Walther Bild, MD, PhD

 Reprezintă funcţia de eliminare a substanţelor

nedorite, produse de procesele metabolice. Are loc
la mai multe nivele
 Cutanat
 Apă, săruri, subst. toxice

 Digestiv
 Deşeuri solide, compuşi nedigerabili
 Produşi de degradare ai hemoglobinei
 Xenobiotice liposolubile

 Respirator
 Dioxid de carbon, apă

 Renal
 Apă, acizi, xenobiotice hidrosolubile, PRODUŞI AI
METABOLISMULUI AZOTAT
  Generarea de energie şi
sinteza de componente
biologice are ca rezultate
şi substanţe –deşeu –
cataboliţi
 Metabolismul glucidelor
produce dioxid de carbon
şi apă
 Metabolismul lipidic are
aceiaşi cataboliţi
 Fenomenele de
transformare a
Introducerea lor în ciclurile energetice celulare au aminoacizilor în glucide şi
ca mecanism comun reacţia de dezaminare lipide
– îndepărtarea grupului aminic

Dezaminarea produce amoniac, o substanţă

extrem de doxică şi volatilă, ce nu poate fi
eliminată ca atare, ci trebuie detoxifiată
 Un precept fundamental în biochimia azotului este că
amoniacul este toxic
 Un om moare într-o atmosferă cu 500 ppm amoniac în 60
de minute
 În 16 ore un şobolan de laborator moare în atmosferă cu
1000 ppm amoniac
 Toxicitatea amoniacului se datorează a 2 efecte:
 Efectele generale asupra pH-ului – NH3 neprotonat
obţinut din reacţiile biochimice atrage H+, ceea ce va
produce alcalinizarea mediului intracelular
 NH4+ inhibă direct formarea de ATP, prin abolirea
gradientului de protoni necesar pentru fosforilarea
oxidativă
 Detoxifierea amoniacului produce uree,
principalul metabolit al azotului
 Ureea este hidrosolubilă
 Apare nevoia unui sistem de eliminarea
substanţelor azotate hidrosolubile
 Creatinina
 Acid uric
 Funcţia Renală
 A. Reglatoare
• 1. osmolaritatea şi volumul lichidian al organismului
• 2. echilibrul electrolitic
• 3. echilibrul acido-bazic
 B. Excreţia
• 1. produşilor metabolici
• 2. xenobiotice
 a. medicamente

 C. Producţia de hormoni
• 1. Renina
• 2. Bradikinina
• 3. Prostaglandine
• 4. 1,25-Dihidroxivitamina D3
• 5. Eritropoietina
 Evoluţia aparatului excretor în seria vertebratelor
 Peşti
 Peştii de apă dulce au nefroni cu
glomeruli mari
 Peştii marini au nefroni cu puţini
glomerului
 Amfibieni – nefroni primitivi
 În faza larvară sunt amonotelice -
excretă azot mai ales sub forma de
amoniac
 În faza adultă sunt uricotelice – excretă
azot mai ales sub forma de acid uric
 Reptile- majoritatea sunt uricotelice
 nu au vezică – cloacă, reflux în intestinul
inferior
 Nefronii sunt incapabili să formeze urină
hiperosmotică
 Păsări – similari cu reptilele
 Nefronii lor nu au eficienţa celor de la
mamifere
 Pot excreta acid uric
 Prezintă glande suplimentare pentru
excreţia sărurilor
 Greutate aprox. 150, formă
caracteristică, de dimensiunea unui
pumn
 În secţiune transversală, se pot observa
mai multe regiuni
 O parte externă – cortex
 Culoare roşcată, aspect granulat.

 Conţine glomerulii renali, tubii

contorţi şi ducturile colectoare
corticale
 O parte internă – medulla
 Deschisă la culoare, cu aspect
striat, datorat anselor Henle
paralele, ducturile colectoare
medulare şi vasele medulare
 Poate fi împărţită în
 Medulla externă - mai apropiată de
cortex
 Medulla internă
- Rinichiul uman este organizat
în lobi, de obicei 8-10
- Fiecare lob este alcătuit dintr-o
piramidă de ţesut medular şi
din corticala de la bază
- Vârful unei piramide formează
o papilă renală
- Fiecare papilă drenează urina
într-un calice mic
- Calicele mici se unesc pentru a
forma un calice mare
- Urina apoi coboară în
bazinetul renal (pelvis)
- Mişcări peristaltice – conduc
urina la vezică
 Vascularizaţia
 1. Artera renală 
 Artera Interlobară. 

