Sunteți pe pagina 1din 79

PLANUL CURSULUI

1. SEPARAREA SUBSTANŢELOR MEDICAMENTOASE


2. EFICIENŢA SEPARǍRII
3. MECANISMELE SI FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ
PROCESELE DE SEPARARE
4. METODE DE SEPARARE

1
ETAPE in Analiza medicamentelor

selecţionarea probei

măsurarea probei

aducerea probei în condiţiile procesului impus:


- dizolvare
- tratamente preliminarii (pH, tampon, chelaţi etc.)

separarea componenţilor

determinarea analitică

prelucrarea si interpretarea rezultatelor


2
1. SEPARAREA SUBSTANŢELOR
MEDICAMENTOASE
 Formele farmaceutice sunt alcătuite din substanţe active şi
auxiliare, cu structură şi proprietăţi fizico-chimice extrem de
variate.

 Aparatura modernă de analiză instrumentală se remarcă


prin perfecţionările multiple adaptate continuu în vederea ridicǎrii
nivelului calitativ şi cantitativ.

 Cerinte:
 exactitate
 selectivitate
 sensibilitate
 rapiditate
 accesibilitate.

 Realizarea acestor cerinţe nu este posibilă fără separarea


judicioasă a tuturor constituenţilor probei, înainte de a se
proceda la identificarea şi determinarea cantitativă.
3
 Analiza corectă a unei probe multicomponente impune ca
înaintea determinărilor prin orice metodă, să se procedeze
la separarea constituenţilor unul de celălalt.

 Separarea = proces ipotetic de izolare a n fracţiuni distincte


macroscopic, fiecare fracţiune cuprinzând unul din cei n
componenţi care constituie amestecul de analizat.

 "ipotetic" = imposibilitatea practică de a realiza separarea


absolută a componenţilor din amestec, datorită intervenţiei
unor cauze multiple care produc interferenţe şi întrepătrunderi.

 Scopul separării = desprinderea componenţilor chimici din


proba iniţială, în medii libere de orice interferenţă,
asigurându-se astfel condiţii care să permită determinarea lor
corectă.

4
Schema generală a unui proces de separare:

 Prima etapă - se porneşte de la o fază omogenă la care se ajunge


printr-un procedeu fizic (aducerea în soluţie).

 A doua etapă - apare o nouă fază, se realizează un sistem eterogen


ca urmare a unor transformări chimice sau a unor procedee fizice
(adăugarea unui solvent nemiscibil cu primul).

 A treia etapă se despart fazele prin operaţii mecanice sau fizice şi mai
rar chimice.

(de multe ori etapa a doua şi a treia au loc simultan)


5
ECHILIBRUL INTERFAZIC

 Echilibrul = invariabilitatea proprietăţilor macroscopice ale sistemului


în timp.

 Echilibrul se consideră stabilit atunci când nu mai are loc


fenomenul de transfer interfazic, ceea ce reprezintă sub aspect
macroscopic un repaus aparent absolut.

 De fapt, în acest moment, transferurile interfazice au loc cu viteze


egale în ambele sensuri, echilibrul fiind un proces dinamic.

 Din punct de vedere termodinamic, echilibrul este atins când nu se


mai constată nici o variaţie a energiei libere în sistem, la
temperatură şi presiune constante (G)TP=0.

 În ambele faze aflate în echilibru, potenţialele chimice ale speciei i (i)


sunt egale: (i)1=(i)2.

 In funcţie de metoda de separare, fazele puse în contact notate cu 1 şi


2 au denumiri specifice:
 fază staţionară şi fază mobilă în cromatografie
 rafinat şi extractant în extracţia lichid - lichid.
6
 Echilibrul interfazic se exprimă prin coeficientul de distribuţie, D, definit
printr-un raport de concentraţie. Se obişnuieşte formularea lui D prin raportul
concentraţiilor molare în ambele faze, când se presupune distribuţia solutului
într-o singură formă. Astfel, pentru solutul A:

unde:
- [A] = concentraţia molară

sau:

unde:
- mA = masa solutului A
- MA = masa moleculară a solutului A
- V1, V2 = volumele fazelor.

 Raportul maselor aceluiaşi solut în cele două faze poartă numele de raport de
distribuţie sau factor de capacitate K. Acesta reprezintă o distribuţie
corectată cu volumele de fază ( = V1/V2):

K = D

 Factorul de capacitate:
 măsoară eficienţa separării
 permite optimizarea separării
7
2. EFICIENŢA SEPARǍRII

 Obiective:
 gradul superior de izolare a componentilor in medii libere de
interferente, care sa permita determinarea lor corecta.
 recuperarea cantitativă a tuturor componenţilor (sau numai a unor
componenţi) din proba supusă procedeului de separare

 Marimi:
 Factorul de recuperare – R
 Factorul de separare – S
 Factorul de selectivitate - 
 Factorul R – cromatografic

8
Factorul de recuperare (R)

 Factorul de recuperare R al unui component A:


 se exprimă prin raportul dintre cantitatea izolată QA şi cantitatea
iniţială din probă (QA)i.

 valoarea depinde de cantitatea relativă a componentului în probă:


o cantitate mare
 cantitativ - R  0,999

o cantitate mică (0,01-1 %)


 mulţumitor - R  0,990

o “urme” (10-4 -10-8 %)


 se acceptă – R  0,950

9
Factorul de separare (S)

 Factor de separare S:
 măsoară eficienţa separării a doi componenţi A şi B
 se defineste, de obicei, în funcţie de componentul care interferează:

10
Factorul de selectivitate ()

 Factorul de selectivitate 
 are semnificaţii în funcţie de tipul de metodă
 în distilare  = raportul presiunii vaporilor.
 în metodele de separare bazate pe echilibre interfazice  = raportul
coeficienţilor de distribuţie ai celor doi componenţi.

 trebuie să posede valori > 1.


 cu cât valorile sunt mai mari cu atât separarea este mai eficientă.
 Se impun două condiţii:
● produsul celor doi coeficienţi de distribuţie să prezinte o valoare cât mai
apropiată de unitate
● raportul volumelor fazelor implicate în lucru trebuie să aibă o valoare
acceptabilă.

