Sunteți pe pagina 1din 13

Statele unite ale americii: federalism si prezidentialism 1.1 partidele politice si grupurile de interese 1.1.1.

sistemul de partied: bipartidismul traditional 1.1.2. grupurile de interese: primatul societatii civile 1.2 constitutia si institutiile federale: echilibrul puterilor 1.2.1 principiile constitutionale 1.2.2 institutiile federale:echilibrul puterilor 1.2.3 puterea legislative 1.2.4 alegerea reprezentantilor 1.3 distributia puterilor: federatie, stat si entitati locale 1.3.1 administratia federala 1.3.2 nivelul statal 1.3.3 nivelul local 1. 4 resursele bugetare 1.5 resursele umane 1.5.1 de la increderea politica la sistemul bazat pe merite 1.5.2 dimensiunea functiei publice 1.5.3 categorii de functionari publici, recrutarea si sistemul de stabilire a salariilor 1.5.4 relatiile interguvernamentale: de la modelul dual la cel cooperativ.

Peste tot in lume administratia publica este organizata conform unor modele de baza ce pot fi trasate theoretic. Bineinteles, ca in realitate sunt greu de gasit modele pure. Dar liniile generale de evolutie respecta o anumita traiectorie teoretica. Doctrina administrativa cu caracter juridic, identifica doua mari tipuri sau sisteme de drept aplicabile administratiei: tipul anglo-saxon si tipul francez, sisteme ce prezinta particularitati specifice nationale, ca urmare a mutatiilor suferite dupa al doilea razboi mondial. Spiritul practic al americanilor a condus la indepartarea de regulile ancestrale britanice. Originalitatea sistemului american se bazeaza pe forma sa de a conduce federalismul si sistemul prezidential. Sistemul se diferentiaza radical de cele analizate pana acum prin faptul ca este un regim prezidential in care presedintele este total independent de congres. Regimul american se aseamana cu cel german prin caracterul sau federal. La originile sale, federalismul american a fost conceput in niste parametri diferiti de cel german. Totusi, practica a facut ca modelele federale ale celor doua state sa se asemene.

Cu obiectivul de a apara libertatea politica a indivizilor, membrii adunarii consituante americane au creat un sistem politic format dintr-un ansamblu de mecanisme de echilibru, nu doar in plan teritorial, ci si in plan functional, bazat pe principiul separarii pe orizontala si pe verticala a puterilor. Din aceasta cauza, nici un teritoriu nu va putea detine controlul asupra celorlalte si nici o fractiune politica nu va putea sa se impuna prin forta asupra celor cu care coabiteaza. In acest cadru s-a stabilit ca guvernul federal sa se ocupe de afaceri exeterne, aparare, politica monetara si de reglementare a comertului intre state, in timp ce restul competentelor sa revina puterii statale. In acest capitol vom incerca sa aratam ca aceasta separare a prerogativelor nu s-a facut cum se descria la inceput si ca, treptat, s-a produs o centralizare politica a sistemlor, centralizare care contravenea spiritului constitutiei de la 1789. In relatiile dintre puterea executiva, legislativa si judecatoreasca, consitutia interzice in mod explicit, ca de exemplu, membrii guvernului sa apartina si congresului. Sistemul a fost gandit in asa fel incat presedintele sa aiba o sursa de legitimitate a puterii sale distincta de cea a congresului bicameral. Presedintele nu este ales de camere ci de un colegiu elector intreprins intre votanti si insitutia prezidentiala. Planul consitutional si practica politica tind sa se intrevada intr-un sistem destul de fragmentat in care executivul, legislativul si puterea judecatoreasca isi exercita puterea echilibrand astfel deviatiile altei puteri.

Partidele politice si grupurile de interese In acest subcapitol vor fi prezentate doua aspecte fundamentale care ne vor ajuta sa intelegem contextul in care functioneaza administratiile publice. In primul rand vom analiza dinamica sistemului bipartid american. In al doilea rand vom prezenta relatiile existente intre grupurile de interese si organismele guvernamentale. Partidele politice pot fi impartite in patru grupe in functie de importanta lor si de rezultatul in alegeri: Partidele politice majore contemporane: Partidul Republican (fondat in 1854) si Partidul Democrat (fondat in 1828) Alte partide politice contemporane: libertarian, verzii, constituional; Partide politice minore sau regionale: Alaskan, Independence Party, Aloha Aina Party, Conservative Party of New York, Independence Party of Minnesota, etc. Sistemul de partide: bipartismul traditional Caracteristicile sistemul de partide din SUA sunt foarte diferite de cele ale altor sisteme europene. In Europa, partidul politic este considerat, un instrument organizatoric care ii reuneste pe cei cu convingeri ideologice foarte asemanatoare, a caror intentie este sa-si traduca aspiratiile in politici publice. In schimb in SUA, partidele nu sunt partide de masa. In plus

