COSTACHE IOANID

Taine

- POEZII -

https://www.resursecrestine.ro/poezii/index-autori/costache-ioanid/taine

1
 CUPRINS

A căzut o stea... ............................................................... 5

A fost cândva un staul... ........................................................ 12
A fost cândva... .............................................................. 14
A trăi ..................................................................... 16
Acum ..................................................................... 17
Acuzatorul ................................................................. 19
Am căutat iubirea... ........................................................... 22
Aripi în Cosmos ............................................................. 24
Baraba .................................................................... 27
Bartimeu .................................................................. 28
Butoaiele .................................................................. 31
Cand o usa ................................................................. 32
Când zorii cheamă ........................................................... 33
Cărturari și farisei ........................................................... 34
Căsnicia ................................................................... 37
Cât de măreț e Dumnezeu! ...................................................... 41
Ce spune vântul? ............................................................ 42
Cele șapte bătălii de pe Golgota .................................................. 43
Cercul lui Iacov ............................................................. 54
Cezarul ................................................................... 60
Chiar dacă... ................................................................ 61
Cioara .................................................................... 62
Cu Dumnezeu în fiecare zi ...................................................... 64
Cu suliţi lungi ............................................................... 65
Cu Tine-n gând .............................................................. 66
Cum trece roua .............................................................. 67
Cumpărătorul de suspine ....................................................... 68
Daniel și Dariu .............................................................. 71
De ce nu vii? ................................................................ 76
De Crăciun ................................................................. 77
De dragul Tău .............................................................. 78
Despărțirea ................................................................ 79
Doar gândul ................................................................ 82
Dormi, copile ............................................................... 83
Dragostea .................................................................. 84
Dumnezeu e steagul meu ....................................................... 88
E frumos... ................................................................. 90
Eu nu sunt mai mult... ......................................................... 91
Există Dumnezeu ............................................................ 92
Fecioara ................................................................... 93
Fii gata ................................................................... 96
Fiul nerisipitor .............................................................. 97
Frumoasă-i roua... ............................................................ 98
Ghetsimani ................................................................. 99
Iată Omul! ................................................................ 102
În dimineaţa învierii ......................................................... 103
In seara de Ajun ............................................................ 108
Întoarcerea (Fiului risipitor) ................................................... 109
Într-o gulie ................................................................ 113

2
Învierea .................................................................. 114
Iosif, logodnicul Mariei ....................................................... 120
Isus ..................................................................... 123
Isuse, ce ți-am dat?... ......................................................... 124
Judecata mirelui si a miresei ................................................... 125
Lectia de armonie ........................................................... 130
Lecţie de armonie ........................................................... 131
Legea si dragostea ........................................................... 132
Lumânărele ............................................................... 133
Mai presus de orice .......................................................... 136
Mandragore ............................................................... 137
Maria si Marta ............................................................. 138
Mielul ................................................................... 139
Milioane .................................................................. 140
Nicidecum ................................................................ 141
Nu mă satur să privesc ........................................................ 142
Nu sunt pe cale ............................................................. 143
Nu-i singur Iuda vinovat ...................................................... 144
Nu-i singur Iuda vinovat ...................................................... 145
Nunta din Cana ............................................................ 146
O, poate mâine... ............................................................ 149
O, sfânt locaş .............................................................. 150
Oaia cea pierdută ........................................................... 153
Oricine iubeşte o floare ....................................................... 158
Pe ape ................................................................... 159
Pe campie ................................................................. 163
Pedeapsa care ramane ........................................................ 164
Pentru cine? ............................................................... 170
Primăvara ................................................................ 173
Prin arşiţa pustiei ........................................................... 174
Priveam la Golgota .......................................................... 175
Puiul .................................................................... 177
Puiul .................................................................... 182
Puiul de lebădă ............................................................. 186
Pune Doamne, dragoste-ntre frati ................................................ 188
Rebeca ................................................................... 189
Regele - Pace .............................................................. 192
Robi și fii ................................................................. 194
Samuel ................................................................... 198
Şapte uşi ................................................................. 199
Scrisoare ................................................................. 203
Și a fost Isus copil... .......................................................... 204
Ștergarul ................................................................. 205
Sunt străin și călător ......................................................... 207
Suprema sarbatoare ......................................................... 208
Taine... .................................................................. 210
Tâlharul .................................................................. 214
Tatăl .................................................................... 217
Tu totdeauna, Doamne, eşti cu mine .............................................. 218
Turmă blândă ............................................................. 219
Un suspin ................................................................. 220
Un vierme mic ............................................................. 221

3
Viaţa .................................................................... 223
Vine Isus ................................................................. 227
Vreau să iubesc pe fraţii mei ................................................... 229
Vrei să fii și tu mireasă ? ...................................................... 230
Ziua cercetării ............................................................. 235
Ziua cercetării ............................................................. 240

4
 A căzut o stea...

A căzut o stea,
steluţă de nea,
pe urechea mea,
şi mi-a povestit,
până s-a topit,
basmul unui vis,
pe care l-am scris,
— pentru cei mărunţi,
nu pentru cărunţi —.
Şi steluţa mea
astfel povestea:

"Mări, se făcea
şi se năzărea...
prin vâlcele sumbre
şoptitoare umbre...
Şi-auzeai cum gem
lângă Betleem
oile, stând ghem,
câinii când şi când,
vitele pe rând,
molcom rumegând.

Iar colo în şură
peste-ngrăditură
se uitau, pleoştite
şi nedumerite,
caprele zburlite.
Se-ndesau amarnic
către cel comarnic,
pe-un mieluţ să-L vadă
în ieslea de zadă,
pe-un mieluţ plăcut
cum n-au mai văzut
să fi fost născut
într-un aşternut
bun doar de... păscut.
Şi Cel miel curat
plângea-nsomnurat,
cu părul inele
şi cu gene grele.

Numai biet măgarul
ce purta samarul
pricepu tot rostu´:

5
— "Ăsta... nu-i de-al nostru!...
Ochii doar mi-arunc
şi pricep că-i prunc,
copil de păstori
sau de călători...

Atunci ţapii, ciutele
şi caprele slutele,
cu toate cornutele,
capul şi-l dădură
mai fără măsură
peste-ngrăditură.
Sprinten ca o coarbă,
mestecând în barbă
un firuţ de iarbă,
ţapul de îndată
s-a urcat pe-o roată
şi-a sărit buimac
sus pe-un bulumac,
vrând fără ruşine
să vadă mai bine
omenescul fiu.
Iar un ied zglobiu
behăia mereu:
— Neneee... vreau şi eeeu...

Numai Dumănica
n-a-nţeles nimica.
Şi-a cuprins-o frica.

Şi atunci măgarul
ce purta samarul,
cum sta mai deoparte,
spuse, ca din carte:
— Ei, sunt multe-n lume!
Să le ştii anume,
va să fii umblat
ţări în lung şi-n lat,
ape-n curmeziş,
culmi de munţi pieptiş,
fiare să răpui...
precum eu făcui!...
Şi-apoi nu-i oricine
un măgar ca mine!
V-am mai spus, îmi pare,
să sunt de neam mare:
că eu în Sihar
am un unchi măgar

6
la un cărturar.
Şi că, după tată,
— ştie lumea toată —
mi se trage viţa
chiar din măgăriţa
ce-o purta în ham
însuşi Balaam!
Deci, mai din bătrâni,
mai umblând prin stâni,
multe am în sac!
Dar... mai bine tac,
poate nu vă plac.

Un mieluţ bălai
prinse iute grai:
— Haide, moş Asine,
zi-ne încă, zi-ne!
Că eu tare-aş vrea
să aflu ceva.
Uite, ieri, un baci
povestea dibaci
că i-a spus un vraci
despre un prooroc
tot de prin Iudeea
(de-i zicea... Miheea)
care-a scris răvaş
că-n acest oraş
are să se nască
Odrasla cerească,
Marele Păstor
şi  Izbăvitor,
carele va şti
şerpii birui!
Şerpii birui!...
Oare-aşa va fi?

Iar cel întrebat
zise apăsat:
—Da!... E-adevărat.
D-apoi ştiţi voi oare,
când va fi El mare,
cine-L va purta
pe spinarea sa
ca pe-un heruvim,
în Ierusalim?
— Păi... nu ştim! nu ştim!
— Să vă spun atunci.
(Că voi sunteţi prunci...)

7
Cel ce-L va purta
pe spinarea sa
va fi... un asin...
de ştiinţă plin
ca un cărturar,
ca un fariseu!
(Poate-oi fi chiar eu!...)
Eu, de mă-ntâlnesc
cu-acel Fiu ceresc,
iute-L şi ghicesc.

Şi tăcură toate
vitele mirate.

Numai Dumănica
n-a-nţeles nimica.
Şi-o cuprinse frica...

Atunci o oiţă
cu ochi de crăiţă,
cu glăscior sfiit,
astfel a grăit:
— Eu eram odată
pe-o iarbă-nspicată.
Şi-am văzut în zare
un chip ca de soare
ce zbura aproape
şi striga pe ape
că Isus Păstorul
şi Izbăvitorul
va fi dus pe uliţi
prejmuit de suliţi,
blând şi fără glas
în al morţii ceas,
precum mergem noi
noatine şi oi...
Că va fi hulit
şi  batjocorit,
pe lemn ţintuit.
Că-n ceasul de sânge
norii se vor strânge,
munţii se vor frânge,
îngerii  vor plânge...

— Asta nu se poate!
se porniră toate.
— Voi sări să-L apăr,
din coarne să scapăr!

8
zise din proţap
inimosul ţap!
— Dar nici noi, berbecii,
n-om sta ca dovlecii!
Coarnele le-om face
sfredel de bărdace,
foarfec  de cojoace,
pentru cel ce-ar fi
şi ar îndrăzni
Pruncu-a-L necăji!
Fie om duşman
sau şarpe viclean!
— Eu... (îmi ştiţi amarul)
glăsui măgarul,
...numai o copită
bine potrivită
în acel zevzec,
şi-apoi pot să plec,
că tot dau în sec...

Dar atunci deodată
o capră tărcată
a rămas mirată,
cu gura căscată,
cu ochii ţintiş
către-acoperiş,
de unde, furiş,
dintr-un ascunziş,
cobora pieziş,
cobora în jos
şarpe veninos,
cu luciri sticloase,
cu limbile scoase,
cu trupul molatec,
cu ochi de jăratec,
iscodind sălbatic.

Iute bieţii boi
se dau înapoi.
Capre, ţapi şi miei
se bagă sub ei.
Tremură-n proţap
inimosul ţap,
legănând în barbă
firul lui de iarbă.
Iar sărman măgarul,
ce purta samarul,
privea tulburat,

9
cu capul plecat,
pe genunchi lăsat
şi dând în vileag
coada ca un steag
ca semn înălţat
că se dă mâncat...

Numai  Dumănica
nu ştia nimica.
Dormea mititica...

Şarpele venea
şi  se cobora.
Ceata tremura
măgarul gemea.

Dar atunci... Minune!
Cine-o poate spune?
Toţi privesc grămadă
la ieslea de zadă
unde Bălăiorul
a întors căpşorul,
ochii Și-a deschis,
ca din zări de vis.
Că în ei juca
Şi  în ei sclipea
blândă mângâiere...
dar şi o putere!
Flori de busuioc...
dar şi-un arc de foc
săgetând pe loc!

Şarpele se-opreşte
şi înmărmureşte,
neputând să-L vadă,
neputând să şadă.
Bate-ncet din coadă.
Parcă se înnoadă,
parcă se deznoadă...
Apoi, zdup! grămadă
drept sub o cireadă
păgubaş de pradă.

Iar toţi cei din şură
stau şi tac din gură
şi privesc amarnic
ieslea de comarnic
şi  privesc umil

10
tainicul Copil.

Doar abia târziu
prind a îngâna
unul altuia:
— Oare nu cumva?...
— Oare nu cumva??...

Dar steluţa mea,
mări se topea...
basmul contenea...

11
 A fost cândva un staul...

A fost cândva un staul...
Nu cel din Betleem.
O peşteră ciudată,
o grotă de blestem.

Păstorul fără grijă
plecase pe poteci...
Dormeau pe sub păienjeni
ciorchini de lilieci.

O rază de lumină
nu pătrundea din cer.
De zgură era ziua
şi nopţile, de fier.

Alunecau culbecii
pe jilavii pereţi.
În fânul ud şi putred
se-nghesuiau bureţi.

Dar într-o noapte... îngeri
cântară la zenit.
Şi parcă, printre stele,
o stea a răsărit...

Şi, nu ştiu cum, deodată
veneau lumini de zori;
iar fânul era proaspăt
şi mirosea a flori.

Zburară liliecii
şi beznele s-au dus!
Iar eu cântam din fluier
cu îngerii de sus...

Dar iată, într-o parte
privirile mi-arunc
şi văd sclipind o iesle
şi-n ieslea mea... un Prunc...

Veniţi, veniţi, voi îngeri,
păstori şi oameni buni!
Veniţi, voi magi ai vremii,
că-i vremea de minuni!

12
Şi-pentru-a câta oară —
slăviţi pe Dumnezeu!?
Căci Pruncul e acelaşi,
iar staulul... sunt eu.

13
 A fost cândva...

A fost cândva... şi c-un fior pe pleoape,
ne-om aminti sub viţă şi smochin.
A fost cândva un nesfârşit de ape...
Şi Duhul Sfânt plutea ca un suspin...

Deodată-n larg a răsunat Cuvântul!
Şi nevăzutul se făcu atom.
Isus umplea cu bogăţii pământul
când făuri ca frate-al Său pe om.

De dragul lui venea ades în luncă
şi tot ce-avea pe-acest pământ i-a dat.
Un singur rod, o singură poruncă,
purta un singur sâmbur de păcat.

Dar într-o zi se auzi-n ţărână:
"Gustaţi din rod şi fiţi ca Dumnezeu!"
Şi omu-a-ntins către păcat o mână,
iar Cel Viclean l-a prins în lanţu-i greu.

A plâns în cer o inimă frăţească.
Dar nu-i putea ascunde-al faptei blam.
Ci trebuia un preţ să se plătească.
Şi fu gonit şi rob Adam.

Nemaiavând nimic să-i aparţie
spre-a se plăti din lanţul Celui Rău,
S-a dat Isus pe Sine însuşi Sie,
căci numai El era deplin al Său.

Astfel din jertfă s-a născut iubirea.
Şi proslăvindu-Şi Fiul pe Calvar,
Cel ce-I mai sus decât nemărginirea,
ne-a dat, prin El, nemărginirea-n dar.

Ne-a îmbrăcat în sclipitoare haină.
Şi-n pasul veşniciilor ce vin,
mereu deplin vom şti oricare taină
şi taine noi vor rămânea deplin.

A fost cândva... vor spune cronici sfinte.
Şi n-or mai fi nici lacrimi, nici nevoi.
De cele vechi nu ne-om aduce-aminte,
când vom străbate veşnic ceruri noi.

14
Dar ca să ştim ce frângere grozavă,
ce fără margini preţ a dat Isus,
oricât vom fi urcaţi din slavă-n slavă,
al crucii nimb va rămânea mai sus.

15
 A trăi

A trăi după credinţă
nu-i uşor, dar nu-i nici greu.
A trăi după credinţă
e la om cu neputinţă
însă nu la Dumnezeu.

A trăi umblând pe ape
nu-i uşor, dar nu-i nici greu.
A trăi umblând pe ape,
când vin valuri să te-ngroape
e un drum cu Dumnezeu.

A trăi după iubire
nu-i uşor, dar nu-i nici greu.
A trăi după iubire
e o cruce pentru fire
şi-o-nviere-n Dumnezeu.

A trăi după credinţă
nu-i uşor, dar nu-i nici greu.
Dar a fi în necredinţă
şi-a muri fără căinţă,
nu-i nimic, nimic mai greu!

16
 Acum

Drag prieten care cânţi
vesel în credinţă,
fii prieten cu Isus
şi la suferinţă!

Dacă-n ceasul de temut,
vrei să fii la dreapta,
când Isus dă iar tribut,
mângâie-L cu fapta.

Dă-i acum din pâinea ta
foamea să-Şi destrame;
căci în cer în veci de veci
nu-I va mai fi foame!

Dă-I acum să bea din vas,
când e ars ca vrejul;
căci în veci de veci în cer
nu mai ai prilejul!

Dă-I acuma haina ta
cât îi rupt veşmântul;
că-n cer nu-I va mai fi frig,
nu-L va bate vântul.

Dă-I acum, când e bolnav
grija-nduioşată;
căci bolnav nu va mai fi
Domnul niciodată.

Ia-L în casa ta acum,
să-L aline somnul.
Azi e un sărac în drum,
dar în el e Domnul!

Azi Isus e-n mii de fraţi.
Azi îţi vrea El fapta.
Mâine toţi vom fi chemaţi.
Tu vei fi la dreapta!

Şi un glas, peste genuni,
va striga spre stele:
"Îl cunosc şi din ani buni;
şi din zile grele!"

17
Iată, anii trec, s-au dus.
Zilele-s ca spuma.
Fii prieten cu Isus,
nu uita, ACUMA!

18
 Acuzatorul

Ne-apropiem de ziua cea binecuvântată
când vom zbura la Tatăl în stol de porumbei,
când vom privi pe norul de slavă scânteiată
pe Cel ce-a smuls la viaţă şi neamuri şi iudei.

Şi totuşi noi, aleşii acestei generaţii,
în pragul întâlnirii cu Mirele Divin,
tot parcă nu cunoaştem, noi cei chemaţi, noi fraţii,
ameţitoarea slavă a harului deplin.
*

Cândva, mai sus de ceruri, la Tronul de Lumină
ce-l poartă heruvimii sub arc de curcubeu,
au fost chemaţi odată în sfat frăţesc să vină
toţi cei trimişi în larguri ca fii de Dumnezeu.

Sclipea în sfera sfântă veşmântul  lor feeric,
pe când Isus, la dreapta, privea spre Suveran.
Iar undeva, din goluri, cu haină de-ntuneric,
purtând un sac de suluri, venea-ncruntat Satan.

"De unde vii, Satana?" l-a întrebat Prea-Naltul.
"De pe planeta Terra." "O... te-ai uitat la Iov?
Neprihănit ca dânsul şi drept nu-i nimeni altul!
Şi tu mi-l scrii zadarnic în negrul tău hrisov!"

Şi-a dat răspuns Satana: "Ştiu eu?... Aşa să fie?
Îţi poartă el respectul cu gând smerit, blajin?
Sau pentru-atâtea daruri, atâta bogăţie,
atât amar de turme de care câmpu-i plin?

Dar ia întinde-Ţi mâna şi-atinge-Te de-avere,
atinge-Te de carne şi lasă-l gol şi frânt!
Şi vei vedea cum omul, cu ultima-i putere.
Te va huli în faţă pe margini de mormânt!

O, bietul om! Ţărână... O umbră-nşelătoare.
Un rob pe care-l cumpăr la cel mai ieftin preţ.
Aceasta Ţi-e făptura ce merită-ndurare?
Ai semănat nădejde şi-ai secerat dispreţ!

De ce mai ţii, Stăpâne, pământul pe orbită,
când sulul Legii Tale e tot mai terfelit?
Coloane de păcate le scriu într-o clipită
şi clipa următoare rodeşte întreit!"

19
Aşa vorbi Satana. Şi-apoi, pe îndelete,
el arătă prăpădul ce-neacă tot ce-i sfânt.
Şi, sprijinindu-şi vorba pe sute de versete,
ceru-n sfârşit osânda întregului pământ.

Cu feţe întristate l-a ascultat Soborul.
Vai, ce venin, ce ură era în tot ce-a spus!
Dar dacă-n orice inimi lovea acuzatorul,
mai greu decât oricine era lovit Isus!

Căci El era Cuvântul care-a chemat Lumina,
care-a luat ţărână şi-a plăsmuit pe om.
Şi-acum cerea vrăjmaşul ca preţ la toată vina,
mai mult decât blestemul din Deuteronom!
*
De-atunci trecură secoli ca nori peste catarguri.
Şi într-o zi, un înger trimis din înălţimi
chemă din nou toţi fiii lui Dumnezeu din larguri
la Tronul de Lumină ce stă pe heruvimi.

Dar în înalta sferă era o sărbătoare,
o voioşie sfântă, un freamăt de nespus!
Pe miile de chipuri erau sclipiri de soare
şi-un Rai de bucurie pe faţa lui Isus!...

Cântând un psalm de slavă cu inima ferice,
Isus privea spre Tatăl Cel fără de-nceput.
Şi mâinile Lui sfinte aveau o cicatrice,
un semn scăldat în raze cum nu s-a mai văzut...

Dar iată... vechea umbră cu vinele contururi...
acum cu ochi de groază, cu pas şovăitor,
Satan, ducând în spate un negru sac de suluri,
din nou urcă din goluri şi se-arătă-n Sobor.

"De unde vii, Satana?" brazdă un glas tăria.
"De pe planeta Terra..." răspunse crunt Satan.
"O... ai văzut... pe Petru, pe Ştefan, pe Maria?
Ce sfântă-i Magdalena! Ce-nflăcărat loan!"

..Ioan? Maria? Petru?... Doar varul pe perete!
De când nenorocirea m-ajunse pe Calvar,
îi scriu mereu în suluri cu sute de versete.
Şi cer acum osândă şi celor de sub Har!"

"Cum îndrăzneşti să-ntuneci lumina Mea curată?
Te-ncumeţi  tu a pune pe fiii Mei sub legi?

20
Şi ţi-ai luat sfruntarea să chemi în judecată
familia Mea sfântă de împăraţi şi regi?

Nu-ţi mai cunoşti hotarul? Sau nu te prinde teama?
Isus a dat o plată de sânge! Ce mai vrei?
Ţii să domneşti. Domneşte! Vei da odată seama!
Dar nu-ţi întinde dreptul peste copiii Mei!"

"Dar legea Ta e sfântă", vorbi acuzatorul.
"Şi eu pentru dreptate mă zbucium şi insist."
"Cum? Harul nu-i dreptate? Nu-şi are plătitorul?
Sau Legea e mai tare ca sângele lui Crist?"

"Stăpâne... dar o lege rămâne. Şi ea cere
un procuror integru, sever şi priceput..."
"Cum? Peste fiii slavei ai vrea să-ţi dau putere?
Jos gheara de pe legea iubirii, Belzebut!"

Un semn făcu Cel Veşnic. Şi oștile de îngeri
asupra lui Satana se aruncară-n stol.
Iar sulurile negre de-abateri şi înfrângeri,
rupându-le fărâme, le risipiră-n gol.
*
Şi iată, că din ceruri, cu neagra lor ninsoare,
fărâmele acestea pe vânturi au plutit,
iar undeva departe le aştepta o mare
şi apele uitării de veci... le-au înghiţit.

Şi cum priveam la marea ce se zbătea adâncă,
şi ultima fărâmă pierea ca un suspin,
am tresărit la gândul că nu pricepem încă
ameţitoarea slavă a Harului deplin... 

21
 Am căutat iubirea...

Am căutat iubirea ca pe-o cetate sfântă
ca pe un cer de cântec în lumea de dureri.
Am dat năvală-n lume spre tot ce ochiu-ncântă.
Şi-am întâlnit durerea. Dar cerul nicăieri.

Am căutat iubirea ca patrie voioasă
ca pe-un pământ edenic de pace troienit,
să spun odată clipei: "Rămâi, eşti prea frumoasă!"
Şi-am străbătut pământul, dar pace n-am găsit.

Am căutat iubirea ca pe un cer al firii.
Şi-am vrut să-i ies în cale cu ramuri de finic,
să sorb din cupa lumii nectarul fericirii.
Şi-am spart în ţăndări cupa, căci n-am găsit nimic.

Am căutat zadarnic. Dar într-o primăvară,
am întâlnit în cale deodată un drumeţ.
Pe umerii Lui trudnici purta o grea povară,
o sarcină de zdrenţe şi cioburi fără preţ.

Trecea pe-o cărăruie întâmpinând batjocuri,
lăsând să-i rupă câinii din haină câte-un fald.
Urca pe colţi de stâncă. Şi-n urma Lui, pe-alocuri,
vedeai pe piatra rece sclipiri de sânge cald.

Şi totuşi în privire avea un cer de taină
cum n-am văzut în lume în ochii nimănui.
Şi-am vrut să-I smulg povara. Dar am căzut cu spaimă,
căci mult prea grea era povara Lui.

M-am ridicat degrabă şi L-am ajuns din urmă
să aflu ce comoară în sarcină a strâns.
Dar am simţit că viaţa-I ca de-un prăpăd se curmă,
când m-a privit prin zdrenţe cutremurat de plâns.

Căci se vedea-n comoară un clocot ca de cloacă,
un clocotit de drojdii, un spumeg de scursuri.
Tot ce-i murdar şi putred în lumea asta-ntreagă
vuia strivind grumazul sărmanei Lui făpturi.

- Dar unde duci, străine, povara Ta ciudată,
povară de osândă sub care-atât Te-apleci?
am întrebat drumeţul. Şi El mi-a spus în şoaptă:
- Spre apele uitării, ca s-o arunc pe veci...

22
- Dar tu, vorbi străinul, urcând încet privirea,
dar tu pe cine cauţi înnourat şi crunt?
- Eu... am şoptit în silă, eu... căutam iubirea...
- Iubirea? ... fu răspunsul străinului. Eu sunt...

23
 Aripi în Cosmos

Sunt numai câţiva ani de-atunci.
Cape Kennedy, celebrul start,
vuia ca un taifun pe lunci.
Credeai că-n infernale munci,
carcasa lumii-ntregi s-a spart.

Se zguduiau cu bănci cu tot,
ca de-un cutremur, spectatorii.
Luând semeţ văzduhu-n bot,
cosmonauticul chivot
pornea umplând de spaimă norii.

Pornea un fulger prin stihii,
un zeu cu flăcări de cratere.
Un Prometeu din vremi târzii
se arunca în galaxii
cu mii de herghelii putere!

Văzându-l  cum pufnea, credeai
că-i un balaur ce se duce
prin armia lui Adonai
ca să pătrundă drept în Rai,
fără Golgota, fără Cruce!

Părea un salt spre infinit
râvnind să biruie lumina.
Tot cosmosul privea uimit
cum năvăleau în zbor cumplit,
în spaţiu,
omul şi maşina!
*
O, dar demult... eu nu ştiu cum...
cu două mii de ani 'nainte,
un Om ceresc pornea la drum,
fără motoare, fără fum,
fără pufniri de nor fierbinte.

Şi omul... binecuvânta...
Iar fraţii Săi, cei unsprezece,
vedeau în ochii Lui o stea...
Ori poate-o lacrimă era...
Ei nu ştiau ce se petrece.

Dar cum spre cerul de cobalt
privea Isus cu duioşie,

24
deodată... se păru mai 'nalt...
păru crescând ca nimeni alt
într-o umilă măreţie...

Ei Îl priveau făr-un cuvânt,
neîndrăznind nici să clipească.
Iar El... maiestuos şi blând...
pornea-n tăcere... ca un gând …
ca o lumină îngerească.

Nu tresărea un strop de lut.
Nu se mişca o frunză-n soare.
Se înălţa spre Absolut
cel mai slăvit cosmonaut;
dar fără spasm şi reactoare.

Plutea ca dus de-un alizeu,
atât de om, atât de frate...
dar tot mai 'nalt, mai Dumnezeu,
adevăratul Prometeu
cu lacrime adevărate...

Şi sus, în vârf de cer, Ieşu,
în domul tainic de lumină,
sclipind între un da şi-un nu,
pe neaşteptate dispăru,
ascuns de-un nor ca de-o cortină.

Ce dulci, nemaitrăiţi fiori!
Isus, în lirica tăcere,
văzându-i cum priveau spre nori,
trimise-n zbor doi vestitori
cu un mesaj de mângâiere...

„Bărbaţi Galileeni,
de ce
priviţi cu inima bolnavă?
Acest Isus ce dintre voi
plecă spre veşnica dumbravă
Se va întoarce înapoi
la fel cum a plecat spre Slavă!"

*
O, Doamne, Tu ne-ai spus: „Curând..."
Şi, peste orice controversă,
toţi Te-aşteptăm cu duh flămând,
având mereu, mereu în gând
numărătoarea cea inversă...

25
Încă un semn. Şi-ncă un semn.
Ba parcă toate sunt prezente.
Apostazie-a fost. Vedem:
Şi-i dus mesajul Tău suprem
pe toate şase continente.

Poporul Tău rătăcitor
s-a reîntors din diaspora.
Ierusalimul e al lor.
Deci azi noi Te-aşteptăm pe nor,
magnet ceresc al tuturora.

Albi îngeri vor veni de sus
ca să ne-arate cărăruia.
Va fi în zori... sau spre apus...
„Priviţi... acolo e Isus!
Zburaţi spre Domnul!..."
Aleluia! 

26
 Baraba

Ai auzit vreodată, prietene, de Mine,
pe când în largul lumii cutreierai semeţ,
pe când cu lănci şi scuturi, cohortele străine
te căutau să-ţi ceară al vieţii tale preţ?

Ai auzit vreodată, prietene, de Mine,
când floarea vieţii tale îşi scutura podoaba?
Ca să te scap de lanţuri, de moarte şi ruşine,
Eu am murit pe cruce, în locul tău, Baraba...

Eu răsădisem pacea, tu semănai furtuna.
Şi pe-amândoi mulţimea ne-a pus pe un cântar.
Minciuna cea din umbră alese-atunci minciuna,
tâlharii cei cu vază cerură pe tâlhar.

Puteam să zbor din lume, sătul de-ai ei urgie.
Şi-atunci mulţimea oarbă te-ar fi cerut degeaba.
Dar M-am gândit la tine, privind spre veşnicie,
şi am murit pe cruce, în locul tău, Baraba...

Te chem şi astăzi: Vino şi vom străbate norii!
Te-am căutat cu lacrimi prin spini şi bolovani.
Dar vremea e târzie. Mijesc pe dealuri zorii.
Şi ceru-ntreg te-aşteaptă de două mii de ani.

De-ai şti ce neagră noapte şi ce adânc fierbinte
va fi... când suferinţa nu va cunoaşte graba...
Vei plânge totdeauna şi-ţi vei aduce-aminte
că am murit pe cruce, în locul tău, Baraba!

27
 Bartimeu

Isus trecea prin Ierihon.
Şi cerşetorul orb, în zdrenţe,
de jos, din colb, simţi un zvon,
un ritm de paşi în largi cadenţe.

Isus trecea sub cer iudeu,
printre grădini cu rodii coapte.
Iar zorii se-nălţau mereu.
Dar pentru orbul Bartimeu
era tot noapte după noapte...

Isus trecea încet. Şi-apoi
într-o solemnă fericire,
venea cu El un lung convoi,
ca o coloană de eroi
glorificând un rege mire.

Isus trecea. Şi-un tremur sfânt
vibra în orb ca niciodată.
Ciulind urechile în vânt,
el prinse-n taină un cuvânt.
Şi inima-ncepu să bată.

Simţi ceva ca un fluid,
ca o mireamă de zambilă.
Şi orbul a strigat livid:
- Ai milă, fiul lui David,
Isuse Salvator, ai milă!

Doi-trei, pe margini, se-ncruntară.
- Hei, cerşetor neobrăzat!
Ce strigi aşa? Oricât de-amară,
tu poartă-ţi crucea cum ţi-e dat.
Rămâi în pace sub povară.

Dar orbul, fără căpătâi,
strigă mai fără de ruşine,
mai fără teamă ca întâi:
- Ai milă, Doamne, şi de mine!

Şi S-a oprit Isus acum
pătruns de omenesca dramă.
Putea să treacă? Nicidecum.
Şi orbu-aude-un glas pe drum:
- Hai, îndrăzneşte, căci te cheamă!

28
- Mă cheamă? Cum... Chiar El?... Isus?
- Hai, nu mai zăbovi. Te-aşteaptă.
- Pe mine chiar? Ce, alţii nu-s?
Pe Bartimeu? Aşa a spus?
Şi orbul parcă se deşteaptă.
Atuncea... tot ce-a fost... s-a dus!

Şi, ca nebun de bucurie,
se-nalţă Bartimeu în vânt.
Stă drept acum ca o făclie.
Îşi scoate haina, o sfâşie
şi-o zvârle... zvrr... zdup! ... la pământ.

Atuncea... peste-o clipă, două,
eu voi vedea ca orice om.
Şi-apoi cu mâinile-amândouă,
îmi voi zidi o casă nouă
şi voi sădi pom lângă pom...

Aşa... Eu nu mai sunt un blid
zvârlit în spini la oale sparte!
Eu pot munci... Hei, la o parte!
M-aşteaptă fiul lui David!...

Dar ascultaţi. Ca peste veac,
se-aude lin un glas ca mierea.
- O, Batimeu, ce vrei să-ţi fac?...
- Rabuni... sunt un orb sărac.
Nu-ţi cer nimic... Numai vederea...

Apoi convoiul a pornit.
Într-o vibrare fericită,
un Nume sfânt era şoptit.
Şi mii de paşi au năvălit
călcând pe haina zdrenţuită.

Iar haina a rămas în drum.
Căci nimeni mintea nu şi-a pus
cu-o zdreanţă bună pentru scrum.
Iar Bartimeu mergea acum
  după Isus...

Şi-acum Isus Mesia trece
încet şi blând pe strada ta.
Mulţimea iarăşi Îl petrece.

29
Dar tu-L priveşti crispat şi rece?
Tu n-ai ce-I cere, nici ce-I da.

Spre Solul dragostei cereşti,
cei orbi, cei surzi aleargă-n stol.
Iar tu stai "demn", tu nu cerşeşti.
Şi, iată, tu nu ştii că eşti
sărac şi orb, şi surd, şi gol...

Convoiul totuşi se opreşte.
Stau mii de chipuri fără grai.
Un om aleargă şi-ţi şopteşte:
- Isus te cheamă. Îndrăzneşte!
Te-aşteaptă-n drum. De ce mai stai?

- Eu nu sunt orb. Orbi sunt destui.
Nici mut. Eu spun ce am de spus.
Eu inima n-o dau oricui.
Şi nu cer milă nimănui!
- Hai, vino, totuşi la Isus!

- Nu vreau de nimeni să ascult.
Voinţa mea mi-e zeu şi ţel.
Eu vreau plăceri. Eu vreau tumult!
Isus... e sfânt. O, chiar mai mult!
- Hai, vino totuşi, vin´ la El!

Ascultă. Singur tu te minţi.
Tu nu eşti orb ca Bartimeu.
Tu vezi, auzi, vorbeşti şi simţi.
Dar, vai, cu ochii tăi prea strâmţi
nu-L poţi vedea pe Dumnezeu!

Ascultă. Cel ce te-a chemat
nu-I doar penumbra unui gând.
E Dumnezeu ce te-a creat,
e Fiul Său crucificat!
De ce nu vii la El plângând?

Ascultă. Nu te prinde teama?
Ai ochi. Atunci de ce nu vezi?
Nu simţi ce fericire pierzi?
Te-aşteaptă DUMNEZEU! Ia seama!

30
 Butoaiele

Pe drum de toamnă,
dintr-un car cu boi,
se auzea un vuiet de butoi:

- Eu sunt... bum!... bum!... butoiul
care bubui pe drum!
Sunt bucuros că am volum!
Că doar nu-s buburuz
sau bolovan
să tac buştean
ca ăst butoi
ce zace-alături bobotit
ca un buboi!...

Şi-ai casei au sărit năboi
cu păhărelele,
zicând glumeţ:
- Hai, dă-ne-o probă, măiastre vorbăreţ.
- Bum!... Bucuros!
Vă dau!
Dar... mai domol!...
Căci, să vedeţi...
pentru moment,
sunt gol...
- Dar tu? i-au zis butoiului vecin.
Nu spui nimic?
- Nu pot
Sunt plin.

Şi s-au umplut paharele de vin!...

Şi-acum
MORALA-şi dă tributul:
Atunci când e Cristos în noi,
nu mai vorbeşte doaga de butoi,
ci conţinutul...

31
 Cand o usa

 CAND O USA...

o, ce bine-i cand o usa se deschide cu iubire
si-n chenarul ei  deodata vezi un Rai intr-o privire,
cand vezi doua brate-ntinse si auzi un glas de frate
daruind o primavara inimii infrigurate,
desteptandu-ti iar nadejdea intr-un zbor mai sus de fire!
o, ce bine-i cand o usa se deschide cu iubire!

atipea sub stele pale zarea pasnicei Betanii
cand Isus batea la usa dupa crancene stradanii
ce adanc simtea Divinul cum de om Isi leaga soarta
cand vedea in prag pe Lazar, pe Maria si pe Marta
nu era alt loc sub soare mai scaldat de fericire!
o, ce bine-i cand o usa se deschide cu iubire!

jos, in Ierihon, pe uliti, prin multimea zgomotoasa,
aducea Zacheu pe Domnul ca pe-un oaspete spre casa
si prin usa larg deschisa, se-auzea din incapere:
- dau saracilor, o, Doamne, jumatate din avere!
ingeri albi priveau din ceruri clipele de mantuire
o, ce bine-i cand o usa se deschide cu iubire!

dar la usa ta inchisa sta de mult ISUS si bate
ca sa plece nu se-ndura, ca s-o franga nu se poate
o, trezeste-te si vino, trage repede zavorul
nici un oaspe nu-i pe lume ca ISUS MANTUITORUL
El ti-aduce-n dar iertare El ti-aduce izbavire!

O, CE BINE-I CAND O USA SE DESCHIDE CU IUBIRE!

AMIN

32
 Când zorii cheamă

Când zorii cheamă

Când zorii cheamă
din somnul greu,
te-ncrede iaraşi
în DUMNEZEU,

înalţă ruga
şi gândul sus
nu-ncepe ziua
fără ISUS,

în orice trudă,
tu cere-ntâi
deplină pace
şi-n ea rămâi

iar unde-i brazda,
prin văi si lunci,
sămânţa buna
cu drag s-arunci,

atunci spre casă,
cu ceru-n gând,
te vei întoarce
din nou cântând

si când la rugă
vei sta supus
deplin în tine
va fi ISUS.

Vei spune:
"Doamne,
eşti mulţumit?"
El va raspunde:
- AI BIRUIT!

AMIN

33
 Cărturari și farisei

Cărturari şi farisei
stau pe scaunul lui Moise.
Ascultaţi-i, voi iudei,
dar nu faceţi ce fac ei.
Căci sunt oameni după veac,
una zic şi alta fac.
Căci ei leagă sarcini grele
cum se leagă un samar,
dar ei nu se-ating de ele
nici cu degetul măcar.
Căci ei strâng argint în pungi,
dar îşi leagă peste coate
filacterii cât mai late
peste ciucuri cât mai lungi.

În biserici şi la mese
îşi aleg un loc în faţă
şi le place când le iese
în răspântii şi în piaţă
gloata lumii cea lipsită
de-a învăţăturii zestre,
zicând: Doctore, maestre!

