Calea magica a intuitiei Florence Scovel

Shinn
Visit to download the full and correct content document:
https://ebookstep.com/product/calea-magica-a-intuitiei-florence-scovel-shinn/
More products digital (pdf, epub, mobi) instant
download maybe you interests ...

Zigzag 1st Edition Florence Delay

https://ebookstep.com/product/zigzag-1st-edition-florence-delay/

Zigzag 1st Edition Florence Delay

https://ebookstep.com/product/zigzag-1st-edition-florence-
delay-2/

Souviens toi 1st Edition Florence Jouniaux

https://ebookstep.com/product/souviens-toi-1st-edition-florence-
jouniaux-2/

Feminizmler Tarihi 1st Edition Florence Rochefort

https://ebookstep.com/product/feminizmler-tarihi-1st-edition-
florence-rochefort/
Souviens toi 1st Edition Florence Jouniaux

https://ebookstep.com/product/souviens-toi-1st-edition-florence-
jouniaux/

Zio Paperone e il Ponte di Messina 2nd Edition Giorgio

Pezzin Giorgio Cavazzano Magica Curatore

https://ebookstep.com/product/zio-paperone-e-il-ponte-di-
messina-2nd-edition-giorgio-pezzin-giorgio-cavazzano-magica-
curatore/

Le Quai de Ouistreham 2010th Edition Florence Aubenas

https://ebookstep.com/product/le-quai-de-ouistreham-2010th-
edition-florence-aubenas/

De boekhandelaar van Florence 1st Edition Ross King

https://ebookstep.com/product/de-boekhandelaar-van-florence-1st-
edition-ross-king/

Personality Plus at Work Florence Littauer & Rose Sweet

https://ebookstep.com/product/personality-plus-at-work-florence-
littauer-rose-sweet/
 Florence Scovel Shinn

CALEA MAGICĂ A INTUIŢIEI

Cuvânt-înainte

A sosit, în sfârşit, vremea Adevărului suprem. Cine

este pregătit, cel care a mers constant pe Calea lui,
acum culege roadele. Noua conştiinţă - care s-a născut
după decembrie 2012 - se extinde, constant şi blând,
spre toţi cei care au aşteptat-o viaţă după viaţă.
Perioada de tranziţie a fost - şi mai este încă - susţinută
de o puternică vibraţie, căreia de multe ori i-am făcut cu
greu faţă, dar care a avut drept scop îndepărtarea din
structurile noastre interioare a tot ceea ce era vechi şi
nepotrivit cu Noul Pământ.
Această nouă energie nu face altceva decât să aducă
claritate în tot şi toate, să finalizeze etapele de vindecare
şi învăţare pe care le-am parcurs, să încheie cicluri.
Putem spune, fără tăgadă, că am ajuns să trăim timpul
clarificării, al lucrurilor încheiate, împlinite, finalizate.
Dacă mai avem aspecte care nu au ajuns în această
fază/stare, asupra lor este momentul să ne îndreptăm
atenţia. Dacă am ajuns să înţelegem şi să conştientizăm
acest aspect al momentului, atunci vine firesc în
discuţie o altă faţă a lucrurilor: zona de confort, în care
putem cădea cu uşurinţă şi care devine mult mai subtilă
decât până acum. Ceea ce vreau să aduc în atenţie este
faptul că, tocmai pentru că am finalizat multe
învăţături, pentru că am ajuns la măiestrie în multe
aspecte ale vieţii, pentru că am dobândit pe deplin unele
abilităţi noi şi le-am desăvârşit pe cele dinaintea lor (pe
toate acestea eu le numesc puncte tari), putem foarte
uşor să ne „culcăm pe o ureche” şi să ne facem că nu
mai vedem ceea ce viaţa tot încearcă să ne spună.
Punctele slabe trebuie să fie permanent în atenţia
noastră: acolo se află şcoala şi temele pe care le mai
avem de parcurs.
Readucerea înţelepciunii celor ce au pus temelia
noilor paradigme de gândire în atenţia exploratorilor
conştiinţei, a celor care caută sincer calea adevărului,
reprezintă un gest nobil şi util în acest moment din
existenţă şi este o dovadă că ceea ce are ca sursă
energiile divine este simplu şi clar şi ţâşneşte ca un izvor
spre noi, întotdeauna la timpul potrivit.
Parcurgerea celor zece teme ale acestei cărţi ne va
ajuta să ne înţelegem contextul şi să descoperim
aspectele neclarificate şi nefinalizate din acest moment.
Este o preocupare extrem de importantă pentru fiecare
dintre noi, mai ales dacă nu vrem să lăsăm orgoliul
spiritual să preia locul celui străvechi. Asta înseamnă,
de fapt, să ocolim conştient zona de confort şi să ne
continuăm drumul spre noi înălţimi ale conştiinţei.
Dacă mă întorc la contextul actual, pe care
încercăm cu toţii să-l asimilăm şi în care dorim să trăim
fără să mai apelăm la paradigmele vechi (care aduc boli
şi suferinţe în mai toate planurile), aş spune pe scurt că
ajutoarele vin spre noi din toate direcţiile, din toate
timpurile şi dc la toate civilizaţiile, din cosmos şi din
lumile nonfizice - de pretutindeni.
Chiar dacă nu aţi mai practicat meditaţia sau vreo
altă metodă prin care să vă cufundaţi în lumile
interioare, chiar dacă nu aţi participat conştient la
propriul proces evolutiv, eu cred că toţi cei care trăiesc
conştient şi încearcă să se alinieze la principiile
cosmoeticii, să întruchipeze virtuţile divine, astăzi se pot
bucura de locul în care au ajuns, de noua conştiinţă
care se aşază, tot mai deplin, în Sistemul Vieţii pe
Pământ.
Cel care are în mână această carte, indiferent de
modul în care se raportează la el însuşi, indiferent dacă
se percepe sau nu ca fiind parte dintr-un flux de
evoluţie, poate conştientiza faptul că Raiul a coborât
foarte aproape de Pământ şi alege să se îndepărteze de
cei care nu pot vedea decât Iadul (generat de starea de
victimă în care se afundă) şi îşi poate înţelege linia de
timp pe care. la nivel subtil, a ales-o cu multă vreme în
urmă.
Am putea spune, cu alte cuvinte, într-un sens
metaforic, că tabloul este aproape gata, că poate fi privit,
că avem toate instrumentele şi abilităţile pentru a
desluşi clar imaginea ce răsare din el, doar că mai avem
de făcut unele retuşuri, mai putem pune anumite
accente de culoare, că încă mai putem interveni şi
corecta câte ceva, pentru ca imaginea să fie exact cea
visată de noi, în calitate de creatori ai acestui tablou viu,
ce ne vorbeşte despre Noul Pământ.
De acum încolo totul se schimbă cu o viteză
uluitoare, energiile cosmice definesc tot mai profund
noua lume, iar tot ceea ce ţine de vechi intră într-un soi
de „trepidaţie autodistrugătoare”, se autoelimină, nu
mai este susţinut la nivel energetic. Viaţa respinge tot
ceea cc este distonant. Avem doar impresia că mai
suntem pe graniţa dintre lumea veche şi cea nouă. A
fost un timp suficient de lung, în care ni s-a permis să
ne acomodăm cu noua paradigmă. În acea perioadă
trăiam „pe graniţă”, îmbinam legea veche cu cea nouă,
învăţam noi reguli, descopeream noi energii şi noi
fluxuri. De fapt, ne reaminteam. Drumul acesta l-am
mai făcut cândva. Şi atunci, şi acum, de fapt, ne
reamintim ceva ce este scris în fiinţa noastră, în ADN.
Întreaga cunoaştere se află în noi. Tot ce avem de făcut
este să o lăsăm să ni se dezvăluie sau, altfel spus, să
căutăm calea spre noi înşine, iar pentru asta trebuie
doar să dăm la o parte obstacolele din calea adevărului,
să lăsăm iluzia să plece din viaţa noastră.
Acum am intrat complet într-o altă lume. Cu mult
timp în urmă, noi am ales destinaţia, am pornit la drum,
dar încă se mai aude zgomotul tărâmului vechi, pe care
l-am părăsit, pentru că nu ne-am îndepărtat încă destul
de mult de linia de demarcaţie. Ştim clar că nu mai
există cale de întoarcere şi încercăm, de multe ori din
răsputeri, să găsim noile sensuri, să alegem un ţinut în
care să ne aşezăm în linişte şi pace.
Aş vrea să pot să explic asta. Voi încerca!
După cum bine ştiţi, trăim cu toţii punctul
culminant al liniei noastre de timp, pe care ne-am ales-o
într-un anumit moment al drumului parcurs până în
acum. Am ajuns să trăim vremea în care, dacă nu
negăm sensul aspectelor care desenează viaţa noastră
din acum, putem conştientiza, cu uşurinţă, care sunt
punctele de creştere a conştiinţei, din acest moment al
existenţei. Avem nevoie de materiale noi, de aşezăminte
noi, de alte resurse... şi nu ne este tot timpul clar de
unde să le obţinem şi cum să o facem. Mai avem de
făcut ceva pentru a intra în armonie cu noi înşine - şi
nu prea ştim întotdeauna ce anume avem de făcut, încă
mai privim în toate direcţiile, ca şi cum am fi în
intersecţie. Asta, deoarece situaţiile concrete din viaţa de
fiecare zi încă ne mai perturbă înţelegerea şi nu ne dăm
cu uşurinţă seama că magistrala pe care înaintăm spre
destinaţia finală este perfect definită şi că suntem acolo
unde trebuie, unde e cel mai potrivit pentru noi să fim.
 Provocările şi obstacolele cu care ne confruntăm în
viaţa cotidiană sunt unice pentru fiecare, deşi, dacă
privim în jur, le observăm, în anumite note, şi la cei de
lângă noi. Dacă ne îndepărtăm puţin ca să vedem
ansamblul, dacă ne dăm voie să fim observatori, vom
vedea că, într-un fel sau altul, tot ceea ce ni se întâmplă
nouă se manifestă şi la nivel colectiv. Toţi avem, în
esenţă, aceleaşi nevoi. Trecem printr-o perioadă de
frământări interioare atât de ciudate încât nu-mi aduc
aminte când am mai parcurs un astfel de drum, într-un
timp atât de scurt. În plan general, suntem într-o
nebunie totală: lucruri fără sens se întâmplă în toate
direcţiile, răsturnări de situaţii, bombe mediatice,
escaladări de conflicte, crize financiare... Toate au o
singură sursă: reziduurile interioare, agăţarea de trecut,
ignorarea noilor paradigme, lipsa de fermitate în a ne
respecta noul drum; operăm într-o lume nouă eu
concepte şi atitudini vechi. Nu merge aşa!
Pe toate aceste situaţii/ obstacole/ provocări cu
care ne întâlnim - la nivel individual sau colectiv -
putem să le numim, în mod convenţional, puncte de
creştere spirituală. Această redenumire ne ajută să
trecem de la nivel general, la particular şi ne poate
aduce mai clar în concret.
Dacă folosim sistemul informativ al biosistemului
nostru (adică creierul unificat şi conectat la inimă) şi
privim pe de o parte lumea şi pe de altă parte viaţa
privată, ne dăm seama că, într-o mare proporţie (hai să
nu spun tot, pentru că nu este aşa), ceea ce se întâmplă
în plan exterior e o temă (mai severă sau mai blândă),
prezentă şi în viaţa personală. O să spuneţi: „Ştiu, «ceea
ce se află în interior se află şi în exterior»“ - lucru care e
absolut adevărat şi bine cunoscut de toată lumea. Dacă
aşa stau lucrurile, dacă această cunoaştere este deja
integrată de conştiinţa noastră, e firesc să o folosim
pentru a observa - şi, deci, pentru a identifica - acele
aspecte personale care reprezintă puncte de creştere
spirituală, folosindu-ne de cele exterioare, care sunt de
obicei mai vizibile.
Fac aici o mică paranteză. Pentru că foarte multe
cuvinte au fost folosite în mod abuziv şi nu întotdeauna
corect, ele şi-au pierdut din înţeles, şi-au diminuat
substanţa, iar conştiinţa nu le mai regăseşte ca pe un
reper clar. De exemplu, cuvântul iubire, sintagma
evoluţie spirituală etc. De aceea, cred că e mai bine
pentru noi dacă am înlocui, într-un anumit context,
cuvântul evoluţie din sintagma evoluţie spirituală, cu
creştere spirituală, iar în loc de eveniment, situaţie etc.
să folosim cuvântul punct, pentru a lărgi aria de interes
şi a nu lăsa negarea sau sistemele de apărare să
acţioneze inconştient.
Un punct de creştere conştienţială! spirituală este,
simplist spus, un eveniment (situaţie, stare interioară)
concretă, cu care ne întâlnim la nivel personal şi pe care
suntem puşi în situaţia de a-l transcende, de a-l depăşi,
printr-o atitudine/ acţiune (personală), ridicată la nivel
transpersonal (sau invers, dacă vă este mai uşor).
Indiferent dacă îl identificăm şi la nivel colectiv sau nu,
ori de câte ori suntem în situaţia de a rezolva/ înţelege
un aspect existent, prezent într-un context determinat,
dacă privim tabloul mai larg al vieţii personale, putem
găsi pârghia potrivită pentru a-l integra conştient, într-
un ansamblu ce a fost ales la nivel subtil, interior,
profund.
Această abordare vă duce în situaţia de a afla că,
pentru a atrage resurse din (noua) linie de timp pe care
aţi ales-o, trebuie mai întâi să o identificaţi şi să lăsaţi
deoparte (să nu vă mai agăţaţi de) ceea ce nu se mai
potriveşte cu alegerea voastră.
Nivelul energetic, vibraţional, al timpului pe care îl
trăim în acum are o forţă uriaşă pentru a ne susţine să
facem asta. Nu mai putem ascunde adevărul, indiferent
cât de mult am dori noi să-l mai punem sub preş!
Lumile se vor separa: unii aleg „Iadul”, iar alţii „Raiul”!
Este o chestiune legată de Liberul Arbitru, de alegerea
conştientă, nu de simpla constatare sau contemplare.
Observarea ne ajută la a ne calibra, a afla unde suntem,
dar nu este suficient. E vremea să înţelegem unde
suntem doar ca să ne manifestăm opţiunea pentru ceea
ce urmează: acţiunea, asumarea. Nu putem aştepta
nimic de la Univers pentru că nicio fiinţă din lumile
nonfizice (fie că e vorba de cetele îngereşti, ghizi sau alte
civilizaţii cosmice) nu ne mai ajută voluntar, nu ne mai
trece strada dacă noi nu i-o cerem.
Totul s-a schimbat! Noi am cerut şi am generat
Schimbarea, iar acum trebuie să o consolidăm, să ne
asumăm conştient acea linie de timp pe care am ales-o
şi să ne comportăm în consecinţă. A venit vremea să
separăm grâul de neghină şi să pregătim însămânţarea
noii conştiinţe, zi după zi, cu alte unelte şi cu alte
ingrediente.
Susţinerea ghizilor noştri înseamnă acum că ei ne
vor oferi o energie care să ne inspire în a obţine
clarificări în toate acele sectoare ale vieţii în care mai
avem puncte nearmonice, iar această carte ne este de
folos pentru a ne arăta unde să căutăm, ce calităţi
(virtuţi) sunt încă pe lista noastră pe care am făcut-o
pentru a ne identifica aşa-numitele puncte slabe din
existenţa noastră din acum. Cu toţii mai avem câte ceva
în coloana cu lucruri „de rezolvat'4, mai avem încă lecţii
nefinalizate, mai avem câte ceva de înţeles.
 Dacă mergem mai departe şi nu ne împotmolim în
starea de victimă, ajungem să ne împlinim visul, să ne
întâlnim cu sensul vieţii, cu acum-ul, cu Esenţa noastră,
cu partea îngerească, divină, din noi, cu cel ce ştie totul,
cu deschizătorul de drumuri, cu acea parte din noi care
nu mai vrea să orbecăie prin întuneric şi se re-
conectează la Lumina interioară, pe care o şi validează!
Florence Scovel Shinn, în această minunată carte,
Calea magică a intuiţiei, ne aduce în atenţie un set de
aspecte organizate sub forma unor lecţii, care au ca
scop evident deschiderea unei energii interioare,
potrivite cu întregul context în care ne aflăm acum, iar
mecanismul pe care vi-l propun devine simplu: depistăm
aspectele vieţii care încă ne mai arată că am lăsat ceva
în urmă, le recunoaştem (în lumea noastră interioară) ca
fiind puncte de creştere spirituală - cu alte cuvinte, le
validăm (le considerăm puncte slabe, aspecte ale vieţii
pe care nu le-am înţeles pe deplin, domenii în care nu
ne-am luat masteratul) şi apoi, trecând prin cele zece
lecţii, le găsim calea spre rezolvare.
Cred că se cuvine o mică precizare, ce se referă la
termenii pe care-i folosim atunci când vrem să explicăm
un fenomen din domeniul ştiinţelor spirituale. Este
foarte clar că nici nu putem inventa cuvinte şi nici nu
putem pune mereu ghilimele sau face prea multe
paranteze explicative. Trebuie să fim coerenţi şi clari, să
găsim întotdeauna calea cea mai simplă. Şi atunci... ce
altceva am mai avea de făcut decât să ne comportăm
liber, să vorbim cu atenţie, dar nealambicat, precizând
doar că ascultătorul/cititorul este cel care trebuie să
privească noţiunile/cuvintele, extinzând tot mai mult
înţelesul lor?
De exemplu, cuvântul lecţie, pe care nu avem cu ce
să-l înlocuim, poate declanşa o constrângere, o reacţie
firească de respingere, de „nu mai vreau să mai aud de
nimic”. Chiar este firesc să fie aşa, pentru că suntem cu
toţii obosiţi şi sătui de sfaturi şi reţete, de lecţii care vin
din toate direcţiile. Trebuie să facem în aşa fel încât să
trezim în noi curiozitatea, dorinţa de a merge către
învăţături din ce în ce mai înalte. Eu cred că putem
depăşi cu uşurinţă acest obstacol dacă armonizăm
termenii la noua paradigmă, dacă le dăm înţelesuri noi
şi extinse, dacă mergem dincolo de tiparul vechi pe care
îl reprezentau. Acum, în zilele noastre, în acest context,
cuvântul lecţie înseamnă că am reuşit să merg spre o
conştiinţă mai înaltă, învăţând, înţelegând mai mult
printr-un dialog cu mine însumi/însămi, cu Universul,
cu Viaţa şi cu oricine sau orice (împrejurare, context)
îmi poate oferi mai mult, îmi poate declanşa mai bine un
proces de reamintire.
Una dintre cele mai frumoase chei care ne ajută să
desluşim Sistemul Vieţii pe Pământ este onestitatea,
sinceritatea faţă de noi înşine, eliminarea
autosabotajului, perspectiva mai largă în abordarea
vieţii, pe care ne-o oferim prin eliminarea oricăror
obstacole care obturează izvorul ce aduce la suprafaţă
energia inimii, forţa vieţii. Aceasta este calea magică a
intuiţiei. Urmaţi-o!
Elena Cociş
 Introducere

