropind câmpia-n melodie
Spre cer chemând aprinse inimi.

1.122
 Aşteptare

Când bezne împrejurul mi-l cuprind
Mă sperie direcția pierdută
Și puncte cardinale rând pe rând
Încerc a dibui-n privirea mută.

Mai flutur poate zdrențe de-amintiri
Să m-amăgesc cu-o clipă de visare
Trecutul însă vrea ca să-l admiri
Și-ntoarcerea-n prezent prea mult mă  doare.

Doar moară fără vânt leagăn din mâini
Temându-mă chiar și de-un Don Quijote
Pornindu-mi de la sufletu-mi lumini
Cu trăinicii de-nțelepciuni bigote.

Ceva socot în mintea mea de scrum
Recalculând un orizont probabil
Parcă descoperind în noapte-un drum
Care mi-ar da un aer venerabil.

Deci pipăind un sol bătătorit
Să trec și eu precum pășiră alții
Cu palmele vâslesc nehotărât
Ca să rezolv cu zarul ecuații.

Cuvintele se zbat în mine foc
De-mi pârjolesc gândirile sleite
Și nu-mi găsesc prin mine nici un loc
Să șadă cumințele și tihnite.

De-odată Duhul spuse răspicat:
„Acolo! Înainte! Te îndeamnă!”
Și am văzut un licăr depărtat
Ca gustul de cireaşă-n miez de iarnă.

Cuvintele-mi cu toatele s-au smuls
Zburând prin întuneric spre lumină,
Iar eu dintr-un impuls în alt impuls
De-a dreptu-o tai prin brazde de țărână.

Cu genele bătânde ca aripi,
Privirile de țel sunt aspru prinse
Mă prăvălesc prin vreascuri și prin râpi,
Ci iar mă-nalț ca visele aprinse.

1.123
Știu – drumul meu e foarte important
Cu toate că de ce n-aș putea spune
Doar lacrimile-mi cad de diamant
În orice pas ce-n urma mea apune.

Fug spre lumină, fug și fug, și fug
De la înțelepciunile de beznă
Și doar în rouă parcă am belșug
Ce-mi jilăvi picioarele la gleznă.

Dar sufletul să sară mai din piept
Precum o ciocârlie înspre Soare:
Atât de mult, Isuse, Te aștept -
Nimic nu m-ar opri din așteptare!!!

1.124
 Aşteptare stearpă

Visăm la sunetul de goarnă
Din cer cu-argintul să răsune
Şi strigăte de gâşte-n toamnă
Ne ia încrederea-n minune.

Dar vine înflorirea-n Paşte
Şi buciumă înalt cocorii
Speranţa noastră iar renaşte
Să aşteptăm cu sete zorii.

Privind departe, mai departe
Spre necunoaşterile zării
Când trâmbiţe înaripate
Vor da semnalul Deşteptării.

Trec zilele în luni grămadă -
Entuziasmu-i tot mai rece
Şi încă-un an fără de roadă
Cu deziluzii se petrece.

„Va răsuna!!!” – strigă pe-arene
Tinerii-n danţ de paparudă,
Cărunţii, cu-ochii în troiene
Îngroapă crezul să-l audă.

În anotimpul de lumină
Ei ochii obosiţi înalţă,
Ci nu mai cred că o să vină
Trezirea vieţilor din ceaţă.

Ambiţioşii înainte
Vor ca să fie-n orice gloată
Şi-şi ţip ideile din minte
În ipoteza  zbuciumată.

Care ar vrea să crească struguri
Pe coarde rupte de la viţă
Şi nu simt că uscaţii muguri
Au doar pustiu şi suferinţă.

Ascunşi cu-o zâmbitoare mască
Ce-arată starea lor că-i vie
Vrând cu-orice preţ să asurzească
Pe întristaţii de pustie

1.125
Ce se deprinseră-n înfrângeri
S-aştepte doar ceva din zare
Neauzind: un înger plânge
În inimă la fiecare.

1.126
 Azuriile imagini

Azuriile imagini
Ce se vor din viitor
Parcă-s zarea ce se sparge-n
Albăstrimea munţilor.

Sunt atât de ireale
Ca sforţări în esicasm*
Ori eroi porniţi pe cale 
Ca să iasă dintr-un basm.

Vezi doar linii, siluete
Imprecise-n sesizări
Parcă-ţi spun: ”Ne vrei, băiete,
Vino după noi în zări.

Nici nu ştii ce te aşteaptă,
Nu-ţi închipui ce va fi
Şi luând poteca dreaptă
O porneşti din zi în zi.”

Tot te duci din bârfe, pizme,
Prin saluturi de moment
Doar mai tragi chiorâş spre cizme
Să nu-ţi facă-un accident.

Pleci din vorbă şi privire,
Din scenarii ce decurg
În rucsac cu-o amintire
Ce aşteaptă un amurg.

Ca la rugul ce s-aprinde
Privind stelele cereşti
Să te-ntrebe: ”Pretutindeni
Chiar doreşti să dovedeşti?

Doar au fost zile cu Soare
Şi doar clipe de venin,
Ţelurile viitoare
Te aşteaptă cu senin?

Nu-i mai bine-aşa, în noapte
Să-ţi cânţi versuri de colinzi
Şi picioare descălţate 
Înspre rug să ţi le-ntinzi,

1.127
Să doreşti aşa o viaţă
Ca să treacă cătinel
Aşteptând în dimineaţă
Soarele Emanuel.

Te vei mângâia cu mine
Constelaţii descifrând,
Răsfoind prin ce-a fost bine
Ca pe-o carte rând pe rând.

Ţi-a fi inima deplină
Mulţumindă de trecut,
Aspiraţia străină
N-o vei mai dori mai mult...”

O ascult ca pe-o păgână
Cu mărgele de şamani:
Ce-ar fi dacă-o săptămână
Voi fura-o dintre ani?

Să visez numai la stele
De pe boltă, de pe lac
Şi cu gândurile mele
Necăjite să mă-mpac?

Să respir noaptea cu ochii,
Să o mestec cu plămâni
Şi-un cojoc a babei Dochii
Peste mine să-l amân?...

Vise, vise de odihnă
Dulci mă leagănă duios,
Ci sfărâmă brusc prin tihnă
Un cocoş gălăgios.

Văd, apare-ncet o zare
Din noptatecul veşmânt
Ca un strigăt de cocoare
Din ecoul cald de vânt.

Mă încalţ, îmi trăsei haine
Şi din noapte mă adun,
Amintirea fără taine,
Iar în raniţă mi-o pun.

Undeva trăiesc peisaje
În splendori şi în iubiri
Azuriile imagini

1.128
Să devină amintiri.

*esicasm - doctrină mistică care propagă descoperirea divinităţii
cu ajutorul tehnicilor mintale şi fiziologice de concentrare

1.129
 Baladă românească

Amintire de acasă,
Liliacu-n cimitir
Înfloreşti tristă, duioasă
Ca şi naiul lui Zamfir.

Mi-i trecutul înainte
Dureros, copilăros,
Cruci strâmbate pe morminte
Să se-nalţe vrând de jos.

Răstignind în lături braţe
Parcă aripi, şi le simt
Cu credinţă de speranţe
Să se smulgă vor, din timp.

Ci le ţine liliacul
Şi tufari de stânjenei
Şi pământul meu, săracul,
Ce-a ascuns părinţii mei.

Eu nu-l blestem în vreun bocet:
Pentru ce  -  şi-aşa e plin
De înnăbuşiri de voce
Şi oprire din suspin.

Şi-apoi are el vreo vină
Când suntem aşa clădiţi –
Din pământ şi din lumină,
Din durere de părinţi?

Dragostea ce o adună
Viaţa noastră zi la zi
Liliacul o răsună
De blajini de va-nflori.

Stânjeneii vor desface
Amintirile din morţi
Care-n flori vor a-şi întoarce
Bucuriile din sorţi.

Iar în firele de iarbă
Fericirile răsar
Amărâte că în grabă
Au zburat prin calendar.

1.130
Când dureri şi plâns, şi-amaruri,
Chinul ce doineşte-n cânt,
Lacrimile din calvaruri
Sunt pământ, pământ, pământ.

Care tace cu-năsprirea
Omului trecut prin foc
Când trecutul i-i iubirea,
Deznădejdea în ghioc.

Care mut e ca-ncruntarea
Omului în moarte prins
Şi nu ştie că salvarea
Cu senin l-ar fi cuprins.

Vreme vine, vreme trece,
Anii-s număraţi de cuci,
Irişii şi  liliecii
Parcă-aleargă printre cruci.

Ci cu iarna, floarea piere
Nume doar s-au răstignit
Şi în ţipăt de durere,
Cimitiru-a-ncărunţit...

Tristă mi-i ograda minţii
Când deschisă-i în trecut:
Viaţă, unde mi-s părinţii
Şi cu dânşii ce-ai făcut?

Că şi eu mâine-poimâine
Părăsind copii orfani,
Neauzind cum urlă câinii
Mă voi prăbuşi din ani.

Mă vor duce fără grabă
Din necaz şi din sublim
Tot ce fuse ca un abur
Sub o cruce-n ţintirim.

Mi-oi da lutul la argilă,
N-oi mai şti oftat, culori
Şi, plecându-mă din milă,
Mă voi ridica în flori.

Că voi crede, nu voi crede
Toţi murim – asta-i precis,
Ne vom trece iarbă verde

1.131
Şi cu scris, şi cu nescris.

Câţi din frica lor amară
Cu răpirea se înviu:
Lasă lumea ca să moară –
Numai ei – nu în sicriu!

Însă câte cimitire
Spun cu crucile în sus:
„Aşteptăm şi noi răpire,
Dar nu a venit Isus!”

Şi-alte cruci se vor înfige
În mormântul ridicat
Care-obijduite-or plânge
Crezul lor neascultat.

***

Amintiri semiuitate
Mi le deapăn, mi le-nşir...
Ele-mi gem îndurerate
Ca şi naiul lui Zamfir.

Îmi văd traiul meu prin lume
Dezmăţat şi îndârjit
Şi cu vînătăi şi glume
Presărat şi-mpodobit.

Din bătaie în bătaie,
Din beţii înspre beţii,
Încâlcit în hărmălaie
De prostii şi nebunii.

De-aici eu dădeam cu pumnul,
De-aici eu primeam în dinţi,
Mă-nvârteam ca şi nebunul
Fără dorul de părinţi.

De-aici îmi turnau rachiul,
De aici eu îl turnam,
Ce mai trai, ce veselie,
Fericire de haram.

Până când se săturase
Sufletul de-aşa „trăit”
Că doream tihnă de oase
În osuarul liniştit.

1.132
Să mă dezvelească lutul,
Să-nfloresc ca stânjenel,
Să îmbrăţişez trecutul,
Să mă prindă-ntrânsul el...

Ci Isus m-a scos din moarte,
Viaţă nouă mi-a aprins
Nici cu crezuri, nici cu carte
Ori momeli de paradis.

El mi-a dat o Viaţă nouă
Poruncindu-mi  s-o trăiesc
Şi alerg spre zori în rouă
În Cuvântul Lui ceresc.

Nu gem fumuri de tămâie,
Nu plâng vise de răpiri,
Nu aştept ca o momâie
Viitorul de iubiri.

Eu iubesc căci se iubeşte,
Sunt iubit că sunt iubit
Şi aşa de omeneşte
Astăzi pot fi fericit.

Ce-a fi mâine, va fi mâine –
Singur El s-a îngriji:
Să înalţe lan de grâne,
Să aprindă-o nouă zi.

Stânjeneii, liliecii
Au rămas în osuar,
Nu vreau traiul iar să-mi plece 
Buchisit doar  în zadar.

Căci întâia dată Viaţa
O iubesc, o-ador nespus
Şi Credinţa, şi Speranţa,
Dragostea mea e Isus.

El Viaţa are-n mine,
El mă-nvaţă să trăiesc,
Eu încep zile depline
S-am în veacul omenesc.

Mâine voi muri ca alţii
Şi voi fi doar un ecou –

1.133
Eu azi mulţumesc de Viaţă
Ce mi-a fost dată din nou.

Greu, uşor, dar libertate
Cunoscui şi-acum şi ştiu
De mizerii din păcate
Şi de frică de pustiu.

Ieri o treaptă, azi o treaptă
Fericirea-mi ridicai...
Domnul ştie ce m-aşteaptă.
Astăzi eu trăiesc în rai!!!

1.134
 Boală astrală

Eu stelele le număr și socot
Nu prea crezând că-am  să le dau de capăt
Căci pe hârtie să le pun nu pot
Și-n cuget n-au căderea să-mi  încapă.

Încerc să le ascund în slove reci
Ori în întortocheate comparații,
În cochilii sucite de culbeci
Să le îngrop frumoase  constelații.

Dorind să-mi fie toate într-un vers
În rime și în ritmuri să-mi ajungă
Cu gândurile-ntregul Univers
Mi-l văd îngheboșindu-se în pungă.

Eu sunt judecător fiindcă-i  scris,
Sunt domnitor c-așa se predicase
Și nu știu încă cineva ce-a zis
De pe amvoane țupăind prin case.

Iar astre  stau și râd de-al meu abac
Ce-l scutur și în stânga și în dreapta
Când  eu nu pot cu-nfrângeri să mă-mpac
Căci prea mi-i dragă stima și cu soarta.

Le scot încrâncenat din galaxii
Să le împrăștii sigur prin morminte,
Ci ca nisipu-mi fug silabe vii
Prin degete nemaiformând  cuvinte.

Tortura-aceasta-așa m-a obosit,
Prin nebuloase-mi rătăci dorința:
Ce caut oare-un cosmos calicit
Că cineva mi-a schilodit Credința?

Îmi aruncai cununa de pe cap
Și stelele-mi de boltă ce  sunt prinse
Redevenind din nou Albul Harap,
Iar spânul  ars a fost de râvne-aprinse.

Atât de liber devenii pe loc
Că nu simțeam pământul sub picioare,
Ca armăsarul ce înghite foc
O rugă mă-nălță peste-nnoptare.

1.135
Pierdui până și urma de hotar
Și-n palma mea văzui un bob de rouă
În care-un cer de stele din florar
Vesteau Viața veșnică și nouă.

1.136
 Boală incurabilă

După-o noapte plină-n stele
M-au prins zorii pe câmpie
Florile când în mărgele
Râd din roua argintie.

Învățat să număr aștri
Din prinsori de constelații
Am vrut florile-a cunoaște
Cu aceleași ecuații.

Le socot cu îndârjire
Parcă-aș prinde-o pricopseală,
Ci, de fapt, nebun în fire,
Port în mine doar o boală.

Și mă lupt cu dânsa crâncen,
Dar nu pot nimic a face
Doar oftez supus și lânced:
Număr stele, flori și... pace!

Am venit bolnav acasă
Printre zgomote de uliți,
Calcule-aruncai pe masă -
Soarele-i de două suliți!

Evadat din dimineață
M-am trântit în pat grămadă -
Cum mi-i frică-ntreaga viață
Ca să port așa corvoadă!

Soața mea s-opri de-odată
Lângă fila mea cea nouă:
„De-unde-i boarea  parfumată
Plină-n stele, flori și rouă?!”

1.137
 Brigantine

Cu vele-n zori prind brigantine
Lărgimile de ocean
Prin unduirea  de lumine
Și prin potop de uragan.

Sirene cântă jucăușe
Din spuma vântului  cărunt
Și aripile pescărușii
În pânze și le-au prefăcut.

Corăbiile zburătoare
Se rup din mucedul destin
După  cuvintele   de Soare
Și după proaspătul senin.

Pe undeva stau stânci colțoase,
Cu  beznă-abisurile  rag,
Dar inimile credincioase
Conduc timonele spre larg.

Spre noul Vieții mai întruna,
Spre nesfârșirile de cer
Lăsând  argile-n văgăuna
Cu-avânturi ofilite-n ger.

Să tot te duci - absurd e parcă
Din buchea fricii de înec,
Iar brigantinele ca-n joacă
Pe colții valurilor trec.

Nimeni nu știe ce-o să fie
Că le urăsc, că le iubesc -
Îs îndreptate-n veșnicie
Din furnicarul pământesc.

Din urmă negustorii țipă:
„Tejgheaua-ți dă mai mult précis!..”
Dar arcuirea de aripă
Catargele și-aleg ca vis.

Din predicările de vrăbii
Cântânde traiul de găini
Din nou, din nou alte corăbii
Pornesc să-și poarte anii plini.

1.138
Mereu, mereu tot mai departe
Cu zile dalbe și timpi grei
Îndepărtându-se de moarte
Trecând  prin rugumarea ei.

În  trei catarge fiecare
Trei cruci spre-azur au înălțat,
Iar cimitire de pe maluri
Cruciș le-ndrugă  exaltat.

1.139
 Buchet de primăvară

Parcă nu-mi venea a crede,
Dar veni şi-n partea noastră
Pe covor de iarbă verde
Primăvara cea albastră.

Din seminţele de Soare
S-a deschis podbalul moale,
Arborii ca în ninsoare
Asaltaţi sunt de petale.

Simfonia înflorită
E o fierbere deplină:
Ori că-i floarea însorită
Ori că-i aur de albină.

Pe-unduiri de dimineaţă
Fluturi poartă dor scânteii
De îţi pare că se-nalţă
Ca să zboare brebeneii.

Iar prin văi din noapte ninse
Cu cristalele de stele
Frăgezimea şi-o deschise
Înspre viaţă viorele.

Unde au rămas grăunţe
Soarele ce le-aruncase
Gingaşe-nfloresc ruşcuţe
Ca poveştile frumoase.

Am visat la primăvară,
Am dorit zile senine
Însă prea mă inundară
Prospeţimile pe mine.

Presupusei că-nflorirea
În splendori va fi eruptă,
Ci pierdută mi-i uimirea
Frumuseţe că-i prea multă.

Nu mi-i prima dată,-a doua
Primăvara când soseşte
Ci acum e-atât de nouă
Că pierdut sunt omeneşte.

1.140
Doar din ochi mai pot a bate –
Prea mi-i grosolan cuvântul,
Doamne, ce-s de minunate
Astăzi viaţa şi pământul.

Însă Dumnezeu îmi spune
Că sunt plaiuri mai preciste...
Va putea încă-o minune
Inima-mi să mai reziste?

Avântată-ntreagă-n focul
Minunat al înălţării
Odrăsli-va ca bobocul
Într-o floare-a primăverii!

1.141
 Buchete

Un drum în dreapta şi în stânga
Umplut de floare lângă floare
Care așteaptă să le-atingă
Privirea noastră strângătoare.

Frumoase flori cântate-n versuri
Ce, de-obicei, sunt în buchete
Ne mângâie gingaşe mersul
Dorinde ca să ni-l îmbete.

Flori cu petalele văzute
Chemând spre ele orice mână
Cu numele recunoscute,
Atrăgătoare în lumină.

Timpul buchetelor de gala -
Se-adună florile-mpreună
Ca dintr-o palmă triumfală
În vaze reci să le propună.

Şi ochii mei aleargă lacomi 
Pupilele floarea să prindă
Amăgitoare s-o petreacă
Din câmp în mâna tremurândă.

Strâmgând mănunchii de durere
Cutezător voi spune vieţii
Câtă vigoare în putere
Pretind pe calea dimineţii.

Dar ca pe o nesocotinţă
Eu pasul mi-l oprii de-odată:
Un firicel de romaniţă
Mai nu călcai cu talpa-mi lată!

Degeaba masa mea adastă
Multicolorele petale...
De unde romaniţa-aceasta
Îmi nimerise iar în cale?

Toţi cu buchete în vazoane
Expun o roadă serioasă,
Iar eu şi în regrete, Doamne,
Şi-n Dragoste neînţeleasă...

1.142
 Buieştrii

Ah, cum aleargă armăsarii
Rupându-şi coamele  de-argint
Smulgând din crengi mărgăritare
În nebunaticul avânt.

Şi trec, se trec din noapte-n noapte
Şi vin, se duc  val după val
De-acoperă căile toate
Fulgi din copite de cristal.

Spulberă-ntreaga herghelie
Şi nimeni nu o va opri -
De nu crezi  iarna ce-o descrie
Pastelul lui Alecsandri.

Pomii s-apleacă-n plecăciune
Cu palmele prinse  de ger
Bolborosind o rugăciune,
Visând de-o pace-ntr-un ungher.

Nechează iureşul bălanii
Şi neopriţi se duc, se duc
Că drumul  rătăciră anii
Prin  troiţe cătând vreun cuc.

În urmă toţi îi judecară
Că-s grosolani ca nişte zmei...
Fugeau bueştrii-n  primăvară
S-o întâlnească primii ei.

În faţa Vieţii  toţi să cadă
De-a-i se preface un covor
Din ghiocei şi din zăpadă -
Să-i fie mersul mai uşor.

Să vină ea ca o mireasă
Cu ochii azurii de cer
În orice plai şi-n orice casă
Râzând cu florile în păr.

Iar armăsarilor, în coamă,
Petale să le prindă blând
Ştergându-le cu o năframă
Frunţi transpirate rând pe rând.

1.143
Şi-i va-ndemna cu bici de Soare
Ei să pornească ogoiţi
Să se aştearnă ca o boare
Prin Ţara-n arbori înfloriţi.

1.144
 Bunicii

Aş fi ascultat de basme
Despre zmei, despre voinici
Pline de entuziasme
Povestite de bunici.

Eu i-aş fi ţinut de mână
Când mai trainic, când grăbit,
Cunoştinţa lor bătrână
M-ar fi tot înţelepţit.

Pe genunchii lor, cuminte,
Aş fi aşteptat supus
Bătrâneştile cuvinte
Ce ar mai avea de spus.

Iar din palmele crăpate
Dulciuri, cred, că-aş fi cules,
Şi balaurii că, poate,
Mi-ar fi dat vreun interes.

Câte lucruri uimitoare
Uluit aş fi-ascultat
De la vremuri legendare
Până-n coasa de pe hat.

De la doina ancestrală
Până la filosofii
De politică şi boală -
Ghicitori pentru copii.

Ci-au venit nu din poveste
Tipii infinit mai răi
De-au trecut cu cizma peste
Amândoi bunicii mei.

Îngropaţi au fost cu graba,
Iar călăii au cântat
Că făcură bine treaba
Cum au vrut, cum li s-a dat.

Apoi îngropară fapte 
Sub statuile de-eroi,
Însă patruzeci şi şapte
Muşcă crud încă din noi.

1.145
C-au pierdut mulţi amintirea,
Ba şi mintea şi-au pierdut
Şi ridică cotropirea
La un rang de început.

Ameţiţi  de aberaţii
Şi mentalităţi de orci
Ei în venetici văd taţii
Grohăind ca nişte porci.

Eu îmi port în pasul Căii
Poate că puţin venin,
Dar nu cânt ca nătărăii
Că bunicii-s morţi în chin.

Nimeni nu mai vrea să certe
Un trecut plecat demult:
Dumnezeu deci să îi ierte
Pentru toate ce-au făcut!

Nu cat răzbunări aicea,
Nu chem foc pe ocupanţi
Îmi jelesc nespus bunicii
Omorâţi şi îngropaţi.

Nu vroiau ei ca să fie
Aruncaţi printre cei morţi,
Doar visau o bucurie
Se-nţelege şi nepoţi.

Hotărâră altfel inşii
Fără gânduri şi obraz:
Eu rămăsei fără dânşii,
Fără mine au rămas.

Dumnezeu ştie mai bine
Cui şi cât să-i pună-n sân:
Cine-a rămânea – ruşine,
Cine-a rămânea - român...

Anii trec cum şi zburară...
Ori că-i soartă, ori că-i plan:
Şi bunicile plecară
Amândouă într-un an!

1.146
 Călăreții nopții

Pe-alături călăreţii nopţii
Îşi bat cărările târzii
Cătând deschiderile  porţii
Spre zorii proaspeţi, azurii.

Dar nu spre dânşii s-o deschidă
S-o treacă-aprinşi şi însetaţi
Ci-n lamentabila  partidă
Să o acopere de alţi.

Pe cercul ce-l rostise focul
Din rugul meu în noapte-aprins
Ei caută întruna locul
Din care m-aş lăsa eu prins.

Se-nvârt ca lupii cu fereală
Adulmecând cu ochii lor
Pe frica mea din bănuială,
Pe visele-mi de viitor.

Din beznă hohotesc sălbatic,
Dar şi pe-atât neputincios
Căci văzul roşu de jăratic
Fuge de-aprindere fricos.

Demult pierdură puls de oameni
Şi numai umbre au rămas
Şi cu privirile din coame
Tot cercetează-al meu popas.

Ce-ar fi de focul mi s-ar stinge
Uşor poţi aţi închipui
M-or doborî rece-n înfrângeri
Să nu mă mai ating de zi.

Şi iar arunc un trunchi în pară
De pârâie spre cer scântei
Şi iar mă rog, a câta oară,
Pentru ferirea de la  ei.

1.147
 Cale inundată-n Lună

Ondulându-se pe praguri
Argintate și în spume
Luna-adună în șiraguri
Depărtările de lume.

În aromele de cimbru
Înțesute cu pelinul
Mugetul greoi de zimbru
Săvârșeșete genuinul.

Pe sub ramuri în arcade
Ies din căile sihastre
Cerbi de platină-n cascade
Să le-ncerce-n lingeri aspre.

Dintr-o tainiță de noapte
Țipă păsări tresărite
Speriind umbre de șoapte
Ce se târâie sleite.

Sună  sus, în deal de gârlă,
Lângă marginea pădurii,
Glas înăbușit de târlă
În miroznele presurii.

Drumurile mă înșală
Că în aur sunt pavate,
Iar eu haină monahală
Să îmi port în libertate.

Ci  pășesc săpând cu urme
Extrafinul colb din cale
Scăpând rimele nocturne
Ce se duc pe râu în vale.

Ud de stele mi-i obrazul
Ca un gând pocit de predici
Și mă doare cum nechează
Armăsarii prinși în piedici.

Sar prin salbele Selenei
Gonit  de-nșirări  pe ață
Mai îndepărtat de scene,
Mai apropiat de Viață.

1.148
Depărtarea e străină,
Dar mă-ndeamnă-n duh și fire
O Speranță în Lumină,
O Credință în Iubire.

1.149
 Când au înflorit salcâmii

Și-au pornit visări bălane
Toți salcâmii curajos
Parcă-au înflorit castanii
Numai cu ciorchinii-n jos.

Leagănă nectare blonde
Fără nici un înțeles
Ca insecte vagabonde
Să purceadă la cules.

Cu-ale razelor fărâme
Ce plouară peste plai
Pârguiesc poama salcâmii
Strânsă-n strugurii din mai.

Eu, privindu-le lumina,
Îmi mușc buza iar și iar:
Ah, de ce nu-s cât albina
Să mă satur de nectar!

Prins de auriul mierii
Peste glas, peste urechi
Fără rostul întrebării
Ce m-ar ține-n clipe vechi.

Îmi bag nasul ca bondarul
Prin a florilor refren
De-și  lucește chihlimbarul
Tot obrazu-mi  în polen.

Fără nici o-nțelepciune
Mă încânt neînțelept
Parcă-aș fi o rugăciune
Ce se smulge drept din piept.

Mi se rușinează frații
Aplecând ochii apoși
Căci  mă simt  ca-n constelații
Printre țurțurii  pufoși.

Ce mi-i mie! Viața este
Fericire-n Dumnezeu:
Înflorește-n jur poveste -
Voi trăi în ea mereu.

1.150
Ca pe-un flutur  în iubire
M-au luat salcâmi cu-arginți
Să fiu râs  pentru-omenire
Și rușine pentru sfinți.

În parfumul dimineții
Eu respir așa senin
Bob în Arborele Vieții
Poate copt încă puțin...

1.151
 Cântare cerească

Când Cuvântul cântă-n  mine
Eu L-ascult așa uimit:
Dintr-un suflet în rușine
Am un  suflet fericit.

Când înalță El cântarea
Pe aripile de zbor
Tremură în mine starea
Fericirilor în dor.

Poate nu-nțeleg cuvinte,
Dar mă dăruiesc  în cânt
Și cu duhu-mi și cu minte
Și cu firea-mi de pământ.

Devenind o melodie,
Portativ dumnezeiesc
Nu știu altă bucurie
În destinul omenesc.

Mi-i cântat orice celulă,
Mi-i cuvânt  oricare puls
Un planat  de  libelulă
Dintr-o biată-argilă smuls.

Duhul Sfânt când se înalță
Nu-s refren și nici ison
Sunt Credință și sunt  Viață
Înflorită-n a Lui  ton.

Cântă Viața, viața cântă
Fără lege, fără crez
Rugăciunea  dalbă, sfântă
Dragostei senin botez.

1.152
 Cărăruie

Că e noapte sau e zi,
Că e ploaie ori ninsoare
Eu pășesc cum voi păși
Înspre vremea viitoare.

De cu zori în înnoptat,
Din amurg în dimineață
Calea mea m-a înălțat
Să mă-ndrepte viu în Viață.

Înspre creșterea de sus
Cu amar și bucurie
Îmi dă zilele Isus
Să le port în veșnicie.

Pe sub Lună însorit,
Prin amiezi cu doina Lunii
Crește  traiu-mi  fericit
Din adâncul văgăunii.

Târâtoare sau cocor,
Când surplus, când sec de vise,
Iar când chiar m-avânt în zbor
Peste scrise și nescrise.

Sună  cântece de gât,
Inima îmi cântă aripi
N-am o clipă de urât
În eterna-mi avântare.

Unii-mi strigă:„Ți-i destul!
Conformează-te la reguli!”
Dar s-atât de nesătul
Pentru proaspăt cu întregul.

Și voi merge, și-oi zbura
Cu aripile o  cruce
Cât, Isuse, Viața Ta
Viața mea o va conduce!

1.153
 Cârd de gâște

Strigă  și strigă-n durere
Gâște zburânde pe sus
Parcă ar da  primăverii
Dorul ce și l-au adus.

Țipă cu vocile rupte
Cu  suflete albe în gât -
Nu-nțeleg cârduri cărunte
De ce-i pustiu și urât.

Țări  înverzite lăsară,
Mări de senin arzător
Semnele de primăvară
Nu le observă  sub zbor.

Înspre pământ își înclină
Ochii pierduți în priviri
Nu văd în marea luminii 
Insule de înfloriri.

E o tristețe profundă
Parcă plâng patimi pe jos
Și-n cer de plumb se scufundă
Crucea cu mortul Cristos.

Viața nu-ncearcă a-ntinde
Ramuri cu flori de Florii
Și e un gol pretutindeni
Fără de suflete vii.

Gâștile îndurerate
Dau cu apelul vetust
Din marea lor libertate
În orizontu-mi îngust.

Ci le ieșii înainte
Palmele-n sus fluturând
Că-n primăvară fierbinte
Eu sunt cu suflet și gând.

Voi căutați viață nouă
Unde o floare a dat,
Dar vă răspunde azi vouă
Un viitor minunat.

1.154
Ieri doar plângeam putregaiul
Putred  în iarna de mort -
Îmi  înflori Domnul traiul
Și  Învierea o port.

Sufletul meu ca-n petale
E înflorit în aripi
Că  în planarea mea moale
Trec peste bezne de râpi.

Îngăduiți-mi  o vreme
M-oi înălța într-o zi
Precum din coaja de vierme
Fluturul va răsări.

M-oi ridica înspre Soare
Din rămășiți de noroi:
Alături sunt, dragi surioare,
S-aduc primăvara cu voi!

1.155
 Chestia basmelor

                           Motto:Iubiţi poveştile?
                      I
„Noi suntem oameni de treabă,
Bineînţeles – fireşti;
Superstiţia e oarbă -
Deci nu credem în poveşti.

Avântaţi în chestiune
Într-un puls contemporan,
N-avem când a ne mai spune
Basme ce nu fac un ban.

La produsul miopiei
Doritori demult nu sânt,
Astăzi până şi copiii
Maimuţire-s pe pământ.

Nu ne târâim ca larve –
Avem aripi de oţel:
Socotelile lui Darwin
Ne-au făcut un rost şi-un ţel.

Dacă vei umbla matale
Cu credinţe şi poveşti
Vei rămâne tot în vale,
Tot acolo unde eşti.

E contemporanitate –
Căi astrale, vers de foc...
Întăreşte-te în coate,
Ca să-ţi faci în viaţă loc...

Este drept omul în fală,
Omul slab e la gunoi,
Căci selecţia naturală
Triumfează peste noi...”

               II
Înţeleg de-s coate late
Individului dau plus,
Din această cantitate
Însă eu n-am fost şi nu-s.

Presupun că linguşirea
Tipul poate-a noroci,

1.156
În aşa orânduire
Eu nu sunt şi nu voi fi.

Nu-s persoană cu ifoase,
Ori puternic, ori fălos,
Prin momiţe nepăroase
Sunt doar omul credincios.

Cu bigoţii în isterici
N-am nimica în comun –
Ei prin temple şi biserici,
Dănsuind  idoli adun.

Stimă n-am putut a strânge,
Bogăţie  nici atât;
Dară plâng când mi-i a plânge,
Râd atunci când vreau să râd.

Nu mă văd acei cu torbă,
Iar  eu nu m-obijduiesc:
Ce-am pe suflet am în vorbă,
Gândurile îmi grăiesc.

N-am ambiţii de mărire,
Cariere nu m-au prins –
Eu trăiesc în fericire
Fiindcă sunt acel ce îs.

Îmi trăiesc credinţa simplă –
Doar Părintele şi eu,
Viaţa mea nu se întâmplă,
Ci-i condusă-n cer mereu.

De-asta stărui și copiii
Să știe, ce cred eu, bun:
Frumuseţea poeziei
A cuvântului străbun,

S-aibă stimă de Natură
De la chit până la pom,
Cu-orice rău să fie-n ură
Şi în dragoste de  om...