Voi să fiţi doar ucenici.
Când se strânge tot poporul
ca să-nveţe cu folos,
unul e Învăţătorul:
E Cristos!
Iar toţi ceilalţi, mari şi mici,
robi şi preoţi şi-mpăraţi,
nu sunt alta decât fraţi.

Deci pe nimeni de azi-nainte
voi să nu-l numiţi părinte.
Unu-i Tatăl Creator,
Cel ce v-a vorbit pe munte.
Cine vrea să fie-n frunte,
să vă fie slujitor.

Vai de tine, vai de tine,
fariseu cu suflet greu,
care-aveţi în mână cheia
către patria promisă,
care ştiţi că nu-i departe
însă ţineţi uşa-nchisă -

34
şi o ţineţi pân-la moarte,
cu o ură furibundă,
ca nici voi să n-aveţi parte,
şi nici alţii să pătrundă.

Vai de voi, vai de voi
scribi cu inimile sloi!
Căci voi jefuiţi pe-ascuns
văduvele şi orfanii,
prigoniţi pe robi şi slugi,
dar vă ţineţi în litanii
şi în nesfârşite rugi.

Vai de tine, vai de tine
fariseu cu suflet greu
care-nconjori tot pământul
ca să faci un prozelit,
dar îl faci mai împietrit
şi de două ori mai rău
decât însuşi duhul tău!

Vai şi-amar, vai şi-amar,
suflet gol de cărturar!
Căci tu dai a zecea parte
chiar din chimen şi mărar,
însă laşi cât mai departe
crezul, dragostea şi mila.
Scoţi din blidul tău ţânţarul
şi nu vezi că-nghiţi cămila.
Speli pe faţa lui paharul,
însă nu te prinde sila
de lăturile din el.
Doctori, călăuze oarbe,
lupi flămânzi cu chip de miel!
Căci voi sunteţi mai degrabă
ca mormintele spoite,
smălţuite-n flori de Rai,
pe deasupra cu podoabe
şi-nlăuntru putregai.
Căci zidiţi acum, şireţi,
toate sfintele morminte
ale marilor profeţi,
şi strigaţi în lumea largă,
printre lacrime fierbinţi,
că de-aţi fi trăit în vremea
adormiţilor părinţi
n-aţi fi stat cu ei alături
în acel vrăjmaş sobor.

35
Dar mărturisiţi cu-aceasta
că sunteţi copiii lor.
Căci voi omorâţi pe sfinţi,
dar aţi împlinit măsura
ucigaşilor părinţi.

Pui de şerpi cu inimi reci,
cine vă va scoate oare
din jăratecul de veci?
Iată, vă voi mai trimite
încă soli pe la răscruci.
Voi să-i fugăriţi cu gloate,
din cetate în cetate,
şi să-i ţintuiţi pe cruci,
ca să vie-asupra voastră
tot şuvoiul revărsat
de la sângele lui Abel
pân-la sângele curat
care-a curs din Zaharia,
când a fost lovit cu-amar
între tindă şi altar.

Vai, Ierusalim al Vieţii,
munte binecuvântat,
care ţi-ai ucis profeţii
şi pe soli i-ai lapidat.
O, de câte ori cu milă
v-am chemat să fiţi ai Mei,
să vă mântui din furtună,
să fim veşnic împreună,
să vă scap de anii grei,
cum o pasăre-şi adună
puii sub aripile ei.
Şi n-aţi vrut.
         De-acuma, iată,
Templul slăvilor străbune,
Casa neasemănată,
vă va rămâne pustie
pân-la vremea când veţi spune:
Binecuvântat să fie
         Cel ce vine...
Cel ce vine în Sion
să-Şi zidească Cetăţuia!
Binecuvântat să fie!
         Aleluia!

36
 Căsnicia

      
        Căsnicia

La inceput a fost Cuvantul...
si acest Cuvant a fost ISUS;
un glas invaluia pamantul,
venind dintru Etern Preasfantul
si avea atata dor de spus...
la inceput a fost iubirea...
legand atomul de atom;
mai mult decat nemarginirea
simbolizase fericirea
zidind femeia pentru om;
era atata bucurie
si-atata floare pe-orice ram...
cand, cu un sfant epitalam,
Isus, in ceas de cununie,
ducea pe Eva spre Adam...
sarbatoreau duioasa nunta
si muntii-nalti cu fruntea crunta,
si iarba vailor marunta,
si cei doi mari luminatori;
cantau cu harfe si dairele,
multimi de dincolo de stele;
iar imprejur, ca sentinele,
vegheau pantere si candori;

În dulce Rai, intr-o poiana,
doua fapturi fara prihana,
doi regi, purtand in Duh coroana,
erau facuti de Creator,
un singur trup intr-o icoana:
el, faurit din lut si dor,
ea, intrupata dintr-o rana...

Doi crini ai primei dimineti,
lumina-n sclipet de nameti,
cu plans de bucurii pe geana,
purtau, in freamat de laute,
marami de nunta nevazute;
caci ei traiau doar un simbol,
un chip al vesnicului Mire...

La inceput a fost iubire...

37
Şi prima nunta-n lume, iata,
era maret inconjurata
de-atata slava si minune,
ca Dumnezeu striga deodata:
- DA. TOATE... TOATE-S FOARTE BUNE!
Macar ca-n zarea fumeganda,
vedea un sarpe pus la panda...

era in ziua cifrei sapte;
si-ndata dupa bucurie,
se auzira-n preajma soapte...
si-a fost pacat... si-a fost urgie...
si Abel sangerand pe glie;

si-a fost o seara
      si-a fost o noapte...

De atunci sunt sase mii de ani
s-au dus si mirii si gradina;
si an de an ca doi titani
cu doua aprige hangere
pe cele doua emisfere
se lupta bezna cu lumina;
se lupta dragostea curata
cu pofta ce-nfierbanta tina;

Priveste, daca stii sa vezi;
asculta daca stii sa-asculti...
putini Adami si Caini multi
nu goi de tot pe dinafara
dar goi in suflet si desculti
imbratisati in frenezie
pe strazi, in vazul tuturora
ca in Sodoma si Gomora
ca-ntr-o padure de jugastri
ca niste Robinsoni sihastri
pe-un tarm de insula pustie...
dar oare in acest potop
de-nfiorare revarsata,
mai poate fi un singur strop
de dragoste adevarata?
nu! nu-i decat zadarnicie
e o minciuna care-mbata
strigand ca nu-i nimic mai dulce
mai plin de farmec, de betie,
ca fericirea cea furata;
dar din aprinsa mangaiere
ce scrum urat ramane-ndata!

38
numai venin, numai durere
noian de floare scuturata
peste ucisele himere
parinti loviti ca de dusmani
copii ucisi, copii orfani,
un bun exemplu, dupa toate,
prin care cei putini de ani
sunt imbranciti spre voluptate
spre setea de necunoscut
sub neagra "binecuvantare"
din ghearele lui Belzebut;

Dar sunt si casnicii in lume
pun multi sub lege fericirea
incep cu cantece, cu glume,
cu zgomot, cu pahare-n spume;
dar in curand se arata firea
si cand pe banci de tribunal,
cei doi implora despartirea,
sa-ti pui problema, e normal:
- ce-a fost la inceput? iubirea?

O nunta-n duh de rugaciune
e-o floare-n vesnica gradina,
e-o viziune de psalmist,
cand cei ce vin sa se cunune
nu sunt numai fapturi de tina
ci sunt Lumina din Lumina;
chemati ca rege si regina
ca preoti sacri ai Lui Crist;
atunci, la nunta, fara preget,
Isus, chiar El le pune-n deget
inel cu piatra de ametist
pe tample stranse impreuna,
Isus, chiar El, cu voie buna,
le pune, nevazut, cununa;
iar peste-a parului cosita
Isus, chiar El, le pune-n Duhul
val mai usor decat vazduhul
si albe flori de lamaita;

Apoi, si-n zilele cu floare,
si-n ceasurile de-ncercare,
si sfanta binecuvantare;
caminu-acesta pus pe Stanca
va birui senin furtuna
caci e un Gosen unde inca
e soare chiar  si-n noapte adanca

39
e-o marturie si-o izbanda;
e un Eden spre care vine
zadarnic sarpele la panda;
caci pentru noi, ca pazitori,
nu stau pantere si condori,
nu stau nici legi, nici tribunale,
ci sta, cu sabie si zale
Cuvantul Sfant intotdeauna.

Si acolo, cand vom fi Acasa
acolo sus, cand vom fi una,
vom fi un Mire si-o Mireasa
acolo sus, in vesnicii,
nu vom mai fi soti si sotii
si nici batrani, si nici copii;
ci vom canta cu fericire
in ziua fara de apus;
- " La inceput a fost ISUS...
si in ISUS era IUBIRE!"
si numai cei nascuti de sus
raman MIREASA langa MIRE!

AMIN

40
 Cât de măreț e Dumnezeu!

Cât de măreţ e Dumnezeu!
Văd marea cu talazuri grele,
mă-nalţ pe munţii de bazalt
şi-mi zboară gândul printre stele,
      tot mai înalt.

Ce împărat îşi duce-oştirea
spre un gigantic apogeu?
Acel ce-a pus în goluri firea,
Acel ce-a scris oricui menirea
mai mult decât nemărginirea
      e Tatăl meu!

Cât de temut e Dumnezeu!
Vuiau de pe Sinai ecouri
când glasul Domnului vorbea.
Iar Moise-nainta prin nouri
      şi tremura...

La Tronul Alb se strâng sfielnic
voievozi de foc din Empireu.
Şi heruvimii vin cucernic,
slăvind Eternul Vistiernic.
Şi-acest Stăpân Atotputernic
      e Tatăl meu!

Şi cât de bun e Dumnezeu!
Chiar dacă stelele bătrâne
tot au o vreme când se-aştern,
dar cine în Isus rămâne
      e-un fiu etern!

Şi-n faţa slavei sclipitoare,
în ceasul lumii cel mai greu,
când cei ce-au dat pe sfinţi la fiare
vedea-vor Forţa Creatoare
eu voi şopti cu adorare:
      E Tatăl meu...

41
 Ce spune vântul?

Ce spune oare vântul, călătorul,
când se sfâșie printre crengi trudit?
Ce taină spune-n graiul său izvorul
învolburat în muchii de granit?
Ce spune mărul ce-ți umbrește drumul,
cu trupul frânt de orice mână rea?
Ce spune în căminul tău parfumul
din trandafirii rupți de mâna ta?...

Iubește!
spune tot ce-n zări palpită.
Iubește!
spune vântul legănat.
Iubește!
spune floarea cea strivită
sub talpa ta,
sub pasul tău distrat.
Iubește!
 spune mierea din lucernă
și adierea florilor de tei.
Iubește, căci iubirea e eternă
Și, iată,
bate-n ușă vremea ei...

Iubește!
spune roua dimineții
și mielul blând, de mâna ta răpus.
Nu face-un singur pas pe drumul vieții,
când pasul te desparte de Isus.
Nu spune-un gând ce dragoste n-aduce.
Și nu privi de nu privești duios.
Și-abia atunci, prin șoapta noastră dulce,
va suspina
și va vorbi Cristos!

42
 Cele șapte bătălii de pe Golgota

Să cânte strunele-ncordate!
Fanfarele să sune greu!
Din piepturile-nflăcărate
a fiilor lui Dumnezeu.

Să crească imnuri ne-ntrerupte,
o slavă fără de hotar
a celor şapte grele lupte
ce-au frânt Infernul pe Calvar!

I. Lanţurile

Era o zi scăldată-n soare.
Pe deal, prin pietre şi butuci,
între ostaşi cu coif şi zale,
treceau trei oameni sub trei cruci.

Trei osândiţi, spre trei morminte.
Dar fiecare c-un destin.
Şi sângele curgea fierbinte,
cel omenesc şi cel divin.

În urma lor venea norodul.
Şi colbul se urca în vânt.
Dar într-o vale, voievodul
ce cotropise-acest pământ,

Satan, cu ţipete stridente
chema oştirile din larg,
din cele şapte continente,
din nori ce în furtuni se sparg!

Veneau toţi demonii grămadă.
Urlau şi clănţăneau din dinţi.
De-ar fi putut un om să-i vadă,
pe loc şi-ar fi ieşit din minţi.

Şi-acolo într-o vale-adâncă,
într-o spărtură de vulcan,
se înălţă pe-un colţ de stâncă
temutul comandant Satan.

"Destul!" urlă de sus năprasnic.
"Mişei! Făpturi de rând! Fricoşi!
Un om... vă pare-atât de groaznic?

43
Doar nu-s o mie de Cristoşi!

Întind a beznelor aripă
şi-n numele ce-l port ordon:
Porniţi năvalnic! Şi într-o clipă,
din locul morţii, fără zvon,

aduceţi  lanţurile toate
ce-i  leagă în Şeol pe sfinţi,
poveri de-nfrângeri şi păcate,
cătuşe de nesăbuiţi.

Şi-apoi  în zbor, cu mine-n frunte,
deasupra crucii lui Isus,
din toate vom clădi un munte
sub care va cădea răpus!"

În vremea asta în tăcere,
sub bice de ostaşi semeţi,
Isus urca din răsputere,
sub cruce, prin ciulini răzleţi.

Îl urmăreau cei mulţi cu freamăt,
văzându-L tot mai copleşit.
Apoi... deodată... făr-un geamăt,
Isus cel sfânt... S-a prăbuşit.

Porni  un vaiet în mulţime.
Isus... Isus... era înfrânt...
Chiar îngerii din înălţime
priveau cu spaimă spre pământ.

Dar, iată, muntele de lanţuri,
ciudatul  munte nevăzut,
acum... s-a prăbuşit prin şanţuri
şi-n pulbere s-a prefăcut!...

Satan, parcă simţind că piere,
la gură ghearele şi-a dus.
Căci nu ştiuse ce putere
era în jertfa lui Isus!...

"Vai, unde-s lanţurile, unde?"
strigă, venind de jos, un sol.
"Stăpâne, ce-ai făcut? Răspunde!
Sunt liberi morţii din Şeol!..."

"Mărire!" Cântă-n slavă bolta!

44
Vrăjmaşul geme sub călcâi!

Fu prima luptă pe Golgota
şi biruinţa cea dintâi.

II.  În ascuns

Între sclipiri de-oţel severe,
urca Isus, cu umeri grei,
privind mâhnit cu ce durere
Îl tânguiau bărbaţi, femei.

"O, fiicelor, de ce vă strângeţi
plângând de mila Celui Drept?
Mai bine pentru voi să plângeţi
şi pentru pruncii de la piept.

Căci dacă azi copacul verde
e frânt sub fierul ne-ndurat,
cu cât mai hotărât va pierde
osânda grea pe cel uscat?"

Dar vorbele pe vânt zburară.
Şi lacrimile iar s-au strâns.
Trudiţii paşi din nou urcară
între batjocură şi plâns.

Pilat, Irod, Ierusalimul,
soborul sfintei cârmuiri,
vai, nimeni  nu vedea sublimul
dumnezeieştii dăruiri.

Cei mari erau orbiţi de-ambiţii;
cei mici de Lege-mpovăraţi.
Un impostor vedeau slăviţii;
o victimă, cei întristaţi.

Isus putea să strige: "Eli,
arată-Mă din nepătruns!"
Şi-n locul "omului durerii",
în locul Mielului străpuns,

cei din sobor şi cei din gloată,
privind acelaşi trist tablou,
ar fi văzut în El deodată
pe cel mai ´nalt, mai sfânt erou!

Dar nu, Isus purta o haină

45
de victimă şi impostor.
Ce om ar fi păstrat în taină
atâta slavă şi-atât dor?

Era a doua bătălie.
Isus, nemuritoarea Stea,
trecea în sfânta-I măreţie
ce nimeni, nimeni n-o vedea.

III. Dezbrăcarea

Pe culme se citi sentinţa.
Isus, desăvârşitul Miel,
primea în pace suferinţa.
Şi un ostaş, venind spre El,

I-a zis: "Dezbracă-Te şi-aruncă!"
Şi-a tresărit uşor Isus.
"Dezbracă-Te ... Ce grea poruncă!
Dar nu-i din lume. E de sus...

Ţi-au pus o mantie pe umăr.
Şi toţi Învăţător Îţi zic.
Aruncă mantia-n ţărână.
Ca să fii totul, fii nimic!

Eşti luptător şi Ţi se cere
să-Ţi fie mijlocul încins.
Tu scoate-Ţi brâul în tăcere
şi, ca să-nvingi, să fii învins!

Eşti Preot. Iadu-Ţi ştie frica.
Şi ai o jertfă de-mplinit.
Dezbracă-n linişte tunica
şi fii Tu Însuţi cel jertfit.

Însă... cămaşa necusută...
lucrată dintr-un singur fir...
cu-atâtea bucurii  ţesută,
cu stropi de lacrimi şi de mir,

cămaşa tainică de Mire
cea nelucrată din bucăţi,
simbolul  de neprihănire
şi semnul  sfintei  unităţi,

46
ce greu cămaşa se desprinde
şi de pe sângele-nchegat
dar şi din gândul ce-o cuprinde
şi-ntârzie înduioşat...

Isus simţi venind deodată
ecoul unui  vechi tumult.
Şi auzi-n urechi o şoaptă:
"Opreşte-Te! Ai dat prea mult!"

Vrăjmaşul Îi loveşte pieptul
cu forţa magicului glas.
"Cămaşa n-o dai! Căci ai dreptul!
E tot ce-n lume Ţi-a rămas!"

"Nu-i  tot... " Şi-n clipa de răscruce,
pornind cu pas domol şi rar,
Isus se aşeză pe cruce
să dea şi cel din urmă dar...

Pământ! Din tot întinsul zării
priveşte-acum pe Salvator!
Căci bătălia dezbrăcării
s-a dat ca pildă tuturor.

IV. Patru cuie

Isus, culcat pe lemn în soare,
privea de jos spre cerul sfânt,
c-un gest de largă apărare
a unui vinovat pământ...

Stătea cu faţa neclintită
şi aştepta, ca pe-un liman,
întâia floare înflorită
sub lovitura de ciocan.

Stătea cu mâinile întoarse,
cu mâinile ce până ieri
ştergeau pe-atâtea feţe arse,
atâtea lacrimi şi dureri;

cu mâinile ce-odinioară
au dăruit şi văz şi grai
şi binecuvântări lăsară
pe chipuri mici, cu păr bălai.

Şi-acum spre mâinile ce-aşteaptă

47
răsplata trudei lor, pe drept,
doi negri pumni zvâcnind se-ndreaptă
spre marea luptă piept la piept.

Satan, în ultima secundă,
purtând cunună de catran,
încearcă groaza să-şi ascundă
sub măreţia de titan.

Întinde mantia deodată
ca nor de fum într-un crater.
Şi-ncepe atunci cea mai ciudată
din câte lupte-au fost sub cer.

Auzi... boc!... boc! ciocanul sună.
Ţâşneşte cel dintâi izvor...
Dar cade strania cunună
a negrului cotropitor.

Şi bate iar... boc! boc!... ciocanul.
Cad stropii roşii pe pământ...
Dar geme biruit duşmanul.
Şi sceptrul său în colb s-a frânt.

Boc!... Boc!... ciocanul iarăşi cade.
Isus plăteşte greu tribut.
Dar moartea unghiile-şi roade
şi muşcă-n ţărnă Belzebut.

Boc!... Boc!... Deşi sub vârf de coarne,
Isus a-nvins! Căci a iubit!
Vrăjmaşul a lovit în carne,
iar El în Duh l-a ţintuit!

Şi, iată patru mari izvoare,
ce-au curs din viaţa lui Isus,
spre zarea soarelui răsare.
Spre nor, spre sud şi spre apus.

sunt patru fluvii de tărie,
de dragoste, de cer, de har!

A fost a patra bătălie
şi biruinţă pe Calvar.

V. Doctorii

Acum Isus în răni atârnă.

48
(Ce rod va duce-n cer cu El?)
Sunt răstigniţi pe-aceeaşi bârnă
o viperă şi-un tainic Miel.

Şi totuşi lupta iar se-ncinge.
Să-nduri tot chinul lumii-aceşti
dar cum să poţi privi şi-nvinge
sarcasmul celor ce-i iubeşti?

"Hei, Tu, profet al învierii..."
vorbeşte-un doctor cu ochi duri,
purtând panglici şi filacterii
cu lungi versete din Scripturi.

"n-ai spus Tu că ridici un Templu?
că-i  faci a treia zi şi porţi?
Ei, haide, dă-ne un exemplu,
salvează-Ţi trupul dintre morţi!"

"Nu eşti  Ben-David?" spune altul,
"eternul Fiu venit din cer?
De asta vii din tot înaltul
să mori pierdut într-un ungher?"

"Nu eşti  Mesia din vecie?"
rânjeşte unul din tâlhari.
"Nu scoli Tu morţii din sicrie?
N-ai vrea cu mine să dispari?..."

"Prea mult!” Satan din nou încearcă.
"Nu vezi că suferi în zadar?
Nu-i nimenea să mai întoarcă
pe-aceşti dulăi cu gând murdar!

Mai bine să arunci văpaie
să arzi norod după norod.
Îţi curge sângele şuvoaie
şi nu se-arată nici un rod!"

Isus, spre zarea depărtată,
şopti cu gândul peste veac:
"O, iartă tuturora, Tată,
că ei nu ştiu acum ce fac!..."

Şi-atunci, cu buza tremurândă,
cel´lalt tâlhar porni cuvânt:
"Hei, tu, tovarăş de osândă,
ce-ai râs de Solul Celui Sfânt...

49
ce-am fost noi doi? Un iad fierbinte.
Dar El, Isus, e nepătat!
O, Doamne, să-Ţi aduci aminte
de mine când vei fi-mpărat..."

Era întâiul rod! Mărire!
Isus acum, cu blându-I grai,
Se-ntoarce plâns de fericire:
"Tu... azi... vei fi cu Mine-n Rai..."

Voi, fraţi, când râsul şi minciuna
vă umplu sufletul de-amar,
să vă-amintiţi întotdeauna
de doctorii de pe Calvar!

VI. "Eli!... Eli!..."

Deodată... c-un fior... mulţimea
şi-a-ntors privirile spre cer.
Un nor umbrise înălţimea?
Un fum călătorea stingher?

Ba nu. Dar pe întreaga zare
o neagră taină se urzi,
o stranie întunecare,
un miez de noapte-n plină zi.

O umbră ceru-ntreg cuprinse
ca un potop de lilieci.
Şi-ndată soarele se stinse
şi dispăru ca pentru veci.

În întunericul de smoală
porni un vânt fremătător.
Era o noapte ireală
ca un sfârşit al tuturor.

Zadarnic gloata de pe culme
îşi aţintea privirea sus,
căci nu erau alţi ochi pe lume
să vadă ce vedea Isus...

Mai mulţi decât nisipul mării,
mai repezi ca un uragan,
punând un scut asupra zării
din mii de ciucuri de catran,

50
gigantice oştiri de duhuri,
în focul luptei cel mai greu,
se-ngrămădiseră-n văzduhuri
între Isus şi Dumnezeu.

"Eşti vinovat!" striga oştirea.
"Da. Vina tuturor căzu.
Dar Tu, purtând nelegiuirea,
de toate vinovat eşti Tu!

Asupra Ta e-acum minciuna
şi ura ce-a domnit mereu.
Eşti vinovat pe totdeauna
şi despărţit de Dumnezeu!

Mândria, cugetul făţarnic,
pe toate-asupra Ta le-ai luat.
Zadarnic Te mai rogi! Zadarnic!
Eşti vinovat! Eşti vinovat!..."

"Eli! Eli!..." se-aude-n bezne.
"Eli! Lama Sabactani!...
Străpuns în mâini, străpuns în glezne
şi fără Tine cât voi fi?

Eu nu mai sunt decât un vierme
privit cu silă şi strivit.
Dar cum să uit că-n slăvi eterne
Tu M-ai născut şi M-ai iubit?

Ci Eu, Adam al înnoirii,
Te chem şi strig împovărat:
De toată vina omenirii,
Părinte, da, sunt vinovat!"

O rază şi-a adus cuvântul
asupra umilitei frunţi.
Se zguduie acum pământul.
Se sfarmă stâncile în munţi!

S-a despicat catapeteasma
şi locul tainic s-a deschis!
Şi-alungă demonii fantasma.
Şi şterge bezna ca un vis.

Din nou se luminează bolta.
Vibrează soarele-n etern!

51
A şasea luptă pe Golgota
a smuls zăvorul către cer!

VII. Ultimul vrăjmaş

Acum e cea din urmă luptă.
Tăcere. Într-un duh solemn,
priviţi pe cruce faţa suptă
şi sângele-nchegat pe lemn.

Puterea cărnii e sfârşită.
Dar dragostea şi mila, nu!...
Învinsă-i vipera cumplită
şi oastea-n gol i se pierdu.

Dar... ultimul vrăjmaş veghează.
Pe cal cu pieptul pe oblânc,
împrăştiind fiori de groază,
se-nalţă moartea din adânc.

Cu coasa-n mâini ca o balanţă,
pe nevăzutele-i poteci,
purtând o ultimă speranţă
de-a-nvinge dragostea pe veci,

se-apropie din zări... se-arată...
cu ochi adânci, cu chipul pal...
Se-opreşte o clipă. Şi deodată
înfige pintenii în cal.

Oţelul spintecă văzduhul.
Dar Fiul strigă-n zări: "Ava!"
Ţărâna piară. Însă Duhul
se-ncredinţează-n mâna Ta!"

Se pleacă fruntea, se destinde.
Un astru lunecă-n apus...
Iar de pe cruce se desprinde,
mai sclipitor, un alt Isus!

Pe fruntea Lui acum El poartă,
în locul rănilor de spini,
ca preţ al dragostei ce iartă,
cununa veşnicei lumini!

E Domnul Domnilor! Mărire!
E Împărat peste-mpăraţi!
A-nfrânt duşmanul prin iubire!

52
E-ntâiul frate între fraţi!

Îl vei vedea din zări, Marie,
în trup slăvit de Duh şi Har.

A fost a şaptea bătălie
şi cea din urmă pe Calvar.

Să cânte strunele-ncordate!
Trompetele să sune plin!
Isus, Mântuitor şi frate,
e Soarele etern! Amin.

53
 Cercul lui Iacov

Cercul lui Iacov

Se-ntunecase; de la tarle
venea un susur de cobuz
se auzea de peste ziduri
un freamat din cetatea Luz;
pe camp, alaturea de cale,
cu tampla pe un bolovan,
dormea, trudit de drum, un tanar
un calator catre Haran
dormea cu sufletu-n suspine,
dorit de tihna, de ragaz
si-o lacrima de-nsingurare
i se uscase pe obraz
desi barbat in plina fire,
el se simtise strabatut
de-un dor de cei lasati acasa
si-o teama de necunoscut;
era pribeag, pornit in taina,
cu inima-nghetata-n piept
dar nu amenintat de-un dusman,
ci chiar de fratele sau drept

erau doi frati nascuti din gemeni,
dar, dupa fire, doi straini
unul, un vanator napraznic,
cel'lalt, pastor cu ochi blajini;
unul privind cu necredinta
tot ce era in nevazut;
altul, in binecuvantare
intrezarind supremul scut;
si noul Cain, plin de ura,
vazand in frate-sau un ciot,
si-a zis: "il voi zdrobi in cale
cu binecuvantari cu tot"

afland de gandurile-acestea
degraba fratele cel bland
si-a-mbratisat cu drag parintii
si s-a pornit la drum plangand;
de aceea, cand pe piatra rece
pribeagul tampla si-a lipit,
el se simtise atat de singur,
atat de slab si parasit;
de cate ori si noi asemeni,

54
cand vantul lumii bate greu,
nu ne simtim uitati de oameni
si parasiti de Dumnezeu!
caci nu-ntelegem ca nu-i nimeni
uitat in gol, pierdut in vid
ca sunt doi ochi ce niciodata
nu atipesc si nu se-nchid

* 

deodata, catre miezul noptii,
ca din lumina cea dintai,
veni din cer o stralucire
pe piatra pusa capatai
si se facu apoi o scara
in preajma omului stingher
si iata ca multimi de ingeri
veneau si se-naltau spre cer;
era atata stralucire
si-atati strajeri cu pasul viu
in locul ce mai inainte
parea o rapa, un pustiu;
s-a desteptat cu frica Iacov
din gloria acestui vis
turnand ulei pe varful pietrei,
el a privit spre cer si-a zis:
"Stapane, de vei fi cu mine
in orice loc pe-acest pamant,
si daca vei purta de grija
sa am paine si vesmant
si daca iar ma vei intoarce
de la Haran aici pe plai,
Tu-mi vei fi Domn
si-a zecea parte
va fi a Ta din tot ce-mi dai

si tanaru-a plecat; destinul
i-a fost mereu printre  ciobani
cu bucurii si cu necazuri
dar dupa douazeci de ani
el se-ntorcea , cum scrie Cartea,
ducand cu el o mare gloata,
doua sotii si doua roabe
cu unsprezece fii si-o fata-
si slujitori si slujitoare,
cirezi de vite si vitei,

55
camile cu samururi grele,
magari si capre, oi si miei;
dar vai, desi bogat, el, Iacov,
fugea din nou catre-un liman
gonit, dar nici acum de un dusman,
ci chiar de socrul sau Laban;
caci Dumnezeu care vazuse
cum omul lacom de-avutie
facea din ginere o sluga
aproape fara de simbrie,
daduse Insusi El lui Iacov
tot dreptu-atator straduinti
si-i poruncise sa se-ntoarca
la-ndureratii sai parinti;

si-acum, la un popas, cand Iacov,
in focul dorului de-acasa
vorbea in lacrimi cu Rahela
sotia lui cea mai frumoasa
se auzi din drum un tropt
ca de ostire; si deodata
se cobora Laban cu graba
de pe-o camila asudata
"-de ce-ai fugit pe-ascuns de mine
luandu-mi fetele-n convoi,
ca un barbar ce ia cu sila
femei rapite in razboi?
ti-as fi facut urari de bine
in zvon de cantec si viori
strangandu-mi fetele cu lacrimi
si sarutand pe pruncusori;
o, mana mea-i destul de tare,
dar Dumnezeu, in mila Lui,
mi-a poruncit in vis: Ia seama,
o vorba aspra sa nu-i spui!
si-acum eu inteleg ca dorul
de cei de-acasa te-a patruns
dar spune-mi, idolii de aur
de ce mi i-ai luat pe-ascuns?"

s-a-ncrancenat de spaima Iacov,
lovit in duhul sau curat
"sa moara!" a zis el cu-asprime,
"sa moara cel ce i-a furat!
da; intra-n corturi, cerceteaza
si orice lucru, bun sau rau,
priveste-l cu luare-aminte
si ia cu tine ce-i al tau!"

56
laban a scotocit zadarnic;
insa comoara lui era
furata totusi de Rahela
si-ascunsa-n perna chiar de ea;
in zori s-au despartit ; iar Iacov
porni cu turmele la drum
osanda insa ce-o rostise
vai, nu s-a prefacut in scrum
si n-a pierit cum piere-un dangat
si ti se sterge din auz
ci a fost doar ACOPERITA
sub legamantul de la Luz;

trecura saptamani de zile;
ajunse Iacov la Sucot
acolo, c-un altar de piatra
slavi pe Domnul Sabaot
in adevar vedea el bine
ca-n anii acestia douazeci
un scut ceresc il aparase
de oameni rai, de inimi reci
ca legamantul ce-l facuse
pe cand a fost un biet pribeag
a fost mai mult decat o haina
decat o paine in desag

si intr-o noapte, Domnul Slavei
ii spuse iar, cu glasul strans:
"ridica-te si vino, Iacov,
la Luz, in locul unde-ai plans!"...
si Iacov, cu sotii, cu roabe,
cu fii, cu slujitori, cu averi,
veni s-aduca multumire
acelei tainice Puteri
de-ocrotirea ce-ncepuse
la capataiul de fugar
si incheia pe aceeasi piatra
un cerc de dragoste si har;
dar nu-i veni atunci in minte
sa ceara Iacov Celui Sfant
ca mai departe sa-i pastreze
acelasi har, pan' la mormant;
ca mai departe juruinta
din rugamintea lui fierbinte
sa tie-asupra-i chipul dulce
al unui Dumnezeu Parinte;

57
ca intre el si cer sa fie
nu lantul unei legi severe,
nu frica,
nu dreptatea aspra,
ci legamantul de infiere;
vai, Iacov n-a stiut sa ceara
ca cercul tainicei iubiri
sa fie-o cale fara capat,
o scara spre nemarginiri;
el puse piatra peste piatra
si, inaltand un stalp ca semn,
turna deasupra drept ofranda
un vas de vin si untdelemn;
apoi porni incet spre Mamre
iar Cel ce-i aparuse-n vis
plangea in urma lui
caci Harul era acum un cerc inchis

si n-a trecut prea multa vreme
cand, coborand catre Efrata,
cel ce fusese fiu'nainte
s-a si-ntalnit cu judecata
sentinta ce-o rostise Iacov
"sa moara cel ce a furat!"
lovi acum; venise Legea
si ea nu iarta de pacat
Rahela, ea, cea mai iubita,
o stea din sclipetul divin,
in chinuri fara de iertare
muri, nascand pe Beniamin

Noi, frate drag, ce har, ce taina!
prin duiosia Lui ISUS,
prin dragostea ce pentru oameni
L-a-nduplecat si L-a rapus,
avem un cerc etern de slava,
avem o scara spre zenit,
avem o cale ce ne-nalta
ca o spirala-n infinit
vegheaza dar si fii in clocot
si viata-n bratul Sau preda-ti
ca sa nu cazi din cercul slavei
in cercul asprei judecati.

AMIN

58
 

59
 Cezarul

Cezarul August, vrând mai multă slavă
decât smulsese gândul său de-oţel,
se proclamă ca zeu atotputernic.
Şi se´nălţară temple pentru el.

Şi-atunci, de sus, din gloria eternă,
văzând cum se îngâmfă un atom,
ca să ne dea o pildă, Creatorul
a coborât şi S-a-ntrupat ca om. 

60
 Chiar dacă...

Chiar dacă vântu-a vrut în zbor
în turme să ne-mpartă,
dar tot o cale, tot un dor
și tot un Duh ne poartă.

Chiar dacă azi pe orice plai
sunt oi împrăștiate,
dar tot un staul sus în Rai
și un Păstor au toate.

Chiar dacă n-am păstrat măcar
un singur dulce nume,
dar tot o jertfă, tot un har
ne-a smuls pe toți din lume.

Chiar dacă azi oftăm stingher
că ne-a-mpărțit furtuna,
dar tot vom fi odată-n cer.
Și-acolo vom fi una!

61
 Cioara

Necazul stă lipit de om
cum stă pe lângă cal huluba.
Şi omul, ca să-şi uite buba,
aleargă...
Însă, paralel,
necazu-i veşnic lângă el.

Aşa
o cioară,
prinsă-n laţ
într-o ogradă,
scăpă numai cu-un ciomp de coadă.
Vai ce necaz!
Să fii schiloadă!
Să fii de râsul tuturor!
Să vezi cum stolu-ntreg, din zbor,
se lasă lin pe vreo livadă,
şi tu să vii în cioc
grămadă!

Şi-atunci
văzând ce foc o-ncearcă,
s-a dus printre străini şi ea,
să mai vorbească, să asculte,
să râdă cu vreo rândunea,
să mai uite de-o putea
de coada ei cu pene rupte.
S-a dus.
Dar dup-o scurtă vreme
s-a-ntors tot ruptă de juvăţ.

Iar gloata i-a şi pus probleme:
- Pe unde-ai fost?
- La ce ospăţ?
         - Am fost şi eu peste coline...
- Dar cu ce gând?
- După ce pradă?
         - Aşa... ca mă mai uit de coadă...
- Ei, şi-ai uitat?
- Şi-a fost mai bine?
         - Aş! cum să uit?
         Nu mă vedeţi?
         A fost şi coada după mine...

MORALA

62
n-are mult de spus.
Nu mai purta necazu-n lume
că vii ´napoi tot cum te-ai dus.

Eu unul
când mă simt răpus,
nu caut oameni buni de glume,
ci vin degrabă la Isus!

63
 Cu Dumnezeu în fiecare zi

Cu Dumnezeu în fiecare zi,
așa umbla Enoh în lumea veche.
Ca doi prieteni pribegind pereche.
Și într-o zi, călătorind mereu,
el a ajuns în cer cu Dumnezeu.

Cu Dumnezeu în fiecare zi,
așa umbla în vremea lui și Noe.
Și toți râdeau de el atunci în voie.
Dar n-au ajuns sub primul curcubeu
decât cei ce umblau cu Dumnezeu.

Cu Dumnezeu în fiecare zi,
așa umbla în Israel Ilie,
îndeplinindu-și sfânta lui solie.
Și-un car de foc l-a dus ca pe-un trofeu
să umble și în cer cu Dumnezeu...

Cu Dumnezeu în fiecare zi,
să fim și noi în lumea de țărână;
la pieptul Lui, mergând cu El de mână.
Și într-o zi umblând așa mereu,
ne vom trezi în cer cu Dumnezeu...
       

64
 Cu suliţi lungi

Cu suliţi lungi, cu săbii grele
ostaşii unui sfânt sobor
Te-au dus în faţa judecăţii
pe Tine, Salvatorul lor!

În jurul Tău s-au strâns bătrânii,
învăţătorul vechii Legi.
Iar Tu ai stat cu mâini legate,
Tu, Creatorul lumii-ntregi.

Pilat, în togă purpurie,
privi de sus cu chip de leu.
Şi nu ştia c-avea în faţă
pe Împăratul Dumnezeu.

Pe drumul trist Te-au plâns trudiţii
şi-au râs cei mândri şi bigoţi.
Iar Tu urcai scăldat în sânge
s-aduci iertare pentru toţi.

Te-ai aşezat cu braţe-ntinse
să aperi un pământ pierdut,
căci numai Tu ştiai că-n lume
n-avem alt preţ, n-avem alt scut.

De-atunci mereu lovim în Tine
şi te gonim cu ură grea.
O, cât ai îndurat, Isuse,
ca să câştigi iubirea mea!

65
 Cu Tine-n gând

Cu Tine-n gând, Te chem să vii
să-mi aperi viața de-orice cuget rău.
Te chem din zări de flori și simfonii,
cu îngeri albi plutind în jurul Tău.

Cu Tine-n gând, Te chem sfios,
privind sub pleoape cerul înstelat.
Cu Tine orice gând e-un vis frumos
și orice vis frumos e-adevarat.

Cu Tine-n gând, doar eu și Tu,
un psalm de Har să fie viața mea.
Doar "nu" să spun atunci când Tu spui "nu",
și "da" să spun la orice spui Tu "da".

Cu Tine-n gând, ca-n Paradis,
de-acum și până-n cer mă voi trezi.
Cu Tine-n gând să fiu pe căi de vis
și iar cu Tine-n gând în zori de zi...

