ANALIZA

MEDICAMENTULUI
OBIECT, IMPORTANŢA,
ORGANIZARE

11
 Planul cursului
• INTRODUCERE
• ORGANIZAREA CONTROLULUI MEDICAMENTELOR
• NORME DE CONTROL Ale MEDICAMENTELOR
• CONTROLUL FIZICO-CHIMIC AL MEDICAMENTULUI
Identificarea componentelor
Cercetarea purităţii
Determinarea cantitativă
• METODOLOGIA GENERALA DE CONTROL A MEDICAMENTULUI
PRELEVAREA PROBELOR PENTRU ANALIZă
CONTROLUL ORGANOLEPTIC
DETERMINARI FIZICE, FIZICO-CHIMICE ŞI CHIMICE
- DETERMINAREA SOLUBILITĂŢII
- ASPECTUL SOLUTIEI
- DETERMINAREA INDICILOR
- SUBSTANŢE NESAPONIFICABILE
- DETERMINAREA PUNCTULUI DE FIERBERE
- DETERMINAREA PUNCTULUI DE PICURARE
- DETERMINAREA PUNCTULUI DE SOLIDIFICARE
- DETERMINAREA PUNCTULUI DE TOPIRE
- DETERMINAREA INTERVALULUI DE DISTILARE
- DETERMINAREA APEI
- REZIDUUL PRIN CALCINARE
- DETERMINAREA CONCENTRAŢIEI ÎN ALCOOL
- PIERDEREA PRIN USCARE 22
Medicament (OMS) - “orice substanţă sau produs
utilizat, ori destinat a fi utilizat, în vederea
modificării sau studierii unui sistem fiziologic, în
interesul subiectului căruia îi este administrat”,
care reflectă cu pregnanţă importanţa dictonului
“primum non nocere“.

• Medicament (Legea 95/2006, Titlul XVIII) – orice substanta

sau combinatie de substante prezentate ca avand proprietati
pentru tratarea sau prevenirea bolilor la om si care poate fi
folosita sau administrata, fie pentru restabilirea, corectarea
sau modificarea functiilor fiziologice, fie pentru stabilirea unui
diagnostic medical.

• Specialitatea farmaceutica - un medicament prezentat intr-o

forma farmaceutica specifica, care poarta un nume specific,
este conditionat intr-un ambalaj specific, este preparat de o
entitate juridică autorizată in acest sens si poate fi administrat
la om dupa obtinerea dreptului de a fi pus pe piata.

33
Ministerul Sănătăţii clasifică medicamentele astfel:

1. Medicamente originale
a) substanţe cu structură chimică definită, necunoscute în literatura
medicală internaţională şi formele farmaceutice ale acestora
b) substanţe cu structură chimică definită, cunoscute în literatura de
specialitate, însă neutilizate până în prezent în scopuri terapeutice,
precum şi formele farmaceutice ale acestora

2. Medicament de referinta
 un medicament autorizat în Romania sau un medicament autorizat în
unul din statele membre ale UE sau în UE prin procedura centralizată

3. Medicamente de reproducere (generice)

 un medicament care are aceeaşi compoziţie calitativă şi cantitativă în
ce priveşte substanţele active şi aceeaşi formă farmaceutică cu
medicamentul de referinţă şi a cărui bioechivalenţă cu medicamentul de
referinţă a fost demonstrată prin studii de biodisponibilitate.

44
• Introducerea unui medicament în arsenalul terapeutic impune, conform
legislaţiei adoptată de Ministerul Sănătăţii, obţinerea:
1. Autorizatiei de punere pe piata.
2. Autorizatia de fabricaţie şi înregistrare.

• Cererea pentru eliberarea autorizatiei de punere pe piata trebuie să cuprindă:

 numele, domiciliul solicitantului
 denumirea medicamentului
 caracteristicile calitative si cantitative ale tuturor constituienţilor
medicamentului
 evaluarea riscurilor pentru mediu
 descrierea procedeului de fabricaţie
 indicaţii terapeutice, contraindicaţii, reacţii adverse
 posologia, forma farmaceutică, calea de administrare, modul şi perioada de
valabilitate
 explicaţii privind măsurile de precauţie şi siguranţă luate pentru depozitare,
administrare, eliminarea reziduurilor, riscurile pentru mediu
 descrierea metodelor de control

55
 rezultatele:
• testelor farmaceutice (fizico-chimice, biologice, microbiologice)
• testelor preclinice (toxicologice, farmacologice)
• testelor clinice
 descrierea sistemului de farmacovigilenţã
 declaraţia privind faptul cã studiile clinice derulate în afara României şi UE
îndeplinesc criteriile etice din Normele referitoare la implementarea regulilor
de bunã practicã
 rezumat al caracteristicilor produsului, macheta ambalajului secundar şi
primar, prospectul
 document care sã ateste faptul cã fabricantul este autorizat sã producã
medicamentul în ţara sa
 copie dupã fiecare autorizaţie de punere pe piaţã a medicamentului obţinutã
într-un alt stat însoţitã de lista statelor membre UE care examineazã cererea
 copie dupã rezumatul caracteristicilor prodului propus de cãtre solicitant
 copie a prospectului
 detalii privitoare la decizii de refuz
 dovadã cã solicitantul beneficiazã de serviciile unei persoane calificate,
responsabile cu activitatea de farmacovigilenţã
 documente şi informaţii privind rezultatele testelor farmaceutice şi preclinice
ale studiilor clinice

66
 Dezvoltarea
preclinica

Dezvoltarea unui AVIZ DE FABRICATIE

medicament
Dezvoltarea
clinica

MEDICAMENT Productia Prototip

industriala

Autorizatie de punere Comercializare BOLNAV

pe piata

EFECT TERAPEUTIC

Autorizatiei de punere pe piata (valabila 5 ani)

Autorizatia de fabricatie eliberata de ANMDM (valabila 3 ani).
7
• Medicamentul, pentru a fi utilizat trebuie sa fie de calitate,
eficace si utilizat in deplina siguranta.

• CALITATEA (ISO)
– reprezinta ansamblul de proprietăţi şi caracteristici ale unei entitãţi care
îi conferã acesteia aptitudinea de a satisface necesitãţi exprimate şi
implicite şi devine unic criteriu de patrundere a unui produs pe piaţa
naţională şi de susţinere a lui la export, deci un element esenţial
pentru succesul unei intreprinderi.

• este rezultatul unei structuri organizaţionale denumită sistemul

calităţii şi a unui management specific.