               III
Iar voi – oamenii  cu stare,
Ce aveţi în viaţă-un ţel:
Să fi-ţi mare peste mare,
Tropăind pe mititel,

1.157
Că-n biserici, că-n palate,
Doar un scop doriţi a şti:
Situaţii mai înalte
Prin oricare mod n-ar fi.

Cine-ar sta să vă contemple,
S-ar uimi de-aşa eroi:
Dumnezeu e-nchis în temple,
Moartea-i liberă în voi.

Linge blide, linge bale,
Linge labe, linge cer,
Darvinistele morale
V-a-nălţat  la mamifer.

În biserici, în ştiinţă,
În bocit tradiţional,
Emanaţi o conştiinţă
De guzgan raţional.

Doar masculi şi doar femele,
Fără pic de conţinut,
Pofticioşii de mamele,
Pofticioase de avut.

Creatori de bancuri, snoave,
Dispreţuitori de basm,
Monumentele epave,
Visătorii de orgasm.

Aplecaţi fricos din spate,
Îndoiaţi fălos din piept,
Aţi pierdut vise curate,
Ca şi crezul cel deştept.

Aţi rămas nimic ce râde
De ce lui nu-i înţeles...
Şi se zbat momiţe hâde,
Cum că au un interes.

Interes măreţ de macră
Haşurat spiritual,
Toţi din lumea asta acră
Îs spălaţi de-al morţii val.

Aşa că distinse poame
Şi contemporani eroi

1.158
Cu exterior de oameni
Şi cu sufletu-n gunoi,

Antrenaţi-vă baistrucii
Ca să fie tari în pumni,
Ca în lume ori sub cruce
Să se caţere spre culmi.

Între dânşii să s-ucidă,
Să se-ncaiere nebuni,
Ca doar forţa să decidă
Cine sunt din ei mai buni.

Să trăiască doar în frică,
Şi să tremure fricos,
Că pe-un zero o nimică
Poate să-l doboare jos.

În această-ncăierare
Şi cu stări, cu pumni, cu minţi,
„Umaniştii”  fiecare,
„Mulţumi-vor” pe părinţi.

Însă vremea azi se schimbă,
Veacul nostru e mai cult,
Înclinaţii  înspre limbă:
Limba poate da mai mult...

              Epilog.

Iar la ape cristaline
Bouru-n luceferi vine;
Vine-n lună şi în soare
Pentru viaţa viitoare.

Lângă lacul plin de stele
Zâne cântă, cântă iele,
Cânt de doină, cânt de dor
Pentru timpul viitor.

Lângă rug vorbesc în roată
Zmei pletoşi şi Sfarmă-Piatră,
Feţi-Frumoşi şi Cosânzene,
Barbă Cot şi Strâmbă-Lemne,

Şi Ochilă, Flămânzilă,
Cu Setilă şi Gerilă,

1.159
Şi cu Păsări-Lăţ-Lungilă.
Domnii basmelor române
Pentru ziua cea de mâine.

1.160
 Cimitir

În cimitir stau crucile tăcut, 
Dar fiecare parcă-ar vrea să spună
Ceva frumos ce ține de trecut
Cu cerul curcubeului de Lună.

De liliecii moi și neauziți,
Catifelați mătăsurile rup ce
Și despre liliecii înfloriți
Cu parfumatul violet și dulce.

Înfrigurarea apei de izvor
Zbătându-se în vis și prospețime
Nebiruita sete pentru zbor
Ce-ar duce și ar duce-n înălțime.

Succesiunea valului cu val
În cușme aplecate și în spume
Chiar și oftarea gârbovă de mal
Ce-și scapă-n mare părțile de lume.

Și roua cu-argintiul răcoros,
Și cântecul cu slova argintie,
Și tot pământul înflorit frumos,
Și cerul un pământ care învie.

Sobrietatea nopților de corb
Cu-o ploaie arămie-n înserare,
Dar numai  nu religia de orb
Și strălucirea stelei căzătoare. 

1.161
 Cine-a zis că viața-i bună...

Ori pe veacuri sprijinită,
Ori pe coada de la sapă,
Ani și ani neodihnită
Înspre viață ochii-ți scapă!

Mai privește-n lung de luncă,
Mai măsoară-un larg de mare -
Viața nu e numai muncă
Ci-i și-o mare sărbătoare.

Anii n-or opri vreodată
De prin vremuri dusul, mersul
Tu  în trudă te-neci toată
Și sudoarea-ți este versul.

Cei vecini mai trag prin ziare
Și mai fac filosofie,
Tu muncești din zare-n zare
Pentru casa ta pustie.

Prispa-ți zice cu o rugă
La picioare să dai tihnă,
Dar mai bine tragi o fugă
La fântână-n loc de-odihnă.

Și te-năbușă copiii
Care s-au pierdut pe uliți,
Dar termini legatul viei
Soare-i cât de două suliți.

Pruncul țipă în copaie
Și îl cerți să fie bine,
Și-ți mai trage și-o bătaie
Omul când din crâșmă vine.

Vânătă, mai prinzi la jale -
Plângi durerea ta pe mână
Cât cu pântecele moale
Îți mai horăie stăpânul.

Cureți păpușoi în noapte
Lacrimi tot scăpând pe față:
Orătăniile toate 
Vor țipa desdimineață.

1.162
Ai vreun dor, te-mbie visul,
Ori măcar te-așteaptă gânduri -
Știi că-ți este paradisul 
Un mormânt cu patru scânduri.

De cu zori țâșnești din casă
Să-ți îngropi o zi în glie...
Țară dulce și frumoasă,
Biată mamă, Românie!

1.163
 Ciobănaşul Mioriţei

Ciobanul nu-i... Ucisul e-ngropat,
Iar oile furate sunt şi duse...
Va mai afla vre-un om ce s-a-ntâmplat
În seara violetă  pe apuse?

Codrul e mut, iar oamenii fricoşi;
Doar oile... Pe oi cine le-ascultă?
Şi hohoteau păstorii fioroşi
În drumul lor spre bogăţie multă.

Dar ce s-aude? – Geamăt, că e plâns...
Ori, pur şi simplu, scârţâiesc copacii:
Un fluier începu cu glasul stins
Să povestească  ce-au făcut ortacii.

Ci glasul lui de-abia e auzit,
Poţi nici să nu-l observi de după frunză,
Dar curge mai departe  liniştit
Dorul  ce-i spus de nevăzuta buză.

Întregul codru se umplu cu dor,
Toţi munţii răsunară de-ntristare!
Iar noi gândim - sunt morţi acei  ce mor
Şi nu mai au aici nici o vigoare.

Trecură ani, dar, poate, nici un an
Când ucigaşii şi-au primit pedeapsa:
Pe primul l-au găsit mort în hărman,
Pe-al doilea l-a ucis în pat nevasta.

Iar cântecul s-aude tot mai larg –
S-a revărsat peste întreaga ţară.
Câţi i-au blagoslovit pe-acest meleag
Tristeţea care-ncepe-o  primăvară.

Câţi îl aud  tresar, apoi îl cânt,
Istorisind durerii cu durere:
Ei îngropaţi nu fuseră-n pământ,
Dar pentru cântec n-au avut putere.

1.164
 Codrii

Codrii toamnei, codrii iernii
În aramă şi argint
Aţi rămas numai refrene
În doinirile de vânt.

Nu străpung lumini de basme
Verdele frunziş pieziş,
Amintirea prin fantasme
Caută un ascunziş.

Nu-i în secole măsura,
Ci în zile, săptămâni
Îşi clătesc cu apă gura
La izvoare zmei bătrâni.

Nici nu se deplâng de soartă,
Nici se uită  îndărăt:
Azi arama-i frunza moartă,
Iar argintul e omăt.

Ce folos dacă vei trage
Spre trecut din traiul trist –
Te vei risipi nostalgic
Ori vei plânge optimist.

Uneori zeii baladei
Îngânând doine cărunţi
Şed sub pomii fără roade,
Lângă ape fără punţi.

Codrii, codrii din poveste
Plini de vrajă şi mister
Ni se zbârnâie o veste
Că-aţi pierit într-un ungher.

Despre zâne doar ecouri,
Feţi-Frumoşii sunt ologi,
Nevorbind de-acum de bouri
Ori de bieţii inorogi.

Nu că nu-s păsări măiestre,
Chiar şi păsări simple nu-s...
Eh, poveste, tu, poveste
Parcă lângă zid te-au pus.

1.165
Un copil acum o ştie
Şi ţi-a spune-o cu curaj:
Pajura-i mitologie
Specie şi personaj.

Poate-i rău ori, poate,-i bine
Să lipsim poveşti de nimb,
Dar problema e pe cine
Am luat apoi în schimb.

Parcă-s bine înţelese
Necredinţe-n basm şi vis,
Dar atâta frumuseţe
S-a sfărmat şi s-a ucis.

Parcă nu e nici o vină
În dispreţul de poveşti,
Dar eroii de duzină
Chitesc straie-mpărăteşti.

Iară terfe se agită
S-aibă terfe de gătit...
Lume, lume ce urâtă
Şi pustie-ai devenit.

Azi credinţele-s de-arenă
Ce dau doar făgăduinţi
Amăgindu-i de pe scenă
Pe copii şi pe părinţi.

Măscărind totul cu ură
Ce n-ar fi în jurul lor
Toarnă viclenii din gură 
Pentru utilizator.

Cu-orice vorbă îşi fac banii
Că e muncă s-amăgeşti!!!
Sunt la modă azi golanii 
Ucigaşii de poveşti.

Neavând nici o esenţă,
Hrăpăreţi pentru folos,
Îngroziţi de concurenţă
Nimicesc tot ce-i frumos.

Doar cu viaţă de hârtie
Şi un suflet de noroi
Lasă-n urmă o pustie

1.166
Cu ascultătorii goi...
 
           ***

Mi-amintesc – în noaptea neagră
Când eram stâlciţi pe grai
Cum poveştile lui Creangă
Ne-nsoreau sărmanul plai.

Când ca puii strânşi sub stele
Ascultam numai auz
Basmele Măicuţii mele
Ca pe-o doină de cobuz.

Şi cu limba calicită,
Şi cu sufletul speriat
Citeam slova aurită
Vărsând lacrimi de bărbat.

Şi cu vorba bătrânească
Am putut ca să rămân
În grăirea românească
Şi cu sufletul român.

Poate că emfatic sună,
Poate că-i bombastic spus:
Basmul nu e o minciună –
E un vis frumos expus!

1.167
 Codrul

Poţi codrul oare a-nţelege?
Din iarnă-n iarnă m-am oprit
Şi vrui să-ntreb:”De ce te legeni?”
Însă el tace-nţepenit.

Strâmbe-s cuvintele din creangă
Ce negre-n aer  s-au sculptat
Şi-n loc de notele de grangur
E scârţâitul îngheţat.

Nici adieri nu sunt de  zboruri
Doar frigul palid s-a întins
Şi lăcrimările de doruri
În ţurţuri străvezii  a prins.

Îşi strigă  urmele-mi  geroase
Triumful vocii în tihniri,
Iar arborii sunt numai oase
Sunânde triste amintiri.

Nici tu frunziş, nici tu tristeţe, 
Nici fremătare  împrejur
Doar o prudentă bătrâneţe
Mă poartă în priviri obscur.

Un codru  dat ca pentru  pradă
Cu umbre, ape şi lumini,
Iar sufletul lui ca zăpadă
A îngheţat la rădăcini.

Nesimţitoare-n colţi de Soare
Moarte sunt  visurile lui,
Jelirile  de legănare
Căzură-n starea de statui.

Încremeniţi mai ţin copacii
Smocuri din bărbile de vânt,
Nu îndrăznesc  să-ngaim şi:”Pace!”
În inerţia  de mormânt.

Ci în această stare veche
Am prins ceva-n simţul de om
De  mă lipii cu o ureche
La  faţa aspră-a unui pom.

1.168
Uimit am auzit sub scoarţă
Muguri de vise şi de dor
Precum bat zbuciumări  sub gheaţă
Primăvăratice-n  izvor.

O veste creşte  de venire
Ca trâmbiţatul  îngeresc
Că desluşii din amorţire
Cum ghioceii ciripesc.

Viaţa iubeşte peste lege
Nestăvilită cu nimic –
Am auzit:”Tu, ce te legeni?”
Şi zăpăcit surâsei - spic.

1.169
 Contopire

Cine-ar vrea  să înțeleagă
Glasul undelor în seară
Când răsar aștri-n șiraguri
În crepusculul de vară

Va putea, poate, s-asculte
Vântul aplecat spre ape
Și va înțelege multe
De departe și de-aproape.

În  auz ar prinde line
Slovele de pe pietrișuri
Valurile cristaline
Ce le poartă-n arinișuri.

Din odăjdii de  tăcere
Să citească sincer runa
Pe parfum de conifere
Cu-aurul ce-o  scrie  Luna.

În odihna caldă-a păcii
Potolindu-și moale  pasul
Din  baladele de sălcii
Să-și adaoge vozglasul*.

Părăsind oricare  grabă
Să cuprindă cu  simțirea
Cum viorile din iarbă
Rup din strune fericirea.

Lângă vise, pe sub stele
Și prin aerul văratic
Să-nțeleagă cucuvele,
Declamații de buratic.

Și-ar putea apoi să scrie
Ritmul, rimele-auzite
Pe o foaie de hârtie,
Într-un suflet și-ntr-o  minte.

Să adune Universul
Necuprins până-n alături
Că, vibrând, suna-va  versul
Uimitoarele desfături.

1.170
Recitind apoi  scrisoarea
Inima să i se strângă
Lăcrimându-și  înserarea
Că nu-i singur... că nu-i singur...

*vozglás (-suri), s. m. – Pasaj final al anumitor rugăciuni 
pe care preotul îl pronunță mai răspicat. Sl. vŭzglasŭ 

1.171
 Crezând pornirea în minune

Surorii Lucica Boltașu

Eu mă deștept în dimineață
Încă-amorțit de-al nopții ger
În fremătările de viață
Mă cheamă larguri și un cer.

Poate că nu pot a-nțelege
În care parte m-am pornit -
Înspre arama după lege
Ori  înspre țara de argint.

În nerăbdare mă așteaptă
Obstacole fără de dor
Pe când la inimă, în poartă,
Am doar speranțele de zbor.

Se  trece  apa-n dalb de  floare
Ca roi de fluturi, vise trec -
Din alergarea-mi după Soare
Înspre crepuscule m-aplec.

Se schimbă frunze ca și zile
Și zile-nmuguresc din nou
M-aș vrea un centru de idile
Pe a bucolicii tablou.

S-alerg prin țesături de raze
Necontenit și însorit
Și-n vântul ce îl scapă brazii
Să fiu doar veșnicul sosit.

Doar, uneori, priveam spre seară
Cu ochi de cerb prins în săgeți
Țipând prin pietrele de moară
Întemnițarea-ntre pereți.

Din basmul limpede-al tihnirii
Treceam cascade de cristal
Dar zbuciumările trăirii
Mi-oprește-amurgul triumfal.

Cum nu doresc drum mai departe
Prin mozaicul pământesc
Sub aripă mă trage-o noapte

1.172
Ca sufletul să-mi odihnesc.

Crezând pornirea în minune
Nu mă gândeam dintre culori
Că ziua-mi totuși va apune
Să mă-ntâlnească iar în zori.

1.173
 Cugetările preafericitului Caiafa

„Spulberatu-s-au cuvinte
Despre încă un Mesia,
Iar poporu-a prinde minte
Potolind obrăznicia.

E oprită o-ncercare
De-a-njiosi  din  nou Scriptura
Ca-n Iudeea, fiecare,
Să stimeze-nvățătura.

Dumnezeu își arătase
Și mânie, și dorință,
Rătăciții de la case
S-or întoarce-n umilință.

Căci porniră s-aiurească -
Adunările-a distruge:
C-auzi - dragoste frățească
Lor în case nu le-ajunge!

Pe acel ce-n rătăcire
Mai mult vruse s-o apuce
Domnul cu nemiluire
Mânios l-a-ntins  pe cruce.

Ca să înțeleagă omul
Cui i-i dat din cer seninul,
Să cunoască  bine  Roma
Cine e aici stăpânul.

Este și a fost lumina
Unde legea se ascultă:
Vor plăti și desetina
Cu o râvnă mult mai multă.

Înțeles-au că puterea
E-n științe de Pisanii,
Vor dori înmănuncherea
De supunere și danii.

Câteodată mintea clară
În prostie se înfrânge
Și mai trebuie afară
Ca să dai drumul la sânge.

1.174
Unu-i mort, însă  copiii
Sunt salvați pe-o lungă vreme
Căci spre cerul veșniciei
Nu s-ajunge prin extreme.

Ci pe brânci purtându-ți soarta,
Târâindu-te omidă,
Înmulțind fapta cu fapta
Și credința iar tocind-o.

S-asculți negreșit păstorii,
Doamne Sfinte, să îi judeci!!!
Așa te vor trece norii,
Te ridici dacă aluneci.

Să-mplinești porunci din frunte,
Să-i asculți în tot și-n toate
Că doar ei pot face punte
De-aici  în eternitate...”

A surâs ușor Caiafa
Din gândire și din vise
Apoi apăsă parafa
Peste toate ce prezise:

„Nu va fi fără de Carte
Nici credință, nici speranță,
Aiureli de libertate
Se vor stinge-ncet în viață.

Fără-nvățătură-adâncă
Nu găsești Cuvântu-n file
Sinagoga este stâncă
A ființelor servile.

Cum fu ieri va fi și mâine
Noi vom fi-ntre cer și-argilă,
Cum a fost așa rămâne
Visul Dragostei din milă.

Așteptarea aștepta-va
Ca Mesia să ne vină
Amăgindu-ne zăbava
Ocupat că-I în hodină.

S-au iscat din cei ce țipă
Cum că mortul viu iar este... 
Vor mai crede pe vreo clipă

1.175
Plăzmuind poate-o  poveste.

C-apoi în clădiri de temple
Basmul să-l presoare-n  oameni
În mumii să îl contemple
Hohotind lângă icoane.

Chiar de moartea, prin minune,
Calea-n Viață I-a deschide
Casele de rugăciune
Iar și iar  Îl vor ucide!

Și așa va fi întruna
Neștiinduse-o-ncetare
Cât va lăfăi minciuna
În oricare adunare.

Așa fi-va peste veacuri
Și n-o să  ne-ncurce nimeni
Cât n-om da voie să treacă
Dumnezeul viu în inimi!”

1.176
 Cuşti închise

Bronzul frunzelor uscate
Ţin pământu-n zale
Ca în slovele lor moarte
Să ofteze-n jale.

Gloria monumentală
Mândre şi-o prezintă:
„Chiar şi iarna-n a sa fală
Pleacă biruită.

Cum am stat aşa ne-om  ţine
Timpuri şi tradiţii,
Lutului n-om da lumine
Să nu aibă-ambiţii.

Să chiftească-n glod cu-ncetul
În smerenie clară,
Să nu cânte ca poetul
Despre primăvară.

Şi aşa ţinut sub veghe
Sub uscata-aramă
În tămâia de priveghe
Va putea  să doarmă.

Îl vom ţine în poveste
Că-i tot în iubire
În temniţele aceste
Să n-audă-o ştire.

Iar noi uşă, iar noi poartă
Vom fi-n văgăună -
Veşnică natură moartă
Sub ninsori de lună.”

Ci-au simţit un dor de creşteri
Din temniţa tare
Şi ţâşni din a lor peşteri
Un lăstar în Soare.

„Un nebun! – ţipară frunze –
Încotro, fârtate?
Fără zâmbetul pe buze 
Vrei în libertate?

1.177
Numai noi suntem pe scenă,
Noi purtăm cuvântul,
Iar pe tine, fără jenă
Te-a-nghiţi pământul.

Noi ne construirăm case
Ca să ţinem lutul
Şi în basmele  frumoase
Prins-am începutul.

Vei muri ca o nimică -
Noi suntem în număr
În cetatea plină-n frică
Stăm umăr la umăr.

Cine să te mai audă?
Cine-o să te ştie?
Fiindcă în ţărâna udă
Doarme venicia.

Aerul încă îngheaţă -
Gerul îţi împlântă
Căci am răstignit o  Viaţă
Pe palavra sfântă!”

Ca mumii însă-amuţiră,
S-au zbârcit ca crima:
Alte fire răsăriră
Auzind pe prima.

Împingându-le efigii
Culte şi inculte
Au lăsat bronzu-n religii
Moarte şi oculte...

 A trecut o săptămână
Şi în versul Vieţii
Înverzise o Lumină
Rima frumuseţii.

Frunzărimile-nvechite
Îşi solvesc covorul
Căci de-asupra înflorit e
Fraged viitorul.

1.178
 Cuvânt de rugăciune

Când la cascade-n spume, albiţii inorogi
S-apleacă înspre apă să-i prindă diamantul,
E-atât de bine  moale şi-n şoaptă să te rogi
Căci vezi cum îşi deschide privirea Sa, Înaltul.

Te-atinge mângâierea-I  din stele mii şi mii
Şi vocea parcă-I depeni din caier de izvoare,
Doar fluturii de Lună cu zboruri străvezii
Se-nvârt  fără de sine pe unduiri de boare.

Îi dai cu mâna-n lături pe unul ori că-n roi,
Cu palmele crăpate timid te-atingi de stele
Şi uiţi că împrejururi zidite-s din noroi
Simţind că doar din vise, create au fost ele.

Pe undeva prin beznă pufnesc uşor arici,
Apoi iar clipoceşte o domolire mută,
Lucesc pe neaşteptate sfioşii licurici
Ca să se piardă-n  noaptea, din scânteieri  ţesută.

Din tainiţe de umbre o cucuvea din nou
Aruncă bumerangul  strigării triumfale,
Prinzi  cum se-nvârte-alături vârtejul  de ecou
Şi plopul cum oftează din înălţime-n  jale.

Parcă-ai putea de spirit cu lutul să te-atingi
Când  simţământul trece hotarele de minte,
Preferi glasul de lume în sine să îl stingi –
Şi ce-ai putea a spune cu jalnice cuvinte?

Ah, noapte înstelată cu valuri de tăceri
Urzeşti nespuse versuri aripilor minunii –
Să nu strig fericirii, m-abţin din răsputeri
Curgând cuvânt de viaţă spre centrul rugăciunii.

1.179
 Cuvintele nopții

Curge de pe noapte aer de-abanos
Pe urzeala tihnei împletită-n pace,
Stelele pe unde lunecă în jos
De s-aprind ca nuferi pe-apa care tace.

Bate pe sub sălcii șipot nevăzut
Versul lui în susur caută prin stele -
Așa, Doamne, soarta  pot ca să mi-o uit
Și să fug de dânsa  gol din toate cele.

Undeva șoptește, parcă,  un cuvânt
Ori pătrund prin beznă, moale, liliecii,
Eu privesc  că-n mine încolțește-un cânt
Înălțat pe vremea care se petrece.

Nu este-o cântare prinsă de-un refren
Nici o melodie ce-ar chema auzul
Doar că ninge gingaș note de polen
Peste pași de raze risipiți de muză.

Sufletu-ngenunche pe-amintiri de dor,
Pe momente  triste că-s tot timpu-n noapte
Ascultând versete blonde de izvor,
Repetându-i  ritmul în uscate șoapte.

Doamne, ce mai noapte a-nflorit aici!
Parcă-i simt parfumul cald a adierii,
Undeva s-aude tropot de arici
Și cum se desface floarea primăverii.

Orice puls a firii deveni mărunt,
Zgrepțănări de grijă-n vise se topiră,
Nu-s în întuneric doar un om cărunt,
Ci-o aripă care zborul îl aspiră.

Poate-argila-mi lutul îl atinge-atent:
Greutatea macrei nu poți s-o evapori,
Dar Credința trece peste sentiment,
Iar eu nici pe-o clipă nu doresc să-l apăr.

Doamne, cum fusesem orb în trai buimac
Neauzind în viață stihul frumuseții,
Iar  acum pe-a nopții ie de bumbac
Îmi oftez regretul de-anii tinereții.

1.180
Ci cu Tine-alături, iar mă știu copil
Culegând  splendoare-n inimă și minte -
Mulțumesc, Isuse, că-s de-abia-n april
Și atâtea-n viață-oi mai trăi cuvinte! 

1.181
 De la aramă...

De la arama frunzei moarte
Și de la clinchetul de-argint
Ne-ntoarce iar în libertate
Smaraldul Vieții pe pământ.

De la durerea de metale
Ce sună-n salbele de bani
Într-o  mireasmă  de petale
Din zborul anilor bălani.

O lăcomie-nfrigurată
Rămâne-n zvonul de-amintiri,
Iar inima eliberată
Înmugurește în priviri.

Ca să alerge să le-ajungă
Și să le-ntreacă ca un vis
Zburând cocoară peste strungă
Direct în flori de paradis.

Văzduhul să îl prindă-n grabă
De parcă-i ultimul moment
Rostogolindu-se prin iarbă
Cu tot cu gând și sentiment.

În pânzăturile de Soare
Țesute-n raze în cruciș
Să fremătăm ca și o floare
În auriu păienjeniș.

Pe fața noastră-n lacrimi udă
Să se înalțe-un răsărit
Smuls din suirile de iudă,
Căzut pe-un Petru pocăit.

1.182
 Despre frumusețe

 Atunci și Domnul a zis: "Ție iți este milă de curcubetele acesta, 
care nu te-a costat nicio trudă si pe care nu tu l-ai facut sa creasca,
 ci într-o noapte s-a născut și într-o noapte a pierit. 
 Și Mie să nu-Mi fie milă de Ninive, cetatea cea mare, în care se află mai 
mult de o sută douazeci de mii de oameni care nu știu să deosebeasca 
dreapta de stânga lor, afară de o mulțime de vite!" 
Iona 4:10-11
 Isus i-a zis: "Eu sunt Invierea si Viata. Cine crede in Mine,
 chiar daca ar fi murit, va trai. (Ioan.11:25) 

Pe ghergheful zării norii argintii
Luna îi brodează-n firele de aur
Și o noapte-ntreagă coase  broderii
Pe un cer în  licăr ca peniș de graur.

Melodia tihnei ea înnoadă blând
Și căderi de stele și le prinde fluturi...
Ar putea  cuvinte care ies din gând
Să încerce-a spune-aceste începuturi?

Când țesut e-n pânză și parfum de flori,
Și orchestra fără dirijor de greieri
Nici nu simți cum trece noaptea-n cântători,
Iar tu ornamente tot le mai  cutreieri.

Câți  pitiți prin case  vor cu  lumânări
Paradis  să  aibă-n fumul de tămâie
Și în atmosfera fără cer și zări
Cred că Dumnezeul prins o să rămâie.

Sterpi de frumusețe ei se văd eroi
Tot purtând în sine duhul de distrugeri -
Cum să înflorească inimile noi
Când de prospețime sufletul lor  fuge?

Părăsiți și singuri ei se uită rău
La o viață largă de gândirea humei,
Repetând năstrușnic cum că Dumnezeu
E dator să-nceapă nimicirea lumii.

Însă El creiază-un infinit frumos
Că nu te mai saturi să respiri Iubire!..
Cum poți a decade oare-așa de jos
Să urăști din suflet orice  înflorire?

1.183
Frumusețea-aceasta o numesc ei chin
Clănțănind cu ochii îi menesc sfârșitul:
De nu ești în stare să iubești puțin
În ce mod iubi-vei oare infinitul?!

Mulțumescu-Ți, Doamne, că m-ai dumerit
Raiul că se-ncepe de la pocăință
Prin Împărăția Ta eu, uluit,
Văd așa splendoare cu-ochii de Credință!

Unde-ai cuvântat Tu totu-i minunat
Surzii doar și orbii scuipă-n frumusețe
Și când Luna țese pânze în înalt,
Și când zorii-arată calea Dimineții.

Duhul Tău, Isuse, îmi dă-auz și văz
Și mă-ncântă-a Vieții minunată lege
Dragoste atâta care pune-n miez
Că de n-aș răspunde nu m-aș înțelege.

Iar că unii lumea  o urăsc orbiți -
Pot  numai  de dânșii să mă țin departe:
Ei se-nchid de Tine  iar nenorociți,
Eu  mă-ncânt de Viață și în zi și-n  noapte!!!

1.184
 Despre vise

Trimitem vise-n vremi și depărtări
Ori după o mâncare mai picantă...
Căci totuși e mai bine peste zări:
Străinătatea-i mai interesantă.

Doar până la tejghele de au mit
Ori peste gard se-ntind ceva să vadă
Te simți că ești lipsit și înjosit
Nu-ți mai ajunge doar să dai din coadă.

Iar când privești pistrui de galaxii,
Un orizont cu trenă azurie
Ca om parcă începi ca să te ții
Și un avânt auzi de drumeție.

Simți de odată că n-ai rădăcini,
Nu ești sortit ca să hrănești doar lutul
Și ce îți pasă ce e prin vecini
Când bate în fereastră începutul.

Privirile nu îți poftesc cununi, 
Iar norii nu îi cauți după formă -
Ai sete de uimire în minuni,
Să vezi o ipoteză - axiomă.

„Isuse! - zic -nu-i bine că visez
Când obosit în fumul de tămâie
Prin studiere trebuie în crez
Să cresc cu gustul vieții de lămâie.

Să bat mătănii lângă orice pas
În pofte ațintind un loc pe scenă
Tot socotindu-mi timpul ce-a rămas
Când lumea se va pierde fumigenă!”

„Copilul meu, - visează îndrăzneț
Din depărtare încă mai departe
Nu te foi în starea de orbeț,
Ci treci cu visul dincolo de moarte.

Un creator și este visător
Cu aspirații dalbe spre lumine
Și ca să-ți fie traiul mai ușor
Primește niște vise de la Mine.

1.185
Ele te-or întări în drumul tău,
Un pod vor face de la zare-n zare
Dorința ta de Om și Dumnezeu
Îți vor desface necuprinse aripi.

În fața lor s-or despica și legi
Ce-au prins în cerc putința omenească...
Doar fii atent când visele-ți alegi:
Oricărui vis i-i dat să se-mplinească!!!”

1.186
 Despre vrăbii

Ah, vrăbiuţe, vrăbiuţe
Nearătoase, zgomotoase
Vă lepădaţi larme de uliţi
Sub streşinile de la case.

Trăinde-n prozele banale
Nu vi se-nchină nici o odă
Neindicate de anale,
 Neadaptate la vreo modă.

Sărind prin praf şi prin băltoace
Ca sincera copilărie
Vă împlântaţi în sacra pace
A importanţei dragă sie.

Ce vă priveşte prin fereastră
Cu gravitatea de odaie
Spunând că zbânţuirea voastră
E-o rătăcire prin gunoaie.

Că înălţimea nu vi-i dată
Şi nu aveţi un drept la vise
Când ea în casa încuiată
Se pierde iar în manuscrise.

Citind cum cerul o să vină
În curcubeie s-o petreacă...
Iar voi zburarăţi  în Lumină
Cum picii se avântă-n joacă.

1.187
 Deșteptare

Tremurânde diamante
Florile își pun pe față
Când cucoșii strigă-n noapte:
„Bună, bună dimineață!”

Genele încep să bată
Și să freamăte cuvinte
Doar că-i  încă prea înceată
Orice stare, orice minte.

Bătând palma peste gură
Toată firea se întinde
Cu oricare-ncheietură
Pretutindeni, pretutindeni.

Rugului jarul se stinse
Și nu vrea să mai răsufle
Lângă dânsul mă întinsei
Să-i dau aerul din suflet.

Ci mă cheamă ziua nouă -
Calea  mi-i nerăbdătoare,
Mă pierdui întreg în rouă
Să mă-avânt  așa spre Soare.

Potopirea prospețimei
Năvălește peste margini
Că-aspirantul de mulțime
Se ascunde printre pagini.

După mir ce-l toarnă zorii
Ciocârlii se înălțară
Peste zâmbetul cicorii
Și argintul de năgară.

Ca izvoare din tărie
Toarnă glasul lor ca naiul -
Melodia azurie
Binecuvântează plaiul.

De sub umbre, dintre fire
Mă  ridic ca o minune
Ori aripă de Iubire,
Ori cuvânt de rugăciune.

1.188
La-nceput de vers ajunsei
Cu obrazul de arnică:
Unde mă înalți, Isuse?!
Că mi-i frică... că mi-i frică!..

În potopul de lumine
Gândurile mi-s înfrânte:
Cântul  tremură   în mine
Și eu tremur tot în cântec!

1.189
 Deșteptare

Răsare Soarele spre vale
De după culmile de munți
Chemându-ne din nou  în Cale
Țesându-și razele ca punți.

Privirile se-avântă-n zare
Neîndrăzneala ni-i afront
Pornim pe slovele de Soare
Să rupem cercul de-orizont.

Iar întrecându-ne cu visul
Trimis de suflet spre azur,
Descoperim  cum necuprinsul
Ni se deschide împrejur.

Se rup  bucățile de haine
Trase în putred de pământ
Rămân tot mai puține taine
Și  în gândiri, și  în cuvânt.

Pe cărăruia de Lumină
Prin flori cu brațele în spini
Slăbind de lacrimile-n tină,
De la argilă mai străini,

Prin furtunările de raze
Ne duce pasul nostru-aprins
Uitând hâtrii de antifraze,
Lăsând hotare și cuprins.

Aripile ne cresc mărețe
Și ne-nălțăm biruitori
În psalmul viu al dimineții
Versete-n filele de zori.

1.190
 Dialog

Mă aşez la masă greu:
Ochii mi-s proptiţi în beznă,
Văd triumful celui rău,
Iar Credinţa lângă gleznă.

Traiul meu s-a risipit,
N-am speranţă de o bază...
Văd – alături, liniştit,
Domnul Isus se aşează.

Nu îmi spune-o vorbă grea
Ori voroavă mai uşoară,
Ci priveşte-n noaptea mea,
Ce-ndrăzneşte să mă doară.

Împreună ca doi fraţi,
Ne-ndreptăm văzu-nainte
Simpli, neentuziasmaţi,
Fără urme de cuvinte.

Eu nimic nu văd şi tac,
Frica mă încolăceşte
Doar prefac laţu-n colac
Prea stângaci de omeneşte.

