PSIHOLOGIE

ANUL II

PSIHOLOGIA PERSONALITĂŢII
 PREZENTAREA CURSULUI

 Cadre didactice:
-Curs: Lect.univ.dr. Ileana Vitalia;
- Seminar: Lect.univ.drd. Carmen Teodor.
 Desfăşurarea disciplinei: Curs
săptămânal, seminar o dată la două
săptămâni;
 Forma de evaluare: examen final; test
în săptămâna a 8-a.
 Obiectivele disciplinei
 Înţelegerea conceptului de personalitate şi a locului pe care
acest concept îl ocupă în cunoaşterea psihologică;
 Cunoaşterea dimensiunilor psihologice ale personalităţii:
temperament, caracter, aptitudini, inteligenţă, creativitate;
 Evidenţierea relaţiilor dintre dimensiunile personalităţii precum şi
a celor dintre personalitate, ca sistem şi mediul înconjurător;
 Înţelegerea manierei în care personalitatea se formează şi se
dezvoltă de-a lungul vieţii precum şi a diferenţelor existente între
personalitatea matură şi personalitatea imatură;
 Cunoaşterea teoriilor clasice şi moderne ale personalităţii şi
familiarizarea cu conceptele şi principiile de bază din cadrul
fiecăreia dintre ele;
 Compararea şi evaluarea critică a acestor teorii;
 Cunoaşterea tendinţelor accentuate în cercetarea personalităţii.
 Programa analitică pentru Curs
1. Introducere în problematica psihologiei personalităţii.
Conceptul de personalitate.
2. Temperamentul – ca latură dinamico-energetică a
personalităţii.
3. Caracterul – ca latură relaţional-valorică şi de autoreglaj a
personalităţii.
4. Aptitudinea – ca latură instrumentală a personalităţii.
5. Inteligenţa – ca latură rezolutiv-productivă a personalităţii.
6. Creativitatea – ca latură transformativ-constructivă a
personalităţii.
7. Devenirea personalităţii. Personalitate matură vs.
personalitate imatură.
8. Personalitate în lumina teoriilor psihologice. Teoriile
psihanalitice.
9. Teoriile umaniste
10. Teoriile behavioriste.
11. Teorii moderne în studiul personalităţii. Modelul Big-Five.
 Bibliografie minimală
 ALLPORT, Gordon W. (1991) - Structura şi dezvoltarea personalităţii, Bucureşti
: Editura Didactică şi Pedagogică,
 CUCU-CIUHAN, Geanina; Ileana-Loredana Vitalia; Nicoleta Răban-Motounu.
(2006) - Teorii clasice ale personalităţii, Editura Universităţii din Piteşti;
 DAFINOIU, Ion (2002) - Personalitatea : Metode calitative de abordare.
Observaţia şi interviul, Iaşi, Polirom;
 Feldman, Robert S (1997) – Essentials of Understanding Psychology, The
McGraw-Hill Companies Inc, New York;
 Golu, M. (2005) – Dinamica personalităţii, Editura Paideia, Bucureşti;
 Pervin, L.A. (1993) – Personality. Theory and Research, John Wiley and Sons,
Inc., New York;
 Potkay, C.R., Allen, B.P. (1986) – Personality: Theory, Research and
Applications, Monterey, Cole Publishing House;
 SDOROW, Lester M. (1995), Psychology. Third edition: Madison : Brown &
Benchmark;
 Zlate, M. (2002) – Eul şi Personalitatea, Editura Trei, Bucureşti;
 Journal of Personality and Social Psychology. American Psychological
Association
 Psychological Bulletin : Published bimonthly by the American Psychological
Association. Harris Cooper-University of Missouri-Colombia
 Evaluare
 Prezenţa la seminar: 10%
 Activitate la seminar: 10%
 Test: 10%
 Proiect: 20%
 Examen final (scris): 50%
 PSIHOLOGIA
PERSONALITĂŢII
CURS 1

INTRODUCERE
ÎN PROBLEMATICA
PSIHOLOGIEI PERSONALITĂŢII
 Mecanismele psihice studiate anterior (informaţional-
operaţionale, stimulator-energizante, de reglaj psihic) luate în
sine, separat unele de altele, au o redusă importanţă în raport
cu activitatea şi cu comportamentul omului. Ele sunt necesare
dar nu şi suficiente. Dacă nu sunt legate unele de altele, dacă
nu sunt integrate şi subordonate scopurilor generale ale
individului, ele rămân parţial ineficiente.
 Personalitatea este cea care dă viaţă mecanismelor psihice, le
orientează şi direcţionează, le forţează să interacţioneze activ
unele cu altele, să se diferenţieze şi să se subordoneze
realizării scopurilor. Ea facilitează selecţia diferitelor mijloace
pentru punerea în funcţiune a mecanismelor, ea asigură
folosirea lor într-un anume mod, diferit de la un individ la altul şi
valorizează diferit (pozitiv sau negativ) nu doar mecanismele
selectate, ci şi produsele obţinute în urma utilizării lor.
 Chiar dacă mecanismele psihice ar fi identice, mai ales ca nivel
de dezvoltare, productivitatea lor ar fi diferită datorită
potenţialului existent.
 DELIMITĂRI
CONCEPTUALE
1. Ce este personalitatea?
 Termenul persoană