8
■ Țări membre ai asociației
■ Țări corespondente cu asociația
■ Țări observatoare
■ Țări cu ISO 3166-1 care nu sunt membre la ISO

9
 Reguli de buna practica de fabricatie

INTRODUCERE
ISTORICUL REVIZUIRILOR
GLOSAR

PARTEA I CERINŢE DE BAZĂ PENTRU MEDICAMENTE

CAPITOLUL 1 - MANAGEMENTUL CALITĂŢII
CAPITOLUL 2 – PERSONALUL
CAPITOLUL 3 - LOCALURILE ŞI ECHIPAMENTELE
CAPITOLUL 4 - DOCUMENTAŢIA
CAPITOLUL 5 – FABRICAŢIA

CAPITOLUL 6 - CONTROLUL CALITĂŢII

CAPITOLUL 7 - CONTRACTUL DE FABRICAŢIE ŞI DE CONTROL
CAPITOLUL 8 - RECLAMAŢIILE ŞI RETRAGEREA PRODUSULUI
CAPITOLUL 9 – AUTOINSPECŢIA

PARTEA a II-a CERINŢE DE BAZĂ PENTRU SUBSTANŢELE ACTIVE FOLOSITE CA

MATERII PRIME

10
Anexa 1 Fabricaţia medicamentelor sterile
Anexa 2 Fabricaţia medicamentelor biologice de uz uman
Anexa 3 Fabricaţia medicamentelor radiofarmaceutice
Anexa 4 Fabricaţia medicamentelor de uz veterinar altele decât cele imunologice
Anexa 5 Fabricaţia medicamentelor imunologice de uz veterinar
Anexa 6 Fabricaţia gazelor medicinale
Anexa 7 Fabricaţia medicamentelor de origine vegetală
Anexa 8 Prelevarea materiilor prime şi a materialelor de ambalare
Anexa 9 Fabricaţia lichidelor, cremelor şi unguentelor
Anexa 10 Fabricaţia medicamentelor sub formă de aerosoli presurizaţi pentru
inhalat, cu valvă dozatoare
Anexa 11 Sisteme computerizate
Anexa 12 Utilizarea radiaţiilor ionizante în fabricaţia medicamentelor
Anexa 13 Fabricaţia medicamentelor pentru investigaţie clinică
Anexa 14 Fabricaţia medicamentelor derivate din sânge şi plasmă umane
Anexa 15 Calificarea şi validarea
Anexa 16 Certificarea de către o persoană calificată şi eliberarea seriei
Anexa 17 Eliberarea parametrică
Anexa 19 Probe de referinţă şi contraprobe
Anexa 20 Managementul riscului în domeniul calităţii
11
 ORGANIZAREA CONTROLULUI
MEDICAMENTELOR
• Pe baza unor situaţii alarmante, în anul 1962 s-a cerut la nivelul O.M.S.
reglementarea legislativa a fabricării, controlului şi distribuirii
medicamentului, instituirea unei autorităţi naţionale de control şi
formarea de personal calificat pentru acest domeniu.

• Conform definiţiei adoptate la Conferinţa O.M.S. de la Helsinki

(1968), “controlul calităţii preparatelor farmaceutice presupune
controlul de la un capăt la altul al procesului de fabricaţie,
începând de la materia primă până la forma finală a preparatului
farmaceutic, al purităţii, activităţii, sterilităţii, stabilităţii
medicamentului, cât şi al conformităţii acestuia cu indicaţiile
prevăzute pe ambalaj”.

• În România controlul calităţii medicamentului este asigurat printr-un

control riguros fizico-chimic, microbiologic, biologic şi clinic, reglementat
de legislaţia farmaceutică. Acest control se efectuează la următoarele
nivele:
 Agentia Nationala a medicamentului si dispozitivelor medicale (ANMDM)
 Laboratoarele de Controlul Medicamentului organizate în fabricile de
produse farmaceutice
 Masa de analiză din farmacie.
12
12
 Agentia Nationala a Medicamentului si
Dispozitivelor medicale (ANMDM)

 1929 - se infiinteaza Institutului Farmaceutic - atributii administrative

si organizatorice in domeniul sanatatii publice.

 1956 - se infiinteaza Institutul pentru Controlul de Stat al

Medicamentului si Cercetari Farmaceutice (ICSMCF) - atributii in
domeniul metodologiei de control si al verificarii medicamentelor
folosite in terapeutica, precum si de sprijinire a retelei farmaceutice.

o Institutul a reprezentat un moment important in directia asigurarii

controlului medicamentului si a crearii bazei corespunzatoare pentru
cercetarea farmaceuticã.

 1960 - sarcinile Comisiei Medicamentului si ale Comitetului

Farmacopeei.
13
13
• 1973 - rolul de coordonator al retelei de farmacovigilenta,
activitate exercitatã prin Comisia Medicamentului, acesta
devenind centru colaborator OMS in problema supravegherii
reactiilor adverse la medicamente.

• 1979 - asigura Secretariatul Comisiei Medicamentului.

• 1981 - autoritate competenta de a efectua inspectiile privind

respectarea regulilor de bunã practica de fabricatie si control.

• 1984 - Centru Colaborator OMS pentru medicina traditionala.

• 1991 - cele 17 laboratoare teritoriale de control al

medicamentelor, care au apartinut fostelor oficii farmaceutice, au
fost preluate si trecute in structura organizatorica a ICSMCF.

14
14
• 1996 - România este reprezentata la Comisia Farmacopeei
Europene, din cadrul Consiliului Europei, cu statut de observator,
de un specialist din cadrul ICSMCF/ANM.

• 2003 - România a aderat la Conventia privind elaborarea

Farmacopeei Europene, din cadrul Consiliului Europei si a devenit
membru cu drepturi depline incepând din 24.09.2003.

• 1 ianuarie 1999 (OGR nr. 125/1998) - s-a infiintat Agentia

Nationala a Medicamentului (ANM), institutie publica, in subordinea
Ministerului Sanatatii, prin reorganizarea ICSMCF “Petre Ionescu –
Stoian”, care s-a desfiintat.

• 1 ianuarie 2000 (OMS nr. 802/1999) - in structura ANM a fost

inclus si Centrul pentru Controlul de Stat al Produselor Biologice de
Uz Uman.

• 30 iunie 2010 (OUG nr.72/2010) - denumirea se schimba in

ANMDM (prin fuzionarea cu Oficiul Tehnic de Dispozitivele Medicale
Bucuresti)

15
15
 Misiunea Agentiei Nationale a Medicamentului si
Dispozitivelor Medicale:
contribuie la protejarea si promovarea sanatatii publice prin:

• evaluarea la cel mai inalt nivel de competenta stiintifica a

documentatiei de autorizare in vederea punerii pe piata a unor
produse medicamentoase de buna calitate, sigure si eficace

• supravegherea sigurantei produselor medicamentoase aflate in

circuitul terapeutic prin activitatea de inspectie si
farmacovigilenta

• asigurarea pentru pacienti si personalul medico-sanitar a

accesului la informatii utile si corecte privind produsele
medicamentoase autorizate de punere pe piata in Romania

• asigurarea eficacitatii si eficientei administrative a organizatiei

(ANMDM) si transparentei practicilor si procedurilor utilizate.