11
Factorul R – cromatografic

 În cromatografie, estimarea procesului de separare se bazează pe


diferenţele între mobilităţile componenţilor din amestecul de analizat.

 Parametrul care reflectă aceste mobilităţi este factorul de întârziere R,


care este direct legat de modul de migrare al solutului în sistemul
cromatografic dat.

 Viteza de deplasare a fiecărei zone cromatografice depinde de echilibrul


interfazic, adică de competiţia între forţele de reţinere şi cele de
înaintare prin coloană, manifestate de faza staţionară şi respectiv de
faza mobilă.

 Componenţii vor migra de-alungul coloanei:


 în ordinea descrescătoare a afinităţilor lor pentru faza staţionară
 în funcţie de viteza fazei mobile.

12
 Fiecărui component îi corespunde o valoare R dată de
raportul dintre media vitezei de migrare a zonei şi media
vitezei de deplasare a fazei mobile:

unde:
- dz = deplasarea zonei (z)
- V = volumul fazei mobile
- AM = aria secţiunii transversale a coloanei ocupata de faza mobilă
- AS = aria secţiunii transversale a coloanei ocupata de faza staţionară
- D = coeficientul de distribuţie

13
 Considerând că:
 AM şi AS rămân invariabile de-alungul coloanei
 procesul cromatografic se desfăşoară liniar (D = constant)

unde:
- V = s x AM
- s = distanţa parcursă de solvent.

 Ultimele două relaţii scot în evidenţă faptul că, deplasarea


componenţilor prin coloană este diferită în funcţie de coeficienţii lor de
distribuţie.
14
 Astfel, două substanţe A şi B se vor deplasa prin coloana
cromatografică cu viteze diferite, potrivit valorilor proprii
corespunzătoare RA şi RB.
 Raportul lor permite aprecierea ordinii de înaintare pe coloană.

R A A M  DB A S

RB A M  D A A S

 Dacă DA > DB → RA < RB → componentul B va migra mai repede


prin coloană.

15
3. MECANISMELE SI FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ
PROCESELE DE SEPARARE

 Orice separare bazată pe distribuţia interfazică se explică prin


deosebirile de comportament ale componenţilor amestecului de
analizat, în raport cu cele două faze cu care vin în contact, ceea ce se
concretizează în particular prin echilibre reversibile sau ireversibile.

 Într-un proces de distribuţie interfazică intervin diverse tipuri de


interacţii:
 legături de hidrogen
 legături van der Waals
 legături ionice
 legaturi de chelatizare
 legături chimice specifice cu caracter covalent perfect reversibile sau
ireversibile
 interacţii de natură electrostatică
 fenomene de difuzie
 echilibre de ionizare, de precipitare, de solubilizare selectivă etc.

 Acestea se reflectă în valorile coeficienţilor de distribuţie interfazică.

16
 structura moleculelor în condiţii de coprezenţă
 polarităţile moleculelor
 forţele ce pot genera asocierile reversibile sau ireversibile care
reţin selectiv un component într-o fază, izolându-l de ceilalţi.

 Molecula unui solut este supusă unor interacţii provenite din trei
direcţii:
 interacţii cu moleculele fiecăreia din cele două faze cu care
vine în contact
 interacţii cu propriile molecule vecine.

 Natura forţelor care reţin moleculele de


solut în faze determină tipul de sorbţie.
 Modul particular al sorbţiei poate fi:
 la suprafaţa unei faze (adsorbţie);
 în interiorul unei faze (absorbţie).

 sistemul de separare = forma gazoasă,


lichidă sau solidă a celor două faze adiacente
17
 Recomandări pentru o separare bună:
o forma fizico-chimică cea mai convenabilă sub care diverşi componenţi
pot fi supuşi procesului de separare
o alegerea judicioasă a naturii, structurii şi compoziţiei cuplului de faze
care constituie sistemul de separare
o liniaritatea izotermelor de distribuţie a componenţilor, ceea ce
presupune valori constante ale coeficienţilor de distribuţie
o deosebiri cât mai mari între valorile coeficienţilor de distribuţie ai
diferiţilor constituenţi coprezenţi în probă
o încadrarea valorilor factorilor de capacitate între anumite limite,
favorabile pentru tot ansamblul de componenţi
o compatibilitatea capacităţii sistemului de separare cu cantitatea de
probă luată în lucru
o cantitatea de probă luată pentru analiză să fie convenabilă pentru
detecţia şi determinarea tuturor componenţilor, inclusiv a celor existenţi
în urme
o cunoaşterea factorilor favorabili şi nefavorabili care intervin în procesul
de separare
o asigurarea reproductibilităţii rezultatelor.

18
Legăturile interionice

 Forţele dintre ionii cu sarcină diferită sunt de atracţie, iar între


ionii cu aceeaşi sarcină sunt de respingere.

 Ruperea legăturilor ionice necesită o energie mare, din această cauză,


punctele de topire şi de fierbere sunt înalte, dar se reduc pe măsura
creşterii razelor, respectiv prin micşorarea energiei de reţea.