Apoi spusei, fără glas:
„Nu-mi văd, Doamne, viitorul
Doar nehotărâtul pas
Îmi încearcă slab piciorul.

Întunericul, ca zid,
Mi-a închis năpraznic Calea
Şi privirile-mi se-nchid
Ca să-şi picure doar jalea.

Ce pot face, ce va fi?
Mai chem umbletul nădejdii,
Dar prea mult nu cred în zi
Şi-n salvarea de primejdii.

Ochii-n groază mi se strâng,
Căci ce pot mai mult a face?
Clătinându-mă părâng,
Fără-ncredere şi pace.”

1.191
„De ce, dragul meu, tu vezi
Numai neguri şi netreceri,
Când te cheamă drumuri verzi
Zarea ce pornesc să-ncerce?

Când minuni lângă minuni
Sunt în faţă-ţi nestemate,
Troiţe de rugăciuni
Se înalţă luminate.

Cerul liber, de azur,
Te îndeamnă cu-nălţime,
Iar câmpiile din jur –
Cu parfum de prospeţime.

Nu palpa cu palma nopţi,
Nici cu inima ta teamă,
Ci deschide negre porţi
Ce bat clopote de-aramă.

Treci al neputinţei prag,
Care vrea să se opună,
Şi revarsă-te în larg,
Fericit ca o cunună.

Viaţa se trăieşte dârz,
Nu se vaită în boală,
Moleşit ca un  bariz*
Şi-n suspin de oboseală.

Orice umbră-o crezi prăpăd,
Când aripi ai minunate!...”
„Dar eu, Doamne, nu le văd –
Unde nu mă uit – e noapte!

Numai nori măreţi şi grei
Ţintesc viaţa să-mi cuprindă...”
„Uită-te în ochii Mei
Ca să-ţi fie ei oglindă.

Întră-n văzul Meu întreg,
Cu-ndrăzneală şi cu spaimă,
Căci Eu pot să înţeleg,
Chiar când omu-abia îngaimă.

Vezi-te cu tot ce-i bun,
Nu te îngrozi de rele,
Cum să zbori, Eu o să-ţi spun,

1.192
Că mai jos, mai sus de stele.

Nu îţi crede focul stins,
Căci el arde, el tot arde,
Doar c-aripile ţi-ai strâns,
Când să le desfaci se cade.

Înainte! Mai cu spor!”
În privirea Lui senină
M-aruncai cocor în zbor
Slobozit şi în lumină...

Iar în locu-mi şed acum -
Tot pe scaun, lângă masă,
Dar aud – mă-ndeamnă-un drum
Printre câmpuri de mătasă.

Inima în plai ceresc
Serioasă-nseamnă vise
Doar pe foaie, ştrengăresc
Ca şi prunci, cuvinte scrise.

*Bariz –stofă de lână foarte subţire şi moale

1.193
 Dimineaţă

Răsăritul bătu în zvâcniri
Cu aripi aurii  în zi nouă
Fascinând  un covor de priviri
Din ninsoarea de ochii de rouă.

Dispăru orice noapte din cer,
N-a rămas nici o urmă de astru
Libertatea  ca un adevăr
Străluci uimitor de albastru.

Iară pene de raze-au atins
Precum  umbre, pe-atâta şi inimi
La-nălţarea aceasta de vis
N-a rămas fără-aprindere  nimeni.

Doar vreo trei nouraşi mai uituci
S-au oprit să privească zvâcnirea
Şi-şi  strigară din crengi păsăruici
Bucuria şi toată  uimirea.

O frântură de tril tresăltat
Se mări-n  ciripiri îndrăzneţe,
Lacu-ntreg într-o undă-a săltat
Un salut deşteptat dimineţii.

Şi porniră cântări în potop
Parcă orişice floare-i cântare
De răsună un tot biotop
Ca un glas în chemarea de Soare.

Parcă-ar vrea să se rupă din spus
Cu visări împletite-n speranţe
Cum cuvintele înspre Isus
Rugăciunea doresc s-o înalţe.

Se-auzi  buciumat  de cocori
Apoi cârdul întreg răsărise
Ce zbura după aripi de zori
Cu aripile lor larg întinse.

1.194
 Doi arbori

1
Teiul

Tot în cleştar  şi mărgărint
Copacu-n legile lui Faur
Din îmbrăcarea  de argint
Visează visele de aur.

Privind spre cerul înstelat
El îşi zâmbeşte prunc în minte
Când vede un pastel din sat
Printre alesele cuvinte.

Atunci cerul părea scântei
Din freamătul frunzelor grele
Parfumul florilor de tei
Se înălţa naiv spre stele.

El înflorea din zori  în zori
Umplut de raze şi cântare
Dând bucheţelele de flori
La orice-aripă zburătoare.

Copilăreşte în  iubiri
Credea când îi plăcea să spere
Prin vocile  în mulţumiri
Blagoslovindu-l pentru miere.

Şi, poate, obosea de dus
Pe sine-atâta  greutate,
Dar prin aripile de sus
El se simţea în libertate...

Azi important e, cunoscut
Plin de averi şi-nvăţătură...
Doar gerul, linguşindu-l mut,
Îi strânge orice-ncheietură.

Cristalul măştii de artist
Îi făţui  întreaga faţă,
Dar traiul lui e-aşa de trist
De parcă nu-i demult în viaţă.

2
Salcia

1.195
Salcia cu pletele cărunte
S-apleacă moale  spre pământ,
Iar visele-i atât de multe
Se-nclină-n  basme de argint.

Ea susură-n geruri de noapte,
Ea geme-n vântul furtunos
Şi, adunând din stele şoapte,
Le-mprăştie, oftând,  pe jos.

Trec pe alăturea cerboaice
Şi lupi se poartă uneori,
De-şi rup cărări prin a ei  pace
Ce se pitise înspre zori.

Urmele-i râd tăios în faţă
Că ea în urmă a rămas
Şi n-a putut să ia din viaţă
O ocrotire în popas.

Că e, de fapt, aici străină
Fără de roade, bogăţii
Cu nefolosuri din lumină,
Cu neavântare-n veşnicii.

Şi  ea oftează  şi şopteşte
Lovindu-şi  pletele uscat
Plângând atât de omeneşte
După  Înaltul  Împărat.

Ce vine-n velele  de Soare
Înconjurat de ghiocei
Şă-i înflorească  mărţişoare
În toate plânsetele ei.

1.196
 Dor de primăvară

Ziua creşte, noaptea scade
Şi-s mai veseli vrăbioii,
Mai bat fulgii în cascade,
Se plâng literele ploii.

Vântul şi-a-ncurcat prin ramuri
Pelerina străvezie
Caii lui cuprinşi în hamuri
Bat potcoava argintie.

Cu ştergarele în cruce
Vornicelul primăverii –
Vântul – unde s-o apuce
Prinde coada întrebării.

Fiind ros de–nţelepciune
Fără buchie de carte,
Caută – cine i-a spune
Drumul lui de mai departe.

Pe-unde-şi risipiră salbe
Stelele pierdute-n vale
Troiţe se-nalţă dalbe
Lângă margine de Cale.

Ori pe zbucium de pâraie
Prins în solzii suri de gheaţă
Prin o vreme ce se-nmoaie
În a Soarelui povaţă.

Şi-o luă atunci de-a dreptul
Prin poienile pădurii
De se duce înţeleptul
Pe povestea hăiturii.

Într-o iarnă înăsprită
Rupe-omătu-n greul căii 
Ci-unde bate o copită
Strigă-n urmă  ghioceii.

Viaţa ce-au pornit să-nalţe
Printre stele şi potcoave
Şi cu palme de speranţe
Se împing de la zăbave.

1.197
Dalbi în albul de iernatic,
Gingaşi ca surâs de vreme,
Inima lor bate, bate,
Sufletul lor geme, geme.

Dor - o zbatere-a scânteii,
Visu-n tremurul de stele -
Parcă-ar fi ei  vorniceii
Călărind copite grele.

Cu petala nepătată
Risipiră  viu argintul,
Iar Credinţa lor  arată
Tinde-n Paşte cum pământul.

Cu-ndrăzneala de trăire
Înfloresc cu-atâta pară
C-arborii din amorţire
Se trezesc în primăvară.

Şi privindu-i cum, ca-n joacă
Întind frunze-aripioare
Zic:”Porniră să se-ntoarcă 
Păsările călătoare.”

1.198
 Două primăveri

Se privește ca-n oglindă
Primăvara-n cerul nopții -
Sus începe să aprindă
Înflorirea mii de torțe.

Care-și zbat tremurătoare
Fremătarea de petale;
Toate-albinele din zare
Se adună roi pe Cale.

N-aud zumzetul. Departe
Totuși este înălțimea
Însă-i simt cum vine-n noapte
Farmecul și prospețimea.

Că privesc eu pur și simplu
Ori cuprins de aspirații
Văd că nu se vede timpul
Prigonit din constelații.

Uneori doar pe o dreaptă
Arde-o stea căzând din veșnic
Prin cădere se îndreaptă
Să învie pe un sfeșnic.

Sfărâmarea ei prin iarbă
Lăcrimează străvezie
Numai para să mai aibă
Poate o lumină vie.

Se adună, se adună
Flăcările-n crengi grămadă
Luminânde împreună
Triste inimi să le vadă.

La-nălțare să îndemne
Sufletele stânjenite
Poate s-or simți iar demne
De-anotimpuri înflorite.

Deci când dimineața vine
Pe cărarea-n timpi albaștri
Piersicul cu brațe pline
Rozovește-n foc de aștri.

1.199
Mulțumesc că îmi arată
Vrând ca să mă fericească
Două primăveri deodată:
Pământească și cerească.

Îi răspund pentru minune
Pornind viața-n ziua nouă
Înspre cer cu rugăciune
Și îngenunchiat pe rouă.

1.200
 Duminica Mare

Dar Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite
Tatăl în Numele Meu,vă va învața toate lucrurile și vă va 
aduce aminte de tot ce v-am spus Eu.
Ioan 14:26

Deodată, a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vant puternic
și a umplut toata casa unde ședeau ei.
Niște limbi ca de foc au fost vazute împărțindu-se printre ei
și s-au așezat câte una pe fiecare din ei.
Și toți s-au umplut de Duh Sfânt și au inceput să vorbeasca
în alte limbi, după cum le dădea Duhul să vorbească.
Faptele Apostolilor 2:2-4

          I
Ca izvorul de credință
Razele ne năvăliră,
Iar priviri de romaniță
Aurul îl oglindiră.

Ziua dă să se aprindă
Cu luminile în timbru
Așternută este-n tindă
Corovatică și cimbru.

Poarta-n nuc e dăruită
Și cu tei, de sărbătoare
Să se vadă, să se simtă
C-azi e Duminica Mare.

„Ce e azi, de cu-alte zile
Nu o poți să o asameni?”
„Duhul pogorî, copile,
Ca să cheme-n Viață oameni...”

„Dar ce-i asta „Duhul”, maică,
Și cum poate el să cheme?”
„Du-te, dragul meu, la joacă
Ca să știi e prea devreme...”

...Nu mai pun eu nuc la poartă,
Cimbru nu adun în seară,
Iar bunica este moartă
Că i-a fost vremea să moară.

Anii lasă numai tângă

1.201
Și se duc ghiontindu-mi fața,
Eu sunt singur, foarte singur...
Unde-i viața?.. Unde-i viața?..

Ea s-a dus, ea se tot duce
Pământește, omenește,
Îmi mai fac cumva vreo cruce
Că așa s-obișnuiește.

Ziarele țipă de clime,
Despre-actori în doleanțe
Și e lume, nu e nimeni,
Doar se vâră-n ochi sectanții.

Este viață și nimica,
Din venire numai ducă...
Ce naivă-a fost bunica...
Dar măcar orna cu nucul...

                  II

Am primit și eu Credință!
Și privesc cu bucurie:
Râde ca o copiliță
Fericita mea soție.

Răsfoiesc și eu Scriptura
Căutând în ea dreptate
Și pronunț frumos cu gura
Rugăciuni sofisticate.

Regulat la adunare
Vin cu chipul plin de sete
S-ascult predici cu uzoare 
Din gazeta de perete.

Mă tot vâr la om în față
Ca să-ncerc de al convinge
Că e bine-n a lui viață 
Să se-nece în religii.

În cuvinte multe, multe
Cu aprindere înaltă
Mă sfădesc cu alte culte
Că n-au prins o cale dreaptă.

Fără ca să simt vreo genă
De dorința-mi importantă

1.202
Îmi țintesc să fiu pe scenă
O figură impozantă.

Că-ntr-o zi soția-mi spuse:
„Ce-i cu tine?! Ce-i cu tine?!
Că în lume mai avuse-i 
Modestie și rușine.

Nu te înhăita cu alții
Că nu fac două parale...
Lasă, Domnul să te-nalțe,
Dar nu vorbe de taclale.

Cere Duhul! Duhul cere!”
„Pentru ce - sunt om de treabă
Am onoare și putere
Și voi fi „ceva” degrabă!”

Dar în nopțile încete
Ridicam în ceruri visul:
„Doamne, nu am un prieten
Cu o inimă deschisă...”

              III

Ah, Doamne, inima-mi se frânge
Și zidăria mi-i înfrântă
Doar gem cu firele de sânge
Uitând de cer și viață sfântă.

Un vânt se zbuciumă prin mine,
Iar un cutremur mă răscoală
Pierd în durere și rușine
Și educația morală.

Ce faci, Isuse?!: Îți întinse-I
Eu trupul meu templu a-Ți face...
În mine-un foc însă se-aprinse
Pierzând și urmele de pace.

Nu îmi găsesc un loc pe lume,
Îmi cad înaltele catarge
Că mi-am uitat și al meu nume
Și nu știu câte  voi mai trage.

Purtata țanțoșă figura
Și cugetările-nțelepte
Mărunte zăngănesc de-a dura

1.203
Cum pe podele cad  monete.

Toate-nvățările de lege
Uitai măcar și cum arată
Nu pot nimic a înțelege
Cu-nțelepciunea înțeleaptă.

Trecut de vânt, de foc, cutremur,
Pustiu în totul  și în toate
Prezentul meu pot doar să-l tremur
Nemaisimțind vreo libertate.

Dar când pierdui complet versetul
Ticăloșita-mi gură strâmbă
Începe a rosti cu-ncetul
Copilărește-n altă limbă.

Pe cine-ar vrea ea să aclame
În vorbele neînțelese?..
Când mi-am văzut un prunc în palme
Care-mi râdea atât de vesel.

Eu mâinile le-am strâns mai tare
Ca nu cumva să-l scap din ele
Și să nu afle-o supărare
În lumea asta plină-n grele.

Mi L-am ascuns în piept de minte
În vise și în dor de inimi
Ca legănatul Lui cuminte
Să nu-i atingă nimeni... Nimeni!

Așa și merg cu Dânsu-n viață
Vrând să-L feresc de răutate
În multe limbi El mă învață
Dar eu Îl înțeleg în toate.

Nu mă uimesc și nu mă mir de
Știința-n limba îngerească, 
Când nu pot, uneori, deprinde
O vorbăraie omenească.

             EPILOG

Iar la poartă nucu-i verde,
Teiul e în sărbătoare
Și în inimă se vede
Doar parfum plăpând de floare.

1.204
Sunt în Viață! Sunt în Viață,
Iar Isus mă tot îndreaptă
De cu zori de dimineață
Până-n zori ce se deșteaptă.

În mijlocul iernii mele
Înflori o primăvară
Și e Soare, și sunt stele,
Și e ziuă, și e seară...

1.205
 E ger în nopţile vegherii

E ger în nopţile vegherii,
Zăvozi  lupeşte  urlă-n lună,
Dar prospeţimea primăverii
De-acum, simţindu-se, răsună.

Cad fulgi ca suflete de îngeri
Zdrobiţi de bezne şi de stele,
Dar năzuinţa  ne distinge
Albastul iz de viorele.

Cât nu ar drege moşul Faur,
Cât iarna n-ar ofta de jale
I se împuţinează zaua,
Iar gheaţa parcă e mai moale.

Dacă nici nu visam nădejdea
De mărţişori cu-aşa omături
Prin fulguindele odăjdii
Ni-i potrivim acum pe piepturi.

Nu-i o speranţă din credinţă -
Ştiinţa-i din încredinţare,
Chiar dacă-atingem neputinţa
Ea nu ne sparie şi doare.

Vin zile-n cârduri pretutindeni
Cu aer de călduri de pâine
Şi nimeni nici nu va surâde
La scheunările de câine.

Este tăria împlinirii
Făgăduinţelor  râvnite
Când anotimpul înfloririi
Învie Dragostea-nainte.

Că inima  privind   sfioasă
La  zămislirile poveştii
S-a fâstâcit necredincioasă
Văzând că totul se-mplineşte.

1.206
 Ecleziastul 9:5

Cei vii, în adevăr, măcar ştiu că vor muri; dar cei morţi nu ştiu nimic,
 şi nu mai au nicio răsplată, fiindcă pînă şi pomenirea li se uită.
Ecleziastul 9:5

Deschid albumul cu-amintiri
De parcă trec frunze de-aramă
Ce-au coborât în fulguiri
Și-n întristările de toamnă.

Oricare filă s-a desprins
Din brațul Arborelui Vieții
Căzând din rostul ei aprins
În haosul singurătății.

Se semănară în covor
Imaginând o soartă moartă
Și numai foșnetele lor
O pomenire-n boare poartă.

Pășesc și eu pe urma ei
Mai culegând din cale-o filă
Cu vreun ecou de flori de tei
Pe jumătate cu argilă.

Din sunete de cupru surd
Mai scot câte-un răvaș de aur
Ce scrie-n umbra de afund
Cu vreo ambiție de laur.

Troiene se perindă-n șir
Omise-n țintele luminii
Și parcă-n jur e-un cimitir,
Iar eu îmi vizitez blajinii.

Așa și eu, Doamne,-oi cădea
Ca și un bronz banal la hurtă
Și fila mea... și fila mea
Va fi o cratimă doar scurtă.

Cu-alte segmente mici de tot
Care lucinde, care nu îs
Crezându-ne ca un chivot
Fiind doar început  de humus.

Din urmă vrându-se  eterni

1.207
Încă nedesfăcuții muguri
Vor trece primăveri și ierni
Și vor pieri-n a vremii ruguri.

Oare Tu, Doamne, într-o zi
Vei trece pe aleea noastră
Și-n șagă îți vei aminti
De-o frunză cu o rimă-albastră?..

Poate vei prinde-o-n palmă chiar
Să o arunci peste o clipă
Că-ntreaga viață, în zadar,
Ea s-a zbătut ca  o aripă.

1.208
 Ecou

Eram ecou la toate cele -
De la cuvintele murdare
La înălţimile de stele
Cu toate visele amare.

Sunam de unde venea zvonul,
De m-atingea ceva pe mine
Eu repetam ca patefonul
Când râsete ori când suspine.

Aşa de mult mă învăţasem
Să fiu o umbră-a repetării
Că îmi trecea pe lângă braţe
Orice-nflorire-a primăverii.

Doar frunze grele de aramă
Aterizau pe lângă soartă
Şi eu, cu dânsele în palmă,
Stam lângă poartă... lângă poartă.

Privind la drumul ce se duce
În locuri neştiute mie
Cu troiţele la răscruce
În moarte sau în veşnicie?

De ce-aş lua şi eu o cale
Când nu ştiu caldă e sau rece?
Mai bine-o copie în vale
Rămân oricui care mă trece.

Tot petrecând priviri în zare
Prin praful verii, colbul iernii
Ca imitaţie de floare
Îmi înfloriră-n ochi lichenii.

Căzu acoperişu-n vatră,
Iar eu tot oglindesc trăire
Că devenii placă de piatră
Ce-i santinelă-n cimitire.

Ci a trecut Isus de-Armindeni
Şi m-a privit cu-atâta Viaţă
Că n-a putut să o oglinde
Apucătura-mi de paiaţă.

1.209
Şi-n poarta curţii ruinate
Surprins am prins întâia oară
C-o inimă plăpândă bate
Spunându-mi că e primăvară.

Îmi rupsei muşchii de pe pleoape
Şi îmi urnii din loc fiinţa
Rupt din vederile mioape
Arând argila cu portiţa.

Ies din ruinile de toamne,
Mă duc să plec numai, oriunde...
„Ce plângi privind la mine, Doamne?!”
„Că, însfârşit, îţi pot răspunde!..”

1.210
 Eternul freamăt

Fremătând cu fagii-n seară
Sunând frunza de stejar
În doinirile de vară
Povestește  Codrul iar.

Cu tulpinile bătrâne,
Cu  lăstarii gingași, noi
Spune slove de  lumine
Fără  geamăte-n  nevoi.

Glas de pasăre târzie
Trece legile de verb
Ca să cadă poezie
În cununile  de cerb.

Apa bate-n pietre dalbe
Scriind  nume de codreni
Repetate-n roz  de nalbe
Năpădite prin poieni.

Iar pe mal de apă dulce
Argintează neperechi
Inorogi, ce să se-astruce,
Începură-n timpuri vechi.

Parcă vremile în pături
Trec pe vânturi verzi de pini,
Zmei pletoși îngână-alături
Ceva foarte din bătrâni.

Luna trece peste creste
Și oftare de copaci,
Zburătoarele măiestre
Ard ca florile de maci.

Se îngână-o zisă nouă
Ca o salbă de argint
În versetele  de rouă
Basme proaspete pornind.

De pe lacrimi de visare
Ele-ncep a curge-ușor
Ca sclipirile de Soare
Pe un zbucium de izvor.

1.211
Se pornesc din fundul văii
Tinerește-n munte ies
Cum ar chiui flăcăii
Cu-armăsarii lor pe șes.

O Speranță și-o Credință,
Și o Dragoste au spus
Că o nouă Mioriță
Își înalță doina sus.

Cum a treia zi-nviase
De-și porni Calea  pe plai
După nopți întunecoase
Ciobănașul cel bălai.

Naiul îi turna cuvinte
Când ca frunză, când de  foc
Chemând inimă și minte
Ca să iasă din noroc.

Din blestemul pus pe soartă 
Omul  tot  rămas   pustiu
Să deschidă-ngusta poartă
Ca să vadă Codrul viu.

Luând viață de la Viață
Și-azurii aripi din cer
Să se rupă dintr-o scoarță
Ce îl înlemnea ca-n ger.

Glăsuind duios  ca ulmii
Cu surâsul de scoruș
Să ajungă-nalt  pe culme
Unde stele au culcuș.

Trăgând seara cu văzduhul
Ca să poată a striga
Și cu glasul și cu Duhul:
„Fără moarte-I Viața Ta!!!”

1.212
 Eternul Paște

De pe-aripi de zori lumină plouă
Cu-nfloriri strigânde în îndemn
Semănată-i Viața-n ochi de rouă,
Răsărită-i moartea-n cruci de lemn.

Lumea se trezește ca să spere
Înspre-un viitor dumnezeiesc,
Se îneacă umbre de-ntuneric,
Flori înaripate înfloresc.

Lunecă-n prăpăstii șerpi de noapte,
Spânzurați  au ruginit arginți,
Lacrimi scrie Dragostea de frate
Pe cuvinte aspre și fierbinți.

Mii de sori și-au desfăcut petale
Pe al rugăciunii lăicer,
Sedimente se depun  în vale,
Zboruri scară construiesc în cer.

Fremătări de suflete avântul 
Veșniciei încolțiră-n gând
Și vuiește supărat mormântul
Că rămase-n inimă flămând.

Raze se-mpletiră-n zburătoare
De  în ele groaza  s-a sfârșit,
Soarele călcă bezna-n picoare
Și ea-n cruci de lemn a putrezit.

Plouă-n picuri de nemărginire
Din Cuvântul ce a cuvântat,
Se trezi pământul în Iubire
Căci Cristos în toate a-nviat!

1.213
 Evoluție

Încheierea epopeii
Vine-n orice  zi de vară
Când cu aurul lor, teii
Toată valea o-mbătară.

Odiseea își îmbracă
Straiele de prăznuire
De-ți arată o Itacă
Cărăruile-n iubire.

Lepădând apa durerii
Ce anemică se curmă
În triumful acostării
Care nu privește-n urmă,

Satisfacția se-ncântă
De pășirea fără grabă
Pe o boltă ce-i răsfrântă
În nefritul de pe iarbă.

În minunea împlinirii
A atingerii de ținte
Uiți în marea amintirii
Necredințe și cuvinte.

Parcă n-a fost uraganul
Rânduit de-o acalmie - 
E uitat întreg aleanul
Într-o țară azurie.

Revenirile din spații
Sunt și-un început de cale -
Înțeles de destinații
Lămurește-o zi agale.

Cu balada sa căruntă
Îți îndeamnă iar curajul:
Parcă ai venit la nuntă
Să-ți pornești pelerinajul.

Vii în zi și pleci în noapte,
Prinzi s-arunci apoi suspine
Prin miros de fructe coapte
Și prin zumzet de albine.

1.214
Vreme vine, timpul trece,
Drumul pleacă-n cotitură
Și zâmbești înspre mesteceni
Ce-ți doresc ceva din gură.

Pașii te prefac în nimeni,
Iară Țara fără seamăn
Veșnică trăindă-n inimi
Înainte tot te cheamă.

Ajungând din urmă zorii,
Iar purcezi fără hotare
Din odihna blândă-a florii
Într-o creștere spre Soare.

Pogorând numai din valuri
Vela iarăși se ridică
Din liman spre alte maluri
Peste scrâșnete de frică.

Zile-atât de diferite
Căii tale se adună,
Cimitire-nțepenite
Urlă doar lupește-n Lună.

Părăsindu-ți paterice
Că pleci trist, că vii cu brio
Altă  insulă  îți zice:
„Bună ziua!” și „Adio!”

1.215
 Fâneață

Mirozna ierbii mă îmbată
Cu un parfum gălăgios
În rânduri puhave culcată
Cu creșterea căzută jos.

Parcă-i deschisă-n față cartea
Care îți spune larg și clar
Cât de frumoasă este moartea,
Iar viața este în zadar.

Căzute fire dau arome,
Ci vii n-aveau nimic de spus,
Se cere zisul axiomei:
Egalitatea  e un plus!

Așa sunt mândre-n adunare,
Atât se cred că au un preț
Doar că închise prin hambare
Grămada lor e doar nutreț.

Iar când stăteau cu flori deschise
Oricare glasul său avea
Și poate nu erau precise
În modestia lor așa.

Dar își  creșteau în sân semințe
Și ar fi pregătit urmași
Ce-ar fi orânduit  ființe
Pe-alte câmpii să facă pași.

Acum uscate, parfumate
Adie-n jur așa abrupt:
Frumos amirosă a moarte!
Dar și Cuvântul a tăcut!!!

1.216
 Februarie

Văzduhul  în lumină se întinde
Ţesut în iţe palide  de ger,
Pe-omăt lucesc ecouri de colinde
Şi reflectări de iarnă şi de cer.

Un glas de clopoţel pe ram se prinse
Şi ca un ţurţur sună-ncetişor
De parcă cheamă dorurile ninse
Să îi aducă-aminte iar de zbor.

E linişte de frig şi de zăpadă
Din care nu răsare nici un glas
Şi cerul la pământ nu dă să cadă,
Pământul înspre cer nu face-un pas.

Parcă-i oprită viaţa să trăiască
În aţe de-amorţiri prinsă burduf
Că se zburlise frica pământească
Înţepenită-n ţipătul de stuf.

Cuvintele se rătăciră surde
Prin graiul oropsit şi îngheţat
Şi parcă, slab, o doină se aude
Ori că un basm spasmotic a ţipat.

Din linii de pădure vine-un vaier
Ori numai mi-a părut... mi s-a părut,
Gerul iar toarce din a tihnei caier
Fire de-argint pentru  război* de lut.

Lumina-n îngheţata libertate
Zâmbi cu raze oblice dentar
Şi-mi auzii cum inima îmi bate
Cu-un zvon înăbuşit de buzunar.

Dar mi-aruncai iar pasul înainte
Şi totul de–nviere fu străpuns
Că toată-nţepenirea de morminte
Prin tufe fără frunze s-a ascuns.

Obrazul îmi trecu ca printre săbii,
Dar laţurile  gheţii au trosnit
Şi  m-asurziră  mugurii ca vrăbii
Strigând  spre primăvară-n ciripit!

1.217
A tresărit parcă  Natura-ntreagă
Când alergară  sus uşorii nori,
O veste de azur din  zarea largă
Se auzi ca  bucium de cocori!

Ea vine  şi tot vine, dă năvală
De n-o opresc cât nu încearcă dur
Nici gerurile-n gratii de beteală,
Nici vântul învârtindu-se în jur.

Iar notele-i  senine mă  presoară
Că am strigat aprins şi vornicel:
"Renăscătoare, sfântă Primăvară,
Îţi sunt doar  mărţişor de ghiocel!”

*război – unealtă casnică de ţesut

1.218
 Floarea serii

Când floarea amurgirii petalele-şi desface
Şi ninge cu tăcere şi păsăruici târzii
Găsesc atâta tihnă, respir atâta pace
Din rămăşiţi rămase-n văzduhuri azurii.

Iar cerul cu încetul lărgimea sa şi-o stinge
Parcă clipind se lasă aproape de pământ
Că aş putea cu palma ca să-l ating ca înger
Şi să nu-mi pierd departe întregul meu avânt.

Curgând fără de susur cuvinte violete
Ce înfloresc în jurul jăraticilor flori
S-aştern ca lăicerul de stingeri înţelepte
Ce-adună, ca la urmă, superbele culori.

Nu-i ziuă şi nu-i noapte, nu-i seară şi-nserare
E-o înflorire-n aur de maci  şi trandafiri
Şi nu-mi vine a crede ecouri că-s de Soare
Ce-ntârziară fuga în fapt de răsăriri.

A crimă parcă sună chiar şi vocala vorbei:
Aş vrea să strig în mine pastelul uimitor –
Pe-alături trec ca umbre în beznă mergând orbii
Şi pot numai cu jale s-oftez de lumea lor.

Simţim parcă o viaţă şi locuim o Ţară,
Ne bucurăm de-o pâine şi un cuvânt iubim,
Dar inima-mi şi mintea prin flori se-amestecară,
Iar ei bâjbâie drumul de lângă ţintirim.

1.219
 Fluturașul

Nu vă înșelați: "Dumnezeu nu Se lasă să fie batjocorit."
 Ce seamănă omul, aceea va și secera.
Galateni6:7

Aripile porni să-ntindă
În Soarele îmbietor:
Fusese numai ce omidă
Acum e fluture și zbor.

Neobservat prin nopți și zile,
Prin umbre-ascuns, necunoscut,
Doar ce rodea banal prin file,
Petale, iată, i-au crescut.

Povestea Vieții-i mai poveste
Ca orice basm din plăzmuiri,
Ieri doar a fost, iar astăzi este
Simbol frumos de străluciri.

Prefacerea neînțeleasă
De însetați de-afișier -
Și, deseori, omida grasă
Învață alții zboru-n cer.

Lor li-i rușine că n-au fală
Și o zidesc ambițioși
Ca-n îmbulzirile din sală
Să pară mai maiestuoși.

Obrăznicii Viața nu iartă
Și-n viitor nu le dă loc:
Ei cerul nu-l vor  ști vreodată,
Ci doar o zbatere în cioc.

Rămâi curat  în modestie
Crescând atât cât ți-a fost dat:
Și ce de nimeni nu te știe?
Și ce de ești neînsemnat?

Întemnițarea sa din pupă
El a răbdat-o liniștit
A așteptat timid ca, după,
Să fie suflet  fericit.

Să uite chinuri și tristețe,

1.220
Să simtă împlinitul har
Înțelegând în frumusețe,
Hrănindu-și traiul cu nectar.

1.221
 Fluturii Soarelui

Fluturi de Soare se-mprăștiară-n lumea întreagă
Pe orice tristețe, orișice umbră și orișice dor
Cu-aripi luminoase le slobozesc din desagă
Unde, fiind ele-nchise, sedimentează și mor.

Aurul lor dau unui zâmbet mai multă lumină,
Iar fluturatul lor dragostei inimii  i-adaugă tact...
Câți așteptăm ca fluturii-aceștia s-apară, să vină
Temându-ne strașnic să nu ne pierdem timpul exact.

Înaripații  ne-acoperă fricile noastre și gândul din vise
Că ele pier, ele dispar ascunzându-se-n lut,
Ei ne aduc legile care nicicând n-or fi scrise
Însămânțând cu polenul de Soare  un nou început.

Fluturii Soarelui plouă cu-albine, cu flori și cu fluturi
Și din nou plouă de ne inundă pe toți  în potop
Unul se apără pitindu-se  sub înălțatele-i scuturi,
Inimi  naive,  pe  valuri  de aripi,  plutesc fără scop.

Își construiesc înțelepții cetate lângă cetate
Unde-și adună prevăzători avere și fapte în saci,
Iar fluturânzii încearcă-a-nvăța libertate,
Ci infinită e ea ca să știi precis ce să faci.

Așa și se trec traiuri și sorți în potopirea de Soare:
Unii, cuminți, calculând,  ziua să treacă mai  clar,
Alții, o viață știind, tot tremurând în zburare,
Când fericirea-nălțării, când teama că totul va fi în zadar.

Poate că primii sunt  cumpătați  și stimați până-n seară
Unde-i așteaptă, planificat, mormântul săpat,
Nechibzuiții, din rătăcirea  de Soare și din primăvară,
Își vor sădi aripa Vieții pe-un nou  Ararat.

1.222
 Galop evadat

Armăsarul  mă cheamă
Cu potcoave de-argint,
Cum i-aş vrea lui în coamă 
Mâna mea să mi-o prind,

Cum doresc să-l strunesc eu
Din galop abisal
Să-mi arunc pământescul
Într-o şa de cristal.

Ca să zbor peste mare
Şi să sar peste munţi
Până-n poarta pe care 
O visează-aşa mulţi.

Într-un tact de copite
Îndesite în ceas
Peste vremi risipite
Şi ecouri de pas.