16
16
17
 NORME DE CONTROL A
MEDICAMENTELOR
• 1. Farmacopeea Română ed. X + Suplimente
• 2. Farmacopeea Europeana
• 3. Norme interne.
• 4. Stass-uri.
• 5. Fişe analitice.
• 6. Lucrări de specialitate, etc.

Controlul medicamentului include:

• Controlul fizico-chimic
• Controlul microbiologic
• Controlul biologic şi biochimic
• Controlul produselor vegetale
• Controlul preparatelor radiofarmaceutice
• Controlul stabilităţii medicamentelor.

18
18
 CONTROLUL FIZICO-CHIMIC AL
MEDICAMENTULUI
Controlul fizico-chimic al medicamentului cuprinde 3 faze:

• 1. Identificarea componentelor.

• 2. Cercetarea purităţii.

• 3. Determinarea cantitativă a substanţelor active.

19
19
 1. Identificarea substanţelor medicamentoase

- evidenţiază încă de la început orice greşeală legată de identitatea

componentelor asociate în preparatul analizat.

- se va declara necorespunzător şi se va respinge orice medicament în

privinţa căruia există dubii asupra identităţii sale.

- se vor efectua în întregime toate testele fizice şi chimice prevăzute în

monografia/norma de calitate/fişa analitică a substanţei sau
produsului farmaceutic:
a) determinarea unor constante fizico-chimice:
Exemple:
 punct de topire - variază cu gradul de puritate, cu gradul de hidratare
şi cu starea polimorfică a produsului
 indice de refracţie - utilizat pentru caracterizarea uleiurilor volatile, a
substanţelor şi formelor farmaceutice lichide
 densitate relativă
 putere rotatorie specifică
 vascozitate cinematică.

20
20
b) reacţii chimice specifice şi sensibile
Exemple:
 microreacţiile (reacţiilor în picătură) care necesită cantităţi reduse de
probă şi de reactivi.

c) Microcristaloscopia
Exemple:
 diferenţierea izomerilor optic activi, pe baza formei variate a cristalelor
rezultate prin tratarea substanţei de analizat cu reactivi speciali.

d) metoda cromatografică
Exemple:
 separarea compuşilor medicamentoşi şi identificarea lor fie pe cale
chimică, fie prin parametrii cromatografici (Rf, VR, TR, etc.).

e) trasarea spectrelor de absorbţie în UV-VIS, IR

Exemple:
 identificarea substanţelor medicamentoase prin maximele spectrale şi
benzile de absorbţie caracteristice grupărilor cromofore sau diverselor
legături chimice

21
21
 2. Cercetarea purităţii
• După gradul de puritate, substanţele pot fi grupate în:
 substanţe tehnice
 substanţe pure
 substanţe chimic pure (pro analysi)
 substanţe cu grad de puritate foarte avansat (pro chromatography, pro
spectroscopy).

• În cazul substanţelor medicamentoase se va urmări realizarea unui grad

de puritate compatibil cu:
 posibilităţile de sinteză, preparare sau extracţie
 exigenţele referitoare la acţiunea toxică şi biologică.

• Se vor lua în considerare:

 scopul în care se va folosi substanţa
 posibilele ei interacţiuni cu eventualele impurităţi
 influenţa impuritatilor asupra stabilităţii chimice, biologice, toxicologice
pe perioada de valabilitate a preparatului farmaceutic.

22
22
• Decelarea impurităţilor:
• în substanţele minerale:
 reacţii de precipitare
 reacţii de culoare
 alte tipuri de reacţii chimice, cât mai sensibile şi specifice

• în cazul substanţelor organice:

 analiza elementală
 determinarea unor constante fizico-chimice (punct de topire, punct de
fierbere, indice de refracţie, putere rotatorie specifică, constante spectrale
în domeniul UV-VIS, IR, etc.).

• Controlul purităţii substanţelor medicamentoase a impus

standardizarea metodelor de determinare. Farmacopeele, inclusiv
Farmacopeea Română, au oficializat metoda etaloanelor pentru
aprecierea gradului de puritate a medicamentului, metodă care
asigură exactitate şi precizie ridicate, concomitent cu limitarea
aspectului de subiectivism, de relativitate în determinări.

23
23
• Cercetarea purităţii substanţelor medicamentoase apelează şi la
metode instrumentale moderne:
 gaz-cromatografia - urmărirea proceselor industriale de sinteză şi de
biosinteză a medicamentelor.
 spectroscopia în UV - evidenţiază prezenţa impurităţilor puternic
absorbante care deformează spectrul normal al substanţei active.
 spectroscopia IR - decelarea impurităţilor atunci când acestea se
găsesc în concentraţii suficient de mari sau atunci când provin din
modificări structurale ale unor grupări funcţionale ori ale moleculei
active în întregime.
 polarografia, analiza termică, calorimetria diferenţială,etc.

• Controlul purităţii medicamentului trebuie să fie o permanentă

preocupare a farmaciştilor, deoarece impurităţile prezente pot declanşa
reacţii imprevizibile de hidroliză, racemizare, oxido-reducere,
polimerizare, în care să fie implicate substanţele medicamentoase şi
excipienţii preparatelor farmaceutice.

24
24
 3. Determinarea cantitativă
• Supradozarea ori subdozarea principiilor active dintr-un medicament va
avea consecinţe tot atât de grave asupra stării pacientului ca şi erorile
calitative.
• Produsele medicamentoase se pot doza prin metode fizice, chimice si
fizico-chimice:
 metode clasice de analiza: (gravimetrice, titrimetrice)
 metode instrumentale (absorbţiometrice, potenţiometrice,
cromatografice, etc.).

 Metode chimice:
Avantaje:
 procedee simple si precise
 se bazeaza pe masuratori absolute
 necesita echipament simplu, accesibil si usor de intretinut
Dezavantaje:
 timp relativ mare de realizare a analizei
 precizia scade cu micsorarea cantitatii de proba
 lipsite de flexibilitate
 uneori lipseste specificitatea
 poluante pentru mediu

25
25
 Metode fizico-chimice:
Avantaje:
 determinari rapide si cu sensibilitate ridicata
 se pot analiza cantitati mici de proba
 se pot analiza probe complexe
Dezavantaje:
 necesita etalonarea initiala si continua a aparatului
 sensibilitatea si precizia depind de aparatura sau de metodele
chimice de etalonare
 costul initial si de intretinere este ridicat
 necesita uneori spatiu pentru aparatura
 implica personal cu pregatire speciala

26
METODOLOGIA GENERALA DE CONTROL
A MEDICAMENTULUI
FR X - capitolul “Monografii- Metode generale de analiză”:
• Prelevarea probelor pentru analiză.
• Controlul organoleptic
• Determinări fizice şi fizico-chimice
• Determinări cantitative
• Determinări farmacognostice
• Determinări farmacotehnice
• Determinări biologice şi biochimice
• Controlul preparatelor radiofarmaceutice

• Analiza medicamentului defineste in sens larg

examinarea partilor constituiente ale unui intreg
reprezentat de medicament, presupunand specific
determinarea calitativa si/sau cantitativa a compozitiei
si/sau structurii substantelor sau amestecurilor utilizand
strategii, metode si instrumente caracteristice.
27
27
 PRELEVAREA PROBELOR PENTRU ANALIZA

« Probele prelevate pentru determinarile calitative şi cantitative trebuie

să reprezinte, sub toate aspectele, caracteristicile produsului din lotul
sau seria respectiva» (FR-X)

FR-X:
• lot - o cantitate de materie primă, presupusă a fi unitară, din care se
obţin una sau mai multe serii de produse

• serie - totalitatea unităţilor de produs obţinute în condiţii identice,

într-un singur ciclu de operaţii

• recipient - conţine unităţile de produs care constituie o serie, ex.

flacoane, fiole, folii, tuburi, cutii, pungi etc.

