Sfinxul din Bucegi -Ing.

Dan Corneliu Brăneanu

Pe platoul Bucegilor, pe o creastă care separă bazinele hidrografice ale Prahovei şi ale
Ialomiţei, la cote cuprinse între 2200 şi 2300 m, se găsesc câteva mărturii în piatră ale unor
civilizaţii de mult apuse oricum cu mult, mult înaintea dacilor. Printre aceste mărturii supraterane
se pot cuprinde: Sfinxul, stânca Baba Mare, Babele de lângă Sfinx şi de pe muntele Cocora,
Sfinxul Leu şi altele mai puţin popularizate, dar având fiecare importanţa lor. Aceste mărturii au
avut o formă diferită de exprimare şi probabil de folosinţă în "illo tempore".
Ceea ce frapează este că ele sunt grupate pe o suprafaţă relativ mică care corespunde ca
funcţionalitate şi ca arie de colectare cultică a unor populaţii urcate pe platou din diferite direcţii,
în special, aşa cum rezultă în poziţionare, din văile Prahovei şi ale Ialomiţei.
În cele ce urmează ne vom referi la cel mai important obiectiv-mărturie respectiv la aşa-zisul
Sfinx, cunoscut acum în lumea întreagă cel puţin prin faptul că a apărut pe coperta uneia din
cărţile lui Robert Charroux, autor tradus în nenumarate limbi şi după mediatizarea pe care i-a
făcut-o peruanul Daniel Ruzo.
Trecând peste faptul că denumirea de Sfinx este improprie şi asimilată artificial, trebuie
arătat că el şi-a onorat numele întrucât a fost misterios şi a intrat ca prezenţă târziu în conştiinţa
noastră, întrucât n-a fost de găsit în tradiţiile ciobanilor şi nu a fost menţionat nici măcar de Nic.
Densuşianu în "Dacia Preistorică", tratat apărut în 1913. Aceasta în timp ce mărturii în piatră mai
puţin reuşite erau semnalate în Ceahlău încă de Dimitrie Cantemir. După cît se cunoaşte stânca
Sfinx a apărut sub această denumire pentru prima dată în anul 1932 luna februarie, cu ocazia
unei expoziţii fotografice oficiale itinerante. În anul 1938 i se spunea Sfinxul de la Babele.
Ceeace se vedea atunci, ca şi acum, este un profil cu nasul rupt care priveşte spre [Link] şi care
constituia un simplu punct de atracţie turistică, fără a i se da o mare importanţă. Mai mult, din
cauza lipsei de educaţie a turistului român generată şi de carenţele de organizare, preocupări şi
idei ale clasei intelectuale ante şi post-belice, Sfinxul (ca şi Babele) a constituit obiect de
cătărare, profanare si implicit avariere.
Considerându-se că aceste obiective sunt rezultatul forţelor naturii, aşa cum ziceau şi şi
zic şi în prezent "oamenii de ştiintă",ele nu meritau nici o grijă deosebită. Singura acţiune,
simbolică în realite a fost înconjurarea în anii '70 a unei laturi, cea mai frecventată, cu un lanţ din
zale groase. Acţiunea s-a realizat prin demersul sufletistului sculptor Constantin Iordache, în
prezent decedat.
În legătură cu nasul sfărâmat al Sfinxului se consideră că agresiunea a fost efectuată de un
trăgător civil sau un militar german. Ipoteza este neverosibilă şi corespunde unei carenţe de
cunoaştere. Se precizează că în antichitatea îndepartată exista obiceiul ca unei opere artistice
reprezentând omul să i se distrugă nasul, în momentul terminării ei, din motivaţii mistice.
Ceea ce este mai important este faptul că de fapt aşazisul Sfinx este cea mai complexă
manifestare în piatră a geniului uman (singur sau ghidat de alte genii extraterestre) de pe Terra.
Această afirmaţie, paradoxală la prima vedere este uşor verificabilă, la realizarile supraterane,
prin faptul că nicăieri în lume, nici măcar în platoul Marcahuasi din Peru, nu există un masiv de
piatră atât de mare care să fie sculptat pe atîtea direcţii cardinale căci ceeace este cunoscut în
deobşte ca Sfinx este numai una din feţele prelucrate. Această fată nu reprezintă stricto sensu
tipologia unui om, din care cauză şi denumirea improprie de Sfinx poate fi totuşi păstrată.