Să mă-nalţe aripă
Între cer şi pământ
Unde-n zări se-nfiripă
Şi răsare un cânt.

Ce în notele dalbe
Viersui-va-n auz
În cuvinte rozalbe
Şi doiniri de cobuz.

De mi-ar spune o veste 
În iubire şi har
Că-s pornit prin poveste 
Pe un drum de cleştar.

Azuria câmpie
Toată-n stele de flori
M-a-mbrăca-n melodie
Şi-n potopuri de zori....

Dar scăpai armăsarul
Ce-a trecut furtunos
Şi îmi caut hotarul
Tot cu pasul pe jos.

1.223
Trec pe-alături fantasme,
Ci râd bine dispus:
„N-am nevoie de basme
Căci păşesc cu Isus.

Iar cu Dânsul mi-i drumul
În cuvinte-aurit
Şi Lumina-i parfumul
Care m-a copleşit.

Orice vis se trăieşte
Pe o gură de rai
Şi aşa omeneşte
Îmi merg Calea pe plai.

Noi păşim împreună –
Ce mai cred! Ce mai sper!..
Iar  poveşti cad şi sună
Ca şi fulgii din cer.

1.224
 Gură de rai

Cu toiagul pe-umăr pus
Tot în cuşmă şi în burcă
Pe cărările de  sus
Ciobănaşul iar se urcă.

Şi-l întreb:”Nu te-au ucis
Doi păstori  pe amurgite
Căci se pregăteau precis
Să te scoată din cuvinte?

Ori că sfatu-ai ascultat
Ce ţi-l dase Mioriţa
Şi dulăul mai bărbat
Ţi-a stat pază cu credinţa?”

„Ce mi-i mie vreri de baci
Pofticioase  de avere
Toamna-ntreagă când îmbraci
Primăvara-ţi  dă putere.

Când în iarbă te aşterni
Socotind stele căzânde
Se trec viscole de ierni
Fulguindu-se-n colinde.

Nopţile cu dor ceresc
Numai Lună şi  scânteie,
Zilele ce arcuiesc
Ideale  curcubeie,

Primăveri cu ghiocei
Şi ninsoare de petală
Ca şi ploile de tei
Îţi alungă orice boală.

Gânduri negre s-or topi
Toate-n rugul care arde
Ori  le-or îneca în zi 
Argintiile cascade.

Din numărători de cuci
Şi din legănări de grangur
Viaţa ai putea să-ncurci
Înspre moarte ca să meargă?

1.225
Şi  poteca ta din plai
Înflorită şi-nălţată
Îţi aduce-n guri de rai
Viaţa ta nevătămată.

Ţara-n munţii azurii
Toată-n brazi cu fulgi de stele
Te îndeamnă-n veşnicii
Să păşeşti  uitând de grele.

De atâtea frumuseţi,
De atâta primăvară,
De atâtea dimineţi
Cine-ar mai putea să moară?

Din atâtea ciripiri
Şi din glasuri de izvoare
În gingaşe înfloriri
Cine poate să omoare?

Când răsar zorii de zori
Inima cea  mai perfidă,
Precum nu cutezi  să mori,
Nu-ndrăzneşte să ucidă.”

1.226
 Hârtie motolită

Într-un hrisov de amintire
Citii cum toamna mea odată
Îmi lămurea cu îndârjire
Că viața-mi este vânturată.

Cu ochii îmbuibați de ploaie
Suind tristețea pe columnă
Din  țipete de cucuvaie
Un imn dorea ca să-mi compună.

Că mi se pierd zile și file
Arama trage-n jos pe unde,
Iar în cuvintele umile
O viață nu îmi va răspunde.

Oftările în deznădejde
Vedeau o iarnă mormântală
Cu înghețările-n primejdii
Și cu victoria finală.

Mă rușinez c-aceasta  fuse
În serios gândită, scrisă,
Iar nopțile-au rămas distruse
În vâicărelile de clisă.

Atâta, Doamne, frumusețe
Fu neobservată-n disperare
Că niciodată-n timpul vieții
N-am s-o mai văd  în repetare.

„Privește-aud - e primăvară
Când prospețimea te îndeamnă
Să nu dai și  a doua oară
Prin bazaconiile din toamnă.

Căci vremea trece ca să vină,
Tu, însă, stai uimit în curgeri
Nu prefăcându-te-n ruină,
Ci despicând-o în disjungeri.

În stânga zâmbetul splendorii
Prin palma ta să netezească
Și să saluți  toți trecătorii
Cu dreapta-n viața omenească.

1.227
În inimă  primește Cerul
Cu-nțelepciunea  azurie
Să îți înece efemerul
Ducându-l zoaie pe pustie.

Vei aduna așa avere - 
Nu doar argintul de la tâmple,
Că vei păși  atotputernic
Și peste mări de anotimpuri.”

1.228
 În livadă

Peste noapte-a mea livadă
Înflori ca și o zână -
E departe până-n roadă,
E aproape de lumină.

Soarele învârte spițe
Pe o boltă-nseninată,
Parcă mii de albilițe
Au căzut pe crengi de-odată.

Mi se zăpăci suflarea
Când prin viscolirea dalbă
Piersicul mi-arată floarea
Declamându-se rozalbă.

Versuri dau să se-nfiripe
Atingând numai  refrenuri
Și-și pierdură capul clipe
Printre aripi  și polenuri.

Rătăcesc fără de cale
Cu privirea și cu zorii
Prin parfumul de petale,
Prin miracolul splendorii.

Încurcai  reguli de game,
Portative  de tristețe...
Doamne, oare ce drept am eu
De atâta frumusețe?!

Nu mă-ncumet s-opresc visul
Înfloririlor  de stele
Să nu plece paradisul
Din lumina vieții mele.

Mă  învârt flutur prin fire,
Dar ca-n plânset de tilingă
Vestejita-ncărunțire
Cum mă doare și mă strigă!

Ci deschisă ca laleaua
Inima în dimineață
Pruncă-mi hohotește neaua
Zbenguindu-se prin Viață.

1.229
O albină amețită
Îmi căzu pe-argint de tâmplă:
Într-o stare  înflorită
Ce minuni nu se întâmplă?!

1.230
 În serile de asfinţit...

În serile de asfinţit 
De ziuă străvezie
Vecia-n mine a venit
Ori eu vin în vecie.

Pe trepte de culori de-amurg
În mine cer se lasă
Ori că eu sufletu-mi parcurg
Spre bolta luminoasă.

O legătură s-a produs
Şi o unire-n prinderi –
Acolo ziua a apus,
Un dor aici s-aprinde.

Înţelegându-mă că sânt
Uimit de întâmplate
Seara-nfloreşte pe pământ
Simţiri de nestemate.

Cătam în juru-mi  însetat 
Frumosul în dorinţă
În inimă când am aflat
Cuvinte de Credinţă.

Care îmi spun ceea ce ştiu
În suflet şi în cuget,
Însă nu pot să le descriu
Pe timpul care curge.

Le-mbrăţişez cu mult  mai mult
În cânt de rugăciune
Să le-nţeleg, să le ascult
Şi nu cred în minune.

Pe unduirea de pe cer
Zboară ca vise  ele...
Ca un răspuns dintr-un  mister
Sus fremătară  stele.

Eu tot încerc să le citesc
Cu gândul şi privirea
Că-n mugurul meu omenesc
Zâmbi Dumnezeirea.

1.231
 În serile de trandafir

În serile de trandafir
Apusul dă în floare -
Minunea-aceasta o admir
Cu-ntreaga  răsuflare.

Trona-va noaptea-n fala sa
Lumina când  va-nfrânge...
Dar pot a nu mă fascina
Petalele de sânge?

Că Soarele va fi în zori
Oricine înţelege,
De ce-a  deschis aceste flori
Ce calcă orice lege?

Bezna înghite zvon de zi -
Prea bine el o ştie,
Ci încă-odată înflori
În crunta bătălie.

Din vieţuitul  calculat
Mă uit fără de sine
Şi mulţumesc c-au luminat
Petalele luminii.

Poate socot că e-n zadar
Superba înflorire:
Va potopi-o fără har 
A  nopţii grea oştire.

Dar strigă Soarele-așa drept
Nespusa frumuseţe
Că am purtat-o toată-n piept
Spre zorii dimineţii.

S-a revărsat aşa frumos
Fără să-şi ţină-o parte
Că-ntreaga noapte el mi-a fost
În sufletul meu frate.

1.232
 Înaripări

Prin noapte zumzăinde astre
Trec înfloriri roi după roi,
Culeg  legendelor albastre
Cuvinte proaspete și noi.

Înscriși în înălțimi celeste
Ca mici izvoare azurii
Mulțimi de ochi nu o poveste
Adună-n inimile vii.

Fără de rang, fără de stimă
Ele sunt scrise-n  foi de dor
Vers lângă vers, rimă la rimă,
Trecutul lângă viitor.

Peste-ndoirea spre onoare,
Mai sus de rugumări de dinți
Ele nu-ți pun în buzunare
Măcar un sunet de arginți.

Bătând cu-aripile de gene
Pe câmpul fraged și sfios
Declamatorilor de  scene
Nu le aduc nici un folos.

Și ei ca nuca de perete
Bat cugetatul  lor miop
În recitaluri  de versete
Cu-o frumusețe  de ciclop.

Ci suflete eliberate
Din  gângăvirile  de tron
Ies iar pe undele de noapte
Peste hotare de plafon.

Spre tainicile infinite
Se-mbină-n  raze  de avânt
Strângând legende de cuvinte
Însămânțate de Cuvânt.

1.233
 Încă-o zi își duse veacul

Încă-o zi își duse veacul
Ce i-l scrise Dramaturgul -
Violet ca liliacul
Înflori încet amurgul.

Un pământ s-a-ntins din grele
Că auzul  mă întreabă
Țârâiesc din ceruri stele
Ori că  greierii din iarbă?

Mai răzbate dinspre luncă
Cum nechează-n nedreptate
Caii sloboziți  din muncă
Și împiedicați pe noapte.

Satul tace pe tăcere,
Liniștit pe liniștire,
Netrăirea-n înviere
Construiește cimitire.

Cheamă-n  teamă heruvimul
Pașii mei pe întrecute
Când privesc spre țintirimul
Cu avânt de cruci tăcute.

Dar ieșii pe mal de apă
Și pornii de-a lungul văii
Unde inorogi  adapă,
În opinci bătrâne, zmeii.

Frica mi  s-a dus pe unde,
Inima-mi privește-n zare
Că-ntunericul  pătrunde
Versuri de privighetoare.

Ce se toarnă fără note,
Fără chei și portative
Pe ideile-mi bigote,
Pe-nchinări de substantive.

Un gând aspru mă întrece
Întrebându-mă în față
Ce-am pierdut în noaptea rece
Și nu dorm spre dimineață?

1.234
Toată lumea doarme clară
C-așa-s traiuri înțelepte:
Să se culce de cu seară
Și în zori să se deștepte.

Sunt ca mânzul cărui piedici
Au uitat să-i pună-n fugă
Și fug sănătos de medici
Să ajung din urmă-o rugă.

Ce-am trimis-o să se-nalțe
Din înțelepciuni cărunte
Ca să poată să-și descalțe
Încălțări pe vârf de munte.

Să m-aștepte-acolo-n tihnă
Când eu din a beznei pături
Voi ieși fără odihnă
Să m-așez cu ea alături.

Să vedem plini de uimire
Ca în basmul  din colinde
Soarele când, ca un mire,
Dimineața va cuprinde.

1.235
 Încărunțire

Caci unde este multa intelepciune este si mult necaz,
si cine stie multe are si multa durere.
Ecleziastul 1:18 

Cad stele şi sorțile  lor  pe iarbă,  pe apă se scutură...
Scot raze  dintr-o fântână   prinzându-le într-o ciutură 
Şi le sorbesc – buzele mele ardeau  ca jăratecul ...
Ele sunt reci şi toate dispar  parcă-s mâncate cu
  totul din apă...

Noaptea cea pagă curge spre vale  ca ceaţa nerepede,
Valuri din  lac  frânturi de lună rugumă veştede,
Iar în tăcere  strigă rupându-şi florile piersicii ...
Întru în casă – țipătul  lor  să nu-mi mai amestece .

Când am întrat  soaţa mea mă-ntrebă  călcânduși  perdelele:
„Unde ai fost ?” 
                         „Dintr-o fântână sorbisei stelele...”
„Mai bine ajută-mi să pun perdelele-acum la ferestre 
Poate-i scăpa de visele tale  aşa de măiestre ...
...Îmi pare un ţipăt s-aude de-afară...”-  a zis ea din petice .

„Cad stele , - am spus – 
cad petale şi plâng în durere toţi piersicii ...”
Atunci ea în ochi mi-a întrat : „Dragul meu, ai plete cărunte ...”
„Cad stele !-am oftat – cele mari le-am băut ...
                                                                        acestea-s mărunte...”

1.236
 Început de primăvară

E apa plumburie lângă gheaţă
Ce-albeşte lângă mal  ca şi un brâu
Şi  curgerea  lipsită e de  viaţă
Măcar c-atâta cer  curge  în râu.

Pălesc ca şi un rest de blagocestii
Pete de-omăt pe câmpu-ntunecat,
Îngălbenit e ţipătul de trestii
În vânt de Soare fremătând uscat.

De sus nu se aude nici o goarnă
Cât n-aş căta spre zare iar şi iar,
Sunt prins încă în hainele de iarnă
Chiar dacă-i primăvara-n calendar.

E apa rece şi e cerul rece
Lumina doar  revarsă furtunos,
Pe-alăturea Odochia îmi trece
Cu unul din cojoace-ntors pe dos.

Nu văd nici semn de păsări călătoare
Să se întoarcă-n Ţară de la sud,
Doar ascultând  speranţa mea,  îmi pare
Că  gâşte undeva de-acum  aud.

Posibil  e-un ecou din vreo  dorinţă
Ce-atâta timp pitită-a fost în vis
Şi-acum, cu-a nerăbdării prisosinţă,
Vrea să îşi rupă  laţul interzis.

Smulgându-se din cerc  de ritualuri
Să-ncalece al primăverii val
Căci mâine, ştim, vor înflori pe maluri
Ca un răspuns mici aştri de podbal.

Va-nsămânţa căldura-n noi  Lumina
Să se ridice aburul de ger,
Iar aurul să-mprăştie albina
Prin florile ce Soarele şi-l cer.

Şi cu abilităţile  suveicii
Se vor ivi cu  flori  fluturi  şi iezi
Şi-or chicoti  în vânt pletoase sălcii
Iţindu-se cu mugurii lor verzi.

1.237
Şi, poate, mâine, poate că – poimâne
Vor râde larg pufoşii mâţişori,
Iar eu uitând de umbre şi suspine
Voi răsuna la bucium de cocori.

Dar, până când, în haine călduroase
Între-anotimpuri nu-mi găsesc un loc
Şi Dochia-n bodogăniri tăioase
Mai scutură cu ciudă un cojoc.

1.238
 Început de vară

Din constelații megieșe
Zurgălăiesc stele zglobiu
Ori poate clincănesc  cireșe
În pârguitul purpuriu.

Înmiresmările de seară
Mă prind în brațe-așa ușor
Că  în pornirile  de vară
Eu încă râd înfloritor.

Apucăturile poznașe-ți
Să uluiască-ncă nu pot
Că n-au venit timpii de arșiți
Când sari în noapte ca-n înot.

E miezul dalb  de poezie
Cu potopirea de salcâm
Când scripcile ca-n nebunie
Din iarbă-s parcă-n alt tărâm.

Copacii freamătă spre noapte
Ceva bălai din basme scos,
Iar păsările-ntârziate
Zboară încet și serios.

În sunet de cireșe, stele
Și-n adieri de mere verzi
Poemele de la cișmele
Fac  rimele să ți le pierzi.

Tot încercând a scrie versuri
Neterminând și primul rând
Îți părăsești orice demersuri
Doar, pur și simplu, respirând.

E viață, viață, viață plină,
E Luna, Luna ca un glob
Și prin ecouri de lumină
Parcă aș fi din Soare-un ciob.

Din primăvară neplecat îs
Cu înfloritele alei
Însă pe ghimpii mei de cactus
Răsună-albaștri clopoței.

1.239
Și simt o genă oarecare
Deprins ușor că-s cu minuni:
Cuvântu-n mine dă în floare,
Iar Duhul cântă rugăciuni.

1.240
 Începutul

La început s-aprinse Viaţa
Plăpândă şi fragilă poate
Şi întunericul cu gheaţa
Prin apă învia din moarte.

Mici insuliţe de-nflorire
În teamă-au prins încă pământul,
Au răsărit  ca o Iubire
Lumina Soarelui şi vântul.

Se auziră sus cocoare,
Răspunseră vrăbii  din pietre,
Iar oamenii, din aşteptare,
Se ridicară de la vetre.

Pornind cuvinte să gătească
De-a-nsămânţa în ele plaiul
Cuvântul veşnic să-ntâlnească
Cu Paştele-nflorinduşi Raiul.

1.241
 Îndepărtatele ecouri

Îndepărtatele ecouri
Din amintiri demult uitate
De sus, de sus, din munţi de nouri
Răsună-n trâmbiţe-nviate.

Şi parcă nu îmi vine-a crede
Că le aud în glăsuire
Din prospeţimi de iarbă verde
Şi din văzduh de înflorire.

Împodobesc în jur copacii
Petalele multicolore,
Pe căi înalte de întoarceri
Nu-i un ecou – se-ntorc cocorii.

Vestind lumina Învierii 
Pornesc o-nmugurire-n inimi
Din încordarea  aşteptării
Redeşteptând pe Om din nimeni.

Un dor din noi se-ndeplineşte,
O amorţire se termină
Şi ochii noştri, omeneşte,
Văd primăvara cea divină.

Aripile-o vestesc în clipe
Cu iarba, fluturii ori floarea -
Începe-n văz  să se-nfiripe
Visările şi aşteptarea.

Măcar că în dorinţă multă
Era atât de năzuită
Că-n forfotirea cea măruntă,
Că în gândirea infinită,

Râvnind-o-n gânduri şi în  vise
Prin toamna-iarna cea pustie,
Acum, însă, ne zăpăcise
Că a putut totuşi să vie.

Ne fâstâcim că, uite, este
Aşa dorită, aspirată
Albastră filă din poveste
De glasuri dalbe anunţată.

1.242
Că ce n-ai zice, ce n-ai spune
I-i dat Speranţei să  trăiască
Şi-n viaţa noastră o minune
Mai poate să se-ndeplinească.

1.243
 Înflorește liliacul

Înflorește liliacul
Movul său strălucitor
Și în față mi s-apleacă
Parcă-aș fi un domnitor.

Îi ridic ușor în palmă
Strugurul bătut și greu:
Amândoi suntem de-o  seamă
Și avem un Dumnezeu!

Într-o liniște discretă
Convorbim în doi tăcuți
Tu - minune violetă,
Eu - minune din pierduți.

Pe-amândoi în primăvară
Viața noastră ne-a găsit -
Eu mi-am risipit florarul,
Iar tu nu l-ai părăsit.

Ce aș mai putea a spune
Și din suflet, și în grai:
Noi suntem o rugăciune
Înflorită-n luna mai.

Amândoi într-o iubire,
Amândoi tot în genunchi
Și-s, de fapt, în înflorire
Cu frumosul tău mănunchi.

Mă cuprinde-o bucurie 
De-uimitorul tău buchet:
Tu ești floarea cea mai vie,
Eu cel mai retras poet.

Cum aș vrea să se compare
Cu parfumurile-ți  moi
Orice cuvințel ce-mi are
Viața declarată-n  foi.

Ca să-i fie rima lângă
Sufletul  însingurat
Precum tu cu-aroma mângâi
Serile tihnite-n sat.

1.244
Și dorindu-mi numai bine
Ca în jurul meu să fac
Așa vreau să fiu ca tine
Dragă, frate liliac!

În Credința fericită
Îmi ridic cuvântul viu
S-am o inimă-nflorită
Într-un vers liliachiu.

1.245
 Înflorire

Noaptea-ntreagă  ninse moale:
Dimineaţa toţi copacii
Încărcaţi sunt  în petale
Pe crenguţele sărace.

Prinse-s floare lângă floare
Fulguşorii primăverii,
Iar în ochi la fiecare
Arde auru-nălţării

Soarele ce îl trimise
Fiecărei printr-o rază
Şi  înaripate-n vise
Flori spre ceruri scânteiază.

Iar albina aurie
Aurul ceresc adună
Să-l păstreze bogăţie
Pentru-ntreaga lor comună.

Vrăbiuţe ameţite
În parfumul de lumină
Nu pot crede şi admite
Că ninsoarea nu-i străină.

Repetându-şi iar refrenul
Printre flori îşi duc colindul
Că le-acoperi polenul 
Ciocu,-n galben poleindu-l.

E pornirea largă-a vieţii
Peste codri, peste case,
Iar beţia frumuseţii
Şi pe mine mă atrase.

Fug şi eu cât ţi-i ogarul
Prin copacii plini în stele
Nasul meu e-n chihlimbarul
Ce s-a scuturat din ele.

Aer parcă nu-mi ajunge
Ori că în plămâni nu-ncape...
Înflorească-Ţi, Doamne, fulgii
Şi-orice suflet să adape.

1.246
Că această înflorire
E-o minune, e-o minune
Ca şi orice fericire,
Ca şi orice rugăciune.

1.247
 Îngheţări

 Înţepenirea de cristal
În care stă pădurea
E ca un gol spiritual
De trunchi,  privind  securea.

În amorţirea de argint
Unde un văz se pierde
E ca privirea spre mormânt
Din prospeţimea verde.

Trufia, însă, din îngheţ
Cu albul de statuie
Reflectă vieţii un dispreţ
Din starea sa albuie.

Cu  încleştarea de cleştar
Şi-o semeţie-obscenă
Precum căzutul de la har
Se crede sfânt pe scenă.

Scrâşnitul scârţâind de crengi
De vânturi agăţate
E plânsul prinsului în legi
În dor de libertate.

Un  amorţit şovăitor
A braţelor în păsuri
E încordarea înspre zbor
A stolului de păsări

Care privesc împătimit
Şi pline-n nerăbdare
Pentru momentul potrivit
În primăveri să zboare.

1.248
 Înnoire de vise

Visări îmi îndreptam  în viitor
Căci  ele-acolo, undeva,  așteaptă
Până-oi ajunge-n înălțimea lor
Sărind din treaptă peste altă treaptă.

Spre unele-ajungeam, poate, în brânci
Că bucuria nu da  să se-aprindă
Cu frica de vâltorile adânci
Ce mă-ndeamnau în sine ca-n oglindă.

Le întâlneam  pe altele uimit
Că  întâlnirea totuși se petrece,
Iar eu la ele iată am venit
Ca rândunica din ținutul rece.

Ci, uneori, eram  extenuat
Cu cicatrice lângă cicatrice -
Cu-atâta îndârgire am luptat
Ca soarta mea să mi-o aduc aice.

Majoritatea viselor se pierd
Prin locuri ce n-or fi nicicând pășite
Neavând  nici o dorință din prăpăd
Să le adun uitate, risipite.

Ca și pe fraze le-aruncam în jur
Și le vedeam apoi ca pe cuvinte
Ițindu-se din orizont obscur
Create din beția mea de minte.

Le risipeam  în juru-mi  fără rost,
Deci rareori când mă-ntâlneam cu ele
Umblând prin lume buimăcit și  prost
Adunător de snoave și de stele.

Ci mă-ntâlnii odată cu Isus
Când mă stâlceau potcoave de distracții,
Credința, care-n mine El a pus,
Îmi lumină știubeiu-n aspirații.

Întâia dată n-am zâmbit fălos
Privindu-le fuginde de lumine
Îmi îngropai  privirile în jos
Căci am simțit de râvne-mi doar rușine.

1.249
Și m-am pornit - dulăul cel bătut
Lingându-mi răni pe mâini și pe picioare
Că-mprăștiai tendințe-atât de mult
Că le-am pierdut durere și valoare...

Când trecem azi prin câmpurile verzi
Isus s-oprește deseori și-arată:
„Privește-aici, îl recunoști? Îl vezi?
E visul tău ce l-ai pierdut odată!

Îmbrățișează-l că-i al tău, al tău!..”
„Dar, Doamne, - zic - aceasta-i o greșeală:
Când în râvnire-nsămânțam cu rău
Cum răsări o înălțime-astrală?!”

„Nu te uimi căci mii de reverii
Ce le-ai lăsat uitate-n neputință
Le-am dăruit  cu zborurile  vii
Stropindu-le cu roua de Credință.

Precum pornește iarba în avânt
Spre creștere din sufletul otavei
Și năzuințe-uitate, în Cuvânt,
Își uită slăbiciunile  bolnave.”

„Isuse, - spun - se vede că-i așa
Ci ele au primit așa renașteri...
Te rog, să mi le-arăți cu mâna Ta
Căci ochii mei nu cred că le-or cunoaște!” 

1.250
 Inspirație

Cu condeiul serii-n palmă
Hașurează-o depărtare
Luna cu mișcarea calmă
Și cu vers de felinare.

Farele rup prin pictură
Cu motoarele urlânde,
Noaptea-și strânge din statură
Pretutindeni, pretutindeni.

Dar cu-ncetul forfotirea
De-anvelope și de tocuri
Se răresc să deie știrea
Doar prin foarte rare locuri.

Luna-n pensule măiestre
Pune capătul vegherii
Cu obloane pe ferestre
Dintr-o ceață de tăcere.

Care-năbușă avântul
Troienindu-l printre grele
Că se-ntinde-a somn și vântul,
Cad privirile din stele.

Și e bine, și se doarme,
Și se-nchide, și se stinge
Rădăcinile de larme
Ca și fierberea de sânge.

Și e liniștea visării
Și-i visarea liniștirii
În uitarea depărtării -
Adierea nesfârșirii.

Ațipesc cărări și drumuri
Într-o lene de voaluri,
Note pale de parfumuri
Se repetă valuri, valuri.

Mai spre Lună-o bufnă țipă
Clocotind furia-n gușă
Ori o javră prinde-o clipă
Ca să-și scheaune arcușul.

1.251
Stelele cad pe hârtie
Litere în coliere -
Și se scrie poezie
Din cădere și durere.

Gemetele trec încete
Răstignindu-se în noapte
Compunându-se-n versete
De  înfrângeri disperate.

Ci fărâmele de rază
Cad în sol ca-nsămânțare,
Iar Credința le creează
Într-un imn de  înălțare.

1.252
 Întâiul

Cu ramurile înălțate
Să fugă de la rădăcină
Râvnind cu sete libertate
Călătorindă în lumină.

În jur e-mpărăția rocii
Ce scapără doar reflectare
Și s-au pitit fricos bobocii
Privind cu teamă înspre Soare.

Alături lumea-i serioasă
Râzândă de-orice înflorire
Doar prefăcându-se din casă
Că-ar vrea să știe de Iubire,

Înlocuind-o-n lăcomie
Să-i tot acapere persoana
Filosofând de veșnicie
Când își anunță doar icoana.

De sus plutirile de barză
Parcă-l îndeamnă înspre multe,
Dar el este numai un zarzăr
Fără idei și graiuri culte.

Ce ar putea ca să mai spună
Ce-ar fi în stare să prefacă,
Când poate-n razele de Lună
Visările să și le tacă.

Împins de alți mai după dâmburi,
Lăsat uitat mai la fereală
Chiar și amarul lui din sâmburi
Îi dă în cuget amorțeală.

Ce-ar mai dori de-aici să fugă
Și undeva să se înalțe
Ca o durere prinsă-n rugă
Stâlcită dur de aroganțe.

Ah, cum ar vrea el să se rupă
De la țărânele râvninde
În zbor să se înalțe după
Aripile călătorinde.

1.253
Să plece, plece și să plece
Din cunoștința neputerii
Eliberat pe veci din rece
În frăgezimea primăverii.

O mână parcă îl cunoaște
Că-l netezi ușor pe creștet
Cu mângâierile de Paște
Rugându-l înspre cer a crește.

Pomul uită că este lângă
Trăirea lui disprețuită
Căci prima dată nu e singur
În lumea asta semețită.

Rupse-ncordarea lui de muguri
A explodat ca o văpaie
Că florile în struguri, struguri
Au râs în starea lor bălaie.

În revărsarea de lumine
Strigă-n întreaga dimineață:
„Ah, ce e bine... ce e bine
Să nu ai temere de Viață!!!”

1.254
 Întârziere

Din Țara-nsorită, din partea Luminii
Ne vin vestitorii de-aripi și de zbor
Și noi îi privim ca pe-o  știre de mâine
Ce trâmbiță vestea de-un dor arzător.

Arginții ridică de jos baionete,
O frică ne strânge de ele mai strâns,
Iar obișnuința ridică-un perete
Căci nu putem crede în trai fără plâns.

Mascându-ne  văzul cu frunzele toamnei
Ascunse în umbre, lucinde ca solzi
Și ne îngrozesc condamnările goarnei
Ce-o sună din cer îngeri aspri și blonzi.

Am vrea ca să vie-nflorirea încoace
Dorind să rămână și-un vechi sediment
De ochii lumești să mai batem cojoace
Pitindu-le apoi într-un sentiment.

Ci  buciumul bolții lumina aprinde
Ce curge-n potopul iubirii în nou
Să între în miezul de vieți pretutindeni
Ștergând orice urmă din vechiul ecou.

Și cine deschide larg uși și ferestre,
Iar cine s-ascunde fricos în subsol
Să aibă pe mâine legende de zestre
Și nu doar un vis fără noimă și gol.

Cântarea ne-o dăm pe-undeva pe la poale
Dorind să avem și avere și salt,
De sus gâște sure ne strigă  cu jale,
Cocorii ne-ndeamnă spre vast din înalt.

Iar noi căutăm cu rezerve spre Soare
Că, poate, ne vine vreun ierusalim:
Copacii  întregi se încarcă în floare,
Când  noi tot ne temem ca să înflorim.

1.255
 Invitație la zbor

Din nou din drumurile-albastre
Pe străvezii aripi de vânt
În așteptarea de dezastre
Vin lebedele de argint.

Poartă  înaltele speranțe
În deznădejdea de dureri
Și în mărunte doleanțe
Cuvântă dalbe primăveri.

În neîncrederea ce doare
Pun un grăunte de îndemn
Îndelungata așteptare
Să  nu-mi  devină-un mit solemn.

Nădăjduind  în  fericire
Când voi vedea  oricare zbor
De  la  cuvinte de iubire
Să mă înalț din urma lor.

Eliberat de piruete
Din traiul meu însingurat
Să trec de strașnicul perete
Ce singur mi l-am înălțat.

Lăsând pe proaspete ruine
Verigi  de frică și de rit
În înălțările senine
Un cânt porni-voi slobozit.

Din cântecul de libertate
Privirea să nu dea în jos
Spre rădăcini împrăștiate
Pe drumul moale și cleios.

Îndepărtat  din mucegaiuri
Dintr-un banal atât de greu
Să bucium sufletul pe plaiuri
Cu trâmbița pieptului meu.

Ca toate clipele de jale
Căzânde moale ca ninsori
Să înflorească în petale
Prin umbre fără de valori.

1.256
Cu avântarea înainte
Smulsă din lanțuri de ungher
Credința mea fără veșminte
Albească lebădă în cer!

Pierzând din legile cu reguli
Din lutu-n trupul meu pitit
Să mă răpească ea cu-ntregul
În zborul său fără sfârșit.

1.257
 Iubiri

Când bezne prind să se-nfiripe
Din umbrele căzute jos
Se zbat ninsorile de clipe
Din timpul cel vijelios.

Troiene-nalță de uitare
În sine vise sugrumând
Și rătăcite prin ninsoare
Iubirile se pierd de gând.

Iar ele strigă-n fulguire
Uitate că-s, încă nu cred,
Cătându-și viața cu-ndârjire
Fără versete de aed.

Cu fraze, poate, grosolane
Ele se cheamă reciproc
Nu numără clipe și anii
Râvnirea lor plină de foc.

Dacă-au avut credință pură,
Sinceritate în avânt
Fără un pic de-nvățătură
S-or întâlni iar pe pământ.

Vremi poate  au trecut o mie
Ori a  căzut doar un moment
Durerea-i grea ca de-o vecie
Cu-acelaș gingaș   sentiment.

Se vor îmbrățișa în noapte,
Se vor uni în zi uimit:
Parcă-au trecut istorii toate...
Parcă doar ce s-au despărțit...

1.258
 Iudă

Pe strada-n bezna  de tăciune
S-aud cum urmele pășesc
Și parcă, parcă s-ar opune,
Dar  iată, iată se grăbesc.

Ferindu-și fața și robia
De la ecouri de priviri
Îndreptățindu-și lăcomia
Cu lașități din pizmuiri,

Ele se-neacă-n  întuneric
O  umbră-n umbră și în gând
Supusă-n buchia puterii
Sincerități disprețuind.

Ea vrea să își picteze fața
Cu zâmbet larg și fericit
Temându-se fricos de viața
Ce-i cere cugetul  cinstit.

Visându-se după oglindă
Un cineva mai însemnat
Fără putere să aprindă
O înălțime de bărbat.

Ci după colțuri, prin unghere
Târându-și pași lingușitori
Cu-activitatea de muiere
Țintind spre scene de valori:

Să fie-ntâi, să iasă primul
S-audă șoapte de extaz
Când înălțase-va sublimul
Pe-ncremenirea-i de obraz.

Neavând nici darul, nici talentul
De-a fi un semn de exclamări
Își furișează sentimentul
Prin șiretenii de trădări.

Cât n-ar costa - să se ridice,
Dar fără inimă și zbor
Ca paiele fără de spice, 
Ca poezia fără dor.

1.259
Pitit în mască  și în noapte
În uneltirea  din umbrar
Cu zâmbetele sfinte-n șoapte
De sub privirea de tâlhar.

Cătându-și  frați pentru ovații
Ce i le-or înălța supus
Să fluture cu educații
De cineva nu-așa a spus.