politica separaraii puterilor si conceptia federalista ingreuneaza posibilitatea controlarii partidului de catre lideri, gratie si faptului ca interesele aparate, de diversi membri ai unui partid pot fi foarte diferite, chiar divergente. Sistemul american de partide are urmatoarele caracteristici fundamentale: 1. sistem bipartid.in termeni reali, doar partidul republican si cel democrat pot sa aspire ca, in urma procesului electoral, candidatul lor sa ajunga la presedintia SUA. Desi, acum 100 de ani, in special in special in statele din sud a existat un unic partid dominant, cutuma este ca doua partide sa fie protagoniste in viata politica a statului. Dezavantajul acestui sistem este ca se descurajeaza de regula tentativele unor candidati independenti sau apartinand unui al treilea partid. Candidatii partidelor din afara sistemului apar in mod normal in alegerile pentru presedinte sau guvernator. De exemplu, in 1996, patru partide politice principale (republican, democrat, reformist si al libertatii) si-au prezentat candidaturile la functia de guvernator in toate statele. In alegerile prezidentiale, ROSS PEROT a marcat un reper in politica americana incepand cu 1992 si candidatura sa ulterioara din 1996. In campania politica prezidentiala din 1996 s-au mai anagajat si alti 19 candidati independenti sau sprijiniti de un al treilea partid politic. In ciuda acestor incercari si al rezultatului relativ pe care l-a obtinut PEROT (8% din voturi in 1996), s-a verificat astfel ca este dificil sa sfidezi sistemul bipartid fara fonduri importante si un ecou in mediile de comunicare care pariaza doar pe candidati cu posibilitati reale de a castiga. Prin urmare, teoretic, s-ar putea considera ca sistemul american este multipartidist, dar in practica, rezultatele electorale de pana acum releva clar faptul ca sistemul este bipartidist. Partidul Democrat Partidul Democrat a fost fondat in anul 1820 de catre Andrew Jackson si are o ideologie libeala si progresista. Impreuna cu Partidul Conservator din Marea Britanie este cel mai vechi partid politic din lume. Partidul lupta pentru drepturile civile, libertate sociala, drepturi si oportunitati egale si neinterventionism politic in economie. Presedinte este Howard Dean. La ora actuala Partidul Democrat este partid minoritar atat in Senat cat si in Congresul American controland 20 de legislaturi statale si 22 de guvernatori. Dupa cele doua infrangeri din 2000 si 2004, atat la presedintie (Al Gore si John Kerry), cat si la Camera Reprezentantilor, multi democrati au inceput sa puna la indoiala viitorul partidului si sa caute solutii pentru reorientarea polticii. Scandalurile de coruptie in care au fost implicati membrii marcanti republicani au oferit o perspectiva mai buna. Conform rezultatelor alegerilor din finalul anului 2006, democratii au obtinut majoritatea mandatelor, atat in Senat cat si in Camera Reprezentantilor.