Privind dinspre cabana Babele se poate surprinde de data aceasta însă profilul exact al unui
bărbat luptător matur cu casca militară (de tip german) pe cap, casca care a fost gasită de Daniel
Ruzo şi în platoul Marcahuasi.
 Privind dinspre Baba Vânturiş apare un alt profil bărbătesc cu fruntea teşită care este
profilul îndeobşte cunoscut, iar de pe partea dreapta venind de la Babele în direcţia Vf. Omul în
spatele "Bărbatului cu cască",dar privind în acelaşi sens cu acesta (spre Est) apar alte trei figuri,
mai deformate, de profile omeneşti. Stânca este în plus un adevărat muzeu de vieţuitoare căci în
zona de sud dinspre Babe apar feline (capete de leu,de pisici etc.). Aceste descoperiri sunt în
mod fatal incomplete deoarece le-am făcut în trecere, apărând deci ca o consecinţă stringentă
acţiunea de fotografiere sistematică. Mai mult, din punct de vedere al concepţiei artistice pe
pereţii sculptaţi apar tehnici întâlnite şi în alte locuri din ţară şi din lume, în care de exemplu gura
unei figuri mai sus amplasate devine ochiul unei alteia poziţionate mai jos. Cu excepţia celor trei
profile din spatele luptătorului cu cască, celelalte aspecte semnalate nu au mai fost vehiculate
până în prezent, cu atât mai puţin mediatizate, ca acum.
Existenţa unei asemenea ample şi complexe realizări ieşită din comun pe un anumit loc,
indică în mod obligatoriu sacralitatea şi primordialitatea acestuia faţă de alte puncte sensibile ale
Terrei. Poziţionarea acestui complex sacru, artistic şi cu caracter de tezaurizare pe platoul
Bucegilor acolo unde este nu surprinde, ţinând seama de apropierea lui faţă de vârfurile deja
mediatizate ca sacre dela Omul şi Bucura Dumbravă. Nimic nu se realiza, nici în illo tempore ca
şi acum, fără o justificare logică. În plus, rezultă că regiunea limitrofă Bucegilor era dens
populată sau că aici pe platou au avut loc aterizări din spaţiul cosmic, cosmonauţii respectivi
ţinând să-şi marcheze locul prin opere durabile în timp, aşa cum a făcut USA cu unii din
preşedinţii săi şi cum facem noi acuma pe o stânca de 40 m. înălţime cu marele rege Decebal în
Cazanele mici ale Clisurii Dunării, la gura golfului Mraconia.
În ceeace priveşte sacralitatea stâncii în care apare printre altele şi celebrul Sfinx aceasta,
ca probă materială, nu se poate dovedi mai simplu decât prin fotografie; dintre miile de imagini
care s-au făcut la Sfinx în decursul anilor şi în special în latura stâncii dinspre cabana Babele,
există un procent important de clişee cu aşa-zise defecte de hârtie sau greşeli de developare.
Stadiul de cunoaştere a Adevărului în probleme fine în care ne aflăm, care era rudimentar la
începutul secolului şi acum mai de curând este acceptabil, determina şi determină încă această
"smintire" a deţinătorilor de astfel de documente valoroase şi minunate. Stânca cu Sfinxul este în
întregimea ei un vortex de energie, care pune în legatuăa cosmicul cu teluricul, fiecare cu
energiile lui, pe Uranus cu Geea, vortex care atrage şi diferite entităţi astrale inteligente, benefice
şi malefice.
