SĂRITURILE:

Proba Rec. Masculin Feminin

S. Mond. 8.95m (Mike Powel) 7.52m (Galina Chistiakova)

în lungime Naţ. 8.37m (Bogdan Tudor) 7.43m (Anişoara Cuşmir)

S. Mond. 2.45m (Javier Sotomayor) 2.09m (Stefka Kostadinova)

în înălţime Naţ. 2.40m (Sorin Matei) 2.02m (Monica Iagăr)

Triplusalt Mond. 18.29m (Jonathan Edwards) 15.50m (Inessa Kraveţ)

Naţ. 17.81m (Marian Oprea) 15.16m (Rodica Mateescu)
 Ca deprinderi motrice simple, se însuşesc în mod natural, dar se adaptează
cerinţelor probei (bătaie exclusiv pe un pic.) şi se perfecţionează pentru a
deveni mai eficiente;
 Ca probe de atletism, se definesc ca fiind acţiuni motrice care urmăresc
proiectarea corpului (C.G.G.) pe o traiectorie în zbor cât mai lungă (sărit. pe
orizont.) ori cât mai înaltă, pentru a trece un obst. (sărit. pe vertic.);
 Acţiunea se produce ca rezultat al interacţiunii dintre forţele interne (contr.
musc.) şi cele externe (gravit., rezist. mediu., reacţia reazemului);

În funcţie de caracteristicile traiectoriei pe care se înscrie corpul

săritorului (C.G.G. Al corpului), probele de sărituri se clasifică în:
 sărituri pe orizontală (unghiuri de desprindere cuprinse între aprox. 20º şi
25º) – săritura în lungime şi triplusaltul;
 sărituri pe verticală (unghiuri de desprindere cuprinse între aprox. 60º şi 65º)
– săritura în înălţime şi săritura cu prăjina.

Sunt considerate:
 Fundamentale – săritura în lungime şi săritura în înălţime – deoarece pot fi
delimitate în unităţi structurale (faze) independente;
 Derivate – triplusaltul şi săritura cu prăjina – deoarece le lipseşte acest
atribut.
Fazele săriturilor

Acţiunile motrice specifice săriturilor fundamentale, abordate în ordinea

succesiunii lor şi structurate în faze, sunt: elanul, bătaia, zborul,
aterizarea. Notele particulare evidenţiate în cazul săriturilor derivate, sunt
următoarele:
- elanul este urmat de o succesiune de trei bătăi, zboruri şi aterizări la
triplusalt;
- după elan şi bătaie, o parte a zborului este realizat prin interpunerea unui
obiect între săritor şi sol, la săritura cu prăjina.
Se apreciază în mod unanim că bătaia (veriga principală a tehnicii) este
faza cea mai importantă, ea subordonând şi condiţionând celelalte faze,
deoarece în acea secvenţă se valorifică potenţialul săritorului şi se determină
principalele caracteristici ale traiectoriei C.G.G. al corpului în zbor,
realizând în final obiectivul săriturii.
Elanul

Ca fază a oricărei probe de sărituri, elanul este constituit dintr-o alergare

accelerată, în care viteza dobândită diferă în funcţie de scopul şi
particularităţile săriturii, adecvarea ei la cerinţele probei determinând
utilizarea sintagmei „viteză optimă”, înţelegând prin aceasta nivelul de
viteză necesar şi suficient pentru a atinge scopul săriturii, în sensul
compatibilizării acesteia cu exigenţele unei bătăi eficiente.
Astfel, la săritura în lungime şi triplusalt, viteza optimă este foarte apropiată
de valorile vitezei maxime, în timp ce la săritura în înălţime viteza optimă se
situează la valori mult mai mici, cu diferenţe remarcate în funcţie de
procedeul utilizat.
În cazul săriturii cu prăjina este de asemenea importantă o viteză cât mai
apropiată de cea maximă, aspect greu de realizat din cauza influenţelor
asupra caracteristicilor pasului alergător ca o consecinţă a purtării prăjinii.
Ideal este ca viteza optimă să se apropie cât mai mult de viteza maximă, fără
a altera calitatea fazelor următoare.
 Valorile vitezei maxime pe elan