 Artera arcuată 

 Artera interlobulară 

 Arteriola Aferentă 

 Capilarele glomerulare 

 Arteriola eferentă 

 Capilarele Peritubulare 

 Vena interlobulară 

 Vena arcuată 

 Vena interlobară 

 2. Vena Renală
Microanatomia Nefronului
 Unitatea de bază structurală a rinichiului este nefronul
 Fiecare rinichi uman conţine aprox un milion de nefroni
 Corpusculul renal
 Tubul renal
Aspectul real al nefronului
 Corpusculul renal este un
ghem de capilare (glomerul),
înconjurat de capsula Bowman
 Podocit cu pedicele şi fantele de filtrare
 Glomerulul este alcătuit din numeroase capilare
 Capilare sunt alcătuite din celule endoteliale cu fenestraţii, care reţin celulele sanguine
dar permit filtrarea plasmei
 O membrană bazală glomerulară (MBG)
 Prelungirile distale (pedicelele) celulelor epiteliale capsulare (podocite) care formează o
reţea interdigitată
 Podocitele au un corp celular şi prelungiri cu o arhitectură complexă, ce formează fantele
de filtrare
 Fantele de filtrare permit trecerea unor molecule cu greutate moleculară < 40 kDa – mai
redusă decât cele mai mici proteine plasmatice - albuminele
 Mezangiul
 celulele
mezangiale
 Înconjură
capilarele
 Oferă suport
structural
 secretă matricea
intercelulară
 Sunt celule
fagocitare
 secretă
prostaglandine
 Fiecare nefron formează o ansă, iar ramul ascendent gros atinge polul vascular al
glomerulului.
 La acest nivel există aparatul juxtaglomerular, o regiune compusă din macula densa,
celulele mezangiale extraglomerulare şi celulele granulare
 Macula densa - celule epiteliale tubulare aglomerate pe partea dinspre glomerul
 - funcţia lor este de a monitoriza compoziţia lichidului din lumenul tubular
 Celulele granulare sunt celule musculare netede vasculare cu aspect epitelioid,
localizate mai ales în arteriolele aferente. Funcţia lor este de a sintetiza renină
 Tubii renali sunt alcătuiţi
dintr-un singur strat de celule
epiteliale, înconjurate de
interstiţiu şi în direct contact
cu capilarele derivate din
arteriola eferentă
 Tubul renal este împărţit în
mai multe segmente
 Tubul proximal
 Tubul contort proximal
 Tubul medular proximal

 Ansa Henle
 Tubul drept proximal
 Ansa subţire descendentă
 Ana ascendentă groasă

 Tubul contort distal

 Tubii colectori
În formarea urinei sunt implicate trei procese:
- Filtrarea glomerulară – ultrafiltratrea plasmei la nivelul glomerulului, colectarea
filtratului la nivelul capsulei Bowman
- Reabsorbţia tubulară – transportul substanţelor necesare înapoi din ultrafiltratul
glomerular în sânge - ioni, (Na, K, Ca2, Mg2, Cl, HCO3), apa, glucoza, aminoacizi
- Secreţia tubulară – eliminarea activă a unor substanţe din sînge în urină
- substanţe preluate din sânge şi eliminate în urina tubulară
- substanţe produse în celulele tubulare şi apoi eliminate în urină
Toate fenomenele de reabsorbţie sau secreţie pot fi active sau pasive, în funcţie de
cantitatea de energie implicată în exercitarea lor
FILTRAREA GLOMERULARĂ
 Filtrarea glomerulară implică ultrafiltrarea plasmei
 Acest termen reflectă faptul că bariera filtrării
glomerulare este o sită moleculară extrem de fină ce
permite trcerea moleculelor mici, dar restricţionează
pasajul macromoleculelor (ex, proteinele plasmatice).
 Corpusculul renal este un
ghem de capilare (glomerul),
înconjurat de capsula Bowman
 Glomerulul este alcătuit din numeroase capilare
 Capilare sunt alcătuite din celule endoteliale cu fenestraţii, care reţin celulele sanguine
dar permit filtrarea plasmei
 O membrană bazală glomerulară (MBG)
 Prelungirile distale (pedicelele) celulelor epiteliale capsulare (podocite) care formează o
reţea interdigitată
 Podocitele au un corp celular şi prelungiri cu o arhitectură complexă, ce formează fantele
de filtrare
 Fantele de filtrare permit trecerea unor molecule cu greutate moleculară < 40 kDa – mai
redusă decât cele mai mici proteine plasmatice - albuminele
 Podocit cu pedicele şi fantele de filtrare
Bariera de filtrare glomerulară
are trei straturi