• ambalaj - conţine recipientele grupate adecvat

28
28
 PRELEVAREA PROBELOR

DEPOZIT FARMACII
Laborator
Cantitate – 4p Cantitate – 3p Cantitate – 3p Cantitate – 2p
Masa de analiza Cantitate – 3p
2p proba 2p proba 2p proba 1p proba
Cantitate – 1p 2p proba
2p contraproba 1p contraproba 1p contraproba 1p contraproba
1p contraproba

Lot Serie Subst. farm. Prep. ind. Elaborate

29
29
 CONTROLUL ORGANOLEPTIC

Aspect

Miros CONTROL ORGANOLEPTIC Gust

Culoare

30
30
DETERMINARI FIZICE, FIZICO-CHIMICE ŞI CHIMICE

DETERMINAREA SOLUBILITĂŢII
• prevederile de la alineatul "Solubilitate" au un caracter orientativ
privind solubilitatea substanţelor în diferiţi solvenţi
• prevederile înscrise în cadrul altor alineate, cum ar fi
"solubilitatea în alcool", au un caracter obligatoriu, fiind
considerate teste de puritate
• Solubilitatea poate fi exprimată prin specificarea volumului de
solvent (în mililitri) necesar pentru a dizolva 1 g substanţă solidă
sau 1 ml substanţă lichidă, la temperatura de 20  20C.
• Verificarea solubilităţii substanţelor farmaceutice nu este
necesar să se efectueze în toţi solvenţii prevăzuţi în monografie,
ci este necesar să se controleze solubilitatea în cel puţin doi
solvenţi diferiţi.
• Dacă se constată prezenţa unor impurităţi insolubile, se verifică
solubilitatea şi în ceilalţi solvenţi prevăzuţi.

31
31
Diferitele solubilităţi pot fi exprimate şi cu ajutorul unor expresii - în
acest caz prevederile de solubilitate se referă la temperatura de 20 
5oC.

Expresii folosite Volumul de solvent (ml) necesar pentru a

dizolva 1 g substanţă solidă sau 1 ml
substanţă lichidă
foarte uşor solubil cel mult 1 ml
uşor solubil de la 1 ml până la 10 ml
solubil de la 10 ml până la 30 ml
puţin solubil de la 30 ml până la 100 ml
foarte puţin solubil de la 100 ml până la 500 ml
greu solubil de la 500 ml până la 1000 ml
foarte greu solubil de la 1000 ml până la 10.000 ml
practic insolubil mai mult de 10.000 ml

32
32
• Când se prevede solubilitatea în soluţii de acizi sau în soluţii
de baze nu se precizează volumul din soluţia respectivă,
deoarece dizolvarea are loc ca urmare a unei reacţii chimice.

• Pentru determinarea solubilităţii substanţelor solide,

substanţa fin pulverizată, cântărită cu exactitate de 10 mg, se
agită până la dizolvare cu volumul de solvent prevăzut în
monografia respectivă sau cu volumul de solvent prevăzut în
tabel la limita superioară.

• În cazul substanţelor solide care se dizolvă prin încălzire sau

la temperatura camerei după un timp mai îndelungat ("în
timp"), se procedează astfel:
 amestecul de substanţă solidă fin pulverizată şi solvent se
încălzeşte la aproximativ 500C până la dizolvare, se înlocuieşte
solventul evaporat, se răceşte sub agitare şi se verifică
solubilitatea după ce soluţia s-a ţinut la 20  20C timp de 2 ore
 când trebuie evitată încălzirea, amestecul de substanţă solidă fin
pulverizată şi solvent se agită câte 5 secunde, din 5 în 5 minute
si substanţa trebuie să se dizolve în timp de 30 de minute.

33
33
• La grăsimi, ceruri şi parafine, solubilitatea se determină
prin agitarea acestora cu solventul prevăzut, până la
dizolvarea sau topirea acestora, adăugarea solventului,
agitare până la răcire şi verificarea solubilităţii după ce
soluţia s-a ţinut la 20  20C timp de 2 ore.

• Expresia "miscibil" este atribuită substanţelor lichide care se

pot amesteca în orice proporţie cu solventul prevăzut. Când
în amestec are loc o degajare de căldură, verificarea
solubilităţii substanţelor respective se efectuează după 2 ore
de la dizolvare, timp în care amestecul este ţinut la 20  20C.

• Când se folosesc solvenţi volatili, determinările se efectuează

în flacoane cu dop rodat.

34
34
• Masa substanţei luate în lucru pentru determinarea solubilităţii se
calculează astfel încât să rezulte, de obicei, 10 - 20 ml soluţie.
• În cazul substanţelor uşor solubile, precum şi în cazul substanţelor
foarte costisitoare, se prepară numai 1 - 2 ml soluţie.

• Substanţa se consideră dizolvată când soluţia examinată cu

ochiul liber nu mai prezintă particule în suspensie.

• Nu se iau în considerare urmele de impurităţi mecanice (filamente

de hârtie de filtru, vată sau particule de praf) dacă soluţia, fără a fi
filtrată, corespunde etalonului de transparenţă şi dacă, după un
repaus de o oră, aceste impurităţi nu formează un reziduu vizibil.

ASPECTUL SOLUTIEI

• Claritatea soluţiei → LP

• Coloraţia soluţiei → LP

35
35
 DETERMINAREA INDICILOR
• Indice de aciditate = numărul de miligrame de hidroxid de
potasiu necesar pentru neutralizarea acizilor graşi liberi
conţinuţi în 1 g probă de analizat (uleiuri volatile, uleiuri grase,
balsamuri, ceruri etc.).

• Se calculează conform formulei:

5.61  V
I 
A m
în care:
- IA = indice de aciditate
- V = volumul de KOH 0.1 mol/l în apă folosit la titrare (ml)
- m = masa probei luate în lucru (grame)
- 5.61 = numărul de miligrame de KOH corespunzător la 1 ml KOH 0.1
mol/l.