Partidul Republican Partidul Republican a fost fondat in anul 1854 ca o coalitie formata din membrii Whigs si democrati din Nord, si are o ideologie convervatorista si non-libertarianista. In istoria partidului 18 din cei 27 de presedinti americani au fost republicani (din anul 1861) si partidul a castigat 23 din 27 de alegeri prezidentiale. Presedinte este Ken Mehlman. Incepand cu anii `60 partidul a inceput sa domine politica conservatoare, altfel spus republicanii cred sectorul privat si/sau indivizii ar trebui sa fie controlati de catre guvern. Prin victoria lui George W.Bush in alegerile din anul 2000 impotriva democratului Al Gore, partidul republican a preluat controlul presedintiei cat si a ambelor camere ale Congresului pentru prima data din 1952. In noiembrie 2004, Bush a fost reales cu o majoritate de 51% din votul popular, insa recentele scandaluri de coruptie si nerealizarea punctelor din platforma electorala i-au facut pe multi republicani sa suspecteze directia republicanismuluiinstituit de catre Bush. Dupa alegerile legislative din finalul anului 2006, republicanii au pierdut majoritatea mandatelor atat in Senat cat si in Camera Reprezentantilor. In concluzie de pot observa o serie de elemente definitorii ale relatiei dintre Partidul Republican si Partidul Democrat, poate mai bine spus ale competitiei pentru controlul puterii: Inca din anii `80 intre cele doua partide a existat o diferenta de adeziune din punct de vedere al gender-ului. Republicanii aveau mai multi sustinatori barbati, iar politica democratilor avea mai mult succes la femei. Incepand cu 1964, republicanii au fost slab-reprezentanti in randul comunitatii afroamericane. In schimb presedintele George W.Bush a realizat o crestere printre votantii hispanici (35% in 2000 si 44 % in 2004) Diferenta la voturi pe criterii de venituri este mica intre cele doua partide. Pe langa baza formata din albi din clasa medie, republicanii au atras majoritati in randul crestinilor evanghelisti; 2. primarul Partidului Democrat. Hegemonia Partidului Democrat in puterea legislativa precum si aceasta egalitate de influenta in puterea executiva a Partidului Republican au constituit notele predominante ale secolului al XX-lea. La mijlocul anilor `90 au avut loc doua evenimente fara precedent. Pe de-o parte pentru a patra oara in istorie era realeas un presedinte democrat, Bill Clinton (1996 ). Pe de alta parte republicanii obtineau pentru prima data din 1952, controlul asupra celor doua camere. Jocul pentru guvernarea sistemului este mult mai complicat, mai ales intr-un context in care fiecare partid controleaza o parte diferita a puterii. Inexistenta unei discipline de vot face ca

posturile functionarilor Casei Albe sa fie in continuare negociate cu cei care il sprijina pe presedinte in politica sa. Aceasta permanenta negociere face din politica o activitate mai putin de rutina. 3. caracterul public al institutiilor. Spre deosebire de partidele europene, partidele americane sunt institutii quasi-publice, supuse legilor statale. Aceste legi pot sa reglementeze atat viata de partid, cat si conditiile prin care cetatenii se afiliaza unui partid sau altuia. Legislatia difera de la unele state la altele si aceasta face ca sistemul de partide din fiecare staat sa fie diferit. 4. insitutii deschise. Partidele nu au multi membri ca in Europa, dar afiliatii la partidele americane au un grad de participare in structurile de putere mai mare, ca o consecinta a implicarii lor in alegerile primare pentru a desemna candidatul la presedintie si la alte functii alese. Alegerile sunt decisive in desemnarea candidatului pentru un post public determinat. 5. formarea de aliante. Nu se poate spune ca exista fracturi clare in acest sistem. Puterea legislativa Activitatea legislativa este exercitata de catre presedinte si de catre Congresul SUA parlamentulSUA care este bicameral : Senatul format din 100 de membri alesi prin vot universal direct; fiecare stat indiferent de dimensiunile sale, delegand cate doi reprezentanti, si, Camera Reprezentantilo, alcatuita din 435 de membri alesi prin vot universal direct, numarul lor impartindu-se pe diferitele state in functie de marimea populatiei. Astfel fiecare deputat reprezinta o circumscriptie care numara nu mai putin de o jumatate de milion de locuitori. La fiecare doi ani trebuie sa aiba loc o reinnoire totala a camerei si noi reprezentanti sunt alesi. Daca deputatii sunt alesi o data la doi ani, alegerile in cazul senatorilor intervin o data la sase ani. Din doi in doi ani se organizeaza alegeri pentru o treime din senatori ceea ce confera o mare stabilitate Senatului. Functiile impartite ambelor camere sunt elaborarea si aprobarea legilor ( inclusiv legislatia asupra fortei armate ) si elaborarea si aprobarea modificarilor constitutionale. Intr-un mod independent ambele camere pot sa faca investigatii asupra materiilor din jurisdictia fiecareia, si in plus pot sa initieze procese de recuzare a functionarilor publici si a presedintelui (impeachment) pe motivul tradarii, primirii de mita, si a altor delicte. Pe deasupra, Senatul are si functii exclusive importante. Activitatea normala a ambelor camere se realizeaza prin intermediul comisiilor si subcomisiilor. Aceste organe au intre alte atributii functia de a superviza activitatea si implantarea programelor publice de catre agentii executivului federal. In 1997 existau 200 de comisii si subcomisii. Presedintele trebuie sa isi asigure votul favorabil al Congresului pentru propunerile sale legislative, in special pentru cele legate de buget. De asemenea trebuie sa obtina aprobarea puterii legislative, pentru numirile din cadrul puterii executive si puterii judecatoresti. Relatiile