66
 Cum trece roua

Cum trece roua,
sorbită-n crin,
cum zboară norii
și alții vin,
cum piere-un sunet
pe-aripi de vânt,
așa trec toate
pe-acest pământ.

Cu cât în lume
aduni comori,
cu cât vrei slavă
și strângi splendori,
cu cât în viață
ai tot ce-ai vrea,
cu-atât plecarea
e și mai grea.

Fiori și patimi
și trai slăvit,
au toate-o cale
și un sfârsit.
Căci toți pleca-vom,
lasând ce-am strâns;
dar unii-n pace
iar alții-n plâns

67
 Cumpărătorul de suspine

Convoi de robi mânat cu aroganță
trecea greoi ca un talaz în spume.
Toți  fără Dumnezeu și fără nume,
fără popor și fără de speranță.
Dar toți nepăsători și puși pe glume...

Cu suflet orb, lipsit de conștiință,
treceau spre târg cântând refrene stranii.
Și-n amăgirea fără de căință ,
un singur chip o singură ființă
avea suspinul tragicei pierzanii.

Era o sclavă cu un chip de ceară,
cu ochi amari, cu fruntea încrețită.
Din cuibul părintesc ademenită,
nu lanțul îi era acum povară,
cât visul ei din anii de fecioară.

Mergând prin colb, ea se vedea acasă,
se revedea în dulce amintire,
lucrând la zestrea sfântă de mireasă,
cu gândul dus în zarea vaporoasă,
spre tainicul, neîntâlnitul mire...

Au fost ani dulci în casa cea bătrână.
Și clipele zburau ca o părere.
Dar într-un ceas de seară, la fântână,
îi apăru un prinț...cu grai de miere...
cu pieptul strălucind de juvaiere...
Și ea fugi cu el... ca o păgână. 

Apoi... curând, ca sclavă de vânzare,
porni-n convoi pe drumuri neîntoarse.
Pe când măicuța ei, cu pleoape arse,
o căuta prin târguri si oboare.
,,Fetița mea... neprihănită floare...''

,,Vai, ce-am făcut!'' șoptea în lacrimi sclava.
,,Cum de-am crezut minciuna care-mbată?
Cum n-am simțit în cupa ei otrava?
Dar adevărul, adevărul unde-i?
Ah, adevărul, Doamne, când se-arata?
O, adevărul...e un vis...

                    Dar iată,

68
oprit în drum, un tânăr o privește.
Se uita lung la ochii plânși feciorul.
Suspinul ei îl prinde ca-ntr-un clește.
El face-un semn. Convoiul se oprește.
Din nori de colb se-arata negustorul.

O liniște ca de mormânt se face.
,,Ce preț?'' întrabă tânărul în șoaptă.
Pe fața lui e-o milă și o pace.
El dă o pungă omului rapace.
Dar omul-șarpe râde și așteaptă.

Cumpărătorul mâna-n brâu și-afundă.
Și pungile răsar fără zăbavă.
Se uita lacom vipera hulpavă.
Copila-ncearcă taina s-o pătrundă:
Atâta aur pentru o biată sclavă?

Deodată negustorul, om de piață,
pe tânăr de un umăr îl cuprinde.
,,O inimă pe aur nu se vinde...''
îi spune-ncet. ,,Da, mila ei te prinde.
Suspinul ei... te doare și te-ngheață.
Ei bine... iată... viață pentru viață!...''

Stă tânărul și un cuvânt nu spune.
Și nimeni nici o șoaptă nu îngână.
Căci n-a mai fost asemenea minune.
Iar sclava simte-n suflet o genune.
Se leagănă și cade în țărână.

Când se trezi... era în libertate.
Pe ulița cea larga, negustorul
pornea din nou cu sclavii prin cetate.
Și-n locul ei, în lanțuri sângerate,
era lovit cu biciul... salvatorul.

,,Cu prețul vieții lui?...dar cine-i oare?''
șoptește fata-n plâns, smulgându-si părul.
Și-un tinerel de undeva răsare...
,,Cum nu știi cine-i?''
            ,,Nu știu.''
                    ,,Adevărul.''

Vai, adevărul... printre sclavi... pe uliți...?
Convoiul piere-n zări halucinante...
Iar fata vede-acum pontifi, bacante,
atleți cu lauri, cavaleri cu suliți

69
și nobili cu sclipiri de diamant.

''Sunt liberă... Și viața-mi stă in față
Desfășurându-și toata strălucirea.
Dar, ce ciudat! oriunde-arunc privirea,
vad numai măști pe suflete de gheață.
Sunt liberă. Dar unde-i fericirea?''

Și-atunci porni în lume. Dar Cuvântul
o întâlni deodată prin ogoare.
Căci ea văzu un om cu chip de floare
trăgând un plug ce răscolea pământul.
Și El spunea o taină, o chemare...

,,Veniți  la Mine, voi cei fără tihnă,
veniți să ducem jugul împreună
și veți afla în suflete odihnă;
Căci jugul Meu e pace și cunună''!

Era cumpărătorul de suspine...
Cel ce-a plătit cu viața. Adevărul.
Iar fata alergă să I se-nchine
și, ca ștergar, să-și despletească părul.

Și-n jug cu El, află ea fericirea.
Căci adevărul sfânt te face liber,
ca, liber, să primești sau nu IUBIREA!

70
 Daniel și Dariu

Sub terasele înalte cu boschete şi migdali,
sub făclii ce-aştern pe lespezi paşi de umbră ireali,
schimbul străjilor de noapte, ca un joc ciudat şi mut,
se perindă fără tropot, fără zăngănit de scut.
Nici un pas nu dă răsunet, nici o armă de soldat.
Căci, în purpură şi aur, doarme Dariu împărat.

Dar pe când tăcerea nopţii creşte-n margini de cetate,
într-un mic iatac de taină cu obloanele lăsate,
sfetnici şi satrapi de frunte ai imperiului persan
ţin sobor ca să răstoarne un rival din Canaan.

"Domnii mei" , vorbeşte unul, "în zadar am pus iscoade
ca în suluri şi tăbliţe să citească, să deznoade,
să găsească o necinste, o dovadă de favoruri,
un temei cum că vânează bogăţie şi onoruri!
Iată-mă cu mâna goală. Cu ce jug să-l încovoi?
Împăratul vrea să-l pună om de frunte peste noi!
Cum? Noi sfetnici şi ispravnici c-un cuvânt atât de greu
să lăsăm din mâini câştigul pentr-un rob, pentr-un iudeu?
Noi ce ştim atâtea pravalii ce-mpăraţii hotărâră,
legi, edicte şi tradiţii, nu-i putem găsi o pâră?"
"Nu...", răspunde-acum molatic un curtean cu chip hidos.
"Nu... Căci faţă de-mpăratul el e-n totul credincios.
Dar..." Şi-n ochii lui se-aprinde un surâs de viclenie.
" ... Ştiu o lege, numai una , care poate să-l proscrie!
Nimeni dintre voi acuma nici prin vis n-o întrevede.
Nu e legea-mpărătească. Ci e Tora-n care crede! ..."
Astfel până-n zorii zilei, chibzuind cu chip mişel,
sfatul hotărî o cursă spre-a-l zdrobi pe Daniel.

                                      *

Din cămările albastre, iată, soarele trimite
roiuri de scântei de aur peste ziduri smălţuite.
Sub a zodiilor semne, Dariu stă pe tron de glorii.
Şi, prin fumul de miresme, vin cu fală dregătorii.
"Veşnic să trăieşti în pace, împărate, în milenii!
Noi, guvernatori şi sfetnici, magistraţi şi căpetenii,
vrând ca slava ta să crească în întreaga-mpărăţie
şi dorind ca toţi supuşii una într-un crez să fie,
chibzuind de multă vreme, toţi am hotărât a-ţi cere
o poruncă-mpărătească, cu sigiliu de putere,
ca treizeci de zile-anume nimenea să nu se-nchine
nici la idoli, nici la stele, decât numai către tine!

71
Cel ce va-nălţa o rugă la oricare dintre zei,
în aceeaşi zi să piară în cavernele cu lei!
Porunceşte dar, stăpâne, să se scrie acestea toate
şi ştafetele s-alerge din cetate în cetate.
Dariu cumpăneşte-o vreme, face-un semn şi-apoi, umilă,
ceata scribilor se-arată cu tăbliţele de-argilă.

Astfel a fost dat decretul ce-a cuprins cuvântul greu
ca întâiul om să fie adorat ca Dumnezeu.
Templele au fost închise. Focul zeilor s-a stins.
Dar în prima zi când vestea în cetate s-a întins,
Daniel, profet de frunte, rob din "ţara minunată",
dregătorul cel mai sincer, înţeleptul fără pată,
întorcându-se acasă cu o pace de nespus,
se sui să îngenunche într-un foişor de sus,
aţintind în zări privirea, prin ferestrele deschise,
spre cetatea lui, pe care, prins ca rob, o părăsise.
Dar pe când rostea profetul rugăciunea lui de seară,
pe culoarele umbrite tainici paşi se-apropiară...
Se-auzi pe scări un susur... şoapte de urziri funeste...
Şi deodată dregătorii năvăliră fără veste.
Cu frânghii pe loc legându-l, clocotind de-al urii zel,
au adus la împăratul pe-nţeleptul Daniel.
"Veşnic să trăieşti în pace, împărate-al lumii-ntregi!
Tu ai dat poruncă-naltă, cea mai sfântă dintre legi,
vreme de treizeci de zile nimenea să nu se-nchine
nici la idoli, nici la stele, decât numai către tine.
Însă Daniel, slujbaşul dintre robii tăi Iudei,
nepăsându-i nici de tine, nici de peştera cu lei,
de trei ori pe zi înalţă rugăciuni spre zeul său!
Pedepsindu-l fără milă, curmă dar exemplul rău!"

Dariu, de pe tron, priveşte cu un straniu simţământ.
De-ar fi fost oricare altul! Însă Daniel... e-un sfânt!
Nu ! Nu va muri şi grabnic dă poruncă să-l dezlege.
"Împărate" , spun satrapii, " tu ai iscălit o lege.
E cu neputinţă astăzi îndurarea să-ţi reverşi,
căci, prin datină străbună, noi aceştia mezi şi perşi
nu putem schimba o iotă dintr-o lege sigilată!"
"Ştiu", răspunde-n clocot Dariu. "Dar aduceţi-mi îndată
un profet să aibă-n ceruri un mai mare Dumnezeu!"
"Împărate, tot poporul va afla că un iudeu
e scos de sub osândă, deşi rob şi răzvrătit.
Şi va fi întreg imperiul de cârtire zguduit!

Ceasuri lungi luptă-mpăratul. Dar, când se iviră stele,
de pe tron cu şoaptă stinsă, spuse-n lacrimi: "Daniele,
Dumnezeul cărui veşnic Îi slujeşti să-ţi fie scut!"

72
Şi îndată, între suliţi , Daniel porni tăcut...

                                          *

Peste zbaterea de pleoape somnul dulce nu coboară.
În zadar i-aduc potire de licoare aurie.
Nu-i ambrozie pe lume, nu-i nectar să-l mai îmbie.
Şi zadarnic între perne faţa albă şi-o ascunde.
Veşnic în timpane-i sună: "Unde-i Daniel? Răspunde!
Unde-i Daniel?" Şi Dariu sare-acum  la ferestre.
Lung priveşte spre migdalii din grădinile măiestre.
Daniel!... Ce grozăvie! Cum să spăl acest păcat?
Pe cei răi i-am pus în cinste. Pe profet l-am condamnat.
Nebucatneţar cel falnic n-a fost şapte ani smerit,
precum Daniel, el singur dintre magi, i-a tâlcuit?
N-a fost Belşaţar dat morţii, netrăind povaţa-i blândă,
când o mână pe perete i-a scris tainica osândă?
Şi-acum oare Dumnezeul ce-osândeşte pe-mpăraţi
n-a văzut trecând profetul între şiruri de soldaţi?
Vai! De ce-am semnat o lege să înfrunt pe Dumnezei?
Ce-au voit, de ce mi-au smuls-o?... decât aur pentru ei!
Daniel le-a stat în cale. Şi-nălţându-mă ca zeu,
l-au zdrobit din întuneric pe profet cu pumnul meu!"
Şi deodată prin ferestre, peste-ntinderea ce doarme,
parcă vede oşti de îngeri coborând peste cazarme;
parcă vede o sclipire din a zării cale lungă,
o săgeată care zboară, care vine să-l străpungă...
Vai!... Se-ntoarce împăratul, încăperii dând ocol.
"Unde-i Daniel?  Răspunde!" Cu privirile în gol,
el străbate săli de-a rândul în magnificul palat.
"Unde-i Daniel?" Şi-n lacrimi Dariu a îngenunchiat.
Vai, Stăpâne Preaînalte, care-n ceruri ai sălaş,
iartă-mă c-am dat la moarte cel mai devotat slujbaş!"
Astfel Dariu noaptea-ntreagă s-a zbătut fără alin,
din fereastră în fereastră, din suspin în alt suspin.
Dar când se-arată în zare prima geană de lumină,
El făcu să sune-n noapte, sub bătaia tălpii goale,
cele-o sută unsprezece trepte ale scării sale.
Şi-nsoţit de străji cu facle şi de cititori în zodii,
alergă cu vântu-n plete prin grădinile de rodii,
printre idolii de-aramă, printre templele măreţe,
printre corturi de cazarme, pe sub bolţi de fortăreţe,
tot mai iute, tot mai grabnic, până când, în zarea blândă,
iată...vede străji de noapte la cavernele de-osândă.
O poruncă şi ostaşii să prăvale se grăbesc
Lespedea pecetluită cu inelu-mpărătesc...
"Daniele!" strigă Dariu celui dat fără temei,
"Dumnezeul tău cel veşnic te-a putut scăpa de lei?"

73
"Veşnic să trăieşti, stăpâne! Leii tăi nu m-au ucis!
Dumnezeu a pus un înger care gura le-a închis!
Căci în inima mea  Domnul n-a găsit nimica rău.
N-am pătat nici Tronul veşnic. N-am trădat nici tronul tău."
"Scoateţi-l!"dă ordin Dariu. O frânghie se desface.
Daniel, din groapa neagră, se arată plin de pace...
"Dau poruncă", strigă Dariu," ca în tot imperiul meu
să se ştie că în ceruri este-un singur Dumnezeu!
Idoli şi puteri sunt multe. Însă Domn e numai El!
O Putere, numai una, a salvat pe Daniel!"

                                       *

Şi s-au scris în cărţi acestea. Şi-au trecut pe urmă anii...
Se-aruncară grecii-n lupte. S-au încolonat romanii.
Iar cândva, ca vechii sfetnici ai imperiului persan,
alte măşti, dar în acelaşi carnaval babilonean,
alţi fruntaşi, în sfat de noapte, căutau cum să abată
Omul cel mai sfânt din lume care a trăit vreodată.
"Ce vom face? Omu-acesta face semne şi minuni.
Dacă-L mai lăsăm, vom pierde frâu-ntregii naţiuni.
În zadar atâtea lanţuri minţi dibace Îi ţesură.
Ce putem găsi mai tare? Ce versete din Scriptură?"
"Voi nu ştiţi nimic" , răspunde cel mai mare dintre preoţi.
"E mai bine ca să moară unul singur pentru toţi!...
Şi-n puterea nopţii negre, sfatul hotărî viclean
ca să-L  sfarme sub braţul dregătorului roman.
Iar curând, cu mâini legate, plin de pace şi supus,
între suliţi, înaintea lui Pilat, stătea Isus.
- Cu ce vină Îl aduceţi? – El s-a proclamat Mesia!
- Judecați-L voi. Aceasta nu priveşte-mpărăţia.
- S-a făcut pe Sine rege şi poporul ni-l dezbină!
- Nu aveţi nici o dovadă. Nu-I pot scrie nici o vină!
- Răstigneşte-L! Răstigneşte-L! Se învolbură coşmarul.
Cine apără un rege nu-i prieten cu Cezarul!

Se spălă pe mâini stăpânul, plin de silă şi înfrânt.
- Sunt nevinovat de stropii sângelui acestui sfânt!
Îl luăm asupra noastră! Ştim noi bine ce-am făcut!...

Şi, luând pe umeri crucea, a pornit Isus tăcut...

Iar în zorii cei de slavă... cu miresme de grădină,
când se înălţau în zare stoluri pale de lumină,
două umbre, două chipuri, pe sub norii aurii,
turburau tăcerea gravă de pe uliţe pustii.
Unul tinerel, mai sprinten, celălalt mai cu zăbavă...

74
Şi-ajungând de printre ziduri, peste-ntinderea jilavă,
Tot mai iute, tot mai grabnic, sus pe deal, pe drum de spini,
se opriră lângă piatra din grădina de măslini;
pe când inimile-n piepturi se zbăteau atât de tare,
frământate de aceeaşi omenească întrebare:
"O, Isuse,
Miel de jertfă, care vina noastră porţi,
Dumnezeul Tău cel veşnic Te-a putut scula din morţi?"

Da ! Intraţi voi soli ai vieţii şi priviţi mormântul gol,
giulgiul fără trup, chivotul de mister şi de simbol!
O, intraţi şi duceţi lumii darul primei mărturii:
că Isus e viu de-a pururi ca să fim de-a pururi  vii!
Că Isus ne-a dat o haină de putere şi lumină.
Ca lui Daniel, profetul, dregătorul fără vină.
Şi că azi, ca şi-n vechime, Dumnezeu ne cere-oricui
să trăim curaţi ca oameni şi curaţi ca fii ai Lui!

75
 De ce nu vii?

"De nu vii de pe cărări străine
să-Mi cazi la piept ca un copil iertat?
Eu n-am fugit, când numai pentru tine,
ca Isaac am fost pe rug urcat.

Mai mult de-atât, ce jertfă de iubire?
Şi cui i-ar da mai mult de-atât prin gând:
Un fiu pierdut să râdă în neştire
Şi-un Dumnezeu să cheme lăcrimând?...

De ce nu vii când încă sunt aproape?
De ce te-ascunzi cât încă te mai chem?
De ce nu simţi lumina Mea pe pleoape
şi Harul Meu, în ceasul tău suprem?

De ce nu vrei să fii cu Mine-n slavă,
să colindăm alături ceru-ntreg?
Din flori de Rai, din veşnica dumbravă,
cu mâna Mea cunună să-ţi aleg!

De ce nu vii, tu suflet nehotarnic,
cât încă pot Mântuitor să-ţi fiu?
Când vei striga, va fi atunci zadarnic,
Vei plânge-amar, dar poate prea târziu!

Mai mult de-atât, ce jertfă de iubire?
Şi cui i-ar da mai mult de-atât prin gând:
Un fiu pierdut să râdă în neştire
Şi-un Dumnezeu să cheme lăcrimând?"

76
 De Crăciun

De Crăciun, sub fulgi zglobii,
pe Isus din nou vestindu-L
trec pe uliţă copii
     cu colindul.

Şi din zori până-n apus,
pe-o steluţă cu făclie,
ei duc lumii un Isus
     de hârtie.

Dar tu, frate credincios,
porţi tu Pruncul ce trăieşte?
Duci în tine un Cristos
     care creşte?

Nu-i vreun gând ce te-a-nşelat,
un simbol sau o icoană?
Simţi că-i viu cu-adevărat?
     Cere hrană?...

După bezna cea de ani,
şi-a adus copilul zorii?
Vin la tine cei sărmani?
     Vin păstorii?

Simţi că Cel ce L-ai primit
de lumină-ţi umple gândul?
Şi vin magi din răsărit
     căutându-L?

Altfel, Pruncul nu e viu,
altfel, ochiul tău te-nşeală.
Altfel staulu-i pustiu,
    ieslea-i goală.

Şi din zori până-n apus,
ca pe steaua cu făclie,
porţi şi tu tot un Isus...
     de hârtie.

77
 De dragul Tău

Ce dor frumos, ce Rai ne leagă!
Eu cânt cu lacrimi, Tu le-alini
De dragul Tău mi-e lumea dragă,
că-n ea Te văd și-n flori și-n spini.

În crinii albi Ți-e sărutarea,
în maci văd sânge pe Calvar.
De dragul Tău mi-e dragă marea
și cerul fără de hotar!

În bulgări reci Te văd cum sameni
și-n spini văd pașii sângerați.
De dragul Tău iubesc pe oameni;
azi sunt străini, mâini, poate frați!

Când turme trec ducându-și dorul
și spune-un fluier: "Sunt cu voi!"
de dragul Tău mi-e drag păstorul
ce-și pune pieptul pentru oi!

În cei aleși Îți văd iubirea,
cu ei cântându-Ți psalmi în văi...
De dragul Tău le sorb privirea;
pe-obrajii lor, sărut pe-ai Tăi!

Și cât mi-e dat să nu-Ți văd fața,
dorit de stele ca un mag,
de dragul Tău mi-e dragă viața,
și moartea nu-i decât un prag...

78
 Despărțirea

Era o dimineață însorită,
În grădinița unui mic azil,
O droaie de copii zburdau prin iarbă,
Ca niște iezi în luna lui april.

Erau copii orfani. Abia trecuse
războiul,nedoritul musafir,
lăsând păianjeni spânzurați pe vetre
și lumânări aprinse-n cimitir.

Dar, ce ciudat, acești copii de doliu
râdeau acum cu duh neștiutor.
Iar împrejur veneau străini s-aleagă,
să ia câte-un orfan în casa lor.

Se zguduia de joc și râs grădina.
Dar mai deoparte, sub un dud,doi frați
stăteau de dimineață mână-n mână,
privind în jurul lor înfiorați.

Pe fruntea lor ciudat îngrijorată
se legănau șuvițe aurii.
Purtau pe chipuri un secret, o umbră
prea tristă parcă pentru doi copii.

Se-nghesuiau alături unu-ntr-altul
și tresăreau c-un freamăt ne-nțeles,
de parcă așteptau o grea sentință
la încheierea unui grav proces.

Și iată că, în cele din urmă,
venera oameni și la ei sub dud.
erau două perechi din două plaiuri,
doi soți veniți din nord și doi din sud.

Au stat cu ei de vorbă până seara.
Și-apoi porniră din azil cu ei.
Copiii se țineau cuprinși alături
cum se cuprind în viață doi cârcei.

În gară, soții au luat bilete.
Unii spre sud, iar ceilalți spre nord.
Se despărțeau. Și primul tren de noapte
veni ca un convoi într-un fiord.

79
"Ne despărțim..."vorbi cel mai în vârstă,
mai aspru dintre vitregii părinți.
"Îmbrățișați-vă, copii! E timpul.
Dar haide, nu mai plângeți,fiți cuminți!"

Copii tremurau. Cuprinși de spaimă,
s-au prins la piept, cu ochii către cer.
Într-o nestăvilită încleștare,
s-au strâns ca într-o menghină de fier.

Zadarnic s-au silit ocrotitorii
ca să-i despartă grabnic pe orfani.
Zadarnic le dădură pungi cu dulciuri.
Zadarnic le făgăduiră bani.

Zadarnic i-a lovit un om din gloată
și însuși conductorul enervat.
Zadarnic le-a sucit apoi urechea,
nerăbdător,un tânăr impiegat.

Copiii se țineau privind cu groază
și murmurau încet, înlănțuiți:
"Nu. Nu ne despărțim. Noi suntem singuri.
Loviți cât vreți. Dar nu ne despărțiți!

Noi nu avem pe nimenea în lume.
Lovita! Noi suntem umbre de pripas.
Voi toți aveți cămin, aveți familii.
Dar nouă numai noi ne-am mai rămas.

Loviți cât vreți! Cărați, cărați cu pumnii...
Voi sunteți tari, sunteți puternici. Știm.
Loviți cât vreți! Noi nu avem pe nimeni.
Dar noi, să știți,noi nu ne despărțim!"

Și-atunci veni un om cu-nțelepciune
și le vorbi cu lacrime șuvoi...
"Măi, oameni buni, nu despărțiți copiii!
Luați-i o pereche pe-amândoi!"

Acest cuvânt a biruit în inimi.
Și-au fost luați alături cei doi frați.
O,câte mâini apoi îi salutară 
când au ieșit la geam îmbrățișați!

Ce plini de bucurie printre lacrimi,
ce fericiți erau cei doi acum!
"Drum bun, copii!Drum bun!"strigă mulțimea

80
când trenul către sud porni la drum...

O, frați creștini,de-au câștigat izbânda
acești copii orfani cu suflet trist,
cine-ar putea pe noi să ne despartă
de inima,de dragostea lui Crist?

Când noi Îl ținem pe Isus in suflet,
când nu-L lăsam o clipă, orice-ar fi,
când dragostea lui Crist la fel ne strânge,
o,cine oare ne va desparți?

Nici moartea și nici îngerii, nici viața,
nici toate câte sunt și câte vin,
nu-i nimeni nicăieri să ne despartă
de dragostea lui Dumnezeu!Amin. 

81
 Doar gândul

Doar gândul la Tine mă face să sper
în drumul acesta ce duce la cer.
Doar dorul de Tine, de chipul Tău blând
îmi spune mereu...
În curând...
În curând...

La poarta cetății odată voi sta
acolo departe în patria Ta.
De dorul acesta ce-mi arde în piept
veghez și tresar
și Te-aștept...
și Te-aștept...

În lumea aceasta mereu călător
mă-nalț către stele pe scări de fior.
La orice sclipire tresar îngânând:
O, vino, Te rog...
mai curând...
mai curând...

82
 Dormi, copile

Dormi, copile

Dormi, Copile REGE,
Domn si rob sub Lege,
sluga fara plata,
prunc la piept si Tata

Dormi, Odrasla mica,
maica Ta Ti-e fiica
dormi usor la san
roada si stapan

Dormi usor, Copile,
troienit de zile
inger de departe
preot fara moarte

Tu vii din Lumina
eu, de jos, din tina,
Tu din Raiul sfant
eu, de pe pamant

Dormi, Copil de taina,
bogat fara haina
pastor fara stana,
logos in tarana

Mama Iti da hrana
Tu ii dai coroana
mama-ti da alin
Tu-i dai chip divin

Dormi, Copil-durere,
Miel pentru junghere
eu Te cresc spre cruce
Tu, spre cerul dulce

Eu Te cresc sa sangeri,
Tu ma cresti spre ingeri
maica Tie-s eu, 
TU imi esti DUMNEZEU!

AMIN

83
 Dragostea

Un fiu de imparat odata
iubea o fata din popor.
Si-ades catre frumoasa fata
pornea cu zorile deodata,
strigand cu dor...

"Iubito,ca o stea din urma
e chipul tau...o spuma-n vad...
Iar parul tau e ca o turma
pe Galaad.

O,vino! Dorul tau ma doare
si gelozia mea-i un jar.
Iubito,dragostea nu are
nici un hotar!"

Si brat la brat,cu roua-n plete,
treceau pe albe cararui.
Iar tampla ei era pecete
pe bratul lui.

Dar intr-o zi...se duse vestea
ca ea-ndragise-un print hoinar.
Si voievodu-afland acestea
a plans cu-amar...

Trecura ani.Cu-a lui sageata
lovise-al geloziei crai.

Iar fiul de-mparat odata
trecand cu-lai,
vazu o roaba-nlantuita
ducand o turma pe-nserat.
Era frumoasa lui iubita
de neuitat.

Si-a intrebat un rob de stie
a cui e tanara."A cui?
E-a printului cel rau sotie
si roaba lui.

Gonind cu turma fara preget,
veghind prin urlete de lup

84
ea poarta si inel pe deget
si lant pe trup".

Vai,soimul geloziei zboara.
Si-un val de mila l-a cuprins:
Caci dragostea e-o primavara
de neinvins!

Si fiul s-a intors degraba
din tara printului cel rau,
cu lacrimi grele drept podoaba
la tatal sau.

-As vrea sa stii o taina,tata...
Si tatal i-a raspuns:-Te-ascult.
-Am indragit in vai o fata
nespus de mult...

Si fiul depana povestea
cu-al plansului grabit suvoi.
Iar tatal,ce stiuse vestea,
i-a spus apoi:

-De focul tau,de-a ta mahnire,
imi arde inima la fel.
Dar intre voi si fericire
e un inel...

E-o casnicie.E o lege.
Un lant.Si nu-ncerca-n zadar;
nu poate nimeni sa-l dezlege.
Ci moartea doar!

Era o noapte fara stele.
Voievodul alerga plangand.
Iar draga lui,in lanturi grele,
cu moartea-n gand

cazuse-n vaile desarte.
Si turmele treceau in jos.
Deodata...auzi departe
un glas duios...

"Iubito,ca o stea din urma
e chipul tau,o spuma-n vad.
Iar parul tau e ca o turma
pe Galaad..."

85
Sari copila sa se-nalte,
uitand de lanturi si de chin.
Si-ndata el o prinse-n brate
ca pe un crin.

-O,cat as vrea,cu roua-n plete,
sa ne plimbam si-acum mereu.
Sa fie tampla ta pecete
pe bratul meu...

Insa inelul ce te leaga
si pune intre noi hotar
nu-l poate frange-o lume-ntreaga.
Ci moartea doar...

Dar sus...e-o culme-n zari afunde...
pe-altar voi injunghia un miel...
si-n moartea lui te vei ascunde...
murind in el...

-Vai culmea...spusa ea in soapta...
Insa altarul unde-o fi?
-Vezi tu o cruce?...ea m-asteapta.
Dar n-oprivi!...

-Vad crucea,vad!Si-aud suspine...
Dar cu ce fier vei injunghia?
-Nu vezi tu suliti?...Dar mai bine
nu te uita!...

Vad suliti.Le zaresc otelul.
Dar mielul unde-i dragul meu?...
-Vai,nu-l mai cauta...caci mielul
sunt eu...

Si-ndata,fieru-n piept loveste.
Si ochii celui drag se-nchid...
Pe vechii munti se prabuseste
al legii zid.

In giulgiuri albe,ca-ntr-o arca,
e dus voivodul la mormant.
Si-un glas de vis se-aude parca
adus de vant...

Ea il aude...si tresare...
Si lanturile-n maini tresar.
-O ,vino,dragostea nu are

86
nici un hotar!

Ia moartea mea acum,iubito,
Ea frange lantul cel mai rau.
Ia moartea mea.Caci am primit-o
in locul tau!

Si ea se-apropie...coboara...
Obrazul rece i-a atins.
Si-ndata vii se inaltara
si s-au cuprins.

-Ascunsa esti acum de lege 
cat timp in moartea mea te tii!
Si-acum...esti libera!Alege.
Te duci?...Sau vii?...

-Tu soare drag,tu,crin cu roua,
o clipa n-as putea uita
ca toata viata asta noua
e viata ta!

-Iubita mea,ce zi senina!
Vrei tu sclipirea ei s-aduni?
Sa tesem valul de lumina
si crini s-alegem din gradina
pentru cununi?

Si multe au pornit a-si spune.
Si-n cer ii insotea un nor...
Iar un rapsod canta din strune
in urma lor.

Iar crinii intrebau rapsodul:
-A cui sant tinerii?-A cui?
Acesta e Isus Voievodul!
Si-alaturi e mireasa Lui!

87
 Dumnezeu e steagul meu

Dumnezeu e steagul meu

Iehova Nisi- Exod 17.15

DUMNEZEU e steagul meu!
ALELUIA!
EL mi-e steag si EL mi-e soarta
Eu Il port. Dar EL ma poarta.
Cu cat vantu-i mai semet,
cu-atat steagu-i mai maret.
Mic si slab stegar sunt eu.
Insa streagu-I DUMNEZEU!
ALELUIA!

DUMNEZEU e steagul meu
ALELUIA!
Iata steagul in valtoare,
plin de rani si de onoare!
Plin de stropi de pe Calvar.
Plin de spinii lui Cezar.
Scrum si pulbere sunt eu.
Insa steagu-I DUMNEZEU.
ALELUIA!

DUMNEZEU e steagul meu
ALELUIA!
Sase mii de ani in lume
s-a luptat sa ne indrume
cand cu marea-n clocot viu,
cand cu serpii in pustiu,
cand cu flacari, cand cu lei,
cand cu oameni, cand cu zei,
cand cu...insisi pasii mei,
ALELUIA!

DUMNEZEU e steagul meu
ALELUIA!
Daca tu ai ochi sa vada,
daca tu ai duh sa creada,
iata steagul! altul nu-i!
Pleaca fruntea-n fata LUI!
Tu esti  lut. Si lut sunt eu
Iata, steagu-I DUMNEZEU!
ALELUIA!

88
AMIN

89
 E frumos...

E frumos să poţi în viaţă
să fii darnic şi milos,
să te duci de dimineaţă
să ştergi lacrima răzleaţă
     E frumos.

E frumos, cât zboară anii
să-ţi faci viaţa un prinos.
Să hrăneşti cu drag orfanii,
să-i ajuţi pe toţi sărmanii.
     E frumos.

E frumos când nu-i răpusă
jertfa ta de-un gând fălos.
Când în taină nepătrunsă
îţi faci haina cea ascunsă.
     E frumos.

Însă fapta cea mai mare,
darul cel mai de folos,
e să chemi pe-un om, pe-oricare,
dintr-o viaţă de pierzare,
     la Cristos.

90
 Eu nu sunt mai mult...

Eu nu sunt mai mult decât fulgul de nea.
Un joc de cristale e trecerea mea.
Se scutură clipa din timpul deplin.
Surâde şi cade. Şi altele vin.

Eu nu sunt mai mult ca un fir de parâng
ce coasa îl taie şi furcile-l strâng.
Ţărâna rămâne şi uită de el.
Şi alt fir se-nalţă şi cade la fel.

Eu nu sunt mai mult ca o umbră-n abis.
Dar drumul spre stele oricând mi-e deschis.
Eu nu sunt luceafăr cu chip marmoreu.
Pe fruntea mea însă e scris: Dumnezeu!

91
 Există Dumnezeu

Nu, nu suntem un vis, o întâmplare,
un lut de sine însuși frământat.
Ci ne-a zidit o Forță creatoare,
o-nțelepciune fără de hotare.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu, nu suntem jivine-ntunecate,
gonite de un bici ne'nduplecat.
Ci noi avem un duh și-o libertate
Și-o inimă ce pentru ceruri bate.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

N-ar fi simțit în veci de veci țărâna
Surâsul unui crin imaculat,
de n-ar fi-ntins Atotstăpânul mâna
să umple-n noi de simțământ fântâna.
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Avem cu noi Scriptura ca dovadă,
avem minuni și semne ne'ncetat.
Iar cine vrea pe Dumnezeu sa-L vadă
să stea în fața Lui pe baricadă!
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu-i calea noastră veșnic însorită,
nu-i viața totdeauna un palat.
Dar o trăim, căci merită trăită,
când, peste lumea asta mărginită,
Există Dumnezeu cu-adevărat!

Nu, nu suntem neant! Ce fericire!
Supremul adevăr S-a revelat.
Isus e-n noi, lumină și iubire.
Iar moartea e un zbor spre nemurire.
Există Dumnezeu! Ce minunat!

92
 Fecioara

Aducând pe umeri vasul plin,
cobora fecioara pe cărare.
Mângâind în treacăt flori de crin,
ascultând un murmur de izvoare.

Se uita cum zboară porumbei,
cum se-aruncă-n slavă ciocârlia.
Și simțea arzând în pieptul ei
dorul întâlnirii cu Mesia.

O, de-ar fi o scară către cer,
o cărare printre nori, departe!
S-ar sui și-ar sta într-un ungher
să privească viața fără moarte...

S-ar sui!...Dar totuși pe pământ
sunt atâtea răni, sunt legăminte,
sunt bătrânii ei cu suflet frânt...
sunt doi ochi...ce-i stăruiesc în minte.

Iosif...Iosif....arc de curcubeu
peste cerul viselor curate!
Iosif!...Iosif...îi șopteau mereu
crengile de vânturi legănate....

Și fecioara cobora încet.
Iar în văi, unde sfârșea livada,
se zărea, în vechiul Nazaret,
o căsuță albă ca zapada...

În căsuța dintre meri răzleți
lângă patul cu pânzeturi ninse,
între suluri sfinte de profeți,
sub lumina candelei aprinse,

cu evlavia păstrată din străbuni,
în genunchi plecându-se fecioara
înălța duioase rugăciuni
ce umpleau de-nfiorări cămara.

Dar deodată... iat-o fără glas...
Ce oștean alături i se-arată?
Ușa doar e cu zăvorul tras
și fereastra, bine ferecată.

93
Cu o față cum în lume nu-i,
un străin în zale o privește.
Ce luceferi sunt în ochii lui!
Ce izvoare-n glas când îi vorbește!

"Pace ție, cea primită-n har!
Domnul e cu tine-n veșnicie!
Binecuvântată ești tu dar
și aleasă-ntre femei, Marie!"

Tulburată ea privea acum,
neștiind ce trebuie să creadă.
Nu putea-nțelege nicidecum
Ce virtuți îi stau în cer dovadă?

"Nu te teme!" îngerul vorbi.
"Dumnezeu te-a îndrăgit nespus.
Iată... un copil vei odrăsli
și-I vei pune numele Isus!...

Singur El născut din Dumnezeu
Înainte de-a fi cer și soare,
va primi și va păstra mereu
tronul lui David peste popoare!" 

Cum? Pe ea? O floare-ntr-un ungher..
Chiar pe ea Cel Veșnic o alege?
Ea să nască-un fiu venit din cer?
Ea să legene Eternul Rege?  

Ce-ndurări! Ce glorios cuvânt!
Însă... vai!... lui Iosif....cum să-i spună?
Nu va fi pe lume niciun sfânt
să nu vadă-n spusa ei minciună.

"Cum să-i pot vorbi, cu ce-nțeles,
că nu-i sunt nicicum necredincioasă?
Cum să-i spun că Tatăl m-a ales?
ca să fiu Măririlor mireasă?

Ce logodnic, cât ar fi de bun,
ar putea s-alunge îndoiala?
Floarea când rodește, cum să-i spun
că-și păstrează în ascuns petala?"

Vai, ce slavă...care apasă greu!
Ce cunună...de dureri tăcute!
Ea va naște-un Prunc din Dumnezeu,

94
dar cu prețul dragostei pierdute.  

Lung privi afară lăcrimând.
Mai ușor ar fi primit să moară.
"Cum se va-ntâmpla," șopti ea blând,
"căci sunt singură și sunt fecioară.

"Duhul Sfânt asupra-ți va veni
ca lumina flăcării din sfeșnic.
De aceea Fiul tău va fi
Fiul Dumnezeului cel veșnic!"

"O, stăpâne, iată roaba ta.
Facă-mi-se după cele spuse!"
Și plecă îndată de la ea
îngerul, așa cum apăruse.

Plângi, Marie! Candela s-a stins.
Când la geam petale în tăcere.
Slava ce se dă din Necuprins
nu-i lipsită-n lume de durere.

Mulți de-acum prin secoli te-or huli,
Împietriți ca-n zilele lui Noe;
pe când alții, făr-a te iubi,
te vor face idol, fără voie.