Manifestarea pe peliculă, care prin definiţie este mai sensibilă ca ochiul omenesc,
îmbracă cele mai diverse forme de la fâşii separate între ele de lumină albă sau neagră (pe film
alb-negru) până la sfere sau puncte de asemenea albe sau negre şi nu sunt deci defecte de orice
natură. În ceeace priveşte Sfinxul propriu-zis, adică în partea de nord a stâncii, acesta este
încărcat cu energie pozitivă şi negativă care se manifestă în anumite părţi ale lui şi după o
ciclitate orară necunoscută. Astfel este menţionat cazul unui turist german care suferind de
stomac s-a vindecat stând lipit în mod constient de piatră. Altii care s-au suit deasupra capului s-
au simţit foarte rău, căci acolo se cantonează energia negativă. Aceste fenomene se realizează
probabil şi pe celelalte faţete prelucrate ale stâncii dar ele n-au avut prilejul să fie probate, aceste
faţete nefiind până acum luate în seamă. În planuri subtile se pot imagina şi coloane (tuneluri)
energetice subterane cu o textură mai mult sau mai puţin complicată. Problema este prea delicată
pentru a fi expusă într-un asemenea articol. Dar, chiar şi în plan fizic, Daniel Ruzo şi Vasile
Lovinescu, dar şi înca alţii, apreciază că în zona până la Vf. Omul există tuneluri subterane de o
lungime desfăşurată impresionantă. Ba mai mult dupa o informaţie transmisă dealungul miilor de
ani (şi denumită "ştiintific" legendă) şi culeasă de regina Carmen Sylva ar exista mari depozite
subterane dintre care unele păstrează
aur. Au fost enumerate suficiente aspecte cutremurătoare care pot face şi un înrăit materialist să
tresară de curiozitate sau de dispreţ. Nu trebuie uitat că aceste aspecte sunt cantonate nu oriunde
şi nu întâmplător în România şi că ele prin poziţia lor mângâie limita de Nord a benzii de
totalitate a marii eclipse de soare din august 1999, mare prin consecinţele ei, chiar dacă acestea
nu se vor vedea imediat în timp, bandă care, ca şi în anul 1991 la anterioara eclipsă totală,
strabate Romănia, ambele înglobând oraşul Bucureşti.
Vom reveni acum în final la Sfinxul propriu-zis pentru a prezenta şi punctul de vedere al
oamenilor de ştiintă. Este prea cunoscut faptul că aceştia consideră că realizarea lui s-a produs
natural prin factori fizici şi climatici, îngheţ- dezgheţ, eroziunea vântului, etc. Trecând peste
faptul că este aberant ca aceşti factori să se vorbească între ei şi să lucreze pe toate feţele
[Link] arăta în continuare o situaţie necunoscută până în prezent din acest
[Link] cercetări cu
caracter ştiinţific în elucidarea modului de naştere al Sfinxului au fost efectuate în anul 1975 de
prof. universitar Petre B. de la Institutul de Petrol şi Gaze din Bucureşti, după ce acesta avusese
ocazia în anul 1971 de a lua cunoştinţă, la faţa locului, de unele realităţi din munţii Anzi. Prin
intermediul Cercului de Alpinism al studenţilor care au coborât pe o coardă din partea superioară
a Sfinxului pe o anumită verticală semnificativă a obţinut numeroase probe de rocă, prevelate la
distanţe egale. Aceste probe au fost supuse unor determinări de rezistenţă la zgâriere cu
sclerometrul Facultăţii.
S-a putut constata că între probele de rocă luate din zone de microrelief pozitiv şi
microrelief negativ (orbitele ochilor de exemplu) nu există diferenţe semnificative de rezistenţă
la zgâriere. Prezenta unor astfel de diferenţe ar fi justificat teoria eroziunii diferenţiate (prin
existenta unor compoziţii litoligice net diferite). S-a dovedit experimental că nu există în cazul
Sfinxului, ca şi a Babelor din apropiere, o justificare a acestei teorii simpliste, corespunzatoare
unei mentalităţi individuale dar mai ales oficiale învechite, materialiste, rudimentare şi care
constituia o piedică în calea cunoaşterii adevărate. Să sperăm că la ora actuală nu se mai gasesc
oameni de ştiinţă care preiau idei-şablon dela profesorii lor fără a le trece printr-un filtru propriu
al gândirii, fără a face un minim de cercetare pe teren. Afirmaţia este retoric optimistă deoarece
în gândire şi în publicistică bântuie în continuare la noi, cu toată tranziţia care trebuie să fie în
primul rând de mentalităţi, aceleaşi sabloane şi leit-motive depăşite, cu toate că au apărut destule
traduceri de cărţi şi articole, care nu sunt băgate în seamă în mod deliberat.