dintre presedinte si puterea legislativa sunt inca mai dificile atunci cand partidul care domina ambele institutii este diferit, in ciuda faptului ca unii analisti spun ca apartenenta politica nu e hotaratoare. Constituia confera presedintelui doua prerogative fundamentale, pe de-o parte el se poate opune legislatiei pe care o prezinta Congresul in momentul promulgarii. Succesul dreptului de veto al presedintelui depinde de relatiile sale cu Congresul dar si de charisma proprie. De exemplu Gerald Ford, care i-a succedat lui Richar Nixon, a facut destul de mult uz de aceasta atributie pentru a se opune masurilor pe care el nu le aproba si pentru a tine in frau un Congres ostil. Desi Congresul poate sa revizuiasca din nou masura propusa, in a doua faza trebuie sa dispuna de o majoritate calificate de doua treimi si nu de o majoritate simpla. Unii presedinti isi exercita dreptul de veto mai des decat altii: de ex. F.Roosevelt l-a exercitat in 635 de ocazii, dar cu succes numai de noua ori; J.Carter a facut-o numai in 31 de ocazii. Pe de alta parte constitutia permite presedintelui sa recomande anumite masuri Congresului, ceea ce nu insemna ca Congresul trebuie sa le accepte. In practica, capacitatea de negociere pe care o are presedintele, capacitatea de a stabili prioritatile agendei politice si puterea sa de a influenta Congresul sunt considerabile si de aceste puteri au facut uz intens ultimii presedinti. O parte considerabila a personalului Casei Albe este destinata necesitatilor de a reglementa relatiile cu Congresul. Acest personal trebuie sa realizeze urmatoarele sarcini: sa-si asume responsabilitatea asupra a tot ceea ce se refera la strategia legislativa si tactica, sa atraga aliati in Congres, sa marginalizeze oponentii si sa faca presiuni asupra diferitelor departamente ale guvernului pentru ca sa se adopte prioritatile presedintelui. In acest context presedintele trebuie sa aiba o mare putere de persuasiune pentru a convinge Congresul. Nu este de ajuns realmente ca partidul care il sprijina sa aiba majoritatea in Camera. Separarea stricat intre puterea legislativa si executiv isi spune cuvantul. Aceste relatii de neinteles pentru cultura politica europeana s-au mentinut in aceeasi forma intre presedintii republicani si partidul republican si intre presedintii democrati si partidul democrat. O relatie atat de sensibila este consecinta rupturilor din ambele partide. Astfel de exemplu partidul democrat este format din congresmani, liberali, democrati si conservatori. Un lucru similar se intampla cu congresmanii partidului republican. Esecul politicii prezidentiale americane este mult mai des intalnit decat posibilul succes. Aceasta se datoreaza caracterului atat de fragmentat al institutiilor sale. Planul instituional este contrar si ostil politcii prezidentiale. Unica optiune care ii ramane presedintelui pentru a-si impune prioritatile este sa-si stabileasca agenda politica de-o maniera care sa ii permita sa preia initiativa. In ce priveste puterea executiva americana si legatura sa cu puterea legislativa, atrage atentia faptul ca nu exista ratiunea de stat care sa-i dea omogenitate. Diferitele institutii pot sa concureze pe fata si nu cu usile inchise cum este obiceiul pe continentul european pentru asi impune initiativele. Atat functiile alese ale Congresului cat si cele desemnate ale executivului se gasesc intr-un sistem concurential inalt unde rationalitatea ierarhica weberiana nu exista.