Însă crinii albi ce i-ai iubit,
gingașele jocuri de izvoare,
munții ce-i priveai în nesfârșit
peste țărmuri de albastră mare,

zorii cei părtași la suferinți,
stelele în goană pe orbită,
îngerii și cetele de sfinți,
toate-n veci ți-or spune: Fericită!
     
                     *

Fericiți cei care-n lume plâng
și primesc pentru Isus ocara!
În eternul fericirii crâng,
vor trăi eternă primăvara!

95
 Fii gata

Cum tremură-n mână săgeata,
în arc de viteaz vânător,
cum toamna-şi adună cocoarele ceata,
fii gata, fii gata de zbor!

Te-aşteaptă în slavă răsplata,
cununa de brav luptător.
Curând  Salvatoru-Şi recheamă armata;
fii gata, fii gata de zbor!

Un Prunc ni s-a dat în Efrata,
ce-a fost până azi Salvator.
Şi-acum, înainte de-a fi Judecata,
fii gata, fii gata de zbor!

Cum tremură-n mână săgeata,
în arc de viteaz vânător,
c-un strigăt în piept de voios Maranata!
fii gata, fii gata de zbor!

96
 Fiul nerisipitor

- Cu cel ce nu-i decât un ciob,
cu un hoinar te bucuri, tată.
Eu ţi-am dus greul ca un rob 
şi n-ai fost vesel niciodată.

- Da, fiul meu, tu ai robit,
dar eu te-aştept de-o veşnicie
ca să-mi slujeşti ca fiu iubit,
din dragoste, nu pe simbrie...

- Cu-acest fugar, cu-acest proclet
petreci sub viţă şi sub cetini.
Şi mie nu mi-ai dat un ied
ca să mă bucur cu prieteni.

- O, nu un ied, ci zeci de zeci
ţi i-aş fi dat, căci se cuvine.
Dar tu voiai ca să petreci,
vai, cu străinii, nu cu mine...

- I-ai dat inel împărătesc
si mantie de in cu ciucuri.
Iar eu de ani şi ani trudesc,
şi tu de mine nu te bucuri.

- Tu eşti al meu. Dar eşti pustiu.
El s-a întors din foc şi gheaţă!
El a fost mort şi azi e viu,
iar tu trăieşti şi nu ai viaţă.

97
 Frumoasă-i roua...

Frumoasă-i roua pe ogor,
când zorii s-au întins,
când macii prind în cupa lor
văpăi de cer aprins.

Frumos e crinul înflorit,
privind în jur stingher
ca un străin abia venit
cu strai de nea din cer.

Frumos e nufărul pe lac,
sub cerul înnoptat,
când mii de stele semn îi fac
și-adoarme legănat.

Frumos e codrul de stejar,
când păsări trec în zbor,
când cerbii vin cu pasul rar
la apa de izvor.

            *
Și dacă lucruri care pier
ne farmecă nespus,
dar cum va fi acolo-n cer
în țara lui Isus?...

98
 Ghetsimani

Ghetsimani! Cuvânt de slavă!
Floare din etern mănunchi!
Bătălie-nfiorată
câştigată în genunchi!...

Ceas de rugă fără seamăn
şi de zbatere-ncordată.
Freamăt ce umplea de spaimă
toată bolta înstelată.

Veşnicia omenirii
pusă toată pe-un cântar.
Pe un taler, condamnarea,
iar pe celalt, un pahar!...

Un pahar stătea în faţă.
Şi Isus privea-ngrozit.
Tot veninul omenirii
trebuia acum sorbit.

Tot noianul de osândă
din străvechile cetăţi,
ce-aştepta în negru clocot
ceasul asprei  judecăţi.

Tot desfrâul din Sodoma,
toată cloaca din Pompei,
urâciunea lui Mamona,
şi-a mulţimilor de zei.

Toată zgura sângerândă
din cuptorul lui Moloh.
Toată ura unui Haman
şi a unui Antioh.

Toate petele de sânge
de pe vulturul roman,
de pe mâinile lui Nero
şi-a lui Dioclețian.

Toate cheagurile negre
de pe-arginţi, din vreun ungher,
a negoţului de carne,
de onoare şi de cer.

99
Tot ce-a strâns şi ce va strânge
vechiul şarpe ca trofeu,
de la sângele lui Abel,
până la păcatul meu...

Vai! Ce clocot de urgie,
ce mocirlă fără fund
"Tată!" strigă-n noapte Fiul.
"Tată!" văile răspund.

"Ţie toate-s cu putinţă.
N-ai măsură, n-ai hotar.
Tată veşnic, depărtează
de la Mine-acest pahar!"

Dar în cel´lalt taler iată...
plini de sânge pe oblânc,
cavalerii morţii mână
mii de duhuri în adânc.

Supt de secolii căinţei,
trece-ncovoiat Adam.
Noe, tresărind de râsul
şi batjocura lui Ham.

David, în zadar ştergându-şi
pata de pe braţul drept.
Şi în fum de idoli trece
Solomon cel înţelept...

Trec martiri, profeţi şi preoţi...
Toţi cu sufletul pătat.
Căci pe lumea asta nimeni
n-a trăit fără păcat.

Dar să ardă-n gheenă
Iacov, David, Daniel?...
Şi-acum, iată-i faţă-n faţă,
o năpârcă şi un Miel.

Ceru-ntreg priveşte lupta.
Cine va cădea răpus?
Şi broboane mari de sânge
ies pe fruntea lui Isus.

"Sfinte Tată", strigă Fiul,
"calea e nespus de grea...
Totuşi, facă-se, Părinte,

100
gândul Ta, nu voia Mea!"

"Osana!" Răsună cerul!
Cântă îngerii-n văzduh.
Se-ncunună-n biruinţă
lupta lui Isus în Duh.

Pot să vie-acum ostaşii.
Iată-i! Victima-şi aleg.
Dar Isus acum e gata
de-a sorbi paharu-ntreg!

Şi pe creştetul Golgotei,
sus, între pământ şi cer,
vor da cea din urmă luptă
Mielul blând şi Lucifer.

Iar când Iosif va desprinde
trupul sfântului Oştean,
nevăzut, pe crucea goală,
va rămâne-nfipt... Satan!

101
 Iată Omul!

"Iată Omul!" strigă-n Iad Pilat
Cine iarăşi L-a crucificat?
Cine-I scoate umbra de sub văl?
Daţi-mi apă mâinile să-mi spăl!
 Revărsaţi-mi râuri peste pumnii plini!
 Sângele acesta voi l-aţi vrut, rabini!

"Iată Omul!" umbra a răspuns,
Eu sunt umbra Omului străpuns.
În zadar în lumea de păcat
mâinile pătate ţi-ai spălat.
 Cei spălaţi de apă, ca şi apa pier.
 Cei spălaţi de Mine, sunt cu Mine-n cer!

"Iată Omul!" strigă-n Iad Pilat.
Cine iar Îl vrea crucificat?
Eu am spus întregului popor:
Pe-mpăratul vostru să-L omor?
 Gândul meu pe cruce lămurit l-am scris.
 Nu sunt eu de vină! Nu eu Te-am ucis!

"Iată Omul!" umbra a răspuns,
Omul care vede în ascuns.
Dându-Mi titlul de-mpărat iudeu,
tu stăteai pe însuşi tronul Meu...
 Şi, scriind pe cruce al domniei semn,
 tu domneai în slavă, Eu muream pe lemn...

"Iată Omul!" strigă-n Iad Pilat!
Ca stăpân, Cezaru-i vinovat.
Eu eram guvernator roman.
N-am rostit osânda ca duşman.
 N-am oprit să-Ţi pună trupul în mormânt.
 Nu sunt ucenic, dar nici vrăjmaş nu-Ţi sunt!

"Iată Omul!" umbra a răspuns,
Omu-n care singur te-ai străpuns.
Tu ai vrut şi glorie şi-arginţi
dar s-ajungi la urmă şi-ntre sfinţi.
 Nu-i decât o cale spre Eterna Stea!
 Cine nu-i pe cale, e-mpotriva Mea!

102
 În dimineaţa învierii

Isus,
prin care-a fost creat
şi ceru-ntreg  şi stropul humii,
trei zile şi trei nopţi a stat,
din sânul Celui adorat,
în sânul şi puterea lumii.

Trei zile şi trei nopţi năduful
L-a frânt.

Dar, de pe cruce, Duhul
a străbătut adâncul gol,
scoţând toţi robii din Şeol
şi-nnourând cu ei văzduhul!

Ce pană ar putea descrie
fremătătoarea bucurie
când se văzură toţi aceia
ce-au fost iubiţi din veşnicie!

Şi-n urmă, după noaptea treia
Isus luă cu El spre zori
un stol de îngeri sclipitori
şi-un stol de sfinţi aleşi...
Şi-ndată,
dând fiecărui un străjer,
în revărsarea zile, iată,
a coborât cu ei din cer...

Mijea pe dealul Căpăţânii,
sub negrul nopţii oboroc,
întâia zi a săptămânii.
Zburau hurezi din loc în loc.
Iar la mormânt vegheau păgânii,
proptiţi pe scuturi lângă foc.
Şi jaru-n joc de vâlvătăi
amesteca pe stânci văpăi.

"Acum..."
vorbi-n văzduh Isus,
"Voi fraţii Mei, porniţi ´nainte,
cu îngerii către morminte!
Şi trupul vostru cel răpus,
chemat din valea de suspine,
Se va-nălţa în cer cu Mine.

103
*

În zbor de taină, nevăzut,
peste văpăile-n răsfrângeri,
intra Isus, urmat de îngeri,
în cripta negrului tribut...
Şi-acolo-n strania cămară,
convoiul alb s-a-nfiorat,
când sub cupola funerară
zăriră giulgiul sângerat...
Şi-n val de plângere amară,
tot stolul alb a-ngenunchiat.

"Luaţi marama de pe faţă",
vorbi Isus
"dar giulgiu-ntreg,
rămâne fără să-l dezleg.
Şi astfel dis-de-dimineaţă,
venind în grabă, fraţii Mei,
vor şti că trupu-ntors la viaţă
nu-i smuls de oameni,
nici de lei.
Şi vor putea ca să cunoască,
din taina pânzelor întregi,
că trupu-i scos prin alte legi
decât prin legea pământească..."

Şi-atunci pe giulgiu, ca o undă,
S-a aşezat Isus domol,
şi-n mai puţin de o secundă
rămase-n umbră giulgiul gol.

Iar Regele dumnezeiesc
strigă: "Părinte, mulţumesc!"
Apoi,
strângându-se-n tunică,
vorbi:
"Maria... se ridică...
Şi vin surorile cu ea.
Văzând ostaşii le-o fi frică.
Şi lespedea le-o fi prea grea.
Acum, voi îngeri ai Puterii,
c-un deget piatra veţi abate.
Iar ca să alungaţi străjerii,
destul e unul să se-arate".

104
În zori, în falnicu-i palat,
sări din patul său Caiafa,
cu chip livid şi tulburat,
golindu-şi în potir carafa.
Apoi aprozii şi-a strigat:
"Chemaţi acum în zori soborul -
să ţinem un sabat în plus!...
Căci azi sfârşim cu-acel Isus!
În urmă vom chema poporul
şi ne vom duce pe Golgota,
acolo unde-nşelătorul,
acel ce S-a crezut Mesia,
Îşi doarme-n pânze veşnicia!
Şi, fiindcă-i ziua învierii...
chemaţi bătrânii cu podoabe,
încinşi cu sfinte filacterii!...

Dar, iată, printre robi şi roabe,
intrară în palat străjerii.
- Ce-i asta? Aţi lăsat mormântul?
Cu glas întretăiat de-un tremur,
ostaşii au luat cuvântul:
- A fost un înger... un cutremur...
şi piatra a căzut deodată!...
- Ce-aţi spus? Vă duc la judecată!
Ostaşi, voi aţi fugit din post!
- Un înger... coborât pe piatră...
un înger lângă noi a fost!
Era ca fulgerul pe cer
când umple de sclipire norul.
- Sunteţi nebuni? Când eşti străjer,
mai ştii ce-i spaima şi fiorul?
(Vai... parcă m-a lovit un fier!)
Dar unde e Înşelătorul?
- Ah, domnule, să-ţi spun curat:
Înşelătorul... a-nviat!
- A în... vi... at?? Ce vorbă-i asta?
(Ah, blestemaţii! Ah, nerozii!
Mi se despică-n două ţeasta)
Să vie înapoi aprozii!...
... Dar poate-i totuşi o greşeală.
Un mort e mort fără-ndoială.
O fi pe-acolo... cine ştie?"
- Nu-i nimeni. Peştera-i pustie,
şi zace-n miruri pânza goală.
- Veţi merge-n lanţuri la galere
Ba nu... mai bine... sst! tăcere!

105
Ei, ucenicii, L-au furat...
(Aţi înţeles?)
Din neveghere,
aţi adormit... puţin... aseară.
Şi ei, tâlharii, Îl furară!
- Dar, dregătorul?
- Fiţi pe pace!
Vorbind în taină cu stăpânul,
noi fără grijă vă vom face...

Şi le-a umplut cu aur sânul.
*
Ieşise soarele de-o şchioapă.
Deodată-n cale, o bătrână,
mergând cu vasul ei la apă,
văzu doi tineri mână-n mână.
Doi tinerei cu chip frumos,
cu strai de nea  şi de mărgean!
- Cine sunteţi? Din ce liman?
- Noi suntem robi ai lui Cristos,
suntem David şi Ionatan.
Şi-un nor i-a-nvăluit duios.

Într-o grădină, pe-un pătul,
un om sărman, în ceas de rugă,
ţinea în mâna lui un sul.
Şi el văzu pe-o buturugă
cum parcă răsări deodată
un chip din zările cereşti,
zicând: - Pricepi tu ce citeşti?
- Nimic. Căci nimeni nu-mi-arată.
Dar tu, stăpâne, cine eşti?
- Sunt solul Omului durerii,
Isaia, rob neînsemnat.
Vă dau cuvântul mângâierii:
Isus, Mesia a-nviat!

Trei fraţi, pe-o margine de vie,
văzură în sclipiri de soare
un om înconjurat de fiare,
zicând: "În pace să vă fie
schimbată orice întristare!
Eu sunt acel ce-am scris în carte
cum lumea între lei m-a pus.
De vreţi să fiţi scăpaţi de moarte,
încredeţi-vă în Isus!"

Astfel,

106
în sfânta lor cetate,
în ziua-ntâi a săptămânii,
pe drum, la marginea fântânii,
sau sub zidiri întunecate,
s-au arătat la o mulţime
de oameni
sfinţii din vechime.
Apoi
o slavă nevăzută
deasupra caselor...
un nor
s-a adunat ca un sobor.
Şi-un zvon de harfă şi lăută,
sclipind ca soarele-n polen,
s-au înălţat către Eden...

De-atunci
mulţi nori pe cer trecură.
Şi sunt pe ceruri nori mereu...
dar între-o zi,
- după Scriptură -
din nevăzutul curcubeu
va coborî un nor de stele.
Şi-n nor se va-nălţa spre ele,
strigând în strălucita zi,
cu glas de fluviu spumegat,
dar nu: Cristos a înviat!
şi nici: Cristos va reveni!
Ci vor striga către zenit
atâta doar:
Iată-L!
A venit!

107
 In seara de Ajun

 În seara de ajun

 " A venit la mine mama
şi mi-a spus c-un zâmbet bun:
- Puiule, stai treaz, ia seama,
şi ascultă toată gama
cântecelor de Crăciun!

Clătinând apoi fereastra,
vântul mi-a şoptit uşor:
- Puiule, în noaptea asta
îşi despică norii creasta
şi vin îngerii în zbor...

Iar o vrabie măruntă
ciripi de pe pervaz:
- Puiule, stai treaz şi ascultă...
Ia auzi... ce oaste multă!...
Nu dormi!... Auzi? Stai treaz!...

Am răspuns la toate: Bine.
Şi... am adormit în pat...

...................................

Iar târziu, din zări senine,
a venit Isus la mine
şi, zâmbind, m-a sărutat.!"

AMIN

108
 Întoarcerea (Fiului risipitor)

Un cer fierbinte, fără de culoare,
îmbrăţişa pustiul ars de soare.
Cu chip aprins, cu haine zdrenţuite,
prin spinii frânţi de vânt şi de copite,
prin nori de praf, prin mirosul de cloacă,
goneau porcarii slujba să şi-o facă.

Dar dintre toţi, mai copleşit de chin
era un tânăr, un sărman străin.
Plecat de la părinţi cu-averea-n brâu,
el o pierduse-n cârciumi şi-n desfrâu,
o risipise pungă după pungă,
crezând că mii de ani or să-i ajungă.
Şi-acum, în zdrenţe, muribund aproape,
el nu avea pe nimeni ca să-l scape!

Doar marea cu împărăţia-i sumbră
de taină, de tăcere şi de umbră...

În zare, pe sub crengi d-eucalipt,
venea o caravană din Egipt.
Un negustor bătrân rămas de rânduri,
mergea lângă cămila lui, pe gânduri.

Porcarul îl privea. Şi, dintr-o dată,
porni spre el prin arşiţa turbată.
"Ai milă, domnul meu! Un strop de apă!
Sunt istovit şi nimeni nu mă scapă.
Poate şi dumneata ai un fecior..."
Şi se opri bătrânul negustor.
Iar tânărul cu ruptele-i veşminte
se prăbuşi în pulberea fierbinte.
Bătrânul scoase dintr-un snop de stuf,
într-o carafă, apă din burduf.
Apoi veni, se-aplecă-n ţărână...
să-ntoarcă pe flăcău în sus cu-o mână...
Îl răsuci... dar el părea ca mort.
Privi bătrânul straniul său port:
un strai de zdrenţe care altădată
fusese o mantie bogată;
pe umeri, după semne ce nu mint,
purtase lanţ de aur sau argint.
Iar faţa lui... Dar cum? E cu putinţă?
C-un freamăt în întreaga lui fiinţă,
bătrânul se uită, crezând că-i vis.

109
Iar ochii celui tânăr s-au deschis.
- De necrezut! Pe Dumnezeul viu!
Văd bine? Ori visez... Dar eu te ştiu!
Nu! Nu mă-nşeală ochiul meu bătrân!
Tu eşti un fiu al marelui stăpân
din plaiul cel înalt... Stăpân puternic
şi înţelept, cum eu, sărman nemernic,
n-am cunoscut pe nimeni niciodată.
Şi când sub soare ai cui spune tată,
şi când e fără seamăn tatăl tău,
de ce să fii cu viaţa ta călău?
De-ai şti cum te doreşte! Cum îl doare!
De ce să mori, când poţi să-ţi ceri iertare?
Să pribegeşti cu turmele de porci,
când poţi în fericire să te-ntorci?
Dar hai! Dă-mi braţul! Tatăl tău te-aşteaptă.
Ascultă-mi dar povaţa înţeleaptă.
Ridică-te şi hai cu mine! - Nu!
Sări flăcăul brusc şi dispăru
printre tufişuri, dicolo de turmă,
"Întoarce-te!" mai auzi din urmă.
"Întoarce-te, cât nu e prea târziu!"
Şi glasul tot mai răsuna-n pustiu,
când undeva, ca o ciudată veste,
se auzi noianul printre creste...
acea împărăţie veşnic sumbră
de taină, de uitare şi de umbră...
Porcarul, alungit printre şopârle,
Privea cum valul spumegat se-azvârle,
lovind mereu în lespezi de jăratic,
neostenit, clocotitor, sălbatic,
ca-n ziduri de cetăţi o catapultă.

Acum, cu pleoape-nchise, el ascultă.
În freamătul ciudat ca un descântec
se desluşeşte-un hohot şi un cântec
ce-l cântă-n joc de spume vârcolacii:
"Nici roşcove nu ai... cum au godacii!
Aruncă-te! ... aici avem de toate!..."
Şi râd şi cântă apele-nspumate...
dar parcă iar aude pe bătrân...
"Tu eşti un fiu al marelui stăpân..."
E poate vântul. Dar din nou, deodată...
"Şi când sub soare ai cui spune tată..."
Zadarnic. Am căzut prea mult, prea rău.
"Şi când e fără seamăn tatăl tău..."
Zadarnic. Se târî către vâltoare.
"De ce să mori când poţi găsi iertare?"

110
Zadarnic... Sunt pierdut... aici rămân...
"Tu eşti un fiu al marelui stăpân...
Privi în jos. Şi-n mintea lui nătângă,
se-nfioră şi începu să plângă.
"Tu eşti un fiu..." Zadarnice cuvinte!
Mai pot eu spune cuiva părinte?
"Puternic... înălţat... şi înţelept..."
Pe cel´lalt frate-l ţine-acum la piept.
În jurul său ispravnici şi argaţi
slujesc cu drag şi-adorm îndestulaţi...

Se ridică pe stânci pe neaşteptate.
"Aruncă-te! Aici avem de toate!"
Privi spre cer şi auzi deodată
un hohot depărtat de plâns... Şi iată,
simţi în piept o undă ne-nţeleasă
şi izbucni: Mă-torc la el acasă!...
Mă duc să-i spun de-o-parte-ntr-un ungher,
că am greşit faţă de el, faţă de cer,
c-am fost nebun, nesocotit, neghiob.
Şi... am să-l rog să mă primescă rob!...

Pe drumul dintre lanuri şi livezi
printre câmpii cu turme şi cirezi,
sub zări de cristaline transparenţe
venea plângând un tinerel în zdrenţe.
Venea privind în jurul său mirat
că toate le-a ştiut şi le-a uitat...
Cărări şi plaiuri... margini de zăvoi...
i se păreau acum atât de noi.
Măslini şi rodii... gata să-nflorească...
Şi sus... acolo... casa părintească...
Şi inima începe-acum să-i bată...
Dar uite, drept în faţa lui de-odată,
aleargă... tata... către el aleargă...
Ah, pieptul parcă-i gata să se spargă...
"Copilul meu!" Şi s-au cuprins acum.
S-au sărutat şi-au plâns acolo-n drum.
- Sunt vinovat... faţă de cer... faţă de tine.
- Aduceţi iute haina cu rubine!
- Să-ţi fiu copil acum nu se mai poate...
- Puneţi-i un inel cu nestemate!
- Chiar să fiu sluga ta e-un har prea mare!
- Tăiaţi viţelul cel de sărbătoare!
- Primeşte-mă ca rob de-acum ´nainte!
- Aduceţi cea mai bună-ncălţăminte!
- Cum, tată, pot să cred că m-ai iertat?...
- Ai fost pierdut şi iarăşi te-ai aflat!...

111
*

Prietene, aleargă-n zări! Aleargă!
Sunt multe bucurii în lumea largă!
Dar când le guşti pe toate, rând pe rând,
rămâi mai însetat şi mai flămând.
Ferice de acel ce-n ceasul greu
îşi aminteşte că există Dumnezeu.
Şi mai ferice de acela ce, deodată,
a înţeles că Dumnezeu e Tată!... 

112
 Într-o gulie

Într-o gulie răzleţită,
un viermişor frivol şi surmenat
vorbea cu altul mai bătrân şi mai umblat.

- Măi nene,
îi spunea băiatul,
simţind un vag fior de moarte,
ia spune,
oare să mai fie
acolo... undeva... departe...
şi altceva... decât gulie?

La care cel bătrân stătu,
gândi o vreme
şi răspunse:
- Nu.
Ce ţi-a venit?
De când eşti tu, copil netot,
ai dat cumva de lumi secrete?
Gulie peste tot băiete!
Doar rupem dumicatu-n bot,
şi-l mestecăm pe îndelete...
Şi asta-i tot.

Iar clipele-au zburat şirete.
Şi viermişorul cel fiivol
muşcă odată mai cu sete
şi, nu ştiu cum... dădu în gol...
- Ce-ai asta?
Ce peisaj ciudat?
Nu poate fi adevărat!
Altfel bătrânul mi-ar fi spus!
Eu merg ´nainte!

şi s-a dus...

Dar, vai, deodată bietul ţânc
alunecă-n derivă: plici!
Şi braţe negre de furnici
l-au dus ca pradă în adânc.

113
 Învierea

   

      Învierea

Bătea o aripă de vânt
şi noapte era ca Gheena
din vale, cu sufletul frant,
o ceată urca spre mormânt;
şi-n frunte era Magdalena.
Maria cea smulsă din Iad
din şapte odgoane de moarte,
trecea printre stânci ca prin vad
şi toate-i păreau ca o carte...
şi-n toate citea lăcrimând
poemul cel scris de curând
cu jilave slove de sânge...
...acolo...privirea-ntorcând,
Isus o privise cum plânge...
acolo... căzuse-n genunchi...
aici...ii vorbeau heruvimii...
aici...rezemat de un trunchi,
vorbise cu milă mulţimii...

Maria trecea mai departe
şi găndu-i zbura spre mormânt...
"dar piatra din pragul cel sfânt,
vai, cine-o va da la o parte?"
bătea o aripă de vânt
de-asupra cărării deşarte...
pe culme în tainicul loc,
vorbeau către ziuă ostaşii...
" - dar cât vom mai sta lângă foc,
pândind noi strigoilor paăii!"
" - ehei, păzitori de prooroc,
e vremea acum să se ştie:
păzit de strajeri şi peceţi,
Isus, "dătătorul de vieţi",
n-a fost cu putinţă să-nvie!
căci astazi e ziua a treia
şi azi, când va fi spre apus,
vor strânge bătrânii Iudeea
să-L vadă-n mormânt pe Isus
priviţi-L! vor spune rabinii

114
aici e profetul Luminii!
apostoli, bătrâni, ucenici,
aceasta e ziua-nvierii...
şi totuşi... Isus e aici!
lipsit de puteri şi noroc,
aici Îi ramane-vor paşii,
aici Îl vor plânge părtaşii..."

Astfel, priveghind lângă foc,
vorbeau către ziuă ostaşii...

Deodată... un vaier ciudat,
un muget, un clocot de ape,
porni din adânc depărtat,
urcând mereu mai aproape
copacii ca oamenii beţi,
porniră cu dealul deodată
şi piatra, uitând de peceţi,
cu vuiet cazu răsturnată.
Săriră cărbunii răzleţi
ca fulgere frânte; şi-ndată,
din beznă, pe lespedea grea,
cu chip sclipitor ca o stea,
un înger acum se arată
un înger cu strai ca zapada
înalţă o spadă de jar!
ostaşii, cu feţele var,
dau buzna pe stânci de-a grămada
şi, grabnic, de spaima Puterii,
pieiră ca fumul...străjerii!...

Bătea o aripă de vânt
cu dulce parfum de narcise
asupra oraşului sfânt
o geană de zori răsărise.
Maria urca spre mormânt
iar gându-i zbura mai departe...
"dar piatra din pragul cel sfânt
vai, cine-o va da la o parte!"

Şi ceata se-opreşte acum;
iar inima-ncepe să bată
se-adună surorile-n drum
acolo...sub stânca...e fum...
şi  piatra cea grea-i răsturnată!...
lâsand iî ţărâna povara,

115
aleargă femeile-n stol
şi toate sunt albe ca ceara
mormântul...mormântul e gol!...
se-apleacă în hohot Maria
şi plânge... vai, unde L-au pus?
ori n-are un capăt urgia
ce tot mai loveşte-n Isus?
cum tremură frunza-n dumbravă
se-ncrâncenă carnea de-amar.
Deodată, în haine de slavă,
alături doi tineri răsar
-"De ce căutaţi între morţi
pe REGELE gloriei sfinte?
căci, iată, negrele porţi
le-a frânt, cum v-a spus mai 'nainte!"
Uimite, spre îngeri privesc
femeile-n rugi fremătate
şi fără de sine pornesc
din deal înspre sfânta cetate.

Veghind într-un loc tăinuit
apostolii-n freamăt de teamă
în zarea de zi s-au trezit
de-un iute şi viu ciocănit
în uşa cu drugi de aramă
"Mormântul..." femeile-au spus,
"e gol! pe Domnul-L luară,
şi nu ştim unde L-au pus,
şi-acolo, pe-o lespede, sus,
doi îngeri..." dar glasul s-a stins...
căci toţi
le priveau cu-ntristare
iar Toma plângea ca învins...
Dar Petru mijlocul şi-a-ncins!
Ioan a sărit în picioare!...

Şi-ndată pe drumuri pustii,
sub cer sâgerat ca o rană,
cei doi străbătura în goană,
livezi îngrădite şi vii.
Cel vârstnic e lac de sudori...

Suflarea în piept i se curmă

116
rămâne pe coastă în urmă
şi sus, la mormânt, cu fiori,
pe pragul cioplit ca o treaptă
Ioan...se-opreşte...aşteaptaă..
iar Petru curând năvăleşte
cum cade un fulger pe-un trunchi
şi plin de uimire, priveşte...
fâşiile-n albe tipare,
întreaga lor formă păstrând,
lăsaseră trupul să zboare
din ele, cum zboară un gând...
în balta de smirnă şi-aloe
stau pânzele tainic deşarte
şi-i strâns obrăzarul deoparte
în hohot de plăns fără voie
cu-ntreaga puterii măsură,
apostolii cred în Scriptură!
Învinsă e veşnica moarte!
Isus e stăpân pe natură!

Rămase în urmă , departe,
din nou către sfântul mormânt
femeile-n valuri invoalte
veneau prin aripa de vânt.
Maria citea ca-ntr-o carte
în slovele sângelui sfânt...
iar sus, la mormântul pustiu,
se-opriră pe piatră să plângă;
un abur de nor auriu
venea până-n prag să se frângă...
şi nimeni pe drum să mai treacă...
doar vantul ce-adie domol.
Maria din nou se apleacă
iî cripta mormântului gol...
se uită... de unde să strângi,
din beznă, măcar o scânteie?
dar uite... se-aprind curcubee...
sunt îngerii iaraşi..."femeie,
ce rană te face să plângi?"
"Eu plâng...pentu DOMNUL ISUS...
căci, iată, străinii-L luară
şi   nu ştiu unde L-au dus..."

Şi-un umblet se-aude afară...
sunt paşi ce se-apropie blând...
e poate...mai ştii?...grădinarul

117
-"Femeie, ce cauţi plângând?..."
Maria tresare ca arsă
iî muşcă în inimă teama
îşi pune sfioasă marama
pe faţa cea repede-ntoarsă
ca Iacov fugind de Edom,
ar vrea să alerge orbeşte
dar parcă un gând...o opreşte...
că doar grădinarul...e-un om...
o, inimă, cât de haină,
cu lacrimi o-ndupleci uşor
de-a scos pe ISUS din gradină.
El ştie în ce vizuină
L-au pus cei trimişi de sobor
şi parcă... vorba senină 
e-un murmur de râu ce te-alină
când dragostea-n suflet ai strâns.
Ea curmă şi morţilor somnul.
Va plânge cu râuri de plâns
nimic nu-i prea mult pentru Domnul!
"Stăpâne..." Maria a spus...
"de-ai vrut ca să-L duci mai deoparte,
arată-mi doar unde L-ai pus?
noi...lacrimi sişmir...I-am adus,
ca sfânt sâ rămâie şi-n moarte
MESIA ISUS!"
Şi omul străin îi răspunde:
"Maria"...iar ea s-a întors
Maria?...tot sufletul stors
renaşte-n aceste secunde.

E EL! şi-n faţa minunii
Maria se-aruncă..."Rabuni!"
"O, nu MĂ atinge, Maria,
căci nu M-am suit la CEL BUN!
şi totuşi... am vrut să vă spun
chiar azi tuturor bucuria...
ci du-te la fraţi să le spui
că astazi la TATĂL MĂ sui
la CEL ce-a zidit veşnicia!"

Se uita MESIA zâmbind...
Golgota-i un Rai de Lumină
şi  raiuri în inimi se-aprind!
Femeile-n colb se înclină
şi grabnic la goană se prind...
o, cât e de bine s-alergi,
să duci bucuria cea mare,

118
păcate şi lacrimi să ştergi
prin vestea de dulce iertare!
Maria voioasă aleargă...
surorile fug necurmat
să strige: "ISUS A ÎNVIAT!"

De atunci...în lumea cea largă,
o, câte Marii au strigat
câţi martori de veste au dat:
"E viu SALVATORUL! trăieşte!
căci noi eram morţi şi vrajmaşi
păziţi ca de tainici ostaşi
iar DOMNUL, din bezna adâncă,
ne-a scos prin peceţi şi prin stâncă
să ducem mesajul divin
E viu SALVATORUL! şi încă,
din cerul de glorie plin,
ne cheamă... ne iartă..AMIN

AMIN

119
 Iosif, logodnicul Mariei

Se risipeau în nouri văpaia de vitralii.
Întâile ferestre clipeau în Nazaret.
Un susur de izvoare înfiora migdalii.
Și ramuri de oleandri se legănau încet.

Cum trec pe valuri stoluri, văzduhul săgetându-l,
așa zburau suspine în umbre de-asfințit.
Spre Miriam lăsându-și în pragul nopții gândul,
plângea în taină Iosif, însingurat, zdrobit.

"Iubire...crin de slavă ce mi te-a dat Lumina
te-am răsădit în mine în cel mai sfânt ungher.
Dar turmele-nnoptării mi-au năpădit grădina,
strivind cu nepăsare petalele de cer.

Cu tine-odinioară umblam în rând cu îngeri,
treceam pe neștiute de pe pământ spre Rai.
Cum ai putut tot visul de nuferi albi să-l sângeri?
Cum ai strivit, fecioară, cununa ce-o purtai?

O, Miriam...ce umbră, ce spaimă mă străbate!
Toți nuferii sunt negrii, toți îngerii, pământ.
În urma celei sfinte, mai sfinte decât toate,
ce-aș mai găsi în lume atât de alb și sfânt?"

Peste mărimi de nouri, de foc și de mărgele,
îsi îmbrăca amurgul efodul violet.
Doi ochi priveau departe, spre licăriri de stele.
Și ramuri de-oleandri se legănau încet.

Deodată, dintre bezne, din buze asmodee,
cuvinte-abia șoptite au lunecat viclean...
"Zădărnicie...Iată. Fecioară sau femeie,
aripi imaculate, pe umeri de catran.

Cu lacrimi de copilă sau râs de curtezană
același duh vă cheamă, același josnic zeu.
Sunt îngeri ce vă fură spre zări de neprihană.
Cu cât mai sus vă-nalță, cu-atât cădeți mai greu.

Nu. Nu tăcea. N-ascunde. Ci spune-o tuturora.
Adună-n zori bătrânii, precum în Lege-i scris.
Luați în mână pietre.Loviți cum cere Tora!
Să piară dar ucisă... ca visul meu ucis?"

120
"Să piară? Nicidecum. Vai, gândul mă-nspăimântă.
Ea totuși e un înger, o stea între femei,
un strop curat de rouă, un psalm din cer, o sfântă
Iar dacă e vreo pată, nu, nu-i din vina ei.

Aș vrea s-alerg, o, Doamne, s-o mângâi de suspine.
Dar mi-e atât de teamă, așa-s de-nfiorat...
Nu de ocara lumii, Părinte, ci de Tine!
Mă poți privi alături de-un înger întinat?"

                     *

Și clipele zburară. O mână dintre stele
a lunecat să-nchidă tot zbuciumul secret.
Dormeau de mult sub streșini perechi de rândunele.
Și ramuri de-oleandri se legănau încet.

Târziu, în ceas albastru, din liniștea-nstelată,
spre inima rămasă între un "da" și-un "nu",
o cale de lumină s-a așternut deodată
și, din vitralii stinse, un înger apăru.

"Nu-ți fie teamă, Iosif, căci Miriam, fecioara,
nu și-a călcat cuvântul cel dat în legământ.
Ci Duhul veșniciei Și-a tăinuit comoara
în trupul fără pată, în vasul cel mai sfânt.

Ci ea va naște lumii Nemuritorul Rege.
Și vei numi copilul Iesua, Salvator.
Căci va salva poporul de orice fărdelege,
de patima ce leagă c-un lanț înrobitor."

Noian de bucurie! C-un larg avânt de-aripă,
sări din umbră Iosif, de-un cântec sfânt pătruns.
"O, Miriam... iubire... Cum am putut o clipă
să nu-nțeleg nici slava, nici rana ce-ai ascuns?"

                    *

Curând urcară zorii marama aurie.
Cerneau migdalii floare pe jilave poteci.
Iar Miriam și Iosif treceau cu bucurie,
ducând cu ei secretul ce i-a unit pe veci.

                    *

Prieteni buni, adesea, când vine vestitorul
și-ntr-un cămin aduce Cuvântul lui Cristos,

121
vedem că soțu-n care Se naște Salvatorul
e ne-nțeles adesea de cel necredincios.

Și soț lângă soție, și frate lângă soră,
părinți lângă odrasle duc viața ca străini.
Și se desparte mama de fiică și de noră,
prieteni de prieteni, vecinul de vecini.

În loc să prețuiască lumina vieții sfinte
pe care-o pune-n suflet Cuvântul cel de preț,
ei, cei mai de aproape, cei dragi de mai 'nainte
sunt gata-acum de sfadă, de ură, de dispreț.

Dar dacă toți ne-ntoarcem cu fața către Soare,
Isus din nou adună și Tată și copii.
Isus desparte-o clipă în lumea trecătoare,
dar tot El ne unește, în El, pe veșnicii!

122
 Isus

Isus a fost în slavă
cel mai înalt străjer.
Dar, când veni să moară
mai-nalt a fost ca-n cer.

Isus a fost la Tatăl
sublimul vieţii rost.
Dar, când S-a dat ca jertfă
şi mai sublim a fost.

Isus a fost în ceruri
divinul slavei crin.
Dar, când S-a-ntins pe cruce,
a fost şi mai divin.

Căci nici un om pe lume,
nici Iuda, nici Pilat,
n-au înţeles că Domnul
de voia Lui S-a dat.

N-au înţeles că Mielul
S-a dat El însuşi prins,
dar Şi-a ascuns ofranda
sub haină de învins.

Şi-astfel ne-a dat o pildă,
din gându-I nepătruns,
că fapta cea mai-naltă
e jertfa din ascuns.

123
 Isuse, ce ți-am dat?...

Tu ne-ai adus iertarea,
ne-ai dat Salvarea-n dar.
Ne-ai scos din închisoarea
păcatului murdar.

Ne-ai dat o nouă fire
și un veșmânt curat.
Dar noi, ca mulțumire,
Isuse, ce Ți-am dat?

Tu ne-ai adus putere,
scântei din focul Tău.
O sfântă-nvăpăiere
ce mistuie ce-i rău.

Spre veșnica cetate
o cale ne-ai tăiat.
Dar pentru-acestea toate,
Isuse, ce Ți-am dat?

Tu tot ce-aveai  în lume
și-n cer ne-ai dăruit.
Și inimă, și nume,
și Duh nemărginit.

Și-n zarea albăstruie
Tu ce-ai luat și cât?
...Doar patru răni de cuie
și-o rană-n piept. Atât...