Să fie cineva, să fie
Cu orice jertfă, cu-orice preț
În slavă și în bogăție
Să poată-a gânguri semeț...

Dar ziua a pornit să meargă
Cu pasu-i sigur, necorupt
Și-un laț rânjindu-și gura largă
Urmele negre  a-ntrerupt!

1.260
 Izvoraşul

Din adânc, adânc de inimi
Şi din tainiţe ascunse
Unde nu gândise nimeni,
Unde nimeni nu ajunse,

Dintr-un dor aprins de viaţă
Şi avântul spre lumină
A ţâşnit în dimineaţă
Izvoraşul  mic din tină.

O gândire străvezie
Răsări  din întuneric
În crăie de tărie,
Într-un veac de stei puternic.

L-au privit statui cu fală
Din înaltul împietririi
Când spunea el cu sfială
Sentimentele iubirii.

Îl scrutară porţi  cărunte
Ca pe-o glumă slabă-n stare
Şi şi-au tras căciuli pe frunte
Să nu vadă-n pâclă Soare.

Se porni izvoru-ndată
Cu înţelepciuni de şarpe
Şi  blândeţea delicată
A hulubului, pe ape.

Tot înconjurând  întruna
Fără un sfârşit să vadă
Străbătându-şi văgăuna
Din cascadă în cascadă.

Şi s-a smuls din piatră-n piatră
Căsăpindu-se prin colţuri
Negăsind în cale-o vatră
Cu-arcuirea mândră-a  bolţii.

Până când, în libertate,
A ieşit în câmp de luturi
Pornind  buzelor  crăpate
Răsăriri de începuturi.

1.261
Stropind setea pocăinţei
Cu-o răcoare de izbândă
A  dat visului seminţei
Adăpare slobozindă.

S-au înaripat petale,
Ierbi porniră să-nverzească
Lăsând cântecul  de jale
În credinţa pământească.

Pe gingaşe firicele
Porni viaţa să-şi ridice
Floricelele de stele,
Legănările de spice.

Imnul Dragostei plăpânde
Ghiocel strigă în lume
De pe apele sărinde
Alungate  de pe culme.

Că o vale vestegită
Ochii îşi frecă de-argilă
Avântându-se-ndârjită
Înspre viaţă de la milă.

Pe cuvânt  de ape repezi
Începu să se înalţe
Înviind morminte-n lespezi
Cu lăstarii de speranţe.

Până-ajunse-n munţi de vază
Ce izvoare risipiră
Că în ploile de rază
Bolovanii înfloriră.

1.262
 Lăcrimioare

Clopoței de lăcrimioară
Sună dalbul lor ușor:
„Cui ne lași tu, Primăvară,
Și cu vise, și cu dor?

Timpul rece se petrece
Tot schimbând trai după trai
Noi florarul nostru-l trecem
Și ne pierdem după mai.

Parcă râdem, parcă plângem
În sunarea de opal
Înflorim și-apoi ne stingem
Albi în al verdeții val.

N-avem obiceiuri sacre
Născocind promisiuni,
Suntem ca-nflorite lacrimi
Fericite-n rugăciuni.

Tu te duci, iar noi rămânem
Singurei și în zadar:
Vara nu ne-a vrea în mâine
În surâs de cireșar.

Când la noi te vei întoarce
Căci ne-or da-n uitare toți
Și din aur de drăgaice,
Și din flori de tei în nopți...”

„Ah, drăguțe mititele,
Din atins dumnezeiesc
Sunteți lacrimile mele
C-așa Viața o iubesc.

Lacrimile fericirii
Când mă boteză-n Cuvânt
Dragostea Nemărginirii
Și de cer și de pământ.

Nu vă mângâi cu-o povață
Să nu ascultați tristeți:
Dacă respirați în Viață
Veșnice de-acum sunteți.

1.263
În cununa sa de aștri
De-acum Vara varsă plin
Clopoțeii cei albaștri -
Lacrimile de senin!”

1.264
 Lan de aur

Mănoase lanuri auresc
În aurul de sus,
Dorul cuvântului ceresc
E-n orice spic supus.

Toate-ar porni într-un avânt
Zvâcnire în azur,
Dar le apleacă spre pământ
Deprinderea din jur.

Le mângâie vântul blajin
Pe creștetul bălan
Parcă le-ndreaptă în senin
Din clipe peste an.

Ele răspund atât de blând
Și gingașe pe plai
Că te uimești cum or fi stând
Pe subțirelul pai.

Oricare ochi e cucerit
De valurile lor
Ce-s ca și  aripi ce trimit
Un zbor în viitor.

1.265
 Lângă izvor

Mă așezai cu ziua toată
Și cugetul lângă izvor
Privind la apa-nvolburată
Ce bulbucește ca un dor.

Nu mă cufund în meditare - 
Șed liniștit și  doar privesc
Pe sus cum cârduri  de cocoare
Trec peste traiul omenesc.

Prind ape în căușul palmei
Și fața-n prospețime șterg
Dus de la zgomotul avalmei
Însinguratul tuareg.

Timpul pe-alături se petrece,
Clipe,-necându-se,  se zbat
În izvorașul mic și rece
Cu-un cristalin nemăsurat.

În vale-i înflorit un zarzăr
Ce  nu se pierde în  amurg
Mai bate toaca des o barză,
Iar apele tot curg  și curg.

Tot e o lege - e  o cale,
Totul răspunde cum i-i pus,
Iar eu parcă n-aș fi în jale
Și de visări nu sunt supus.

Ce-s totuși, Doamne, eu în viață
Care mi-i legea pe altar?
Uite cișmeaua  cum mă-nvață
De nesfârșire și hotar.

Mi-arată floarea  înflorire,
Cocorii  - zbor peste noroc,
Iar cocostârcul a iubire
Fără cuvinte bate-n cioc.

Isuse, ce sunt eu pe lume
Ce  rânduială  mi-ai ales -
Sunt rece la-nălțări de nume
Și la poftiri de interes.

1.266
Oare așa și voi rămâne
O negândire peste  val
Și cum e azi așa-i  și mâine
Zbătânda  apă lângă mal?

Vremii i-i dat să se întâmple
În secole ce sar mărunt,
Ce este-n mijlocul de timpuri
Un om nelacom și cărunt?

Și unde  curgerea senină
Îndreaptă pulsul său plăpând
Înspre-o visare de lumină
Ori se va pierde ca un gând?

O zi ce va cădea în noapte
Fără răspuns și amintiri
Ecou înăbușit din șoapte
Ce-oftau cuvinte de iubiri.

Suspină cumpene cu ciuturi
Că stele-n apele lor cad,
Tu, izvorașule, tot scuturi
Cu stihul în amurgul smead.

Inima-mi palma își îndreaptă
Să vă adune ca pe flori:
Sorgintele  cu apa toată,
Stârci și petale, și cocori.

O undă  a mai  prins căușul,
Din  apă  limpede-am sorbit
Continuându-mi  iar urcușul 
În traiul meu nelămurit.

Nu văd și nu aud pe nimeni
În pământescul univers,
Doar inima îmi cântă-n rime
Și-mi scrie-n cuget noul vers.

1.267
 Lebede

Era un alai frumos, emoţionat,
care aştepta să vină la propria-i nuntă mireasa.
Sanda Tulics (din comentariu)

Din orizonturi australe
În palmieri şi în catarge
Vin lebede – dalbe petale
Pe azuriul fără margini,

Spre înflorirea de lumină
Din obosirea depărtării,
Din ţară verde şi străină
În plaiul alb al primăverii.

Cu glasurile lor înalte
Ce sună-a trâmbiţe de îngeri
Suflete cheamă să tresalte
Din neputinţe şi înfrângeri.

Lăsând argila cu tot lutul,
Îngheboşirea – cu supusul,
Să reînceapă începutul,
Să hotărască cu apusul.

Însă-n ecouri mai răsună
Fără ca viaţa să o-ndrume
O toamnă palidă de Lună
Rămasă-n frunze şi în urme.

Dar lebedele sparg  tăcerea
Ce şede-n mine încruntată
Că ea îşi scurge neputerea
În rămăşiţile din baltă.

Trec zburătoarele de şoapte
Prinse de lut şi de iubire
Şi se îndreaptă mai departe
Spre-o altă, proaspătă-nnoire.

Privirile şi-avântă dorul
Spre gingăşia de crăiese
Şi tremură în inimi zborul
Ca sfiiciunile miresei.

Şi-i înălţare, şi-i lărgime,

1.268
E roz de piersici, dalb de zarzăr,
Petale-n vers de prospeţime
Şi stihul de cocor şi barză.

Logodnicile îmbrăcate
În straie caste de splendoare
Pe bolta-albastră-naripate
Ori pe pământ floare la floare.

Grăbindu-se-n nunta din Paşte
Cu toată inima şi-avântul:
Ce bucurie vor cunoaşte
Întregul cer şi tot pământul!

O primăvară se întoarce
Cu argintia frumuseţe,
De nu-nţeleg cum de se face
Că-oftez şi-o umbră  de tristeţe.

1.269
 Marea nopții

Prin oceanul cald de noapte
Luna - peștișor de-argint
Luminează vise, șoapte,
Unduirile de vânt.

Se ascund subit ecouri
În adâncul amorțit,
Printre spumele de nouri
Ea plutește negrăbit.

Atingând fundul de mare
Cu-aripioarele ușor
Argintează armăsarii
Inorogi lângă izvor.

Peste picurări de curcă
Trece moale și duios,
Cerbi cu coarne-n ea se-ncurcă
Purtând pasul mătăsos.

Tot prinzând căderi de stele
Se-oglindește ca un sfinx
În priviri de cucuvele
Ori în ochi vrăjmași de linx.

Când se leagănă lucie
Pe oftările de grâu,
Joacă precum și copiii
În sclipirea de pârâu.

Unde bezna-nchide sacul
Se ițește ea încet
Și aude liliacul
Cu parfumul violet.

Încărcată în poveste
Strânsă de prin flori din mers
Bate raze în ferestre
Să ne cheme traiu-n vers.

Dar auzul nu pătrunde
Moi, cuvintele de vis,
Undeva doar javre surde
Urlă după paradis.

1.270
Ies afară și în Lună
Somnu-n mine n-are har
Și poveștile se-adună
În palmă-mi ghicind un dar.

Vrând cu basmul să-mi rostească
Din cuvântul cristalin
Blânda noapte românească
Mă găsi pe plai străin.

Parcă-atât de mult îmi zice,
Parcă nu spune nimic
Sufletului meu în spice
Toată viața venetic.

Și mi-i trist, și bucurie,
Și mi-i dor, și liber sunt...
Ce-ai venit, melancolie, 
În oftatul meu cărunt?

Bătui după libertate
Drumuri, bineînțeles,
Doar găsind singurătate
Și poftiri de interes.

Iar temându-mă de mâine
Singur sclav și singur domn,
Basmul nopților române
Spuneam vremii de nesomn.

Plângea-n mine cucuveaua,
Scheunam ca un cățel
Când își pufăia luleaua
Timpu-n tihna-i de oțel.

Învățat cu zeci de patrii
Nedeprins a sta în vid
Traiul meu din șatre-n șatre
Își dorea vatră cu zid.

Și doar noaptea, Luna clară
În cuvinte românești
Mi-aducea ca vești din Țară
Doine blonde și povești...

Lună dragă, știi prea bine
Ce prieten bun ți-am fost
Și când nu aveai lumine,

1.271
Și când nu aveam un rost.

Mulțumesc că în uitare
Nu m-ai dat până acum
C-obositele-mi picioare
Tot măsoară-al sorții drum.

Calea Vieții doar mă cheamă -
Azi nu fug cu golu-n nopți,
Da, n-am tată și n-am mamă,
N-am prieteni-patrioți,

Dar am sensul Vieții mele
Și împrăștiat azi nu-s:
Nu mai umblu după stele
Căci sunt robul lui Isus.

Lângă crucea Căpățânei
Imploram și eu sfârșit
Să nu mai ajung în mâine
Dumnezeul răstignit.

Crucea-mbrățișam cu sete
Înjosit de înjosiri
Cu-o străinătate-n spete
Sfârtecat de aboliri.

Până mă trezii de-odată
Din oftatul meu cel trist
Cuprinzând cu viața toată
Eu picioarele lui Crist...

Undeva bourii pleacă
Stele prin poieni păscând,
Bate cineva o toacă
Sau se zbate apa-n grind,

Luna singură străpunge
Valul nopții busuioc...
Vremea vine, vremea fuge - 
Eu am Viață și am loc.

1.272
 Mărţişorul

Mărţişorule, ne eşti tu
Din legende vechi născute
Un simbol care porneşte 
Naşterea de începuturi.

Inimi două-n întâlnirea
Omului şi-a primăverii:
Albul este Înflorirea,
Roşu-a Dragostei putere.

Şi-n izbeliştea haină
Flori pe piept purtase  Ţara:
Cât se ştie-aşa românul
Întâlneşte primăvara.

O întâmpină acasă
Cu-un surâs de bunătate
Când ea vine ca mireasă
Pe aripile înalte.

O primeşte cu-nchinare
Cu tot neamul, cu toţi anii
Şi doi ochi de mărţişoare
Râd în pletele-i bălane.

Parcă ştiu dintr-o vecie,
Şi tot timpul ar cunoaşte
Într-o inimă să-nvie
Împreună-n flori de Paşte.

1.273
 Meditații cu arțarul

Cu arțarul împreună
Pe a lacului oglindă
Poleim rime în Lună
Mai frumoase să se-aprindă.

Doru-n mine parcă doare,
Visele-mi s-ascund speriate
Fiindcă aripi călătoare
Strigă-n căile plecate.

Ci prin stele oglindite
Parcă răvășesc mistere:
Dumitrițe-ncărunțite
Gem în geruri de durere.

Vremea vine ca să treacă
Peste fire, peste seamă
Și mă văd în promoroacă,
Iar arțarul în aramă.

Privesc ploile ce toarnă
Din mâhnire în tristețe
Cu-obosirile de iarnă
Lângă vatra bătrâneții.

Ani împotmoliți în brațe
Goale de stejari și sălcii
Jecmăniți de clipe hoațe
Și sunările tălăncii.

Iar în jur e încă vară...
De-unde-apar așa imagini
De la rugurile-n seară?
Din ecouri de pe pagini?

Într-un ritm neclar de unde
Ca o trestie mă clatin
Ascultând cum îmi răspunde
Fremătândul  glas de paltin.

Dar privind la apa blândă
Cu-ondulări abia simțite
Eu am prins de-odată gândul
Că-l aud fără cuvinte.

1.274
Că uimit și el văzuse
Vedeniile pe ape
Căutând acum răspunsul
Cum de lege ca să scape?

În destine legănate
Suflăm șopotul privirii...
Și cad stele... și e noapte...
Și-i chemarea nesfârșirii...

1.275
 Melodia Vieții

Tremură notele pe unde
Do, re, mi, fa, sol, la, si, do...
O  melodie se aude
Nu știu de unde și-ncotro.

Ea nu e pusă-n portative
Și de acolo nu a curs
Prin verbe și prin substantive
Își poartă magicul parcurs.

Nu este prinsă nici de-o gamă,
Nu se citește nici pe foi
Când sună frunzele de-aramă
Din prospețimea  de trifoi.

Îmi umple viața mea sihastră
Cu rima dornicilor zori,
Flutură trena ei măiastră
Nenumăratele culori.

Mă pierd să le-nțeleg pe toate
Cu sufletul meu nedeprins
Cu nesfârșiri de libertate
Și-avântul cerului aprins.

În mijlocul de-mbălsămare
Încerc să prind nepricopsit
Do, re, mi, fa... dar e prea mare
Hotarul cântului vrăjit.

Nu-ncape-n sunete și note,
Trece de zări și galaxii,
Iar eu cu-apucături bigote
Vreau  să o-ngrop printre hârtii.

Dar melodia mă-nconjoară
De  m-a-nălțat pe-aripa sa
Că în această primăvară
Sunt sincer ca  nu-mă-uita.

De unde vine - ce îmi pasă
Uit și de soartă și noroc
Căci ea trăiește-așa frumoasă
Că nu au notele vreun loc.

1.276
Parcă nu vine ca să treacă
Și  nu-i nici noapte, dar nici zi
Din depărtare, liliacul
Îmi strigă că va înflori.

Nu pot s-o țin doar pentru mine,
Să mi-o ascund ori să mi-o strâng
Cu lacrimi calde de lumine
Eu bucuria  mea mi-o plâng.

Prin unduioasele ei pături
Cu vijeliile de cânt
Îl văd pe Isus - plânge-alături
De-o fericire pe pământ.

1.277
 Miez de noapte

În prospeţimea nopţii din camera-mi  fierbinte
Ieşii în evantaie şi fremătări de frunze
Şi undeva, departe, ecouri de copite
Se lasă căzătoare pe doine de cobuze.

Luna din nori şi dealuri pe înstelări se suie
Şi plouă cu tăcere, şi ninge-argint şi aur
Că înfloresc pe ramuri luni pline de gutuie
Zâmbind sfios din file nepreţuit tezaur.

Trec umbrele de fluturi cu zvonuri de la basme,
Cuvinte-armonioase de vânt aduse-duse
Şi nu ştiu dacă ele nu-s doar nişte fantasme
Ce au fugit în lume din meditări hinduse.

E-atâta noapte-n noaptea cu fluturarea togii
În stele şi în Lună, în stihuri de izvoare
De parcă ne citeşte idei de cosmologii
Ce spun că nu mai este o viaţă viitoare.

Însă din întuneric o bufniţă banală
Strigă brutal triumful şi poftele de sânge –
Orbita de se rupe devine o spirală
Ce infinită creşte spre-aripile de înger.

Din cercu-mi rupt din beznă spirala-mi se porneşte
Să se ridice-n Viaţă stropită în Lumină
Calea de Robi  mi-arată cum pot eu omeneşte
Imensitatea Vieţii să o ating  din tină.

Din casele înguste mai pâlpâiesc versete
Sâmburi de foc în frică din candele în jale
Întunecimea stării s-ar vrea ca un perete
Ce ar tăia răscruce avântul meu pe Cale.

Însă Lumina Vieţii nu-i reflectarea Lunii
Prin orice nebuloasă mi-ar trece galaxia,
Înaripate poduri  prind gura văgăunii,
Iar undele în stele vor  scrie poezia.

Citesc prin noapte Viaţă, Iubire, Înviere,
Respiră necuprinsul Credinţa mea naivă
Când palpitând se-nalţă să ştie şi să spere
O dimineaţă nouă din lumea substantivă.

1.278
Credinţa mea, în traiu-mi eşti sufletul şi duhul,
Isus mi te sădise cătuşa când mi-o frânse...
Pe roua de pe iarbă se scutură  văzduhul
Prin case o nălucă de flacără se stinse.

În amintiri plânsesem cu lacrimi de icoane
Cerşind măcar o clipă de-atenţie şi milă –
Prin scoarţa nopţii palme străpunse de piroane
M-au smuls spre libertate din temniţa de-argilă.

În nopţile de Lună, în nopţile de stele,
În nopţile plăpânde cu vise fulguinde
Cuvântul rădăcina ţine-a Credinţei mele
Şi-o creşte să mă scoată din pâcla tremurândă.

1.279
 Minune disprețuită

Minune-i orice floare înflorită
Oricare viaţă care-i pe pământ,
Dar pentru noi ea e obişnuită
Poftindu-ne  în setea de argint.

E aurul, e slava – bogăţie,
Râvnite  şi dorite în uimiri -
Căci Viaţa – ea a fost şi o să fie
Cu naşteri, cu  văzduhuri, cu  iubiri.

Şi ca să liniştim în sine frica
Iubirea  încercăm a încarna
Zicându-ne că este ea nimica
Un puls de macră care sare-aşa.

Dar iată primul ca să fiu – e treabă!
Să fiu stimat, bogat, dar şi iubit,
Nepricepând cu mintea cea neghioabă
Că singuri de la toate ne-am lipsit.

Un bogătaş n-a  spune că bogat e
Căci tot socoate că nu-i este mult
Şi printre înălţarea de palate
Noi viaţa noastră straşnic ne-am pierdut.

Parcă-am venit de undeva de-aiurea,
Parcă-am avea în minte doar venin:
E doborâtă sub topor pădurea
Şi în gunoaie e-oceanul plin.

Dar cel mai mult ni-i sufletu-n mizerii...
Tot încercând al face mai cu fes
Tot născocim religii cu puzderii,
Doar nouă să ne dea un interes.

Şi apoi ne târâm prin ele jalnici
Văzându-ne măreţi şi principali,
Zâmbind linguşitori înspre cei vajnici
Căci vrei nu vrei, sunt mai substanţiali.

De după colţ ne mai strâmbăm din gură:
„Isuse, Te-ai lăsat pe lemn străpuns
Să-Ţi fiu reprezentantul de cultură...
Dar totuna nu-mi este de ajuns.

1.280
Căci vreau ca toată lumea să se-nchine...
Se înţelege Ţie... dar prin noi –
Din mintea noastră să le dăm lumine
Zicând că Tu ne dai aşa gunoi...”

Un om trăieşte şi fără avere, 
Rezistă dacă n-are-automobil,
Dar ce-ar fi nevenirea primăverii,
Neînflorirea florii în april?

N-ar apărea din muguri nici o frunză,
Nici o petală n-ar albi pe crengi,
Iar Viaţa neauzindu-ne vreo scuză
Ne-ar pedepsi fără de milă-n legi.

Ce merităm – aceea ne va-ntoarce,
Ce-am înălţat – să ne rămână-n văz...
Am scheuna cu vieţile sărace
Mai născocind cu ipoteze-un crez.

Ne-ar îngrozi nimicul din pustie
Şi vom călca şi aur şi cristal,
Cătând o floare, doar o floare vie
Dintr-un deşert buimatic şi banal.

Şi de-am descoperi-o pe vreo creangă
Din vieţuirea noastră prin tăciuni
Am fi urlat în toată lumea largă
C-aici este minunea din minuni.

Uimiţi, nefericiţi atunci vom plânge,
Vom săruta pământul de pe jos
Şi-om născoci, bineînţeles, religii
Ce-ar trâmbiţa minunea mai spumos.

De fapt, aceasta n-o să se întâmple:
Că dacă primăvara n-ar fi fost
Noi cu  înţelepciunile din tâmple
Vom dispărea ca lucrul fără rost.

Dar Dragostea cea stranie a Vieţii
Ne apără de lege iar şi iar,
Din nou ne dă izvorul tinereţii
În forfotirea noastră în zadar.

Că-L suduim pe Dumnezeu cu minte,
Că îl bocim pe jos respingători
Noi risipim în jur numai cuvinte

1.281
Fără de sens şi nefolositori.

Dar ne dorim să fim ceva prin oameni
De nu slăviți atunci  măcar ca „sfinţi”
Spunându-I  Vieţii că-I  suntem Ei poame
Nemaivăzând că ne-am ieşit din minţi.

Că orice floricică ce-şi deschide
Petalele în zâmbetul de cer
Străină de la poftele avide
Mai importantă e în Adevăr.

Ca parazitul ce-şi îndreptăţeşte
Starea murdară cu filosofii
Aşa  trăim miop de omeneşte
Nemeritata viaţă de copii.

1.282
 Montană

Sprijinit de raze-n  culme
Să nu cad în văi ca văzul
Evadai din jos de lume
Și cu trupul și cu crezul.

Este  Soare și e bine
Din suiș măcar că-s  leoarcă
De dă sufletul din mine,
Ci îmi vin în stare parcă.

Ca un pui de bogdaproste
Îmi țin firea mea și anii
Cu-aere de tarabostes
Atacat de toți romanii.

Dar  văd nourii aproape
Și-alte creste verzi și sure
Auzind  căderi de ape
Mult de-asupra de pădure.

Ascultând  totul ce spune
În cuvintele sublime
Pe-nălțimea rugăciunii
Rugăciunea înălțimii.

Prins sunt în  priviri cărunte
Veacuri ce au stat în lege
Și eu simt că sunt în munte
Doar o clipă, se-nțelege.

Căci  cum secole-n șuvoaie
Se tot scurseră la vale,
Eu din vis m-oi duce-n straie,
Ele - tot pe-aceiași cale.

Cum trecea război ori pace
Scrise-n săbii și izvoade
Tot așa cuvinte dace
Vor cânta lângă cascade.

Brazi și paltini or să tacă
Pe potecile muntoase
Tot în limba noastră dacă
Cu vocale mlădioase.

1.283
Iară fumul de la târle
Va pluti încet cu pânză
Înspre liniștea din gârle
Cu aroma lui de brânză.

Și aud cum din tăcerea
Scăpătărilor de Soare
Munții-mi fac oficierea
„Fiu!” spunându-mi fiecare...

Coborând căci  ziua trece
Spre asfalt și-apartamente,
Un  văzduh de-azur și rece
Îmi  luai printre  momente.

Iar chemarea depărtării
Mă îmbrățișează-n ton de
Încântarea înserării
În cântarea Lunii blonde.

De-unde-aud nu slove moarte
Pitulite-n legi străine,
Că îs dac pe jumătate
Și tot dac în ce rămâne.

Voi mai fi din nou și iară
Cât o doină am în umblet,
Iar  cuvintele de Țară
Mi s-or cotili din suflet.

Cât din inimă-a da naiul
Valurile peste margini
Va-nflori în mine plaiul
Și străinătăți s-or sparge.

Orișicând și orișiunde
Dacia mă-nsuflețește
Cât Părintele-mi răspunde:
„Fiule!” în românește.

1.284
 Naștere de cuvinte

Din hăţişuri tăinuite,
Din uitări adânc lăsate,
Ies cuvinte negândite,
Slovele necuvântate.

Străbat pulberea de vise
Peste-al dorurilor geamăt,
Negrăite şi nezise,
Nerostite până-n capăt.

Strâng argintul de pe cetini,
Aurul din iasomie,
Neiubite de prietini,
Neurâte-n vrăjmăşie.

Potrivind scântei de stâncă
În scânteile din valuri,
Nerăstălmăcite încă
Nici în văi şi nici pe dealuri.

Şlefuite ars cu focul
De la stelele căzânde,
Negăsindu-şi totuşi locul
Viaţa pentru a-şi aprinde.

Doar când rugul se ridică
Din chindie pentru noapte,
Ele mugurii despică,
Răsărind sfios în şoapte.

Şi ce suflet cum le spune,
Inimă cum le vesteşte:
Un cuvânt îndată-apune,
Altul basme plăsmuieşte.

1.285
 Nebunie

Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca sa faca de rusine pe cele intelepte. Dumnezeu a ales l
ucrurile slabe ale lumii, ca sa faca de rusine pe cele tari.
1Corinteni 1:27
Dar omul firesc nu primeste lucrurile Duhului lui Dumnezeu, caci pentru el sunt o nebunie; si nici nu le 
poate intelege, pentru ca trebuie judecate duhovniceste.
1Corinteni 2:14

Ca vântulețul care-aleargă
Eu palpitez în Viața Ta
Și zarea-n libertatea largă
Mă-ndeamnă proaspătă-a zbura.

Nu sun cuvintele de glorii
Căci nu-s așa de învățat
Cu-aripi întinse de prigorii
Prin care razele străbat.

Vremea  în urmă e lăsată
Cu orice socoteală și
De Viață nu pot să mă satur
Și de-nsetarea de-a trăi.

Să piară ce i-i dat să moară
Căzând aramă în trecut
Și iar Te văd întâia oară
Trăind eternul început.

Din închisorile de cercuri
Mă smulgi ducându-mă-n  minuni
De duminică până-n miercuri,
Din miercuri iar până în luni.

Nu calculez cum timpul fuge
Cu mărunțișuri de abac
Că n-am acum nici când să cuget
De sunt corect ori nu drept fac.

N-am când să mă privesc cu groază
Ce înălțime am atins
Și că mă țin doar de o rază
Cu necuprinsu-mi și cuprins.

Ca o petală-n adiere
În dalb respir, cuvânt, mănânc
Surd  înspre glasul disperării

1.286
Ce geme boală din adânc.

1.287
 Noapte de iunie

Se-mpletesc cu firul streșei*
În livada mea târzie
Purpuriile cireșei
Și cu dalbul iasomiei.

În amurgurile orei
Țese pânza sa măiastră
Cântecul privighetorii
Pe-ascultări de rouă-albastră.

Parcă a găsit tărâmul
Unde se-mplinise dorul
Când cascadele salcâmul
Și le toarnă ca izvorul.

Șopotirile de Lună
Trec de umbrele-n înfrângeri
Strălucinde se adună
Pe covoare de păinjeni.

Printre ele o apucă
Vizual aproape basmul
Cu pândire de nălucă,
Cu-alicire de fantasmă.

Zarea sinceră și largă
Undeva mă tot invită,
Rugăciunea mea aleargă
În livada  înflorită

Prin petale ca albina
Și pe cântece cu versul
Deschizându-se-n Lumina
Ce-mi dă visul și-Universul.

Iar  din sufletul meu sprinten
Se coboară înspre stele
Argintiile cuvinte
Cu aripi de albăstrele.

Ca gingașa sărutare
Se unește și se-mbată
Inima-mi fără hotare
Cu o noapte minunată.

1.288
*Streașă - noroc, fericire

1.289
 Noapte de Lună

Se varsă lună pe câmpie,
Se-nalţă aburii de lună
Şi o lumină străvezie
Din tihna liniştii răsună.

Pot s-o ating uşor cu mâna
Doar că mi-i teamă că s-a frânge
Şi vreau aşa ca să rămână
Ca mângâiere de înfrângeri.

O aripă prin ea nu trece
Să nu-ncreţească din fineţe,
Prin umbre numai, liliecii
Îşi fac cotirile isteţe.

În aur poleiţi sunt brazii
În lături stând ca şi copacii,
E liniştea ţesută-n raze
De unduieşte-un văl de pace.

Chiar dacă-aş vrea să spun cuvinte
Mi-i limba prinsă-n cerul gurii
Ca nu cumva vorbe de minte
Lumina cerului să-njure.

Şi aş păşi, dar nu mă-ncumet
Să stric un vers ceresc de flaur
De văd că aurite brume
M-au nins cu puful lor de aur.

Uitai de cugete deşarte
Că nu mă-ndur să bat din gene
De lume straniu şi departe –
Un brad în rimele Selenei.

Un om atins de sfiiciune
Eternitatea că i-i dragă
Şi că-n minunea rugăciunii
Isus alăturea Se roagă.

1.290
 Nocturnă

Craiul  Nou  trece cu-o  vâslă
Printre undele cuminți,
Noaptea-ncet, pe coromâslă,
Poartă-n vedre hiacinți.

Umbrele nemăsurate
Lăstărișul cresc în zări
Micșorând din libertate,
Înmulțind la izolări.

Liniștirea se întinde
Pe cântări de țârâieci
Și un clopote  și-aprinde
Rugăciunile lui reci.

Din singurătatea-n viață
Cu o sete de-adevăr
Cumpăna lebădă-nalță
Ochii-n stelele din cer.

Din poemul nopții calme
În versete de smarald
Ea în ciutură, ca-n palme,
Prinde rimele ce cad.

Le recită scârțâindă
Încercându-le în cânt
Și, de discutări flămândă,
Cheamă adormitul vânt.

Care strâns în orice iță,
Ghemuit val lângă val
Prinde-n vise-o albiliță
Cu petale de opal.

E-ntuneric și e tihnă,
E puțin și e prea mult
Într-un plâns de neodihnă
Ori în cânt de leagăn scurt.

Au pierdut din preț canafii
Și în văz, și-n sentiment,
Liliecii ca și stafii
Nălucesc pe un moment.

1.291
Își scăpă noaptea basmaua
Care curse  pe tăpșan
De triumfă cucuveaua
Într-un strigăt indian...

Singur îs, însă mi-i bine...
Nu e nimeni, ci eu sunt!
Raze scurte de lumine
Mi se joacă-n păr cărunt.

Nu cat temple, nici colibe,
Nici singurătăți de post,
Iar  în noapte-așa-s de liber
Cum în ziuă  nu am fost.

Nu-mi văd palma mea întinsă,
Sub picioare - nici  nimic,
Însă-n orice stea aprinsă
Aspirații îmi ridic.

Barca Lunii trece norii
Pe-unduirile de sus
Și cuvinte, ca bujorii,
S-au deschis pentru Isus:

„Mulțumescu-Ți , Doamne Sfinte,
De-orice clipă, de-orice pas:
Dintr-o cruce de morminte
M-ai pornit în Viață  glas.

Lăsai cumpene pe stângă,
Iar la dreapta amintiri
Care pot doar să se stingă
Cu dureri și cu iubiri.

Mă  îndrepți în sus de munte
Ca pe-un vis, ca pe un dor
Și pe palma Ta ca punte
Mă  petreci  în viitor.

Când  în urmă-s  nopți de jale
Și singurătăți plângând,
Înainte zorii-n Cale
Ziua nouă îmi aprind!”

1.292
 Nu mi-s baci, nu mi-s mioară

Nu mi-s baci, nu mi-s mioară,
Nu mi-s rob, nu mi-s stăpân
Sunt o așchie din Țară
Dusă pe un plai străin.

N-am avere, nici știință,
Avântări negustorești
Doar încerc să scriu„Credință”
În cuvinte românești.

Nu-s păstor și nu sunt frate, 
Nu-s un glas cum nu-s un Glas,
Mă învăț în libertate
Cum se face pas cu pas.

Nu sunt lider, nu sunt coadă,
Nu îndemn și nu ascult
Scărpinând semnul de zgardă
Ce-am purtat-o-așa de mult.

N-am făcut literatură,
Slava Domnului, n-o fac,
Doar cuvintele de gură
Zbuciumarea nu și-o tac.

Că îmi plac, că nu îmi place,
Agreate-s ori că ba...
Personal doresc doar pace
Să-nflorească-n viața mea.

Și de nu se prea primește
Când mă strigă și dureri
Gem atât de omenește
Necredințe-n disperări.

Iar de traiul se ridică
În lumina fără foc
Râd atât de floricică
Că mă sperii de noroc.