Florence Scovel Shinn a debutat pe scena metafizică

în 1925, cu cartea Jocul vieţii şi cum să-l joci. La puţin
timp după aceasta, m-am născut eu.
Deşi doamna Shinn a murit în 1940, am simţit
multă vreme o afinitate cu domnia sa. Prima dată i-am
întâlnit lucrările în 1972, când mi-am început propria
călătorie de explorare a lumii metafizice, şi m-am
îndrăgostit de ea încă de atunci. Am rezonat cu felul său
direct de a scrie - cuvintele ei mi-au vorbit şi am devenit
un adept devotat. I-am citat deseori afirmaţiile şi le-am
împărtăşit cu studenţii mei.
Anii au trecut. Apoi, în toamna lui 2012, un
distribuitor de cărţi rare a descoperit un mic manuscris,
scris la maşină şi încă netipărit, ce conţinea ultimele
scrieri ale lui Florence Scovel Shinn. lată un fragment
din scrisoarea ce îl însoţea:
Acum câteva luni, am dat peste un obiect unic din
acea colecţie, de care credem că aţi fi interesată. Este
vorba despre un manuscris original, scris la maşină, al lui
Florence Scovel Shinn, intitulat Calea magică a
intuiţiei.
Vă contactăm pentru a vedea dacă dumneavoastră
sau Hay House aţi fi interesată să cumpăraţi acest
manuscris original rar, întrucât simţim că aţi fi singura
care i-aţi putea împărtăşi lumii conţinutul său.
Viaţa funcţionează în cele mai minunate moduri.
Sunt permanent uluită, pe măsură ce lucrurile bune vin
către mine. Faptul că această lucrare a fost descoperită
şi că a ajuns în mâinile mele m-a uimit, pur şi simplu.
Sunt încântată să publicăm această carte prin Hay
House şi sper ca această mică şi minunată comoară să
vă facă plăcere.
Louise L. Hay
 Lecţia întâi - CREDINŢA MAGICĂ A INTUIŢIEI