124
 Judecata mirelui si a miresei

judecata mirelui si a miresei

si acum, mireasa scumpa,
si tu, mire credincios,
binecuvantari eterne
sa va daruie Cristos!

dar in Numele Iubirii
si al Harului cel sfant,
va aduc o judecata
spicuita din Cuvant!

nu e judecata lumii!
ci e pilda unor soti
si-a unor sotii; o pilda
pentru miri si...pentru toti

iata dar ca in Scriptura
vine mai intai un nor
de sotii, ce prin credinta,
ne-au lasat exemplul lor;

vine sora noastra Sara
- sora scumpa-n dumnezeu
ce ti-a fost Avram in lume?
- domnul si barbatul meu!...

- spune, sora mea Rebeca,
tu, spre fiul lui Avram,
cum ai strabatut pustiul?
- ca intr-un vis...caci il iubeam;

-voi, Rahela si cu Lea,
dragi ca soarele si luna
cum v-ati parasit parintii,
- ne-am facut cu Iacov una!

- tu, Abigail, de David
cum vorbeai in anii tai?
- ca sunt gata ca o roaba,
sa slujesc robilor sai!

iata, cu al ei sot se-arata
inteleapta din Sunem;
- ce uniti ati fost in lume1

125
- si in cer la fel suntem!...

- si acum, spune tu, Estera,
ce exemplu ai de dat?
- domnul n-a uitat de mine,
eu de Domnul n-am uitat;

- o, Marie, sora sfanta,
ce ne spui tu, prin Cuvant?
- Domnului jertfind pe Iosif,
mi l-a dat din nou Cel Sfant;

- Multumim, surori alese!
Si acum vine un nor de frati
- o, Avram, in casnicie
cum stiut-ai sa razbati?

- Sara cand vorbea cu mine,
imi spunea stapanul meu
dar nici eu n-am fost stapanul
si nici ea, ci Dumnezeu!

vine Isaac:
- Rebeca m-a-ntrecut cum a gandit
eu iubeam mai mult pe Esau
ea pe Iacov l-a iubit!

vine Iacov. - Spune, frate,
printre capre si carlani
n-au fost grei odinioara
acei paisprezece ani?

- pentru draga mea Rahela,
cea mai sfanta-ntre copile,
paisprezece ani de truda
au fost paisprezece zile...

iata-l pe-nteleptul Iosif
cel vandut fara temei
- cu Asnat traind in slava
n-am uitat de fratii mei

Si acum iata solul Legii
- ce ne spui vestit profet?
- o-ntamplare, spune Moise
ce cuprinde un secret...

intr-o noapte, cand Sefora

126
hotarat se-mpotrivea
pe-un copil sa-l circumcidem
am trait o clipa grea

dar nici Domnul n-a mustrat-o
si nici eu nimic n-am spus
Domnul m-a lovit pe mine!
ea, de spaima, s-a supus...

iata Iosif, cel din David
- de Maria ce ne spui?
- eu am vrut s-o las in taina
fara-a spune nimanui

dar un inger mi-a spus:
- Iosif, rodul nu-i de pe pamant!
si mi-a fost cu mult mai draga
Miriam prin Duhul Sfant

si acum, dintr-o scrisoare
de la Timotei 5:8
vine un frate plin de ravna
dar la minte nu prea copt

- fratilor, eu multa vreme
mantuirea am vestit
dar in cer, mai mult sotia
decat mine a primit...

caci eu o lasam cu munca
si cu prunci si cu nevoi
si-astfel eu lucram cat unul
pe cand ea lucra cat doi!

si in sfarsit, tot din Scriptura
incheierea care-o am
e in doua mari tablouri;
Vechiu-Adam si Nou-Adam

cel dintai Adam, strabunul,
sta ascuns dupa un pom
- unde esti? il striga Domnul
unde esti, sarmane om?

- m-am ascuns, caci mi-a fost frica...
si rusine... caci sunt gol...
- frica? dar de ce sa-ti fie?
spune dar fara ocol

127
nu ai gustat cumva din rodul
ce-l oprisem in gradina?
- da!... tovarasa de viata...
Eva... numai ea-i de vina!

dar sa cercetam tabloul
noului Adam IUBIRE
Eva, in icoana aceasta,
e intreaga omenire

si acum Eva, lumea-ntreaga
zace-n lant, plangand mereu
si-o pedeapsa dupa alta
o apasa tot mai greu

dar deodata, pe Golgota,
NOU ADAM s-a ridicat
- TATA, de orice gres al Evei
EU, doar EU, sunt vinovat!...

Osana! Iubire Sfanta
cu exemplul Tau divin
Tu, ne-ai daruit prin jertfa
cel mai fericit camin!

             *

frate mire, sora scumpa,
si toti cei nascuti de sus
sunteti voi poporul slavei
si mireasa Lui Isus?
nu uitati ca Salvatorul
mirele Emanuel,
ne-a iubit nu ca pe Sine
ci mai mult decat pe El !
nu uitati ca vine vremea
cand Isus va va -intreba
nu de dragostea din Lege
ci dupa porunca Sa

             *

si-acum Cel Atotputernic
sa reverse din prisos
binecuvantari din ceruri
peste apele de jos!

128
binecuvantari in case
peste prunci,
peste ogoare,
cum nicicand pe plaiul nostru
n-a fost binecuvantare!

pana-n crestetul cel vesnic,
pana-n culmea din vecie!
sa fim primaveri eterne
de eterna bucurie!

fie peste tine, mire,
si pe gingasul tau crin
binecuvantarea Vietii
si a DRAGOSTEI! AMIN!

129
 Lectia de armonie

Lectia de armonie

"Nepoate,
cica-ntr-o orchestra
(fiind ea cam dezacordata
cum se intampla cateodata...)
in pauza porni taifasul.
- Eu sunt nemultumit profund,
vorbi intaiul contrabasul.
Dreptate-n lumea asta nu-i!
Poftim: vioara, cat un pui!
si ea, in frunte; 
eu, la fund!

- Eu, ce sa spun?
sari un flaut cu-aroganta.
Eu, descendent fara-ndoiala
din prima scula muzicala,
sunt pus, asa, doar ca nuanta...
Se mai aude oare tonul
cand sare bubuind trombonul?
Eu sunt si flaut, si oboi,
si corn, si trambita de-arama,
si violina, si cimpoi-
si totusi, cum vedeti si voi,
m-au pus la zid ca pe-o infama!

Si se facu un taraboi!
Sari si talgerul deodata..."

- Bunicule,
vorbi nepotul,
ma tem ca...prea e gogonata...

- Nepoate,
e si nu-i!
poveste...
Dar ia incearca sa strabati,
sa vezi ce-nvatatura este!

MORALA?
De, sa ma ierti...
dar trist e cand se da de veste
ca fratii...uita ca sunt frati.

130
 Lecţie de armonie

"Nepoate,
cică-ntr-o orchestră
(fiind ea cam dezacordată,
cum se întâmplă câteodată...)
în pauză porni taifasul.
- Eu sunt nemulţumit profund,
vorbi întâiul contrabasul.
Dreptate-n lumea asta nu-i!
Poftim: vioara, cât un pui!
Şi ea, în frunte;
eu, la fund!

- Eu, ce să spun?
sări un flaut cu-aroganţă.
Eu, descendent fără-ndoială
din prima sculă muzicală,
sunt pus, aşa, doar ca nuanţă...
Se mai aude oare tonul
când sare bubuind trombonul?
- Dar eu? sări şi orga-n toi.
Eu sunt şi flaut, şi oboi,
şi corn, şi trâmbiţă de-aramă,
şi violină, şi cimpoi 
şi totuşi, cum vedeţi şi voi,
m-au pus la zid ca pe-o infamă!

Şi se făcu un tărăboi!
Sări şi talgerul deodată..."
"Bunicule",
vorbi nepotul
"mă tem că... prea e gogonată..."

"Nepoate...
e şi nu-i.
Poveste...
Dar ia încearcă să străbaţi,
să vezi ce-nvăţătură este!"

MORALA?
De, să mă ierţi...
Dar trist e când se dă de veste
că fraţii... uită că sunt fraţi.

131
 Legea si dragostea

Legea si dragoste

"Daca vrei sa intri in viata, pazeste poruncile"
"Daca vrei sa fii desavarsit...urmeza_Ma" 
(Matei 19; 17,21)
"In dragoste nu este frica"
(! Ioan 4:18)

Unde-i teama, nu-i iubire.
Unde-s legi, nu-i fericire.
Legea da ce se cuvine,
dragostea se da ope sine.
Legea da o zi din sapte,
dragostea le da pe toate...
ALELUIA!

Unde-i teama, nu-i cununa.
Unde-s robi, nu-i voie buna.
Legea da vitei pe-altare,
dragostea da tot ce are.
Legea da a zecea parte,
dragostea le da pe toate...
ALELUIA!

Unde-i teama, nu-i iertare.
Unde-s legi, nu-i indurare.
Legea iarta, dar vrea sange,
dragostea pe ea se frange.
Legea iarta prin dreptate,
dragostea le iarta toate...
ALELUIA!

Legea are zile sfinte,
dragostea-i mereu fierbinte.
Legea tine slujbi divine,
dragostea tot anul tine.
Legea-i truda cu simbrie,
dragostea-i imparatie
ALELUIA!

AMIN

132
 Lumânărele

Pentru pânza de iubire
e războiul cel mai greu:
Diavolul tot rupe fire,
noi le înnodăm mereu.

Judecă, dar fără ură
și cu gândul de-a zidi.
Nu mustra fără măsură,
ci cât poți și tu primi.

Când cei răi te trag pe sfoară,
de obidă să nu strigi.
Ei te mint, tu strângi comoara.
Ei te-nșală, tu câștigi.

Pentru orice pată, du-te
la Izvorul Salvator!
Dar cu cât o speli mai iute,
cu-atât iese mai ușor...

Dă cu grijă din tezaur
și ia seama la ce dai.
Cui vrea scump, dă-i snopi de aur.
Cui vrea ieftin, dă-i un pai.

Cum gândești, așa cuvântă;
spune simplu ce-ai de spus.
căci și ciocârlia cântă
numai cum i-e dat de sus.

Când se leagă rodu-n floare,
slava ei se ofilește
Dragostea cea roditoare
ca și floarea se jertfește.

Nu sfârșește viața-n groapă
nici pe cruce, nici pe ruguri.
Iarna, sub zăpada albă
toate crengile au muguri.

Dacă tu bârfești un frate
sau în cuget l-ai hulit,
sus în cer de-acestea toate
va afla și cel bârfit.

133
Să fii rob, dar să fii fiu.
Să fii mort, dar să fii viu.
Să fii prinț și să nu fii.
Să fii sfânt și să nu știi…

Străbătând a lumii holdă,
auzeam un glas ce strigă:
"Îndurarea se acordă,
dar iubirea se câștigă."

Mii de scoici pescarii cară
ca să afle-un mărgărit.
Dar o piatră și mai rară
e un credincios smerit.

Între cei cu duh de piatră
tu să nu te faci la fel.
Când un câine rău te latră,
nu lătra și tu la fel.

Orice om văzut de-aproape,
zi de zi mai mic îți pare.
Doar ISUS, pe-a lumii ape,
e mereu, mereu mai mare.

Plâng două femei ca-n ghiare.
Taina cine le-o cunoaște?
Una suferă și moare.
Alta suferă și naște.

Noi ne laudăm cu Domnul,
cu tot harul Legii noi.
Însă Domnul oare poate
să Se laude cu noi?

Tot visând la multe lucruri,
la palatul ce nu-l  ai
nici de el tu nu te bucuri,
nici de casa-n care stai.

Dacă noaptea te surprinde
printre gropi, pe drumuri grele,
bine e să ai la tine
cel putin...lumânărele.

134
135
 Mai presus de orice

Mai presus de orice,
de credinţă, de-avânt,
de-orice dar care biruie firea,
mai presus de minuni,
de puteri, de cununi,
mai presus de orice
     e iubirea!

Prin credinţă răstorni
munţi înalţi şi cetăţi,
şi-ţi arunci peste veacuri privirea.
Dar în cele cereşti
eşti atât cât iubeşti.
Mai presus de orice
     e iubirea!

Dumnezeu e măreţ.
Gem în cale-I furtuni,
se cutremură toată zidirea.
Dar în susurul blând
Îl auzi murmurând:
Mai presus de orice e iubirea!

Pregătiţi-vă stânci
pentru Templul Etern!
Orice piatră îşi are menirea.
Chiar pământu-i primit,
căci Isus l-a sfinţit,
căci a scris pe pământ
     ce-i iubirea!

136
 Mandragore

(Geneza 30: 14-17)

Cum coboară căpriorul
ca să-şi afle-n văi gazela,
tot aşa venea şi Iacov
spre Rahela.

Dar la uşa ei închisă,
în suspinu-acelei ore,
el află că ea-l vânduse
pentr-un pumn de mandragore...

O, asemeni către tine,
în mireasma de narcisă,
vine Domnul tău şi află
uşa-nchisă.

Căci în loc să-I ieşi în cale,
să laşi gândul să-L adore,
tu te-ascunzi de Prinţul Slavei
pentr-un pumn de mandragore.

În Isus e-o veşnicie
de minuni şi slăvi măreţe.
În Isus e cea mai sfântă
frumuseţe.

Şi când El vrea să-ţi aducă
numai sclipet de-aurore,
o, cum poţi să-L laşi la uşă
pentr-un pumn de mandragore?

137
 Maria si Marta

  

      MARIA si MARTA

Maria si Marta sunt doua surori
alese din lumea cea larga
Maria-i credinta ce-nvata de zori,
iar Marta-i credinta ce-alearga.

Maria statea ascultand si simtea
ca ceru-si desfereca poarta.
sa stau cu Maria intruna as vrea.
Dar Domnul, iubea si pe Marta.

Maria si Marta sunt doua surori
ce-n Rai isi petrec vesnicia.
Iar eu pe pamant parc-as vrea uneori
cand Marta sa fiu, cand Maria.

Isus pe-amandoua surori le iubea.
Si-n cer, impreuna li-i soarta.
O, fa-ma, Isuse, in dragostea Ta,
sa fiu si Maria si Marta...

AMIN

138
 Mielul

L-au găsit miraţi păstorii,
într-o iesle, înfăşat.
Şi, nestăvilind fiorii,
până se iviră zorii,
     s-au rugat.

Iar apoi când pe cărare
se-ntorceau sub roşii nori,
le punea o întrebare
mintea lor neştiutoare
     de păstori.

— Cum? părea un glas că-ngână.
Fiul Slavei, tocmai El,
să Se nască în ţărână,
pe pătuţ de fân la stână,
     ca un miel?...

Nici o şoaptă din tărie.
Cerul sfânt părea ascuns.
Şi-au trecut ani mulţi, se ştie,
când un glas dădu-n pustie
     un răspuns.

— Iată Mielul fără pată,
Cel din staulul de oi,
Care-Şi frânge fără plată,
viaţa Lui nevinovată,
     pentru noi!

Iată Mielul fără vină!
Miel tăcut şi răbdător.
Azi e Mielul ce suspină,
mâine-L vom vedea-n Lumină,
     ca Păstor!

139
 Milioane

Milioane

"Sunt un firicel de floare
lângă crucea cu piroane.
Floare-i mică, dealu-i mare;
ce parfum să dea o floare?
Dar ca mine DOMNUL are milioane!

Sunt un fluier care-adună
rătăcite oi sărmane.
Când pe ceruri norii tună,
cine-aude-o veste bună?

Sunt o rază din Golgota
lângă ţărmuri de oceane.
O scânteie-n vârf de stâncă,
cine-o vede-n noapte-adâncă?
Dar ca mine mai sunt încă milioane!

Sunt un călător pe culme
străbătând meridiane.
Fraţii mei de trup şi nume
mă luară-n râs şi glume.
Dar eu am alţi  fraţi în lume, milioane!

Sunt un abur care-adie
şi se pierde prin liane.
Dar în ziua ce-o să vie,
nu un om şi nu o mie,
ci ca mine-or vrea să fie milioane!

AMIN

140
 Nicidecum

Nicidecum, nicăieri, niciodată
gândul meu altui domn nu-l aştern.
În Isus viaţa mea e bogată,
stea eternă în cerul etern!

Nicidecum, nicăieri, nici o clipă
nu pot fi fericit fără El.
Lângă El, peste-a morţii risipă,
voi zbura ca un alb porumbel!

Nicidecum, nici în foc, nici în moarte,
despărţire de Domnul meu nu-i.
Dacă inima nu mă desparte,
orice-ar fi, orice-ar fi, sunt al Lui!

Vom trăi veşnicii de iubire,
mii de ani, zeci de mii, mii de mii!
Când o clipă cu El e-o uimire,
ce va fi, ce va fi în vecii!

Va veni Prinţul Păcii divine.
Hohotind Îi voi plânge la piept.
Cât mai bate-o inimă-n mine,
Îl doresc, Îl iubesc, Îl aştept.

141
 Nu mă satur să privesc

Nu mă satur să privesc
florile câte-nfloresc.
Nu mă satur până mor
să mă mir de taina lor.

Să mă mir din ce răsar
lacrimi de mărgăritar.
Să mă mir de unde vin
psalmii florilor de crin.

Nu mă satur să privesc
florile câte-nfloresc,
fiecare-n alt veşmânt
tors în taină din pământ.

Fiecare cu alt chip
tors din lut şi din nisip.
Fiecare cu-alţi fiori,
cu-alt parfum, alte culori.

Nu mă satur să privesc
florile câte-nfloresc,
să privesc şi să sărut
mâna care le-a făcut,

mâna ce le-a presărat
peste-o lume de păcat,
peste-o lume de noroi,
peste tine... peste noi...

142
 Nu sunt pe cale

Nu sunt pe cale
numai petale
ofrande pale
de trandafiri...

Dar știm că spinul
și-a pus rubinul
chiar și pe crinul
primei iubiri!

Nu ne-aduc anii
numai Betanii,
dulci spovedanii
în vreun apus.

Dar știm că ura
și-a-ntins măsura,
vărsându-și zgura
și pe Isus!

Și nu-i prea lesne,
cu șerpi la glezne,
cărări prin bezne
a-ți netezi.

Dar scris e doară
că-ntâi e seară
și noapte-amară.
Și-apoi e zi!

143
 Nu-i singur Iuda vinovat

Nu-i singur Iuda vinovat
de sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
ci lumea-ntreagă, prin păcat!
Şi eu, şi tu…

Nu drumul greu spre Golgota,
nici biciul, când Isus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
povara noastră şi mai grea!
Şi eu, şi tu…

Nu patru cuie L-au pătruns,
când El pe cruce se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
cu mii de patimi L-am străpuns!
Şi eu, şi tu…

Nu doar bătrânii cărturari,
nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs, cu ochii murdari,
şi noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu…

Şi nu ostaşilor prin sorţi
cămaşa albă Şi-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu…

Nu doar în stânci, sub lilieci,
nu doar sub lespede zăcu.
Ci L-am ascuns ca pentru veci
sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu…

Şi-acum Isus cel condamnat
azi El te-ntreabă :”Da sau nu ?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?”
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu ? Dar tu?…

144
 Nu-i singur Iuda vinovat

Nu-i singur Iuda vinovat
De sângele ce se dădu.
Nici marii preoţi, nici Pilat,
Ci lumea-ntreagă prin păcat!
Şi eu, şi tu...

Nu drumul greu spre Golgota,
Nici biciul, când Isus căzu.
Şi dacă crucea grea era,
Povara noastră şi mai grea!
Şi eu, şi tu...

Nu patru cue L-au pătruns,
Când El pe cruce se-aşternu.
Ci noi, cu sufletul ascuns,
Cu mii de patimi L-am străpuns!
Şi eu, şi tu...

Nu doar bătrânii cărturari,
Nu doar mai marii preoţi, nu!
Şi noi am râs cu ochii murdari,
Si noi suntem cei doi tâlhari!
Şi eu, şi tu...

Şi nu ostaşilor prin sorţi
Cămaşa albă Şi-o dădu.
Ci tuturor! Dar tu n-o porţi!
Şi, fără ea, toţi suntem morţi!
Şi eu, şi tu...

Nu doar în stânci, sub lilieci,
Nu doar sub lespede zăcu.
Ci L-am ascuns ca pentru veci
Sub piatra unor forme reci,
Şi eu, şi tu...

Şi-acum Isus cel condamnat
Azi El te-ntreabă :”Da sau nu ?
Eşti tu sau nu eşti vinovat?”
Eu am spus da! Şi-am fost iertat.
Eu am spus da.
Dar tu ? Dar tu?...

145
 Nunta din Cana

   Nunta din Cana

si-a fost nunta-n satul Cana din tinutul Galileea
n-a mai fost de cand e lumea alta nunta ca aceea!
nu in temple stralucite, nu in falnice palate!
ci in sat, intr-o gradina, sub smochin si sub prelate
barcile lasand pe tarmuri cu otgoane si cu plase,
cand pe rand s-au strans pescarii, aplecand priviri sfioase;
intre flori statea mireasa langa fericitul mire;
ea in alba ei camasa dintr-un val de in subtire;
el, cu mantia prelunga si cu lata cingatoare,
surazand, cu o privire blanda si ocrotitoare;
cand deodata, printre ramuri de smochini cu muguri proaspeti,
 toti mesenii-ntorc privirea catre noul grup de oaspeti
- cine-i! cine-I! zboara soapte...
- cum, nu stiti? se-aude-ncet, e ISUS...cu ucenicii
e ISUS din Nazaret!...
e un invatator mai tanar; dar vorbeste cu putere
toti au atintit privirea, dornici dup-o mangaiere
ce era ISUS anume, nu aflase nimeni inca
dar s-au ridicat nuntasii intr-o liniste adanca
si, lasand spre ceruri gandul catre Cel Prea-Inalt sa fuga,
cu-acel glas ce n-are seaman, incepu ISUS o ruga;
plang batranii, aplecandu-si tainic fruntea lor carunta
ce frumos! ce maretie! cu ISUS sa fii la nunta!
laolalta cu pescarii se aseaza-Nvatatorul
(un fior trecea prin inimi si era  din cer fiorul)
langa El veni sfioasa maica Lui cu ochii-n roua
si in urma ucenicii cei chemati de-o zi sau doua;
ca un susur de padure se porni un psalm pe buze
cantecul vibra sub ramuri ca o doina din cobuze
iar in urma, in tacere, cei mai varstnici incercara
lui ISUS Invatatorul vreun cuvant adanc sa-i ceara
unu-I spuse o durere; altul Ii ceru un sfat
se facea lumina-n inimi, ca pe-un cer spre revarsat
mult se minunau batranii de acest Invatator!
nunta se parea o ploaie de lumina pe un ogor
clipele in zbor trecura cu-ntrebari, cu psalmi, cu rugi
si deodata...mama sfanta, dintre gazde, dintre slugi,
se apropie in taina de ISUS cu un suspin
cu o soapta la ureche: "nu mai au in vase vin"
"stii ce-Mi ceri?... raspunse Fiul, cu tristete oarecum
vremea de minuni si semne va veni...dar nu acum...
va voi da si vin si paine, nu ca-n zilele strabune"...

146
mama catre slugi se-ntoarse: "faceti tot ce va va spune!"
"umpleti vasele cu apa!" porunci ISUS; si, iata,
sase vase mari de piatra s-au umplut cu apa-ndata;
"scoateti dar si dati sa guste nunul mai intai din ea!"
a gustat-o si-n piept deodata a simtit venind un har...
s-a uitat uimit la cupa... si-a sorbit din cupa iar...
si privindu-si cupa goala, a ramas intr-o uimire...
a cerut din nou o cupa...si a chemat la el pe mire
"spune-mi" i-a soptit in taina "orice om cand da o masa,
toarna mai intai in cupe vin de-o vita mai aleasa
dupa doua-trei pahare, cand e veselia-n toi
scoate alta bautura care-i mai putin de soi
tu, fara sa-mi spui o vorba, mie, care va sunt nun,
ai lasat sa dai la urma tocmai vinul cel mai bun"
"vin mai bun? ce vorba-i asta/...vin nu mai avem de loc!"
mirele gusta din cupa...pieptu-i se umplu de-un foc...
si trecu din mana-n mana, vinul tainic, in pahare
"dar ce fel de vin e-acesta?" se-ntrebara cu mirare
nu e vinul ce-ameteste si cu basme te incanta
e-un izvor de mangaiere si de bucurie sfanta
din ce struguri picurara stropii lui in cupa lor?
cine-o fi adus din ceruri vinul sfantului fior?
ce n-ar da bogatii lumii, ce n-ar da pentr-un pahar!
n-au ei aur sa plateasca ce-au primit pescarii-n dar...
ce n-ar da profetii Legii, ce-au gustat din vechiul vin!
ei...doat l-au dorit prin Duhul! dar aici paharu-i plin!
o, ce cantece rasuna! sus pescari! paharul sus!
Doamne, bine e la nunta, cand acolo e ISUS!...

si pe cand mesenii canta si petrec in voia lor,
ucenicii cu mirare Il privesc pe-Invatator...
ei in El vad o lumina ce-si ridica-ncet vapaia
si se-arata-n intuneric, cum a scris demult, Isaia...
"in pamantul de ocara...in tinutul Zabulon...
in hotarul lui Neftali...unde zboara-al jalei zvon...
langa mare...pe campie...mai departe de Iordan...
in tinutul Galileea... peste-al beznelor noian...
rasari-va o LUMINA, umbra mortii risipind..."
El, ISUS, e rasaritul unui soare plin de foc!
ieri le-a fost Invatatorul; azi e un mare prooroc
in curand, ca Print al pacii, va surpa stravechiul zid
va fi Insusi Imparatul din samanta lui David!
El va fi apoi MESIA care frange lantul greu!
si cati Toma ii vor spune: " DOMNUL...DUMNEZEUL meu!"

147
si-au trecut paharul slavei dintr-o mana-n alta mana
dintr-un secol in alt secol, peste negura pagana!
si-au venit mereu  la nunta, ca si azi, tot mai multi
nu atat cei tari si falnici, cat cei slabi si cei desculti
daca-n cele sase vase o mai fi belsug de vin
nu stiu;
dar ce stiu, stiu bine: CA PAHARU NOSTRU-I PLIN!
o, veniti, veniti la nunta cat e vinul cel de soi!
o, ferice de aceia care-n patria de sus
vor sorbi paharul slavei langa Mirele ISUS!
si ferice de aceia ce, prin viata lor frumoasa,
lui ISUS, la marea nunta, Ii vor fi in cer, MIREASA!

AMIN

148
 O, poate mâine...

O, poate mâine vom pleca 
spre-acele zări senine.
Și ce-am putut aici lucra?
Ce dragoste? Cât bine?

În urma vieții lui Isus 
stă turmă lângă turmă!
Dar noi, cu ce vom merge sus?
Și ce lăsăm în urmă?

Isus ne-a dat un Ghetsimani!
O Golgotă! Un nume,
ce timp de două mii de ani,
a-mbogățit o lume!

Cuvântul care ni L-a spus
și azi în inimi scurmă …
Dar noi, cu ce vom merge sus?
Și ce lăsăm în urmă?

Cu fiecare strop de plâns,
cu fiecare rană,
Isus comori de har a strâns 
și nimburi de coroană!

O primăvară ne-a adus,
ce-n veci nu se mai curmă!
Dar noi, cu ce vom merge sus?
și ce lăsăm în urmă?

149
 O, sfânt locaş

O, sfânt locaş de îndurare,
din nou la ieslea ta ne-alini.
Pământu-ntreg e-n sărbătoare...
Podoabe, cântece, lumini...

Se-aprind făclii... E masa plină.
Tradiţia îşi face vad.
Încep colindători să vină.
Se strâng copiii lângă brad.

Petrece lumea... râde, cântă...
şi toţi un strai mai bun şi-au pus.
E doar Crăciun, e noaptea sfântă!
Dar unde, unde e Isus?...

O, sfânt locaş de umilinţă,
când toţi din tine-un basm îşi fac,
câţi mai păstrează cu credinţă
mesajul Pruncului sărac?

Îmi zboară gându-n depărtare
şi desluşesc într-un ungher
o candelă pâlpâietoare
la ieslea sfântului mister...

Se-apleacă blând, ca o aripă,
peste copil, un abur greu.
Vezi tu, gândeşte-te o clipă.
Acest Copil e Dumnezeu...

Pe fânul strâns în vălmăşeală
Îl văd... în scutece de in.
Şi poate trupul de petală
a sângerat în primul spin...

Grăjdarul spre Copil se-arată,
uitându-se cu ochi de urs
cum pe-obrăjorii fără pată
întâia lacrimă a curs.

Atras de spaima unei drame,
Isus lăsă un cer slăvit.
Şi-acum... e-un prunc doar. Şi I-e foame.

150
Şi-ntâiul plâns a izbucnit.

Din înălțimi o stea veghează
prin ramuri de eucalipt.
Curând îi va fi iar de pază
în pribegia spre Egipt.

Deasupra ieslei, bârne grele
îşi dau mireasma de brădet.
O, câte va ciopli ca ele
Copilul sfânt în Nazaret!

Un miel se uită cu uimire.
Şi Pruncul s-a întors puţin.
Doi prunci uniţi într-o privire,
îngemănaţi într-un destin...

Abia născut... şi crucea, iat-o,
Isus o ia din prima zi.
În lumea care a creat-o,
El a venit spre-a suferi!

Iubind pe cei ce-o să-L sugrume,
iertând pe cei ce L-au scuipat,
în peşteră veni pe lume,
în peşteră va fi-ngropat.

Şi dacă azi, pe ´nalta-I treaptă,
Isus e Împărat ceresc,
El tot mai suferă şi-aşteaptă
pe toţi acei ce nu-L iubesc.

Iudei şi Neamuri, regi şi fameni,
vă cheamă Pruncul cel stingher!
El nu vrea cerul fără oameni,
însă nici oameni fără cer!

O, sfânt locaş! Ce dulce-ţi clatini
al amintirii viers de sus.
Cât farmec au aceste datini!
Dar unde, unde e Isus?...

Cu ce comori de veste bună
ni s-a trimis un Prunc din zări?
O, lasă altora să-şi pună
aceste mistice-ntrebări!

Că s-or găsi în lumea largă

151
niscai săraci în vreun ungher,
niscai ciobani pe vreo viroagă,
sau magi îndrăgostiţi de cer.

A ta e clipa! Sus paharul!
Chemaţi taraful cel mai bun!
Să cânte la urechi cobzarul!
Că doar... e noapte de Crăciun!

Voi, miei, din staule-nnoptate,
din nou cu voi mă reculeg.
Isus, divinul Miel, vi-e frate!
Şi-al vostru-i cerul Lui întreg!

Acolo veşnic împreună
ne va păstra Emanuel...
Şi orice spin va fi cunună.
Şi orice lacrimă, inel.

O, sfânt locaş! E sărbătoare.
Şi toţi un strai mai bun şi-au pus.
Se cântă... se ciocnesc pahare...
Dar unde, unde e Isus?

152
 Oaia cea pierdută

Pe-un hău fără vad,
pe-o gură de Iad,
ce umbră fugară
urcă şi coboară
în faptul de seară?
E oaia din urmă
fugită din turmă,
e oaia pierdută,
una dintr-o sută,
e oaia ce plânge
cu lacrimi de sânge...
"Drăguţule bace,
vino de mă-ntoarce,
de mă-ntoarce-acasă
din negură deasă.
Iară-ţi cer iertare
c-am rămas pe vale,
crezând că-n genune
sunt ierburi mai bune,
crezând că-n rovine
sunt ape mai line,
crezând că-n spelunci
sunt umbre mai dulci.
Nu ştiam că-n lume
apele-s cu spume,
bulgării sunt sterpi
şi umbra-i cu şerpi."
Plânge-amar oiţa,
plânge mioriţa.
Dorm viroage-afunde.
Nimeni nu răspunde.
Iar pe-un mal de stâncă,
din bezna adâncă,
iese lup flămând
lung adulmecând,
prin ceaţă urlând...

"Au-auuu... oare cine
plânge cu suspine
prin gropi cu jivine?
Au-auuu... soră dulce
ce alean te-aduce
de sus, din răscruce?"

"Drăguţule bace,

153
vino de mă-ntoarce,
de mă-ntoarce-acasă,
unde iarba-i deasă,
mă-ntoarce la stână,
unde apa-i bună,
unde-s garduri 'nalte
şi lupii deoparte.
Lasă-le-adormite
oile smerite,
lasă-le-ntre mirţi
oile cuminţi,
în iarbă cu rouă,
nouăzeci şi nouă,
şi vino prin ceaţă
la oaia răzleaţă,
la oaia-nşelată,
cea mai vinovată,
de lup căutată!"

"Au-auuu... soră bună,
haidem împreună
să-mplelim cunună!
Au-auuu... stea frumoasă
vin' la mine-acasă,
ca mândră mireasă!..."

"Drăguţule bace,
vino de mă-ntoarce,
de mă-ntoarce-n pace!
Că numai tu doară
plângi pentru-o mioară.
Că numai cu tine
apele sunt line.
iarba-i cu sulfine
şi ieslele pline;
iar lupii nu urlă
ca viforu-n turlă!"

Plânge oaia, plânge
cu lacrimi de sânge.
Unde-i baciul, unde?
Nimeni nu răspunde.

Şi prin spini deodată
chip de lut se-arată,
gură încolţată,
limbă spumegată,
frunte-ncrâncenată.

154
Iar oaia pribeagă,
sleită de vlagă,
geme şi se-ngaimă
tremurând de spaimă
şi drept peste-un trunchi
cade în genunchi.

Dar ce glas, ce tunet
vine cu răsunet?
lată... iată baciul
trosnind cu gârbaciul,
cu vântul în plete,
cu fluieru-n bete,
repezind cu sete
cârja de stejar
în lupul flămând.
Dar, vai, şerpi plevuşcă
pe păstor îl muşcă.
Spinii de pe munte
îl împung în frunte.
Pietrele din bezne
îl crestează-n glezne.
Iar lupul de-a drept
îi sare în piept.
Rânjind oţărât,
îl muşcă de gât.
Trăgând cu nesaţ,
îl rupe de braţ.
Ca un val involt,
se zvârle de şold.
Dar baciul viteaz,
prinzând cu necaz
fiara de grumaz,
de sus, de pe stânci,
îi dă iute brânci
în râpele-adânci.
Apoi plin de sânge,
puterile-şi strânge,
pe frunte-şi sărută
oaia cea pierdută
şi, cu ea pe umăr,
prin şerpi fără număr,
îşi croieşte vad
prin gura de Iad,
prin cioate de brad.

Sună văgăuna:
"N-am pierdui niciuna!

155
N-am pierdut niciuna!..."

Iar colo la stână
stau acum pe-o rână,
stau acum în tihnă
oile-n odihnă.
Somnul le alină,
luna le-nsenină,
norii li se-nclină.
Doar tu, baci viteaz,
doar tu stai tot treaz,
priveghind cu drag,
cu aspru toiag,
din noapte în noapte,
cu oile toate,
din zori până-n zori,
cu turma-ntre flori.

Dar la nunta ta,
munţii vor cânta,
brazii vor juca,
îngerii din Rai
vor sta fără grai,
văzând lângă tine
oile senine
prefăcute toate
în albe surate,
în albe domniţe
cu crini la cosiţe.

O, dar ce crăiasă,
ce împărăteasă
îţi va fi mireasă
îmbrăcată-n soare,
cu văl de ninsoare,
cu stele-n cunună,
călcând peste lună?

Nu va fi o zee,
zână marmoree,
nici os de regină
din zare străină.
Ci-ţi va fi menită
oaia cea fugită...
oaia rătăcită...
oaia cea pierdută,

156
una dintr-o sută,
cea mai vinovată
şi cea mai pătată,
dar decât oricare,
prin dulce iertare
cea mai iubitoare!

157
 Oricine iubeşte o floare

Oricine iubeşte o floare
e-aproape de-un sacru mister.
Oricine se-opreşte-n cărare
s-asculte un glas de izvoare
     e-aproape,
     aproape de cer...

Oricine iubeşte seninul,
când soarele urcă-n eter,
oricine-şi înalţă suspinul,
când licăre-n mare rubinul,
     e-aproape,
     aproape de cer...

Oricine pe munţii albaştri
priveşte granitul sever,
oricine pe căi de sihaştri,
străbate păduri de jugaştri,
     e-aproape,
     aproape de cer...

Dar cine-a primit îndurarea
din rănile blândului Miel,
acela e frate cu floarea,
cu râul, cu munţii, cu marea,
şi-oriunde îl duce cărare,
     tot cerul,
     tot cerul e-n el.

158
 Pe ape

    Pe ape

vasleau apostolii pe mare...
si stelele, ca flori de-april,
ii insosteau din departare
catre Galil

purtau in pieptul lor pescarii
un sens inalt, rascolitor,
si-un cantec  sfant
pe-albaste arii
plutea usor

purtau in ei un chip, o slava,
cuvantul marelui mister;
pareau ca pamanteasca nava
urca spre cer

deodata, dusman al visarii,
porni un freamat, un galop,
se increti oglinda marii;
veneau nori grei deasupra zarii
snop langa snop

cu muget, apele in stiva
cadeau pe laturi in praval;
luptand cu vantul impotriva,
corabia plutea-n deriva
din val in val

erau demult traiti cu marea,
de prunci, cei doisprezece frati;
dar, vai, titanii spumegati
loveau in chivot cu spinarea
tot mai turbati

apostolii, scrutand urgia,
zadarnic se uitau mereu;
ah, nu venea IESU MESIA!...
ii va-nghiti pe veci mania
Lui DUMNEZEU

trecura ceasuri lungi; si iata,
in bezna fara de hotar,
corabia parea uitata

159
ca un sicriu lasat in zloata
fara gropar;

atunci, in urma lor, departe,
ca o nadejde care-alina,
zarira-n noapte o lumina,
o zare intre vis si moarte
de care sufletul se-anina;

frumos... dar nu ca Absalom,
ci ca un psalm in zvon de harpa,
venea un Rai cu chip de om
si apele-I stateau sub talpa

- vedeti? acolo... e o zare...
- vai! vine CINEVA spre noi!...
- e un inger! e o aratare!
- e un strigoi!
- ba nu! ati auzit? ne cheama!
e un om in mijlocul furtunii...
- EU SUNT! SA NU VA FIE TEAMA!
- e EL! RABUNI!

Ioan se-nalta ca un cedru
Andrei rasufletul isi tine
- de esti TU, DOAMNE, striga Petru,
hai, cheama-ma la Tine!

- da, Petre, vino! fara glas,
se-nalta Simon peste pupa
si pieptu-i gata sa se rupa
el face-n apa primul pas

- priviti!... in valuri ce necheaza,
in coame de stihii rebele
credinta unui om creeaza
granit sub ele

- mai fa un pas! si inca...inca...
apostolul, de freamat plin,
venea spre tainicul Rabin...
EL, salcia schimbata-n stanca!

simtea ca ceru-ntreg e-aproape
ca mii de ingeri vin pe vant
intaiul om de pe pamant
mergea pe ape!...