 Creşterea valenţei duce la apariţia unui caracter covalent şi la scăderea


punctelor de topire şi de fierbere.

 Combinaţiile ionice se dizolvă în solvenţi ce au o constantă dielectrică


mare. Conform legii lui Coulomb, aceşti solvenţi micşorează forţele
electrostatice care reţin ionii, permiţându-le să se deplaseze liber.

 Ionii din soluţie interacţionează cu moleculele de dizolvant pe baza


fenomenului de solvatare, respectiv de hidratare. Ionii pot fi dirijaţi în
câmp electric.

 Legătura ionică conferă combinaţiilor respective un ansamblu de calităţi


care sunt exploatate în multe metode de separare.

19
 Forţele van der Waals:
 scad exponenţial cu distanţa dintre nucleele
atomilor cei mai apropiaţi ai moleculelor considerate
 moleculele nu numai că se atrag, dar se şi resping
când distanţa dintre ele este prea mică.

 Se deosebesc trei tipuri de forţe van der Waals:


o atracţia electrostatică între molecule ce au dipol
permanent (Keesom)
o atracţia electrostatică între molecule cu dipol
permanent si indus (Debey)
o forţe de dispersie London, care apar între molecule
cu dipoli indusi.

20
Legăturile de hidrogen

 Legăturile de hidrogen sunt legături electrostatice de tip special,


depinzând de prezenţa unui atom de hidrogen şi de doi atomi
puternic electronegativi: F, O, N, Cl.

 Tăria acestor legături scade în aceeaşi ordine.

 Ca urmare iau naştere asociaţii moleculare cărora le corespund


proprietăţi anormale.

 Legăturile de hidrogen au un rol important în distribuţiile


interfazice în cadrul metodelor de separare.

21
prin volatilizare cromatografice
- Distilare

4. METODE DE SEPARARE

prin extracţie:
- lichid-lichid
- solid-lichid
- in faza solida
- cu fluide supercritice
22
METODE DE SEPARARE PRIN VOLATILIZARE
- DISTILAREA -

 Distilarea este una din cele mai vechi metode de separare si


purificare a lichidelor.
 Separarea se bazează pe diferenţele dintre presiunile de vapori
ale lichidelor care compun un amestec.
 Pe scurt, distilarea presupune încălzirea lichidelor, separând
vaporii si recondensându-i pentru a obţine un nou lichid care
va fi concentrat în compuşi mai volatili.

PARAMETRII DE LUCRU ŞI EFICIENŢĂ:


 echilibrul de distributie vapori-lichid
 volatilitatea relativa
 talerul teoretic

23
1. Echilibrul de distribuţie vapori-lichid

 Distilarea, ca procedeu analitic, are la bază distribuţia


componenţilor conform volatilităţii lor între faza de vapori şi
o fază lichidă, ambele aflate în echilibru.

 Coeficientul de distribuţie al substanţei A, DA, între faza de


vapori şi faza lichidă având o compoziţie specificată, este
definit pentru o anumită temperatură şi presiune, prin:

DA 
 Av
Al
24
2. Volatilitatea relativă
 este o măsură a diferenţei dintre volatilităţile a 2 componenţi.

 indică dificultatea unei separări.

 se defineşte prin:
 raportul dintre fracţiunile molare ale unei specii în stare de vapori (x)v
şi în stare lichidă (x)l
 presiunea sa parţială raportată la fracţiunea molară din faza lichidă
(x)l.

 volatilitatea speciei A este:

 dacă volatilităţile relative dintre 2 componenţi sunt foarte apropiate


→ un indiciu că vor avea presiuni de vapori similare → vor avea
puncte de fierbere similare → vor fi dificil de separat prin distilare.

25
3. Talerul teoretic

 Separarea unui amestec complex prin volatilizare impune utilizarea


unor coloane de fracţionare.

 Acestea sunt constituite dintr-un număr de talere individuale, fiecare


corespunzând unei etape de evaporare-condensare.

 Asemenea coloană de fracţionare permite contactul efectiv dintre


lichid şi vapori, stabilindu-se echilibrul de distribuţie pe fiecare taler.

26
Legea Raoult pentru soluţii ideale
 Atunci când un sistem binar de lichide A şi B respectă legea Raoult
la orice concentraţie a amestecului, se numeşte sistem ideal.

 Presiunea vaporilor şi punctul de fierbere al sistemului este între


presiunea vaporilor şi punctul de fierbere al componentelor pure.

 Raoult a demonstrat experimental că, pentru un amestec ce conţine A


şi B, presiunea vaporilor pentru A , pA, atunci când A este într-o
cantitate foarte mare, este:

unde:
- xA este fracţia molarǎ a lui A în lichid;
- pA0 este presiunea vaporilor de A pur la o temperaturǎ datǎ.

 Atunci când A este solventul, iar B este solvitul, presiunea


vaporilor lui A este direct proporţională cu fracţia sa molară.

27
 Pentru o soluţie în care B este solventul, iar A solvitul,
presiunea vaporilor lui B este dată de legea lui Raoult:

Presiunea totală a sistemului

Diagrama presiunii vaporilor -


compoziţie pentru o soluţie ideală

28
DISTILAREA SIMPLĂ

 Distilarea simplă se utilizează pentru:

o separarea unui amestec de lichide a căror puncte de fierbere sunt


foarte diferite → distilatul obţinut nu va fi pur, compoziţia sa va fi
identică cu aceea a vaporilor la o temperatură şi presiune date şi va fi
calculată cu ajutorul legii lui Raoult

o separarea unor lichide de compuşi nevolatili → presiunea de


vapori a componenţilor este destul de diferită şi legea Raoult este
neglijată datorită contribuţiei nesemnificative a componentei mai
puţin volatile → distilatul obţinut va fi suficient de pur.