Endoteliul capilar - lamina

fenestra, apre pori, cu
diametru de 50-100 nm
Membrana bazală – o reţea
de fibrile fine încastrate într-
o matrice de tip gel. -
sialoproteine
Podocitele – stratul visceral.
Fantele de filtrare au aprox.
20 nm şi sunt acoperite de o
diafragmă – proteină numită
nefronă , care formează o
structură ca un fermoar
Dimensiunea, forma şi încărcarea electrică afrectează filtrabilitatea
macromoleculelor
 Dimensiunea moleculară
 Toate moleculale mai mici de 10000 sunt filtrabile liber
 Moleculele foarte mari nu se filtrează deloc (majoritatea proteinelor plasmatice)
 Studiile de dinamică moleculară au demonstrat că eficienţa membranei filtrante este aceea
a unui filtru cu pori cilindrici de 7,5 – 10 nm în diametru
 Sarcina electrică influenţează pasajul, deoarece bariera este încărcată electronegativ - acid
sialic, sialoproteine şi heparan-sulfat
 Stratul cel mai important pentru selectivitatea membranei este
membrana bazală, urmată de diafragma fantei de filtrare

Substanţa GM Raza Filtrabilitate

moleculei (1= nelimitat)
(nm)
Apa 18 0.10 1
Glucoza 180 0.36 1
Inulina 5,000 1.4 1 1
Mioglobina 17,000 2.0 0.75
Hemoglobina 68,000 3.3 0,9
dextran 20-40000 3.6 0.15
Serum 69,000 3.6 0.001
albumin
Filtrarea glomerulară
  Filtrarea glomerulară depinde de echilibrul dintre presiunile
hidrostatice şi osmotice ce acţionează pe membrana filtrantă –
forţele Starling
 În glomerul, forţa motivantă este presiunea hidrostatică capilară (PH)
 Aceată presiune depinde în ultimă instanţă de presiunea arterială
 Filtrării i se opune presiunea hidrostatică de spaţiul capsular (Pic)
 Presiunea coloid-osmotică a plasmei din sângele capilar (PCO)
 Ca urmare presiunea efectivă de filtrare (PEF)
va fi
 PEF = PH – Pic – PCO
 Având în vedere că
 PH = 55 mm Hg
 Pic = 15 mm Hg
 PCO = 30 mm Hg,

 Deci Gradientul presional de ultrafiltrare, sau

PEF = 10 mm Hg
Caracteristici ale profilului presional în capilarul
glomerular
 Presiunea hidrostatică medie într-un capilar glomerular este mult mai mare (55
vs. 25 mm Hg) decât într-un capilar din alte organe, de exemplu muşchiul
scheletic
 Presiunea hidrostatică capilară scade puţin (1-2 mm Hg) de-a lungul capilarului
glomerular, deoarece există mai multe anse capilare în paralel (30-50), ceea ce
face ca rezistenţa la curgere să fie extrem de redusă.
 Rata filtrării glomerulare (GFR) depinde de variaţiile diverşilor termeni
din ecuaţia anterioară
 Coeficientul de Ultrafiltrare Glomerulară (CUG) – depinde de
conductivitatea hidraulică (permeabilitatea pentru fluide) şi suprafaţa
membranei filtrante
 Presiunea hidrostatică în capilarul glomerular (PH) – este principala
forţă a filtrării şi depinde de presiunea arterială . Sub o PA de 80 mm
Hg presiunea scade, iar sub 50 mm Hg PA filtrarea se oprește (IRA).
 Presiunea Hidrostatică în Capsula Bowman.
 Depinde de intrarea filtratului glomerular şi de rata de
îndepărtare a acestui fluid de către tub.
 Această presiune se opune filtrării şi oferă forţa
motorie pentru eliminarea urinei prin tubi
 Dacă apare o obstrucţie de-a lungul tractului
urinar – litiază, obstrucţii ureterale sau hipertrofii
de prostată – retenţie de urină.
 Se opreşte filtrarea glomerulară datorită presiunii
retrograde.
 Presiunea coloid-osmotică din capilar
 Se opune filtrării
 Reducerea concentraţiei proteinelor plasmatice scade
presiunea coloid-osmotică şi creşte GFR
Fluxul Sanguin Renal
 La o persoană medie în greutate de 70 kg
 Fluxul combinat renal este de 1100 ml/min, ceea ce
reprezintă 22%din debitul cardiac
 Având în vedere că greutatea totală a celor 2 rinichi nu
depăşeşte 0,4% din greutatea corporală, se observă că
aceste organe primesc o cantitate foarte mare de sânge
în raport cu alte organe
 Fluxul sanguin aprovizionează rinichii cu nutrienţi şi
oxigen şi elimină cataboliţii
 Fluxul sanguin renal depăşeşte foarte mult aceste nevoi
 Fluxul foarte mare de sânge se datorează necesităţii de
aprovizionare cu plasmă pentru menţinerea fluxului
glomerular
 Acesta ajunge la 180 l/zi.