„(Rugăciunea înseamnă să îi telefonezi lui

(Dumnezeu, iar intuiţia înseamnă că Dumnezeu îţi
telefonează ţie“.
Adevărata rugăciune înseamnă pregătire.
După ce ai trimis către Furnizorul Universal cererea
pentru ceea ce îţi este de folos, acţionează imediat, ca şi
cum te-ai aştepta să primeşti ceea ce ai cerut.
Demonstrează credinţă activă, imprimându-ţi astfel, în
subconştient, expectativa.
O doamnă cunoştea legea pregătirii şi şi-a cumpărat
tot felul de reviste scumpe, pentru a-şi oferi senzaţia de
opulenţă. Intuiţia i-a spus să cumpere acele reviste. Un
mod de a-ţi cultiva intuiţia este prin a-ţi spune, înainte
să adormi:
Dimineaţă, voi şti exact ce am de făcut.
Ideile îţi vor apărea în minte înainte de a începe să
gândeşti.
Rugăciunea înseamnă să îi telefonezi lui Dumnezeu,
iar intuiţia înseamnă că Dumnezeu îţi telefonează ţie.
Intuiţia apare din mintea supra- conştientă. Este
Divinitatea interioară. Subconştientul este doar putere
fără direcţie. Ceea ce simţi profund sau spui cu emoţie
este impregnat în subconştient şi dus la îndeplinire în
cele mai mici detalii. Este sufletul tău, iar el trebuie
repus în drepturi. Impregnează-ţi subconştientul cu
ideile perfecte ale minţii supraconştiente, în loc de
îndoielile şi temerile minţii conştiente. Fă aceasta
repetând afirmaţia:
Stau în linişte şi cunosc puterea din mine.
Când îţi urmezi intuiţia, se întâmplă deseori să
mergi după un lucru şi să obţii un altul. Ceea ce trebuie
să ştii îţi va fi revelat din supraconştient - tărâmul
intuiţiei. Intră într-o stare de linişte deplină şi spune-ţi
afirmaţiile.
Nu ai nevoie de indignare, împotrivire, frică,
îngrijorare, luptă de orice fel etc. Situaţia pentru care
manifeşti indignare va fi îndepărtată. Rămâi liniştit.
Menţine-ţi calmul, iar Puterea ta lăuntrică va lupta
pentru tine. Mânia şi indignarea îţi înceţoşează vederea
şi deseori îţi afectează acuitatea vizuală; ele te
împiedică, de asemenea, să-ţi urmezi îndrumările
intuitive.
De exemplu, te întâlneşti cu o prietenă pe stradă şi
îi spui, veselă: „Nu-i aşa că vremea e minunată?” Ea îţi
răspunde: „Aşa este, dar tu pari cam obosită”. Ti
răspunzi apoi, implicată emoţional, făcând prima ta
mişcare greşită: „A, nu! Mă simt mai odihnită ca
niciodată!” Atunci ea zice: „Ei bine, poate că arăţi rău
deoarece ai o pălărie care nu-ţi stă bine”.
Plină de indignare, te grăbeşti spre casă şi te uiţi în
oglindă, ca să vezi ce e în neregulă cu pălăria. Simţi o
durere în ceafa, deoarece atitudinea minţii tale a
provocat o congestie în acel loc. De aici vine expresia
argotică: „îmi dai dureri de ceafa”. Acum eşti pe punctul
de a contacta o răceală sau chiar ceva mai grav. Invocă
imediat legea iertării. Trimite-i iubire şi bunăvoinţă
prietenei tale, spunând: „O, Putere Supremă, mai dă-mi
o şansă... de data aceasta nu o să mă mai plâng. Nu o
să mai opun rezistenţă, voi fi plină de iubire şi
bunătate”. Acum ai neutralizat congestia şi afecţiunea
ce i-ar fi urmat.
Data viitoare când te vei întâlni cu prietena ta, vei fi
plină de bunăvoinţă şi chiar nu îţi va păsa dacă ei îi va
plăcea sau nu pălăria ta. Ii vei spune: „Ce zi minunată!”
Iar ea îţi va răspunde: „Ce bine arăţi! De unde ai pălăria
asta frumoasă?”
 Acum nu-i mai răspunzi emoţional situaţiei. I-ai pus
capăt; altfel, ai fi avut aceeaşi experienţă încontinuu.
Calmul reprezintă o perlă extrem de preţioasă.
Jocul Vieţii este un joc al bumerangurilor. Orice
trimiţi în afară se întoarce către tine. lisus a spus să le
faci altora ceea ce ai vrea să-ţi fie făcut ţie. Nu poţi răni
pe cineva, fără să te răneşti pe tine însuţi. Suntem
conectaţi cu toţii printr-o forţă magnetică misterioasă;
ce trimiţi în afară, către un altul, prin cuvinte sau
gânduri, are efect asupra ta. Dacă o persoană trăieşte
doar în planul mental, ceea ce se întoarce (karma sa) are
nevoie de mai mult timp. Dacă eşti o persoană evoluată
spiritual, aceasta revine extrem de rapid; cu cât cunoşti
mai multe, cu atât devii mai responsabil. Aşa că, învaţă-
ţi lecţiile şi fii conştiincios, pe lungul drum al
experienţei.
Trimite bunăvoinţă către aşa-zisul tău duşman şi te
vei înconjura cu o aură considerabilă de protecţie.
Duşmanii tăi sunt doar cei ai „propriei case” (ai
credinţelor tale subconştiente). Dacă urăşti şi eşti
indignat datorită unei situaţii, i-ai grăbit acţiunea
asupra ta, întrucât atragi lucrul de care nu-ţi place sau
de care te temi. Când cineva te-a nedreptăţit, eşti plin de
furie şi indignare. Nu îl poţi ierta. Trece ceva vreme şi
altcineva îţi face acelaşi lucru. Asta se întâmplă întrucât
tu ai o imagine a nedreptăţii gravată în subconştient.
Istoria se va repeta atâta timp cât crezi că eşti blestemat
să ai parte de ghinioane şi de nedreptăţi. Există doar o
singură cale de a o neutraliza. Nu te lăsa tulburat deloc
de nedreptăţi şi trimite-le bunăvoinţă tuturor celor
implicaţi. Spune afirmaţia:
Bunăvoinţa mea este un Turn puternic în jurul
meu. Acum îmi transform toţi duşmanii în prieteni,
toată dizarmonia în armonie, toată nedreptatea în
dreptate.
Vei fi uimit de modul în care funcţionează legea
aceasta. Una dintre elevele mele a reuşit să aducă
armonie în haosul afacerii sale, prin simpla folosire a
afirmaţiei de mai sus.
Aşa cum alchimiştii din vechime transmutau toate
metalele grele în aur, la fel, şi tu ai puterea de a
transforma tot răul în bine.
„De aceea vă spun că, orice lucru veţi cere când vă
rugaţi, să credeţi că l-aţi şi primit, şi va fi al vostru”.
MARCU11, 24
Lecţia a doua - CUM SĂ-ŢI PUI ÎN ORDINE SITUAŢIA
FINANCIARĂ

„Recunoştinţa este legea creşterii, iar lamentarea

este legea descreşterii“.
Atitudinea materială faţă de bani constă în a avea
încredere în salariul, în venitul şi în investiţiile tale, care
pot să scadă peste noapte. Atitudinea spirituală constă
în a avea încredere în Dumnezeu pentru a-ţi da ceea ce
ai nevoie - şi pentru a-ţi păstra ceea ce deţii; şi nu uita
să vezi tot timpul ceea ce deţii ca reprezentând
Divinitatea în manifestare. Dacă o uşă se închide, o alta
se deschide, imediat.
Banii sunt un simbol al libertăţii şi sunt parte din
Planul Divin. Există o rezervă invizibilă din care poţi
extrage: e vorba de banca imaginaţiei. Pentru a
materializa prosperitatea (sau alte binecuvântări), mai
întâi rosteşte-ţi cuvintele. Spune afirmaţia:
Dumnezeu este Cel ce mă aprovizionează; iar acum,
spre mine se îndreaptă surprize financiare grandioase şi
fericite.
Fă ceva pentru a-ţi demonstra credinţa. Credinţa
fără fapte e moartă. Cumpără-ţi o nouă poşetă sau un
nou portofel, spunând: „Aceasta este vistieria mea
magică, pentru a ţine banii pe care mi-i trimite
Universul”. Gestul acesta îţi dă o senzaţie de
prosperitate şi de expectativă. Acum, cumpără-ţi un
stilou nou şi spune: „Acesta este un stilou magic pentru
a semna cecuri”. Oferă-i cuiva hainele vechi, care te fac
să pari sărac; ele te trag în jos. Aceasta este adevărata
rugăciune - pregătirea. Acum simţi că deja ai primit (în
planul invizibil), iar materializarea se va ivi ca prin
farmec.
 Lucrurile nu trebuie niciodată să ne posede, ci
invers. Să nu-ţi fie teamă să pierzi, întrucât, atunci,
ceea ce posezi va dispărea. Niciodată nu posezi cu
adevărat ceea ce te temi că ai să pierzi, iar dacă nu
apreciezi o binecuvântare, ea nu se va imprima în
subconştient şi va pleca din viaţa ta.
De exemplu, o doamnă avea nişte perle minunate.
Era foarte bogată, dar întotdeauna vorbea de lipsuri,
spunând în mod repetat: „Într-o zi va trebui să mănânc
aceste perle”. Cumva, averea ei s-a evaporat şi a trebuit
să vândă perlele, pentru a-şi cumpăra mâncare şi alte
lucruri de trebuinţă.
Cuvintele şi gândurile sunt o formă de
radioactivitate (Proprietate de a emite radiaţii. (n. ed.)) şi
nu se întorc goale. Prin cuvinte te justifici, dar te şi
condamni. Numără-ţi binecuvântările. Aceasta este
legea creşterii. Fii recunoscător pentru ceea ce ai şi vei
atrage mai multe lucruri pentru care să fii recunoscător.
Recunoştinţa este legea creşterii, iar lamentarea este
legea descreşterii. Mulţumeşte permanent pentru ceea
ce ai şi pentru materializarea rezervei invizibile, în viaţa
ta.
Următoarea afirmaţie a produs rezultate
extraordinare:
Mulţumesc pentru că Universul este cel care mă
aprovizionează; iar acum sunt conectat la curente
nesfârşite de bani siguri şi la îndemână, cu graţie şi în
moduri perfecte.
O altă afirmaţie potrivită este:
Nu voi dori, întrucât am primit deja ceea ce am
cerut. Credinţa trebuie să devină un obicei.
Nu contează cât de mulţi bani ai; dacă te simţi
sărac, vei începe să pierzi bani. Nimic nu apare în viaţa
ta fără a fi chemat. Întotdeauna chemi sărăcia sau
prosperitatea, prin calitatea gândirii tale. Acum este
momentul potrivit:
Astăzi este ziua în care voi avea un noroc
extraordinar.
Întreaga zi afirmă în tăcere o declaraţie a
adevărului, pentru a contracara gândurile negative:
Pe măsură ce banii pleacă de la mine, eu ating un
izvor nevăzut, care eliberează sume mari de bani ce se
întorc către mine, cu graţie şi în moduri miraculoase.
Nu înseamnă să arunci banii sau să-i cheltui în mod
prostesc. Înseamnă că nu îţi este teamă să-ţi urmezi
îndrumările intuitive de a cheltui sau oferi. De exemplu,
o femeie a avut îndrumarea intuitivă de a-i oferi 100 de
dolari unei prietene căreia îi erau de mare trebuinţă.
Curând după aceea, a primit 1.000 de dolari, dintr-o
sursă neaşteptată.
Nu-ţi fie teamă să ceri mult de la Banca încrederii şi
Loialităţii, Companie a Universului; dar nu poţi atrage o
sumă mai mare decât cea cu care te simţi confortabil.
Dacă te simţi confortabil cu milioane, şi milioanele se
vor simţi confortabil în prezenţa ta. Libertatea financiară
este ideea lui Dumnezeu în ceea ce-l priveşte pe om.
Afirmaţia de mai jos este una care deschide uşi:
 Ce a făcut Dumnezeu înainte, mai poate face pentru
mine - şi chiar mai mult de atât.
Nu privi înapoi şi nu zăbovi asupra timpurilor grele,
pentru că vei fi atras înapoi către aceste situaţii.
Mulţumeşte pentru zorii unei noi zile. Trebuie să fii
imun în faţa tuturor descurajărilor şi aparenţelor
contrarii. Spune afirmaţia:
Acest val s-a întors şi va rămâne, întrucât
Dumnezeu are întâietate.
„Căci atunci grânarele îţi vor fi pline de belşug”
PROVERBE 3,10
 Lecţia a treia - CALEA MAGICĂ A INTUIŢIEI