Nu sunt meșter și n-am calfe,
Ci-o soție din urbani
Care vrea să fiu mai altfel
Douăzeci și cinci de ani.

1.293
Cinci copii ce balamaua
Mi-o socot un mit trecut:
Cât nu strig că iau cureaua
Niciodată n-au crezut.

Un întreg ori doar pătrimi mi-s -
Singur încă nu mă  știu...
Sunt un om - ne quid nimis*
Nici prea trist, nici prea hazliu.

Nu-s prestigiu de  povață
Și iar nu-s, și nu-s, și nu-s...
Doar o așchie-s de viață
Din Iubirea lui Isus.

*ne quid nimis - nimic mai mult

1.294
 O coroană de spini

Spre-o coroană de ghimpi
Am crescut, am pretins
Ca să stau peste timpi
Și pe gând necuprins.

O cunună de spini
Am țintit ca să fiu
Călcător de lumini
Și pe cugetul viu.

Coroniță de ștepi
Dintr-un trai ticălos
Înflorisei în țepi
Peste Viață fălos.

Mă vedeam sfânt și drept
Cu-orice gând și atom
Să mă-nfig înțelept
Într-o frunte de Om.

Și eram domnitor
Pe Izvorul de vieți
În mâniile-n cor
De cuvinte peceți.

Triumfam împărat
Înălțat și divin
Peste-o gloată-n lătrat
Ce scuipa cu venin.

Se-aplecă-n al meu cerc
Fruntea-n jos obosit -
Eu - mândria o-ncerc
Că un Rege-a murit.

Tot în sânge bătut
Fui lăsat în deșert
Și-n nisipul cel mut
Mi-aminteam de concert.

Căinându-mă rar
Și în spus, și în dor
Două nopți, în zadar,
Nu vroiam ca să mor.

1.295
În al meu cimitir
Și din sângele curs
Tângă de trandafir
Dintre ace-a răspuns.

Stele curseră ploi
Taine din Univers
Și pe spinii mei  goi
Înflorise un vers.

Blondul aur din cer 
Îmi stropi peste trai
Prima dată eu sper
Pe o gură de rai.

Gândul meu e un cânt
În cuvinte cuminți
Căci o aură sânt
Nu cătușă de minți.

Iar mi-s zilele vii
Într-un vis  pământesc -
Sânziene-aurii
Pe coline-nfloresc.

1.296
 O noapte

Fericite filomele
Cântă fără de necaz,
Tremură-n durere stele 
Ca și lacrimi pe obraz.

E atâta prospețime
În amurgul mătăsos,
Din pitiri  de-ntunecime
Umbrele pândesc fricos.

Mângâie văzduhul moale
Nașteri fragede de vers
Parcă n-ar fi loc de jale
În întregul Univers.

Inimile-ndrăgostite
Se-ntâlnesc în gând și dor,
Poți să crezi că simțăminte
Ar urî-nfiorător?

Dar prin broderii de raze
Pe-un gherghef rotund de zări
Se înveninează fraze
Iscălite în trădări.

Put a lupărie mieii
Cu versete sfinte-n minți,
Răsunând ca clopoțeii
Glăsuiesc în pungă-arginți.

Cuvințele de oglindă
Ca-ntr-o predică de vânt
Se porniră  în colindă
Să-mpresoare un Cuvânt.

Să-L sufoce-n slove multe
Prinse-n clipe, strânse-n ani
Căci în spusele mărunte
Sună-a mărunțiș de bani.

Să-L înece în cuvinte
Dintr-un trai plin de dureri
Să rămână orice minte 
Fără vise de-nvieri.

1.297
Noaptea-n urmă, tot mai largă
Brațele-și lăți morțiu:
Uriașă cruce neagră
Pentru-o lume în sicriu.

1.298
 O stea din câmp

Steluţa-aceasta ce-am găsit-o
Cu văzul meu din mii de stele
Nu este foarte răsărită,
Nu e mai mare-n mititele.

Ci pur şi simplu cu privirea
Pe neaşteptate am ales-o
Cum s-ar opri alcătuirea
Să scrie-n foaia albă versul.

Că din câmpia-ntunecată
Plină de foşnete de noapte
Mă-ntreb: cu ce e însemnată
Din luminiţe şi din şoapte?

Cum de atenţia îmi prinse
Şi care îi fusese mierea
Că-n ea anume mă oprisei
Cu cugetul şi cu vederea.

Puteam, desigur, se-nţelege
Oricare altă stea a prinde
Căci nu există nici o lege
S-alegi prin stelele arzânde.

Poate aşa Isus în Viaţă
Culese umbra mea sărmană
Şi în cavoul meu de gheaţă
Mi-a dat o rază diafană.

Şi, poate, doar din întâmplare
I-am nimerit şi eu sub mână
Că-mi răsări în moarte Soare
Şi fericirea de Lumină...

Ci dacă mi s-ar rupe văzul
De la steluţa cea plăpândă
Nu ştiu de încă-odată miezul
Privirea-mi va putea să-i prindă.

Întâmplător cum fu găsită
Uşor şi fuse ea pierdută
De-a rămânea neamintită
Prin locurile ce se uită.

1.299
De-aş fi epuizat de goane,
Rănit pe calea căutării
Că ar fi plâns alături anii
Când voi fi-aflat-o-n faptul serii

Aş fi purtat-o viaţa-ntreagă,
Iar locul ei l-aş ţine minte
Şi cine ştie cât de dragă
Mi-ar fi-n cascada de cuvinte...

Şi totuşi cum de mă aflase
Isus din câte miliarde
De-atâta Dragoste îmi dase
Că tot mai multă-n mine arde?

1.300
 Odisee

Armăsaru-şi  ia galopul
Neuitându-se-napoi
Vremea ţese penelopă
Calea ta lângă război.

Ţese ziua, noaptea rupe
Şi din nou ţese din zori
Un avânt vrând să astupe
Înspre zborul de cocori.

Răbdătoare te aşteaptă
Când îi vei veni la piept
Să te strângă înţeleaptă
În pământ neînţelept.

Căci trecând marea săracă
Obosiţi şi clătinaţi
Odiseii în Itacă
Vin să fie împăraţi.

Vin să prindă-n braţe raiul
Cel visat şi fericit,
Dar li se termină traiul
Fiindcă pânza s-a oprit.

Ţesătoarea, ţesătoarea
Ne aşteaptă tot ţesând
Şi scrutează cu-ochii marea
Să ne vadă în curând.

Săturaţi de umblătură
Şi cărunţi de aventuri
Ne va săruta pe gură
Să nu mai vorbim din guri.

Ne va duce sus, în casă
Spre cerdacul de-abanos
Lumii crâncenă  crăiasă
Vărsând stelele pe jos.

Păltinaşii şi cu brazii
Se vor închina smeriţi
Că din viaţă vin nomazii
Neobosiţii ogoiţi.

1.301
Luna astupa-va Soare,
Păsările lăutari
Vor cânta încântătoare
Luminând cu stele mari.

Vor ofta sfârşitul căii
Munţii-n codru şi în plai
Şi vor plânge odiseii
Tânguirile  de nai.

Armăsarul s-o apuce
Nu va şti pe care drum
Şi, oprit cu lemn de cruce,
Se va risipi ca fum...

Spre Itacă duceam pluta
Fără calea s-o pricep
Îmbăindu-mi iar ţinuta
Cu-apa mării printr-un cep.

Penelopa, poate, mâine
Mă va prinde de pe mări,
Iar eu hoinăream prin zâne
Şi ciclopice peşteri.

Nu eram supus de termen
Nici de calea mea cea grea
Şi lăsam mireasa Vreme
Să m-atragă-n pânza sa.

Până când, dintr-o peşteră,
De-ntuneric prins şi strâns
Cu o moarte care speră
Prima dată viaţa-am plâns.

Istovit de zări şi cale
Fără ţel şi fără scop
Scormonii fără de jale
Viziunea de ciclop.

Piatra cineva în lături
Din intrare mi-a împins
Că ieşii din negre pături
Înspre Soarele precis.

Iar mi-i pluta pe oceane,
Iar mi-s ochii spre pământ,

1.302
Pescăruşi îmi strigă-n goarne,
Vela-i arcuită-n vânt.

Marea iarăşi e pustie,
Cerul de azur e sus...
Unde plec? Cine o ştie?
Căci cârmaciul mi-i Isus!

1.303
 Of, primăvară!

Soarele e-atât de moale
Măcar unge-l  - parcă unt e:
Din argintul meu de jale
Blonde-s pletele cărunte.

Amețite-albine oarbe
Se împlântă în privire,
Bolta își întinde salbe
Din zburările-n venire.

Gâzele-mpletesc văzduhul,
Fluturii se zbat în ițe
Că îmi ameți și duhul
De atâtea ușurințe.

Lăcrimează un mesteacăn
Cu sfințenia de scoarță,
Vrăbioii țipă-n joacă
Ori încăierați în harță.

Sufletu-mi privi romantic
Înspre aripi călătoare
Și prin vrăbii, nebunatic,
S-ar vârî-n încăierare.

Cu severitate surdă
Eu îi dojenesc deprinderi,
Însă firea-mi mai nu zburdă
În fierbințile aprinderi.

Iar îi mustru cu răceală
Într-o predică cât domul
Zbenguirea bestială 
Cum o va-nțelege Domnul?

Inima-mi strigă:„Privește!”
Și văzui Isus cum cată
Fluturi nedumnezeiește
Cu o față-mbujorată.

1.304
 Oră de creație

Pe pășunile celeste
Trec cuvintele păscând
Și mă-ncântă o poveste
Cu un basm fără un rând.

Cu priviri care, să spere,
Se învață când citesc,
Deslușesc  o adiere
De la  vânt dumnezeiesc.

Cineva parcă-mi  răspunde
Neauzind nici un răspuns
Când se clatină pe unde
Stele-n mările de sus.

Înspre sunete de astre
Și spre depărtarea lor
Se-atrag sufletele noastre
Cum s-ar vrea în viitor.

Să mă-nalț întreg, fierbinte,
Aspirații să-mi întrec
După taine infinite
Dintr-un cosmos de culbec.

Noaptea-ar vrea ca să mă frângă
Cu restricții de hotar
Să mă mulțumesc cu lângă
Mine dacă am vreun har.

Îmi smulg inima din gheare
Ce mă țin să fiu fricos
Cum m-am smuls din zile-amare
Spre Cuvântul lui Cristos.

Luminos ca o binețe
În prozaicul ei sfânt
Prind atâta frumusețe
Chiar cu tălpile-n pământ.

Mă  râd gândurile mele
Că din nou m-am rătăcit
Și casc gura după stele
Cu un trup din lut lipit.

1.305
Nu le-ascult căci ascultare
În trecut de le-aș fi dat
Aș fi-avut azi vreo visare
De-un biet post mai înălțat,

Sau de lingușeli de stimă,
Ori de-un somn mai cumințel
Hohotind de orice rimă
Ce nu-așa sună nițel.

Însă-așa o bucurie
Când nu stai cu nasu-n scris
Cu privirea-n ceruri vie,
Cu aripile  de vis.

Nu simt nici o greutate
Cred și cred, sperând iar sper
Respirând  în libertate,
Recitând  versuri din cer.

1.306
 Orizont infinit

Mai sus, mai sus – mai vastă-i zarea,
Împrejurimea se măreşte
Când ne invită depărtarea
Cu cât ne ridicăm spre creştet

Din stări cu-ambiţii de catarge
Propuse altor ca o cruce,
Iar raniţa în jos te trage
De parcă nu ar vrea să urce.

Mai înspre pisc, mai înspre culme
Pas după pas, treaptă pe treaptă
Că poţi citi atâta lume
Neînţeleaptă şi-nţeleaptă.

Misterele îşi pierd din noapte,
Privirea e cu mult mai largă
Respiră câtă libertate
În existenţa ta întreagă.

Priveşti în jur ca şi un vultur
E totul mic şi mult e totul,
Iar vânturi ca din catapultă
Fug ca să cate orizontul.

În sufletu-ţi plin de sfială
Spre  aspiraţia de luptă
Curajurile dau năvală,
Neîndrăzneala-i întreruptă.

Acolo-n zarea azurie
Observi o culme ce te-ndeamnă
Să-i înţelegi din măreţie
Lăsând gândirile de toamnă.

Cunoşti direcţia de cale
Prin haturi strâmte şi mărunte
Şi te cobori încet la vale
Să legi un munte de alt munte.

Auzi cum iar şopteşte plopul,
Reclame cum ţipă folosul,
Miroznele de anvelopă
Îţi gâtuie brutal mirosul.

1.307
Prin şesul verde şi fierbinte
Vezi doar ce-alături poţi distinge,
Dar ştii de piscul dinainte
Şi raniţa numai te-mpinge.

1.308
 Pajiști

Ies pe cer buluc mioare
Ca să pască până-n zori,
Cu dârjaua pe spinare
Craiul Nou pășește nori.

Și le mână, și le-adună
Cu refrene ciobănești
În cuvintele de lună
La izvoarele cerești.

Parcă-aud din jos de noapte
Fluierul prelung de baci
În uimirile din șoapte 
Fremătânzilor copaci.

Mă încântă melodia
De-mi răsună ca ecou
Inima-n melancolia
Înstelatului tablou.

Tot visez și-mi este bine
Ne-așteptând vreun vicleșug
În dansândele lumine
Din pâlpâitorul rug.

Mă înalț, Doamne, din Paște
Ca lăstar nechibzuit
De-a vedea și de-a cunoaște
Minunatu-Ți infinit.

Somnul mi-a fugit din gene
Rimele îmi vin șuvoi
Din pământul prins în lene, 
De la ciurdele de oi.

Aș dormi, ci-mi este jale
Ca să pierd un ceas din trai
Că-i odihnă, că e Cale -
Viața îmi respiră-n rai.

Răsăritul blond când curmă
Pășunatele din nopți
Văd cum turmă după turmă
Se coboară-ncet din bolți.

1.309
Le mai răvășește-n lână
Zbenguitul vânt stelar
Când  apun ele spre stână
După-a zărilor hotar.

Iar eu mă ridic din vise
Și obrazu-n rouă-mi spăl
Îmi șterg scrise și nescrise
Cu a dimineții văl.

De pornesc din nou cu dorul
De la masul în tăciuni
Să ajung lângă izvorul 
Unde, Doamne, ne aduni.

1.310
 Palatul azuriu

Acolo, în munţi, un palat se ridică
În vârfuri albastre lucind azuriu
În el nu se vede  şi-o  umbră de frică,
În el nu se află un pic de pustiu.

Ai  lui trăitori nu ştiu  timpuri  de stingeri -
Ei viaţa, doar viaţa o poartă în piept!
Pe ziduri înalte o-armată de îngeri
Păzeşte castelul viteaz şi-nţelept.

Din cântecul lui  curge-argintu-n cascade
Ducându-se-n valea în praf şi omizi,
Iar ploi cristaline-i pornesc din  arcade
Pe verzile aripi de vânt din  molizi.

Ce poartă-n prăpăstii şi văi de el vestea
Întrândă-n colibe pecum şi-n  cetăţi,
Ci unii răspund că-i frumoasă povestea,
Iar alţii ascultă de autorităţi.

Chemarea  deschide şi intră în vise
De-i cheamă-ndemnându-i spre piscuri de-argint
Că  pusă fu știrea  în legi interzise
Să nu se audă de ea pe pământ.

Cu mâini tremurânde strângând firfirigii
În groază să facă un pas înspre sus
Mulţimea genunii se-mbracă-n religii
Ca să-ndreptăţească a lor nerăspuns.

În turme şi gloate urmând vreo minciună
Care-i linişteşte că ei sunt aleşi:
Adică le vine-o putere din Lună
Grămezi ca să fie în nouri culeşi.

Dar anii se duc şi secole pleacă
Şi sabia bate, şi boli îi cosesc,
Iar ei le transmit la copii ca o joacă
Să nu părăsească-acest iad pământesc.

Vestirea  vestindă  plecă mai departe,
Rămaseră  ei  cu pustiul  în sân,
Iar  frica culege  din beznă  doar moarte
Şi ei tot rugându-se-n moarte rămân...

1.311
Ci sunt şi-ndrăzneţi ce se rup din răchite
Pornind ca să urce un drum priporos
Ei n-au când versetele să le recite
Spre a mulţumi târâirea pe jos.

Cu viaţa întreagă în munte, spre munte
Se duc şi se duc și nu dau  înapoi...
Găsesc trecători ei, cărare sau punte?
Ce-i pasă de dânşii la lumea-n  gunoi!

Posibil pierduţi sunt pe drumuri buimace
Răspunsul  în munţi e-ngropat şi ascuns
Căci  nimeni de sus  în abis  nu se-ntoarce
Ca să povestească-n palat de-a  ajuns.

1.312
 Palma mea

În palma mea cresc cereri şi izvoare,
Pe harta ei străbat râuri prin munţi
Şi se revarsă cântecul de Soare,
Peste prăpăstii sar uşoare punţi.

Cuvinte curg  şoptind pe îndelete,
Dar vrând să spună trainice un dor,
Ci uneori mă sprijin de-un perete
De care nu pot trece-aşa uşor.

Pe palma mea e-amar  şi bucurie,
Mătănii şi loviri peste obraz
Şi-avântul credincios  de veşnicie,
Şi chinul zbuciumat dintr-un necaz.

Sunt frazele ce nu le spun cu gura,
Obida aricită  ghemotoc
Şi, bineînţeles, că  bătătura
Ce s-a-ntărit prin muncă şi prin foc.

E palma mea şi largă şi deschisă,
E bănuială ce surâde strâns,
O salutare simplă şi precisă,
Iar printre bătături şi câte-un plâns.

Eu mi-o deschid în lume ca pe-o carte
Ori ca pe o scrisoare mi-o citesc,
Bineţe palma mea în jur împarte,
Dar şi se strânge-n pumnul omenesc.

În ea se strigă zvonurile pieţei
Abacul ei fiind tot nesătul
Şi trece, lungă, văd, linia vieţii
Ce-mi spune că mai am încă destul.

Mai prind vreun vis de dorul aurorii,
Mai dau de-un stih pe care l-am uitat,
Dar ca să mi-o citească ghicitorii
Eu niciodată voie nu am dat.

Soţia mea o ştie de iubire,
Copiii  doar că dragostea le-a da,
Nu-o dau ca să mi-o are vreo privire
Ori să mi-o scuipe-n ciudă  cineva.

1.313
Iubeşte să mângâie prin pădure
Văzduhu-n triluri, scoarţele  şi flori
Şi nu are năravul ca să fure
Doar de răpeşte razele din zori.

Ceva străin în cugetul ei nu e –
Chiar şi poveţe-n tainiţele-i nu-s
Şi doar o rană straşnică de cuie
Veni în ea de undeva de sus.

Dar palma mea îi stăruie îndemnul
Chemându-mă şi eu să îl ascult,
Purtând  în sine fericită semnul
Ce-n altă palmă a-nflorit demult.

1.314
 Pasărea Primăverii

E mai liberă inima-a crede,
Mai ușor pentru suflet să spere
Când cu ciocul de aur se vede
Blonda pasăre a primăverii.

Ea  plutește  din arbor în arbor
Fulguindu-i întregi în petale
Și la versul ei frageda iarbă
Se înalță în deal dinspre vale.

Iar de sus strigă larg zburătoare
Într-un dor înflorind bucuria
Printre razele vieții de Soare
Începând  a trăi veșnicia.

Nu răsfrâng  înghețările zorii
Ci pornirea căldurii în ceață,
Ca-nflorirea  de piersici trec norii
Peste cerul chemării în viață.

Fluturându-se în prospețime
Amijindu-și privirea-n lumine
Ușurel se încrede-o mulțime
Că va fi totul gingaș  și bine.

Ai putea însă-a crede, când cerul
Plumbul vânăt aruncă-n privire,
Răsturnat  și  zdrobit  e-Adevărul
Fără-o clipă măcar de Iubire?

Triumfează cu zgomot  aspide, 
Văzul ți-l schilodește  urâtul
Că și ochii ai vrea a-ți închide
Să îți pară  mai dulce târâtul.

Bezna-n tihnă  își rumegă-n  stele,
Iară ziua de-asemeni e noapte
Și doar hohote de cucuvele
Sunt  răspuns rugăciunii în șoapte.

Mulți se străduie  din disperare
O credință atunci să pornească:
Că acolo... ceva... după zare...
Aiurind cu-ncercarea firească.

1.315
Se  spetesc  fericirea s-o prindă
Buchisindu-se cult printre file,
Tot prinzând  întăriri din oglindă,
Opintindu-și trăirea prin zile.

Când  Credința e dată-n plămadă,
Nefiind   omorâtă  prin case
Îți va crește în piept o livadă
Cu-nălțări  înspre cer preafrumoase.

Iar în jur fie foc, fie zloată -
Tu CUNOȘTI toate tainele zării
Căci ai inimă înaripată -
Sfântă  pasăre a Primăverii.

Poate-o cruce sălbatic rânjește
Ca să-ți prindă puterile firii,
Dalba pasăre, dumnezeiește,
Înflorește pe ea trandafirii!

1.316
 Pășind...

Îmi pătrunde până-n cuget frigul,
Haina-mi este jilavă în vânt, 
Doamne, Tată, sunt atât de singur
În această beznă pe pământ.

Luna-i adormită pe gherghefuri,
Țesătura-n nouri a pătruns,
Prind în palme raze de luceferi,
Însă-n ele nu-i nici un răspuns.

Umbrele mănâncă din secunde
Ca să piară-mprospătatul nou,
Singur mie  doar îmi pot răspunde
Căci pierdui și  urma de ecou.

Caut un cuvânt care să spere
Numai nu o lege de bigot
Degetele-mi pipăie-ntuneric -
Altceva ca să găsesc nu pot.

Lacăte mă latră din belciuge,
Geme-ncet un zvon bisericesc -
O lumină mică mi-ar ajunge
Ca să pot cu ochii să-i vorbesc.

Noaptea însă numai se îngroașă,
De  tăișu-i rece mic m-am strâns,
Nu răsună plânsete din fașă,
Din sicrie nu răzbate-un plâns.

De-ar țipa chiar și cu răutate
Măcar cucuveaua din stejari -
M-oglindesc doar în singurătate
Prins întreg în ochii ei cei mari.

Știu că îngeri smulg din lan neghine
Și  îndrepți umili și doborâți,
Te-aș striga, dar parcă mi-i rușine
Că sunt alții mult mai necăjiți.

Eu mă țin, Părinte, pe picioare
Și pe Cale încă merg și... vin...
Doar un picur de-aș primi de Soare...
Dar mai răbd căci vreau așa puțin...

1.317
 Paște

Zi splendidă! Cu toate că nu sânt
Închinător la date și vestigii...
E sărbătoarea Vieții pe pământ,
Înfrângerea a țepene religii.

Da, oamenii năravurile lor
Încearcă să le pună în tradiții,
O bucurie din interior
Pășește peste orice superstiții.

Nu-i oul înflorit cu cozonzc
Evenimentul principal al zilei,
Căci chiar de bat și clopotele tac
În fremătarea duhului argilei.

Se-njunghie cum porcii la Crăciun
Ca jertfe pentru pântece și mieii,
Însă binețe luminoși își spun
Și hoții, și vrăjmașii, și ateii.

Românul de oftare înjugat
Trăind o înviere-n libertate
Se-ndreaptă-nalt:„Cristos a înviat!”
„Cu-adevărat a înviat, măi, frate!”

Ai spune:„Ei și ce! Un mit frumos,
Iar oamenilor forma lui le place...”
Dar nu știu, în afară de Cristos,
Doar numele s-aducă-atâta pace.

Suntem religioși ori credincioși,
Creduli doar în idei ori în nimică
În viață azi suntem mai curajoși,
Iar suflete mai risipesc din frică.

Unii nu cred în existența Lui
Și, disperați, râd doar de veșnicie,
El, poate, înviat în minte nu-I
Oricui  însă în inimă învie.

„Cristos a înviat!” - azi e mai sus
Ca „Bună ziua!” ori ca „Noapte bună!”
Azi este Învierea lui Isus
Pe care o trăim toți împreună!

1.318
 Paștele meu

Veneam la mormântul cu-un mort Dumnezeu
Să-mi fac închinările-oleacă
Și să mă mai jelui că-mi este-așa greu
Pe-altare zidite ca Iacov.

Soseam să-njosesc demnitatea de om,
Să-mi târâi ființa ca vierme
Cu frică de toate, cu groază de Domn,
Deznădăjduitul   de vreme.

Să-L rog să troneze aici, în mormânt,
Icoană în ochi să-mi rămâie,
Ca eu să-L numesc Dumnezeul cel Sfânt
Jertfindu-i cu fum de tămâie.

Să fim într-o pace de bun înțeles:
El - Rege, eu - robul de formă
Făcându-mi și poftele din interes
Și-o mască purtând uniformă.

Dar azi când duceam cozonacul în sân
Cu gândul de-o să mă audă
Un laț mă-ntâlni și îmi spuse păgân:
„Al tău sunt, procletule Iudă!”

Ah, cum am scâncit neputernic și țânc!
Cum mai imploram  de iertare!
Râdeau șireteniile mele-n adânc
Trăgându-mă dur de picioare.

Ah, cum mă rugam  să mă lese în cort,
Să nu-mi facă vreo stricăciune
Și cât nu eram de  minciună tot  mort
Gemând, îmi țipă-o  rugăciune.

În ea nu suna un cuvânt luminos,
O laudă nu își pornise
Și toate versetele fără folos
Rămaseră unde-au fost scrise.

„Ajută-mi!” La cine strigam nici nu știu
Căci El îmi trimise pedeapsă!
În  toată trăirea ce-am dus-o-n pustiu
În  toată gândirea relapsă.

1.319
Iar groaza cu jalea de sine s-au strâns
Cu plânsetul  de nedreptate
Că-n bezna tăcută așa am mai plâns
Scăpând bucățele de moarte.

Și parcă din aburii de alcool
Privirea-ncepu să se-nalțe
Văzând, în sfârșit, tronul Regelui gol,
Iar eu cu pieirea  în brațe.

Așa mi-am jelit traiul nemernicit
Că  doar căinându-mi iar anii
Nici nu mă întoarsei când am auzit:
„Pe cine-l îngropi, tu, sărmane?”

„Pe-acela - am spus - ce fusese-așa orb
Și ticăloșit până-n fire
Căci singur era și-mpărat precum rob,
Iubind și obiect de iubire.

Pe-acest mincinos fără țel, fără rost
Ce doar închinare își cată
Și-acum iată geme că totul a fost,
Iar el a rămas doar o pată...”

„Nu plânge - mi-a  spus Glasul bun și-nălțat
Că ai și o veste din Viață
Ce-ți spune azi ție:„Cristos a-nviat!”
Și noaptea dă în dimineață.”

Atunci mă-ndreptai cu întregul în sus:
”Ești înger ori sfânt din lumine?”
„Nu, preaiubite,  sunt numai Isus
Și azi am venit după tine!”

Căzu lațul strâmb  desfăcându-se-n șerpi
Stâlciți ce au fost cu piciorul,
Iar eu, cunoscând numai starea de șerbi,
Uimit mă născui în „Feciorul”.

Azi dacă  aud că-nviat e Cristos
Să-mi spună un  sfânt ori un tartor
Răspund cu o viață din rai radios:
„Știu, știu, dragul meu, căci sunt martor!”

1.320
 Pe malul mării

Dalba batistă pe mal se frământă –
Vântul o flutură ca pe un steag,
Din orizont alba velă pământul
Îl mai salută o dată cu drag.

Ochi de femeie spre dânsa-și îndreaptă
Dragostea ca pescăruș fără glas:
Calea corăbiei oare e dreaptă?
Poate va trage din nou la popas?

Iar despărțirea le crește întruna
Vremuri, distanțe adăugând,
Înspre amurg se pornește și Luna
De pe catarge cu pânze lucind.

Nu se aude albindul batistei
Din velier nu se vede-un ecou
Freamătă încă nădejdile triste,
Iar aruncându-se-n valuri cadou.

Ceaţa de noapte pictează fantasme
Care îndeamnă amăgitor,
Iar scânteierile de-entuziasme
Se petrecură pe urmele lor.

Moare în beznă avântul, tendința
Rostogolindu-și cuvintele gri,
Vie-i pe mal și pe valuri Credința
Că fericirea se va-ndeplini.

1.321
 Pelerinaj

Din noapte-n noapte când pășeșeti
Ți s-ar părea că-n van e totul -
 Nu calculezi nici curba, cotul
Din drumurile pământești.

Mergi parcă rămânând  pe loc
Căci nu poți a lua în seamă
Vreun glas din suflet că te cheamă,
La sine că invită-un foc.

E numai Calea ce-o urmezi
Prinzând urcușul, coborâșul...
Simți bezna și-a gătit tăișul
Să dea din miez direct în miez.

Doar stele undeva pe sus
Se zbat de parcă-ar vrea să cadă -
Apropiați alături nu-s
Să te audă, să te vadă.

Nu te-ntrista, nu socoti
Peregrinajul în distanță,
Ci ține pașii în speranță
Căci te îndrepți numai spre zi.

Când zori de zori la răsărit
Cocoși striga-vor dimineața,
Iubindă te-a cuprinde Viața
Din drumul tău cel obosit.

Vei înțelege doar acum
Fără cutremurul de șoapte
Că-n orice clipă-a ta din noapte
Viața trăia cu tine-n drum.

1.322
 Petale de flori

Când curge ziua în chindie
Îndepărtările-mi adun
Ecourile veșniciei
Le-aduc la numitor comun.

Cu ultime lumini de Soare
Încep să risipesc culori
Pe disperări  de  înserare
Îmi pun petalele de flori.

Apare Luna întristată
Și constelații s-au aprins
Știu că natura nu e moartă
Doar orizontul  e mai strâns.

Nici înainte, nici în urmă -
Nu am lărgimea de cocori
Când  pe vederile de humă
Îmi pun petalele de flori.

Prin beznă cineva aleargă
Ori că se simte doar un zbor,
Iar lumea nu mai este largă
Că nu văd nici lângă picior.

Parcă aș fi fără putere
Pierzând credința despre zori,
Să-ascund priviri  de întuneric
Îmi pun petalele de flori.

În pipăirile de palmă
Speranța mea s-a îndreptat
Însă în liniștirea calmă
Aud un glas îndepărtat.

De unde aș lua putință
Drept ca să stau în cântători?..
Și pe dureri de necredință
Îmi pun petalele de flori.

Cine-i alături nu văd bine:
Că e prieten sau  dușman
Tot închizând  mai mult în sine 
Destoinicia de oștean.

1.323
În starea  fricilor în șoapte,
A  îndesirii de fiori
Eu pe pleoapele de noapte
Îmi pun petalele de flori.

Poate gândirea-i reușită
În Universul neprecis
Cătând să nu cad în ispită
Cu ochi ce văd numai în vis.

Vânează liliecii fluturi,
Noi toți suntem bănuitori
Să-mi fie visele-mi sub scuturi
Îmi pun petalele de flori.

În jur s-ascund gloate-n religii -
Cu toții  viața și-o  păzesc
Cu-amenințarea săpăligii,
Cu memorandumul bănesc.

Oamenii-și apără pământul
Înțelepțiți și văzători,
Să pot ca să citesc Cuvântul,
Îmi pun petalele de flori!

1.324
 Plecarea Primăverii

Tot râul s-a-nălbit de-atâtea lacrimi
Ce le-au vărsat salcâmii de durere
Căci  tinerețea caută-alte patrii
Și apa-i parcă parfumată-n miere.

Se-mpiedică-n mireasmă amețite
Vântoaice-n adieri care coboară
Privind uimite  maluri aurite
De-atâta dor ce și-a  vărsat arțarul.

Se duce anotimpul înfloririi
Pierzând în urmă florile căzute
Ca necredința-n căile Iubirii
Cutremurând pornirile-ncepute.

Dar  Primăvara ne zâmbește vie
Privindu-ne cu ochi de albăstrele,
Văzduhul argintat de iasomie
Îi spune că cireșele sunt grele.

Ea ne rostește fără nici o  jale
Cuvintele senine și albastre:
„Eu v-am deschis cascada de petale -
Adăugați-i sufletele voastre!

Copacii plâng nu numai  în tristețe
Ci și în bucurie li-i nesațul
Căci  văd în jur cum prospețimea Vieții
Pământul îl sfințește și-l înalță.

Eu nu mă pierd într-un apus de păcuri
Fiindcă-s într-o veșnică Iubire:
Noii lăstari aprind ca niște  flăcări
O proaspătă-nfrunzire și-nflorire.

Nu m-oi ascunde-n tainice veșminte
Să mă feresc de vremile fluide,
Ci, pur și simplu,-oi merge înainte
Și Calea-n față nouă voi deschide.

1.325
 Ploaia

Moment sublim! Cer şi pământ
Cu foc de fulgere-s unite
Se zbat aripile de vânt
De măreţie prigonite.

Un tunet se rostogoli
Parcă ar vrea ca să mă calce,
Iar plumbul umbrelor de zi
Se răsculară larg din pace.

O răcorire m-a ajuns
Şi întrecându-mă se duse
Unde în vale s-au ascuns
Casele strâmte şi supuse.

Crapă de parcă ceru-ntreg
Un fulger când prin el străpunge
Dacă alerg ori nu alerg
Tălpile ploii m-or ajunge.

Deci merg încet ca un proscris
Şi-aud cum scutură pe urme
Norii cu bobul lor înscris
Din uriaşele lor turme.

O clipă – şi m-au întrecut,
Iar eu sunt ud până la piele
Că-i în zadar ca să mai lupt
Cu toate patimile mele.

Ci scris cu slovele din cer,
Călcat de tunete sirepe
Mi-a mai rămas numai să sper
Că un potop nu se va-ncepe.

Parcă aş merge-acum prin nori
Ori parcă aş păşi pe apă
Şi mi-i cam frică, uneori,
Că potopirea o să-nceapă.

Sub letopiseţul ceresc
Pământu-i lipicios şi moale,
Aidoma ploii păşesc 
Prin iarbă  cu picioare goale.