Experimentului realizat în premieră poate mondială de prof. Petre Bomboe trebuie să i se
acorde importanţa deosebită pe care o are. Semnalăm că această informaţie este pentru prima
dată redată în scris, prin acest material, după 24 ani de ocultare. Sclerometria efectuată şi
rezultatele ei fac posibilă ipoteza de intervenţie limitată a omului care a profitat de existenţa unei
formaţiuni litologice propice pe care a retuşat-o. În capul Sfinxului carpatin această retuşare însă
a presupus un grad de cunoaştere foarte avansat având în vedere că orbitele ochilor au fost astfel
realizate încât ele se "aprind" numai la o anumită zi de toamnă, corespunzând unei situaţii
astronomice precise.
Orientarea Sfinxului exact către [Link], scrierea care se mai poate descifra cu greu în
zona gurii şi alte situaţii reprezintă tot atâtea exprimări ale acestui grad de Cunoaştere.
Vântul, în cazul mai pregnant al scrierii, a avut şi are un rol destructiv nu constructiv asupra
Sfinxului. Este de aşteptat şi aproape firesc ca ideile expuse în acest material, chiar lipsite de o
ilustraţie corespunzatoare pe care o posedăm dar care se devalorizează nepermis în faţa unor
condiţii tehnice de reproducere necorespunzătoare, va descătuşa nişte energii mentale superioare
în special în generaţia foarte tânără care are cam de prin 1982 o dotare specială.
Se poate începe cu fotografia folosită de aceia care deja au realizat în alte locuri clişee cu
"defecte de film sau de prelucrare". Radiestezia are din plin de lucru în complementaritate cu
clar-vederea în stare de veghe sau în stare alpha. Aşteptăm dezvăluirile dumneavoastră.
Acţiunea a fost demarată în anul 1913, în acest sens Căile Ferate Române obţinând un
împrumut substanţial şi încheind un contract cu inginerul Julius Berger din Austria. Durata de
execuţie era prevăzută la 2 ani şi 4 luni. Traseul proiectat, eventual chiar şi pentru o şosea, era în
întregime subteran, şi necesita realizarea unui tunel de 5918 m., cel mai lung din ţară şi la
vremea respectivă (dar şi astăzi), pentru o cale ferată normală. Lucrările de săpare au început, în
anul 1914 simultan de la cele doua capete, adică Moroieni şi Platoul Izvor, lângă cimitirul arătat
mai
sus. Izbucnind Primul Război Mondial lucrările s-au oprit pentru prima dată, dupa ce se
realizaseră cca. 400 m. de tunel.
Lucrările au fost reluate în anul 1938, dar s-au oprit a doua oara din cauza altui război
mondial. A doua reluare a avut loc în anul 1941 dar de data aceasta numai de către trupele
germane, conducerea acestora apreciind importanţa strategică a lucrării în raport cu terenurile şi
amenajările petroliere din zona Ploieşti - Câmpina. După retragerea acestor trupe din anul 1944
lucrările au fost stopate definitiv, şi şantierul dezafectat. Astăzi de lângă cimitir se poate parcurge
o porţiune de 480m. din acest tunel care în continuare, deşi probabil mai este săpat, se află
astupat din anul 1985, pe toată secţiunea de un zid foarte gros. Se consideră că în spatele acestui
dop ar fi rămas abandonată o locomotivă, dar mai circulă şi ideea că circa 100 de muncitori
români au fost omorâţi în subteran de către nemţi în retragerea lor forţată.
Porţiunea accesibilă a fost folosită timp de câtiva ani ca depozit pentru brânză, aşa de
altfel ca şi tunelul abandonat de la Buşteni. Cert este faptul că muntele Păduchiosul nu se lasă
perforat şi ca Plaiul (Platoul) Izvor îşi mai adaugă un element de mister, cu conotaţii mai mult
sau mai puţin malefice. Chiar dacă astăzi, din motive de sărăcie, nu se pune problema reluării
lucrărilor, totuşi nu împiedică nimic perforarea dopului şi pătrunderea în tunel pentru cartarea
lui, şi lămurirea zvonurilor. Dar crede cineva că s-ar putea găsi astăzi o voce autorizată şi
interesată care să aibă o asemenea iniţiativă?