„Ceea ce vezi cu ochiul interior vei întâlni, mai

devreme sau mai târziu, în exterior“.
Treziţi-vă, voi cei care dormiţi. Tot ce vă doriţi sau
aveţi nevoie se află deja în drum spre voi; dar trebuie să
fiţi extrem de conştienţi de ceea ce este bine pentru voi,
pentru a putea materializa acele lucruri. Spuneţi
afirmaţia:
Puterea lăuntrică mătură din mintea, corpul şi
activităţile mele tot ce nu este conform planului divin şi
îmi pune lucrurile în ordine, acum şi pentru totdeauna!
Cuvântul mătură vă oferă o imagine a acţiunii.
Această mătură spirituală îndepărtează toată credinţa în
lipsuri, pierderi, eşec, necazuri, dizarmonie, tristeţe etc.
Eşti adormit în faţa lucrurilor benefice, în timp ce aceste
gânduri negative creează dezordine în casa minţii tale.
Eşti furios pe cineva, oferindu-i, astfel, acelei persoane,
puterea de a-ţi face rău. Simţi că eşti un ratat, pierzând
astfel ocazia de a avea un succes răsunător. Eşti
copleşit de senzaţia de lipsuri şi de faptul că prietenii şi
prosperitatea au ieşit din viaţa ta. Eşti încă adormit în
„visul contrariilor”. Trezeşte-te şi, cu fiecare dorinţă a
inimii pe care o îndeplineşti, vei descoperi o nouă lume,
plină de sănătate, bogăţie şi fericire.
Aceasta este produsă de cuvântul tău, întrucât
cuvântul tău este bagheta ta magică. Când eşti în cea
mai adâncă disperare, este timpul să redenumeşti
situaţia respectivă. Botează fiecare eşec cu numele
„Succes!”. Niciodată să nu laşi a treia dimensiune să
interfereze cu cea de-a patra. A treia dimensiune este
lumea aparenţelor contrarii; este ceaţa în care trăieşte
majoritatea lumii.
 Afirmaţiile tale împrăştie ceaţa, permiţându-i
soarelui să răsară.
Spune afirmaţia:
Soarele răsare acum în mintea şi în trupul meu, iar
eu văd clar împlinirea dorinţelor inimii mele.
Dorinţelor tale lipsite de viaţă li se răspunde în
acelaşi mod. Dorinţele tale pline de nerăbdare sunt mult
timp întârziate sau îndeplinite în mod brutal. Tânjeşti
după flori şi îţi spui: „Biata de mine! Nimeni nu îmi oferă
flori vreodată”. Şi, în- tr-o zi, mergând pe stradă, un
ghiveci de muşcate îţi cade în cap. Acestea sunt florile
tale, dar nu apărute cu graţie, în modul perfect. Ar fi
trebuit să spui: „Mulţumesc pentru că florile mele vin
din partea Universului, cu graţie şi într-un mod perfect”.
Atunci le-ai fi primit pe calea potrivită.
Aceasta este legea naturii: foloseşte sau pierde.
Păstrarea şi economisirea duc întotdeauna la pierdere.
Foloseşte ceea ce ai şi vei primi mai mult. Dacă
economiseşti pentru zile negre sau pentru cazul în care
te vei îmbolnăvi, sigur aşa se va întâmpla. Foloseşte
liber banii pe care îi ai, dar cu înţelepciune, ştiind că
rezerva ta invizibilă este întotdeauna disponibilă.
Curând, legea acumulării se va pune în funcţiune;
abundenţa va curge şi se va acumula.
Nu spune niciodată „Sunt falit”, întrucât imprimi în
subconştient o imagine a lipsurilor. Jocul Vieţii este un
joc al pasienţelor. Pe măsură ce te transformi, şi
acţiunile tale se transformă. Spune afirmaţia:
Acum sunt imun la tot ce mă răneşte şi mă
frustrează. Puterea lăuntrică reprezintă pacea perfectă şi
echilibrul perfect.
O elevă mi-a spus odată că mama ei îi „făcea scene”
întotdeauna când se aflau în vacanţă. În casa surorii
sale, mama spunea: „Nu mai vreau să mănânc niciodată
în această casă”. Anul următor, ea se afla în spital.
Eleva mea a vizitat-o, iar mama ei i-a spus: „Dumnezeu
mi-a trimis această încercare, aşa că o voi suporta cu
răbdare*'. Fiica i-a răspuns: „Mamă, nu Dumnezeu ţi-a
trimis această boală; tu ai atras-o către tine, prin
cuvintele tale pline de mânie. Tu ai spus că nu mai vrei
să mănânci niciodată în casa lui Hannah şi uite unde ai
ajuns”. Mama sa i-a răspuns: „Of, lasă-mă în pace! II
prefer pe Dumnezeul meu învechit, cel care trimite
încercări şi suferinţă.'* Eleva mea i-a cerut să gândească
în mod constructiv, cât timp se găsea în spital - să se
vizualizeze intrând în casa lui Hannah, sănătoasă şi
fericită. Mama i-a urmat totuşi recomandarea, iar în
câteva săptămâni s-a însănătoşit, spre surpriza
medicilor.
Ceea ce vezi cu ochiul tău interior (imaginaţie) vei
întâlni, mai devreme sau mai târziu, în exterior. Deci,
vizualizează-ţi cu claritate pro- pria-ţi bunătate, propria
sănătate, propriul succes, propria fericire, iar ele se vor
întâmpla. Credinţa aduce roade. Deseori sunt întrebată
de ce e mai uşor să vezi eşecul decât succesul,
nefericirea decât fericirea. Aceasta ţine de educaţia
noastră timpurie, care a fost, în general, negativă. Când
se întâmplă lucruri bune, oamenii spun: „E prea frumos
ca să fie adevărat!” Milioane de oameni şi-au neutralizat
binele prin această atitudine, întrucât fiecare e
răspunzător de „cuvintele lui nesăbuite”. Ele
impregnează subconştientul şi sunt duse la îndeplinire,
cu grijă. Spune afirmaţia:
Îmi văd cu însufleţire resursele nemijlocite şi
nesfârşite. Ele vin de la o Putere Supremă şi toate uşile
sunt larg deschise! Toate canalele sunt libere. Văd cu
intensitate cum sănătatea mea este radiantă, optimă şi
permanentă. Văd cu însufleţire cum dorinţele inimii
mele ajung să se îndeplinească într-o clipită.
Nu vizualiza sau forţa o imagine. Ea îţi va licări în
conştient, venind de la supraconştient. Iată o afirmaţie
puternică:
Lumina luminilor curge prin mintea, prin trupul şi
activităţile mele, dezvăluind cum totul se găseşte într-o
ordine Divină. Văd, în mod limpede, că nu există
obstacole pe calea mea. Văd, în mod limpede, calea
deschisă către împlinire.
E important, de asemenea, să ai parte de un mediu
care să-ţi producă bucurie. Fără imagini mohorâte.
Păstrează-ţi ordinea pe birou. Să ai hârtii curate la
îndemână. Nimic nu se compară cu hârtiile curate
pentru a atrage sume mari de bani. O conştiinţă
ordonată este o conştiinţă bogată.
Un ziar londonez publica o poveste despre nişte
lideri africani, care făceau turul unui oraş. Nu i-a
impresionat nimic - asta până când au văzut metroul şi
scara rulantă. Imediat au exclamat, vrăjiţi: „Aaa!
Pământul umblă”. Spune afirmaţia:
Mă aflu acum pe un Pământ care umblă, iar el mă
duce, în mod magic, către Tărâmul Făgăduinţei.
Nu cânta melodii triste. Subconştientul este
impregnat de orice lucru pe care îl simţi profund.
Cuvântul tău e bagheta ta magică. Nimic nu este „prea
frumos ca să fie adevărat”. Nimic nu este „prea frumos
ca să se întâmple” sau „prea frumos ca să dureze”.
„Ordinea este prima lege a Cerului.
ALEXANDER POPE
 Lecţia a patra - CUM SĂ SPARGI VECHILE FORME-
GÂND

„Nimeni nu te îndepărtează de propriul tău Sine, în

afară de tine însuţi “
O idee negativă pe care stărui va crea o formă-gând
în subconştient. Aceste forme-gând te vor însoţi pe calea
vieţii până când le vei neutraliza. Dacă eşti plin de
suspiciuni, în scurt timp vei întâlni ceea ce cauţi. Vei
atrage lucrurile de care te temi şi nimic nu te poate
salva, în afară de anihilarea propriilor frici. Acţionează
fără teamă şi înfruntă leii care îţi apar în cale. Fricile
tale se vor materializa în experienţe concrete.
Spune afirmaţia:
Mulţumesc pentru succesul meu rapid. Mătur totul
în calea mea, deoarece lucrez cu Spiritul şi urmez Planul
Divin al vieţii mele.
Punţile sunt curăţate, pentru a-i face loc acţiunii
Divine.
Această afirmaţie este foarte puternică, întrucât
aduce senzaţia de putere extraordinară. Vechile forme-
gând se dizolvă, iar ideea Divină de succes îşi ocupă
locul de drept.
Nu te gândi la o persoană ca la „biata de ea”. Nu faci
altceva decât să o demagnetizezi. Mintea umană nu
poate face faţă acestor gânduri negative. Victoria este
câştigată de Divinitatea din mintea supraconştientă.
Spune afirmaţia:
Sunt magnetizat de către Univers. Am şi păstrez,
începând cu această zi, pentru totdeauna, tot ce este al
meu prin drept Divin.
În povestea Cenuşăresei, mama ei vitregă şi surorile
vitrege erau forme-gând pe care ea şi le construise în
conştiinţă. Aproape toată lumea are o mamă vitregă
haină, în propriul subconştient, care îi îndepărtează de
ceea ce este bine pentru ei: este numită, de obicei,
complex de inferioritate. Zâna cea Bună îi apare şi îi
spune că poate să meargă la bal şi să aibă lucrurile pe
care şi le doreşte. Zâna cea Bună este mintea
supraconştientă, Divinitatea lăuntrică, prin care toate
lucrurile sunt posibile. Cenuşăreasa îşi pierde pantoful
de cristal şi obţine ceea ce şi-a dorit - adică pe Prinţ.
Frici le fac din tine un sclav la galeră; invocă deci
Puterea din tine, pentru a te elibera. Spune afirmaţia:
Toate lucrurile sunt posibile, aici şi acum.
Obţin acum ceea ce pare a fi de neatins.
Când faci o călătorie, de obicei spargi vechile forme-
gând, deoarece călătoria aduce o schimbare a scenei şi a
mediului şi gânduri noi. Oamenii călătoresc pe distanţe
îndelungate pentru a beneficia de un „tratament” de un
anume fel, întorcându-se apoi transformaţi („un alt
om'4). Persoanele ce vin la Vichy sau Carlsbad obţin
multe beneficii, întrucât îşi lasă grijile în urmă. Nativii
din zonele respective îşi menţin fricile şi nu au aceleaşi
beneficii precum cei aflaţi în vizită în zona lor.
 Nu construi o formă-gând de invidie; ea te
îndepărtează de Tărâmul Făgăduinţei. Îţi construieşti o
închisoare. Nimeni nu te îndepărtează de propriul tău
bine, în afară de tine însuţi. Forma- gând de milă de
sine este una dintre cele mai periculoase pe care le poţi
avea: cu cât îţi plângi mai mult de milă, cu atât
înrăutăţeşti lucrurile.
Situează-te deasupra zonei de îngrijorare, în
conştiinţă, iar apoi vei beneficia de materializare
instantanee. Succesul, fericirea sau abundenţa se vor ivi
„într-o clipită”.
„Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se
înspăimânte“. IOAN 14, 27
 Lecţia a cincea - SĂNĂTATE ŞI FERICIRE

„O persoană armonioasă nu vibrează niciodată la

acelaşi nivel cu un microb“.

Sănătatea şi fericirea merg mână în mână.