29
Instalaţia pentru distilarea simplă:

 sursa de incalzire
 flacon de distilare
 cap de distilare care conectează
flaconul de distilare la condensator
 termometru
 adaptor de distilare care leagă
condensatorul cu flaconul de
colectare
 flacon de colectare

30
 Tehnica de lucru:

 Lichidul care trebuie distilat este


plasat în flaconul de distilare şi
este încălzit până se atinge
punctul de fierbere.
 Pe măsurǎ ce lichidul fierbe,
vaporii urcă în capul de distilare,
iar lichidul condensat va picura
pe rezervorul termometrului.
 Eventualii vapori intră prin
braţul lateral al capului de
distilare şi apoi trec în
condensator.
 Odată ce vaporii sunt răciţi în
condensator cu ajutorul apei ce-l
înconjură, vaporii condensaţi se
transformă într-un lichid care
iese din condensator şi este
adunat în flaconul de colectare.

31
DISTILAREA FRACŢIONATĂ

 Distilarea fracţionată
 se utilizează pentru separarea unui amestec de lichide
a căror puncte de fierbere sunt apropiate în cicluri
repetate vaporizare-condensare, în interiorul unei coloane
de fracţionare.

32
Instalaţia pentru distilarea fracţionată:

 are in plus fata de distilarea simpla


- o coloana de fracţionare inserata
între flaconul de distilare şi capul
de distilare, cu rol de a mari
suprafaţa în care amestecul poate fi
continuu vaporizat şi condensat.

 Tehnica de lucru:
 lichidul ce trebuie purificat este
încălzit
 vaporii urcă în coloana de
fracţionare
 condensează pe pereţii
condensatorului şi la suprafaţa
materialului de umplutură
 condensatul continuă să fie încălzit
de vaporii fierbinţi ce urcă şi va fi
revaporizat
 de fiecare dată rezultă vapori din ce
în ce mai concentraţi în
componentul mai volatil

33
 Coloana de fracţionare:
 lungimea şi materialul component influenţează numărul de
recondensări, numărul de talere teoretice, implicit separarea.
 este utilizată pentru a furniza un gradient de temperatură peste
cel necesar distilării.

 În situaţii ideale:
o temperatura în flaconul de distilare trebuie să fie egală cu punctul
de fierbere al amestecului de lichide
o temperatura de la capătul coloanei de fracţionare trebuie să fie
egală cu cel mai scăzut punct de fierbere al componenţilor.

 În realitate:
o fracţiunile de distilat trebuie să fie colectate pe măsura
desfăşurării distilării, concentraţia în compusul cu punctul de
fierbere cel mai mare fiind crescătoare
o Fracţiunile de distilat, ce sunt colectate într-un interval de
temperatură mic, vor fi mai pure.
o Alte fracţiuni trebuie colectate pe măsura schimbării temperaturii,
acestea fiind redistilate pentru a creşte gradul de puritate.

34
 Într-o distilare fractionată ideală, se obţin douǎ fracţiuni
diferite:
 prima - corespunde componentului cu punctul de fierbere
cel mai mic
 a doua - corespunde compusului cu punctul de fierbere
mai mare.

 O distilare fracţionată bună se caracterizează prin:


 creşterea bruscă a temperaturii între cele doua fracţiuni
 un volum foarte mic distilat la temperaturi, altele decât
punctele de fierbere ale lichidelor pure.

 În distilarea simplă se observă o creştere mult mai gradată a


temperaturii, reflectând impuritatea lichidului distilat.

35
Curbe de distilare

36
Legea Raoult pentru soluţii neideale

 Atunci când atracţia dintre moleculele celor două


componente ale amestecului este mai slabă decât cea dintre
moleculele fiecarui component, atunci când ele sunt
amestecate, volatilitatea lichidelor creşte.

 Prin urmare, creşte presiunea vaporilor şi scade punctul


de fierbere.

 Aceste sisteme prezintă o deviere mare de la legea lui Raoult.

37
 Punctul de fierbere al
compusului A pur este de 74oC
 Punctul de fierbere al
compusului B este de 69oC.

 In diagramă este prezentat un


amestec particular (19% A şi
81% B) pentru care compoziţiile
vaporilor şi lichidului în
echilibru sunt identice.
 Acest amestec are un punct de
fierbere de 57oC, mai mic decât
cel al compuşilor A şi B.
 La această temperatură,
Diagrama de fază a minimului
lichidul fierbe fără a suferi
de fierbere azeotrop
modificări în compoziţie.
 Acest amestec este numit
azeotrop.

38
DISTILAREA AZEOTROPĂ

 Majoritatea metodelor de distilare a azeotropilor şi a


amestecurilor cu volatilităţi relativ scăzute se bazează pe
adiţia unor compuşi chimici, special aleşi, care să uşureze
separarea.

 Metode de separare a amestecurilor de azeotropi:

1. distilarea azeotropă omogenă în care agentul de separare a


lichidelor este complet miscibil

2. distilarea azeotropă heterogenă (numită distilarea


azeotropă) în care agentul de separare, numit “intrus”
formează unul sau mai mulţi azeotropi cu alţi compuşi din
amestec şi determină existenţa a două faze de lichid pentru o
variaţie mare de compoziţie

39
3. distilarea ce foloseşte săruri ionice; sărurile disociază în
amestecul de lichid şi modifică volatilitatea relativă
suficient de mult ca separarea să devină posibilă

4. distilarea cu schimb de presiune în care se folosesc mai


multe coloane cu presiuni diferite pentru a separa
azeotropii binari care îşi schimbă semnificativ compoziţia
la o variaţie moderată a presiunii sau în care e introdus
un agent de separare ce formează un azeotrop sensibil la
presiune pentru a separa azeotropii insensibili la presiune

5. distilarea reacţională în care agentul de separare


reacţionează preferenţial şi reversibil cu unul dintre
constituienţii azeotropului; produsul de reacţie e apoi
distilat dintre componenţii nereactivi.