 Desemnează individul uman

concret.
 Termenul personalitate
 Persona – în latina clasică iniţial însemna
mască, aparenţă.
 Treptat, sensul termenului s-a întregit,
conferindu-i-se funcţia de a reprezenta şi
actorul din spatele măştii.
 Ca atare, persona a ajuns să exprime
reunirea trăsăturilor psihomorale interne şi
psihofizice externe.
 Termenul a fost apoi asociat şi cu aspectele
diferenţiale, folosindu-se pentru a desemna
un om important (personaj, paroh).
 Termenul de individ
 Se aplică tuturor organismelor vii
 Desemnează unitatea integrativă
indivizibilă rezultată în virtutea
procesului vieţii şi a acţiunii legilor
evoluţiei biologice.
 Fiind o entitate biologică şi o unitate
structural şi funcţional indivizibilă, omul
este primordial un individ.
 Termenul personaj
 Se referă la modul şi forma în care
se exteriorizează persoana în
situaţii particulare diferite sau rolul
pe care îl joacă aceasta.
 Psihologia operează cu termenul de personalitate în
referirea sa la orice om normal: fiecăruia dintre noi ea ne
atribuie calificativul ,,personalitate” (spre deosebire de
sociologie, de exemplu care atribuie termenul indivizilor
care, prin contribuţia adusă într-un sector sau altul al
culturii materiale şi spirituale, se ridică deasupra celorlalţi).
 Dar, deşi există un consens în ceea ce priveşte sfera
noţiunii, în cadrul psihologiei şi al lucrărilor din acest
domeniu întâlnim mari diferenţe între autori în ceea ce
priveşte conţinutul care se introduce în sfera astfel
acceptată.
 Diferenţele sunt generate atât de perspectiva metodologică
din care se abordează personalitatea ca ,,obiect” de
investigaţie ştiinţifică şi de explicare/interpretare teoretică
generalizatoare, cât şi de natura conţinuturilor după care, şi
prin intermediul cărora, se defineşte noţiunea ca atare.
 Fondatorul psihologiei personalităţii, ca domeniu
relativ distinct de cercetare şi cunoaştere este
psihologul german W. Stern (1923).
 De atunci, asistăm la creşterea continuă a
interesului şi preocupărilor pentru studiul
personalităţii în cadrul unei ramuri speciale a
psihologiei – psihologia personalităţii.
 Dar, ca şi în cazul psihologiei generale, şi în
psihologia personalităţii s-au făcut şi se fac
puternic resimţite divergenţele de ordin
metodologic.
2. Accepţiunile conceptului
de personalitate
Accepţiunea antropologică
 Antropologia socială şi culturală subliniază, în
definirea personalităţii, rolul esenţial al
relaţiilor sociale, personalitatea fiind un
produs social.
 Personalitatea se formează în decursul vieţii
numai ca urmare a acţiunii şi convieţuirii într-
un mediu social, în sistemul relaţiilor sociale.
 Personalitatea se defineşte şi capătă contur
în contextul relaţiilor interpersonale şi sociale.
 Personalitatea este un produs social, dar nu
este simplă amprentă sau un ecou al
relaţiilor sociale.
 Personalitatea este un centru de acţiune –
subiect al cunoaşterii şi transformării
realităţii, fiinţa conştientă care alege un
drum de viaţă sau altul, fiind în acelaşi timp
suport al factorilor externi, dar şi agent al
transformării.
Accepţiunea psihologică
 Persoana umană nu se constituie printr-un
simplu efect de amprentă a relaţiilor sociale,
ci apare ca un ansamblu de condiţii interne
prin intermediul cărora se răsfrâng
influenţele externe.
 Aceste condiţii interne se referă la:
 Aspecte de ordin biologic, moştenirea genetică.
Acestea controlează constituţia somatică, tipul de
sistem nervos; predispoziţiile native stau la baza
aptitudinilor şi a altor însuşiri.
 Aspecte de ordin psihologic: formaţiuni psihice
structurate în procesul dezvoltării: sentimente,
atitudini, aspiraţii, interese etc. Acestea s-au
constituit prin interacţiunea dintre factorii interni şi
condiţiile externe, fiind rezultatul interiorizării unor
date externe.
 Ele se disting de procese psihice prin: relativa
stabilitate; generalizare; sunt esenţiale; relativa
plasticitate
 Accepţiunea axiologică