Sănătatea deficitară este provocată de lipsa de armonie.
Un maestru spunea că nu-şi întreabă niciodată
discipolul: „Ce e cu tine?” Eu întreb: „Cine e cu tine?”
Atâta vreme cât oricine te poate face să devii mânios,
revoltat, iritabil, trist etc., o reacţie nocivă are loc în
celulele corpului tău, producând tot felul de afecţiuni.
De exemplu, o femeie a fost privată, în mod eronat,
de suma de 200$. Am sfătuit-o să o binecuvânteze pe
persoana responsabilă, să rămână liniştită şi să extragă
200$ din Rezerva Universală, pentru că, dacă o uşă se
închide, o alta se deschide. Ea a spus că nu poate face
asta şi a avut parte de multe încercări în privinţa
propriei sănătăţi, din cauza gândurilor negative. Atunci
m-a întrebat de ce a atras acea situaţie. I-am răspuns:
„Tu întotdeauna te-ai agăţat de bani. Numărai fiecare
bănuţ şi economiseai, chiar dacă aveai o îndrumare
intuitivă de a cheltui sau oferi. E o idee bună să
economiseşti, dar ea nu poate fi pusă în practică
întrucât ar însemna să încâlci legea folosinţei. De acolo
vin reacţiile karmice şi începi să ai pierderi din ce în ce
mai accentuate - cheltuind, în totalitate, banii pe care ar
fi trebuit să-i menţii în circulaţie. De multe ori, avalanşa
pierderilor apare din cauza ignorării intuiţiei”.
 Lipsurile şi pierderile afectează sănătatea; la fel,
durerile de cap financiare. Criticile continue şi găsirea
permanentă de greşeli produc depozite de acid în sânge,
ceea ce provoacă reumatism. Ura şi resentimentele
generează o otravă în sistem, care produce boli. Trecerea
bruscă de la disperare, la bucurie produce o schimbare
de natură chimică în corpul unei persoane. Frica şi
disperarea produc congestie şi boli, în timp ce bucuria
deblochează circulaţia, făcând-o să funcţioneze
corespunzător, sănătatea fiind astfel recăpătată.
Acum e timpul stabilit.
Astăzi este ziua prosperităţii uluitoare.
Această afirmaţie ar produce o schimbare imediată
în situaţia curentă a lumii. Viaţa şi moartea se află în
puterea limbii - la fel şi succesul, eşecul sau lipsa
abundenţei, întrucât cuvintele şi gândurile sunt o formă
de radioactivitate. Omul trebuie să înveţe să extragă
orice din Rezerva Universală. Acest lucru ar îndepărta
toată sărăcia şi limitarea, care sunt nişte stări de spirit.
Trăim într-o uriaşă mare de forţă magnetică, numită
mind-stuff (Termen aparţinând lui W. K. Clifford, ce
desemnează elementele simple din care este alcătuită
conştiinţa. (n. ed.)) care ia, permanent, forma dorinţelor
umane. Corpul poate fi remodelat prin tratament -
viziunea clară şi afirmaţia. Odată, i-am spus unei
paciente să se vadă pe ea însăşi scăldată în lumina albă,
strălucitoare, a Spiritului, care dizolvă tot ce nu este
conform planului divin. Imaginează-te pe tine însuţi,
scăldat zilnic în Lumina strălucitoare a Luminilor şi
vârsta nu ţi se va consemna în celulele trupului. „Nu fi
trist şi deprimat, întrucât bucuria Domnului este
puterea ta”. Bucuria aduce o nouă tărie, vigoare şi
vitalitate. Îngrijorarea şi frica distrug celulele trupului.
Mulţi oameni sănătoşi au devenit epave pline de
nervi, din cauza pierderii de bani - au încărunţit
prematur, într-o perioadă scurtă de timp.
Oamenii ce cunosc Adevărul spiritual au depăşit
marile pierderi financiare, arătând şi simţindu-se ca şi
când s-ar afla tot timpul pe culmea valului. Şi-au
refăcut situaţia financiară, prin faptul că au rămas
calmi în faţa pierderii.
De exemplu, la mine a venit o femeie ce pierduse
30.000$, pentru că un investitor îi folosise banii în
scopuri proprii. Avocatul îi spusese că nu şi-i va mai
recupera niciodată. Am sfătuit-o să-l binecuvânteze pe
acel om şi să-l ierte şi, în schimb, să ceară 30.000$ de la
Abundenţa Sferelor. Dacă o uşă se închide, o alta se
deschide. Am adăugat: „Niciodată să nu-ţi plângi de milă
şi fa tot ce poţi pentru a te simţi mereu prosperă”. E a
făcut asta, iar prietenii care o întâlneau pe stradă
spuneau: „Nu trebuie să te întrebăm cum te simţi. Arăţi
de milioane”.
În câteva luni s-a întâmplat un miracol: banii i-au
fost returnaţi. Îşi menţinuse vibraţia la nivelul
succesului şi al prosperităţii; nu se putea să nu
reuşească.
O persoană cu vibraţia joasă sau dizarmonioasă va
contacta o răceală; o persoană fericită şi curajoasă va fi
imună la germeni. De exemplu, o femeie iese afară, pe
frig, în ţinută de seară, îmbrăcată subţire, dar îi este
bine aşa, întrucât simte că arată minunat şi aşteaptă cu
nerăbdare o seară reuşită. Dacă aceeaşi femeie poartă o
rochie care nu-i vine bine sau are o dispoziţie proastă,
ea se va întoarce plângându-se că a răcit şi că nu se
simte bine, tuşind toată ziua următoare. O persoană
armonioasă nu vibrează niciodată la acelaşi nivel cu un
microb.
Frica şi resentimentele afectează vederea, iar
încăpăţânarea şi jignirile puternice afectează auzul.
Dacă te simţi plictisit, descurajat sau apatic, fa ceva
pentru a te înviora - adică, a-ţi schimba vibraţia - şi
repetă încontinuu afirmaţia:
O bucurie minunată se îndreaptă către mine şi va
rămâne cu mine.
O persoană cu un ficat leneş este întotdeauna
mohorâtă şi depresivă. Ea crede că ficatul este cel care îi
dă atitudinea negativă a minţii, dar este exact
contrariul, pentru că ea însăşi e responsabilă de ficatul
său. Judecata este cea care afectează ficatul: prea multă
discriminare, acuzare, precauţie, întristare, regrete
zadarnice, invidie. Poate că te întrebi: „De ce nu ar
trebui ca o persoană să fie precaută şi să aibă o
atitudine discriminatorie?” Atunci când eşti condus de
discriminare şi precauţie, nu îţi asculţi îndrumarea
intuitivă, care te duce deseori în direcţia împotriva
căreia se revoltă mintea ta raţională. Ficatul este un
organ foarte sensibil şi e afectat rapid de gândirea
eronată. Din acest motiv, străbunii l-au numit liver,
însemnând „locul în care trăieşti” (În limba engleză,
liver înseamnă ficat, iar (to) live înseamnă a trăi. (n. tr.)).
Mânia, frica, gândurile tiranice etc. afectează
inima. Tată o afirmaţie potrivită: Lumina Luminilor
curge prin mintea mea, prin corpul şi acţiunile
mele, dezvăluind că totul se află în ordine Divină.
Inima mea este o inimă fericită, o inimă
neînfricată, o inimă iertătoare, o inimă blândă, la
locul potrivit, îndeplinindu-şi lucrarea care i se
potriveşte.
Bolile de piele sunt provocate de iritaţia mentală.
Cineva ţi-a intrat „pe sub piele”. De multe ori,
vindecările spontane au loc printr-o realizare bruscă a
Adevărului. În realitate, corpul tău este unul spiritual,
incoruptibil şi indestructibil, „etern şi neobosit,
nenăscut şi fără moarte”. Când e înlăturată toată
gândirea negativă, vei fi învăluit de Corpul tău de
Lumină; tristeţea şi suspinele vor fi trecut şi însăşi
moartea va fi fost transcensă. (Licenţă poetică. Verbul a
transcende nu are, în limba română, formă de
participiu, (n.ed.))
„Nu vă mâhniţi, căci bucuria Domnului va fi tăria
voastră“. NEEMIA 8, 10
Lecţia a şasea - SĂ-ŢI ADUCI VIITORUL ÎN PREZENT

„Trebuie să trăieşti pe deplin în prezent pentru a-ţi

îndeplini visurile“.

Timpul şi spaţiul nu sunt decât un vis.