Viteza maximă pe elan (m/s)

PROBA
Bărbaţi Femei

Săritura în lungime 10-11 9-10

Triplusalt 10-10,5 9-9,5
Săritura cu prăjina 9-10,5 8-9
cu rostogolire
Săritura în ventrală 7-7,5 6-6,5
înălţime
cu răsturnare dorsală 8-8,5 7-8
Lungimea elanului este variabilă, în funcţie de nivelul vitezei necesar a fi
dezvoltată, între viteză şi lungime existând un raport de proporţionalitate directă.
Astfel, dacă pentru a dezvolta viteza optimă specifică săriturii în lungime,
triplusaltului sau săriturii cu prăjina este necesar de regulă un elan constituit din 19-
21 de paşi de alergare, pentru a obţine viteza optimă săriturii în înălţime este
suficient un elan constituit din 7-9 paşi de alergare
(doar uneori ceva mai lung).
În ce priveşte forma şi orientarea elanurilor, acestea sunt:
- rectilinii şi perpendiculare pe prag sau ştachetă la săritura în lungime, triplusalt şi
săritura cu prăjina;
- rectilinii şi oblice pe ştachetă (cu unghiuri situate între 20º - 45º) la săritura în
înălţime cu rostogolire ventrală şi cu păşire simplă;
- curbiliniu în totalitate sau rectiliniu pe prima parte şi curbiliniu pe ultima parte, cu
unghiuri situate între 60º - 80º faţă de ştachetă, la săritura în înălţime cu răsturnare
dorsală.
În cea mai mare parte a sa, elanul, aşa cum am menţionat, se prezintă sub forma
unei alergări accelerate, în partea sa finală însă înregistrându-se modificări în
privinţa ritmului şi structurii, care urmăresc pregătirea fazei următoare – bătaia şi
care determină o scădere a vitezei orizontale a C.G.G. al corpului, cu 4-10%, în
funcţie de probă sau procedeu.
Bătaia
A doua fază în succesiunea mişcărilor care determină tehnica probelor de
sărituri, este considerată în mod unanim de specialişti ca fiind faza cea mai
importantă (veriga principală a tehnicii) în economia oricărei probe de
sărituri, deoarece valorifică viteza orizontală acumulată pe elan şi prin
acţiunile motrice specifice dezvoltă o nouă viteză – ascensională, din
corelaţia celor două rezultând traiectoria de zbor pe care se înscrie C.G.G.
al corpului săritorului.
Din punct de vedere structural, bătaia poate fi descompusă în trei acţiuni
desfăşurate în succesiune:
 aşezarea piciorului de bătaie pe toată talpa sau prin rulare de pe călcâi pe
toată talpa, înaintea proiecţiei C.G.G. al corpului pe sol, printr-un contact
activ;
 amortizarea contactului piciorului de bătaie cu solul, realizată printr-o
flexie la nivelul articulaţiilor gleznei, genunchiului şi şoldului (efort de
cedare – lucru rezistent), care determină o scădere de mărime variabilă a
vitezei orizontale;
 impulsia (efort de învingere – lucru motor) este componenta activă, care
împreună cu mişcarea de avântare a piciorului opus (piciorului de bătaie) şi a
braţelor, determină apariţia componentei ascensionale a vitezei, care la
rândul ei imprimă C.G.G. al corpului traiectoria ascendentă.
Eficienţa bătăii este determinată în principal, de:
 mărimea forţei dezvoltate de săritor;

 timpul de acţiune al forţelor motoare şi lungimea traiectoriei de

acţionare;
 masa corporală a săritorului;

 modul de angrenare a grupelor musculare în efort.