160
ISUS zambea; din vesnicie
voia sa-SI creasca-n Duh faptura
si-acum ea biruia natura!
ce maretie!

dar vai, invinsa o secunda,
se-ntoarce firea la asalt
cu piept mai dur si mai inalt
se-azvarle marea furibunda;

iar Petru braul isi descinge
se-arunca-not, lovind cu amar
opreste-te, viteaz pescar!
sa lupti cu valul e in zadar
te va invinge!

- de ce-ai privit la valu-n spume?
credinta, cat se infiripa,
se pierde toata intr-o clipa?
cat voi mai fi cu voi in lume?

si mana-n mana, impreuna,
ISUS si Petru vin acum
calcand pe ape ca pe-un drum,
stapani pe val si pe furtuna!...

razand smerit ca un copil,
se-ntoarce Petru, bland erou,
rasar pe bolta flori de-april;
pornind sub ultimul ecou,
apostolii vasleau din nou
catre Galil...

credinta e un drum pe ape;
sa lupti cu valul de pacat,
fara ISUS, esti condamnat
si n-are cine sa te scape;
dar daca vrei sa-nvingi talazul,
nu te arunca, vei fi rapus
apuca mana Lui ISUS!
pe pieptul Lui
sa-ti stea obrazul!

priveste Jertfa Lui Divina
adora gandul Sau mereu
plutind alaturi, in lumina,

161
mai sus de legi, mai sus de tina,
spre DUMNEZEU!

AMIN

162
 Pe campie

      Pe campie

pe campie daca treci,
mii de flori zambesc usor,
parc-ar spune-n graiul lor:
_"catre Bunul Creator
slava inaltam in veci!"

iar cand pasari auzim
in paduri, pe culmi batrane,
ele parca vor sa ingane: -
"Tu ne-ai intocmit, Stapane,
noi, cantand, Iti multumim!"

dar tu, rege pamantesc,
tu, faptura minunata,
omule, ridici vreodata
ochii spre Cerescul Tata
sa spui: DOAMNE, MULTUMESC!" ?

AMIN

163
 Pedeapsa care ramane

PEDEAPSA CARE RAMANE

n-a stralucit pe cerul Legii
un mai inflacarat bolid,
un mai stralucitor luceafar
ca regele psalmist  David;
in fata dragostei supreme,
inaripat si plin de jar,
desi nascut ca rob sub Lege,
David traia ca fiu, in Har;
 caci David, in orice fapta,
in orice gand smerit, supus,
rodind profetice simboluri
traia prin Duhul Sfant, ISUS

dar intr-o zi, din inaltime,
veni prin ingeri un decret
se-nfiorara mii de duhuri
privind spre regele profet
era catre sfarsitul zilei
peste Iordan la rasarit
puternica cetate Raba
vuia de-un aspru zanganit
se catarau pe scari vitejii
in zvon de-arama si de-otel
se inrosea zidirea-nalta
de sangele lui Israel
zburau sagetile in stoluri,
mai iuti ca jocul de lastun
in lupta grea, ostirea sfanta
spala ocara lui Hanun

in vremea asta, pe Moria,
in pasnicul palat regal
sub bolti de cedru si de piatra
un freamat imaterial
un susur ingeresc de cantec
plutea pe sufletesti genuni
canta David din harpa-i dulce
cu sufletul in rugaciuni
"Te preamaresc!" soptea profetul
"Te preamaresc, Parinte drept
spre Tine inima curata

164
si gandurile mi le indrept
asupra celor rai sa cada pacatul,
ca o stanca grea!
inalta-ma dupa dreptate,
dupa neprihanirea mea..."

dar mana s-a oprit pe strune
incremenita de-un inghet
o adiere necurmata
venea in sufletul razlet
o adiere ca de moarte
intra pe geamuri in palat
ceva nemaitrait vreodata
ceva molatic si ciudat...

se ridica David cu spaima
infiorat, cu ochii treji
vazu incrucisari cu suliti
si sange...sange de viteji
si pentru prima oara-n viata
simti razboinicul monarc
ca parca-l doare mana dreapta
si umarul lipsit de arc;
ca parca-l mustra tihna blanda
si fumu-albastru din catui
si ultimul suspin de strune
ce mai vibra in harpa lui;
si atunci David, ca dus de vanturi,
urca pe scari catre-un liman
si-acolo sus, de pe terasa,
privi in zare spre Iordan...
era inclipa asfintirii
sufla un suer monoton
penumbrele cetatii sfinte
se prelungeau peste Chedron
David isi cobora privirea

si iata, ca-ntr-un vas afund
vazu sub ziduri o femeie
scaldandu-se in raul scund
parea un inger singuratic,
un crin cu sclipet de polen
david o urmarea pe ganduri
ca pe-o lumina din Eden;

deodata, sagetand vazduhul,
veni pe vant un calator
un Goliat ce nu-l poti frange

165
un nevazut cotropitor
si-n pieptu-i de profet, in pieptul
ce-i  totusi chivot de pamant
porni in clocot vijelia
ce surpa templul cel mai sfant;

uitand de Dumnezeu,  de Lege,
de vremea aspra de razboi,
de Harul ce i se daduse
de a fi fruntas printre eroi,
David dadu porunci grabite
- furtuna nu-i dadea ragaz-
si-a fost adusa Bat-Seba
sotie de ostean viteaz

David, biruitor cu-o piatra,
fara sageata, fara scut,
era infrant acum in lupta
de goliatul nevazut
apoi un duh chema pe altul
sa umple proaspatul salas
si patima chema minciuna
minciuna, gandul ucigas;
un ordin scurt intr-o scrisoare
si-n locul cel mai greu trimis,
osteanul sot cazu in lupta
de-otelul lui Hanun ucis

in zori de zi, pe scari de piatra,
strajeri la rege au patruns
"Natan-profetul, vrea sa intre-
"chemati-l" - regele-a raspuns
si iata-l, trist, cu fata supta,
profetul se arata-n prag
si lacrimi i se scurg pe barba
pe mana pala, pe toiag
"ce s-a-ntamplat?" David intreaba
iar Natan spune-ncet plangand:
"erau doi oameni in cetate
un om bogat si-un om de rand
omul bogat avea oi multe
saracul nu avea nimic
crestea o milusea in brate
sub vita lui si sub finic;
sorbeau alaturi dintr-o cana
un strop de lapte ca doi frati

166
frangeau acelas colt de paine
si adormeau imbratisati;

dar intr-o seara fara veste
veni la omul cel bogat
un oaspete; si bogatasul,
din tot ce avea, nu s-a-ndurat
sa ia pentru ospat vreo oaie
sau vreo juncana, dupa plac
ci a trimis pe robi sa smulga
oita omului sarac"

"viu este Domnul!" cu manie,
David, cutremurat a zis
"cel ce-a facut aceasta fapta
sa fie chiar astazi ucis!
si patru miei sa ia saracul
de la vecinul sau nedrept
caci cel bogat n-a avut mila,
n-a avut inima in piept!"

iar Natan a privit spre rege
cu ochi aprinsi, cu chip de leu
"tu, rege, tu esti omu-acela!"
asa vorbeste Dumnezeu:
- te-am ridicat sa porti coroana
si-am vrut puterea ta s-o cresc
am pus la sanul tau neveste
de neam bogat, de neam regesc
iar de-ai fi vrut mai multa slava
Eu n-as fi fost zgarcit stapan
de ce-ai dispretuit Cuvantul
si te-ai purtat ca un pagan?
cum ai putut rapi femeia
cu suflet nepatat si bun
ca sa-i ucizi apoi barbatul
pe-ascuns, prin bratul lui Hanun;
de-acum in veci de veci otelul
va fi mereu in casa ta
va fi mereu in tine-o rana
ce nimeni n-o va-ndeparta
nevestele ti le voi smulge
in ziua ce te va-ngrozi
si altul le va tine-n brate
dar nu pe ascuns, ci-n plina zi

David a ascultat osanda
tinand la gura pumnul strans

167
apoi, lasandu-si fata-n palme,
s-a-ntors si-a hohotit de plans
"vai, am pacatuit! o, Doamne,
te-am intristat ca un nebun!"
si Natan a venit spre rege:
"din partea Lui Iahve iti spun,
eternul nostru Domn te-iarta
nu vei muri! te iarta...dar...
ca plata a nestapanirii
a gandului patat, murdar,
ca pret al faptei sageroase
ce-a dat batjocurii avant,
copilul...din nelegiuire...
va merge grabnic spre mormant..."

ramase-n marea sala singur
David s-a prabusit soptind:
"ai mila, doamne sfant, ai mila...
fiori de groaza ma cuprind
nu pentru viata mea curata
ci numai pentru harul Tau
stropeste-mi sufletul cu isop
si spala-ma de tot ce-i rau
dac-ai fi vrut ca plata jertfe
eu tot ce am Ti-as fi adus
primeste pe altar, Stapane,
o inima si-un duh rapus"

asa s-a savarsit pacatul
si-osanda marelui erou
David a capatat iertare
si-a fost apoi iubit din nou
dar daca din osanda-ntreaga
pedeapsa mortii s-a retras
spre indreptare si exemplu
David purta tot ce-a ramas
nu una singura, ci zece
i s-au luat dintre femeiu
si, dupa propria sentinta
a dat ca plta patru miei;
pe fiul sau gingas al Bat-Sebei,
pe amnon, print mostenitor,
pe Absalom si pe adonia
ca patru astrii stinsi de-un nor;
iar rana cea ramasa vesnic

168
pe trupul lui David rapus,
sunt cicatricele ramase
pe fiul sau etern, Isus...

cat despre noi, frati de credinta,
noi toti am fost deplin iertati
dar o pedeapsa tot ramane:
MURIM... dar nu neantizati
caci nu murim pe totdeauna
si nu ne ducem in Infern
ci, noi, in clipa cea suprema,
 noi vom primi un trup etern!

AMIN

169
 Pentru cine?

Pe cărările răzlețe
dintre zâmbet si suspine,
ți se pune o-ntrebare:
Pentru cine,
spune,
pentru cine oare
e atâta frumusețe,
e atâta gingășie
într-o floare ?
Pentru cine s-ar desprinde
din broboadă
de zăpadă
ghiocelul în april,
dacă n-ar fi ochi să-l vadă ?
dacă totu-i inutil ?
Pentru cine-n miez de roadă,
sorb și strâng în ei culoare
pentru vara următoare
embrionii
din begonii,
dacă totul e-o-ntâmplare ?
Pentru cine-și țese-n casă
haină pală
de vestală
cu lumini de diamant
floarea albă de mireasă,
dacă totul e neant ?
Pentru mințile obtuze
de bondari și buburuze ?
Pentru fluturii ce zboară
în zig-zaguri pe afară ?
Oare viespile ursuze
sunt inițiate-n artă ?
oare bărzăunii trupeși,
plini de miere pe musteți,
sunt sensibili,
sunt esteți ?
Oare-ar sta flămând bondarul
de n-ar fi subtil decorul
și nu și-ar abate zborul
în grădinile bogate,
dacă florile de crin
n-ar fi ... proporționate ? ...
n-ar avea acea prestanță
ca de clopot florentin ?

170
n-ar avea varietate
de culoare și nuanță
de la alb pân' la carmin ?
Nu cumva pretind ... culbecii
sa dezvolte-atâtea specii
rozele și  liliecii ?
Nu.
În floare e-un mister !
Floarea e un mesager,
e un martor,
o solie,
e un înger din Eden,
care-aduce-n valea morții
o înalt mărturie
în culoare,
în proporții,
în mireasmă
și-n desen.
Omule cu mintea plină,
du-te-o clipă în gradină,
treci prin văile-înflorite
și te uită la sulfină,
la bujori, la mărgărite,
la conduri, la inimioare,
la gherghina din cărare,
la năframa de mătase
ce ne-o dăruie ciclama !
Lasă-te să te desfete
ochii-adânci de violete,
clopoțeii cu trei cupe
și narcisele trompete !
Și ia seama !
Daca inima-ți rămâne
ca un bulgăr, ca o piatră,
ca un bolovan în vatră ...
leapăd-o !
zdrobește-o-n cioburi !
Sparge-o pe ilău cu dalta !...
Și apleacă-te în rugă
să ceri alta !

Dar de simți o-nseninare,
un surâs și o blândețe,
care vine
să te-aline
de povară,
de tristețe,
tu apleacă-te și spune:

171
"Surioară,
pentru cine,
spune, pentru cine oare
e atâta frumusețe,
e atâta gingășie
într-o floare ?"
"Pentru cine ?...
Pentru om !
Pentru voi Făuritorul
Și-a ascuns în floare dorul,
în petalele de aur
de fior și de lumină,
ca în opera divină
să cunoașteți
AUTORUL ... "

172
 Primăvara

Atâtea păsări cântătoare
atâtea flori în lung şi-n lat!
Ori nu-s acestea toate oare
spre slava Celui Înviat?

Ce înţelept şi prin ce lege
aduce-atâtea frumuseţi,
de nu nemuritorul Rege
maestrul făuritor de vieţi?

Un ghiocel din muşchi se-arată
şi-un strop de rouă dă-n vileag.
Nu-i oare lacrimă curată
de bucurie şi de drag?

Mireasma dulce şi jilavă
din liliac şi din salcâm
ce-i alta decât imn de slavă
către-al tăriilor tărâm?

Ce vrea să spună fulguirea
ce-mbracă ramuri de cireşi,
de nu-i în ea neprihănirea
celui Ales între aleşi?

Sub soarele ce se răsfrânge
lalele roşii ies pe grui.
Nu-s oare stropii cei de sânge
ce-au picurat sub paşii Lui?

Iar când se-nalţă-ntre boschete
narcise galbene în zori,
nu-s oare tainice trompete,
nu-s oare crainici vestitori?

Atâtea păsări cântătoare
atâta soare revărsat!...
Ori nu-s acestea toate oare
un larg
             "CRISTOS A ÎNVIAT!" ?

173
 Prin arşiţa pustiei

Prin arşiţa pustiei, în vechime, 
poporul slavei, din robie scos, 
trecea lovit de-a soarelui asprime.

Şi cum striga spre cer acea mulţime, 
în calea ei ieşi misterios 
o stâncă şi-un izvor pe-o înălţime.

Şi stânca din pustiu era Cristos.

                          *

Trecură secoli. Şi-ntr-o primăvară, 
venea un om sub cerul siniliu, 
pe-un măgăruş, spre Templu, către seară.

Văzând acum o sete mai amară 
un foc ce-ardea în sufletul pustiu, 
venea aceeaşi stâncă milenară 
să dea - acum - izvorul veşnic viu. 

174
 Priveam la Golgota

Priveam la Golgota

Priveam la Golgota. Era
in gandul meu un zvon de gloate...
treceau trei cruci...si-n urma lor,
preoti si demoni din cetate.

Veneau stapanii in convoi.
Si le-auzeam pe cale pasii.
Si-am intrebat: "Acestia cine-s?"
Iar Duhul mi-a raspuns: "Vrajmasii..."

Priveam la Golgota in Duh
Si-mi era plin de taine gandul.
Vedeam un nour de batrani
vazduhul culmii strabatandu-l.

Ei cercetau din semn in semn
cum se-mplinea Cuvantul Vietii.
Si-am intrebat: "Acestia cine-s?"
Iar Duhul mi-a raspuns: "Profetii"...

Priveam la Golgota. Vedeam
minuni din ce in ce mai grele.
Vedeam cum se strangeau cei multi
prin grohotisul din valcele.

Lovindu-se cu pumnii-n piept,
plangeau traditii la rascruce.
si-am intrebat: "Acestia cine-s?"
"Sunt cei ce vad doar om si cruce"

Priveam la Golgota patruns.
Iar peste oastea asmodee,
cu chip sever, cu pumnii stransi,
 trecea prin aer o femeie.

"Loviti!" striga mereu. "Loviti!"
Caci sfant e Domnul, Imparatul!"
Si-am intrebat: "Aceasta cine-i?"
"E Legea osandind pacatul"

Priveam la Golgota uimit.
Caci sus pe cruce, plin de sange,
murea ISUS...Si-n departari

175
vedeam cum lant de lant se frange...

Iar niste regi zburau cantand,
lasandu-si peste culmi ecoul.
Si-am intrebat:"Acestia cine-s?"
"Cei mari slavind in cer EROUL!"

Priveam la Golgota. Dar vai...
deodata, prin stihii silhuie,
veni in trupul Lui ISUS
al doilea trup s-atarne-n cuie...

Toti ingerii inmarmurind,
Il aratau prin nouri: "Iata-L!"
Si-am intrebat: "Acesta cine-I?"
Si mi-a raspuns tot cerul: "TATAL!"...

AMIN

176
 Puiul

Trist
şi singur în găoace,
puiul galben-auriu
a simţit într-un târziu
că-i stingher,
că n-are pace.
A simţit că lumea lui
tot mai strâmtă
nu ştiu cum,
se face...
"Ce-o fi asta?"
se gândi.
"Cum de m-a ajuns năpasta
să trăiesc într-o mărgică,
într-o casă
tot mai strâmbă,
tot mai mică?...
Să nu pot să-mi aflu loc
nici pe faţă,
nici pe spate.
Şi să-mi crească,
după toate,
uite
ce nătâng de cioc!
Ce vrei tu?
Vorbesc cu ciudă
eu cu ciocul,
ca un prost...
Însă ciocul ce s-audă?
Cade-n stânga,
bate-n dreapta
şi-mi atârnă
ca o bârnă
fără rost.

Mi-au ieşit şi doi ochi mici.
Ce să fac cu ei aici?
Mi-au crescut şi aripi grele.
Ce să fac aici cu ele?
Iar sub pântec,
la picioare,
se făcură nişte gheare...
lungi... cu vârfu-ncovoiat...
Simt că toate-n pântec  mi-au intrat!
Doamne,

177
pentru ce mi-ai dat
daruri care-mi sunt povară?..."

Şi,
lăsat pe partea stângă,
a-nceput uşor să plângă
puiul
pentru-ntâia oară...

Dar deodată,
în găoc,
bate cineva de-afară...
Cioc!
Cioc, cioc!
Inima în pui se zbate,
se-nfioară.
Cine...
oare cine bate?...

Cu un tremur ca de-o vrajă,
a bătut şi puiu-n coajă.
Uite!
Sub ciocănituri solide
se deschide
o fereastră!
Doamne,
ce privelişte măiastră!
Apoi uite-acum cât loc...
unde poate să alerge
să se joace,
să se culce...
Iar un glas atât de dulce,
glas de mamă...
andantino,
iată,
îi vorbeşte:
Vino...
Şi sări degrabă puiul
din bârlogul vieţii vechi.
O, acum cât e de bine
să ai ochi,
să ai urechi!...
Ce frumoasă e lumina!...
Parc-ar vrea în piept s-o soarbă.
Asta ce-i?
Un fir de iarbă...

178
Iar acolo?
E grădina...
Şi-nălţând privirea-n soare,
puiul,
suflet de pripas,
a bătut din aripioare
şi-a făcut întâiul pas.
Iar apoi,
dup-o clipită,
a zărit lâng-un arbust
o grăunţă rumenită.
Mm!
Da´ bună e la gust!
Iar colea, o gâză mică
pe un fir de busuioc.
Doamne,
ciocuşorul totuşi
nu e...
nu e rău de loc!
Dar aici în noua ţară,
ce s-ar fi făcut el oare
fără aripi, fără gheare,
fără vechea lui povară
din căsuţa cea sihastră?
Bietul pui...

Fraţii mei,
povestea lui
nu-i decât povestea noastră...

Cinste,
curăţie,
milă,
jertfă,
inimă umilă,
lacrimi grele,
bunătate,
şi suspine după stele,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci aici cu ele?
Să fii mut ca oaia-n strungă,
cu răbdare (îndelungă!),
să nu fugi după avere,
după nume,
să iubeşti pe cel ce-i gata,

179
de-ar putea,
să te sugrume,
bine,
dar acestea toate...
ce să faci cu ele-n lume?
Când sub soare are preţ
numai zâmbetul isteţ,
numai vorba îndrăzneaţă,
numai paşii rari şi grei,
numai mâna cu mănuşă
care trage la cenuşă
de la toţi
pe turta ei;

da,
când viaţa e-o berbuncă
unde toţi străbat răscrucea
şi în calea ta aruncă
spini şi cioburi
fără număr,
tu,
să-ţi iei în taină crucea
şi s-o duci umil pe umăr...
suspinând discret,
cuminte,
sub scuipatul de ocară...
O, Părinte,
Creatorule-ndurat,
oare pentru ce ne-ai dat
daruri
care sunt povară?

Pentru ce?
Nu ştii?
Aşteaptă...
Vine-o clipă,
un soroc,
când la marginile lumii
cineva din cer va bate...
Cioc!...
Cioc, cioc!
Şi-n acest străvechi găoc
se va face o fereastră
către lumea cea măiastră.

Şi-atunci,

180
frate,
cât va fi de bine
să ai pieptul cu suspine,
să ai umerii cu cruce,
să ai tâmplele cu spini,
să ai faţa toată plină
de a lacrimilor salbe!
Căci acestea toate, toate,
se vor face... aripi albe
şi tunică de lumină
şi cunună de rubini
şi  toiag de-mpărăţie,
care ştie lumi să-nfrunte
(după cum Ioan ne-a spus!)
când ne va sclipi pe frunte
numele etern,
                ISUS!

181
 Puiul

Trist
Şi singur în găoace,
Puiul galben, auriu,
A simţit într-un târziu,
Că-i stingher,
Că n-are pace.
A simţit că lumea lui,
Tot mai strâmtă,
Nu ştiu cum,
Se face..
"Ce-o fi asta?"
Se gândi
"Cum de m-a ajuns năpasta
Să trăiesc într-o mărgică,
Într-o casă,
Tot mai strâmtă,
Tot mai mică?"
Să nu pot să-mi aflu loc,
Nici pe faţă,
Nici pe spate,
Şi să-mi crească,
După toate,
Uite,
Ce nătâng de cioc!
Ce vrei tu?
Vorbesc cu ciudă,
Eu cu ciocul,
Ca un prost"...
Însă ciocul ce s-audă?
Bate-n dreapta,
Cade-n stânga
Și-mi atârnă,
Ca o bârnă
Fără rost.
Mi-au ieşit și doi ochi mici
Ce să fac cu ei aici?
Mi-au crescut şi aripi grele
Ce să fac aici cu ele?
Iar sub pântec,
La picioare,
Se făcură nişte gheare,
Lungi, cu vârfu-ncovoiat,
Simt că-n pântec mi-au intrat...
Doamne, pentru ce mi-ai dat
Daruri care-mi sunt povară?

182
Şi,
Lăsat pe partea stângă,
A-nceput uşor să plângă
Puiul.
Pentru-ntâia oară...
Dar deodată,
În găoc,
Bate cineva de-afară:
Cioc,! Cioc! Cioc!
Inima în pui se zbate,
Se-nfioară,
Cine?...
Oare cine bate ?....
Şi e-un tremur ca de-o vrajă
A bătut și puiu-n coajă
Uite!
Sub ciocănituri solide,
Se deschide o fereastră!
Doamne, ce privelişte măiastră!
Şi apoi, uite-acuma loc,
Unde poate să alerge,
Să se joace,
Să se culce...
Şi un glas atât de dulce,
Glas de mamă,
- Andantino...
Iată,
Îi vorbeşte,
Vino!
Şi, prin coaja de ruine,
A sărit degrabă puiul
Din bârlogul vieţii vechi,
O, acum cât e de bine,
Să ai ochi,
Să ai urechi,
Ce frumoasă e lumina!
Parc-ar vrea în piept s-o soarbă.
"Şi asta ce-i?"
"Un fir de iarbă"
"Iar acolo?..."
"E grădina"
Și-nălțând privirea-n soare,
Puiul,
Suflet de pripas,
A bătut din aripioare,
Şi-a făcut întâiul pas.
Iar apoi,
Dup-o clipită,

183
A zărit lâng-un arbust,
O grăunță rumenită
Mmmm!
Da bună e la gust!
Şi colea o gâză mică
Pe un fir de busuioc
Doamne,
Ciocuşorul, totuşi,
Nu e...
Nu e rău deloc!
Dar aici, în noua ţară,
Ce s-ar fi făcut el oare,
Fără aripi,
Fără gheare,
Fără vechea lui povară,
Din căsuţa cea sihastră,
Bietul pui?...
Fraţii mei,
Povestea lui,
Nu-i decât povestea noastră,
Cinste,
Curăţie,
Milă,
Jertfă,
Inimă umilă,
Lacrimi grele,
Bunătate,
Şi suspine după stele,
Bine,
Dar acestea toate,
Ce să faci aici cu ele?
Să fii mut ca oaia-n strungă,
Cu răbdare
(Îndelungă....)
Să nu fugi după avere,
După nume,
Să iubeşti pe cel ce-i gata,
De-ar putea,
Să te sugrume,
Bine,
Dar acestea toate
Ce să faci cu ele-n lume?
Când sub soare
Are preţ,
Numai zâmbetul isteţ,
Numai vorbă îndrăzneaţă
Numai, paşii rari şi grei,
Numai mâna cu mănuşa,

184
Care trage la cenușă,
De la toţi,
Pe turta ei,
Da,
Când viaţa e-o berbuncă
Unde toţi străbat răscrucea
Şi în calea ta aruncă,
Spini şi cioburi fără număr
Tu....
Să-ţi iei în taină crucea
Şi s-o duci umil pe umăr...
Suspinând discret,
Cuminte,
Sub scuipatul de ocară
O, Părinte
Creatorule-ndurat,
Oare pentru ce ne-ai dat
Daruri,
Care sunt povară?
Pentru ce?
Nu știi?
Aşteaptă,
Vine-o clipă
Un soroc,
Când la marginile lumii
Cineva din cer va bate...
Cioc! Cioc! Cioc!
Şi-n acest străvechi găoc
Se va face o fereastră
Către lumea cea măiastră
Şi atunci,
Frate,
Cât va fi de bine,
Să ai pieptul cu suspine
Să ai umerii cu cruce,
Să ai tâmplele cu spini,
Să ai faţa toată plină,
De a lacrimilor salbe
Doamne,
Căci acestea toate,
Se vor face aripi albe
Şi tunica de lumină,
Şi cununa de rubini,
Şi toiag de-mpărăţire,
Care ştie lumi să-nfrunte
(După cum Isus ne-a spus!)
Când ne va sclipi pe frunte,
Numele etern: Isus!

185
 Puiul de lebădă

Se revărsa în crânguri întâia zi cu soare,
loveau ciocănitoare în rugi de trandafiri,
de parcă primăvara cea veşnic zâmbitoare
bătea la uşa lumii cu degete subţiri.
Şi iată gospodina s-a înălţat pe scară
să pună sus, în coşuri, un aşternut bălan.
Şi păsările mame pe cuiburi adăstară
să scoată pui de aur, cu ciocuri de mărgean.
Iar după legea vieţii şi-a morţii, la soroace,
din fiecare coajă ieşi un pui frumos.
Dar s-a-ntâmplat să iasă atunci dintr-o găoace
un pui cum nici o cloşcă pe-acolo n-a mai scos.
În loc de puf de aur şi aripi smălţuite,
avea un strai ca fumul şi ochii mari şi trişti.
Iar păsările toate priveau spre el uimite.
Şi-l ciocăneau toţii puii pe câmp şi-n porumbişti.
Pe gâtul ca o coarbă curgea adesea sânge
şi nu-şi găsea prieteni de doruri nicăieri.
Iar pe-nserat, la vremea când orice pui se strânge,
dorit de aripi calde şi blânde mângâieri,
venea şi el sfielnic, cu ceilalţi să se culce,
ca să-şi aline trupul şi sufletul beteag.
Dar nu găsea nici pace, nici mângâiere dulce,
ci lovituri tăioase, ce-l izgoneau pribeag.
Atunci, ascuns în umbră, privea cu lungi suspine
spre cuib ca spre-o cetate din plaiuri de poveşti.
Şi aţipea pe scară, cu teama de jivine,
şoptind încet: Mămico, de ce nu mă iubeşti?...
Însă pe lac când puii cu gheare răsfirate,
priveau uimiţi spre apă, din umbra de răchiţi,
el, puiul fără fală, plutea c-o maiestate,
de care cei cu gheare se minunau smeriţi.
Dar el trecea departe în zarea diafană,
din papura foşnită de vânt legănător,
să-şi vindece în larguri a sufletului rană,
în freamătul de unde şi de ceresc fior.
Iar seara, câteodată... întârziind pe ape,
acolo printre stele... parcă pluteau lumini...
Atunci, un zvon de glasuri venea tot mai aproape...
şi dispărea deodată, în zarea de rubini...
Ah, glasurile-acelea care păreau că-l cheamă...
cum se-auzeau de dulce! Şi-adeseori, stingher,
în graiul lui de taină, striga deodată: Mamă!...
Şi rămânea cu ochii căutători spre cer...
Aşa trecură zile şi nopţi de-nsingurare,

186
şi puii cei de aur crescură ca feciori,
stârnind prin colţuri lupte şi fâlfâind în soare
şiraguri de mărgele şi sclipet de culori.
Iar puiul fără slavă şi fără de prieteni,
tot mai urât, mai vânăt şi mai stingher crescu.
Dar toamna, când pe coastă coboară vânt prin cetini,
o tainică minune cu el se petrecu.
Căci vinetele pene i se făcură albe,
şi gâtul ca o harfă tăiată din omăt.
Păreau că-i stau pe umeri toţi nuferii în salbe.
Iar el, porni pe ape, fără-a privi-ndărăt,
porni pe lac departe, în pacea legănată
şi toată vremea nopţii pluti în depărtări.
Dar către zorii zilei se arătă deodată
un palid nor de stele călătorind în zări.
Atunci, c-un strigăt, puiul, 
sfărmând un strop în pleoape,
aripile de nuferi le desfăcu uşor,
şi, mângâind văzduhul, se ridică din ape
spre lebedele albe care-l chemau în zbor.

Şi nimenea pe vale n-a cunoscut minunea,
când puiul fără mamă şi fără mângâieri,
spre stolul de lumină a străbătut genunea
şi-a dispărut în zarea eternei primăveri...

187
 Pune Doamne, dragoste-ntre frati

Pune, Doamne, dragoste-ntre frati...

sa fim toti ca o bratara
care mana-Ti inconjoara,
ca un brau de piatra rara,
ca vesmantul Tau de in

sa nu poata-a ne desparte
nici furtuna si nici moarte,
ci, cum scrie-n Sfanta Carte,
sa fim una pe deplin.

Pune, Doamne, dragoste-ntre frati...

cand ne strangem la-nchinare,
cat vom fi de multi sub soare,
fa-ne, Doamne, cu-ndurare,
o coliba si nu trei

nimeni sa nu spun-acolo:
sunt cu Pavel! sunt cu Apolo!
ci sa fim de-acum incolo
ca un stol de porumbei

Pune, Doamne, dragoste-ntre frati...

fa-ne Tu, o harpa vie,
ca, sub mana Ta mladie,
sa-naltam o meloidie,
toti de-acelasi dor purtati

trupul Tau ce azi e-n lume,
cei numiti c-un singur nume,
sa fim toti uniti, anume,
gata pentr a fi luati!

Pune, Doamne, dragoste-ntre frati!

AMIN

188
 Rebeca

Camilele prin câmp sărac
băteau spre Canaan poteca.
În gând, cu flori de liliac,
călătorea spre Isaac 
Rebeca...

În preajma ei, bătrânul rob
privea prin lacrimi caravana.
Stropi calzi pe fața lui de ciob
păreau să strige bob cu bob:
Osana!

- Apropie-ți cămila ta,
trimis al binecuvântării!
Un veac întreg te-aș asculta,
căci mi-ai aprins în piept o stea
a zării...

- Copila mea, sunt ca un ram
ce lasă rodul să-l încline.
Căci Dumnezeul lui Avraam
mi-a dus cămilele de ham
la tine...

Vedeam fecioare-n jurul meu...
Vai! Care-i carnea lui și coasta?
Și, când mi-ai dat din vasul greu,
mi-a spus de-a dreptul Dumnezeu:
Aceasta!

Iar dacă vrei, așa cum spui,
și dacă nu mă-neacă plânsul,
eu despre Isaac oricui
aș spune că alt mire nu-i
ca dânsul...

Puterea unei mari minuni
l-a dăruit din ceru-albastru.
Născut din har și rugăciuni,
a fost adus ca din genuni
un astru.

Și tatăl său și-a pus în el
comoara dragostei întreagă.
Și când mi-a dat acest inel,

189
a vrut să-i fii și tu la fel
de dragă.

El are mări de bogății,
puzderii, stână lângă stână,
cu oi pestriți și colilii...
Și toate-așteaptă să le fii
stăpână.

În cort înalt și măiestrit 
aprind miresme robi și roabe.
Și-n chivote de hrisolit 
stăpânul meu ți-a pregătit 
podoabe.

Dar toate, toate, vor păli,
comori de stele și rubine,
când el, iubitul, va privi
ca soarele în zori de zi
spre tine...

Și zile lungi, cu pașii grei,
cămilele băteau poteca.
Dar, ca-ntr-un zbor de porumbel,
călatorea spre domnul ei
Rebeca.

- Apropie-ți cămila iar,
cuvântul tău să-mi fie-arvuna!
Te-aș asculta cu-același har,
pe drumuri fără de hotar,
într-una.

- Cu drag eu depăn de pe fus
oricui cu drag vrea să m-asculte.
Ca Isaac alți tineri nu-s...
Ce multe aș avea de spus!
Ce multe!

Ca miel de jertfă blând și mut
l-a dus stăpânul pe Moria.
Și când pe lemn s-a așternut,
un plâns amar a străbătut 
tăria.

Așa i-a fost pe lume dat,
el, singurul, el, preaiubitul,

190
feciorul drag și ne-ntinat
să vadă-asupra-i ridicat
cuțitul.

Dar când al mântuirii rost
și-a spus asupra lui cuvântul,
i-a fost tot cerul adăpost!
Și binecuvântat a fost
pământul!

Așa vorbiră săptămâni.
Și-ntr-un amurg, zâmbind, ea spuse:
- Cât mi-ești de drag între bătrâni!
Căci mi-ai săpat în drum fântâni
nespuse.

De-ar fi-n pustiu să-mi fie scris
odată să-mi găsesc sicriul,
spre dragostea ce mi-ai deschis
tot mi-ar părea un Paradis
pustiul!

Dar stai... Ce prinț... e-acolo-n drum
privind pe gânduri asfințitul?
Nu-mi spune cine-i! Nicidecum!
Căci inima îmi spune-acum:
E el, iubitul!

Mai stai, bătrâne, dă-mi răgaz.
Cum să mă port? Mă prinde teama.
S-alerg să plâng pe-al său grumaz?
Sau să-mi ridic peste obraz
marama?

                   *

Tu, frate drag, pe-acest pământ,
bătând către Eden poteca,
asculți și tu cuvântul sfânt
cum l-ascultat pe rob cu-avânt
Rebeca?

De-ai pribegi-n pustiu un veac,
jertfind odihna ta și somnul,
să simți că-n piept ți se desfac
tot crini și flori de liliac!
Căci scumpul nostru Isaac
e DOMNUL! 

191
 Regele - Pace

La Zohelet, la masa răzvrătirii,
Adonia, davidicul lăstar,
cu preotul bătrân Abiatar
și cu Ioab, mai-marele oștirii
se proclamase domn prin legea firii
și închina pahar după pahar.

Și-n timp ce minți bătrâne și dibace
urcau un rege-sânge în Sion,
pe drumul ce coboară din Ghihon
din Muntele Măslinilor încoace,
Venea pe-o măgăriță Solomon...
un rege-ales de sus, un rege-pace!

              *

Trecură anii. Un întreg mileniu.
Într-un palat de lângă sacrul zid,
Se sfătuiau cu-același duh avid
preoți bătrâni și cărturari de geniu,
aceleași căpetenii de cetate
de-același tainic rege adunate.

"Să rupem orice funii ce ne țin!
ca să scăpam de Domnul și de Unsul
și de strânsoarea lanțului divin!"
"Voi nu cunoașteți încă nepătrunsul!
Să biruie romanii pe deplin?
Să pierdem tot, și cârmă și cămin?
Sau...UNUL doar să fie-n loc străpunsul?"

Și-n acest timp, din nou dinspre Ghihon,
înconjurat de psalmi și bucurie
venea pe măgăruș...ca o făclie...
venea din cer, pe calea spre Sion,
un REGE-PACE, pentru veșnicie...

Un vânt de seară începu să joace
Și regele în cale se opri
Vorbind ciudat de tainice soroace.
"Ierusalime..." Mesia vorbi
"O, de-ai cunoaște în această zi
iubirea Mea care-ți aduce PACE!"

Și Pacea Sfântă, Pacea Împlinirii

192
Se coborî apoi în Templul ei.
Dar preoții, bătrânii farisei,
toți cei uniți la masa răzvrătirii,
acele minți viclene și deșarte,
au vrut mai bine negură și moarte.

Și-atunci lăsând coroana lui David
sub aripile acvilei romane
Isus luă mulțimile sărmane,
pornind să cucerească nu un zid,
nu cetățui de piatră, nu coroane,
ci inimi, fortărețele umane...

Și-astfel pe măgărușul umilinței,
întâmpinat de suflete fervente
trecu Mesia, regele Credinței,
Spre Roma, spre Olimp, prin largi torente,
spre toate cele șase continente.

Și când prin valul Dunării involt,
Trecu Isus cu sfânta lui povară,
străbunii noștri Îl întâmpinară
pe Mureș, pe Târnave și pe Olt.
Și se facu în inimi primăvară.

Plugarii își lăsară fieru-n glie,
Ciobanii, miorițele la stână
Iar tinerele acul pe tipsie. 
Și mulți L-au găzduit cu bunătate
Pe Mesia în patria română.

Prietene, ascultă. Ia aminte.
Nu simți tu oare-un freamăt de zăvoi?
Nu vezi cum cei umili se strâng șuvoi?
cu bucuria cântecelor sfinte?
Nu știi că Domnu-i încă pe Negoi
și pe Bihor, călcând pe vechi veșminte?

Mai poți tăcea, când nici un dor nu tace?
Mai poți să stai deoparte ca un sloi?
O, vino dar să cânti și tu cu noi,
întâmpinând eternul REGE-PACE! 
O, vino-ACUM, căci iată, El se-ntoarce,
La capătul mileniului doi,
Spre zidul sacru iarăși înapoi!
                        

193
 Robi și fii

Un împărat a vrut să-nalţe-odată
un templu tainic pentru fiul său.
Şi, alegându-şi dintre robi o ceată,
îi aşeză la trudă necurmată,
la daltă, la cuptoare, la ilău.