Omul trebuie să-şi aducă viitorul în prezent.
Binecuvântări ce par atât de îndepărtate în viitor îţi sunt
deja pregătite, aşteptându-te să crezi în materializarea
lor.
De exemplu, una dintre studentele mele îşi dorea un
ceas. I-am spus să creadă că deja l-a primit şi, în scurt
timp, l-a primit de la o prietenă.
Realizarea este materializare. Întrebi cum poţi scăpa
de îndoieli şi de frici care împiedică realizarea?
Răspunsul este: adoptând o afirmaţie ce îţi oferă un
sentiment de siguranţă şi de satisfacţie. Dacă îţi este
teamă de un câine mare, spune: „Dispari de-aici,
înşelăciune mare”. Diferenţele, fricile şi aparenţele
contrarii sunt, cu siguranţă, doar nişte mari înşelăciuni.
Un bărbat care se îngrijora permanent, părând
incapabil să-şi oprească gândurile de nelinişte, şi-a scos
ceasul şi a spus că îşi va mai face griji timp de o
jumătate de oră. Spre surprinderea sa, a constatat că îi
era imposibil să-şi mai facă griji, întrucât pusese în
acţiune legea nonrezistenţei. De obicei, îi cerem ceva
Furnizorului Universal şi apoi oftăm: „N-o să primesc”.
Omul de succes merge călăuzindu-se după o muzică
secretă. Cu acest ritm în gând, toate lucrurile merg aşa
cum le planifică, beneficiind de posibilităţi norocoase.
Când îţi pierzi norocul, ieşi din ritm. Spune afirmaţia:
Valul s-a întors şi va rămâne, întrucât Dumnezeu
are întâietate.
 Tu ai întors valul; el aduce bucurie şi abundenţă. Tu
ai acordat întâietatea. Această atitudine îţi aduce
viitorul în prezent, facându-l posibil. Demonstrează
credinţă activă, pentru a întoarce valul.
Unii oameni trăiesc tot timpul în viitor. Visează cu
ochii deschişi şi nu ţin niciodată pasul cu prezentul. Un
băiat a avut o viziune măreaţă şi a mers într-un oraş
mare, unde a avut parte de nişte oportunităţi care i-au
adus faimă şi bogăţie. Fratele său, în schimb, îşi
petrecea timpul spunându-le oamenilor ce-ar face dacă
ar avea un milion de dolari. Nu a ajuns niciodată mai
departe de marginea satului său. Trebuie să trăieşti pe
deplin în prezent pentru a-ţi îndeplini visurile; dar
asigură-te întotdeauna că visezi în conformitate cu
Planul Divin. Există un Model Divin al vieţii în mintea ta
subconştientă şi până când Divinul nu îţi visează
visurile, vei munci în zadar. Spune afirmaţia:
Fie ca Modelul Divin al vieţii mele să strălucească în
mintea mea conştientă.
Vreau să văd planul perfect, cu claritate.
Mintea conştientă trebuie salvată de la gândirea
greşită, oferindu-i-se, din partea supraconştientului,
ideile potrivite cu care să lucreze. E posibil să-ţi doreşti
ceva ce nu se găseşte în Planul Divin şi descoperi că eşti
permanent blocat în materializarea acelui lucru; sau,
dacă îl obţii, el îţi va aduce numai nefericire şi ghinion.
Sănătatea, bogăţia, iubirea şi exprimarea de sine
perfectă sunt cei patru stâlpi ai vieţii pentru fiecare
individ; dar modul în care se manifestă aceştia ţine doar
de Marele Proiectant.
De exemplu, un magazin i-a trimis unei cliente două
pulovere, în loc de cel pe care îl comandase ea. Ea l-a
ales pe cel pe care nu-l alesese iniţial şi chiar i-a plăcut
mai mult. După aceea, ea şi-a lăsat, de bunăvoie, toate
alegerile din viaţă în mâinile Inteligenţei Infinite.
Puterea Universală este în corabia mea. Navighez
acum, neînfricat, pe mări necunoscute.
Multor oameni le este teamă să întreprindă acţiuni
noi. Ei se panichează la ideea de a face ceva diferit, chiar
şi atunci când situaţia în care se găsesc e de nesuportat.
Navighează cu bucurie, pe mări necunoscute; vei ajunge
pe Tărâmul Făgăduinţei. Oamenii se uzează, tăcând
aceleaşi lucruri în fiecare zi. Găseşte-ţi ceva interesant
de făcut, în scop recreativ, pentru a utiliza un nou set
de celule ale creierului. Ca să ai succes, elementul ludic
trebuie să facă parte din ceea ce întreprinzi.
Lasă-ţi idealul să-ţi fie unica realitate a vieţii -
atunci, obstacolele şi dificultăţile vor dispărea, iar tu nu
vei mai fi deranjat de ele. Spiritul este Inteligenţă Pură,
la care omul apelează pentru a se acorda. Nu te limita la
un singur post de radio al vieţii. Acordează-te la
Inteligenţa Infinită. Priveşte, cu uimire, la ceea ce se
găseşte în faţa ta.
Another random document with
no related content on Scribd:
among so many thousands of others. The counters I numbered
myself, as required.
“Last November, I felt myself in a position to seek my first victim. I
decided that it should be Mr. Tovey, a personal friend of Mr.
Copperdock, from whom I had learnt all I required to know about his
habits. I had, among my other weapons, a paper cutter’s knife, with
half a dozen blades. These blades I had sharpened along both
edges until they resembled daggers, and I had discovered a means
of fixing them lightly into the handle, so that they would remain in the
wound, leaving me free to carry off the handle.
“That evening, Mr. Ludgrove took his usual walk, returning by
way of Paddington station. From here he telephoned to Mr. Tovey,
giving him the message that he was wanted at St. Martha’s. Mr.
Ludgrove then walked back here, and took on the character of the
Black Sailor. Behind this shop is a piece of ground which was once a
garden, and that in turn is separated by a low wall from a yard,
deserted after business hours, with gates and also a small door
leading into a back street. I had made myself a key to the small door,
and it provided me with an alternative means of access to this
house.
“The Black Sailor went out this way, waited in the shadows at the
corner of the back street until he saw Mr. Tovey pass, then followed
him and caught him up among the crowd outside the Express Train.
The knife required no violence in its use, merely a firm push in one of
the spots which Dr. Morlandson had shown me. The actual stabbing
was a very simple matter, and the Black Sailor disappeared in the
crowd, to return here by the way he went out and transform himself
into Mr. Ludgrove.
“But I realized that this method, although it had served its
purpose once, was inartistic and dangerous. There was always the
risk that the Black Sailor might be recognized and traced back here.
As a matter of fact, Wal Snyder had noticed him, but his evidence
was discredited. The police, however, were compelled to offer a
reward for him, and I determined that the Black Sailor must be
reserved for special purposes.
“In the case of Mr. Colburn I adopted quite a different method. I
had become a customer of his, and had encouraged his son to
confide in me. From him I gradually learnt his father’s habits and
peculiarities, particularly that of smoking a pipe in the shop after
lunch, and, when he had finished it, of refilling it and putting it away
on a shelf. I examined the pipe in young Colburn’s absence, and
noticed that it was cracked. That evening, I visited a tobacconist at
some distance from here and bought a pipe of similar make and
shape.
“Within a few days, as I had expected, I saw Mr. Colburn enter
Copperdock’s shop. It was a fair assumption that he had gone in to
buy a new pipe to replace the old one, since I had learnt that his
tobacco was always delivered to him. I took a very small splinter of
glass, covered it with a preparation which Dr. Morlandson had given
me, and drove one end of it into a notch I had made in the
mouthpiece of the pipe I had bought. I then went to Colburn’s shop,
on an errand which necessitated young Colburn’s going to the
bakehouse and leaving me alone. I saw, as I had expected, a new
pipe lying filled on the shelf. I substituted mine for it, put Mr.
Colburn’s pipe in my pocket, waited until young Colburn came back
with my purchase, and left the shop. I was in the country when Mr.
Colburn died, but I heard the details later, as no doubt you have
heard them, Dr. Priestley.”
“Yes, the deaths of Colburn and Martin strengthened my theory
that Dr. Morlandson was at the bottom of the affair,” replied the
Professor calmly. “I guessed that there was extensive medical
knowledge behind both of them.” His one idea was to prolong this
recital as much as possible.
“You will agree, however, that it would have been impossible to
trace Mr. Colburn’s death to me. By this time I had come to the
conclusion that it would be as well to stage the scene of my
executions as far as possible in Praed Street. I wished to
concentrate attention upon this particular district, since I knew that
the obvious effect on the police would be to suggest to them an
inhabitant of it. As soon as they did this, I was ready to supply a
number of hints and inferences. I was thus able to become on
confidential terms with Whyland, and, by making a friend of him, to
put myself above suspicion. And all the time I was influencing his
mind in the direction of Mr. Copperdock. It was a most interesting
psychological study, I can assure you.
“Pargent, whom I determined to tackle next, presented an entirely
different problem. He lived some distance from Praed Street, and
though I might have devised some means of killing him in his own
home, I was most anxious to adhere to the rule I had laid down. It
was not until I had carefully considered his habits that I saw my way
clear. During the years which I had spent observing my victims, I had
discovered the regularity of his visits to his sister at West Laverhurst.
And in this regularity I saw my opportunity.
“One Saturday morning, when he was due to go to West
Laverhurst, I went down from Waterloo to Penderworth, for which the
station is Wokingham, ostensibly to collect plants. I went to Waterloo
by way of Paddington and the tube, the most obvious way of getting
there. But at Paddington I called at the booking-office, and took a
ticket to Reading. Having arrived at Penderworth, I made myself as
conspicuous as possible at the inn, in the character of Mr. Ludgrove,
and then went out with a suit-case, with the declared intention of
collecting plants. In the suit-case were my dyes and paints, also a
change of clothing.
“Now, Penderworth is four miles from Reading, where the train
stopped by which Pargent habitually returned home. I found a
convenient coppice, in which I got myself up as a man with iron grey
beard and hair, and a conspicuous mark upon my face. I left my suit-
case in the coppice, carefully hidden, and in it Mr. Ludgrove’s clothes
and spectacles. Then I walked to Reading and caught the train in
which Pargent was travelling. On our arrival at Paddington I followed
him through the station, and was by his side when he made his dash
across Praed Street to catch the bus. My opportunity came on the
refuge, and I employed the same method as I had done in the case
of Tovey.
“I had ascertained that a train left for Reading ten minutes after
the arrival of the train by which I had travelled up. I had just time to
catch this—I already had the ticket which I had purchased in the
morning. As the train neared Reading, I went to the lavatory and
removed the dye and paint. From here I stepped out on to the
platform and passed the barrier unremarked. Even had I been
noticed in London, and my description circulated, I thus ran very little
risk. The most noticeable thing had been the ‘port-wine mark,’ and
this of course had vanished. I walked to the coppice, buried the
clothes I was wearing, resumed the apparel of Mr. Ludgrove, and
returned to the inn with my suit-case full of the first plants I could lay
my hands on. I had apparently an excellent alibi.
“With the death of Pargent, the curious coincidence that all three
victims had received counters came to light, as I had anticipated it
would. I thought it wise to suspend my operations for a while, while I
prepared my plans for dealing with the remainder of the surviving
jurymen. Goodwin presented the greatest puzzle. He was confined
to his house, almost to one room, and I despaired of being able to
reach him. I had nearly decided to leave him alone, knowing that his
death could not be delayed very long in any case. But I had a
sudden inspiration. The numbered counters had attracted a good
deal of attention, and the sequel to their receipt was well known. It
was quite possible that Goodwin, to whom any shock was likely to be
fatal, would die as the mere result of finding one in his post. I made
the experiment, and it was successful. But I claim no great credit for
this exploit. I might well have failed, had fortune not favoured me,
and I was compelled to abandon Praed Street as the scene of his
death. I have always considered that the execution of Goodwin was
not up to my usual standard.
“But I have omitted the case of Martin, upon which I rather pride
myself. Put yourself in my position, Dr. Priestley. Here was a man,
living in the suburbs, and having an office in the City. How was I to
lure him to Praed Street, and ensure his death when he arrived
there, at a time when Praed Street had already gained notoriety as
the scene of three mysterious deaths? I knew quite a lot about
Martin, more than most people, in fact. I knew that he had once been
in business in Praed Street, and that he had prospered there rather
more rapidly than his apparent business warranted. My connection
among the shadier classes in the neighbourhood helped me there. I
discovered, hint by hint, that he was a well-known fence, a receiver
of stolen goods, that is, Dr. Priestley, and that discovery, coupled
with the fact that the premises he had once occupied were again
changing hands, gave me an idea.
 “My first move was to make the acquaintance of the builder who
was carrying out the alterations to Number 407, and from him I learnt
in the course of conversation the name of the new tenant. He asked
me to come and look at the place, an invitation which I accepted
without too great a show of eagerness. In the next few days I visited
the place again, more than once. I wanted the builder’s men to get
accustomed to the sight of me. For this purpose I was Mr. Ludgrove
the local resident, of course. As a matter of fact, most of the builder’s
friends went to have a look at the place. There is always an interest
in vacant premises in a street like this.
“Dr. Morlandson had provided me with a number of celluloid
capsules, containing pure prussic acid. I took an ordinary electric
lamp, broke it, and connected the ends of the leading-in wires by a
piece of fine foil, which would become red hot on the passage of a
current. Round this I wrapped a few strands of nitrated cellulose, and
to this I fixed the celluloid capsule. The action of this device was very
simple. If a current were passed through it, the cellulose would
inflame and set fire to the capsule, thus releasing the prussic acid.
Some of the vapour of this might catch fire, but enough would be left
to be fatal to anybody breathing it in a confined space. And I knew of
a confined space most suitably adapted to the purpose.
“I wrote a letter to Martin, which I knew could not fail to bring him
to Number 407, and to bring him alone. It suggested that somebody
had discovered his true occupation, and was prepared to keep the
matter secret, for a consideration. Then, on the Saturday morning,
just before the men were due to leave, I walked openly into Number
407. I had kept an eye on their habits, and knew that before they left
they packed away their tools in the back room on the ground floor. I
could hear them there as I went in, and I made my way down to the
cellar without anybody noticing me. All I did there was to put my