Un ultim eveniment important semnalat la ProTV a avut loc la miezul nopţii de 14-15
august a.c., când din senin biserica de lemn cu hramul Arhanghelilor Mihail şi Gavril a ars în
întregime. Şi în acest caz se ridică mai multe probleme cu iz exotic: De ce tocmai la miezul
nopţii? Se poate răspunde că ora şi intervalul următor de 2 ore are o puternică semnificaţie sacră,
dar şi ocultă. Religios se ştie de slujba Mizanoptică dar şi de faptul că atunci la ora 0.00
rugăciunileşi dezlegările sunt cele mai puternice. Evident că şi farmecele şi blestemele deliberate
se folosesc de acelaşi interval, care este de fapt articulaţia principală a zilei, celelalte mai puţin
importante fiind orele 12, 16 şi 18.
Altă întrebare evidentă este: De ce în preajma unei sărbători religioase ? Practica a
confirmat această constatare. Astfel se poate menţiona că biserica din Sagna-Neamţ din 1452 a
ars la [Link].1993 când era Schimbarea la Faţă. La 17 dec.1997 la schitul Daniil Sihastru de
lânga mr. Putna a ars clădirea călugărilor cu o zi înainte de hram. La 19.I.1994 ora 22 în ziua de
Bobotează (după stil vechi) a ars biserica lipovenească din Focuri. Şi alte exemple s-ar mai putea
găsi. O explicaţie “ştiintifică” care s-ar putea da este că marile sărbători produc o concentraţie de
energie
subtilă care în condiţii favorizante pot produce o autoaprindere. Dar care sunt acele condiţii
favorizante? Se poate considera că toate manifestările exotice arătate mai sus cantonate pe o zonă
atât de restrânsă denotă că nişte forţe necunoscute se manifestă acolo şi crează condiţiile
favorabile pentru hipnotizarea şoferilor, combustia spontană a apei, rezistenţa terenului de a fi
străpuns, apariţii în cimitir şi autoaprinderi de biserici. Ar urma ca aceste forţe necunoscute
malefice să fie depistate printr-o cercetare pluridisciplinară.

Sfinxul de la Topleţ - Ing. Dan Corneliu Brănean

Cine călătoreşte cu trenul spre Timişoara trecând prin dreptul localităţii Topleţ situată la
10 km. de la Orşova spre Herculane (sau în sens invers la 7km. de gara staţiunii balneoclimatice)
sau mergând spre şosea, în dreptul unde aceasta intersectează calea ferată- la un moment dat-
privind înspre Cerna, va rămâne stupefiat de apariţia unei clare figuri umane, a unei stânci izolate
ieşind din malul stâng al văii şi cursului de apă, care curge paralel cu aceste căi de comunicaţie la
o distanţă de mai puţin de un kilometru.
Stânca este albă şi strălucitoare pe fondul închis al vegetaţiei malului dacă mai avem şi
puţin soare. Impresia este măreaţă, dar trebuie gustată rapid, căci este repede trecătoare din cauza
conformaţiei terenului şi poziţiei copacilor. Situată în afara localităţii Topleţ (spre Herculane) la
circa 2km., stânca, care reprezintă cea mai perfectă sculptură megalitică din ţara noastră şi după
cunoştinţa mea şi din lume, nu a fost remarcată, semnalată ÎN MOD CLAR şi analizată nici
măcar de [Link]şianu în celebra sa lucrare "Dacia Preistorică" din anul 1913 deşi aceasta -pe
bună dreptate-acorda acestei zone o importanţă deosebită de-a lungul istoriei ţării noastre şi
implicit a Europei. Este adevărat că el scrie despre un chip colosal al lui Hercule, de un curios
simulacru al aceluiaşi Hercule, dar nu precizează că acesta ar fi fost amplasat lângă Topleţ, ceea
ce ar fi fost necesar întrucât puţin în amonte de Băile Herculane, dar tot pe malul Cernei, se mai
găseşte un cap de bărbat, dar mai puţin retuşat decât cel de la Topleţ, situat însă la o înălţime
mult mai mare, dominând valea. Prima fotografie a Sfinxului pe care o cunoaştem a fost făcută
de ing. Vasile Ionescu prin anul 1932 pe placă de sticlă, fotografie istorică. Se poate constata pe
margine în imediata apropiere a stâncii a unei căsuţe între timp de mult dispărută. Soţia sa,
pictoriţa Eliza Ionescu realizează în acelaşi an (1932) un tablou în ulei al Sfinxului de la Topleţ.