Zborul
Această fază începe în momentul desprinderii piciorului de bătaie şi se finalizează la
reluarea contactului cu solul, fiind singura fază fără sprijin a unei sărituri. Pe
parcursul zborului, C.G.G. al corpului săritorului se supune legilor mecanicii, astfel că
traiectoria sa nu mai poate fi modificată de forţele interne ale săritorului (forţe
musculare); ea este predeterminată de viteza şi unghiul de desprindere. Singurele
modificări ce se pot produce vizează doar poziţia unor segmente faţă de C.G.G. al
corpului, fără însă a determina prelungirea traiectoriei zborului.
Modificarea poziţiilor segmentare se realizează prin intermediul a două tipuri
de rotaţii:
 Rotaţii compensatorii produse în jurul unor axe ce trec prin C.G.G. al corpului şi
care prin efectul de compensare (o mişcare într-un sens este însoţită de o mişcare de
sens contrar, determinând repartizarea uniformă a masei corpului în jurul C.G.G.)
asigură echilibrul corpului în mişcare. Rotaţiile compensatorii sunt o consecinţă a
aplicării forţelor care acţionează în faza de bătaie central faţă de C.G.G. al corpului
săritorului, fiind specifice săriturii în lungime şi triplusaltului.
 Rotaţii reale se menţin pe toată durata zborului, ca urmare a aplicării forţelor
necentral faţă de C.G.G. al corpului (rezultanta acestora nu trece prin C.G.G. al
corpului), determinând un cuplu de forţe care imprimă corpului o rotaţie reală în jurul
C.G.G. Aceste rotaţii se regăsesc la săritura în înălţime şi săritura cu prăjina, însăşi
tehnica acestor sărituri fiind raţionalizată ca o consecinţă a existenţei lor.
Aterizarea

Reprezintă faza finală a săriturii, în care săritorul reia contactul cu solul,

urmărind valorificarea la maximum a traiectoriei C.G.G. al corpului
(creşterea lungimii măsurabile a săriturii) la săritura în lungime şi triplusalt,
respectiv amortizarea şocului la contactul cu solul ori cu suprafaţa de
aterizare la săritura în înălţime şi săritura cu prăjina.
Ca unitate de structură a tehnicii, aterizarea suportă o particularizare la
triplusalt, în cazul căruia, aterizarea nu este unitară ci constituită dintr-o
succesiune de două aterizări intermediare (în care amortizarea se face prin
lucru muscular rezistent) şi una finală, similară celei de la săritura în
lungime.
Săritura în lungime – procedeul tehnic cu 2 paşi şi ½ în aer

Singurul element care diferenţiază procedeele tehnice de săritură în

lungime este zborul, celelalte fiind comune.
Zborul
După desprindere (pas săltat), piciorul de avântare coboară prin
întinderea gambei pe coapsă (pendul lung/pârghie lungă), simultan cu
trecerea piciorului de bătaie spre înainte, prin flexia gambei pe coapsă
(pendul scurt/pârghie scurtă). Din planul posterior al mişcării, piciorul de
avântare trece din nou înainte – tot prin flexia gambei pe coapsă – ajunge în
acelaşi plan cu piciorul de bătaie, pe treimea descendentă a zborului ambele
întinzând gamba pe coapsă şi pregătind aterizarea (element comun
indiferent de procedeul tehnic). Astfel, piciorul de avântare efectuează 2
paşi, cel de bătaie ½.
Braţele contribuie la echilibrarea C.G.G. al corpului, efectuând rotaţii
compensatorii în acelaşi ritm cu picioarele, dar asimetric (braţ-picior opus).
Triplusalt
 Triplusaltul reprezintă o succesiune de 3 sărituri (salt-pas săltat, pas-
pas sărit, săritură-săritură în lungime), succesiune precedată de un elan
prin intermediul căruia se acumulează viteza orizontală optimă şi urmată
de o aterizare.
Tehnica se structurează în cinci faze:
1. elan – A-B;
2. pas săltat – B-C (bătaia şi aterizarea se realizează pe acelaşi picior);
3. pas sărit – C-D(bătaie se realizează pe un picior, aterizarea pe celălalt);
4. săritură în lungime – D-E (bătaie pe un picior, aterizare pe ambele);
5. aterizare – E.

A B C D E
1. Elanul.
Modul în care se realizează elanul este similar săriturii în lungime, viteza
orizontală fiind apropiată (vezi bazele tehnicii probelor de sărituri), inclusiv
în privinţa structurii şi ritmului ultimilor trei paşi, cu diferenţa că datorită
unghiului mai mic sub care se realizează desprinderea la pasul 1, coborârea
C.G.G. al corpului pe penultimul pas al elanului este mai redusă.