poison device in the lamp holder in the small cellar—I had heard the
electrician tell the builder that the current would be connected that
day—hang the numbered counter on the switch, and remove the
string by which the swing door could be pulled open from within. The
trap was set, it remained only to ensure that Martin should have easy
access to it.
 “I knew about the arrangement whereby the keys were kept at
the sweet shop. I had announced that I was going into the country
that day, travelling into Essex by the London, Tilbury and Southend
from Fenchurch Street. I took the Underground, apparently to
Aldgate, but got out at Aldersgate Street. From here I walked down
the Barbican, saw Martin leave his office, go to lunch, and finally
book at Aldersgate Street to Praed Street. I immediately telephoned
from one of the boxes there to Mr. Briggs, who had the keys, saying
that I was the tenant of Number 407, and asking him to look out for a
Mr. Martin, and give him the keys. I then went on to Fenchurch
Street, spent a happy and profitable day in the country, and returned
home to hear of the death of Mr. Martin. I was, I confess, slightly
annoyed to find that it had been attributed to suicide. But then, I had
never anticipated that Martin would bring an automatic with him. But
perhaps I weary you with these details, Dr. Priestley?”
“Not in the least!” replied the Professor fervently. He glanced
furtively at the clock. It was already past ten o’clock.
 Chapter XXII.
The Death Chamber
“What I have to tell you now may interest you more nearly, Dr.
Priestley,” continued the Black Sailor. “Having disposed of five of my
intended victims, I had to remove Copperdock. But I wished first of
all to concentrate as much suspicion as possible on him before his
death. You will perceive the idea, no doubt. If the murders were to
cease with Copperdock’s death, there being already a vague
suspicion that he had caused them, further enquiries would not be
pursued very briskly.
“For this reason, I appeared to Copperdock that evening as he
was coming out of the Cambridge Arms. The disguise was very
imperfect, since I had merely smeared the dye on my beard in the
street, and the scar was made of sticking-plaster. It would not have
borne a moment’s close inspection, but it was good enough for
Copperdock, as I felt sure it would be. I escaped from him without
difficulty, and, having taken a wet sponge with me, removed the scar
and dye at the first opportunity and came quietly home. I beat Mr.
Copperdock by about five minutes.
“As I had expected, he told Whyland the story of his adventure,
and I was in a position to swear that he and I had been alone in the
street. The result was to discredit his veracity still further. I then
thought it time to act. You will remember that Copperdock said he
found a numbered counter on his bed? That was the exact truth,
although it seemed impossible, and nobody believed him. But it was
capable of the simplest explanation in the world. Look here.”
The Black Sailor rose from his chair, and walked across to the
bench, from which he picked up an apparatus made of wood and
india rubber, not unlike a miniature cross-bow. “I amused myself in
my spare time by making this,” he said. “As you see, it has a holder
which just takes a counter. You would be surprised to see how far
and how accurately it will project it. I have frequently practised with it
in the country, and I have attained sufficient skill in its use to be able
to place a counter where I like at any range up to a hundred feet or
so.
“Now, above my shop is a room, which I use for storage
purposes. From the window of this room you can see into the
window of Mr. Copperdock’s bedroom. I had merely to wait for a
windless evening, fine enough for Mr. Copperdock to leave his
window open, and seize my opportunity when I knew his house was
empty. The opportunity came, and I took it.
“It might have been thought that by delivering the counter in
advance I had increased my difficulties. But, on the contrary, I had
diminished them. The obvious improbability of Mr. Copperdock’s
story, that he had found a counter on his bed at a time when it was
demonstrable that nobody had entered the house, was merely
another link in the chain of suspicion which I was forging round him. I
allowed a few days to pass, and then, the following Saturday, I took
the final step.
“Now, even you, Dr. Priestley, failed to read the riddle of the
broken hypodermic needle and the incrustation of potassium
carbonate round the puncture. Yet it was ridiculously simple. I
secured a piece of metallic potassium, and moulded it into the shape
of a bullet to fit an air-gun which I possessed. Into the head of this
bullet I inserted the broken end of a hypodermic needle, which I had
already charged with the same drug as had been so effectual in the
case of Mr. Colburn. Keeping this prepared bullet in paraffin, to avoid
oxidation, I placed the air-gun ready upstairs, and waited for Mr.
Copperdock’s return from the Cambridge Arms. He brought two
friends home with him, and I was afraid at first that I should be
compelled to postpone my attempt. It was essential to my scheme
that he should be alone in the house when I fired the gun.
“However, the two friends left after a while, and Mr. Copperdock
entered his bedroom and proceeded to undress. I could just see the
washing-stand through a gap in his curtains, and I waited until he
was bending over this. Then I loaded the gun with my potassium
bullet, and pulled the trigger. I saw Mr. Copperdock spin round, and
then he passed out of my line of vision. But I knew I had succeeded,
and I came quietly down here.
“The bullet had possessed sufficient velocity to drive the needle
well into Mr. Copperdock’s body, and I knew I could trust it to destroy
its own evidence. I need scarcely explain the properties of metallic
potassium to you, Dr. Priestley. On exposure to the air it oxidizes, as
you know, first to the hydroxide, which is caustic potash, and then to
the carbonate. The doctor who was called in quite correctly stated
that the presence of the carbonate showed that caustic potash had
been applied. But he never guessed that the caustic potash had
itself been derived from potassium.
“I had expected that Ted Copperdock’s first act upon discovering
his father’s body would be to call me. I thought that this would
furnish me with an opportunity for adding yet another mystification
for the police to solve. I placed a numbered counter on my own
mantelpiece, and waited. Sure enough, young Copperdock came
across to me. I met him in the shop, and we went over together, I
taking care not to close the door behind us. I have no doubt that the
scene in Mr. Copperdock’s room had been described to you in detail.
But there is one incident which seems to have escaped everybody’s
recollection. I was left alone in the room while Ted went for the
doctor and Waters telephoned to Inspector Whyland.
“I had meant all along to contrive to be alone in the room sooner
or later, and was prepared for the opportunity. I had in my pocket the
handle of the paper-maker’s knife and one of the blades. I placed the
handle in Mr. Copperdock’s right hand, and pressed the fingers
round it. Then I put the blade and handle in the pocket of one of his
overcoats, satisfied that sooner or later it would be found there, with
his finger-prints upon it. A few minutes later, a chance remark of
Inspector Whyland’s gave me a further idea. If the suicide theory
were correct, the hypodermic syringe ought to be found. I had, I
confess, overlooked this point, but it was readily rectified. Directly he
left me, I looked out an old syringe, fitted the other half of the needle
to it, and dropped it by the side of the road under Mr. Copperdock’s
window. Waters found it within half an hour.
“Meanwhile, Inspector Whyland had returned here at my
suggestion. He was the very witness I required to my finding of the
counter. The door left open afforded an obvious suggestion of the
means by which it had reached my mantelpiece. I did not care what
theory he evolved as to the identity of the person who had entered
the house. My only object was to confuse the issue as much as
possible.
“Then, Dr. Priestley, Inspector Hanslet came upon the scene, and
I knew that the real battle of wits had begun. As I have told you, I
had spent years studying the characters of the members of the jury,
and among them I had devoted a large part of my time to observing
you. I soon discovered that Inspector Hanslet consulted you upon his
principal cases, and I knew as soon as Hanslet appeared, that I was
at last pitted against the most acute brain in England. I may say,
without exaggeration, that the knowledge gave me the keenest
pleasure which I had known for years.”
The Black Sailor paused, and smiled at his auditor benignly. “You
see, Dr. Priestley,” he continued, “I was in rather a delicate position,
where you were concerned. I had purposely left you until the last,
because, as foreman of the jury, Dr. Morlandson wished you to have
special treatment. You were to be warned, but your fate was to be
left hanging over your head as long as possible. I was afraid that you
would not attach much importance to the mere receipt of a counter.
You are not the sort of person to be so easily frightened. Yet how to
deliver a personal warning without giving you a clue which would be
fatal to the execution of my design, I could not see.
“I knew Inspector Hanslet had discussed the Praed Street
murders with you. Or rather, in deference to your well-known
insistence upon exactitude, I will say that I believed it to be in the
highest degree probable. During one of my evening walks,
accompanied, I may say, by one of Inspector Whyland’s charming
young men, I passed your house, and saw Inspector Hanslet enter it.
It was rather more than a mere guess to infer that he, who had just
taken charge of the case, was about to consult you upon it.
“Then, a day or two later, I saw in The Times the announcement
of your hurried departure to Australia. Believe me, Dr. Priestley, I had
a higher opinion of your courage than to imagine that you had
hastened to seek a place of safety. I reasoned, and events proved
that I reasoned correctly, that you alone had connected the names of
the dead men with those who had served on the jury at Dr.
Morlandson’s trial. You were therefore aware that your own life was
threatened. But one thing puzzled you. If Dr. Morlandson were dead,
how could the murders be accounted for? You would naturally wish
to verify his death upon the spot, but you would endeavour to do so
with the utmost secrecy. Hence, I thought, the announcement of your
visit to Australia, which would mislead your antagonist, and account
for your absence from London. The place in which to find you alone
was obviously the Isle of Purbeck.
“So I suggested a scheme to Inspector Whyland, and here my
chance thought of delivering a counter to myself came in useful. I
was to go to Dorchester for the week-end—I was thankful for the
evidence I had already laid that the fatal period and place were the
week-end and Praed Street—and he was to remain here on the
watch for the assassin who threatened me. It amused me to think
that the solution of the whole mystery would lie under his very eyes,
for the cross-bow was on that bench, and the air-gun stands in a
rack in my bedroom. But, since I had invited him, I knew that he
would attach no importance to these things, even if he noticed them.
I left him in possession, and went to Dorchester. But from there I
took a train to Wareham, and walked across the heath to Dr.
Morlandson’s cottage, where I most artistically converted Mr.
Ludgrove into the Black Sailor.
“You must remember that I lived on that heath for a year, during
Dr. Morlandson’s lifetime. I have been there frequently since. There
is a disused clay working not far from the cottage, and in this I had
secreted a number of useful articles, among them a bicycle. With this
I watched in the heather, feeling certain that you would not
disappoint me. You did not, and our most interesting interview took
place.
“After you had started for home, I made my preparations for
departure. It was just possible that you would set the local police on
my track, and I was taking no risks. I rolled a round and heavy stone
over the path, which gave the sand a level and untrodden
appearance, and effectually removed all traces of my bicycle. Then I
walked to a spot on the shores of Newton Bay, where I knew that a
punt, which is very rarely used, was drawn up. In this I rowed across
through the backwaters to a point on the Wareham channel above
Lake. I left the punt here, turned myself back again into Mr.
Ludgrove, and in the morning walked to Hamworthy Junction,
whence I caught a train to Dorchester. I was in plenty of time to dig
my colchicum bulbs and return to London.
“Now, Dr. Priestley, I feel that I owe you some apology. Matters
have turned out very differently from what I had expected, owing to
circumstances over which I have no control. I had intended that you
should survive for months, even perhaps years, in daily expectation
of death leaping out at you from some unexpected corner. You are a
determined man, but I think you will agree that even your iron will
would have broken down at last under the strain. Every now and
then, when you were most absorbed in your labours, a warning
would reach you, a hint that the sands were running out, that you
might not be allowed time even to finish the immediate task. I think in
time you would have known something of the horror of despair which
grips the innocent man condemned ruthlessly and without mercy, as
you condemned Dr. Morlandson, Dr. Priestley.”
The Black Sailor’s voice had become harsh and menacing, and
the Professor started from his chair to meet the attack which he
anticipated. But the Black Sailor waved him back again with an
imperious gesture.
“Sit down, Dr. Priestley!” he commanded. “I have not yet finished
what I must say and you must hear. You need fear no violence,
unless you attempt to escape from this room. But you are far too
sensible to make any such attempt, which, as you see, would be
futile. I could overpower you in an instant, and I should then be
compelled to bind you hand and foot and gag you. A most
humiliating situation for you, Dr. Priestley, and one uncomfortably
reminiscent of the methods of the hangman, to whose care you
delivered Dr. Morlandson, you remember.”
The Professor sank back into his chair. He realized that the Black
Sailor was right, that in any struggle he must inevitably be overcome,
and resistance would probably lead to his immediate death. If he
were to leave this room alive, it must be by strategy rather than
force. It was unthinkable that the Black Sailor would release him now
that he had confessed the full details of his murderous campaign. He
could only bide his time, seeking some means of extricating himself
from this desperate situation. But what did the man mean by his
assurance that he would employ no violence?
Meanwhile the Black Sailor had continued, in the deep, pleasant
voice which had been one of the most striking attributes of Mr.
Ludgrove.
“This is the vengeance which I had planned for you, Dr. Priestley.
But, unfortunately, my plans have been thwarted. Long ago, when