Ing. Vasile Ionescu merită atenţia noastra pentru că îl vom regăsi mult mai târziu în Munţii
Bucegi, însoţindu-l în anul 1968 pe celebrul specialist în sculpturi megalitice Daniel Ruzo din
Peru.
Vasile Al. Ionescu s-a născut în judeţul Botoşani în anul 1898. Absolvent al Facultăţii de
Silvicultură din Politehnică, a lucrat la Ocoalele Silvice din Tismana (în 1924) şi Herculane
(1932). S-a stabilit în anul 1937 în Sinaia, unde a şi decedat în 1980. Ulterior, dar mult mai
târziu, Stânca măiastră a fost popularizată pe ilustrate sub denumirea de Sfinxul Bănăţean,dar
atenţia asupra ei a cercetătorilor mai avizaţi a fost atrasă de sculptorul Constantin Iordache din
Bucureşti, decedat în 1994, prin intervenţii scurte dar repetate în presa zilnică a anilor 1970,
intervenţii care m-au intrigat şi pe mine, determinând deplasarea la faţa locului şi realizarea
primelor fotografii cu un teleobiectiv de 135mm. în ziua de joi 13 iunie 1974 (foto).
Pe malul stâng al Cernei există un drum de ţară pe care se poate ajunge cu uşurinţă din Topleţ.
La un moment dat se zvonise că acest drum va fi modernizat ceea ce ar fi periclitat în mod
evident integritatea acestei Stânci-mesager din vremuri de mult trecute. O asemenea situaţie s-a
mai întâmplat în zonă în secţiunea Porţilor de Fier, unde, cu ocazia realizării căii ferate, au fost
distruse componente ale formaţiei de stânci "Baba şi Moşul" (cei care au efectuat propriu-zis
operaţiunea au decedat la scurt timp întrun straniu accident de vagonet). Rugăm pe cititorii noştri
care cunosc amănunte precise despre această situaţie, să ne trimită articole pentru a fi publicate.
În aceeaşi ordine de idei, deşi în alt domeniu, solicităm sprijinul documentar al celor care cunosc
situaţii de decese rapide a unor demolatori de biserici. Revenind la Sfinxul nostru, pentru a-l
proteja regretatul Prof. C. S. Antonescu- Vicepreşedinte al Comisiei pentru Protecţia Mediului
Înconjurător, al municipiului Bucureşti m-a înţeles şi s-a adresat în scris la 14.V.1977 primului
Vicepreşedinte al judeţului CaraşSeverin. La această adresă a fost nevoie a se reveni printr-o
nouă adresă în 19.X.77 semnată de data aceasta de inimosul secretar al aceleiaşi comisii ing.
Constantin Ciuceanu. Nu s-a primit nici un răspuns, dar lucrarea de care ne temeam nu a mai
prins viaţă. Lipsa simţului valorilor materiale şi spirituale se resimte la acest monument unic în
lume şi la nivelul tăranilor din zona de la care te puteai aştepta că, fiind mai autentici, să-şi
păstreze zestrea cu care i-au lăsat strămoşii lor, cu mai multa dragoste.
Mai târziu, în anul 1977, când am ajuns la poalele stâncii (având cca.10m. înalţime) şi
plecând din Topleţ, ţăranii mă întrebau miraţi ce am avut de văzut la o stâncă pe care ei o numesc
"Capul Turcului" (bine măcar că au remarcat totuşi că este vorba de un cap de om). Ignoranţa şi
nepăsarea nu este specifică zonei sau poporului român, ci reprezintă stadiul de evoluţie la care a
ajuns la un moment dat ciclul umanităţii în care ne aflăm. Interesantă în acest sens este relatarea
domnului Radu Popescu din Drăgăşani care în anul 1939 constatând prezenţa unui OZN staţionar
mult timp lângă comuna Comăniţa din jud. Olt a chemat pe cineva de la Prefectura din Slatina,
care împreună cu Olăreanu, neânţelegând nimica au "îngropat" situaţia ca neinteresantă. Dacă dl.