2. Pasul 1 (pas săltat)

Deşi se tinde către o structură cât mai echilibrată, ponderea celor 3
sărituri în economia performanţei este diferită, din cauza diminuării vitezei
orizontale (3 paşi=3 faze de amortizare). Astfel, în săritura de record
mondial (18.29m – Jonathan Edwards, 1995), pasul 1 a avut o pondere de
37% (6.63m). Din acest motiv, al creşterii eficienţei, mulţi săritori
efectuează bătaia la pasul 1 cu piciorul îndemânatic (aterizare pe acelaşi
picior), care se aşează pe prag în mod activ; cele 3 faze ale primei bătăi (de
amortizare, verticală şi de impulsie) sunt similare săriturii în lungime, dar
cum am menţionat cu o desprindere efectuată sub un unghi mai mic (13-
17º, în funcţie de nivelul de performanţă).
 Imediat după întreruperea contactului cu solul (în poziţie de pas săltat),
piciorul de avântare coboară prin întinderea gambei pe coapsă şi trece în
planul posterior al mişcării printr-o flexie a gambei pe coapsă; simultan,
piciorul de bătaie trece în plan posterior, cu flexia gambei pe coapsă
realizând depărtarea maximă în plan sagital între coapse, după care trece în
plan anterior (similar pasului în aer de la săritura în lungime), pregătind
bătaia corespunzătoare pasului 2, de asemenea activ (prin “agăţare”). Braţele
efectuează rotaţii compensatorii, în ritmul acţiunii picioarelor.

3. Pasul 2 (pas sărit)

Ponderea acestui pas este mai mică (folosind exemplul anterior, de 30%,
respectiv 5.49m). Simultan cu acţiunea piciorului de bătaie care termină
impulsia întins, piciorul de avântare pendulează energic dinapoi spre înainte
cu gamba flexată pe coapsă, pentru a parcurge un drum scurt, ajungând în
plan anterior cu coapsa la orizontală şi gamba la un unghi de max. 90º.
 Pendularea piciorului de avântare este însoţită de avântarea energică spre
înainte, fie a braţului opus acestuia, fie a ambelor braţe. Cea mai mare parte
a zborului este caracterizată de menţinerea poziţiei de pas sărit, în care:
- piciorul de avântare este cu coapsa orizontală şi gamba flexată (max 90º);
- unghi maxim între coapse (95º-110º);
- piciorul de bătaie în plan posterior, uşor flexat din articulaţia genunchiului;
- braţul opus piciorului de avântare, în plan anterior, flexat din articulaţia
cotului (braţele au rol de echilibrare);
- trunchiul aproape vertical.
Pe treimea descendentă a celui de-al doilea zbor, coapsa piciorului de
avântare coboară simultan cu întinderea gambei pe aceasta, pregătind şi
efectuând un contact activ pe sol, efectuat pe toată talpa. Braţul opus
piciorului de avântare, coboară şi el, trece în plan posterior, pregătind
ultima avântare a braţelor.
4. Pasul 3 (săritură în lungime)
Cel de-al treilea salt, este similar oricărui procedeu tehnic de săritură în
lungime, cu observaţia că din cauza vitezei orizontale mai mici – care a
scăzut şi mai mult din cauza fazelor de amortizare multiple (9-11 m/s la
lungime faţă de 7-8.5 m/s la pasul 3) – sunt preferate procedeele cele mai
simple (cu ghemuire, cu extensie şi mai rar cu paşi în aer).
Este o segvenţă foarte importantă a tehnicii şi datorită ponderii pe care o
are în economia săriturii – continuând cu exemplul folosit, 33%, respectiv
6.17 m.