Congresul are puterea de a controla activitatea aparatului birocratic. Obiectivele principale ale controlului activitatii agentiilor sunt urmatoarele: Sa se asigure ca agentiile executive indeplinesc propunerile Congresului; Sa determine eficacitatea politicilor regulatorii; Sa previna risipa publica; Sa previna proasta utilizare a procedurii administrative; Sa previna uzurparea sarcinilor legislative de catre agentii; Sa reprezinte interesul public. Asadar in exercitarea functiei de supraveghere a administratiei, Congresul este interesat direct sa aiba o reprezentare exacta a modului in care legile pe care le voteaza sunt puse in practica de administratie si respectate. Aceasta functie a Congresului este asigurata in principal de catre comisiile permanente ale celor doua camere, care exercita un control de specialitate asupra unor departamente sau servicii ale administratiei. Notiunea centrala a dreptului administrativ american este aceea de agency prin care se desemneaza un organ administrativ in general, organul poate fi denumit comisie, departament, autoritate, birou, functionar, administrator sau chiar agentie. Motivele pentru crearea agentiilor rezida in dorinta Congresului de a obtine o supervizare continua asupra unei probleme si de a impovara curtile de justitie cu spete a caror rezolvare cere, conform unor reglementari speciale, o specializare tehnica. Indeplinirea acestor obiective de catre Congres se face astfel: Senatul trebuie sa autorizeze programul agentiilor pe o perioada specificata de timp. Aceasta perioada poate sa varieze intre un an si mai multi ani. In cazul in care programul trebuie extins in timp, se cere revalidarea autorizatiei acordate anterior. In plus aceste programe depind de legile de alocare bugetara. Atat autorizarea cat si alocarea de resurse depinde de Congres si in mod particular de comitetele in care se realizeaza activitatea de urmarire si control a activitatilor unei anumite agentii. Prin urmare astfel se ofera Congresului o ocazie excelenta pentru a controla activitatea agentiilor. In general relatiile dintre birocratii agentiilor si politicienii Congresului trebuie sa fie de cooperare. In plus, controlul agentiilor nu este atat de usor, din doua motive esentiale. Pe de o parte volumul de decizii care se adopta intr-o agentie este atat de mare incat comitetului corespondent din Congres ii este foarte greu sa controleze daca fiecare dolar s-a cheltuit adecvat. Puterea legislativa poate sa se opuna deciziilor prezidentiale. Daca presedintele decide sa reorganizeze executivul si agentiile, oricare dintre cele doua camere, poate sa se opuna deciziei. Odata ce s-a folosit dreptul de veto de catre una sau de ambele camere, presedintelui nu-i ramane nici o alternativa pentru a-si sustine din nou propunerea, cum se intampla cu vetoul prezidential la deciziile legislativului.

Alegerea reprezentantilor

Presedintele si vicepresedintele SUA nu sunt alesi in mod direct. Cetatenii aleg un numar de electori, iar acestia sunt cei care au misiunea de a alege presedintele. Fiecare stat alege tot atatia electori cati senatori si deputati are in Senat, respectiv Camera Reprezentantilor. Lista de electori este elaborata de partide si in mod traditional ei voteaza pentru candidatul la presedintie al partidului de care apartin chiar daca ei nu sunt obligati de lege sa faca acest lucru. Dupa scrutinul preliminar, electorii din ficare stat se reunsesc pentru a-si da la randul lor votul; castigatorul alegerilor, intrand astfel in posesia tuturor voturilor dintr-un stat. Din pricina acestei proceduri se poate intampla ca acel candidat care obtinuse initial votul majoritar al populatiei sa piarda aceasta majoritate cand este vorba de votul dat de electori. In ultimul secol acest lucru s-a intamplat de trei ori. Daca nici unul dintre candidati nu obtine majoritatea absoluta a voturilor electorilor si acest fapt a mai avut loc Camera Reprezentantilor este cea care alege presedintele, iar Senatul alege vicepresedintele. Cele cincizeci de state federate dispun de un organ legislativ, compus de cele mai multe ori din doua camere; fiind conduse de un guvernator ales de direct de catre populatie. Pe langa politicienii de la nivel federal, statal si local, mai exista persoane cu rol de conducere la nivel statal, districtual si local, care sunt si ele alese in mod direct, in special judecatorii si procurorii. Cea mai contestata este alegerea directa de catre populatie a judecatorilor, pentru ca hotararile acestora, care se doresc a fi cat mai populiste pot degenera in tendinte de dreapta. Participarea la vot in SUA, este in comparatie cu Germania, foarte redusa, la ultimele alegeri prezidentiale, participarea a fost de 55 de procente, iar cu patru ani mai devreme a fost de 50 de procente. Aceasta situatie se datoreaza nu in ultimul rand faptului ca alegatorii trebuie sa se inregistreze mai intai; si pentru faptul ca in SUA nu exista un Registru al Populatiei, autoritatile locale nu au alta varianta pentru a alcatui listele de alegeri. Candidatii pentru diversele functii din stat sunt propusi, de regula de catre partide, in decursul istoriei, procedurile de selectionare a candidatilor sunt foarte deschise, cu mici variatii de la stat la stat. Nu exista insa adunari electorale in care membrii de partid sa nominalizeze candidatii sau in cele mai multe state, alegeri preliminare.