40
METODE DE SEPARARE PRIN EXTRACTIE

EXTRACŢIA LICHID – LICHID


 Extracţie = transferul unei substanţe dizolvate dintr-un solvent
în alt solvent nemiscibil cu primul.

 Distribuţia substanţei respective între cele două faze depinde de


solubilitatea acesteia în cei doi solvenţi.

 Componenţii supuşi distribuţiei interfazice manifestă preferinţe


pentru unul sau altul dintre solvenţi, participând selectiv la
procesul de transfer.

 Dacă la echilibru concentraţiile componenţilor sunt sensibil


diferite între cei doi solvenţi, procesul poate fi utilizat în scopul
separării lor.

41
PARAMETRII PROCESULUI DE EXTRACŢIE

 Etape in extracţia lichid – lichid:


1. formarea speciei extractibile şi punerea sa în contact cu
sistemul de solvenţi adecvaţi

2. sedimentarea

3. decantarea

4. determinarea cantitativă a componenţilor izolaţi

5. recuperarea solvenţilor

 Etapa cea mai importantă este cea de selecţionare a sistemului de


solvenţi şi stabilirea formei sub care este extrasă substanţa. Aceasta
se poate realiza prin cunoaşterea parametrilor procesului de extracţie
care sunt:
● constanta de repartiţie
● coeficientul de extracţie
● factorul de recuperare.
42
Constanta de repartiţie (distribuţie)

 Dacă unui amestec de două lichide nemiscibile i se adaugă o


substanţă solubilă în ambele lichide, această substanţă se
repartizează între două straturi, în aşa fel încât, dacă temperatura
nu variază, raportul concentraţiilor la echilibru rămâne totdeauna
constant conform legii de distribuţie a lui Nernst.

 În mod obişnuit, un sistem de extracţie este constituit din apă şi un


solvent organic nemiscibil cu apa.

 In solvenţii organici, caracterizaţi prin constante dielectrice mici,


speciile chimice se află în forme neionizate (molecule sau perechi
ionice), în timp ce în faza apoasă predomină formele ionizate.

 O substanţă A se repartizează în faza apoasă (aq) şi în cea organică


(o) conform echilibrului:
(A)aq ⇔ (A)o

43
 Prin aplicarea legii maselor rezultă coeficientul de repartiţie, D:

 Expresia este valabilă pentru:


 concentraţii mici
 tărie ionică neglijabilă
 temperatură constantă
 nu are loc nicio interactiune intre analit si solvent

44
Coeficientul de extracţie

 Substanţele se repartizează interfazic sub mai multe forme.

 Distribuţia unei singure specii nemodificate este măsurată prin


coeficientul de repartiţie.

 Distribuţia unui constituent, care apare în mai multe specii, se


reprezintă prin coeficientul de extracţie E.

 Coeficientul de extracţie E = raportul stoechiometric între sumele


concentraţiilor tuturor speciilor prezente în cele două faze.

 Pentru un constituent B coeficientul de extracţie este:

45
Factorul de recuperare

 Factorul de recuperare al unei substanţe extrase în n fracţiuni


de un solvent organic, cumulate după n extracţii, are expresia:

Randamentul de extractie

[ B]  VB
  100
[ B]  VB  [ A]  VA

46
SISTEME DE EXTRACŢIE
 Se clasifica în funcţie de:
o compuşii care se extrag: săruri anorganice, combinaţii complexe
formate de cationi anorganici cu reactivi organici sau compuşi chelaţi
simpli, poliacizi, perechi ionice formate dintr-un ion complex metalic
şi un ion reactiv organic etc.

o echilibrul de repartiţie: sisteme ideale care permit aplicarea legii


lui Nernst, sisteme neideale şi mixte

o natura extractanţilor: sisteme cu: solvenţi inerţi (extractanţi ai


speciilor nepolare), extractanţi acizi, extractanţi bazici, extractanţi
complexanţi, extractanţi ionici etc.

 Solventi:
 Hidrocarburi lichide: n-hexan, n-heptan, benzen, toluen, xilen
 Derivati halogenati: cloroform, tetraclorura de carbon
 Cetone: acetona, metilizobutilcetona
 Eteri: eter etilic, dioxan, terbutileter
 Alti solventi: acetonitril, dimetilsulfoxid, dimetilformamida
47
Avantajele extractiei lichid-lichid

 Separare selectiva, cu randamente bune

 Nu este influentata de adsorbtie, coloizi sau culoarea


solutiilor

 Echilibrele de extractie se stabilesc rapid

 Separarea fazelor nemiscibile se face rapid

 Se pot aplica atat pentru separarea unor cantitati mari de


substanta, dar si pentru concentrarea urmelor si
ultraurmelor de substante

48
PROCEDEE DE EXTRACŢIE LICHID-LICHID

 După sensul de curgere al lichidului şi după principiul


de funcţionare al instalaţiei:

1. Extracţia simplă
2. Extracţia continuă
3. Distribuţia în contracurent.

49
1. EXTRACŢIA SIMPLĂ

 se poate realiza în:


 contact unic
 contact multiplu

 utilizeaza o aparatură simplă - pâlnii de separare

 Multe lichide sunt nemiscibile cu apa, astfel încât la adăugarea


acesteia se vor forma 2 straturi. Stratul organic poate fi superior
sau inferior, dependent de densitatea relativă a solventului
organic şi a apei.