Radu Popescu nu şi-ar fi publicat aceste amintiri într-un serial din ziarul "Tineretul Liber" în
1993 nici nu s-ar fi ştiut că în anii 1930 se înregistrau asemenea fenomene în ţara noastră.
Terminăm această divagaţie aparentă solicitând cititorilor noştri care au fost martori ai unei
experienţe OZNsă
ne trimită completat formularul de observaţie pe care-l publicăm. Adresele noastre de e-mail vă
stau la dispoziţie. Referitor la denumire este evident că cea de Sfinx nu este corectă pentru că
nici nu aduce cu aşa ceva fie că ne gândim la Sfinxul de la Gizeh, fie la probabil prototipul lui:
Sfinxul din Bucegi. Pentru că este mai simplu, pentru că şi alte sculpturi asemanatoare sunt
denumite tot Sfinx, vom păstra în continuare aceasta denumire, cu delimitările menţionate mai
sus. Credem că deja încetăţenită în mintea oamenilor care cunosc zona, aceasta denumire este
extrem de greu de schimbat, mai ales pe parcursul unor intervale scurte de timp.
De altfel orice atribuire a acestui splendid profil nu poate avea nici o justificare, chiar
dacă i s-ar spune că ar fi al lui Hercule aşa cum ar rezulta din contextul evenimentelor descrise
de Nicolae Densuşianu care s-ar fi întâmplat prin zonă. În privinţa stabilirii vechimii lui aceasta
nu se poate face prin metodele pe care ştiinţa le deţine la nivelul actual. O datare prin mijloace
parapsihologice este însă posibilă, iar rezultatul ei ar prezenta un mare interes. Singurul neajuns
al acestei metode este lipsa unei datări paralele prin altă metodă, pentru comparare şi validare. S-
ar putea spune prin apreciere intuitivă că lucrarea are o vechime de peste 35000 de ani înainte de
Hristos şi că este foarte complexă. Complexitatea este spaţială în sensul că pe malul celalalt,
aproape în acelaşi profil transversal se găseşte o altă sculptură mai puţin evidentă pentru că este
şi mai puţin finisată, dar fiind şi în chip de basorelief. Această imagine de pe malul drept este
foarte puţin cunoscută, deşi a fost semnalată şi de dr. Ilie Cristescu în cartea "Tezaurul Cernei"
([Link]-Turism, 1978, pg.94). Complexitatea este şi locală deoarece - conform unui principiu
de eficienţă a realizatorilor, situaţie pe care o vom întâlni şi la alte lucrări, pe o aceeaşi stâncă
apar mai multe figuri. Revenind la Sfinxul nostru, la o primă vedere, se poate constata fără
dificultate că de fapt sunt două profile suprapuse, al doilea, mai nefinisat, putând reprezenta o
femeie. Dar nu este numai atât. Depăşind profilul (venind dinspre Topleţ) şi fotografiind de pe
partea cealaltă, imaginea care apare este total diferită, ea reprezentând un cu totul alt profil,
acesta având şi o respectabilă barbă. Mai mult, pe drumul de apropiere în momentul când stânca
îşi face apariţia el evidenţiază o a treia figură tot de bărbat având şi ureche şi pe mijlocul nasului
o "buba", situaţie pe care o vom întâlni şi în munţii Călimani.
Mai pot adaugă că stânca este puternic încărcată energetic, situaţie pe care am simţit-o
mai
ales fiind în situaţia de plafon jos de nori, pe punctul generării unei ploi. Atunci senzaţia a fost de
disconfort şi teamă şi ea m-a determinat să părăsesc zona în grabă. Sfinxul de la Topleţ a mai
fost vizitat de Dr. Iuliu Floareş din Piatra Neamţ care este un specialist în sculpturi megalitice,
dar a impresionat în mod deosebit pe Cornelia Velcescu, pictor şi sculptor, reântoarsă definitiv
de la Paris, care a vizitat zona în anul 1981, însoţită de ziaristul Gavrilă Copil şi de fiul ei,
Leonard.