Distributia puterilor: federatie, stat si entitati locale SUA, au trei niveluri guvernamentale:federal, statal si local. Administratia federala

Administratia federala, care alcatuieste puterea executiva este formata din presedinte, vicepresedinte, biroul executiv al presedintelui, departamentele grupate in jurul guvernului dupa modelul ministerelor din tarile europene, agentiile specializate si organizatiile de reglementare. Guvernul se gaseste in fruntea birocratiei federale, in pozitie secunda fata de presedinte. Guvernul nu este o institutie propriu-zis constitutionala, ci a fost creata de catre George Washington, in practica politica. Guvernul se afla la subordinea presedintelui si este format din secretarii de stat ( asemanatori ministrilor europeni ) si din sefii de organizatii cum ar fi Consiliul Economic National, CIA, Consilierul pe Probleme de Siguranta Nationala, Ambasadorul la ONU, Directorul Serviciului Bugetar, Reprezentantul Comertului Special, Avocatul General al Statului si Directorul Agentiei pentru Protectia Mediului Ambiant. In SUA nu exista prim ministru sau presedinte al consiliului de ministri, ministrii fiind sefii serviciilor administrative, iar in cadrul guvernului aproba decizii ale presedintelui SUA. Exista un ministru principal secretar de stat, denumirea pe care o poarta fiind insa aceea de Secretar Executiv, ministrii numindu-se deci secretari executivi care au la randul lor secretari asistenti. In SUA sunt zece secretari executivi plus sefii a trei mari agentii federale, care nu sunt alesi din randul personalului politic, ci dintre conducatorii afacerilor sau dintre cei cu talente speciale manifestate intr-o ramura a unei activitati nationale. Nici unul dintre acesti membri nu este ales. Presedintele este unicul membru al guvernului care are o baza electorala. In plus membrii guvernului nu au voie sa faca parte din camerele legislative, deoarece separatia dintre puterea legislativa si cea executiva este categorica. Ca o consecinta a strictei separari de puteri intre cea executiva si cea legislativa, deciziile luate de guvern nu trebuie sa aiba un caracter colectiv. Asupra unei aceleiasi teme, secretarii de stat pot sa aiba o viziune deosebita. Fiecare titular al unui departament cauta sa-si extinda puterea si domeniile de activitate prin toate mijloacele. Reuniunile presedintelui cu secretarii departamentelor nu au loc intr-o sedinta comuna a intregului guvern, saptamanal, cum este obiceiul in Europa. De obicei, presedintele discuta individual cu fiecare secretar al guvernului sau formand mici comisii interdepartamentale pentru a trata afacerile pe care mai multe organizatii le au in comun. Majoritatea secretarilor de stat provin din intreprinderi, banci, universitati si alte organizatii ale domeniului privat. Fluiditatea relatiilor intre sectorul privat si cel public este destul de mare in puterea executiva americana fata de ceea ce se intampla in Europa continentala. Dintre toate posturile, poate cele mai importante sunt acelea ocupate de secretarul de stat si Secretarul Trezoreriei. Expansiunea puterii executive care a avut loc in cursul secolului trecut, a fost consecinta directa a strategiei lui Roosevelt de sporire a rolului guvernului federal pentru a depasi problemele economice din timpul mandatului lui Hoover in Marea Criza si crahul bursier din 1929. Noi programe federale create pentru a iesi din marea criza au cerut infiintarea de noi agentii administrate cu autorizarea Congresului. Organizatiile stabilite cu o anumita independenta fata