 Se presupune o soluţie cu 2 componenţi A şi B. La adăugarea


unui solvent organic şi după agitarea amestecului, dacă unul
dintre componenţi este mai solubil în solventul organic decât în
apă, va fi extras în solventul organic. Presupunem că, cel de-al
doilea component este solubil în apă, cei 2 componenţi au fost
separaţi în solvenţi diferiţi.

 Separarea poate fi îmbunătăţită prin creşterea numărului de


extracţii. Astfel, trei extracţii a 10 ml fiecare vor da o separare mai
bună decât o singură extracţie cu 30 ml solvent.

50
Extracţia simplă cu contact multiplu (extracţia în
echicurent)

 Se realizează prin introducerea cantităţii de extractant selectiv în


porţiuni mici, succesive în rafinat.
 Cantităţile de solvent adăugate pot fi egale sau nu.

Schema de principiu a extracţiei simple cu contact multiplu:


s - solvent; r - rafinat; e - extract; a - agitator; d – decantor
51
2. EXTRACŢIA CONTINUǍ

 se foloseste când coeficientul de


extracţie al substanţei care
interesează este mic

 se folosesc două tipuri de aparate


care se deosebesc după densitatea
extractantului: Aparate pentru extracţia continuă
o aparat Fridrich (a) - extractantul este
un solvent cu densitatea mai mică
decât faza extrasă
o aparat Wehrli (b) - extractantul este
un solvent cu densitatea mai mare
decât faza extrasă

52
3. DISTRIBUŢIA ÎN CONTRACURENT (Countercurrent
Distribution -CCD)

 este un procedeu de separare ce are la bază extracţia lichid-lichid a


substanţelor ce au un coeficient de separare apropiat

 “în contracurent” = cele două faze curg în direcţii opuse

 se utilizeaza tuburi sau pâlnii, două lichide nemiscibile, substanţa


găsindu-se dizolvată în una din faze.

53
ALTE PROCEDEE DE EXTRACŢIE

1. Procedeul Craig
2. Extracţia cu contact multiplu
3. Extracţia cu reflux
4. Extracţia diferenţială;
5. Extracţia în contracurent şi curgere bilateralǎ.

1. Procedeul Craig
 Este cel mai cunoscut şi eficient procedeu pentru realizarea
extracţiei în contracurent.
 Este denumit şi extracţie prin repartiţie fracţionată simplă.
 Aparatele moderne au peste 1000 de tuburi, procesul putând fi
automatizat.

54
Pâlnii (tuburi) Craig pentru extracţie în contracurent
a - de echilibrare a fazelor
b - poziţie de separare a fazelor (faza extractantă curge din 2 în 3, faza rafinat rămâne în 1)
c - poziţie finală, extractantul se deplasează din 4 în pâlnia următoare

 Când sunt prezente ambele faze, tubul se poate balansa în poziţiile a şi b.


 Când echilibrul este stabilit complet, fazele sunt separate, iar din poziţia
b faza mai uşoară poate să treacă în tubul următor.
 In final, tubul se aduce în poziţia c.

55
2. Extracţia cu contact multiplu

 constă în introducerea amestecului în prima unitate de extracţie, iar


a solventului în ultima

 rafinatul şi extractul organic circulă în contracurent.

Schema extracţiei în contracurent cu contact multiplu

3. Extracţia cu reflux

 se readuce în extractor o porţiune din produsele rezultate, fie numai


rafinatul sau extractul, fie ambele, cu scopul unei separări mai eficace.

56
4. Extracţia diferenţială
 se realizează într-un extractor constituit dintr-o coloană cu
umplutură sau dintr-un turn de pulverizare, în care unul din
lichide circulă într-un sens (faza continuă), iar celălalt este
dispersat în picături (faza dispersă) parcurgând coloana în sens
invers, ascendent sau descendent după densitate.

5. Extracţie în contracurent şi curgere bilaterală - Dual-flow


countercurrent extraction
 partea principală a coloanei este de
tip extractor.
 metoda este utilizată în special
pentru separarea enantiomerilor,
atunci când:
 există un agent de separare chiral
potrivit
 este posibilă reciclarea separatorului
chiral
 există un aparat în care se realizează
o separare continuă.
57
EXTRACŢIA SOLID-LICHID
Principii generale
 se aplică atunci cand este o fază solidă sau semi-solidă (material vegetal, pulberi
de forme farmaceutice solide etc.)
 implică operaţiile de extracţie de tip percolare, filtrare şi spălare.

 Are 2 etape, realizate în acelaşi aparat sau în aparate separate:


o contactul solventului cu materialul solid supus extracţiei şi transferul
constituientului solubil (solut) în solvent
o separarea sau spălarea soluţiei de reziduul solid

 Procesul complet include recuperarea solutului separat şi a solventului, prin


evaporare sau distilare.

APARATURA
 depinde de prima etapă
 termeni ce indicǎ tipul de aparat utilizat:
o “solid bed” sau “fixed bed” - se referă la orice operaţie în care prin materialul
solid fix trece solventul utilizat pentru extracţie
o “dispersed contact” - se referă la operaţiile în care particulele solide, suspendate
în fluid sunt în mişcare relativă unele faţă de altele şi faţă de solvent, în timpul
contactului solid-solvent.