Cu ei în rând, din zori şi până seara,
cioplea şi prinţul albe flori de lunci.
Dar numai ei vedeau în stânci comoara.
Căci robii nu simţeau decât povara
și meşteşuguri grele şi porunci.

Dar într-o zi, chemându-i împreună,
voievodul ce trudea în rând cu ei
se înălţă cu lacrimi să le spună:
„ Iubiţii mei, vă dau o veste bună:
de azi încolo sunteţi fraţii mei!

Căci pentru voi am dat moşii bogate
şi m-am vândut pe mine însumi rob.
Iar tatăl meu mi le-a întors pe toate.
Acum oricine vrea să-mi fie frate
să-şi lepede trecutul ca pe-un ciob!"

Luară-aminte robii cu sfială
la tot ce-a spus feciorul de-mpărat.
Dar au rămas răpuşi de îndoială,
şi reci ca fierul stins pe nicovală.
Deodată... un vătaf... s-a-mbărbătat.

Înaintând spre prinţ să i se-nchine,
acesta iute-n braţe l-a cuprins.
Apoi luându-l dintre robi cu sine,
i-a dat veşmânt de aur şi rubine
şi-un foişor de diamante nins.

Iar împăratul vru ca să-l cunoască.
Şi-i spuse de pe tronul azuriu:
„ De azi nu mai sunt legi să te silească.
Dar nu uita de haina-mpărătească.
Eşti fiul meu. Trăieşte dar ca fiu!"

Iar noul prinţ, între ostaşi de pază,
în foişorul său intră măreţ.
Şi-a doua zi abia către amiază

194
veni la trudă, dar ca prinţ cu vază.
Şi se purtă cu fală şi dispreţ.

Ca starea sa de prinţ să şi-o arate,
el răsturnă tiparele de lut,
sfărâmă pe nicovală nestemate,
lovi pe robi, aprins de răutate,
şi se-apucă apoi de petrecut.

Dar împăratul şi-a aprins mânia
văzându-l cum se poartă. Şi-ntr-o zi,
i-a zis: „Ţi-ai lepădat numai robia.
Dar ţi-ai păstrat întreagă viclenia.
Nu-mi eşti nici fiu, nici rob!" Şi-l izgoni.

A doua zi, cu vorbe-nlăcrimate,
vorbi voievodul iar: „Popor sărman,
Nu-i nimeni printre voi să-mi fie frate?"
Şi-atunci veni, cu genele plecate,
un rob cu mâini zdrelite de ciocan.

Şi, îmbrăcat cu scumpă-mbrăcăminte,
El fu adus, cum cronicile scriu,
s-asculte-aceleaşi tainice cuvinte:
„Tu nu mai eşti sub legi de azi-nainte!
Eşti fiul meu! Trăieşte dar ca fiu!"

Iar noul prinţ porni cu voievodul.
Şi-acesta-l duse pe-un înalt liman
şi-i arătă într-un palat isvodul,
cununa de lumină şi efodul...
Şi s-au întors la daltă şi ciocan.

Atunci, cu ochi de altă plămădeală,
privi în jurul său cel înfiat.
Lovi apoi cu drag pe nicovală.
Şi-n piept un cântec nou dădu năvală,
Un cântec sfânt, măreţ, înfiorat.

„Loviţi ciocane! Dălţile să sune!
Să crească templul sfânt din zi în zi!
Să sufle aprig foalele-n cărbune!
Noi înălţăm o veşnică minune
în care toţi nemuritori vom fi!"

Şi cântecul şi bucuria nouă
dădură-n mâna lui belşug de rod.
Lovea-n ilău cu mâinile-amândouă.

195
Sudoarea lui părea pe frunte rouă.
Şi-n adevăr... era un voievod!

Atunci alţi robi au îndrăznit, şi roabe,
să fie fiice de-mpărat şi fii.
Nu doar de dragul sfintelor podoabe,
ci spre-a simţi în piepturile slabe
fioru-acelei sfinte bucurii.

De-atunci, dând unul altuia povaţă,
veniră mulţi, în fiecare zi.
Nu toţi râvnind nemuritoarea viaţă,
ci, cei ascunşi ca să se dea pe faţă,
iar cei adevăraţi pentru-a iubi.

Şi-acum, tu, frate care prin credinţă,
porţi haine albe cu sclipiri de nea,
Isus te vrea cu El de o fiinţă!
Pârâşul vechi e-nvins de neputinţă,
căci n-are lege împotriva ta! 

Eşti liber azi, şi îmbrăcat ca rege.
Şi ai în cer un sceptru şi-un palat.
Nici un păcat oprit de vechea Lege
nu poate sub osândă să te lege.
Dar cum te porţi ca fiu de împărat? 

Eşti liber azi de-orice porunci morale.
Hristos a frânt pe cruce jugul greu. 
Te-a aşezat pe culmi spirituale.
Puteri și Rai sunt toate ale tale.
Dar cum trăieşti ca fiu de Dumnezeu? 

Eşti liber azi. Ce faci din libertate? 
Eşti tu smerit pe-atât cât eşti de sus? 
Simţi inima lui Dumnezeu cum bate? 
Cuprinzi tu oare-n dragostea de frate
tot idealul sfânt al lui Isus? 

Eşti liber azi, dar totuşi ţine minte
că dacă iar te-alături lui Satan, 
tu nu eşti fiu, tu n-ai în cer Părinte,
dar nu mai eşti nici rob ca înainte.
Şi soarta ta va fi cu cel viclean. 

Căci dacă Legea, ca un leu la pândă,
a frânt pe cei chemaţi în veacul trist,
cu cât mai mult vor suferi osândă

196
toţi cei ce trec cu faţa surâzândă
peste ofranda sângelui lui Crist?

Ia seama dar - şi-n inima ta scrie! -
că pe pământ, în cer şi-n Empireu
nu-i nimenea mai bun în veşnicie, 
mai iertător, mai plin de duioşie, -
dar nici mai aspru decât Dumnezeu!

Ia seama dar... că nimeni nu se frânge
mai mult ca El spre-a te feri de rău.
Dar nu uita că eşti plătit cu sânge,
că nimenea de mii de ani nu plânge
mai mult ca Dumnezeu... de dragul tău...

197
 Samuel

Un copil dormea odată
lângă chivot, ca un miel,
când în noaptea înstelată
se-auzi un glas deodată...
         "Samuel! Samuel!"

Nu-l chema Eli bătrânul
nici vreun înger plin de zel.
Ci, cu foc umplându-i sânul,
îl striga Atotstăpânul...
         "Samuel! Samuel!"

"Fiul Meu, cum tună norii
voi lovi în Israel!
Voi zdrobi toţi slujitorii
ce-Mi înşală-nchinătorii.
         Samuel! Samuel!"

Şi când sabia ne-nfrântă
sângeră în larg măcel,
slujba-naltă a fost frântă
şi-a rămas de strajă sfântă
         Samuel... Samuel...

Dacă inima te-ndeamnă
să slujeşti şi tu ca el,
stai şi-ascultă fără teamă
glasul tainic ce te cheamă...
         "Samuel! Samuel!"

Lasă viaţa ta s-o-ndrume.
Căci în ziua de oţel,
de pe norii strânşi pe lume,
tu vei fi chemat pe nume...
         "Samuel! Samuel!... "

198
 Şapte uşi

La o uşă cu păcate
(Cum sunt toate...)
a bătut încetişor
mâna cea cu sfânt izvor
A bătut cu bunătate.
Însă omul, cu zăvor
era prins de Asmodeu
într-un somn adânc şi greu.

Şi-a bătut din nou la uşă
braţul dragostei divine.
- Cine bate? Cine bate?
- Eu sunt Leul care vine;
astăzi Mielul blând şi mut,
dat la moarte pentru tine.
- Pentru mine? Cum se poate?
Dar ce crimă am făcut?
Eu nu mint,nu fac trafic,
casa nimănui nu stric,
nu mă-mbăt. Nu trag tutun,
nu mă cert, nu mă răzbun...
Eu sunt omul cel mai bun.
La biserică mă duc...
şi la Paşti...şi la Crăciun...
Biblia...am...răsfoit-o...
hăt,de când eram un ţânc...
Şi zicând acestea, gazda
adormi şi mai adânc.

Şi-a bătut în altă parte
Călătorul milenar
coborât de pe Calvar.
- Este cineva la uşă?
zise-o voce cu ţepuşă.
- Eu, Cuvântul ce dă Har.
- Cum? Aici? La mine-n casă?
Eu sunt foarte ocupat.
Treburile nu mă lasă
nici măcar nu stau la masă.
Mă iertaţi, dar nu descui.
Cine are timp de sfaturi,
treaba lui!

Şi-a bătut Isus la uşa 
unui om la fel de rău.

199
- Cine-i?
- Salvatorul tău.
- Salvator? Eu n-am nevoie!
Dacă-n cer, în tot înaltul,
la Iehova sau la Joe,
e un Rai mai sus de stele,
nu mă duc purtat de altul,
ci cu aripile mele!

Şi-a bătut la altă uşă
mâna marelui proscris.
Uşa s-a... întredeschis
- Cine-i şi cu ce dorinţă?
- Sunt de Tatăl Meu trimis
ca să vă aduc salvare
prin credinţă,
cum profeţii au prezis.
- Da, credinţa nu e rea...
Dar, de-i vorba de căinţă,
eu nu las credinţa mea!
Datina cea bătrânească!
Paştele cu miel, cu pască,
Anul Nou cu baclava,
peşte la Buna-Vestire. Uite, asta-i mântuire!
Să mă las ca rătăciţii
de atâtea vechi tradiţii,
de petreceri bunăoară,
de minciuna...necesară...
de o glumă...de-o ţigară
şi...de tot ce se iveşte?...
Să se lase cine-o vrea!
Îl priveşte.
Eu nu las credinţa mea!

Şi din nou, Acel ce-mbie
a bătut la alt cămin.
- O, Stăpânul meu divin,
ce înaltă bucurie!
Ai venit din Empireu
ca să vizitezi în treacăt
pe-un nevrednic cum sunt eu.
Uite, Îţi sărut sandala
ca Maria din Magdala,
după cum Ţi se cuvine.
Şi-acum... du-Te şi împarte
Vestea bună mai departe.
Şi... mai vino pe la mine...

200
şi  Isus S-a dus să bată,
cu acelaşi dor în piept,
la o uşă depărtată.
- Domnul meu, de când Te-aştept!
Vino căci Ţi-am pregătit
o odaie miresmată
cea mai bună încăpere,
cu fotolii şi lăicere,
ca să stăm mai mult, mai mult...
Tu să-mi tâlcuieşti mistere,
eu să stau să Te ascult.
Intră dar, Lumină vie.
fagure de mângâiere!
Însă... n-aţinti prin casă...
ochii Tăi din alte sfere,
căci... e-atâta murdărie
prin unghere...

Iar la urmă Călătorul
a bătut la un pridvor.
Prin păienjenişuri sumbre
şi prin fum ameţitor,
se stârni un joc de umbre
se auzi un geamăt:
"Ajutor!Ajutor!"

Şi deodată
se cutremură pridvorul
de o luptă-nverşunată.
Ca năluci în văi deşarte,
umbrele loveau de moarte.
zângăniră geamuri sparte.
Apoi uşa a fost dată
la o parte.

- Doamne, hoţii mă sugrumă.
Uite-mă cum mă legară.
Casa mea... era un templu,
un Eden, odinioară.
Dar prietenii cu mască
au ştiut să mă-mbrâncească
în orgie şi în viciu -
şi din templul meu făcură
o tavernă şi-un ospiciu.
Vino, Doamne, dă-i afară!

Şi  Isus, luând în mână
bici de funii şi curele,

201
iată-L... face-un pas cu ele.
Sare uşa din țâțână.
Cade lanţul pe podele.
Fug ca şerpii prin ţărână
toţi prietenii de rele.
fuga,pofta şi minciuna,
furtişagul şi beția,
îmbuibarea şi trufia;
fug... şi fug pe totdeauna.
- Doamne, sunt salvat! Sunt liber!
Casa mea a Ta e toată!
Nu mai pleci de-aici, Isuse,
niciodată!
Intră ca Stăpân pe veci.
Schimbă totul cum Îţi place,
fă ce vrei,  dar nu mai pleci!...

Fericit şi plin de pace,
Domnul iute Îşi sumete
mânecile Lui de in.
Zboară sticlele de vin,
veştejitele buchete,
scrumiere şi brichete,
toată spuma de venin.

Da. A fost învins duşmanul!
Se înalţă-n soare schele...
Cu luciri de baionete,
bate,bate târnăcopul
în perete.

Lumea, plină de mirare,
trecători, prieteni, rude,
toţi se-ntreabă: Ce-o fi oare?
Iar Zidarul le răspunde:
"Deocamdată, demolare!..."

202
 Scrisoare

Fraţilor,
mi-au spus ai Cloei despre voi...
         că-n grădinile iubirii
         aţi lăsat omida firii
         să vă strice trandafirii
                din Eden;
         Că din nou la voi pe vale
         toate crengile sunt goale,
         că n-au mai rămas petale,
                nici polen.

Fraţilor,
        mi-au spus ai Cloei despre voi...
        că fecioarele-nţelepte,
                 nu mai stau cu drag s-aştepte,
        priveghind pe-a nunţii trepte,
                 ca surori;
        că mireasa de mâhnire,
        nu mai ţese in subţire,
        pentr-a-ntâmpina pe Mire
                 sus pe nori.

Fraţilor,
        dar unde-i dragostea dintâi?...
        Dacă azi aveţi mânie?...
                câţiva ani şi nu o mie,
        cum veţi fi o veşnicie
                 sus pe plai?
        Dacă azi aveţi zăvoare,
        veţi avea în ceruri oare
        câte-un Rai de fiecare,
                câte-un Rai?

Fraţilor,
        să ştiţi că vremea s-a scurtat.
        Las´ să fie holda plină
                şi de spini şi de neghină!
        Grâul lângă grâu să-ţi ţină
                spicu-n vânt.
        Cine-i spin cu flori deşarte,
                spin să fie mai departe!
        Cine-i sfânt, mai sfânt să-şi poarte
                rodul sfânt!

203
 Și a fost Isus copil...

Şi a fost Isus copil...
Fără leagăn, fără slavă.
Şi-n fiinţa Lui firavă
au pătruns fiori de ger.
Şi a fost Isus copil,
ca să aibă toţi copiii
         Tată-n cer.

Şi a fost Isus sărac.
Se uitau cu milă bacii
cum L-ardeau pe faţă macii.
Cel mai trist dintre copii.
Şi a fost Isus sărac,
ca să aibă toţi săracii
         bogăţii.

Şi a fost Isus flămând.
Şi plângea din albul pânzii
cum plâng mieii-n zori, plăpânzii,
cu-a lor ochi înrouraţi.
Şi a fost Isus flămând,
ca să fie toţi flămânzii
         săturaţi.

Şi a fost Isus un miel...
ce-Lpândeau pe-afară leii
... şi din culmile Iudeii
şi-n pustiul arzător ...
Şi a fost Isus un miel,
ca să aibă-n El toţi mieii
         un Păstor.

Şi a fost un rob Isus...
sus, slujind Împărăţia,
jos, la Iosif şi Maria.
Lumii-ntregi S-a dat răpus
ca să-avem şi noi robia
şi-nfierea lui Isus...

204
 Ștergarul

La cina cea de Paşte, în camera de sus,
înconjurat de-apostoli, S-a aşezat Isus.
Se revărsa din sfeşnic o galbenă lumină
pe azimile calde, pe mielul... fără vină...
Era plăcut prilejul. Şi toate pregătite.
Dar, vai, uitase gazda o slugă a trimite,
un rob sau o copila, ca, dup-a vremii lege,
cureaua de pe glezne pe rând să le-o dezlege,
să le aline talpa de colbul de pe drum.
Şi-acum cei doisprezece, sfielnic oarecum,
se întrebau în cuget: Cum vor şedea la rugă?
Sau cine îşi va pune ştergarul cel de slugă?

O, iată-i cum se-ncruntă, privind cu tulburare
când vasele cu apă, când praful pe picioare.
Şi Duhul îi întreabă, cu şoapta Lui uşoară:
— N-ai vrea să-ţi pui tu, Petre, ştergarul astă seară?
— Chiar eu?... Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
— Dar tu? Tu cel mai tânăr? — Eu stau lângă Stăpân...
— Dar tu? întreabă Duhul acuma pe Andrei.
— Chiar eu?... Sunt cel din urmă la Domnul  între ei?
— Dar tu ce ţii doar punga? — Eu am făcut de-ajuns.
Am cumpărat merinde. Şi mielul l-am străpuns...
— Tu, Toma, nu vrei oare să fii tu cel ce spală?
— Sunt trist. Se luptă-n mine o umbră de-ndoială...
— Dar tu, Matei? Tu, Filip? Dar tu, Tadeu? Dar tu...?
Şi-n fiecare cuget răspunsul a fost: Nu.
Atunci, lăsându-Şi brâul şi haina-ntr-un ungher,
S-a ridicat Stăpânul cel coborât din cer
Şi-nfăşurând ştergarul, S-a aplecat uşor
să-Şi spele ucenicii, ca rob al tuturor.

De-atunci pe apa vremii, atâţia ani s-au dus.
Şi-acum — a câta oară? — Se-aşază iar Isus
să-ntrebe, tot prin Duhul, pe cei ce-L înconjoară:
— N-ai vrea să-ţi pui tu, Gheorghe, ştergarul astă seară?...
Tu, soră Mărioară? Tu, Radu? Tu, Mihai?...
Frumos va fi odată acolo sus în Rai!

Dar azi sunt mii de-amaruri. Necazul greu se curmă.
Nu vrei, în lumea asta, să fii tu cel din urmă?
E bun un vas de cinste, dar trebuie şi-un ciob!
Nu vrei să fii tu, frate, al fraţilor tăi rob?
Sunt răni neîngrijite, sunt mucuri ce se sting,
batiste-n care lacrimi în taină se preling,

205
sunt văduve bolnave, bătrâni fără putere,
sunt oameni singuratici, lipsiţi de mângâiere,
sunt prunci rămaşi acasă, cu-o mamă în spital,
bolnavi care aşteaptă-un salvator semnal.
Se cere osteneală şi jertfă uneori.
Şi nopţi de priveghere şi iarăşi muncă-n zori.
Nu mânuind Cuvântul, când harul nu ţi-e dat,
cât mătura şi acul şi rufa de spălat,
cât cratiţa, toporul şi roata la fântână.
ciocanu-n tabla casei şi-n gard la vreo bătrână.
Să stai de veghe noaptea la câte-un căpătâi,
să-ntorci cu greu bolnavul, să rabzi şi să mângâi;
să-l scoţi apoi la soare şi să-i alini amarul.
... Nu vrei cu Mine, frate, să-ţi înfăşori ştergarul?
— Chiar eu?... Nu şade bine. Eu doar sunt mai bătrân.
— Chiar eu?... Eu sunt prea tânăr. Eu stau lângă Stăpân...
— Chiar eu?... Eu nu am vreme. Eu am făcut de-ajuns.
— Chiar eu? — Chiar eu? Se-aude acelaşi trist răspuns.
Şi-atunci, lăsând să-I cadă cununa Lui şi haina,
iubirii fără margini trăindu-i iarăşi taina,
încet — a câta oară? — Se-apleacă iar Isus
şi, plin de-atâtea gânduri, ştergarul iar Şi-a pus.
Şi-aşa cum o mlădiţă se-apleacă lângă trunchi,
Stăpânul omenirii Se-apleacă în genunchi.
La jugul fără slavă Isus iar Se-njugă,
El, Împăratul Vieţii, din nou e rob şi slugă.
Veniţi, leproşi ai lumii, murdari de-ai ei ţărână!
Isus vă spală iarăşi cu propria Sa mână!
Veniţi, voi ce-n păcate nădejdea vi se frânge!
Isus vă spală astăzi cu propriul Său sânge!...

Voi, fraţi, goniţi mândria, visările şi somnul!
Luaţi cu drag ştergarul alăturea de Domnul!
Şi nu uitaţi: pe cale, orice lucrare-i bună;
dar cine ia ştergarul, acela ia cunună!

206
 Sunt străin și călător

"Sunt străin și călător,
n-am aici palate.
Dar în țara fără nor
ale mele-s toate.

Toate stelele de sus,
tot ce n-are-n veci apus,
prin iubirea lui Isus,
ale mele-s toate.

Domnul meu în infinit
multe stele ține.
Pentru cine le-a zidit,
decât pentru mine?

Din neant când le-a chemat,
Domnul mult s-a bucurat,
însă viața nu și-a dat
decât pentru mine...

Dar nici eu nu-s al oricui;
Lui Îi sunt cununa.
Casa mea și cerul Lui
tot ce-avem e una!

Și la bine și la greu
eu al Lui sunt, El, e-al meu;
eu, nimic - El, Dumnezeu,
dar ce-avem, e una!"

207
 Suprema sarbatoare

Suprema sarbatoare

suprema sarbatoare
ce ni s-a dat de sus
e Cina de onoare
a Jertfei Lui ISUS!

suprema partasie
cu Domnul pe pamant
e Painea Sa cea vie,
si Sangele Sau sfant

pe cai de slavi ascunse
din nevazut hotar
cu mainile strapunse,
ISUS coboara iar

purtand ca brau stergarul,
simbolul intelept,
EL tine-n maini paharul
sub rana cea din piept

cu haruri fara numar
El trece-n alb vesmant,
cu crucea grea pe umar,
sa-mparta trupul sfant

apoi, purtat de ganduri,
de-al dragostei ecou
se-ntoarce printre randuri
sa-mparta vinul nou

din mii de frati niciunul
nu are alt izvor
si-un singur trup, doar unul,
da viata tuturor

caci toti suntem cununa
acestui nou Adam
si-o inima, doar una
da tuturor balsam

usor din cer adie
aripi de heruvimi
si-o noua curatie

208
si noi puteri primim

noian de alba floare
coboara iar de sus...
e sfanta sarbatoare
a JERTFEI LUI HRISTOS!

AMIN

209
 Taine...

O, Tată, ce eşti Tu? Cum eşti? Şi unde?
Din stânci în stânci, ca Moise pe Horeb,
încerc să urc prin ceaţa ce Te-ascunde.
Şi am atâtea, Doamne, să Te-ntreb.

Eşti Tu cuprins în vreme şi în spaţiu,
când Tu cuprinzi în Tine Însuţi tot?
Pot eu întinde către Tine braţul?
O, iartă-mi îndrăzneala şi nesaţul.
Vreau să-nţeleg atâtea... Şi nu pot.

O, Tată, ce eşti Tu? O conştiinţă
a unei insondabile puteri?
Trăieşti ca mine? Eşti şi Tu fiinţă
cu bucurii, cu dor, cu suferinţă?
Sau eşti mai sus de gând şi de dureri?...

Spre focul din pustiu privea profetul
şi se simţea atâta de mărunt.
Dar când a vrut să-Ţi poată şti secretul,
Tu i-ai răspuns: "EU SUNT ACEL CE SUNT".

Tu eşti! Deci numai Tu şi nimeni altul!
Căci toate sunt ţesute din nimic.
Simboluri sunt şi carnea şi bazaltul.
Dar ce eşti Tu, Supremul, Preaînaltul,
spre care-atât de trudnic mă ridic?

Tu ai creat şi crini, şi orhidee,
şi cerul cu ciudatele-i caleşti,
şi chipul de copil şi de femeie,
şi geniul sclipind într-o idee.
Dar Tu, Făuritorul, Tu ce eşti?...

M-ai tors din nevăzute molecule.
Şi poate că, în carnea mea de om,
sunt mii de căi lactee minuscule,
un univers în fiece atom.

Poate pământul nostru totodată
e-o parte dintr-un fir de praf gigant.
Şi-n pulberea ce mi s-a pus e gheată
sunt galaxii aduse din neant...

Zidar fără mistrie, fără drişcă,

210
Tu chemi din vid, din absolutul NU.
Învârţi în cer morişcă în morişcă!...
Pe toate-odată forţa Ta le mişcă!
O, Tată, mă cutremur. Ce eşti Tu?

Cum ai ascuns sămânţa în sămânţă?
Un sâmbure e-un chivot. Şi în el,
alt chivot poartă altu-ascuns la fel.
Şi toate cer de mii de ani fiinţă.

Dar sufleul? Dar duhul? Lumi latente!
Ce taine-avem în noi şi nu le ştim!
Suntem neexplorate continente!
În lut nu sunt vibrări de sentimente.
Tu ce-ai ascuns în noi?... căci Te iubim...
…………………………………………………………………
Dar iată, văd o zi de sărbătoare.
Apostolii... aşteaptă un răspuns...
("Arată-ne pe Tatăl şi-i de-ajuns...")
O, Filipe, ce slăvi ameţitoare!

Mă uit cum intră soarele-n grădină...
cum îngeri albi aripile şi-au strâns...
Trăsare Magdalena în lumină.
"Rabuni!" strigă inima ei plină.
"Rabuni!" strigă glasul ei în plâns.

O văd cum cade în genunchi pe stâncă,
prin ceaţa cu sclipiri de curcubeu.
"O, nu M-atinge, Miriam, căci încă
n-am fost... acolo sus... la Tatăl Meu..."

La Tatăl? Cum? La Tatăl?! Faţă-n faţă?...
În sanctuar de negândit?
O, ce-ntrebări, tot sufletu-mi îngheaţă!
Pe când Isus dispare brusc din ceaţă,
spre Tatăl, cu viteza infinit...

Şi, iată, plec şi eu. Şi văd cu gândul
planete cu inele în culori...
Străbat în zbor spiralele de-a rândul
şi văd supergiganți uluitori.

Deodată, în noianul de mistere
un chip de crin înaintează blând
spre Tronul Alb de plasmă şi putere.
Încremenesc oştirile-n tăcere.
Şi-un glas de om se-aude murmurând:

211
"Părinte Sfânt, am isprăvit lucrarea...
Am biruit prin Tine pe Cel Rău,
ca să câştig pentru pământ iertarea.
Primeşte-Mă acum, la pieptul Tău..."

"O, Fiu născut, cu nimeni altu-asemeni,
Ieşua!... sunt atât de fericit!
În Tine-am fost când, printre spini şi cremeni,
cu stropi de lacrimi alergai să semeni,
în Tine tot Calvarul l-am suit!

Acum e-al Tău pământul! Ia şi-mparte!
Domneşte peste neamul omenesc
cu cheile de viaţă şi de moarte!
Mai mult, priveşte împrejur, departe!
Tot cerul, Fiul Meu, Îţi dăruiesc!"

Jos pe pământ în casa cu zăvoare
stau ucenicii palizi de năduh.
Dar Cineva în faţa lor răsare.
E om? E Dumnezeu? E lut? E Duh?

"Şalom Lahem! EU SUNT! Cel care vine!
EU SUNT! Cel răstignit! Cel din mormânt!
Pe Tatăl Meu Îl va cunoaşte-oricine.
Toată puterea- n cer şi pe pământ
Mi-a dat-o El. Acum luaţi Duh Sfânt!
Eu sunt cu voi. Şi Tatăl e cu Mine!"

Da. Iată cheia. Fruntea-n colb se-aşterne.
Acum, acolo sus, în veşnicie,
o, Filipe, tu vezi Lumina Vie
şi urci mereu pe treptele eterne...

Iar eu, în clipa de ţărână, iată-L,
cu faţa sângerândă sub povară,
în Salvatorul meu Îl văd pe Tatăl,
cum Îl vedeai şi Tu odinioară...

Din stânci în stânci, o, Chip divin, cu Tine
cobor de pe Horeb cu suflet plin;
cu tablele nădejdilor în mine.
Şi-ngenunchind, Îţi mulţumesc.

212
                                          Amin.

213
 Tâlharul

Când citeşti Scriptura Sfântă şi rămâi pe gânduri dus,
parcă vezi prin ceaţa vremii cum, pe Golgota, Isus
înălţă spre cer privirea, dornic pironind văzduhul,
până pleoapele-I căzură peste ochii buni. Iar Duhul,
dezlegat, porni în grabă jos, în închisoarea morţii,
în Şeol, să frângă-n două, pentru-ai Săi, zăvorul porţii.

Şi te-nalţi apoi ca gândul în Eden. Şi vezi în zare
o cetate de lumină cu oştiri în sărbătoare.
Vezi pe porţile înalte de cleştar dintr-o bucată
heruvimi cu patru aripi şi cu spada-nflăcărată,
înălţându-se ca zorii peste floarea primăverii.
Dar deodată, din trompete dau un lung semnal străjerii.
Da... Departe, printre stele, ca un fulger ne´ntrerupt,
un convoi străbate largul bolţilor de dedesubt.
Şi curând, de cântec falnic cerul cerului umplându-l,
iată-i... cete după cete, ca-n oştiri ţinându-şi rândul,
vin în haine de lumină şi se-nalţă ca un stol
zecile de mii de duhuri ridicate din Şeol.

Izbăvit de sub pedeapsă, vine primul om, Adam;
apoi Eva, Set şi Abel, Noe, Terah, Avraam...
Iată... Isaac şi Iacov, smulşi din lanţurile grele,
Iosif ca o stea sclipeşte între unsprezece stele,
Moise uşurat de greul lespezilor din Horeb,
— Iosua îi stă la dreapta, iar la stânga e Caleb —;
Ghedeon privind cetatea şi oştirea fără număr,
Şi Samson, lăsând să-i cadă pletele mai jos de umăr;
David, fericit să uite de păcatele-i iertate,
Solomon şi toţi urmaşii casei binecuvântate,
toţi profeţii şi martirii ce-au murit frângându-şi dorul,
de la nepătatul Abel la Ioan Botezătorul.

Iar în faţa tuturora... ce luceafăr glorios
umple cerul de lumină şi de Har victorios?
E Isus!... purtând pe frunte diadema de lumini
cu aceeaşi simplitate cum purtase crengi de spini.
E Isus!... cu mâini întinse într-un gest de raze nins,
cu aceeaşi duioşie cum pe cruce le-a întins.
Vai!... dar poarta cea înaltă dintr-un singur alb cleştar
cum îşi va deschide oare uriaşul stăvilar?
Până-n bolţi un glas răsună larg ca bubuitul lavei:
„Sus acum, voi porţi eterne! Iată Împăratul slavei!“
„Cine-i  Împăratul slavei?“ „Domnul tare şi viteaz,
care-a biruit în luptă cel mai fioros grumaz!“

214
Şi târziu, când Paradisul s-a închis c-un vuiet lin,
printre stele, către poartă, vine-ncet un biet străin.
Ochii lui sunt plini de frică. Păru-n frunte. Faţa suptă.
Peste trupul plin de sânge, poartă o cămaşă ruptă.
- Ce vrei tu? îi spune unul dintre îngerii străjeri.
- Cine eşti? îl mai întreabă iscodind cu ochi severi.
- Eu?... răspunde-ncet străinul copleşit de un oftat,
sunt un păcătos din lume... Nu ştiu să fi fost păcat
să nu-l fi făcut în viaţă. Am ucis. Am jefuit.
De copil m-a prins o vrajă de pahar şi de cuţit.
Mă ţineam ascuns în peşteri şi pândeam pe cei bogaţi.
Sângele curgea ca apa. Apoi galbenii prădaţi,
mi-i luau toţi cârciumarii şi femeile pierdute.
Şi cădeam în zori pe-o vale între brusturi şi cucute.
La altare n-am dus jertfă nici o mierlă de când sunt.
N-am ştiut de rugăciune. N-am avut nimica sfânt.
O putere, un balaur, îmi da brânci să beau, să prad...
- Vai, destul... vorbi străjerul. Locul tău e-acolo-n Iad.
Şi, cu mâna lui întinsă, i-arătă în jos sub cer,
într-o gură de-ntuneric, flăcări vii într-un crater.
Se uită-ngrozit străinul. Iar apoi încet şopti:
- Da... acolo... Dar ascultă. Înainte de-a muri,
osândit fiind la moartea cea mai grea, mai blestemată,
ţintuit pe lemnul crucii, am văzut, hulit de gloată,
un profet murind alături. Ba... mai mult ca un profet!
Nu era un om din lume. Ci, sub fruntea de nămet,
Îi plutea în ochi o pace... şi-o dumnezeire-n grai.
El mi-a spus privindu-mi faţa: Azi vei fi cu Mine-n Rai!
Şi acum o întrebare... un cuvânt mai am de spus:
Dacă tot ce văd e Raiul, nu-i pe-aici acel Isus?...
- O! Isus? E-aici în slavă... tot ce vezi Îi aparţine.
Dar de ce-ţi acoperi faţa hohotind? Sau plângi, străine?
- Rogu-te, o vorbă numai... Nu ştiu cum să-mi spun amarul...
Dacă e Isus aicea... spune-I c-a venit tâlharul.
- Vino!... Poarta e deschisă... Domnul îi vorbeşte-n prag.
Îl priveşte lung tâlharul. Paşii înapoi se trag...
E Isus acest arhanghel în veşminte sclipitoare?
Părul... Nu-i al Lui. Nici brâul. Nici cămaşa de ninsoare.
Dar... privirea blândă... Ochii. El e! Şi-a căzut grămadă.
Cum? Dar cine îl ridică? Ochii lui nu pot să creadă.
- Doamne, sunt murdar... şi-n zdrenţe. Sunt...
                       şi-şi frânse vorba-n dinţi...
- Eu... în haine de lumină? Eu, tâlharul, printre sfinţi?
Şi luându-l blând cu Sine, strălucitul Voievod,
lângă tron ducându-l,  zise: „El Mi-a fost întâiul rod!“
Şi acum să ştie oricine: Unde a intrat tâlharul,
nu-i pe lume om să creadă şi să nu-l primească Harul!

215
Nu-i păcat pe care Domnul nu şi-a pus făgăduinţa.
Unul singur nu se iartă niciodată: Necredinţa!

216
 Tatăl

De n-ai avut un fiu vreodată
legat în lanțul cel mai greu;
de nu ți-a fost o clipă dată
un osândit să-ți strige: Tată!
nu știi ce-nseamnă Dumnezeu.

De n-ai avut un fiu în viață
crescut în veșnic jubileu;
de n-a fost dat să-ți moară-n față,
să simți că inima-ți îngheață -
nu poți pricepe ce sunt Eu.

De n-ai avut în bezne-afunde
un fiu zdrobit ca Fiul Meu,
tu nu poți, omule, pătrunde
ca să-nțelegi ce foc ascunde
cuvântu-acesta: DUMNEZEU!

Dar dac-Odrasla Mea cea dragă
S-a dat sub ochii mei pe-altar,
o, cât aș vrea ca lumea-ntreagă,
în fața crucii să-nțeleagă
că EU sunt DRAGOSTE și HAR!

217
 Tu totdeauna, Doamne, eşti cu mine

„Tu totdeauna, Doamne, eşti cu mine
şi nici o clipă singur nu mă laşi.
Puterea Ta e taina ce mă ţine
din cei dintâi la cei din urmă paşi.

Tu nu mă laşi, nici nu mă uiţi vreodată.
Străbat cu Tine munţi înalţi şi lunci.
Eu n-am să văd nici moartea niciodată,
ci eu voi fi ascuns în Tine-atunci.

Cu Tine-n rând străbat în zori cărarea,
cu Tine-n rând veghez în ceas târziu,
când Tu mă mustri, simt în piept mustrarea
şi când Te bucuri, totdeauna ştiu.

Nu sunt decât un abur ce se-nalţă,
un fir pe praf îndrăgostit de-o stea.
Dar tu mi-ai pus în suflet o speranţă
ce nimeni altul nu mi-o poate da.

Au fost odată şiruri de păcate,
dar sângele salvării a spus: "NU".
Oricâte-au fost, eu le-am uitat pe toate,
şi bine ştiu că le-ai uitat şi Tu.

Sunt fericit, chiar dacă vrei să sufăr,
când valuri vin şi vânturi grele bat.
Plutesc pe ape ca un fir de nufăr
pe care Tu-l păstrezi mereu curat.

Îţi mulţumesc că eşti cu mine-n lume,
Îţi mulţumesc că mă iubeşti mereu,
Îţi mulţumesc că Tu mi-ai dat un nume,
că sunt al Tău... şi Tu eşti Dumnezeu.”

218
 Turmă blândă

-Turmă blândă, turmă mică,
pradă lesne de-nghițit,
două mii de ani cum oare
n-ai pierit?

Prin străvechile pustiuri,
leii cei cu coama-n vânt
cum de nu ți-au șters și urma
pe pământ?

Ai tu oare, turmă blândă,
corn de taur, dinți de lup,
colț de viperă sau gheare
care rup?

-Nu. N-avem nici colți, nici gheare,
nici venin otrăvitor.
Dar avem cu noi o forță:
un Păstor...

Prin străvechile pustiuri,
El, Păstorul înțelept,
Și-a purtat pe umeri mieii
și la piept!

Astfel, chiar dacă ni-e frică,
nu pierim ca fulgu-n zbor.
Căci suntem o turmă mică,
dar o turmă
și-un Păstor!

219
 Un suspin

— Un suspin adânc Mă prinde
şi vă spun cu-atâta greu:
Unul dintre voi Mă vinde.
         — Doamne, nu cumva sunt eu?

— Iată ceasul suferinţei.
Voi să vă rugaţi mereu.
Însă vai de cel cu-arginţii!
         — Doamne, nu cumva sunt eu?

— Voi sunteţi ca piatra rară.
Numai unu-i asmodeu,
suflet rânduit să piară.
         — Doamne, nu cumva sunt eu?

— Voi aveţi comori bogate.
Însă el, vrăjmaşul Meu,
astăzi le-a pierdut pe toate.
         — Doamne, nu cumva sunt eu?

Astfel în amurgul rece
murmura Isus cu greu.
Şi spuneau toţi doisprezece:
         — Doamne, nu cumva sunt eu?

Deci şi noi, când El ne spune
că-ntre noi e-un fariseu,
să şoptim în rugăciune:
         — Doamne, nu cumva sunt eu?