de Guvern, sunt mai ales: agentiile, corporatiile federale, si comisiile independente de reglementare. Implementarea programelor publice se realizeaza in mod fundamental prin agentii in jurul a 140. Agentiile sunt supuse influentei Presedintelui Congresului si grupurilor de presiune. Presedintele isi exercita influenta asupra agentiilor prin intermediul urmarii activitatilor acestora, pe care o face prin Biroul Executiv al Presedintelui si gratie numirilor in functiile directive superioare ale agentiilor. Extinderea numirilor politice din partea presedintelui fata de ideea de neutralitate care se observa in Marea Britanie, este consecinta puterii separarii puterilor si a fragmentarii institutionale care exista in puterea executiva. Este unica forma pe care o are presedintele de a asigura un minim de control asupra organizatiilor care ar trebui sa sustina prioritatile sale politice. Agentiile, in general dispun de o mare autonomie. De multe ori secretarii de stat au fost incapabili sa-si impuna prioritatile comunicate de la presedintie. Toate programele agentiilor sunt autorizate, finantate si controlate de comitete si subcomitete create cu un asemenea scop in Congres. Mai ales structura interna a puterii executive federale este intim legata de diviziunea muncii interne a Congresului, dat fiind faptul ca urmarirea fiecarei agentii este realizata de un comitet sau subcomitet. Din aceasta forma de a proceda deriva, de asemenea dificultatea de a adopta decizii colective in puterea executiva si politizarea administratiei publice. In multe ocazii, relatiile dintre agentie si comitetul director creat in congres sunt mult mai stranse decat cele existente intre acea agentie si responsabilul departamentului de care tine. In afara de agentii, corporatiile federale sunt institutii care procura o mai mare autonomie Congresului, cum este cazul Autoritatii Vaii Tennessee sau a Oficiului de Posta. Totusi linia generala de interventie in activitatile comericale de interes public a fost reglementarea si nu nationalizarea intreprinderilor potential private. De aceea, dat fiind faptul ca nu exista multe activitati comericale controlate de guvernul federal, nu exista posibilitatea marilor privatizari. Comisiile independente si agentiile executive de reglementare sunt formal independente fata de Congres si de puterea executiva. Pana in 1980, majoritatea activitatilor, care pot fi considerate comerciale, erau reglementate de comisii de reglementare: radio, trafic aerian, transport feroviar si rutier, etc. In urma reformei administrative a avut loc dereglementarea acestor activitati, respectiv in traficul aerian, in ceea ce priveste pretul biletelor de tren sau a televiziunii prin cablu. Toate statele care alcatuiesc SUA au o putere legislativa bicamerala ( cu exceptia statului Nebraska) care asigura un echilibru intre executiv si legislativ. Statele s-au caracterizat prin slabiciune in dimensiuni cheie precum cea organizatorica, cea decizionala si cea de colectare a resurselor necesare pentru prestarea de servicii. Pentru rezolvarea acestei probleme a existat o reforma prin care unele state si-au schimbat constitutia, fapt ce a condus la cresterea puterii guvernatorilor, precum si la intarirea puterii executive prin intermediul unor masuri ca: cresterea mandatului guvernatorilor, cu posibilitatea de realegere, intarirea atributiilor bugetare

ale acestora, ei putandu-se opune dispozitiilor puterii legislative statale, prin extinderea numarului de functii cu desemnare politica. Statele se diferentiaza destul de mult unele de altele si prin structurile administrative. Astfel fiecare guvernator este considerat seful operatiunilor administrative statale, dar puterea lui de a numi si de a superviza functionarii politici variaza de la un stat la altul. In multe state federale, cel putin sase dintre cei mai importanti functionari publici sunt alesi de catre cetateni printre acestia numarandu-se si procurorul general, locotenentul guvernatorului, trezorierul, revizorul financiar si inspectorul pe probleme de invatamant. Nivelul local Acest nivel este reprezentat de orase, comitate si districte speciale. Autoritatile cele mai importante sunt cele ale oraselor si ale comitatelor. in prezent din locuitorii SUA traiesc in orase mari, megapolis-uri cum ar fi New York-ul sau Chicagocare au cateva milioane de locuitori. Guvernul local se caracterizeaza prin inframunicipalism, eterogenitatea organizarii administrative interne si prin fragmentare. 1. inframunicipalismul exista un numar mare de entitati de guvern local; 2. eterogenitatea realizata prin trei modele de organizare interna: Modelul prezidental sau de primar. Primarul si consilierii municipali sunt alesi prin vot universal; primarul are un mandat de sase ani si conduce plenul consilierilor conform statutului orasului; 50% dintre orasele cu mai mult de 2.500 de locuitori au adoptat acest model. Modelul de comisie. Este aleasa o Comisie ca o corporatie, din cadrul careia unul isi ia locul de primar, iar restul reprezinta puterile legislativa si executiva. In acest context puterea apartine unui numar de trei, cinci, sapte oameni care sunt alesi pe doi sau patru ani pe circumscriptii pe baza unei repartizari nepolitice si putand fi revocati inainte de termen. Municipiul resedinta. Plenul si primarul desemneaza un administrator care se ocupa de toate afacerile orasului. Pe langa administrator mai functioneaza un consiliu si primarul, insa acestia nu au putere efectiva. 3. Guvernul local este domeniul legislatiei statale, statul putand decide modul de organizare si functiile municipiilor. 4. fragmentarea guvernului local. Guvernul local in Sua este din doua niveluri teritoriale cu functii multiple (comitatele si orasele) si din unele entitati cu o functie unica (districtele speciale). Orasele primesc actul de cetatenie (specifica sau generala) cand rezidentii unei comunitati inainteaza o petitie la autoritatile statale ca urmare a unui referendum pozitiv. Acordarea actului de cetatenie generala are loc atunci cand mai multe comunitati cu caracteristici similare, conform celor dispuse in legislatia statala, acced la statutul de oras. Mai multe state isi clasifica orasele in functie de nr.de locuitori si acorda puteri mai largi oraselor mari decat celor mici.