Şi ei în dreptul Stâncii i s-a tăiat respiraţia, dar consideră colosul ca emanând blândeţe, umanism,
o imperială inteligenţă şi o mare stăpânire de sine. Apreciază că statuia reprezintă chipul
multimilenar al Strămoşului din Carpaţi şi că trebuie să facem o corelaţie între sanctuarele
Daciei, care nu sânt prea departe şi sculpturile megalitice în general, aceasta în special. Statuia
nu este făcută de dragul artei: fără doar şi poate ea cuprinde şi un mesaj. Cornelia Velcescu şi-a
publicat în ţara o lucrare finisată la Paris: ”Zeii împăraţi ai vechii Dacii- fondatorii vechii ştiinţe
asupra ciclităţii timpului distrugător”, este o vizionară şi în acelaşi timp om de ştiinţă având
absolvită şi Facultatea de Matematică. Ea este vizionară şi pentru că întrevede două adevăruri
care se vor confirma în curând. Primul, pare a fi o figură de stil, dar nu este aşa, când declară:
”Pământul işi sopteste Tainele”. Al doilea adevăr fiind că într-adevăr Sfinxul de la Topleţ (şi nu
toate sculpturile megalitice) contine un mesaj.
În lucrarea pomenită, Cornelia Velcescu arată că la strămoşii nostrii Zeul zoomorf al
fulgerelor şi trăznetelor se numea Turcu. Dr. Ilie Cristescu, în lucrarea menţionată, considera că
denumirea dată de localnici de Capu Turcului se datorează fesului pe care Sfinxul pare a-l purta
pe cap. Interpretarea aceasta vizuală este forţată; în schimb legătura ancestrală cu zeul mai
susmenţionat este mai plauzibilă. În acelaşi fel se pot traduce şi o mulţime de toponime din ţara
noastră apreciind, cu bun simţ, că poporul nu putea să glorifice- în atâtea locuri- o naţie care i-a
făcut numai neplăceri. Cornelia Velcescu acordă statuii Strămoşului din Carpaţi (Sfinxul de la
Topleţ) o vechime de circa 58000 ani înainte de Hristos corespunzătoare procesiei de aur a
evoluţiei umane, vechime care totuşi este mai mică decât cea a Complexului rupestru de la
Trebujeni (din Basarabia), Sfinxul din Bucegi, monumentul original de la Adamclisi sau Stânca
Omul (pe care o amplasează la 76032 î.H.). Sfinxul de la Topleţ a mai atras atenţia şi prolificului
publicist Mihai Rădulescu care în volumul de eseuri ”Împuşcarea călăreţului” Ed. Ramida, 1994,
are şi un capitol intitulat ”Sfinxul de pe Cerna”.
Bine documentat, bineânţeles plecând de la N. Densuşianu dar folosind toate variantele baladei
despre Iorgu Iorgovan precum şi informaţii de teren, autorul creează o impresionantă
reconstituire a unui scenariu ancestral realizat pe elementele comune ale acestei balade cu
sugestii parapsihologice. Ca şi Cornelia Velcescu, Leonard Velcescu, Gavrilă Copil, Mihai
Rădulescu s-a pătruns de sacralitatea locului, toţi prinzând câmpul de vibraţii descifrat din
diferite unghiuri şi puncte de vedere. Cu aceste precizări considerăm, că s-a transmis către cititori
suficientă informaţie pentru a le trezi interesul pentru această minune ancestrală care, în
condiţiile unui turism bine organizat, ar putea fi folosită şi propagandistic, prin organizarea unor
spectacole de sunet şi lumină care să atragă turişti din toată lumea. Până atunci mai este mult şi
de acest interval de timp ar putea profita cercetători folosind tehnici diferite, pentru a studia toate
aspectele încă necunoscute ale acestei comori unice în lume. Dintre tehnicile de folosit,
fotografia are cele mai mari posibilităţi, dar sub toate aspectele sale: cu filme ultrasen-sibile în
nopţile cu lună plină, în infraroşu, fotografii aeriene etc. Măsurători geomagnetice şi radioactive
sunt neapărat necesare ca şi bineânţeles măsurători îndelungate bioenergetice, de diferite tipuri.
Probelor de roca li se poate face electronofotografia. Este posibil ca prelucrarea grafică
informatizată a fotografiilor realizate de-a lungul timpului să releve lucruri nebănuite.