Maternitatea şi Naşterea

Corpul femeii însărcinate

• Este comparat cu un câmp sau cu pământul
care se deschide pentru a primi “germenul
copilului”;
• Legătura dintre corpul matern şi cel al fătului era
sublimată şi în imaginea raportului dintre arbore
şi fruct;
• În mentalitatea populară rom., maternitatea
este o îndatorire sacră a femeii, “care o scoate
din conul de umbră al anonimatului familial şi
social, spălând-o de păcate şi redând-o
comunităţii în forma benefică a specificului său.”
(Carmen Huluţă-Mihalache)
• Impuritatea sexualităţii, anatemizată în
textul biblic, este ştearsă de puritatea
maternităţii, al cărei model prin excelenţă
este cel marianic.

• Termeni prin care este denumită femeia

însărcinată: în altă stare, în starea
darului, în starea binecuvântată
 Naşterea lui Hristos,
Şcoala flamandă, începutul sec. al XV-lea
Pietro Lorenzetti,
Naşterea
Fecioarei, 1342
 Femeia însărcinată

• În lumea tradiţională, se credea că femeia

însărcinată are acces la tainele lumii şi îi
erau atribuite puteri paranormale;

• O femeie gravidă putea transmite

fertilitatea ei vegetaţiei şi animalelor; putea
aduce ploaia (aruncând mac în fântâni în
timpul perioadelor de secetă) etc.
• Sarcina era înţeleasă ca un moment de
instabilitate sacră, de aceea se impuneau tot
felul de restricţii de natură sexuală,
alimentară, vestimentară pentru protecţia
mamei şi a fătului;

• Femeia gravidă NU trebuia să ofere apă, să

descalţe pe cineva, să sufle în foc, să toarcă, să
rostească vorbe de ocară, să se mire de lucruri
urâte, să cunune, să facă pomeni, să lovească
animalele, să râvnească la ceva, să-şi
părăsească odaia noaptea etc.
Superstiţii şi practici populare legate de
femeia gravidă
Pe timp de secetă, femeile gravide erau stropite
cu apă ca să provoace ploaia. În acelaşi scop,
de la femeile gravide se furau câte trei linguri cu
toartele noi, pe care le aruncau în fântână;

În timpul incendiilor, gravida înconjura casa în

flăcări şi focul se potolea;

Pe tot timpul sarcinii trebuia să poarte diferite

obiecte apărătoare împotriva duhurilor rele: aţe
roşii, panglici, brâie multicolore, noduri, ac, cuţit,
aşchii de la un copac lovit de trăsnet;
Superstiţii şi practici populare legate de
femeia gravidă
Pentru preîntâmpinarea naşterilor premature: se
bea apă de ploaie de pe o găleată întoarsă cu
fundul în sus; se afumă cu coji de ceapă sau
nări de vulpe; se bea o licoare preparată din
seminţe de castraveţi, din miez de nucă („cruce
de nucă”) sau din coadă de păun uscată şi
râşnită;
Pentru uşurarea naşterii, femeii gravide îi este
interzis să stea pe prag; să păşească peste par,
osie, greblă, mătură şi funie;
„La cine se uită o femeie mai cu drag, când e
însărcinată, aceluia îi va semăna copilul”
(A. Gorovei – Credinţi şi superstiţii).
 “Controlul” asupra fecundităţii încă din
momentul cununiei
• În Oltenia – câte hornuri număra mireasa pe
drumul spre biserică, atâţia ani urma să întârzie
venirea pe lume a primului copil;

• Miresele atingeau uşile bisericii cu atâtea degete

câţi copii îşi doreau, iar pentru a întârzia prima
naştere, îşi strecurau în sân nuci coapte pe care
le îngropau la venirea de la cununie într-un loc
ştiut numai de ele şi le dezgropau atunci când
doreau să rămână gravide;
 “Controlul” asupra fecundităţii încă din
momentul cununiei
• Oferirea unui ou răscopt mirilor de către soacră
atunci când se aşezau la masă;