36
36
• Indice de saponificare = numărul de miligrame de hidroxid de
potasiu necesar pentru neutralizarea acizilor liberi şi a acizilor
rezultaţi din saponificarea a 1 g probă de analizat.

• Se calculează conform formulei:

(V1  V2 )  28.05
IS 
m
în care:
- IS = indice de saponificare
- V1 = volumul de HCl 0.5 mol/l folosit la titrarea martorului (ml)
- V2 = volumul de HCl 0.5 mol/l folosit la titrarea probei (ml)
- m = masa probei luate în lucru (grame)
- 28.05 = numărul de miligrame de KOH corespunzător la 1 ml KOH
0.5 mol/l în alcool.

37
37
• Indice de ester = numărul de miligrame de hidroxid de potasiu
necesar pentru neutralizarea acizilor graşi rezultaţi din
saponificarea a 1 g probă de analizat.

• Se calculează conform formulei:

în care:
- IE = indice de ester
- IS = indice de saponificare
- IA = indice de aciditate.

38
38
• Indice de hidroxil = numărul de miligrame de hidroxid de
potasiu echivalent cu acidul acetic consumat prin acetilarea a 1
g probă de analizat.

• Se calculează conform formulei:

(V1  V2 )  28.05
IH   IA
m

în care:
- IH = indice de hidroxil
- V1 = volumul de KOH 0.5 mol/l în alcool folosit la titrarea martorului (ml)
- V2 = volumul de KOH 0.5 mol/l în alcool folosit la titrarea probei (ml)
- m = masa probei luate în lucru (grame)
- IA = indice de aciditate
- 28.05 = numărul de miligrame de KOH corespunzător la 1 ml KOH 0.5
mol/l în alcool.

39
39
• Indice de iod = numărul de grame de iod fixat de 100 g probă
de analizat.

• Se calculează conform formulei:

(V1  V2 )  0.01269
II  .100
m

în care:
- II = indice de iod
- V1 = volumul de Na2S2O3 0.1 mol/l folosit la titrarea martorului (ml)
- V2 = volumul de Na2S2O3 0.1 mol/l folosit la titrarea probei (ml)
- m = masa probei luate în lucru (grame)
- 0.01269 = numărul de grame de iod corespunzător la 1 ml Na2S2O3
0.1 mol/l.

40
40
• Indice de peroxid = numărul de mililitri de tiosulfat de sodiu
0.01 mol/l oxidat de iodul eliberat din acidul iodhidric prin
acţiunea peroxizilor din 1 g probă de analizat.

• Se calculează conform formulei:

10  (V2  V1 )
Ip 
m
în care:
- IP = indice de peroxid
- V1 = volumul de Na2S2O3 0.01 mol/l folosit la titrarea martorului
(ml)
- V2 = volumul de Na2S2O3 0.01 mol/l folosit la titrarea probei (ml)
- m = masa probei luate în lucru (grame)
- 10 = nr. de ml de Na2S2O3 1 mol/l necesari pentru a obtine 0.01
mol/l

41
41
 SUBSTANŢE NESAPONIFICABILE
• Substanţe nesaponificabile - substanţele nevolatile la 1050 C,
obţinute din uleiuri, ceruri etc., după saponificare cu un hidroxid
alcalin şi extracţie cu un solvent organic.
5 g probă
50 ml soluţie KOH în alcool (2 mol/l)

Refluxare (60 minute)

100 ml apă de 80 oC

Palnie separare
Extractie cu eter (de 3x)
Spalare cu apa
Reactie neutra la fenolftaleină
Filtrare pe Na2SO4 anh
Distilare
Reziduu (m = ct.), raportare la 100 g P.V.
42
42
 DETERMINAREA PUNCTULUI DE FIERBERE
Punctul de fierbere al unui lichid - temperatura corectată, la care presiunea
de vapori a lichidului este egală cu 101.3 kPa (760 mmHg).
• Se foloseşte:
 o eprubetă prevăzută cu un dop perforat la mijloc
introdusa într-un balon care conţine parafină
lichidă (R).
 un termometru la care se ataşează un tub capilar
închis la partea superioară

• Determinare:
 lichidul de analizat se introduce în eprubetă
 termometrul cu tubul capilar se cufundă în lichid
 se incălzeste treptat, cu 2 - 30C/minut
 la început are loc o uşoară degajare de bule de gaz
de la capătul inferior al tubului capilar
 in momentul când se ajunge la punctul de fierbere
şi în lichid apare un lanţ continuu de bule de gaz,
becul se îndepărtează
 viteza de degajare a bulelor de gaz scade şi când
degajarea acestora încetează şi lichidul are tendinţa
de a fi absorbit în tubul capilar termometrul arată
temperatura de fierbere. 43
43
• Dacă determinarea se efectuează la o altă presiune, diferită
de presiunea normală, temperaturile de fierbere citite trebuie
corectate pentru presiunea normală, conform formulei:

t1  t 2  k( p1  p2 )
în care:
- t1 = temperatura corectată
- t2 = temperatura citită
- k = factor de corecţie prevăzut în tabel
- p1 = 101.3 când presiunea barometrică este măsurată în
kilopascali sau 760 când presiunea barometrică este
măsurată în milimetri coloană mercur
- p2 = presiunea barometrică din timpul determinării.

44
44
 Valoarea factorului de corecţie (k) depinde de punctul de fierbere
al lichidului de analizat:

Punct de fierbere Factor de corecţie

(0 Celsius) (kilopascali) (mm coloană de mercur)

până la 100 0.3000 0.040

mai mult de 100 până la 140 0.3375 0.045
mai mult de 140 până la 190 0.3750 0.050
mai mult de 190 până la 240 0.4125 0.055
mai mult de 240 0.4500 0.060

45
45
 DETERMINAREA PUNCTULUI DE SOLIDIFICARE
• Punct de solidificare sau punct de congelare = temperatura
cea mai ridicată la care o substanţă lichidă sau o substanţă
solidă adusă în stare lichidă prin topire trec din faza lichidă în
faza solidă.

Dispozitiv:
 eprubetă cu pereţii groşi, prevăzut cu un dop
prin care trece un termometru divizat din 0.5 în
0.50C şi un tub de sticlă deschis la ambele capete,
prin care pătrunde un agitator.
 eprubeta se fixează cu ajutorul unui dop într-o
altă eprubetă exterioară cu pereţii groşi, cu
diametrul de aproximativ 35 mm, care serveşte ca
baie de aer.
 dispozitivul se introduce într-un vas înalt, cu
capacitatea de 1000 ml, care conţine apă sau un
amestec de răcire, astfel încât nivelul lichidului
din vas să se afle deasupra nivelului substanţei
din eprubetă.
 vasul este prevăzut cu un agitator şi cu un
46
46
termometru.
Tehnica de lucru:

• aproximativ 10 g substanţă lichidă sau

substanţă solidă topită la o temperatură cu
aproximativ 50C peste punctul de solidificare
presupus se introduc în eprubeta interioară şi
se fixează termometrul
• eprubeta se fixează în eprubeta exterioară şi se
introduce în apă sau în amestecul de răcire, a
cărui temperatură trebuie să fie cu aproximativ
50C mai scăzută decât punctul de solidificare
presupus
• substanţa se lasă să se răcească fără a se
agita, până când temperatura ajunge cu 1 -
20C sub punctul de solidificare prevăzut
• se agită până când lichidul începe să se
solidifice
• in timpul solidificării au loc variaţii de
temperatură.