58
1. Extractorul Soxhlet
 este un aparat de extracţie continua
 necesitǎ utilizarea unui solvent cu punct de fierbere mic
 se va acorda atenţie substanţelor extrase, labile la încǎlzire

59
 in extractor se pot introduce cartuşe sau “degetare” (thimles)
confecţionate din hârtie sau alte materiale

Cartuşe destinate extracţiei

 Se disting 3 etape ale extracţiei:


o difuzia solventului prin porii materialului solid
o dizolvarea solutului în solvent
o transferul soluţiei din materialul solid poros în soluţia finală.
 Cu ajutorul aparatului Soxhlet în fiecare etapă a operaţiei are loc
un contact multiplu solid-solvent proaspăt.
60
2. Extracţia accelerată cu solvent (Accelerated Solvent
Extraction - ASE)
 este o tehnică nouă, similară în principiu cu extracţia Soxhlet,
dar care foloseşte presiuni ridicate
 se caracterizează prin:
 reducerea timpului de extracţie (de la ore la minute)
 manipularea unor cantităţi mici de solvent.

61
EXTRACTIA IN FAZA SOLIDA
(SOLID-PHASE-EXTRACTION, SPE)

 este un proces de separare prin care compuşii dizolvaţi sau suspendaţi


într-un amestec lichid sunt separaţi de alti compusi din amestec în funcţie
de proprietăţile lor fizice şi chimice

poate fi folosită pentru a izola analiţii de interes dintr-o mare varietate de


matrici, inclusiv urină, sânge, apă, băuturi, sol, şi ţesuturi de origine
animală

 utilizează afinitatea substanţelor dizolvate sau suspendate într-un lichid


(faza mobilă), pentru un solid prin care proba este trecută (faza staţionară)
pentru a separa dintr-un amestec componentele dorite şi nedorite

 rezultatul
 analiţii de interes doriţi sau impurităţile nedorite din proba sunt reţinute
pe faza staţionară
 partea care trece prin faza staţionară este colectată sau casată (daca
conţine analiţii doriţi sau impurităţile nedorite)
 in cazul în care porţiunea reţinută în faza staţionară include analiţii doriţi,
aceştia pot fi apoi separaţi din faza staţionară prin colectare printr-un
proces suplimentar, în care faza staţionară se spală cu un eluent
corespunzător.
62
Etapele SPE

• cartuşul (coloana de extractie) este echilibrat cu un solvent nepolar sau


uşor polar, care umectează suprafaţa si pătrunde în fază.
• suprafaţa silicei se spală cu un solvent sau cu o solutie tampon
• se aplica proba în cartuş
• când proba trece prin faza staţionară, analiţii vor interacţiona şi vor fi
reţinuţi de adsorbant, în timp ce impurităţile trec prin cartuş
• cartuşul se spală cu un solvent pentru a elimina impurităţile
• analitul este eluat cu un solvent potrivit
63
 Faza staţionară:
 se găseşte sub forma unor seringi ambalate în formă de cartuş,
placă, sondă, disc sau un dispozitiv MEPS (microextractor cu
adsorbent amabalat)
 varietatea acestora permite procesarea mai multor probe pentru
a fi extrase
 un distribuitor SPE poate găzdui 6-24 cartuşe

 cele mai multe varietaţi SPE sunt echipate cu un sistem de


vidare (măreşte extragerea probei din faza staţionară)

64
 cartuşele de extracţie in fază solidă şi discurile sunt disponibile cu o
varietate de faze staţionare din care se pot separa analiţii în funcţie de
proprietăţile chimice
 cele mai multe faze staţionare sunt bazate pe silice, pe care a fost inserată
o grupă funcţională specifică
 unele dintre aceste grupări funcţionale includ:

 lanţuri de hidrocarburi de lungime variabilă (SPE cu fază inversă)

 grupă de amoniu cuaternar sau grupe amino (schimb anionic)

 acid sulfonic sau grupări carboxil (schimb cationic).

65
SPE CU FAZĂ INVERSĂ

 separă analiţii functie de polaritatea lor


 faza staţionară a unui cartuş SPE cu fază inversă este un compus
derivatizat cu lanţuri de hidrocarburi
 reţine compuşii care au o polaritate scăzută la jumatate datorită efectului
hidrofob
 analitul poate fi eluat prin spalarea cartuşului cu un solvent nepolar, care
perturbă interacţiunea dintre analit şi faza staţionară.

66
Silicagelul şi suprafaţa polară modificată

67
SPE PRIN SCHIMB IONIC
 schimbul de ioni are loc pe baza interacţiunilor electrostatice între analit
şi grupările din faza staţionară
 pentru ca schimbul de ioni să se producă, atât în faza staţionară cat şi
în probă trebuie să fie un pH adecvat în care se face schimbul.

68
SCHIMBUL ANIONIC

 Sorbenţii schimbători de anioni:


 sunt compusi cu grupări funcţionale încarcate pozitiv care
interacţionează cu anioni incarcati negativ, cum ar fi compusii
acizii
 contin grupări de amoniu cuaternar, care au o sarcină
permanentă pozitiva în soluţii apoase, iar sorbenţii slabi au în
structura lor grupări amino care sunt percepute atunci când pH-ul
este mai mic 9.
 sorbenţii puternici sunt utili deoarece orice impuritate puternic
acidă din eşantion se va lega de absorbant şi nu va fi eluată cu
analitul de interes

 pentru a recupera un analit puternic acid trebuie să se utilizeze


un cartuş de schimb ionic slab
 pentru a se elua analitul din adsorbantul puternic sau slab, faza
staţionară este spălată cu un solvent care neutralizează sarcina
analitului, fazei staţionare sau a ambelor
 odată ce sarcina este neutralizată, interacţiunea electrostatică
între analit şi faza staţionară nu mai există şi analitul va fi eluat
din cartuş.
69
SCHIMBUL CATIONIC
 Sorbenţii de schimb cationic:
 sunt compusi cu grupări funcţionale încarcate negativ care
interacţionează cu cationii incarcaţi pozitivi, cum ar fi compusii
bazici
 sorbenţii puternici conţin grupări alifatice de acid sulfonic, care
sunt întotdeauna încărcate negativ în soluţie apoasă.
 sorbenţii puternici sunt utili deoarece orice impuritate puternic
bazică din eşantion se va lega de absorbant şi, nu va fi eluata cu
analitului de interes.