Dr. Morlandson was alive, he warned me that, well set up and
healthy as I appeared to be, my heart was affected by organic
disease. He told me frankly that it might be many years before it
seriously affected my health, and that, with reasonable care, I might
expect to attain the average term of years. But at the same time he
warned me that my trouble might at any time become acute, and he
described to me the symptoms which would be my signal to prepare
for death.
“Those symptoms developed last week, Dr. Priestley, and I knew
that I had only a short while longer to live. But I was determined not
to die leaving the vengeance which had been bequeathed to me
unaccomplished. I had sworn to be the instrument of justice upon
those who had destroyed Dr. Morlandson’s life, for that life had been
destroyed just as surely as though his original sentence had been
carried out. And of those who had incurred the guilt, only you
remained, Dr. Priestley.
“I could have shot you in your own house, and then turned the
weapon upon myself. In any case I am to die very shortly, and I
much prefer death at my own hands and under my own control to the
anxious waiting for the uncertain hand of nature. It would have been
the easiest way, perhaps, but it was not in accordance with the
methods which I had so carefully developed. How much more fitting
it would be that you should die in Praed Street, that your death
should be the culminating point in the history of the murders in Praed
Street! I believed that it could be done, and I set myself to work out
the details.
“The police, as you are aware, have rather lost interest in you
and me. The discovery of the knife in Mr. Copperdock’s coat pocket
seems finally to have convinced them that the secret died with him,
and, whatever the secret might have been, no further murders were
to be anticipated. Detectives are busy people, they have no time to
spare for academic research. I am sure that they are convinced that
no actual danger menaces either Dr. Priestley or Mr. Ludgrove,
although both of them are known to have received numbered
counters. They were not likely to interfere with my schemes.
“You are aware of the steps which I took to bring you here. Had
you refused to accompany me this evening, I should have shot you
outright in your own study. But I knew that you would not refuse. The
solution of the mystery had become a point of honour with you, and,
besides, you had a message for me which I was sure that you would
be glad of the opportunity to deliver. Surely you would not have
hesitated to give the innocent Mr. Ludgrove the Black Sailor’s
message, Dr. Priestley?”
The Professor forced a smile. “I had intended to do so, but—he
died, to use your own expression, before I had the opportunity.”
“Yes, that was unfortunate,” agreed the Black Sailor pleasantly.
“But still, the fact that you had the message to deliver served its
purpose. It was an added inducement to you to accept my invitation.
And, by carefully emphasizing the possible danger which lurked in
Praed Street, I worked upon your pride. You would not have refused
to come with me, after that. And I told you the truth, I had revelations
to make which I knew would interest you, and I think you have not
been disappointed.”
He paused for a moment, and then continued, a sinister purpose
in his voice: “And now the end has come. It is not the end I sought,
but I welcome it as well as any other. We two will pass out of this
world together, Dr. Priestley, you the last victim of my justice, and I
the executioner. It is but anticipating my own death for a short time,
and the means I shall employ will render even deeper the mystery
which surrounds me. On Sunday morning the world will hear of two
more strange deaths in Praed Street. I think your secretary will come
round here before the night is over, and, being able to obtain no
reply, will call in the police to his aid. How much of the riddle will they
solve, I wonder?”
The Black Sailor stretched out his hand, and switched on a small
electric hand-lamp which stood on a table by his side. “That will give
us sufficient light for our purpose,” he said sombrely. Then, before
the Professor could guess his intention, he suddenly leapt from his
chair, turned out the gas which was burning at a bracket by the
mantelpiece, and with a powerful wrench tore the bracket itself from
the wall. It fell with a crash into the fire-place.
Then the Professor understood. He, too, leapt from his chair with
a shout, and dashed blindly for the door. But the Black Sailor was
there before him. “It is useless, Dr. Priestley,” he said menacingly.
“The door is fastened securely, as is the window. The chimney is
blocked, and there is no possible escape for us. I doubt if you would
be heard if you call again for help, but I cannot risk it. Will you give
me your word to wait quietly, or must I gag you and tie you up?
Would you care to meet death bound like a criminal, Dr. Priestley?”
For a moment the two men stood face to face, the powerful form
of the Black Sailor towering threateningly over the Professor. Behind
them, with a faint hissing sound, the gas poured into the room
through the broken bracket. Already the pungent smell of it caught
Dr. Priestley by the throat.
And then, suddenly, the idea came to him. It was a forlorn,
desperate hope, a scheme almost as dangerous as waiting supinely
for the fatal vapours to overpower him. Yet—it was worth trying. He
nodded his head almost briskly. “I will not call for help,” he said, and,
turning on his heel, he sat down again in the chair he had just
quitted.
The Black Sailor followed his example, and so the two sat in
silence, waiting, waiting. The atmosphere of the room grew thick and
heavy, difficult to breathe. The Professor found his thoughts floating
away to trifling things, he imagined himself a boy again, at school—
With a mighty effort of will he recalled them, forcing his mind to
concentrate upon the thing he had to do. Yet, was it worth it? Death,
in that comfortable chair, would be so easy. A pleasant languor crept
over him. He had only to close his eyes and sleep——
Again his will triumphed. He must wait a few seconds longer, wait
till the whole room was full of gas. But could he, dare he? His senses
were slipping away fast. Yet he must retain consciousness, if only for
those few seconds. The Black Sailor was glaring at him with baleful
eyes, eyes that suddenly seemed familiar, as though they stared out
at him from the past, many, many years ago. Where had he seen
those eyes before?
The Professor’s strength and energy were failing him fast. He
knew that, even if the Black Sailor offered no opposition, he could
not reach the broken pipe and stop the rush of the gas. He felt his
muscles failing him, his brain refusing to struggle any longer against
the luxurious sleep which enticed it. He must make his effort now,
before he yielded to that sweet, enthralling sleep which could know
no awakening.
Stealthily he felt in his pockets, forcing his reluctant fingers to
their work. Then, even as the Black Sailor struggled to his feet, and
stood there swaying dizzily, the Professor slid to the floor, and struck
the match which he held in his hand. There was a roar as of the
heavens opening, a bright, scorching sea of flame, and the Professor
knew no more.
 Chapter XXIII.
The Will
He came to himself slowly and confusedly. A strong light was
glaring into his eyes, and he could hear voices, voices which he did
not recognize, all about him. He seemed to be lying on the floor, his
shoulders supported in somebody’s arms.
Gradually he began to distinguish words and sentences. “This
one’s coming round, I believe.” “All right, the doctor’ll be here in a
minute.” “T’other one’s gone, I’m afraid. I can’t feel his pulse at all.”
“Here, help me to clear this plaster off him, somebody. The explosion
seems to have brought the ceiling down. It’s a wonder it didn’t blow
the roof off. Have you got that gas turned off at the main yet?” “Ah,
here’s the doctor. Been a bit of a smash here, doctor. Gas explosion,
from what I can see of it. Two hurt, one of ’em killed, I fancy. Take
this one first, will you?”
The Professor saw a face peering into his own. “Well, my friend,
what’s happened to you? Blown up, eh? Let’s have a look at you.
Any bones broken? Doesn’t look like it. Can you move your legs?
Good. Any pain anywhere?”
“No. I was stunned, I think, when the explosion took place.” Dr.
Priestley’s senses were returning rapidly. The whole scene flashed
back to him, the feeble glimmer of the little hand-lamp, the figure of
the Black Sailor, formidable, immense, swaying towards him——
Before the supporting arms could prevent him, he had struggled
to his feet. Something about his head felt unfamiliar, and he passed
his hand over it. Every particle of hair had disappeared. He was bald,
clean-shaven, without eyebrows or eyelashes.
“Steady, steady,” came a voice soothingly. “We’ll soon get you out
of this. Here, sit down in this chair, or what remains of it.”
 He let himself be guided to the chair. The outlines of the room,
illuminated by the rays of two or three bulls-eye lanterns, began to
be visible to him. He hardly recognized it. Everything it had
contained was swept into inextricable confusion, as though a tornado
had passed through it. Where the window had been was a square of
dim grey light, the distant reflection of a street lamp. A whitish gritty
dust covered everything, the debris of the fallen ceiling. And
stretched out in front of the fireplace was the dim outline of a man’s
figure, prone and motionless.
One of the men in the room came up to him. “Feeling better, eh?
Narrow shave you’ve had, I should say. Do you remember who you
are?”
“I am Dr. Priestley, of Westbourne Terrace,” replied the Professor.
The man gave a low whistle of incredulity. “Dr. Priestley? Well,
you don’t look it.”
“I have letters in my pocket which will serve to identify me,”
replied the Professor shortly.
He put his hand in his pocket and produced a packet of papers.
The man took them, glanced through them and handed them back. “I
beg your pardon, sir,” he said respectfully. “But—I didn’t know you
without your hair, and with your face blackened like that. Perhaps
you could tell us who this is, sir?”
He flashed his lamp upon the features of the figure lying upon the
floor. The Professor leant forward in his chair and gazed at them in
silence. This man, too, was hairless as he was himself, as though he
had been shaved by some expert barber. Beneath the grime which
covered his face, beneath the lines which age and suffering had
graven upon him, the Professor recognized the features which had
graven themselves upon his memory so many years ago. He saw
again the prisoner in the dock, the handsome clean-shaven face with
its look of awful anxiety. And he knew where he had seen before
those eyes which had stared into his before he had lost
consciousness.
“That is Dr. Morlandson,” he replied gravely.
 Dr. Priestley was removed to Westbourne Terrace, at his own
urgent request, but it was a couple of days before his doctor would
allow him to receive visitors. He was pretty badly shaken, and the
poison which he had inhaled was having its usual after effects. But
his brain was as active as ever, and he insisted that Hanslet, who
had been waiting with what patience he could summon, should be
admitted without further delay.
“Well, sir, you seem to have been right as usual,” he said. “But I
don’t profess to begin to understand, although I have a document
here which clears up a good many points. If you feel well enough, I
should be very glad if you would tell me what happened in that room.
I’ve arranged for the inquest on this Dr. Morlandson to be adjourned
until you are well enough to attend. As a matter of fact, I don’t see
how an inquest is going to be held at all. There’s been one already,
on the same man, at Corfe Castle, years ago.”
The Professor told his story as simply as possible, outlining his
actions and repeating the Black Sailor’s story, up to the moment
when it had occurred to him that his only chance of escape was to
produce an explosion. “It could not make things any worse, as far as
I was concerned,” he said. “I was bound to be overcome by the gas
in a very few minutes. But I had to wait until I judged the mixture of
gas and air to be correct, and I was very doubtful whether this would
take place before I became unconscious. I guessed that I should feel
the force of the explosion least by lying on the floor, and, as it
proved, that saved me. Morlandson, who was standing up when the
explosion took place, bore the full brunt of it, and it killed him.”
“Well, it’s a most extraordinary case altogether,” replied Hanslet,
as the Professor concluded his account. “This man Morlandson, or
Ludgrove as we called him, displayed the most amazing ingenuity,
and there was no reason why we should ever have suspected him,
any more than we suspected anybody else in the neighbourhood.
And the way he gradually concentrated our attention on poor
Copperdock was masterly.
“No doubt you will like to hear our side of the story. It’s fairly
simple. About ten minutes before midnight the constable on duty
outside Ludgrove’s shop heard a terrific crash and a noise of
breaking glass. He hammered at the door, and, getting no reply, had
the sense to make his way round to the back, eventually reaching
the place by much the same route as the Black Sailor used,
according to what you have just told me. He found the window blown
out of the back room, a terrible mess inside, and a jet of burning gas
coming out of the broken bracket. He blew his whistle, and by the
time that two or three of our fellows had got inside, you came to,
Professor.
“Of course, when I heard that you had identified the dead man as
Dr. Morlandson, I thought you were still dizzy with the shock. We
couldn’t make out who he was; he was dressed as a sailor, but we
couldn’t recognize his face, black and with all the hair burnt off. It
couldn’t be Ludgrove, yet, if it wasn’t, what had become of the old
herbalist?
“We next set to work to search the house. The first thing we
found, lying on the dressing table, was a most interesting document,
which I should like you to read, Professor. It was in a sealed
envelope, addressed ‘To all whom it may concern.’ ”
Hanslet produced a sheet of paper, covered with writing which
the Professor recognized as being the same as that of the letter
which Ludgrove had sent him. He beckoned to Harold, who had
been listening from the further end of the room. “Read that to me, my
boy,” he said.
Harold took the paper and opened it. It contained no heading, but
started abruptly.

“I, known now as Elmer Ludgrove, and practising as a

herbalist in Praed Street, am in reality Ernest Morlandson, late a
Doctor of Medicine, found guilty in the year 1906 of murdering
Lord Whatley by the administration of an overdose of morphia.
This statement can be verified by an examination of my finger-
prints, and by a comparison of certain marks upon my body with
Dr. Morlandson’s record, in the possession of the prison
authorities.
“I was found guilty, by a jury of men incapable of
appreciating my motives, of wilful murder. My defence is that put
forward at the time of my trial, that I believe, and do still believe,
that my action was one of mercy rather than crime. As to the