 În decursul existenţei sale, omul

asimilează nu doar experienţa de
cunoaştere şi pe cea practică,
elaborată social-economic, ci şi
sistemul de valori materiale şi
spirituale.
Personalitatea apare ca:
1.entitate bio-psiho-socio-culturală, ca om viu,
empiric, ca întreg, unitate;
2.purtător şi executor al funcţiilor epistemice,
pragmatice şi axiologice, deci ca fiinţă care
cunoaşte, acţionează şi valorizează, transformând
lumea şi pe sine;
3.produs şi producător de împrejurări, de medii,
ambianţe şi situaţii sociale; omul asimilează, dar şi
creează împrejurările, le dirijează şi stăpâneşte, le
transformă atunci când acestea nu-i mai convin.
 Este foarte important de precizat faptul că cele trei
accepţiuni ale noţiunii de personalitate sunt
complementare.
 Se poate afirma că personalitatea este
o calitate particulară pe care individul o
dobândeşte la un moment al dezvoltării
sale (o calitate sistemică) şi anume în
cursul adolescenţei avansate.
 Se poate vorbi practic despre o
personalitate
 când adolescentul dobândeşte maturitatea de gândire,
devenind stăpân pe instrumentele deductive ale
inteligenţei, achiziţie care permite judecata
independentă, capacitatea de a discerne şi a evalua
autonom;
 când intervine alegerea drumului de viaţă
(autodeterminarea), inclusiv alegerea vocaţională;
 sub aspect afectiv, este vorba de instituirea opţiunilor
axiologice şi construcţia unei scări de valori care să
depăşească persoana şi anturajul imediat, marcând
integrarea eului într-un rol social asumat (J.Piaget);
 în ansamblu, când are loc inserţia activă în universul
social, în care tânărul joacă efectiv un rol sau
proiectează să joace un asemenea rol, înscriindu-se
prin activitate şi prin profesie în dinamica socială.
4. Definirea personalităţii
O privire generală asupra mai
multor definiţii ale
personalităţii evidenţiază
câteva caracteristici ale
acesteia (Dafinoiu, 2002):
 Globalitatea

 Personalitatea cuiva este constituită din

ansamblul de caracteristici care permit
descrierea acestei persoane, identificarea
ei printre celelalte.
 Orice construcţie teoretică validă referitoare
la personalitate trebuie să permită, prin
operaţionalizarea conceptelor sale,
descrierea conduitelor şi aspectelor
psihofizice care fac din orice fiinţă umană o
persoană unică.
 Coerenţa

 Majoritatea teoriilor postulează ideea existenţei

unei anumite organizări şi interdependenţe a
elementelor componente ale personalităţii.
 Când în comportamentul cuiva apar acte
neobişnuite, ele surprind deoarece contravin
acestui principiu.
 Personalitatea nu este un ansamblu de elemente
juxtapuse, ci un sistem funcţional format din
elemente interdependente.
 Permanenţa (stabilitatea)
temporală
 Dacă personalitatea este un sistem funcţional, în
virtutea coerenţei sale, acesta generează legi de
organizare a căror acţiune este permanentă.
 Deşi o persoană se transformă, se dezvoltă, ea îşi
păstrează identitatea sa psihică.
 Fiinţa umană are conştiinţa existenţei sale,
sentimentul continuităţii şi identităţii personale, în
ciuda transformărilor pe care le suferă de-a lungul
întregii sale vieţi.
 Cele trei caracteristici evidenţiază faptul că

personalitatea este o structură.

 ALLPORT: ,,Personalitatea este

organizarea dinamică în cadrul
individului a acelor sisteme psihofizice
care determină gândirea şi
comportamentul său caracteristic”.
 Personalitatea ca sistem

 Personalitatea este un sistem hipercomplex, cu

autoorganizare, determinat biologic şi socio-
cultural, cu o dinamică specifică,
individualizată. (M.Golu)
 Personalitatea este o structură complexă
implicând un ansamblu de substructuri şi
funcţionând sistemic. (M.Zlate)
 Substructurile personalităţii
 1. subsistemul de orientare (structuri
orientative majore, strategice ale
personalităţii: concepţii despre lume şi viaţă,
idealul de viaţă, imaginea de sine etc.);
 2. subsistemul bio-energetic;
 3. subsistemul instrumental;
 4.subsistemul relaţional-valoric şi de
autoreglaj;
 5.subsistemul rezolutiv-productiv (inteligenţa);
 6.subsistemul transformativ-constructiv
(creativitatea fiind componenta sa esenţială).
Temă: Tipuri de definiţii