 pentru a recupera un analit puternic bazic trebuie utilizat un


cartuş slab de schimb de cationi.
 pentru eluarea analitului din adsorbantul puternic sau slab, faza
staţionară este spălată cu un solvent care neutralizează
interacţiunea ionică între analit şi faza staţionară.

70
Aplicaţiile SPE
 Determinarea unor medicamente cu caracter acid/neutru/bazic

71
alprenolol
Profilul de eluţie
al compuşilor
bazici

difenhidramină

nortriptilină
72
ibuprofen
Profilul de
eluţie al
compuşilor
acizi

acid nalidixic

naproxen
73
Profilul de eluţie al
compuşilor neutri –
hidrocortizon

Concluzii:

• pH-ul și % de modificator organic joacă un rol critic în determinarea


retenției și eluţiei compușilor ionizabili în SPE cu fază inversă.
• Fazele mai hidrofobe, cum ar fi C18 au o afinitate mai puternică și mai
largă pentru o gamă mai largă de compuși, permițând astfel solvenți de
spălare mai puternici. Totuşi, sunt necesari solvenți de eluţie mai
puternici, pentru a elua compușii de interes.
• In contrast, faze mai puțin hidrofobe, cum ar fi CN-SPE pot necesita
solvenți de spălare mai slabi, dar compușii pot fi eluaţi folosind solvenți
de eluare mai slabi
• Prin dezvoltarea sistematică a metodei SPE se obține o mai bună
înțelegere a comportamentului analitului în raport cu modificările
condițiilor de extracție.
• Acest lucru permite dezvoltarea şi optimizarea unei metode mai
eficiente 74
• Analiza unor
antidepresive triciclice ȋn
ser şi plasmă

Compus Timp de retenţie Recuperare RSD %


(min) %
Trimipramina 2.564 100.0 5.53
Doxepină 3.048 96.5 8.04
Amitriptilină 3.433 98.9 5.74
Imipramină 3.865 97.2 6.09
Nortriptilină 5.349 88.9 9.49
Nordoxepină 5.788 85.0 5.29
Desipramină 6.067 85.3 5.04
Protiptilină 6.467 86.3 5.39
75
Avantajele SPE
 recuperări mari

 selectivitate îmbunătățită

 specificitate și reproductibilitate

 utilizarea solvenţilor organici apoşi

 un timp mai scurt de preparare a probei

 modalitate de desfăşurare mai ușoară și posibilitate de


automatizare

76
MICROEXTRACŢIA SP (SPME)

 implică utilizarea unui strat de fibre acoperit cu o fază de


extracţie, care poate fi un lichid (polimer) sau un solid (absorbant),
care extrage diferite tipuri de substanţe (compuşi volatili şi
nevolatili) din diferite tipuri de medii, care pot fi în stare lichidă
sau fază gazoasă
 după extracţie, fibra SPME este transferată la locul de injectare
al aparatului de separare, cum ar fi un gaz-cromatograf.
 Avantaje:

 rapiditate

 simplitate

 se poate face fără solvenţi

 limitele de detecţie pot ajunge la parţi per trilion (ppt).

 are potenţial pentru aplicaţii la locul de prelevare a probelor

 se poate face chiar de către nespecialişti fără a fi nevoie de


aparatura cum ar fi un gaz-cromatograf-spectrometru de masă.
 probele pot fi analizate mai târziu în laborator (zile), fără pierderi
semnificative de substanţe volatile. 77
78
PRODUS
antrenare cu
vapori de apa

A Bacid tartric
pH = 4 -5
Et-O-Et
Fractiune nemiscibila Fractiune miscibila
cu apa cu apa

Esteri Aldehida formica FAZA ETERICA FAZA APOASA


Alchil-X Acid acetic
Halotan Metanol Na2CO3 2% CHCl3
Acetofenona Etanol
Etilenglicol Faza apoasa
Faza cloroformica
Glicerina NaOH
Fara N si S p H = 10 - 13
digitoxina Et-O-Et
Cu N
papaverina
resesrpina Faza eterica Faza apoasa
Faza alcalina Faza eterica Cu N si S
Cu N si S
disulfiram promazina
acidulare NaOH clorotiazid NH3
thioridazid
Et-O-Et 2N pH = 9
Fara N si S
amfetamina CHCl3 iso-Prop
Fara N si S Faza apoasa brucina
Faza eterica
acid oleic
acid stearic Fara N si S Fara N si S
acid salicilic fenol mentol
Cu N crezol testosteron Faza organica Faza apoasa
glutetimid vanilina cortison
progesteron Cu N Cu N si S
fenilbutazona Cu N pilocarpina
amobarbital salicilamida Cu N sulfamide
bromisoval nitroglicerina morfina Cu N
Cu N si S hidroxialchilamine
tiopental cloramfenicol aminoacizi
adrenalina Fara N si S
bemegrid
isoprenalina hidrati
de carbon
Cu S 79
acizi sulfonici