220
 Un vierme mic

E noapte. La o masă, plecat peste hârtie,
cu-abecedaru-n faţă, stă un copil şi scrie.
Dar lângă el, vicleană, din luciul filei roze,
zâmbeşte o şopârlă din cartea lui cu poze.
Acum copilu-și pune creionul între dinți.
"Şopârlele-s frumoase... şi-s repezi... şi-s cuminţi."
Uşor el dă o filă. Şi alta... Şi-ncă una.
Apare papagalul... păunul şi păuna...
şi un cocoş cum scurmă, hrănind o găinuşă,
şi un... Dar stai... afară... cine-a scâncit la uşă?
Băiatul stă și-ascultă. E-un glas sau o părere?
Se duce-n prag şi strigă: "E cineva?" Tăcere.
Ba nu. E-un glas subţire. Auzi? — Mi-e frig... îngheţ...
Copilule, deschide pentr-un sărman drumeţ!
— Dar cine eşti? Mi-e frică. — Sunt mic... — Să-ntreb
                                                                 pe tata!
— Nu-l întreba! Deschide că plouă cu găleata!
Şi-apoi ştiu basme multe şi ghicitori un sac!
— Dar cine eşti? — Un vierme... — O, viermii nu
                                                                 prea-mi plac.
— Dar eu sunt mic... o scamă... Şi, când mă fac covrig,
abia mă vezi. Hai, trage zăvorul că mi-e frig!
Şi i-a deschis băiatul: — Noroc şi seară bună!
— Noroc... Dar unde-i ploaia? — A stat... Nu vezi că-i
                                                                 lună?
— Hi - hi! ... A fost o glumă ca să mă laşi pe prag...
Dar stai, nu-nchide uşa că după mine trag
un vechi şi bun prieten, un şoricel din pod...
—Sunt eu! Dar cartea unde-i? Ia dă-mi-o să ţi-o rod!
Apoi o să dăm fuga pe mese şi prin blide
să facem mii de pozne. Dar stai, mă rog, nu-nchide,
că trag şi eu cu coada o bufniţă flămândă!
— O bufniţă? Mi-e frică! — Dar bufniţa e blândă...
— Sunt bufniţa! Priveşte în ochii mei rotunzi.
De-acum să umbli noaptea şi ziua să te-ascunzi!
Să fii ascuns de mama, de tata... Stai puţin.
Ia mai lărgeşte uşa să intre şi-alt vecin...
— Eu... Mă cunoşti. Sunt vulpea. Şi cred că mă iubeşti...
— Eu ştiu că vulpea strică... — Ce? — Viile... — Poveşti!
Dacă asculţi de mine am să te-nvăţ să furi!
— Dar e păcat... — N-ai teamă! Nu spune în Scripturi
că apele furate mai dulci sunt, mai plăcute...
Şi-acum... deschide-n lături, că vine... vine iute...
o zână fără seamăn! Zâmbind să-i ieşi în cale
slăvitei caracatiţi!... încolăcimii sale!

221
— Nu, n-o primesc! Mi-e frică! Afară !... Prea târziu...
Căci bufniţa şi vulpea şi şoarecul suriu
dau uşa de perete. Şi umede ventuze
se prind în rotocoale pe umeri, peste buze...
Ce rece-mbrăţişare! Cum i se frânge trupul!...
— Aşaa! sunt deznădejdea! Acum... apare lupul!
Vai! În chenarul uşii doi ochi de foc se-arată...
E lupul ce rânjeşte... şi vine... vine... "Tată!"
Ca trăsnetul loveşte o flacără pe  lup.
Iar umedele braţe de pe copil se rup.
— Tu dormi? îi spune tata. Şi lecţia n-ai scris!
Ce bine-i lângă tata! Ce bine c-a fost... vis...

"Minciuna nu-i o crimă", se spune câteodată.
"E-un vierme mic, ce trece. Şi floarea-i tot curată..."
Nu, floarea nu-i curată! Un vierme nu-i ca roua.
Întâia ta minciună aduce pe a doua.
Întâi e o verigă, apoi un lanţ: robia.
Visarea trage lenea şi lenea lăcomia.
Apare băutura, desfrâul, furtişagul.
Şi-apoi când deznădejdea, trecând în grabă pragul,
te faci să-ţi curmi viaţa sau să te-mbete crima,
cine-a deschis zăvorul? Doar o minciună... Prima.
Minciuna o e crimă? E-o crimă orice pată!
Când vine micul vierme! Tu strigă-n grabă: "Tată!"
Prin sângele salvării loveşte pe duşman!
Alungă primul oaspe, căci ultimu-i Satan!

222
 Viaţa

Câtă vreme nu s-a-nchis Cartea Mântuirii,
cât Isus mai poartă-n răni sângele Iubirii,
cât mai poate pâlpâi jarul sub cenuşă,
stai şi-ascultă. Domnul tău bate-acum la uşă.
 
Dacă azi e-n preajma ta, e că vrea să-ţi spună
gândul cel mai minunat, vestea cea mai bună.
Nu-L lăsa să plece trist. Poate niciodată
mâna Lui la uşa ta n-are să mai bată...

Iată mortea lui Adam.
            Izgonit din slavă,
inima-i tânjise-n el, tristă şi bolnavă.
Şi, trăind pe-acest pământ anii de căinţă
nouăsute şi treizeci, au luat fiinţă
de la el popoare-ntregi ce-au umplut pământul
de păcat şi de blestem.
            Presimţind mormântul,
şi-a chemat Adam pe-ai săi, capi de ginţi şi naţii,
ce-ncheiau pân´ la Iared nouă generaţii.
Iată-i priveghind acum lângă chipu-i veşted,
pe când candela-n amurg pâlpâie la creştet.
-Paradis, şopteşte-Adam, har al frumuseţii,
văi de flori ce cântă psalmi...Pomul sfânt al Vieţii
Domnul mi le-a dat spunând: Ale tale-s toate.
Fii stăpân şi domnitor în eternitate!
 
Numai pomul cel oprit să nu-ţi fie partea!
Să nu ştii ce-i bun sau rău, căci vei şti ce-i moartea.
Dar la şoapta Celui Rău cu-ndulciri de harpe,
am uitat de Dumnezeu, amăgit de şarpe.
Domnul m-a gonit din Rai, mi-a luat cununa.
Paradis... cum te-am pierdut pentru totdeauna!...
Tac bătrânii. Dar Iared, tânărul, îi spuse:
-Cum, pentr-un păcat, atât, să te stingi străbune?
-Da. Atât. Pentr-un păcat... a răspuns străbunul,
nu vezi ce-a rodit de atunci un păcat, doar unul?
Şi pe buze moare-ncet şoaptă după şoaptă
-Iată... îngeri din Adânc... colo jos... m-aşteaptă...
Capul se apleacă-n piept. Mâna i se destrânge.
Plâng bătrânii sub stejar. Turma mică plânge.
Pe când negrii îngeri duc în adâncul humii
Sufletul întâi creat, patriarhul lumii.

223
*

Trist Adânc! Şeol tăcut, de sub umbra mării,
Continent necunoscut, ţară ai uitării,
fund al negrului abis unde-n orice clipă
mii de năzuinţi îşi frâng frageda aripă,
setea noastră de păcat ţi-a umplut cetatea,
neascularea tuturor, fala, nedreptatea
urâciuni ce vor primi Iadul ca răsplată!
Doamne, nu se va găsi pân-atunci o plată
ce-ar putea răscumpăra oamenii luminii?
 
Zi de-april. Un aspru vânt leagănă smochinii.
Sus pe deal, cu chip ciudat, supt de priveghere,
iată-L ţintuit pe lemn, Omul de durere,
Om deprins cu suferinţi... Vai, întoarce-ţi faţa!
Nu-L privi, că te-nfiori! I se stinge viaţa.
Numai sânge. Numai răni. Ce păcate grele
L-au adus între tâlhari? Ce blestem să spele?
Împrejur cei înţelepţi Îl lovesc cu gluma:
-S-a-ncrezut în Dumnezeu... Să coboare-acuma!
Unul din tâlhari, rânjind, s-a întors să-I spuie:
-Dacă eşti Mesia Tu, smulge-ne din cuie!
Celălalt se-ncruntă trist: Nu te prinde teama?
Pentru câte-am făptuit drept e să dăm seama.
Dar acesta, fără vină, toate le îndură.
Şi-ntorcând către Isus ochii lui de zgură:
-Doamne, când vei fi-mpărat, să-Ţi aduci aminte.
De-oi fi ţărână în grădini, de-oi fi colb fierbinte,
să mă chemi să-Ţi văd şi eu zilele senine...
Şi-a răspuns Isus: -Vei fi... azi... în Rai cu Mine!

Numai tu, sărman tâlhar, vezi lumina sfântă?
tu, opaiţul ce s-a stins, trestia cea frântă?
Cum? N-o văd cei pricepuţi? Doctorii? Soborul?
Preoţi, nu vedeţi în El Răscumpărătorul?
Când Avram a scos cuţitul fiul spre-a-şi străpunge,
Domnul l-a oprit: „Destul! Nu-l lovi! Ajunge!“
Azi, când Domnul pentru noi Fiul Îşi jertfeşte,
nu se-nalţă nici un glas dintre noi: „Opreşte!“?
Vai! Acel ce ne-a creat să ne poarte vina?
Orbi, voi nu strigaţi: „Destul! El ne-a dat lumina!“
Voi, leproşi, aţi şi uitat trupul plin de sânge?

Dacă voi nu veţi striga, pietrele vor plânge,
paturile-n care, trişti, au zăcut ologii,
colbu-n care care-L aşteptau orbii sinagogii,

224
cârjele rămase-n drum, peştii din pustie,
giulgiurile ce-au rămas goale în sicrie!
Cum? Să moară chiar Isus? El, Cel fără pată.
Dar a mai iubit ca El cineva vreodată?
Pe-al cui piept şi-au mai plecat tâmpla ucenicii?
Cui I-au pus veşminte-n drum, despoind finicii?
Cui Maria I-a jertfit lacrimi la picioare?
Înfioară-te, pământ! Stinge-ţi raza, soare!

-Eli, Eli, pentru ce Ţi-ai  întors privirea?
Sunt un vierme,  nu un om. M-a ajuns pieirea.
Tauri negri din Basan M-au străpuns... Mă doare...
Mi-au făcut izvoare-n mâini, râuri în picioare.
Îşi  împart veşmântul Meu, aruncându-şi sorţii.
Eli, Eli, M-ai adus în ţărâna morţii...

... Ce ciudat!... în plină zi s-a-nnoptat în ţară...
Stâncile scrâşnesc în munţi. Templu se-nfioară.
Oamenii se bat în piept, căutând o rază.
Ce-aveţi voi, bătrâne culmi, ce fiori de groază?
Iată... solii morţii vin... din Adânc grămadă...
să-L coboare pe Isus, cea mai scumpă pradă.
Vin ca lupii când furiş dau târcoale stânii.
Se apropie, urcând dealul Căpăţânii.
Sunt la cruce...
           Dar un glas a brăzdat văzduhul:
„Tată, Îmi încredinţez mâinii Tale Duhul!“

Cinste jertfei lui Isus! El S-a dat ca plată!
Prin credinţă-n El, acum, Viaţa-i câştigată!
Mii de îngeri spre Isus  îşi apleacă zborul:
„Aleluia! A învins Mielul, Salvatorul!“

Şi deodată, în Adânc, sub noianul mării,
unde dorm de mii de ani umbrele uitării,
zori de zi dezvăluie valea cea grozavă:
Vine Soarele Isus îmbrăcat în slavă!
Şiruri negre zac în giulgi. Dar ca un tezaur,
cei iubiţi au fost păstraţi în sicriu de aur.
Şi acum clipesc... tresar... unul câte unul...
-Vai... ce somn!... şopteşte-Adam. Şi-a sărit străbunul
cu un strigăt: „Domnul meu!“ alergând spre Dânsul!
-Îngerul! tresare-Avraam, podidindu-l plânsul!
-Domnul Dumnezeu din rug? sare Moise-n grabă.
-Căpetenia oştirii? Iosua se-ntreabă...
-EU SUNT! Veşnicul Cuvânt, Pomul Sfânt al Vieţii,
Unsul cel făgăduit, Astrul dimineţii,
Mielul cel înjunghiat, marea despărţită,

225
mana care v-a hrănit, stânca cea lovită,
Şilo, la al cărui tron e chemat tot omul,
proorocul ce-l vesti Deuteronomul.
Căci atât de mult iubi Tatăl lumea-ntreagă,
că a dat ca preţ al ei pe Odrasla-I dragă!

Şi-au pornit curând spre cer. Larg vuieşte zarea.
„Moartea prin Adam veni, prin Isus, IERTAREA!“

Şi de-atunci de când Isus a murit pe cruce
şi-a-nviat a treia zi, sufletul se duce,
nu în jos, ci sus în Cer, în divina taină!
Lasă trupul pe pământ! lasă-l ca pe-o haină!
Ne va fi redat curând! Sus ne e grânarul!
Sus în Cer, în Paradis, a fost dus tâlharul!
Sus în cer văzu Ştefan tronul de porfiră!
Petru sus în Cer privi când îl răstigniră!
Şi, sfârşind pe-acest pământ lupta lui cea bună,
Pavel sus în Cer primi slavă şi cunună!

Fraţii mei, să sune-n larg bolta cea albastră
de cântări şi chiot plin! Viaţa e a noastră!
Lutul când se-ntoarce-n lut ca să-şi ducă somnul,
noi suntem întâmpinaţi de Isus, de Domnul
şi de îngeri sclipitori, soli ai Dimineţii,
ce ne duc în Paradis şi cetatea Vieţii!

Astăzi dar, prieten drag, cât mai este milă,
cât iertarea nu şi-a-nchis cea din urmă filă,
cât al Neamurilor timp încă nu se curmă,
cât Isus mai poartă-n răni stropii cei din urmă,
nu-L lăsa să plece trist!
                          Poate niciodată
mâna Lui la uşa ta n-are să mai bată...

Iată azi El şi-a întors către tine faţa!
Omule, fii înţelept!

                        AZI PRIMEŞTE VIAŢA!

226
 Vine Isus

Iată vine Isus spre Cetatea sfântă.
Cu El vin pescarii din țara de sus.
Cu El vine gloata de sfinți care cântă.
Vine Isus.

Ramuri și haine acoperă drumul.
Măgărușul calcă prudent și supus.
Templul spre cer își clatină fumul.
Vine Isus.

"Baruh Aba!" cântă coloana.
"Binecuvântat fie harul adus!
Glorie Celui ce vine! Osana!"
Vine Isus!

"Cine-i acesta?" se-ntreabă vecinii.
"E profetul din Națret, decât toți mai presus."
În sinedriu grabnic se-adună rabinii.
Vine Isus.

Tresare Pilat, ieșind sub arcade.
Mâna streașină peste ochi și-a pus.
"Hei, căpitani, trimiteți iscoade!
Vine Isus..."

Orbii pornesc bâjbâind prin mulțime.
"Pe unde vine?" "Unde s-a dus?"
Cântec și chiot! Clipe sublime!
Vine Isus!

...Trec zile...trec  ani. Isus și pescarii
din Cetatea Sfântă pornesc spre apus.
Popoarele cântă. Se-ncruntă cezarii.
Vine Isus.

Vin la iertare munți de păcate.
Tiberiu, Nero, Dioclețian s-au dus!
Constantin cel Mare dă libertate...
Vine Isus.

Mâini cu mătănii ascund Vestea Bună.
Evul Mediu oblonul și-a pus
Dar Domnul iarăși pe-ai Săi Și-i adună
Vine Isus.

227
Dau mărturie albigenzii, lolarzii...
Pe rug în flăcări, se mistuie Hus.
Luther și Calvin se-nalță ca brazii.
Vine Isus.

Iată Billy Graham, în vremea din urmă,
Are un cuvânt puternic de spus.
Un cuvânt ce-n milioane de inimi scurmă:
Vine Isus!

Trece Evanghelia înconjurând planeta.
Popoarele Africii, poporul hindus
tresar auzind cum răsună trompeta.
Vine Isus.

Veniți, prieteni! Veniți, torente!
Vine Mesia, după cum ne-a spus.
Aplaudați, păduri! Cântați, continente!
Vine Isus! Vine Isus!

228
 Vreau să iubesc pe fraţii mei

Vreau să iubesc pe fraţii mei,
cu tot ce am în piept mai sfânt.
Vreau să doresc tot ceru-n ei,
dar să-i iubesc aşa cum sunt.

Vreau să iubesc pe fraţii mei,
Cu care veşnic voi fi sus.
Văzându-L pe Isus în ei,
să-L simt în mine pe Isus.

Vreau deopotrivă să adun,
şi rodu-ntreg şi spicul frânt.
Căci şi Isus mă vrea mai bun,
dar mă iubeşte-aşa cum sunt.

Când fraţii mei au răni ce dor,
să-mi fie braţul mai sfios,
să nu apăs în rana lor,
căci nu eu vindec, ci Cristos.

Noi prin Isus am fost iertaţi,
ca să iertăm şi noi oricui.
Dar dacă nu iubim pe fraţi
n-avem în noi iertarea Lui.

229
 Vrei să fii și tu mireasă ?

Nuntă...
Zi de bucurie
Flori şi cântec şi lumină!
Orice inimă e plină de-un fior sărbătoresc.
Ochii tuturor privesc cu un freamăt de iubire
Spre mireasă şi spre mire....

Căci la noi în adunare
Când e nuntă
E o zi de sărbătoare
Fie tânăr sau copil,
Fie tâmpla cea căruntă
Fiecare
Are-o inimă voioasă,
Plină de un har de sus.
Tot poporul e mireasă
Pentru mirele Isus!
Căci Îl simte-n piept oricine
Cum se-apropie,
Cum vine,
Cum din ţara sclipitoare
Ne aduce pentru nuntă
Dulce binecuvântare.
De la El avem din plin
Vin divin,
Sânge ceresc şi sfânt.
Avem pîine: Trupul Sfânt.
Şi bucate-avem,
Gustoase şi miezoase
Din Scripturi: taine cu parfum de miere
Ce dau viaţă şi putere.
Staroste sau peţitor
Este Duhul ce lucrează
Prin orice vestitor
Ca fecioare de onoare
Avem inimi vegheatoare
Iar făclie de lumină
Orice inimă creştină are!

Da.
La orice nuntă-n lume 
Se petrece într-un fel.
Lăutari şi joc şi glume,
Şi inel lângă inel...
Dar oricât ar fi de plină

230
De podoabe şi de lumină,
Nunta-n lume se termină.
Şi-ncep mirii noua viaţă,
Viaţa-n doi
Când cu soare,
Când cu ceaţă,
Când cu fluturi,
Când seninul,
Când urgia,
După cum e căsnicia...
La-nceput e primăvară,
Bunăoară...
Totu-i cântec.
Totu-i floare.
Vin apoi trei luni de soare.
Apoi toamna cea cu roadă.
Şi la urmă vine iarna
Cu scaieţi
Şi cu zăpadă...
Unde-s mugurii din mai?
Unde-s florile-nspumate?
Unde-i jocul, unde-i gluma?
Unde-s toate?
Numai cioburi.
Numai scrum.
Numai vânturi ce doinesc
Şi-amintiri ce mucezesc
Între pagini de album...

Pe când nunta în credinţă
Nu-i o frunză pe poteci.
Pot să cadă fulgii reci!
Noi avem în cer un Mire
Şi-o iubire
Pentru veci!
Nunta noastră nu-i un vis
Care-ţi lasă pumnii goi.
E un pas făcut în doi
Pe pământ,
Spre Paradis...
Unde...
După cum e scris
Totdeauna-i sărbătoare,
Unde totu-i numa floare
Unde cântecul nu moare,
Unde orice piatră-i sfântă,
Unde florile cuvântă,
Unde mii de îngeri cântă!

231
Unde noaptea nu coboară
Peste albele zambile,
Unde nimeni nu măsoară
Vremea după ani şi zile,
Unde-n veci e-o primăvară
Tot mai plină, 
Mai bogată.
Şi-astfel nunta cea divină,
Pentru noi,
Nu se termină
Niciodată!
Niciodată?
Bine, dar e cu putinţă
Prin credinţă
Să ajungi în veşnicie?
Da.
Căci Dumnezeu ce-a spus,
A adus.
Tot ce-n vremuri a vestit
a-mplinit.
Omul, da, e om, pământ.
Însă Dumnezeu
E sfânt!
Dragostea e a Lui ţintă
Poate Dumnezeu să mintă?!
N-a trimis El pe Isus,
Pe-Mpăratul preaiubit,
Cum de mult au scris profeţii,
Ca să fie răstignit
Şi s-aducă harul Vieţii
Chiar în ceasul prorocit,
...pentru mine
...pentru tine
...pentru toţi acei ce vor
Azi să facă primul pas?
El n-a întârziat O ZI.
El n-a întârziat UN CEAS!
El e sfânt.
E Dumnezeu!
Să te-ncrezi în al Său glas,
O, nu-i greu!

Dar la nuntă, ca la nuntă
Fetele se strâng şi-ascultă
Şi se uită vreme multă
Când la mire, ca la soare
Când la gingaşa lui floare.
De-ar gândi cu glas mai tare,

232
S-ar tot auzi prin casă:
Vreau să fiu şi eu mireasă!...

Dragi prieteni,
Rude scumpe,
În această zi sfinţită
Azi simţiţi ce fericită
E mireasa lui Hristos
În veşmânt de-mpărăteasă
Şi cu suflet luminos?
Voi... nu vreţi să fiţi mireasă?...
Poate mâine, 
Poate astăzi
Vine Mirele duios.
Şi când sus la El acasă
Va începe bucuria,
Când oştirile de îngeri,
În răsfrângeri,
Vor vesti Împărăţia
Când ecoul slavei lor
Va zbura din nor în nor,
Şi când noi, acolo sus,
Fără ’ndemnul nimănuia,
Vom striga cu dor nespus
ALELUIA!
ALELUIA LUI ISUS !...
Când în haine sclipitoare
Vom zbura voioişi în soare
Pe nepieritoare lunci,
Tu,
Prietene de astăzi,
Unde vei fi dus atunci?
În zadar
Cu o inimă geloasă
Vei striga plângând cu-amar:
Vreau şi eu să fiu mireasă!
În zadar vei vrea să zbori
Către nori!
Ale îngerilor oşti
Nu te ştiu,
Nu le cunoşti,
Mirele Emanuel
Nu ţi-a pus în mâini inel.
Unde-i vălul de mireasă
Cel ţesut din in subţire?
Unde oare ţi-i cununa,
Semnul de neprihănire,
Să-ţi îmbrace-n slavă părul?

233
Unde-i  mijlocul încins
Cu-adevărul?
Unde-i sfânta-ncălţăminte,
Râvna harului fierbinte?
Şi-apoi, mai presus de toate,
Tu, pe Cel crucificat,
Tu prietene, 
Tu frate,
Îl iubeşti cu-adevărat?

Iată,
vremea e aproape.
Miezul nopţii a bătut.
Mirele curând soseşte.
Ia gândeşte!
Vrei să mergi cu noi acasă
ca logodnica aleasă?
Ţese astăzi pânza bună!
Strânge flori pentru cunună!
Domnul vine.
Maranata!
Pune-ţi vălul de mireasă
Şi fii gata!

234
 Ziua cercetării

Ziua cercetării (Florii) aprilie 

Cu sac de pocăinţă şi cenuşă, 
În taina foişorului stingher, 
în clipa jertfei, se ruga profetul 
cu braţele întinse către cer. 

„Înalt şi sfânt Stăpân atotputernic, 
Cel ce din veci rămâi în legământ, 
Tu ştii că noi, poporul Tău nevrednic, 
Ne-am lepădat de-altar şi de Cuvânt. 

Am râs de Lege ca de cărţi păgâne, 
- şi regi şi robi – şi ni se cade acum 
să ni se umple faţa de ruşine 
şi-n lacrimi să scăldam străinul drum. 

Zadarnic inima în noi suspină. 
Pustiu e Templul. Sceptrul lepădat. 
Ierusalimul zace în ruină, 
Pe orice piatra scrie: vinovat! 

Nu nouă, Doamne, ci iubirii Tale, 
Dă-i iarăși slavă pe acest liman. 
Deschide-ne printre străini o cale 
Şi-ntoarce-ne din nou în Canaan !" 

Şi  încă mai vibra de glas arcada, 
Când iată, pe fereastră, din zenit, 
Cu haine sclipitoare ca zăpada 
Un înger năvăli în zbor grăbit. 

„Din ceruri vin la tine, Daniele, 
ca să-ţi aduc nădejdea în surghiun. 
Om preaiubit şi scump, o stea-ntre stele, 
Ia seama dar la toate câte-ţi spun: 

Din vremea când se va semna edictul 
De rezidire a cetăţii tale 
Vor trece peste lume patru sute 
Optzeci şi trei de ani. Şi-n vremi de jale, 
Veni-va Sfântul Sfinţilor, Mesia!..." 

Astfel vorbi în taină solul sfânt. 
Şi Daniel, cu toată bucuria, 

235
A scris în sul cuvânt după cuvânt. 

Trecură ani de-atunci. Şi generaţii. 
A asfinţit profetul în exil. 
Pe tron se perindară împăraţii 
Iar într-o zi din luna lui april, 
la masa-mpărătească, Artaxerxe 
privea zâmbind, cu ochi iscoditori, 
şi cerceta atent atâtea feţe 
de rude, de prieteni, slujitori. 

Toţi abordau surâsuri ca de nuntă. 
Căci vai de cel ce-ar fi părut ascuns. 
Dar iată, împăratul se încruntă. 
Paharnicul rămâne ca străpuns. 

„Neemia! De ce ţi-e faţa tristă? 
Bolnav nu eşti. Doar gându-i vinovat!" 
Paharnicul abia-şi mai simte viaţa, - 
„Trăiască-n veci slăvitul împărat! 

Cum pot să râd când falnica cetate 
În care-mi sunt mormintele străbune, 
Stă-ntre vrăjmaşi cu ziduri sfărâmate, 
Cu porţile-n cenuşă şi tăciune? 

Şi-acum e Paşti, e ziua de salvare. 
Şi noi, cei ce-am rămas, cum să zâmbim? 
Când azi în cea mai sfântă sărbătoare, 
e-atâta jale la Ierusalim?" 

„Ce-mi ceri?" vorbi cu milă împăratul. 
Neemia rosti în gând o rugă. 
Încremenise parcă-ntreg palatul. 
„Aş vrea, stăpâne, eu, umila slugă, 

să rezidesc din colb Ierusalimul." 
Se uită Artaxerxe blând. „Când pleci?..." 
Aşa s-a dat edictul rezidirii 
În anul patru sute patruzeci 

şi cinci de dinainte de Mesia. 

                   *
Dar cine oare şi-a adus aminte 
Şi-a stat să urmărească profeţia 
De la edict la anul jertfei sfinte, 

236
Cum au rămas în scriptele străbune? 
Dar dacă omul vremea nu-şi măsoară. 
Cel veşnic totuşi credincios rămâne 
Şi iată că-ntr-o zi de primăvară, 

Un lung convoi coboară de pe coastă, 
Înaintând cu ramuri de finic. 
Şi-un val de cântec până-n zare-albastră, 
Se leagănă pe holdele în spic. 

„Osana!" se aude-n larg, „Osana!" 
mărire Dumnezeului etern!" 
Și tot mai mulţi întâmpinând coloana, 
veşmintele pe cale şi le-aştern. 

Căci în mijlocul freamătului vesel, 
Călare pe un mânz, pe-un măgăruş, 
Venea un Om cu faţa de arhanghel, 
Cu părul lung în vântul jucăuş. 

Cu ochi albaştri aţintiţi departe, 
Strălucitori, adânci, înrouraţi. 
Şi-n urma Lui cu feţe-nflăcărate, 
Venea o mică ceată de bărbaţi. 

Iar colo sus, pe-o muchie de dealuri, 
Mulţimea s-a oprit ca de-un fior, 
Privind la măreţia de portaluri, 
Locaşul sfânt, mereu fumegător. 

De-atâţia ani venind din Galileea, 
Din Decapoli, ori de prin străini, 
Se-opreau aici. Însă în ziua aceea, 
De-un farmec nou, de-o viaţă nouă plini, 

Cu mult mai drag priveau acum spre culme, 
Ştiind că ei aduc drept mesager, 
Spre casa cea mai sfântă de pe lume, 
Pe Omul cel mai sfânt născut sub cer. 

Dar vai! Pe când în zarea înălţimii 
Vedeai doar zâmbet, doar extaz nespus, 
Un singur Om în mijlocul mulţimii, 
Un singur Om plângea. Era Isus. 

Şi când, acolo, pe a culmii treaptă, 
Se-ntoarseră apostolii spre El, 
Îl auziră amintind în șoaptă 

237
De ziua ce-o scrisese Daniel. 

„Ierusalime sfânt, Ierusalime, 
Care ucizi cu pietre pe profeţi, 
În câte rânduri Te-am chemat la Mine, 
Cum cheamă cloşca puii ei răzleţi! 

O, de-ai putea când vântul morţii tace, 
Măcar în ziua aceasta să-nţelegi 
Căinţa care ţi-ar aduce pace 
Şi legământul unei alte legi! 

Dar toate acestea nimeni nu le ştie. 
Ascunse sunt acum de ochii tăi. 
Şi duşmanii se vor grăbi să vie, 
Rostogolindu-ţi zidurile-n văi. 

Nu va rămâne piatră peste piatră, 
Ci toate la pământ vor mucezi. 
Căci astăzi, când ţi-e casa cercetată, 
Tu n-ai deosebit această zi. 

Da. Chiar atunci în ziua zece a lunii, 
Se împlinea profeticul verdict. 
Erau în ziua aceea patru sute 
Optzeci şi trei de ani de la edict. 

Şi-n ziua zece-a lunii, Israelul 
Avea demult porunca de-a alege 
Un miel fără cusur din orice turmă 
Luat şi pus de-o parte, după Lege... 

                 * 

Acum convoiu-şi duce bucuria 
Şi vor striga pe străzi: Baruh Aba! 
În templu, Sfântul Sfinţilor, Mesia, 
în ziua cercetării, va intra. 

Dar preoţii, sinedriul, cei cu carte 
Îl vor mustra cu asprul lor cuvânt. 
şi astfel va fi luat şi pus deoparte, 
ca Miel de jertfă pentru-ntreg pământ. 

Apoi  romanii peste sfânta vatră 
vor năvăli-mplinind o altă zi: 
nu va rămâne piatră peste piatră, 
ci două mii de ani vor mucezi. 

238
                     *
 
O zi de cercetare are oricine. 
o vreme de-ntâlnire cu Isus. 
cum Îl primeşti aici – sau rău, sau bine - 
aşa vei fi primit acolo sus. 

Şi-odată va porni convoiu-n zare, 
din nou la vremea holdelor în spic, 
cu haine de lumină sclipitoare, 
cu paşi voioşi, cu ramuri de finic. 

Isus va reveni cum scrie Cartea, 
şi va lega în lanţuri pe Satan, 
va nimici pentru vecie moartea, 
va-ntemeia eternul Canaan. 

El va aduce veşnica cetate, 
Ierusalimul gloriei de sus, 
zidind din aur şi din nestemate, 
în răsăritul fără de apus. 

El va veni cu îngerii cei vrednici 
şi de convoiul celor drepţi urmat, 
Căci Cel respins de preoţi şi de sfetnici, 
a fost sfinţit de Tatăl ca-mpărat. 

Vei fi şi tu acolo?... sau în jale? 
Alege între glorie şi scrum. 
Căci sfânta zi a cercetării tale, 
Prietene, e ziua de acum. 

În faţa ta e drumul către viaţă. 
Fă primul pas... Acum, nu zăbovi, 
Căci veşnicia care-ţi stă în faţă 
atârnă toată de această zi.

 
 

 
 
 
  
   

239
 Ziua cercetării

Cu sac de pocăinţă şi cenuşă,
În taina foişorului stingher,
în clipa jertfei, se ruga profetul
cu braţele întinse către cer.
 
***

“Înalt şi sfânt Stăpân atotputernic,
Cel ce din veci rămâi în legământ,
Tu ştii că noi, poporul Tău nevrednic,
Ne-am lepădat de-altar şi de Cuvânt.

Am râs de Lege, ca de cărţi păgâne,
- şi regi şi robi – şi ni se cade acum
să ni se umple faţa de ruşine
şi-n lacrimi să scăldam străinul drum.

Zadarnic inima în noi suspină.
Pustiu e Templul. Sceptrul lepădat.
Ierusalimul zace în ruină,
Pe orice piatra scrie: vinovat!

Nu nouă, Doamne, ci iubirii Tale,
Dă-i iarăsi slavă pe acest liman.
Deschide-ne printre străini o cale
Şi-ntoarce-ne din nou în Canaan!”

***

Şi încă mai vibra de glas arcada,
Când iată, pe fereastră, din zenit,
Cu haine sclipitoare ca zăpada
Un înger năvăli în zbor grăbit.
 
***

“Din ceruri vin la tine, Daniele,
ca să-ţi aduc nădejdea în surghiun.
Om preaiubit şi scump, o stea-ntre stele,
Ia seama dar la toate câte-ţi spun:

Din vremea când se va semna edictul
De rezidire a cetăţii tale
Vor trece peste lume patrusute
Optzeci şi trei de ani. Şi-n vremi de jale,

240
Veni-va Sfântul Sfinţilor, Mesia!...”

***

Astfel vorbi în taină solul sfânt.
Şi Daniel, cu toată bucuria,
A scris în sul cuvânt după cuvânt.

Trecură ani de-atunci. Şi generaţii.

A asfinţit profetul în exil.
Pe tron se perindară împăraţii
Iar într-o zi din luna lui april,

La masa-mpărătească, Artaxerxe
privea zâmbind, cu ochi iscoditori,
şi cerceta atent atâtea feţe
de rude, de prieteni, slujitori.

Toţi abordau surâsuri ca de nuntă.
Căci vai de cel ce-ar fi părut ascuns.
Dar iată, împăratul se încruntă.
Paharnicul rămâne ca străpuns.

“Neemia! De ce ţi-e faţa tristă?
Bolnav nu eşti. Doar gându-i vinovat!”
Paharnicul abia-şi mai simte viaţa -
“Trăiască-n veci slăvitul împărat!

Cum pot să râd când falnica cetate
În care-mi sunt mormintele străbune,
Stă-ntre vrăjmaşi cu ziduri sfărâmate,
Cu porţile-n cenuşă şi tăciune?

Şi-acum e Paşti, e ziua de salvare.
Şi noi, cei ce-am rămas, cum să zâmbim?
Când azi în cea mai sfântă sărbătoare,
e-atâta jale la Ierusalim?”

“Ce-mi ceri?” vorbi cu milă împăratul.
Neemia rosti în gând o rugă.
Încremenise parcă-ntreg palatul.
“Aş vrea, stăpâne, eu, umila slugă,
să rezidesc din colb Ierusalimul.”

Se uită Artaxerxe blând. “Când pleci?...”

Aşa s-a dat edictul rezidirii

241
În anul patrusute patruzeci
şi cinci de dinainte de Mesia.
Dar cine oare şi-a adus aminte
Şi-a stat să urmărească profeţia
De la edict la anul jertjei sfinte,

Cum au rămas în scriptele străbune?
Dar dacă omul vremea nu-şi măsoară.
Cel veşnic totuşi credincios rămâne
Şi iată că-ntr-o zi de primăvară,

Un lung convoi coboară de pe coastă,
Înaintând cu ramuri de finic.
Şi-un val de cântec până-n zare-albastră,
Se leagănă pe holdele în spic.

“Osana!” se aude-n larg, “Osana!”
mărire Dumnezeului etern!”
Și tot mai mulţi, întâmpinând coloana,
veşmintele pe cale şi le-aştern.

Căci în mijlocul freamătului vesel,
Călare pe un mânz, pe-un măgăruş,
Venea un Om cu faţa de arhanghel,
Cu părul lung în vântul jucăuş.

Cu ochi albaştri aţintiţi departe,
Strălucitori, adânci, înrouraţi.
Şi-n urma Lui, cu feţe-nflăcărate,
Venea o mică ceată de bărbaţi.

Iar colo, sus, pe-o muchie de dealuri,
Mulţimea s-a oprit ca de-un fior,
Privind la măreţia de portaluri,
Locaşul sfânt, mereu fumegător.

De-atâţia ani venind din Galileea,
Din Decapoli, ori de prin străini,
Se-opreau aici. Însă în ziua aceea,
De-un farmec nou, de-o viaţă nouă plini,

Cu mult mai drag priveau acum spre culme,
Ştiind că ei aduc drept mesager,
Spre casa cea mai sfântă de pe lume,
Pe Omul cel mai sfânt născut sub cer.

Dar vai! Pe când în zarea înălţimii
Vedeai doar zâmbet, doar extaz nespus,

242
Un singur om în mijlocul mulţimii,
Un singur om plângea. Era Isus.

Şi când, acolo, pe a culmii treaptă,
Se-ntoarseră apostolii spre El,
Îl auziră amintind în soaptă
De ziua ce-o scrisese Daniel.
 

***

“Ierusalime sfânt, Ierusalime,
Care ucizi cu pietre pe profeţi,
În câte rânduri Te-am chemat la Mine,
Cum cheamă cloşca puii ei răzleţi!

O, de-ai putea când vântul morţii tace,
Măcar în ziua aceasta să-nţelegi
Căinţa care ţi-ar aduce pace
Şi legământul unei alte legi!

Dar toate acestea nimeni nu le ştie.
Ascunse sunt acum de ochii tăi.
Şi duşmanii se vor grăbi să vie,
Rostogolindu-ţi zidurile-n văi.

Nu va rămâne piatră peste piatră,
Ci toate la pământ vor mucezi.
Căci astăzi, când ţi-e casa cercetată,
Tu n-ai deosebit această zi.

***

Da. Chiar atunci în ziua zece a lunii,
Se împlinea profeticul verdict.
Erau în ziua aceea patrusute
Optzeci şi trei de ani de la edict.

Şi-n ziua zece-a lunii, Israelul
Avea de mult porunca de-a alege
Un miel fără cusur din orice turmă
Luat şi pus de-o parte, după Lege...
 

***

Acum convoiu-şi duce bucuria
Şi vor striga pe străzi: Baruh Aba!

243
În templu, Sfântul Sfinţilor, Mesia,
în ziua cercetării, va intra.

Dar preoţii, sinedriul, cei cu carte
Îl vor mustra cu asprul lor cuvânt.
şi astfel va fi luat şi pus deoparte,
ca Miel de jertfă pentru-ntreg pământ.

Apoi romanii peste sfânta vatră
vor năvăli-mplinind o altă zi:
nu va rămâne piatră peste piatră,
ci două mii de anii vor mucezi.

***

O zi de cercetare are oricine.
o vreme de-ntâlnire cu Isus.
cum Îl primeşti aici – sau rău, sau bine -
aşa vei fi primit acolo sus.

Şi-odată va porni convoiu-n zare,
din nou la vremea holdelor în spic,
cu haine de lumină sclipitoare,
cu paşi voioşi, cu ramuri de finic.

Isus va reveni cum scrie Cartea,
şi va lega în lanţuri pe Satan,
va nimici pentru vecie moartea,
va-ntemeia eternul Canaan.

El va aduce veşnica cetate,
Ierusalimul gloriei de sus,
zidind din aur şi din nestemate,
în răsăritul fără de apus.

El va veni cu îngerii cei vrednici
şi de convoiul celor drepţi urmat,
Căci Cel respins de preoţi şi de sfetnici,
a fost sfinţit de Tatăl ca-mpărat.

Vei fi şi tu acolo?... sau în jale?
Alege între glorie şi scrum.
Căci sfânta zi a cercetării tale,
prietene, e ziua de acum.

În faţa ta e drumul către viaţă.
Fă primul pas... Acum, nu zăbovi,
Căci veşnicia care-ţi stă în faţă

244
atârnă toată de această zi.

245