Resursele umane In tarile din Europa occidentala, institutiile democratice au fost stabilite dupa structurile birocratice, in timp ce in Sua situatia a fost inversa, dat fiind faptul ca institutiile democratice au precedat birocratiei. Astfel, s-a configurat sistemul de impartire a posturilor in functie de partidele care au castigat alegerile (spoils system). De la incredere politica la sistemul bazat pe merite La inceput, imediat dupa Razboiul Civil, sistemul birocratic era foarte haotic si se baza in alegerea functionarilor publici prin ceea ce s-a numit sistemul de spoilere. Se facea trimitere astfel la celebra sintagma a cercurilor politice americane ce spunea ca invingatorului ii revine distributia locurilor (to the victor belong the spoils). Fiecare presedinte numea persoane loiale in executiv, si ulterior acestea erau demise cand un nou presedinte era ales. Curand, sistemul de spoilere a inceput sa devina ineficient si nu chiar asa de democratic.angajatii guvernamentali incepeau sa se teama imediat ce mandatul unui presedinte se apropia de sfarsit si nu aveau nici un simt de loialitate fata de posturile lor. Liderii politici cereau angajatilor lor sa dedice timp si bani afacerilor politice. Fiecare noua perioada electorala aducea vanatori de posturi, care nu se sfiau chiar sa ofere mita prin intermediul anunturilor din ziare, pentru un post de functionar. Schimbarea sistemului de recrutare si angajare a personalului a functionarilor a fost grabita si de cresterea continua a birocratiei federale. Daca in timpul guvernarii lui Jackson existaub 20.000 de angajati, spre sfarsitul Razboiului Civil numarul lor a crescut la 53.000 pentru ca in 1891 sa ajunga la 166.000. Mail mult, noile posturi reclamau oameni cu aptitudini speciale. Astfel, odata cu crearea agentiilor guvernamentale, se cereau experti stiintifici pe care sistemul de spoilere nu ii putea oferi. Ca urmare a acestui context, in 1883 s-a promulgat The Pendleton Act, care aproape echivala cu o revizuire constitutionala si ducea la o depolitizare a functiilor publice. Pendleton Act clasifica anumite posturi, le scotea de sub tutela personajului si crea Comisia Serviciului Civil pentru a administra un sistem bazat mai mult pe merit decat pe conexiunile politice. De asemenea, se mai mentiona si ca modalitatea de a accede la un anumit post este concursul. Adoptarea acestei legi a avut ca efect clasificarea in 1883 a unui numar de 15.000 de posturi; in 1897 numarul crescand la 86.000 (aproape jumatate din totalul posturilor), pentru ca in ziua de azi aproape toate posturile sa fie clasificate. Introducerea recrutarii bazate pe merit nu s-a sfarsit odata cu patronajul in numirea anumitor functii. La dispozitita presedintelui, puterii executive, guvernatorilor statelor si primarilor comunitatilor locale raman numeroase posturi a caror ocupare primeaza increderea politica.

Dimensiunea functiei publice In 1950, in administratia publica di SUA, incluzand fortele armate, erau incadrate 8.635.000 de persoane. Acest numar a crescut in perioada 1950-1993 cu pana la 137, 4 % ajungand la 20.683.000 de persoane. Din acest numar, cei 18.939.000 de civili angajati erau distribuiti astfel: 15,9% in birocratia federala, 24,6% in birocratia statala si 59,5% la nivel local.