• Pentru amânarea primei naşteri se îndeplineau

“pe dos” practicile magice de asigurare a
fecundităţii (mireasa omitea să-şi pună bani în
sân, nu lua copii în braţe, nu mânca din găina
împodobită adusă naşilor la încheierea
ospăţului)
Practici populare divinatorii pentru stabilirea
sexului copilului

• Partea în care mişcă pentru prima dată

copilul (stânga – fată; dreapta – băiat);
• Forma burţii gravidei;
• Diverse “teste”: se pune sare pe creştetul
femeii gravide fără ca aceasta să ştie (“De
se va prinde cu mâna de gură, va avea
fată; de se va prinde de nas, va avea
băiat.”)
 Se crede că există o suită de factori
care influenţează viaţa nou-născutului
• Ora naşterii (ceasuri bune şi ceasuri rele);
• Ziua naşterii:
• Duminica – “copiii norocului”;
• Lunea – copii norocoşi şi cu viaţă lungă;
• Miercurea – “vor trăi cam 30 de ani şi vor fi
sărăcăcioşi”;
• Vinerea – copii fără noroc;
• Sâmbăta – prunci care nu vor trăi mult;
• Indiferent de ziua naşterii, destinul lui va fi
similar cu cel al omului care a părăsit lumea
în acea zi.
 Gravură,
Sfr. sec. al XVI-lea
• Părul nou-născutului poate fi şi el un
semn referitor la destinul (caracterul)
acestuia:

• Dacă este des, va fi cu noroc; dacă este

creţ, va fi un mincinos; dacă este roşu, va
fi un om rău;
 Naşterea propriu-zisă
• Naşterea naturală / Cezariana;
• Cezariana – cea mai veche consemnare a
acestei practici pe cadavrul unei femei datează
din sec. VIII-VII î. d. Hr.
• Apariţia noilor tehnici obstetrice: forcepsul
(inventat de William CHAMBERLEN, în jurul
anului 1650; este introdus în practică la
jumătatea veacului al XVIII-lea);
• Tehnicile de anesteziere (cloroform, dietil eter
etc.) se dezvoltă abia la jumătatea
sec. al XIX-lea.
 Naşterea propriu-zisă

• Problema naşterii rămâne vreme

îndelungată o chestiune exclusiv feminină
(bărbaţii, chiar şi medicii, fiind excluşi);

• Naşterea este “un act riguros privat şi

feminin, chiar şi atunci când este vorba de
povestirea sau amintirea ei, temă mereu
prezentă în conversaţia femeilor.”
(Ph. Ariès)
 Moaşa

Iniţial este selectată din rândul “femeilor iertate”,

cu experienţă în chestiuni legate de naştere; are
un rol aproape la fel de important ca al preotului
în comunităţile rurale;

Din sec. al XVII-lea începe să fie desemnată de

către Biserică în Occident, pt că ea va fi
responsabilă de viaţa copilului şi va avea dreptul
să-l boteze în caz de primejdie iminentă;
• În sec. al XVIII-lea (cca 1760), Madame
de Coudray a conceput un soi de
“instalaţie” cu ajutorul căreia a oferit
cursuri pentru moaşe, străbătând timp de
25 de ani satele Franţei.
 “Instalaţia” dnei de Coudray, Muzeul
Flaubert şi de Istoria Medicinei (Rouen)
 Naşterea asistată – statistici din diverse
zone, în perioada modernă
• În Paris, către 1860, doctorii asistau 35 % din
naşteri (majoritatea în familii înstărite); 12 %
dintre femei năşteau în spitale, iar restul de
53 % preferau încă moaşele.
• În Rusia, femeile născute înainte de 1912,
refuzau asistenţa calificată în domeniu,
preferând să nască asistate de o bătrână din
sate sau singure;
• În sec. al XVIII-lea apar în majoritatea ţărilor
europene manuale moderne şi şcoli de
obstetrică
Franţa, 1950, naşterea acasă, asistată de
medic
Operaţie asupra fătului în viaţa
intra-uterină
 Problema mortalităţii infantile
(în Occidentul sec. XVI-XVIII, 1 copil din 4 moare
înainte de împlinirea vârstei de 1 an)
 Tehnici de modelare a corpului
nou-născutului
• Aranjarea corpului nou-născutului imediat
după naştere, de către moaşă;
• Se credea că imediat după naştere, corpul
este maleabil, poate fi aşadar “aranjat”
cum trebuie;
• Toate aceste “tehnici” erau menite să
“desăvârşească” nou-născutul, perceput
ca o fiinţă neterminată;
• Partea cea mai “uşor” de aranjat – capul
(încă moale);