• Se consideră punct de solidificare

temperatura cea mai ridicată observată în
cursul solidificării.

47
47
 DETERMINAREA PUNCTULUI DE PICURARE
Punct de picurare = temperatura la care se desprinde prima picătură din
substanţa încălzită în aparatul Ubbelohde
Se efectuează la produsele de consistenţă solidă sau moale care prin
încălzire se topesc şi curg.
 Aparatul este format din:
 două manşoane metalice (a) şi (b)
 manşonul metalic (a) este fixat la un
termometru cu mercur.
 termometrul trebuie astfel gradat încât
intervalul care reprezintă 1oC să aibă
dimensiunea de 1 mm. Baza rezervorului cu
mercur trebuie să se găsească la nivelul
marginii inferioare a două lame (e) care strâng
manşonul metalic (b).
 Manşonul metalic (b) are un orificiu lateral (c)
care permite egalizarea presiunii şi este
prevăzut cu trei puncte de oprire (d) pentru
cupa metalică (f) de formă cilindrică.
 Cupa metalică (f) se montează în manşonul
metalic (b) până la punctele de oprire (d).
 Aparatul este menţinut suspendat în centrul
unei eprubete, cu lungimea de 200 mm şi
diametrul de 40 mm, care serveşte ca baie de
aer.
Aparatul Ubbelhode 48
48
• Cupa metalică (f) se umple cu proba de analizat
(netopită) si se fixează între cele două lame (e).
Lichidul din pahar se încălzeşte, se agită cu o
baghetă de sticlă, până când termometrul arată
o temperatură cu 100C sub punctul de picurare
presupus şi se continuă încălzirea, astfel încât
temperatura să se ridice cu 10C/minut. Se
notează temperatura când se desprinde prima
picătură din cupa metalică (f).

Se consideră punct de picurare valoarea medie a trei

determinări, între care nu trebuie să existe o
diferenţă mai mare de 10C.

49
49
 DETERMINAREA PUNCTULUI DE TOPIRE
• Punct de topire = temperatura la care o substanţă se topeşte
complet.
• Dacă substanţa se topeşte cu descompunere, se consideră punct de
topire sau punct de descompunere, temperatura la care substanţa
îşi schimbă aspectul (se brunifică sau apar bule de gaze).

p.t. substanţe solide pulverizabile

 se efectuează în dispozitive speciale

sau într-un balon Kjeldahl cu
capacitatea de 150 - 250 ml, în care
se introduce un termometru potrivit.
 la termometru se ataşează, cu
ajutorul unui inel de cauciuc sau prin
aderenţă, un tub capilar din sticlă,
închis la un capăt.
 ca lichid de încălzire se foloseşte:
- apa distilată – p.t. < 700C
- parafina lichidă, acidul sulfuric sau
uleiul de silicon - p.t > 700C
50
50
 Determinare:
 proba de analizat pulverizată şi uscată se introduce în tubul capilar şi se tasează
pentru a forma un strat compact de 3 - 4 mm înălţime
 tubul capilar se ataşează la termometru
 incălzirea se efectuează astfel încât temperatura să se ridice cu 3 - 40C/minut.
 se citeşte temperatura la care substanţa se topeşte complet.
• În cazul substanţelor care se descompun prin încălzire prelungită, balonul se
încălzeşte, în prealabil, până la o temperatură cu aproximativ 100C sub punctul
de topire presupus, după care se ataşează capilarul cu substanţa şi se continuă
încălzirea astfel încât temperatura să se ridice cu 1 - 20C/minut.
• Dacă punctul de topire al probei de analizat nu este cunoscut, se efectuează, în
prealabil, o determinare orientativă.

51
51
În unele cazuri, specificate în monografii, punctul de topire se determină cu
un microscop special prevăzut cu un dispozitiv de încălzire.

Termomicroscopie ( microscop Boetius )

6

1 – sursă de lumină
2 – masă de probă încălzită
3 – termometru
4 – obiectiv
5 – sursă de lumină 5
6 – ocular
7 – mâner pentru poziţionarea probei
4

7 3
52
52
 p.t. - grăsimi, ceară, răşini şi produse asemănătoare
 un tub de sticlă deschis la ambele capete, (cu lungimea de 10 cm, cu
diametrul interior de 2 mm şi cu grosimea peretelui de 0.5 mm) se introduce,
prin presare şi rotire, în masa solidă ca atare (de exemplu unt de cacao) sau
în masa solidă topită

 tubul umplut se ţine timp de 24 de ore la gheaţă sau la o temperatură sub

150C, apoi se ataşează la un termometru cu ajutorul unui inel de cauciuc

 termometrul cu tubul fixat se introduce într-un balon Kjeldahl de 250 ml

 apa se încălzeşte, în prealabil, la o temperatură cu aproximativ 50C sub

punctul de topire presupus

 după introducerea tubului, încălzirea se continuă, astfel încât temperatura să

se ridice cu 10C/minut.

• Se consideră punct de topire, temperatura la care substanţa se

deplasează către partea superioară a tubului.

53
53
 DETERMINAREA INTERVALULUI DE DISTILARE

• Intervalul de distilare al unui lichid sau al unei fracţiuni dintr-un

lichid = intervalul de temperatură corectat pentru presiunea
atmosferică normală de 101.3 kPa (760 mmHg) la care distilează
totalitatea lichidului respectiv sau fracţiunea specificată din lichidul
respectiv.

Tehnica de lucru:
 100 ml lichid de analizat se
măsoară cu un cilindru gradat şi se
introduc într-un balon de distilare
(a), în care se găsesc câteva
fragmente de porţelan poros, având
grijă ca lichidul să nu atingă gâtul
balonului şi, în special, tubul
lateral

 cilindrul (c) folosit ca recipient

pentru colectarea distilatului este
menţinut într-o baie de apă la
200C. 54
54
 balonul se astupă cu un dop străbătut de un termometru (g)
 balonul de distilare se introduce într-un dispozitiv cilindric din tablă
(e) şi (f)
 tubul lateral al balonului de distilare se fixează la un refrigerent (b)
 dacă p.f. > 1600C se foloseşte un refrigerent cu aer
 incălzirea cu becul (d) este astfel condusă încât prima picătură de
distilat să apară după 5 - 10 minute de la începutul încălzirii şi
lichidul să distileze constant cu o viteză de 4 - 5 ml/minut.