5. Aterizarea
Ca şi la săritura în lungime – cu care se identifică de fapt – urmăreşte să
nu scurteze lungimea maximă a C.G.G. al corpului (deşi locul de contact va
fi întotdeauna mai aproape de linia pragului decât prelungirea traiectoriei
C.G.G.). Se realizează tot prin întinderea gambelor pe coapsă şi flexia
trunchiului, cu acţiunea de cedare musculară pentru apropierea C.G.G. de
locul de contact.
 Săritura în înălţime
procedeul tehnic cu răsturnare dorsală
1. Elanul
Ceea ce diferenţiază în cea mai mare măsură elanul la acest procedeu, este
aspectul său general, fiind singurul elan cu altă formă decât cea rectiliniară.
Lungimea elanului variază în limite destul de largi, în funcţie de
particularităţile săritorului şi de utilizarea sau nu a paşilor de mers ori
alergare tropotită care preced elanul propriuzis şi se cifrează la cca. 9-11
paşi de alergare la care de regulă se adaugă paşii preliminari de mers sau
alergare.
În privinţa formei şi orientării, există în practică două modalităţi de
abordare a acestui aspect:
- elan de formă curbiliniară pe toată lungimea traiectoriei;
- elan de formă rectiliniară pe prima parte şi de formă curbiliniară pe ultima
parte;
 Astfel, alergarea în linie dreaptă – faza de accelerare – se realizează pe
primii 4 – 5 paşi ai elanului, începând de la un semn de control precedat de
regulă, de mişcările pregătitoare (paşi de mers sau alergare). Locul din care
începe această secvenţă se situează perpendicular pe o linie imaginară dusă
în prelungirea ştachetei, la cca. 4 – 6 metri de stâlpul apropiat în direcţia din
care începe elanul.

Ştachetă 4–6m
 Alergarea este activă, cu trunchiul înclinat înainte, cu contact pe sol pe partea
anterioară a labei piciorului, cu o impulsie energică urmată de o ridicare accentuată
a coapsei în plan anterior. Intrarea pe a doua parte a elanului – curba de impulsie –
determină modificarea aspectului alergării din cauza necesităţii de a compensa
efectul forţei centrifuge (cu atât mai mare cu cât raza de curbură este mai mică) şi
de a pregăti faza cea mai importantă a săriturii, bătaia.
Aspectele cele mai importante care vizează tehnica sunt:
- contactul pe sol trece de pe partea anterioară a labei piciorului, pe toată talpa;
- alergarea rămâne activă menţinând viteza orizontală, dar cu diminuarea fazei de
amortizare a pasului alergător, astfel că oscilaţia verticală a C.G.G. al corpului se
reduce;
- trunchiul se îndreaptă, odată cu propulsarea bazinului înainte;
- pentru compensarea forţei centrifuge – care apare ca o consecinţă a deplasării
oricărui corp pe o traiectorie curbă şi care este direct proporţională cu masa
corpului şi invers proporţională cu raza de curbură – corpul săritorului se înclină
spre interiorul arcului de cerc cu cca. 25º-30º;
- ca o consecinţă a traiectoriei, laba piciorului de bătaie se aşează la un unghi situat
între 15º-30º faţă de proiecţia ştachetei pe sol;
- distanţa de la locul de bătaie la planul vertical al ştachetei variază în limitele 80 –
120 cm., direct proporţional cu viteza orizontală.
2. Bătaia
Succesiunea de mişcări ce realizează reorientarea vitezei de pe componenta
orizontală pe cea ascensională (preponderent verticală) creând astfel premize
favorabile pentru atingerea scopului săriturii – considerată de aceea faza cea
mai importantă a tehnicii – începe cu aşezarea piciorului de bătaie (exterior
ştachetei) pe sol, aproape complet întins, pe călcâi, cu vârful orientat tangent
către arcul curbei de impulsie şi cu o trecere rapidă pe toată talpa.
Rămânerea C.G.G. al corpului înapoia locului de contact al piciorului de bătaie,
determină o poziţie generală a corpului, în care:
- piciorul de bătaie este aproape complet întins, pe călcâi, cu laba piciorului
rotată extern;
- trunchiul în extensie, în prelungirea piciorului de bătaie;
- piciorul de atac, susţinând masa corpului, flexat din articulaţia genunchiului;
- braţele flexate din coate, înapoia proiecţiei umerilor pe sol.