1.326
Aşa mă simt eliberat
De frică, gânduri şi sudoare
Şi ce mi-i dat  îmi va fi dat
Din cristalina-nsămânţare.

Doar ştiu că Domnul Dumnezeu
Spălându-mă cu prospeţime
Îmi pregăteşte-un curcubeu
Când mă va scri în întregime.

1.327
 Ploaie cu Soare

Copacii picură cu greu
Frunze-nmuiate de căldură
Când picături de curcubeu
Pe setea lor ușor căzură.

Nu se împing în gloate nori -
Lucește Soarele de aur,
Cad stropii sinceri de culori
Ca un surplus dintr-un tezaur.

Nimeni nu fuge la vreun dos,
Nu-apar nici glugi și nici umbrele
Când coloratul răcoros
Împrăștie în viață stele.

Vocale  fragede  de sus
Regenerând  o lume-ntreagă
Devin  cuvinte de răspuns
De pe pictura-atât de largă.

Frunze și palme prind din cer
Împrospătarea  cristalină
Ce spală orișice ungher
Cu înnoire și lumină.

Trecu penelul cel sublim,
Dar cum visăm  încă odată
Mici  curcubeie să zâmbim
Prin ploaia vie, colorată.

1.328
 Poet

Se sfărâmă orice cântec
În petalele de flori,
Iar eu vreau ca să întâmpin
Cu un vers bujori de zori!

Și mă-nfurii fără treabă,
Și hârtia măzgălesc
Cu-o metaforă mai slabă
Dimineți să proslăvesc.

Dar gândindu-mă la rouă
Ce-nflorește pe-nfloriri,
Iau din nou o foaie nouă
S-o-nnegresc în versuiri.

Doamne! - zic - la urma urmei
Dă-mi și mie-un ajutor
Inspirația să-mi curme
Chinu-acest neziditor.

Vreau să scriu și eu o odă
Pentru mândru-Ți răsărit
Dă-mi putință și metodă
Să-mi văd planu-ndeplinit.

Uite ziua că răsare,
Iar eu tot cuvinte prind
Dibuind dicționare
Să le-nghesui în colind...”

„Mai slăbește studierea
A-nvățărilor de scris
Și învață învierea 
Florilor ce s-au deschis.

Câte-o literă din floare,
Câte-o buchie din tril
Adunate-ntr-o visare
Ai un cântec de april.

Dar închis între coperte
Cu privirile-n hârtii -
Virșele și-or fi corecte
Doar că nu respiră vii.

1.329
Ieși în zi, în noapte,-afară,
Ieși în flori și în parfum,
Întâlnește-o primăvară
Pe-orice cale, pe-orice drum.

Ieși pe-o clipă, ieși pe-un secol,
Calcă vremea în avânt
Căci închis de-ai fi ca melcul
Tot o apă  și-un pământ.

Intră-n floare, în lumină,
Intră-n viață curajos,
Strânge aur de albină
Nu argint religios.

Apoi fără-un pic de frică
Risipește-te complet
Pe o filă curățică
Să începi a fi poet.”

1.330
 Popas

Rugul pâlpâie parcă s-ar frânge
În fantasme şi umbre de şoapte,
Încântarea îmi tremură-n sânge
În ninsoarea de stele în noapte.

Peisajul precis ca un timbru
Nici ecou de hotare nu are
În mirozna uşoară de cimbru
Şi-n pelinul cu izuri amare.

Ceva trece prin cântec de greier
Şi nu ştiu împrejur ce se face
Ori cuvintele basmele-şi treier,
Ori bulboana că apele-şi toarce.

Din pădurea cu beznele-i grele
Tainic zgomot s-aude şi cade:
Inorogii pasc raze de stele,
Cerbii beau din argintul cascadei.

Apoi iar e o tihnă-ncordată
O ascult tot ciulindu-mi auzul
Fantezia mea-n frică bogată
Izbucneşte în spaime havuzul.

Dar aud, iată paşii răsună
Ce s-apropie-ncet în vorbire
Şi văzui cum doi fraţi împreună
Mi-au venit obosiţi la oprire.

„Pace!” „Pace!” „Şedeţi lângă rugul
Ce-l aprinsei în noaptea oprită...”
Şi de-acum nu mai simt cum dă crugul
Cu-ntunericul  să mă înghită.

Ci vorbim ogoiţi, pe-ndelete
Despre Viaţa pe Calea Luminii,
Iar a beznei-ncruntatul perete
Risipit s-a făcut de ruşine.

Mâine iar ne-om porni-n Calea noastră
Fiecare cu-a lui datorie,
Dar vom duce-ntâlnirea aceasta
Ca pe-un rând  în Eterna Poezie.

1.331
 Portativul dalb

Îşi împrăştie de sus
Ziua puful din aripă
Ce alunecă supus
Pe doinirile  de clipă.

Munţii-s albi, codrii de-opal
Câmpul e-n mărgăritare
Doar  pe calea de cristal
Amintiri se-aud  de Soare.

Fulgii mari de mărgărint
Scriu  cuvinte înstelate
Pe copacii de argint,
Pe potecile-ngheţate.

Vântul mare logofăt
Îşi goneşte armăsarul
Că în barba-i de omăt
Visele-şi pierdu arţarul.

Lebedele de cleştar
Se-nvârt  vântului  prin pleată,
Un ecou de chihlimbar
Pe cer sună câte-odată.

Năzuiri  de păpădii
După luncile de vară
Murmurări de melodii
Împrejurului  coboară.

Fluturări  de pescăruşi
Norii-ncearcă a atinge
Doar pe ramuri de scoruşi
Strigă  boabele de sânge.

Dalbul pe imaculat
Şopoteşte mângâiere
Parcă cerul aplecat
Şi-a găsit  aici plăcere.

S-au unit pământ şi cer
Într-o muzică măiastră
Ce pe strunele de ger
Sună şi-n privirea noastră.

1.332
Doar cu sufletul vorbesc –
Frazele-mi sunt fără feţe
În pastelul îngeresc,
Din atâta frumuseţe.

Doamne, rugăciunea mea
Mi-o aştern aşa cuminte
Fiindcă este-o stea de nea
Orişicare din cuvinte.

Dragostea pe care-o port
Albă aripă se-nalţă
Ca să-Ţi spună, Doamne, tot
Ce i se întâmplă-n viaţă.

Că mă simte fericit,
Că i-i frică să nu cadă,
Povestindă  liniştit
Ca o tihnă de zăpadă.

Un răspuns şopteşte-ncet
Gingăşia-n fulguire
Ca un suflet de poet
Într-o  boare de iubire,

Cu-o  blândeţe de părinţi
În simţirile-mi profunde
Picuri  roşii şi fierbinţi
E Cuvântul  ce-mi răspunde.

Ce mă-ndeamnă să cuprind
Orice stea şi fulgi de spaţii
Ca să le pictez în rând 
Tremurând  în inspiraţii.

Să-nflorească-un vers aprins
Din pulsarea de cuvinte
Străbătând prin necuprins
Şi în inimă să cânte.

Mi-am pierdut şi zvon de greu
Din gândirile de tină
Parcă-aş  fi ninsoare eu
Din lumină în lumină.

1.333
 Primăvara mea

Din inimă până în minte
Eu primăvara o aud -
Ca-naripatele cuvinte
Gâştele zboară de la sud.

Prin zâmbetele primăverii
Trec ameţitele mulţimi,
Furtunile înaripării
Învârt viaţa-n prospeţimi.

Şi orişicare, orişicine
Din albul rece-n gheaţă prins
Cată-a petalelor lumine
Cu văzul  lacom şi aprins.

E-o zbuciumare plină-n pace
O nerăbdare-n aşteptat
Chiar dacă Dochia cojoace
Mai pune iar pe scuturat.

E-o încordare iată, iată
Ce-i gata pentru-a izbucni -
Că-n fluturarea lor înceată
Vor trece fluturii prin zi.

În dorurile pătimaşe
Atrase-s simţuri mai rapid,
Iar mugurii cuprinşi în faşe
Ochii copilăreşti deschid.

Privind spre cerul fără margini
Cu  frăgezimile-azurii,
Iar minunatele imagini
Le cheamă-aripile verzii.

Timpul se numără cu clipa
Ce-n loc uimită parcă-ar sta -
Bate alăturea aripa:
În jur e primăvara mea!

1.334
 Prins de ploaie

A fulgerat și-o clipă de lumină
O noapte oarbă-ntreagă a albit...
Eu nu m-ascund de Viață cu  vreo vină,
Ci Calea mi-o trăiesc necontenit.

Mantaua mea cu arșiță-mbibată,
Clătită în răcoarea din adânc
Cu ploaia, simt, va  fi bine spălată
În noaptea care  vrea ca să îmbrânc.

Un vânt răspunse-ndată  fulgerării
Și  tunetu-alergă grăbit pe sus
N-aș vrea, dar în cotlonul înnoptării
Sunt nevoit să-mi cat un loc ascuns.

Copacii toți se clatină de parcă
Îl văd pe cineva și-l întâlnesc
Aici un întuneric bezna-nțarcă
Cu tot închipuitul meu livresc.

Pe  ropotul de frunze și de brațe
Se auzi un tropot mai ușor
Și am simțit pe față și pe ațe
Stropii de ploaie cu răcoarea lor.

M-am strâns pârlit mai în adânc de umbră
Ca ziua mea cu Soare s-o salvez
Că ploaia, știți, de haine te dezbumbă
Și te-a goli de voie și de crez.

Ci frunze trădătoare mă arată
Că picurii mă prind mai des, mai des
De, în sfârșit, ființă stau murată
Și ploaia, cu întregul, m-a-nțeles.

„Eh, viață!” îmi azvârl pe sol mantaua,
Îmbrăcămintea-n  lături mi-o arunc
Și gol-goluț îmi fac prin stropi safteaua
Țipând ceva aiurea ca un prunc.

Fulgere strigă-n tunete a groază
Că-nfrigurat se strânse tot ce-i cald...
Ca cea mai mică și modestă rază
Copil prin Ploaia Domnului mă scald!

1.335
 Răbdarea creșterii

Oricine o ia inainte, și nu rămâne în învățătura lui Hristos, n-are pe Dumnezeu. 
Cine ramâne in învățătura aceasta are pe Tatal și pe Fiul.
2Ioan 1:9

Ce-aș dori, ce mi-aș propune, ce mi-aș cere eu în viață,
Ce-aș visa mai mult de toate ca să am în traiul meu?
Cred - răbdarea mi-aș alege să  pot crește în povață
Ce mi-ar da-o, de-ndreptare  pe-a mea Cale,  Dumnezeu.

Astăzi, când mulțimi știu bine ce să facă, ce să spună,
„Pentru Domnul” făcând fapte singuri de-a avea surplus,
Mă cam ia nesiguranța mintea mea la ce e bună,
Mai ales când văd „biserici” cu Isus numai în spus.

Uite-i  - evanghelizează  că le-a pus „Domnul” pe inimi
Cu obrăznicia numai - nici chemare și nici har, 
Iată-n Dragostea frățească  nu se mai îndreaptă nimeni...
Pentru ce?! „Domnul” de scene le-a dat flacăra de dar.

Prunci  - firești până-n călcâie - activează pentru plată:
Cum să tacă, de-a fi coadă, când se vrea el doar păstor?!
Iar recolta se și vede într-o dormitândă gloată
Care-așteaptă Dumnezeul să apară pe vreun nor!!!

Să-ți crești duhul cu citirea, chiar cu-o minte cât de clară,
E o crimă - Omul crește doar TRĂIND în Duhul Sfânt:
Creștere numai în vorbe: lume-n săli, lume-n afară -
Fiecare-și pregătește o „răsplată” pe pământ!..

Sărăcia o știu bine, poate chiar peste măsură
Uneori, o noapte-ntreagă nu dormeam fiind flămând,
Am fost și bolnav pe moarte în minciuni și-njurătură,
Dar nici bani, nici sănătate nu mi-aș cere-n primul rând.

Câtă ură-a fiert în mine întâlnind doar dușmănire -
Trupul mi-i în cicatrice din bătăi peste bătăi,
Dar n-aș cere, Doamne Sfinte, de la Tine nici Iubire,
Fiindcă singur eu pe sine mă vedeam cu ochii răi.

În temnița sorții mele gâfâiam singurătate,
Nu puteam fugi de mine unde ochii m-ar fi dus,
Dar, Isuse, nu Ți-aș cere nici un pic de libertate,
Mi-aș răbda întemnițarea mai departe tot supus.

Ci aș cere, Doamne,-un lucru încrezut cu glasul tare,

1.336
Cu-amintirea mea de care și acum mă îngrozesc:
Să pășesc doar după Tine  dă-mi putere în răbdare
Să nu-ngrop și Viața nouă într-un cuget omenesc.

1.337
 Rămas bun

Draga mea, nu fi-ntristată
Că pornesc iarăși în zări
Peste marea-nvolburată
Să duc punte-n  depărtări.

Despărțirile sunt triste -
Întrebări fără răspuns, 
Flutură dalbul batistei 
Lacrimile-ți ce-a ascuns.

Se îndreaptă brigantina
Printre colții înfuriați,
Dar Cuvântul și Lumina
Mi-s  alăturea ca frați.

Dumnezeu dacă ordonă
Fericit sunt să ascult
Brațul sigur pe timonă
Cârmuiește încrezut.

Oceanu-n juru-mi rage
Și mă urlă pătimaș,
Ci din scrâșnet de catarge
Ies  destoinic și ostaș.

Se înalță valu-n creștet
Că poți să îți ieși din minți,
Dar auzu-mi asurzește
De scrâșnirile-mi din dinți.

Îmi zâmbește strâmb aleanul
I se pare că-s distrus:
Poate-i tânăr capitanul
Luptătorul lui Isus.

Nu cat stări cu echilibre
Ce m-ar face fabulos -
Nu-i pe lume om mai liber
De cât robul  lui Cristos.

Nu-ți  fă  frică de  urgia 
Ce mă-ntâmpină-n ocean
Bucură-te-n bucuria
Credinciosului oștean.

1.338
Mi-i corabia fidelă
Și în luptă, și în cânt
Viața când îmi este velă
Arcuită-n Duhul Sfânt.

Plec în nopțile durerii
Prin văzduhul mut și ud,
Dar prin plânsetele mării
Doar basmaua îți aud.

Contenise din furtună
Observai când  rușinat
Că alături, împreună
Noi aici iar am luptat.

Tot uitându-mă-nainte
N-am avut cum să observ -
În dezordinea fierbinte
Mi-alinai oricare nerv.

Sprijinire să-mi fii doară
Tu dorești în greu, mereu
Crezând, dragă surioară,
Că soldat îs  numai eu.

1.339
 Rânduri în Prier

Scriu cu azur şi prospeţimi de primăvară,
Cu litere de zbor şi de parfum
Şi iarăşi parcă-i tot întâia oară -
E-o primă  primăvară-a mea acum.

Se-amestec ciripiri cu viorele,
Lumina bate-aripa de pământ,
Picură-n noapte noi-născute stele
Turnându-ne fiorul de cuvânt.

Sunt fericit ca-n prima fericire
Când m-a atins cu cântecele ei
Să mă înalţ în psalmul de Iubire
Cum se ridică-ntâii ghiocei.

E timpul rimei moi de poezie
Că-i dimineaţă ori că-s înserări
Şi gârliţe cu pana cenuşie
Strigă-așa  larg din şi-nspre depărtări.

Un plânset parcă n-are loc în viaţă
Doar mulțumirea  se avântă-n sus,
Dar iată-mi simt o lacrimă pe faţă
Ştiind de Învierea lui Isus.

În ea e suferință-n bucurie -
C-atunci când nu știusem primăveri
Mă înjoseam pe mine-n nebunie
Râzând de-a Lui cuvinte și dureri.

Dar când ajunsei cea din urmă vită
Plină de boli în mucegai de lut
El mi-a turnat Credința infinită
Și iar porni un om din început.

Lăstarii noi zvâcniră  ca să crească,
Iar duhu-n mine l-am simțit aprins,
În existența-mi sură omenească
Eu prima dată Viața am atins...

E-o primăvară veşnică în mine
Şi n-am s-o pierd ce nu mi se va da...
În Ţara Minunată de Lumine
Respir, pășesc cu  Primăvara mea!

1.340
 Răsărit frânt

Se deschide cerul înspre zori
Când  prin rouă trece descălțată
Dimineața în parfum de flori
Cu  lumina dalbă îmbrăcată.

Se presoară cânt de păsăruici
Ca o blândă, gingașă ninsoare
Prin frunziș din cețuri cad năluci
Și s-ascund  de razele de Soare.

Aerul e-albastru-mprospătat
De la ploaia molcomă de stele,
Iar pe arcuirea de înalt
Lunecă ușoare rândunele.

Genele și le ridică sus
Florile, privirile și ape
Din minunăția de nespus
Un cuvânt din cer să nu le scape.

Viața a zâmbit cu ochii mari
Spre pământul ce-a uitat că-i veșted
Și azurul ochilor ștrengari
În orice pupilă înflorește.

Năvălește un potop  ușor
Netezind împunsături și muchii
Că un fluturaș dănsuitor
Parcă-ar desena văzduhu-n buchii.

O cântare fără de refren
O înalță orișice corolă,
Bagă-albine-auzul în polen
Și nu vor să iasă de acolo.

Doamne, cum aș vrea și eu să-mi pierd
Capul prin vibrândele stamine
Căci m-am săturat ca să dezmierd
Fricile gemânde de suspine.

E atâta viață-n jurul meu
Și pustiu mă simt așa în sânge...
Dacă-ai ști, Isuse, ce mi-e greu
Necredința rece cum mă frânge.

1.341
Nu pot măcar palme să ridic
Ca petale pline-n mulțumire
Și-s atâta, Doamne, de nimic
Că nu pot a nimeri-n Iubire.

Poticnit la cântători din mers
Mi-am ascuns obrazu-n palme Ție,
Doar neumezite lacrimi vărs
Parcă-n răni ne-ar fi o alifie.

Iar în jur atâta răsărit
Nu mai contenește să se-nalțe...
De ce ești, Isuse,-așa mâhnit
Că n-oi fi mai important ca alții?..

1.342
 Răspuns

La poalele nopții apusul se stinge
Și ochii se-nalță la stelele vii
Tăcerea mă umple în cuget și sânge,
Iar vise pornesc pe cărări străvezii.

O tihnă se-nalță, o pace îmi curge
În inima-n doruri chemată în sus
Și nu mai am treabă de ore-n decurgeri,
Iar timpul de parcă s-a dus și-a apus.

Pe-a Robilor Cale se prinde privirea
Când eu cu întregul mă țin de pământ
Căci parcă nu cred că m-așteaptă Iubirea
În înstrăinarea de simplul cuvânt.

Strâng aeru-n palme de parcă mai sigur
Aș fi că-s aici și-ncă nu am plecat
Prin marile taine pornindu-mă singur
Și care-mi trimit un avânt spre înalt.

Îmi știu bine lumea și ea e prea mare
S-o pot a vedea într-un trai și nițel
Și ce o să aflu-n așa depărtare
Că plaiul meu, eu - parcă n-am fi defel?

Un Glas însă-aud, îl aud pretutindeni
Din stele venind și din sufletul meu:
„Oriunde n-ai fi tu Eu te voi cuprinde
Și nimeni, nimic nu-ți vor face vreun rău.

E totul al tău de aici în vecie
Cu tot înconjurul măreț și divers
Unde important și iubit îmi ești Mie
Cum este și-acest necuprins Univers!”

1.343
 Râul

Râul înecat în ceață
Barca mică pe-ape poartă
Înspre zori de dimineață
Sau că după marea moartă.

Curgerea cuprinsă-n noapte
Luntrea prinsă-n unde duce...
Importantă este-o moarte
De-i sub stea ori că-i sub cruce?

Ferecat în albii strâmte
Râul e imprevizibil
Ori bulboană se învârte,
Când șuvoi urlând teribil.

Potopindu-se în macră
Tot încearcă-n ea a roade
Șerpuind prin valea acră,
Prăbușindu-se-n cascade.

El, rupându-se din mine
E pornit în lumea largă
Parcă pleacă, parcă vine
Cine să-l mai înțeleagă?

Lunecând încet prin vreme
Poartă-avânturi și înfrângeri
Cine oare-n mine geme?
Cine oare-n mine plânge?

Înfierat cu bezne-n tină
Râul parcă e de smoală
Doar Cuvântul de Lumină
Înspre prospețime-l scoală.

Slobozit dintre secunde
Se înalță-n munți din stepe
Să ajungă-n locul unde
Calea Robilor începe.

1.344
 Rugăciune

Spuse scrise-n sentimente,
Slovă de-obiceiuri roasă,
Nu-s vechimi de pergamente
Într-o vreme luminoasă.

Mărunțelele cuvinte
Molcăluțe-n cerul gurii
Cad din minte, cad în minte
Fără toga-nvățăturii.

Străbătând prin dans de horă
Timpi sihaștri și canonici
Vor pieri-n pornit de oră
Și n-or mai ajunge-n cronici.

Nu vor spune teoreme,
Nici versetele bigote,
Nu vor aduna poeme
Cu ținute patriote.

Ci vor fi simplă voroavă
Prea banală, prea comună
Neajungând nici cât o snoavă,
Nu sfințenie de cunună.

Vorbe fără-un dram de stele,
De arome și petale
Pronunțate fără jele,
Dar dorindu-se de jale.

Fără fulger, fără piatră,
Fără fulgi, fără de ploaie -
Sunete de lângă vatră
Frământate în copaie.

Cum le pronunțau bătrânii
Fără zare de cultură
Doar în gesturile mâinii 
Turnând aburul din gură.

Le-am luat azi discordanța
Strașnic de necultivată
Și le-am netezit cum zdreanța
Vre-un calic timid și-o-ndreaptă.

1.345
Spuneam moale-n istovire
Fără pic de elocvență
Ca un foc în licărire,
Dar cu flacăra-n absență.

Tescuiam dureri de plângeri
Care mă dureau uscate
Că plângeau în ceruri îngeri
Pe vorbirile-mi stricate.

Fără zbucium, fără unde
Cum mi-aș spune-o  mie... mie...
Și-aud: „Fiule, de unde
Ai atâta  poezie?!”

1.346
 Rugăciune din flori

Luna strânge-n ghemotoace
Raza Soarelui mâhnit
Doar naivele drăgaice
Rugile și-au aurit.

Se așterne-o înserare 
Ca o ceață de parfum
Că-n plămâni tocmai mă doare
Când trag aerul  acum.

Picături de raze pică
Și-mi zâmbesc în văz cu drag
Cu-auriul de arnică,
Purpuriul de omag.

Ori se cer a fi privite
Impunându-se ca țel
Și pe ochi de mărgărite,
Și pe cap de mușețel.

Orice floare cerul poartă
Și nu-l pune-n oboroc
De-l citesc cu dor și soartă
De pe florile de soc.

Câmpu-ntreg în floricele
Înflorite e bătut
Cerul parcă tot în stele
Pe pământ s-a așternut.

De sus stele, de jos aștri
Și în inimă un plin
Clopoțeii cei albaștri
Sună cu parfum senin.

Parcă-mi zic, parcă mi-ar spune:
„Ce strângi, omule, din flori?”
„Mi-auresc o rugăciune
S-o respir până în zori!”

1.347
 Sămânţă

Dacă-aş fi plâns doar că dureri
Muşcau din trupul meu cu ură
Mi-aş fi cerut  un vraci din ieri
Cu leacuri de învăţătură.

Dacă greşeli m-ar fi-ntristat
Cu orice-amar cules din lume
Inteligenţe-aş fi cătat
Cu-nţelepciunile în nume.

Dacă un trai în insucces
M-ar fi-ndoit înspre ţărâne
Numaidecât aş fi cules
Antologii despre destine.

Dacă în nopţile-omeneşti
Gemeam de neputinţe grele
Academii bisericeşti
M-ar fi-nvăţat citiri de stele.

Te chibzuiam  că n-am putut
Să cred că eşti pe lumea asta,
Ci setea de necunoscut
Nu mi-a întredeschis fereastra.

Eu Te doream cu-un vis ascuns
Ce nu-l puteam a înţelege
Şi nici un gând nu m-a străpuns
Ca Tu să îmi devii o lege.

Fără ambiţii, fără dor,
Fără un ţel în cugetare
Eu, pur şi simplu,-am vrut să mor
Cum frunza în aramă moare.

Şi am căzut în hău de hău
Ca meteoru-arzând prin aer,
Ci palmele lui Dumnezeu
Mi-au prins căderile cu vaier.

Cu sângele din rana Sa
Porni în piatra mea Iubire
Că din împrăştiata-mi stea
Am încolţit o fericire. 

1.348
Din vremuri, luturi, din simţiri
Şi-ale reflecţiilor peşteri
Păşii cu-ntregul de uimiri
Pragul veciilor de creşteri.

Avântul Vieţii-ndeamnă-n sus,
Ci, uneori, mă-ntreb din luptă
De ce m-a înviat Isus
În prăbuşirea întreruptă.

1.349
 Scrieri

„căci prea iubiților Lui El le dă pâine ca în somn.”
Psalmul 127:2

Doamne, mă ridic pe vise
Să culeg stele în coș
Pe un ritm din cele scrise
Despre-un Toma Alimoș.

Râd pe stânga și pe dreapta
Rimele cu mii de mii,
Iar eu tot pășesc pe treapta
Din cuvinte argintii.

Îmi surâde începutul
Cunoscutul infinit
Mă uimește cum de lutul
Reușește-n plăzmuit.

Inima numai grăbită
Strânge slovele în sân
Și le pune fericită
Peste pagini de senin.

Uneori nu-mi plac  compuneri
Care-n curcubeu răsar,
Dar o muzică le pune
Pe-armonii de chihlimbar.

Ele sună și răsună,
Ele freamătă și ard
Ca și razele de Lună
Reflectate-n scări  de jad.

Mă avânt  în libertate
Ca și aripi de șoiman
Înșirându-mi  nestemate
Pe  un plai arcadian...

Tresării surprins pe foaie -
Am dormit ori mi-a părut
Căci  văzui pe filă-o ploaie
De cuvinte și-nceput.

Care-au scris sau au fost scrise
Că prin ori pe lângă gând

1.350
Palpitările de vise
Ca și aștri  strălucind.

Mi se luminează  fața
Sus spre stelele din geam:
Câte taine încă Viața
Îmi va da ca să mai am?

1.351
 Seara de mai

Am luat în palme seara
Ațintită-n infinit
Cum înalță primăvara
Liliacul înflorit.

Am îmbrățișat-o-n cuget
Versuită în priviri
Că prin inimă străpunge 
Un lăstar de plăsmuiri.

Iar cu sufletul îi spusei
Și modest, și avântat:
„Mulțumesc pentru apusul
Vise ce mi-a deșteptat!

Dându-mi mare bogăție
Lumânările de scripci
Ce le zbat din păpădie
Greerașii tremurici.

Și averi mi-ai dat mulțime -
Stele,-aripi, melancolii
Aurite-n prospețime
Cu-nnodările-argintii.”

Dau cu pumnii-n  sentimente
Ocărându-mă tăcut:
Ieri, unde  pierdeam momente,
Că nimic nu am văzut?

Apoi mi-am adus aminte:
M-ocăram din răsputeri
Fără să jelesc cuvinte
C-am fost chior alaltăieri!

Dar să nu jelesc pe mâine
De o seară în zadar
Am strâns în căușul mâinii
Un apus de chihlimbar.

Adun rază după rază
Și frumos lângă frumos -
Liliacul parfumează
Violetul mătăsos.

1.352
Parcă mi-aș întoarce anii
Ori că timpul s-a supus
Când, ca rugăciuni, castanii
Cântă strugurii în sus.

Da, un viitor se țese,
Alte seri cu-un alt amurg
Cu o nouă frumusețe
Cum izvoarele tot curg.

Poate iarăși mâine seară
Voi uita-o din uimiri
Că mi-i viața parcă scară
Ori că-i inimă-n iubiri.

Dar, Isuse, îți pot spune
Și în duh și în cuvânt
Mulțumesc de-orice minune
Din trăirea pe pământ!

1.353
 Sfârşit de februarie

Zăpada-şi strânge din pornire
Şi ţurţuri picură  plouaţi,
Pe monumente-n cimitire
Se urcă muşchii  disperaţi.

Pământu-apare pete, pete
Rupând sfinţenia de-omăt,
Iar arborii aduşi din spete
Uimiţi se şuşotesc încet.

Că iarna parcă vrea să plece
Ori iarăşi numai s-au greşit -
Mâine din nou va ninge rece
Că-i un dezgheţ obişnuit?

O ceaţă printre ei pluteşte
Curgându-se în jos de grui,
Iar ţintirimul bătrâneşte
Tuşeşete pietrele verzui.

Şi acalmia îmi apasă
Aripa văzului meu mut -
Vremea-ntristată şi apoasă
Este sfârşit sau început?

Gânduri porniră într-o doară
Prin monumente şi prin cruci...
Ah, primăvară, primăvară
Cocorii când ai să-i aduci?!

1.354
 Sfârşit de iarnă

Cetatea frigului şi-a gheţii
Domneşte gravă anotimpul
Un etalon al frumuseţii
Ea se doreşte să se-ntâmple.

Argintul este cap de preţuri,
Recele alb – ţipăt de mode,
Iar inamici – cine dezgheţuri
Doresc la-nţepeniri comode.

Ea stâncă se numeşte tare,
Simbolul ei e o mireasă
Ce, să nu ardă  de la Soare,
Aşteaptă nunta-nchisă-n  casă.

Umblă prin spulber moşul Faur
Tot biciuind pământ şi aer
Cu vârcolirea de balaur
Şi cu imnările de vaier.

O lume-ntreagă stă pitită:
Sfârşitul gheţii  nu s-aude
Şi plânge-o  soartă ispitită
Prin colţuri în  cuvinte surde.

Cine vrăjmaş  este-al cetăţii,
Înţelepciunilor zăpezii
E-njositorul castităţii
Pe care-o predică aezii.

Mirese dalbe, jucăuşe
Veghind la ziduri de pagode,
Sunând podoabe de scoruşe
În vornicirea de logodne.

Cine-ar putea să se răscoale
Cu gândul împotriva iernii –
Se-mbobolesc* suflete-n ţoale
Cu flamura din faţa pernii.

Titani doar pot să se consacre
Pe  robii nopţii  să-i dezjuge
Şi slujitorii iernii sacre
În nordul lumii să alunge.

1.355
Dar nu-s pe lume uriaşii...
Pigmei ne strângem pe la ruguri,
Pălăvrăgelile gingaşe
Să le-arătăm fiere de pluguri.

Şi iar e noapte, iar e noapte,
Iar ninge timpul de la faceri
Noi, pocloniţi înspre  cetate,
Îi cerem linişte şi pace...

Ceva în vale se frământă
Căci sună umbrele din salbe:
Sunt ghiocei rupând argintul
Cu floricelele lor dalbe.

Doboară albul argintiul,
Însufleţitul – îngheţatul,
Uimit, priveşte-n jos pustiul
Cine-ndrăzneşte cu asaltul.

Mărunţii fără  importanţă
Ostaşii sunt  fără statură,
Însă erup atâta viaţă
C-au  dat trezire în natură.

Cătăm şi noi spre începuturi,
Dar să nu pierdem din nimică,
Iar mărţişoarele ca scuturi
Ne-astupă inima de frică.

Pitiţi pe sub acoperişuri,
Mascându-ne nimicnicia,
Privim atent din ascunzişuri
Cum se termină bătălia.

Şi când va-ncepe ca să fugă
Iarna cu hoarda  ei întreagă
Vom şopoti şi noi o rugă
Cât primăvara ne e dragă.

Ne-om zice poezii cu mieii
Când năvăli-vom la paradă...
Căci  se vor trece ghioceii
Ca-n mărţişoare să ne vadă.

*Îmboboli - încotoşmăna, a se îmbrăca cald peste măsură

1.356
 Sfârșit și început

Cerul se-ntunecă ca pentru  noapte 
De parcă nu ar vrea să mai vorbească,
Iar rugăciuni mai pâlpâiau în șoapte
Doar din  înțelepciunea omenească.

Sinceritatea își pierdu lumina
Când bezna se rânjește fericită,
Se-mpodobi pe vârfu-i Căpățâna
Cu-o jertfă fără vină răstignită.

Triumfă cineva de răzbunare,
Ci o gândire ce rămase trează
Căta prin nori măcar  ecou de Soare
Simțind prin oase-nțepături de groază.

Aici în disperare-i  fâstâcire
Că ziua prea devreme nu rămâne,
Colo e-un râgâit  de mulțumire
Că-n temple sărbătoare va fi mâine.

Unde e teamă plină de rușine
Că un absurd în viață se întâmplă,
Dar se impun să râdă, însă cine
Își freacă-argintul anilor la tâmplă.

Se-ntunecase ziua? - nu-i urgie
Chiar dacă cerul arătase colții
Neintuind c-or fi dați în robie
Cu soațe, cu copiii și nepoții.

Mâine pe-altare dările aprinse
Miros plăcut vor ridica din țară,
Dar nu știau că din credințe scrise
Ei altui domn demult se închinară.

Încă de când din studieri profunde
Ei se gândeau că El e dat prin sânge, 
Dar  Dumnezeu poreclei nu răspunde,
Ci inimii cinstite care plânge.

Nu admiteau, din boala lor mortală,
Cuvântul ca să-i smulgă din porfiră,
Citiți, ei hotărâră că-i înșală
Deci  viitorul său și-l răstigniră.

1.357
Ei traiu-și  înfășară cu scarteca
În veșnicie ca să între-n zgardă,
Primind doar un blestem ca și Rebeca
Copiii  în sclavie să și-i piardă.

Alți oameni ce-și spuneau că sunt nimică
Au auzit gornitul primăverii
Religia murea în  nopți de frică,
Lumea  pornea  cu Zorii Învierii.