Aparat pentru determinarea

intervalului de distilare

55
55
 În cazul determinării intervalului de distilare al unui lichid se citeşte
temperatura la care distilează primele cinci picături de lichid
(temperatura iniţială de distilare) şi temperatura la care distilează
totalitatea lichidului (temperatura finală de distilare).

Temperatura iniţială şi temperatura finală de distilare citite trebuie să

corespundă limitelor prevăzute în monografia respectivă.

În cazul determinării intervalului de distilare al unei fracţiuni sau al

fracţiunilor specificate dintr-un lichid, acestea se colectează între
limitele de temperatură prevăzute în monografia respectivă. Volumele
obţinute trebuie să corespundă prevederilor din monografia respectivă.

Dacă determinarea se efectuează la o presiune diferită de presiunea

normală, temperaturile de distilare citite trebuie corectate pentru
presiunea normală, conform formulei de la “determinarea punctului de
fierbere”

56
56
Pentru lichidele care distilează < 800C, încălzirea se
efectuează pe baia de apă, cu răcirea foarte activă a
refrigerentului.

• Distilarea eterului se efectuează pe baia de apă, la 54 -

580C.
• Balonul de distilare este aşezat pe o placă de azbest
perforată, astfel încât fundul acestuia să închidă complet
orificiul şi să fie cufundat în apă.
• Recipientul se închide cu un dop prin care trece o alonjă
prevăzută cu un tub lateral pentru egalizarea presiunii şi este
răcit în apă cu gheaţă.

57
57
 DETERMINAREA APEI
1. Determinarea titrimetrică cu reactivul Karl – Fischer
• Metoda:
 se bazează pe reacţia dintre apă şi soluţia de dioxid de sulf, iod şi
piridină în mediu de alcool metilic absolut
 se aplică produselor care nu reacţionează cu componentele reactivului
Karl - Fischer.
 titrarea se efectuează de preferinţă într-un aparat cu circuit închis, ferit
de umiditatea atmosferică.

Metanol anhidru

Biuretă închisă
Titrare până la (I)
consumarea apei Soluţie de titrare

Probă - iod
- dioxid de sulf
- bază (ex. Py)
Titrare până la (II) în metanol anh.
echivalenţă
58
58
 sfârşitul titrării se stabileşte prin schimbarea culorii soluţiei in galben -
brun sau potenţiometric
 conţinutul în apă al probei se calculează după formula:

în care:
- V1 = volumul reactivului Karl - Fischer folosit la titrarea probei
(ml)
- V2 = volumul reactivului Karl - Fischer folosit la titrarea
martorului (ml)
- T = titrul reactivului Karl - Fischer
- m = masa probei luate în lucru (mg).

Substanţele insolubile în alcool metilic absolut se dizolvă în alcool etilic

absolut, cloroform sau acid acetic anhidru.

59
59
2. Antrenarea cu vapori de solvenţi organici

 Metoda:
 are la bază antrenarea vaporilor de apă de
către vaporii unui solvent nemiscibil cu apa
 se foloseşte în cazul unor produse lichide
sau moi şi al unor produse vegetale cu un
conţinut ridicat în ulei volatil

 operaţia durează ~ 2 ore

 se calculează după formula:

în care:
Aparat pentru determinarea apei
- V = volumul apei din eprubeta prin antrenare cu vapori de
gradată (ml) solvenţi organici
- m = masa probei luate în lucru
60
60
 REZIDUUL PRIN CALCINARE
• Reziduul prin calcinare = reziduul obţinut prin calcinarea unei
substanţe anorganice sau organice.
• In cazul produselor vegetale reziduul obţinut se numeşte cenuşă.
• Calcinarea cu acid sulfuric
 după carbonizarea probei respective, creuzetul se răceşte şi se adaugă
acid sulfuric
 se încălzeşte cu precauţie pe sită până la îndepărtarea vaporilor de acid
sulfuric şi se calcinează până la masă constantă.
 limitele admise se exprimă în grame şi se calculează procentual (% m/m).
 determinarea se efectuează în creuzete din porţelan, nichel sau platină şi
este condusă după tehnica cunoscută: încălzire, calcinare, cântărire la
pondere constantă
 eventualele urme de cărbune se îndepărtează cu ajutorul apei, apei
oxigenate sau acidului nitric.
• Reziduul insolubil în acid clorhidric 100 g/l
 la reziduul obţinut după calcinare se adaugă HCl 100 g/l
 creuzetul acoperit cu o sticlă de ceas se încălzeşte pe baia de apă, se
adaugă apă caldă, se filtrează printr-un filtru fin, precipitatul se spală
până la îndepărtarea urmelor de clorură
 filtrul cu precipitat se usucă la 1050C şi se aduce în creuzetul iniţial,
calcinându-se până la masă constantă.
61
61
 DETERMINAREA CONCENTRAŢIEI ÎN ALCOOL
• se bazează pe distilarea alcoolului
• se determina densitatea sau indicele de refracţie a distilatului
hidroalcoolic.

• Determinare:
 se foloseşte un aparat de distilare cu alonjă care trebuie să pătrundă în
apă
 se distilă nu mai mult de 30 minute
 se determină densitatea relativă cu ajutorul picnometrului şi se citeste
concentraţia în alcool a distilatului (% m/V) din tabele alcoolmetrice.

• se calculează dupa formula:

în care:
- c = concentraţia în alcool a distilatului
corespunzătoare densităţii relative (% m/V)
- m = masa probei luate în lucru (g).
62
62
 Dacă proba conţine:

 a. acizi volatili - se neutralizeaza cu hidroxid de sodiu şi se continuă

determinarea conform prevederilor generale

 b. baze volatile - se neutralizeaza cu acid sulfuric şi se continuă

determinarea conform prevederilor generale

 c. acizi şi baze volatile - se efectuează o primă distilare conform

punctului a, iar distilatul obţinut prelucrat conform punctului b, se
redistilă şi se continuă determinarea conform prevederilor generale

 d. iod liber - se decolorează cu tiosulfat de sodiu si se alcalinizează

pentru a reţine compuşii sulfuraţi volatili

 e. uleiuri volatile sau substanţe volatile înrudite - se adaugă clorură

de sodiu soluţie saturată, se extrage cu eter de petrol, soluţia
hidroalcoolică se distilă şi se continuă determinarea conform
metodologiei

 f. cantităţi mici de uleiuri volatile - extracţia cu eter de petrol nu se

mai efectuează. Pentru clarificarea distilatelor opalescente se foloseşte
talcul.

63
63
 PIERDEREA PRIN USCARE

• procedeele si conditiile sunt prevăzute în monografie

• se stabileşte masa compuşilor volatili de orice natură din
substanţe farmaceutice, produse vegetale sau produse
farmaceutice, pierdută în anumite condiţii de temperatură,
presiune şi timp
• limitele admise se exprimă în grame şi se calculează procentual
(% m/m).