Simultan cu trecerea piciorului de bătaie pe toată talpa, are loc faza de

amortizare – printr efort muscular de cedare – concretizată într-o flexie din
articulaţia genunchiului până la un unghi de 135º-145º între gambă şi coapsă,
determinând coborârea C.G.G. al corpului şi tensionarea musculaturii
extensoare, pregătind efortul muscular activ.

După momentul verticalei, urmează faza de impulsie care constă în

extinderea energică, cu caracter „exploziv” a piciorului de bătaie, cu rularea de
pe toată talpa pe partea anterioară şi cu o rotaţie internă a călcâiului, însoţită de
avântarea braţelor (în mod diferenţiat) şi piciorului de atac.
 Astfel, braţul de pe partea piciorului de bătaie are o mişcare limitată, pe când cel
opus continuă mişcarea ascendentă către stâlpul îndepărtat, angajând şi umărul şi
capul, ajungând în prelungirea piciorului de bătaie; toate aceste mişcări urmăresc
frânarea mişcării de rotaţie în axul longitudinal mai mult decât este necesar.
Piciorul de atac trece în plan anterior prin flexia gambei pe coapsă şi printr-o
mişcare de rotaţie internă a genunchiului până când depăşeşte orizontala, fiind
menţinut astfel pe toată durata secvenţei ascendente a fazei următoare.
Rotaţia internă a călcâiului piciorului de bătaie împreună cu cea a piciorului de
atac – care angrenează şi şoldul de aceeaşi parte – determină iniţierea unei rotaţii a
întregului corp, finalizată pe parcursul componentei ascendente a zborului.

3. Zborul
Această fază, consecinţă a efortului muscular prestat în faza anterioară,
începe din momentul întreruperii contactului cu solul şi durează până înainte de
reluarea contactului cu zona de aterizare. Ea poate fi descompusă în trei
secvenţe, care în practică însă se întrepătrund:
- secvenţa ascendentă şi apropierea de ştachetă;
- trecerea ştachetei;
- secvenţa descendentă şi pregătirea aterizării.
 Prima parte a zborului se desfăşoară pe o componentă predominant verticală,
în care simultan cu apropierea de ştachetă, se continuă rotaţia în jurul axei
longitudinale – iniţiate de rotaţia labei piciorului de bătaie şi genunchiului
piciorului de atac – astfel încât săritorul ajunge orientat dorsal faţă de ştachetă.
Piciorul de atac coboară lângă cel de bătaie, amândouă atârnând liber, simultan
cu iniţierea rotaţiei în jurul axei transversale (axa bazinului) prin extensia
trunchiului.
 După ce capul şi umerii săritorului trec de nivelul ştachetei, braţul de pe
partea piciorului de atac, capul şi umerii, accentuează extensia trunchiului,
favorizând ridicarea bazinului şi obţinerea poziţiei de arc de cerc dorsal cu
concavitatea în jos; nivelul superior maxim al bazinului, orientează corpul cu
jumătatea inferioară de o parte (anterior) a ştachetei şi cu cea superioară de
cealaltă parte (posterior) a acesteia.
Evitarea contactului cu ştacheta (eschiva) începută de ridicarea bazinului,
continuă pe prima parte a secvenţei descendente prin coborârea bazinului,
întinderea gambelor pe coapse şi flexia picioarelor pe trunchi; după trecerea
ultimelor segmente peste ştachetă, poziţia generală a corpului este de „L” (cu
picioarele pe verticală în sus şi cu trunchiul orizontal).

4. Aterizarea
Este faza cu cea mai mică pondere în economia unei sărituri şi urmăreşte
exclusiv asigurarea integrităţii corporale la contactul cu suprafaţa zonei de
aterizare.
 Se realizează pe spate, în zona omoplaţilor, cu capul în flexie pronunţată şi
cu braţele – anticipând aterizarea – duse flexate deasupra umerilor sau întinse
lateral spre înapoi.
Picioarele uşor depărtate, se blochează la nivelul articulaţiilor coxo-femurale
pentru a nu intra în contact cu capul săritorului, din cauza inerţiei dobândite.