• Exista obiceiul, în mediul rural francez, de

a tăia lung cordonul ombilical al băieţilor,
pentru a le asigura virilitatea;
• “A aranja” corpul însemna a-l introduce din
spaţiul naturii în cel al culturii;
• Primul act de socializare a copilului este
îndeplinit de tată, care îşi scoate cămaşa
pentru a înveli copilul în ea;
• Se trece astfel de la placenta maternă
(obiect natural) la cămaşa paternă (obiect
cultural)
• Cordonul ombilical şi placenta sunt “martorii”
legăturii dintre mamă şi copil; de aceea e
important ce se va întâmpla cu ele;
• De pildă, se credea că aruncarea în foc a
cordonului ombilical, ar putea da naştere
pericolului morţii copilului în foc;
• Teama de copilul-monstruos (dacă ritualurile nu
erau bine îndeplinite de către moaşă sau de
către preot);
• Toate gesturile care îl însoţeau pe copil în
primele zile de viaţă erau puternic
valorizate;
• De pildă, se credea că în funcţie de partea
pe care va fi culcat (stânga sau dreapta),
va fi stângaci sau dreptaci;
(Conotaţiile negative ale mâinii stângi –
sinistra);
• Istoricii copilăriei au tratat practicile de
creştere a copilului drept un indicator al
gradului de dezvoltare / de înapoiere al
unei societăţi;

• 3 aspecte esenţiale ale acestor practici au

fost discutate: ÎNFĂŞATUL, ALĂPTATUL
şi PROBLEMA DOICILOR
• Importanţa acordată alăptării (se credea
că prin lapte se pot transmite o suită de
calităţi şi defecte);

• O formă de “desăvârşire” a copilului este

şi BOTEZUL, moment când primeşte o
identitate creştină (prin nume) şi o
filiaţie spirituală (prin naşi);
 Bibliografie selectivă

• Constantin Bărbulescu, Imaginarul

corpului uman. Între cultura ţărănească şi
cultura savantă (secolele XIX-XX), Buc.,
Ed. Paideia, 2005, cap. „Naşterea”, pp.
199-212;
• Philippe Ariès, L’enfant et la vie familiale
sous l’Ancien Régime, Paris, Ed. Seuil,
1973;
 Bibliografie selectivă

• Jacques Gélis, L’Arbre et le Fruit. La

Naissance dans l’Occident moderne,
Paris, Ed. Fayard, 1984;

• J. Gélis, M. Laget, M.-F. Morel, Entrer

dans la vie. Naissances et enfances dans
la France traditionnelle, Paris, Ed.
Gallimard, 1978;
 Bibliografie selectivă

• Sylvie Laurent, Naître au Moyen Age. De la

conception à la naissance: la grossesse et
l’accouchement, XIIe-XVe siècle, Paris, Ed. Le
Léopard d’Or, 1989;

• Françoise Loux, Le corps: pratiques et savoirs

populaires dans la société traditionnelle, Paris,
Ed. Berger-Levrault, 1979, cap. „Le façonnage
du corps”, pp. 61-70.