1.358
 Sfinţii zugrăviţi

În zare munţii-mpăduriţi
Sunt rotungiţi de-azurul verii...
De pe pereţi coboară sfinţi
S-apuce drumul depărtării.

Poate doresc s-o ieie-n munţi
Înspre peşterile sihastre
Ori după nourii mărunţi
Să-şi piardă paşii-n zări albastre.

Pe lângă turme de cârlani
Şi-or repara oxibiontul
Că au răbdat sute de ani
Scrutând cu sete orizontul.

S-or duce-ncet pe nalte căi
Spre-o-mpărăție fericită,
Ca temniță lăsând în văi
Biserica nezugrăvită.

Atâtea nopți s-au tot rugat
Sub picăturile de stele
Să-și vadă Dalbul Împărat,
Să I se jeluie de grele:

Că tencuiala cade jos,
Aleea e tot mai pustie,
Oamenii nu vin după Cristos, 
Ci doar pentru-o fotografie.

Deci se vor duce călători
Spre înălţimi și peste zare
Căci așteptară răbdători
Atâția ani de-ntemnițare...

Dar m-au văzut și și-au oprit
Și nerăbdarea, și avântul
Lăsând pe-un timp mai potrivit
S-atingă talpa lor, pământul.

Ei mă privesc cu ochi de cer
Decolorați de-atâtea veacuri
Că-s, poate,-un pic mai auster
Să nu mă-mprăștii printre fleacuri.

1.359
Îngenuncheat, voi plânge dur
De viața mea neînțeleaptă
Bătând mătănii împrejur,
Făcându-mi cruci cu mâna dreaptă.

Să se audă întrebați
Gospodărește, nu în grabă
Că pe pereți n-au fost pictați
Atâta vreme pe degeabă.

Însă „Canon”-ul ațintii
Cu pofte pentru peisaje
Și-n lumea mea de veselii,
Plecai cu câteva imagini.

Privirea lor tot m-a ajuns
Copilărească și acidă
Şi-n secolele ce s-au scurs,
Purtau o proaspătă obidă.

1.360
 Singurătăţi

Singurătăţile în noapte
Cu iţele-s prinse în vise
Zbătându-şi sufletul în şoapte
Ca nişte candele aprinse.

Cătând în lături cu ruşine
Ori, poate, în neîndrăzneală
S-ascund din nou, din nou în sine
Cu sănătate şi cu boală.

Iţindu-se dintre zăvoare
Să vadă-n jur ce se petrece
Cătând aripele de Soare
Prin bezna searbădă şi rece

Oricine are-o vizuină
Ori târâie vreo cochilie
Şi ca să iasă la lumină
Nu are poftă şi tămâie.

Mai bine-ascuns în stropi de-argilă
Cu-un scut strălucitor de mască
Împodobită-n clorofilă
Şi-nţelepciune bătrânească.

Să nu te vadă nimeni, nimeni
Să nu-ţi citească printre gânduri
Şi bat înspăimântate inimi
Dintre construcţiile de scânduri.

La ce le trebuie probleme,
La ce să caute belele
Şi orice ins cumplit se teme
Să-şi piardă haina lui de piele.

În care, dăruit odată
A fost ca să-şi astupe frica
Că viaţa lui fu îmbrăcată
S-ascundă plinul ori nimica.

Ci curioşi vor ca să vadă
De după colţ, de prin unghere
Vecinul ce-are în ogradă
Şi să mai aibă ce-o să spere.

1.361
Nepricepând că şi acela
Cetate-n jur îşi construieşte
Prin umbre pitulând capela
Unde-i deschis dumnezeieşte.

Căci prin zidirile de umbre
În care şobolan se pierde
Îngândurările lui sumbre
Vor să răsară-n viaţă verde.

El îşi permite şi-o dojană
Să şi-o îndrepte împotrivă
Căci Dumnezeu fiind icoană
Ascultă ca o sugativă.

El răul poate să-şi reverse
Ca sufletul să-şi uşureze
Cu-apucăturile perverse
Înobilându-şi ipoteze.

Îngrămădindu-şi apoi iarăş
În jurul lui noi baricade
Cătând pe uliţi vreun tovarăş
Care să fie cumsecade.

Ca două temniţe-n vestigii
Cu frică pentru libertate
Uniţi de-aprindere-n religii
Se vor numi bombastic „frate”.

De fapt, ascunşi după perete
Privind fricos din ambrazură
Vorbind frumos, pe îndelete
Şi surâzând numai din gură

Îs tot o noapte cu-ntuneric,
Cu-aceeaşi frică de-a fi sincer
Doar rolul slab de om cucernic
Cu slova  moartă-n cicatrice.

Sinceritatea dacă nu e
Şi Dragostea nu se aprinde:
Deci Dumnezeu în cetăţuie
Singurătăţii nu-i deschide...

...De undeva cântă cavalul
De-o soartă singură şi-amară...

1.362
Se auri pe mal podbalul
În zâmbetul de primăvară.

În noapte ploile de stele
Se prăbuşesc rupându-şi luturi...
Şi albăstrimi de viorele
Descoperiră începuturi.

Şi lilieci se zvârcoliră
Prinzându-şi iar, pe loc ascunsul...
Dalbi zarzării toţi înfloriră,
Iar piersici roz le-au dat răspunsul.

Lumi grămădite prin tufişuri
De-a nu se şti şi-a se cunoaşte...
Singurătăţi din ascunzişuri
Să înflorim deschis în Paşte!

1.363
 Spicul

Fratelui Dochim și sorei Vera Cojocaru, 
fratelui Vasile și sorei Sveta Guștiuc.

În spicul grâului e frică
Să nu se frângă de pe pai,
Dar când privirile-și ridică
E cel mai fericit pe plai.

Văzând azurul fără margini
Cu versul apei de pe nori
Și-n jur ca sute de catarge
Alți înălțați și roditori.

Și iar, scăpând de vânt, s-apleacă
Îngenunchind ochii-n pământ,
Iar viața-i pare-așa săracă
Când e țintită spre mormânt.

Că-i miezul nopții, că-i amiază
În anotimpul zgomotos
Inima lui îi pendulează
Când înspre sus, când înspre jos.

Îl râd neghinele trufașe
Că nu-i în stare-a sta pe loc
Și cu flori roșii și gingașe
S-arate tuturor un foc.

Iar el, cu modestie multă,
Le-admiră măiestria-n stat
Și predicile lor ascultă
Căci el e-așa neînvățat!

Ci din secvențe guralive
Spicul se clatină ușor
Când cu dureri de substantive
Și când cu verbele de dor.

Nu poate bucurii să strângă
Din țănțoșiri și înălțări
Simțindu-se atât de singur
De-aici și peste depărtări.

Când tremurând se roagă-n  șopot,
Când doar oftând din suflet greu

1.364
Ca limba stranie de clopot
Ce cheamă-un om la Dumnezeu.

Doar, uneori, parcă îi vine
Un vis albastru și senin:
C-o palmă-n Dragoste-l susține
Cu bogăția lui din sân.

1.365
 Stând lângă o poiană...

Păsări de mărgărint  dau  să se rupă
Din câmpul înghețat și argintiu
Și se învârt nezborul să-ntrerupă
Că să zvâcnească-n cerul azuriu.

Nu prea disting  din viscoliri buiestre
De-s lebede, că-s  păsări de alt soi
Ori, poate, pur și simplu, sunt măiestre
Ce  o poveste speră cu  eroi.

Arbori înalți precum  colindătorii
Le sună țurțuri mici și  străvezii
Urându-le atingerea-aurorii
Și apogee-n stele albăstrii.

Iar păsări  fug viteze să apuce
Pentru zvâcnirea-n cerul de cristal,
Ci-alunecă și-aidoma o cruce
Cad într-un râu îngrămădit în mal.

Pe gheața lui s-au răstignit  pe spate
Privind  neînțelepte spre zenit,
Nepricepând - înfrângerile toate
Cum poți să le întâmpini liniștit.

Ci-nsuflețirea largă și senină
Le-mbie cu o trecere de nor
Să îndrăznească iarăși spre lumină,
Să-nvingă insuccesele cu zbor.

Cruci albe iar aripile să-ntindă,
Dar nu trântite, ci-nălțate-n cer
Și-avântul înălțimii să-l aprindă
Din relief sleit și-argentifer.

Aud  Credința-n viitor mă-ndeamnă  
Călcându-mi teama-n care  mă abțin
Și-aripile-mi se-ntind sfărmând în iarnă
Ca eu o cruce dalbă  să devin.

1.366
 Stele căzătoare

Din ceruri stele căzătoare
Se prăbușesc spre  lut putrid
Zdrobindu-se fărâmicioare
De  întunericul solid.

Împrăștiindu-se prin noaptea
Cu nevăzut neînțeles
Își pierd știința și dreptatea
Prin fire negre de eres.

Ci țăndărelele-ascuțite
Ferindu-se de ochi hapsâni
Se aricesc ca în cuțite
Să nu fie luate-n mâini.

Pitite-n firele de iarbă,
Pe cotilirile de val
Înfricoșate că  vreo labă
Va strânge  plânsul de cristal.

Ca-n pofta ei pentru  putere
Târându-le într-un ungher
Le va preface-n giuvaiere
Tăioase exclamări de cer.

Apoi la gât să și le poarte
În salbe prinse cu-un lănțug
Bombastice lucind și moarte
Sub jug fiind și ele jug.

Ci își visează o privire,
Un suflet prețuind un  vis
Cu aripi blonde de iubire
În versul inimii nescris.

Ce ridicându-i diamantul,
Să vadă-n orice colț splendori
Înaripând cu el talantul
Cu aspirația spre zori.

Nu într-o fală omenească
Să le arate tuturor,
Ci-n inimă să le sădească
Ca pe-un grăunte în ogor.

1.367
Să le stropească-n rugăciune,
Să le-ntărească-n mulțumiri
Consinderându-le minune
Sosite-n clipe de trăiri.

S-audă șopotul de spice
Ce psalmi vor legăna în piept,
Bezna cu viața să despice
Înflăcărat și înțelept.

Cu versurile lor în mână
De mucegaiuri nesupus
Să se înalțe în lumină
Un astru nou, acolo, sus.

C-apoi, la vremea potrivită,
Pe-un traiectoriu dureros
Să cadă-o stea în văi zdrobită 
Ca lacrimile lui Cristos.

1.368
 Strigă gâşte sus...

Pâcla-ncâlcită-n vârfuri de copaci
Pe braţe şi tulpini în jos  se lasă,
Nu prea pricepi ce trebuie să faci
În primăvara cu perdeaua trasă.

De undeva, din mâglă strigă larg
Gâştele sus cu glasul în durere
Căci şi-a pierdut întinsul lor şirag
Calea ce duce-n centrul primăverii.

De negură am fost şi eu cuprins,
Iar ochii vor să-mi fugă  mai departe
Şi mi-ar striga întregul meu aprins
Ca zburătoarea după libertate.

Aş geme ca un suflet rătăcit
Prin valurile moi de negureaţă
Cu braţele lăsate, obosit
De încercări şi întristări de ceaţă.

Parcă şi primăvara-n calendar
Şi-a înflorit voioasă mărţişorul...
Ca gârliţa sunt,  care un hotar
Nu poate să-l descopere cu zborul.

Din calea sa, uitându-se în jur,
Temându-se de orişice primejdii,
Dar zboară înainte şi mai dur
Condusă de aripile Nădejdii.

1.369
 Sub înflorire

Zarzării şi piersicii înfloriră zorii,
Vântul se culcă întins meditând sub floare
Şi socoate cum urmează gâşte şi cocorii,
Şi măsoară cum coboară razele de Soare.

Moale încă din pământ aburi se ridică
Printre flori loc îşi găsiră-n  leagăn de petale
Şi cu degetele lungi curăţă de frică
Orice floare-n frăgezime şi în aur moale.

Ci-i înlătură albine într-un zbor ce frige
Nu-şi văd capul ele-n muncă-n miere încărcate:
Vântule, îmi cer iertare, dar eu te-oi împinge
Să mă culc şi eu pe spate cu-ochii-n libertate.

Ca să văd planări  sub nouri, în copaci aripe,
Începutul să-l descopăr în orice-nflorire
Să-mi pierd timpul care-ncearcă cu măsuri de clipe
Să mă sperie că trece vreme şi iubire.

Vom privi alături, dragă, înălţimi de ceruri,
Vom visa la înălţarea-n suflet şi cuvinte
Ca şi orice cugetare ce-ar putea să spere
Lăsând teama să rămână-n amintiri de minte.

Ştiu că pe pământul reavăn  să te culci nu-i bine:
Doar argila în  ţărână veşnic se va trage, 
Pe când sufletul aspiră zborul spre lumine
Scuturându-şi de pe sine spaimele  oloage.

Să se-nalţe-n necuprinsul Vieţii ce îl cheamă
Cu puterea de Lumină de la  firea slabă,
Fără boli, fără suspine, fără greu şi teamă
În Cuvântul Veşniciei ca o cruce dalbă.

1.370
 Sunt doar un baci

Sunt doar un baci, un simplu baci
Cu mioriţele pe câmp,
În poezia de copaci
Nu număr părţile de timp.

Prin flori mioare am păscut
Din prospețimi să le adun
Să mi le ştiu ca un avut
Cu basmul tânăr şi străbun.

Poieni din codru şi păşuni
Se-nmănunchează  în caval
Cu argintiile minuni
Din stihul stelei de cristal.

Mă-nvaţă paltini şi molizi
Sunetul rimei de smarald,
Slova sihaştrilor candizi
Pun gravitatea de herald.

Sunt ucenicul de oier
Şi-nvăţători am ca vecini
Din aripile de pe cer
Până în vârf de rădăcini.

Ce mi-s păstorii cei haini
Privind şerpeşte din tufari
Cu bale palide de câini,
Cu ochii galbeni de tâlhari.

În beznă florile se-nchid, 
Din nopţi mioarele se duc
Când ei doar pizma lor şi-o prind
Să o recite-n balamuc.

Iar codru-n versul aurit
De grangur şi polen de flori
O doină-n viaţă mi-a pornit
Ca să descopere comori:

Cântarea serii de izvor,
Susurul vântului prin ierbi,
Oftarea frunzelor de dor
În noaptea ochilor de cerbi,

1.371
Zvâcniri în cer de ciocârlii
Cu tril însămânţat în zări,
Cu troiţe pe căi târzii
Triste privind din aşteptări,

Munţii din toate înălţaţi,
Văi potopite de-nfloriri
Şi sfinţi de vremi decoloraţi
Pictaţi pe muri de mănăstiri,

Strălucitoare culmi de vis
Atinse-n notele de grai,
Versetele din paradis
Scrise pe gurile de rai,

Inima mea în Legământ
Tăind prin noapte  în cruciş
Şi propoziţii de cuvânt
Ce pasc Iubirea-n luminiş.

Sub arcuiri de curcubeu
Înaltul zborului  senin
Mă-nvaţă să păşesc mereu
Din ciobănaş  în peregrin. 

1.372
 Tăcerea frumuseței

Cad petale de tăcere
Din chindie și din sălcii
Lumea c-a-nceput să spere
Începuturile păcii.

Tihna lor portocalie
Fulguiește în ninsoare
Peste codru, pe câmpie
Și pe curgerea de Soare.

Ating frunzele ce șoapte
Își pierdură în sfială
Nu e zi și nu e noapte
Și nici zborul nu se-nșală.

Vin tăcute și solemne
Văzurilor liniștire
Ca o rugă să ne-ndemne
Spre răbdare și iubire.

Râul parcă-nțepenit e
În culori când se răsfață
Tot în clipe liniștite
Se topește-n zări de ceață.

Violet e și e bine,
Purpuriu e și e seară
Revărsarea de lumine
Asfințitul îl măsoară.

Sufletul culori adună
Încântat de frumusețe
Să-mpletească în cunună
Mulțumiri aduse Vieții.

1.373
 Tăcerea tăcerii

Tăcerea – o troiţă care stătea lângă drum obosită
Cioplită cândva cu toporul de-un meşter neînsemnat
Acum crăpături doar se văd pe faţa ei înnegrită,
Nerămânând nici o urmă unde Isus a fost „desămnat”.

Pe lângă dânsa puhoaie de zgomote se vaietă  şi-apucate se râd
Curgând undeva unde duce drumul acesta frumos pietruit,
Larmele se hlizeau arătând cu dispreţ înspre semnul cel hâd,
Scurgându-se mai departe în gloate, în grupe şi în hăulit.

Troiţa sta, absolut asurzită de atâtea strigăte în entuziasme
De atâta muzică, cântece şi fâţâială din palme,
Doar când potopi noaptea cu lună, cu stele şi cu aer de basme,
Liniştea troiţei parcă-ncepu să se înfiripeze în undele-i calme.

Isus a stat lângă dânsa  atingând-o cu blânde lumine,
Privind lung în urma marşului ce se ducea în noapte zgomotos şi olog,
Troiţa-i prinse privirea şi se încovoia  de ruşine:
„Iaca, Doamne, oamenii Te cântă  și  joc, iar eu, ca muta, tot stau... şi mă rog!”

1.374
 Ţara mea

 O Ţară, undeva, departe,
Şi chiar alăturea deschisă
Nerăsfoită de vreo carte
Nici de un basm încă descrisă;

O primăvară fără capăt
Cu toamna-n zâmbetul nădejdii
Unde şi-o iarnă-a dat să-ncapă
Cu pârg de vară în odăjdii.

Albastre aripi de-nălţare
Şi zborul proaspăt de venire
Din revărsările de floare
Strigă o nouă înflorire.

Fiinţă nouă-n ţară nouă
Neasemuită de vreo minte
Din sărbătorile de rouă
Sărbătorită-i  de  cuvinte.

O Viaţă înviată-ntruna
Născută iar de-a fi pornită,
Cu versuri care pun cununa
Cunună-o inimă iubită.

O albăstrime fără margini
În curcubeie-nfăşurată 
De care vremea doar se sparge
În Dragostea nemăsurată.

Cântările fără refrene
Curg ca argintul de cascade
Şi-n depărtările eterne,
O veşnică chemare arde

Care îmi pleacă şi îmi vine
Cu unde străvezii de viaţă
Când,  însetatul de lumine,
Alerg şi-alerg în dimineaţă

Unde mi s-a pierdut fiinţa
Împrăștiind nopțile-n zile
Şi încântată  e Credinţa
Smulsă din petele argilei.

1.375
Minunile peste  minune
Înmuguresc o prospețime,
Un cântec dalb de rugăciune
Mi-e existenţa-n înălțime.

Rupt din sforţările puterii
Nemărginit în a fi liber
Zburând în centrul primăverii,
Iar centrul este pretutindeni.

1.376
 Țesături nocturne

Luna își întinse ițe
Prin urzeala nopții păcii
Pe-unde fug neobosiții,
Ca suveica, liliecii.

Ca un fir de bătătură
Curg luminile-n  poiene,
Iar copacii tac din gură
Fremătând timid din gene.

Stelele încep să zboare
Părăsind pe linii cerul
Înstelând, printre uzoare,
Ca în fluturi, lăicerul.

Râul bate spume-n pietre
Veșnic căutând culcușul,
Adormiții ochi de vetre
Se închiseră-n cenușă.

Spre cascadele de Lună
Cerbii își invită ciute
Să se-adape împreună
Din iubire, pe tăcute.

Auritele tablouri
Parcă-nvie din istorii
Pașii grei și duri de bouri
Cu  legende iluzorii.

Curge-un zvon din susul stânei
Ca ecou ușor de veste
Care-n inimă rămâne
Zvoană dulce de poveste.

Eu, cu ochii mari de suflet
Curg copil sfios în zare,
Nu-ndrăznește să răsufle
Inima-mi în înnoptare...

...Altă noapte-n jur coboară,
Amintirile îmi cată -
Unde-i satul meu din Țară
Cu  copilăria toată?

1.377
Astăzi Craiul Nou vâslește
Liniștirea sa prin unde,
Noaptea-n noapte, omenește,
Chipul meu trecut mi-ascunde.

Altă țară, altu-i locul,
Alt e râul și pământul,
Mi se potolește focul,
Mi-i în creștere argintul.

Alt obraz am în oglindă,
Gândurile stau în cuget...
Dar ca versul de colindă
Mai aud din noapte-un muget.

Îmi trec zimbrii pe alături,
Inorogi nechează-n noapte,
Liliecii iar prin pături
Leagă firele cu șoapte.

În vestirea mătăsoasă
Ce o toarnă Luna-n strune
Inima-mi copilăroasă
Ar mai vrea ceva a spune?!

Doamne, Tu mi-ai dat iar Viață
Și ai râs cu bobi de rouă
Când un prunc zbârcit la față
Gângurea o limbă nouă.

Mi  Te bucurai în fire
Că, din frica de primejdii,
Mă târam spre-a Ta Iubire
Doar pe  ațele Nădejdii.

Viețuirea-mi nu dezminte
Roadele  Credincioșiei:
Tu ești veșnicul Părinte,
Eu - copilul Veșniciei.

Și trec zile, și trec anii
Eu tot cresc în versul Vieții
Când mulți flutură Pisanii
Putrezind de bătrânețe.

Dragă-mi este lumea largă
Sub și peste atmosferă
Când suveicile aleargă

1.378
Și când visele îmi speră.

De frumos, când doar suspine
Notele și le-nveșmântă,
Când Isus este cu mine
Și în basmul meu  se-ncântă.

1.379
 Trai în flori

Cine găsește o nevastă bună gasește fericirea;
 este un har pe care-l capătă de la Domnul. 
 (Prov.18:22)

Soției și surorii mele Vera
și tuturor soțiilor credincioase

Așa-ndemnați suntem de Viață
Să ne-nflorim clipele vii
Pornind cu florile de gheață
Până la florile târzii.

Lăsând momente mizantrope
Vedem din cursul senzual
Petalele de penelope
Ne-așteaptă râsul de pe mal.

Vreun luciu de monetă calpă
Ochii ne cheamă-n râs șiret -
Stâlcim o frumusețe-n  talpă
Și culegând doar  un regret.

Bătuți în față și traverse
Noi aspirăm cu ochii grei
La rozul florilor de piersic
Ori azuriu  de clopoței.

Pe colții zbaterii de mare
Ne trecem calea dezinvolți
Că nu departe-n depărtare
Ne crede tari  floarea de colț.

De la percepțiile firii
Până în duh de-naripări
Ne cheamă-n vise trandafirii
Ori  romanițele în zări.

Că-s mai văzute, mai modeste -
Ce are-a face - le ești drag!
Căci orice floare - floare este
Și orice casă are-un prag.

Adeseori se strânge drumul
De obosiri înspre apus
Corole-mprăștie parfumul

1.380
Să ne îndemne iar în sus.

În orice zi - o floare nouă
În ochi și inimă găsesc
Când strălucesc boabe de rouă,
Când arșițele năvălesc.

Mă-nchin ca un arcuș pe strună,
Căpșorul lor în palme-l țin
Dorind ca orișice furtună
Să  li se-nece în senin.

Să fie ele-n bucurie
Și când e Soare, când e nor
Cum fericire-n veșnicie
Cu înfloririle îmi vor.

Viața-mi este diferită
Când mă înalț, când merg pe jos...
Am o grădină înflorită
Ascunsă-n zâmbetul sfios.

1.381
 Trâmbițe-argintii

Lebede ca-argintul
Gem prelung şi larg
C-au văzut pământul
Cel visat şi drag.

Că veniră iară
Pe-o gură de rai
Şi cu primăvară
S-au întors pe plai.

Nopţile vegherii
Au trecut şi nu-s
Zorii primăverii
Ele au adus.

Trâmbiţând tăria
Cerului de-azur
Vezi cum veşnicia
Se revarsă-n jur.

Versuindu-şi dorul
Slobozit din greu
Li se-nclină zborul
Pe sub curcubeu.

Se aud departe
Glasuri argintii
Ca și cum din  moarte
Evadară vii.

Glăsuirea-atinge
Huma-n hibernări
Parcă nişte îngeri
Plâng din răsputeri.

Vrând ca să trezească 
Omul de la chin,
Să se oglindească
În cerul senin.

Spun de judecată
De Iubire şi
Zic că încă-odată
Primăvară-a fi.

1.382
 Umbre

Zilele se întristează
Măcar că nu au de ce
Și, jucându-mă cu-o rază, 
Torturez o Dragoste.

Căci sunt clipe și mai triste,
Sunt și doar înaripări
Că în zorile-ametiste,
Că-n rubin de înserări.

Însă Viața este Viață
Chiar de-ai vrea tu și să mori -
Te deșteaptă-n dimineață,
Te-odihnește până-n zori.

Ea nu cade în mâhnire
Poți să crezi tu, să nu crezi...
Întristezi doar  o Iubire
Când de Viață te-ntristezi.

1.383
 Un dor

Cum se zbate-n mine prins
Dor de zborul necuprins,
Cum se leagănă el spic
Când spre-azur, când spre nimic
Și cum scârțâie străpuns
Necrezând în vreun răspuns -
Ca și lacrimi din amurg
Doar cuvintele-i mai curg,
Ca o doină dusă-n seri
Geme el fără puteri
Prefăcându-se în cânt
Cu-ochi-n cer de pe pământ.

1.384
 Vechi prieteni

Vechi prieteni îmi vin parc-ar fi un priveghi,
Amuțiți  se așează la masă...
„Cum o duceți? - întreb - tot pe vechi?.. tot pe vechi?..
Viața, văd, nu e prea radioasă...”

Mă privesc ei sever ca din fotografii
C-o tăcere rănită-n nespuneri:
Ce să-i faci - eu tot timpul am fost cel dintâi
Când era ca să scriem compuneri...

Nu trimitem  scrisori, telefoane nu dăm,
Ne-ntâlnim poate-așa-n amintire.
Mi se strânge, simt, inima mea într-un ghem
Că nu toți au sosit  la-ntâlnire.

Cat spre ușă-așteptând la-ntâlnire în toi
Să mai vină-un amic fără mitră:
Nu-mi făcui, din păcate, prieteni mai noi,
Iar acei ce au fost nu mai intră.

Îmi spun oaspeții triști triste vești de pe drum
Fără jale ori plâns în suspine...
Grea e viața acum... grea e viața acum...
Eu ascult și oftez în rușine.

Ce-aș putea să mai fac să-i văd numai zâmbind
Când ei spun cu amar: „Cine?..  Nu e!..”
Când fiorii mă trec și îmi sperie-un gând
Despre-un trai fără râs din pistruie.

După ușă-au rămas crucile-n țintirim,
Încă nu pot să cred că sunt multe;
În odaie doar câțiva prieteni venim
Fiecare dorind să n-asculte.

Toți stropesc cu amarul, toți își varsă din greu -
Mai ușori, poate, că se ridică
Îndreptându-se-n zări fără de curcubeu
Doar  cu  noapte în beznă și frică.

De-unde oare s-au strâns obosiri de necaz,
Neputințe atâtea-n durere?
În aripi îmi îngrop întristatul obraz
Căci la zbor ele nu au putere.

1.385
 Veliere

Cuirasate sirenele-și sună,
Vapoare în golfuri speriat s-au pitit;
Timonierii,  direct în furtună,
Conduc veliere  cu braț liniștit.

Oceanu-n turbare îneacă Titanici  -
Corăbiile  ce-s pentru apele-adânci!..
Ci ele descoperă-Americi şi Africi 
Şi-aduc la lumină atoluri şi stânci.

Le râd valuri verzi :„ Încotro, prăpădite?
Vă duceţi cu toate de-a dreptu-n omor!..”
 Se-ndreaptă catarge  spre zări însorite
Cu vele  ca aripi întinse în zbor.

Spărgând întunericul, frica, rutina
Aduc vestea Dragostei ele cele dintâi...
O, Doamne Isuse,-mi pornesc brigantina ,
Te rog, toarnă Viaţă  în pânze-azurii! 

1.386
 Venirea nopţii

Hotarul între negru şi-auriu
E-aşa distinct pe pagiştea cerească,
Se micşorează plaiul străveziu,
Iar bezna nu-ncetează ca să crească.

Floarea de aur parcă s-ar răci
Prinzând mai mult culorile de-aramă
Dispar şi amintirile de zi,
Iar noaptea triumfarea sa şi-o cheamă.

Pe colo-ici ies stele la păscut
Să prindă firicelele de Soare,
Vreo una, zbenguindu-se,-a  trecut
Cu-o linie aprinsă, zburătoare.

Iar la apus nu e nici un ecou
Tot ceru-i stele, stele şi iar stele,
Privirile-mi se-ncântă în tablou
Ce mă înalţă-n gândurile mele.

Nu sunt doar zvon  – sunt purtător de sori:
Trăieşte încă Soarele în mine
Şi voi păşi ca steaua înspre zori
Pe linia trasată de lumine.

Călăuzit cuvânt  înspre Cuvânt,
Aripă ca o pară de făclie
Din legea risipirii în pământ
În creşterea vieţii-n veşnicie.

Ca-n dimineaţa de la răsărit
Iluminat în viaţa mea deschisă
Voi spune:”Pace! Bine ai venit!
Îţi mulţumesc de raza-n mine scrisă!”

1.387
 Vise înflorite

Am purtat în mine muguri
Şi în inimă boboci
Ca să bată floarea struguri
Iară frunzele în voci.

Îi aveam ca pietre scumpe
De rubine şi opal
Pregătit când va  erupe
O brânduşă şi-un podbal.

Îmi păstram în suflet vise
Şi vedeam ca-n adevăr
Viorica ce-nflorise,
Rozul florilor de măr.

Ci veni afară floarea
Ce mai zumzet, ce culori!
Că mă-ndeamnă-n sine zarea
De la zori până în zori.

Floricele delicate
Înfloriră ca iubiri
Că-mi sunară nestemate
Doar ca palide-amintiri.

Mi le-am scos încet din gamă
Şi le-am îngropat tăcut
Sub frunzişul de aramă
Ce-a căzut anul trecut.

Când m-au dus acolo paşii
Peste-o zi – văzui uimit:
Înfloriră toporaşii
Unde visele-am sădit.

1.388
 Zboruri frânte

O pasăre e dată la pământ
Cu-alice ori cu gloanţe – nu diferă,
S-a prăbuşit o lebădă de-argint
Acolo unde nimeni nu mai speră.

Un vis ce-a fost înaripat de dor
Fu nimicit de-o mână fără vise
Şi a căzut din ceruri un cocor
În mocoşiri de zboruri interzise.

Din înălţimi de vis în fericiri, 
Din largul sărbătorii de Credinţă –
În jertfă-a unei nopţi de neiubiri,
Triumful de suspine-n neputinţă.

Viața dacă vierme ți-ai târât,
Iar lutul fuse ţelul de esenţă
Nu vezi că vieţuitul ţi-i urât
Căci nu poţi observa o diferenţă.

Ci dacă-ai fost cândva atât de sus
Că umbrele puteai a trece peste
Durerea cât ar creşte de nespus
Din cer când cazi la funduri de prăpăstii.

Vei mai putea cândva să te înalţi
Din lumea decăzută-n întuneric
Pe aripi când călcat ve fi de alţi
Ce n-au de zbor nici vrere, nici putere?

Ai fost dor zburător - acum nu eşti,
Trecutul cel înalt e-o amintire
Şi tot mai mult îţi pare că poveşti
Istorii sunt cu crez de fericire.

Ci  înrăit  priveşti spre început
Pierzând în sine urme de speranţe
Târându-ți aripi putrede prin lut
Urând pe doritorii  să se  înalţe.

Legat cu-acei ce nu pot a iubi -
Căci dragostea ei numai o dărâmă
Ţi s-ar opri  în seară-ntreaga zi:
Tu – pasăre, vei termina ca râmă.

1.389
E greu când te loveşte glonţu-n piept,
E straşnic că e-un deget pe trăgace,
Şi un raţional neînţelept
Mai poate-atâta rău pe lume-a face.

Dar este groaznic ca să cazi din plai
În piaţa calculării şi-a balanţei,
Căci orice-mpuşcătură prinsă-n trai
Doar trebuia mai sus să te înalţe.

1.390
 Zburătoarea Dimineaţă

Aripa dimineţii zvâcni de peste deal
Şi se porni să-nvârtă văzduhu-n prospeţime,
Iar buciumul  din glasul de aur triumfal
A  nins întreg pământul cu ritmuri şi cu rime.

Au reflectat  cu ochii scânteietori de vis
Seminţele de rouă din brazda verde-a ierbii,
Din curcubeie versul nu se doreşte scris
Ca proză să nu fie cuvintele  superbe.

Din greutatea nopţii s-au ridicat din brânci
Privirile străpunse de beznă şi de frică
Scoţând speranţe-albastre din tainiţe adânci
Înclină-n rugăciune şi-n legănare spicul.

Zidindu-se  răspunsul versetelor din cer
Din raze lucitoare s-adună portative
Pe ele printre  note se leagă auster
La  fremătări de  verbe  tării de  substantive.

E poezia Vieţii, e lirica de zi
Ce va suna divină  până-n adânc de seară
Când altă poezie tihnit va răsări
Privind cum dimineaţa spre zorii săi coboară.

1.391
 „Sfânta învățătură”

Triumfă cum învăţătura!
Se zvârcolesc ca şerpii rău
Acei ce-au studiat Scriptura
Şi-azi Îl ucid pe Dumnezeu.

Iar El nimic nu poate spune,
De-i lasă fără de răspuns
Şi casele de rugăciune
Cer răstignirea lui Isus.

Psalmi ieri cântau parcă Luminii
Cu palme-n sus aşa frumos...
Cum s-a-ntâmplat  că chiar păgânii
Imploră viață lui Cristos?

Ci ei se fac a nu-nţelege
Că El e-un om nevinovat,
Cer o pedeapsă după Lege
C-așa  Scriptura i-a-nvățat!

Dar Legea e răzbunătoare –
Păcatul tău să nu îl uiţi!
Toţi cei din case – mic şi mare
În piaţă robi au fost vânduţi.

Însă şi azi n-au prins la minte
Că Adevăru-n Legământ
Nu-i o tocire de cuvinte,
Ci-i  vieţuire în Cuvânt.

1.392