• Determinarea:
 se efectuează în fiole de cântărire al căror diametru se alege
astfel încât proba luată în lucru să formeze un strat de
aproximativ 5 mm grosime, cu excepţia produselor vegetale
(rădăcini, scoarţe, frunze etc.), la care grosimea stratului poate
fi mai mare (cel mult 2 cm)
 fiola de cântărire se aduce la masă constantă în
aceleaşi condiţii în care urmează să se efectueze
determinarea.
64
64
 proba luată în lucru, a cărei masă este prevăzută în
monografia respectivă, se pulverizează, dacă este cazul, se
uniformizează prin amestecare şi se cântăreşte la balanţa
analitică

 pulverizarea în cazul substanţelor higroscopice sau

eflorescente trebuie să se efectueze rapid

 produsele vegetale se mărunţesc până la gradul de fragmente

mici

 procedee:
- Uscarea în exsicator
- Uscarea în etuvă
- Uscarea în vid

65
65
 Uscarea în exsicator
 se efectuează în prezenţa unor substanţe deshidratante: acid sulfuric
(R), pentoxid de fosfor (R), clorură de calciu anhidră (R), silicagel
anhidru (R)

 Uscarea în etuvă
 fiola de cântărire cu proba luată în lucru se ţine în etuvă, la 1050C,
timp de 3 - 4 ore, dacă nu se prevede altfel, se răceşte în exsicator şi se
cântăreşte
 se continuă uscarea pe perioade de câte o oră, urmate de răcire în
exsicator şi cântărire, până la masă constantă

 uscarea substanţelor grase se efectuează într-o capsulă de porţelan, în

prealabil cântărită împreună cu o baghetă de sticlă
 proba luată în lucru şi 5 g de nisip (R) se cântăresc la balanţa analitică
în capsula de porţelan, se amestecă cu bagheta de sticlă şi se usucă în
etuvă, la 105oC, până la masă constantă.

Uscarea în vid
 se efectuează în etuvă sau în exsicatoare speciale,
conform prevederilor din monografia respectivă
 presiunea este de cel mult 2.7 kPa (20.3 mmHg),
dacă nu se prevede altfel.
66
66
 PLANUL CURSULUI

1. SEPARAREA SUBSTANŢELOR MEDICAMENTOASE

2. EFICIENŢA SEPARǍRII
3. MECANISMELE SI FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ
PROCESELE DE SEPARARE
4. METODE DE SEPARARE

67 67
 ETAPE in Analiza medicamentelor

selecţionarea probei

măsurarea probei

aducerea probei în condiţiile procesului impus:

- dizolvare
- tratamente preliminarii (pH, tampon, chelaţi etc.)

separarea componenţilor

determinarea analitică

prelucrarea si interpretarea rezultatelor

68 68
 1. SEPARAREA SUBSTANŢELOR
MEDICAMENTOASE
 Formele farmaceutice sunt alcătuite din substanţe active şi
auxiliare, cu structură şi proprietăţi fizico-chimice extrem de
variate.

 Aparatura modernă de analiză instrumentală se remarcă

prin perfecţionările multiple adaptate continuu în vederea ridicǎrii
nivelului calitativ şi cantitativ.

 Cerinte:
 exactitate
 selectivitate
 sensibilitate
 rapiditate
 accesibilitate.

 Realizarea acestor cerinţe nu este posibilă fără separarea

judicioasă a tuturor constituenţilor probei, înainte de a se
proceda la identificarea şi determinarea cantitativă.
69 69
 Analiza corectă a unei probe multicomponente impune ca
înaintea determinărilor prin orice metodă, să se procedeze
la separarea constituenţilor unul de celălalt.

 Separarea = proces ipotetic de izolare a n fracţiuni distincte

macroscopic, fiecare fracţiune cuprinzând unul din cei n
componenţi care constituie amestecul de analizat.

 "ipotetic" = imposibilitatea practică de a realiza separarea

absolută a componenţilor din amestec, datorită intervenţiei
unor cauze multiple care produc interferenţe şi întrepătrunderi.

 Scopul separării = desprinderea componenţilor chimici din

proba iniţială, în medii libere de orice interferenţă,
asigurându-se astfel condiţii care să permită determinarea lor
corectă.

70 70
 Schema generală a unui proces de separare:

 Prima etapă - se porneşte de la o fază omogenă la care se ajunge

printr-un procedeu fizic (aducerea în soluţie).

 A doua etapă - apare o nouă fază, se realizează un sistem eterogen

ca urmare a unor transformări chimice sau a unor procedee fizice
(adăugarea unui solvent nemiscibil cu primul).

 A treia etapă se despart fazele prin operaţii mecanice sau fizice şi mai
rar chimice.

(de multe ori etapa a doua şi a treia au loc simultan)

71 71
 ECHILIBRUL INTERFAZIC

 Echilibrul = invariabilitatea proprietăţilor macroscopice ale sistemului

în timp.

 Echilibrul se consideră stabilit atunci când nu mai are loc

fenomenul de transfer interfazic, ceea ce reprezintă sub aspect
macroscopic un repaus aparent absolut.

 De fapt, în acest moment, transferurile interfazice au loc cu viteze

egale în ambele sensuri, echilibrul fiind un proces dinamic.

 Din punct de vedere termodinamic, echilibrul este atins când nu se

mai constată nici o variaţie a energiei libere în sistem, la
temperatură şi presiune constante (G)TP=0.

 În ambele faze aflate în echilibru, potenţialele chimice ale speciei i (i)

sunt egale: (i)1=(i)2.

 In funcţie de metoda de separare, fazele puse în contact notate cu 1 şi

2 au denumiri specifice:
 fază staţionară şi fază mobilă în cromatografie
 rafinat şi extractant în extracţia lichid - lichid.
72 72
 Echilibrul interfazic se exprimă prin coeficientul de distribuţie, D, definit
printr-un raport de concentraţie. Se obişnuieşte formularea lui D prin raportul
concentraţiilor molare în ambele faze, când se presupune distribuţia solutului
într-o singură formă. Astfel, pentru solutul A:

unde:
- [A] = concentraţia molară

sau:

unde:
- mA = masa solutului A
- MA = masa moleculară a solutului A
- V1, V2 = volumele fazelor.

• Raportul maselor aceluiaşi solut în cele două faze poartă numele de raport de
distribuţie sau factor de capacitate K. Acesta reprezintă o distribuţie
corectată cu volumele de fază ( = V1/V2):

K = D

 Factorul de capacitate:
 măsoară eficienţa separării
 permite optimizarea separării 73
73
 2. EFICIENŢA SEPARǍRII

 Obiective:
 gradul superior de izolare a componentilor in medii libere de
interferente, care sa permita determinarea lor corecta.
 recuperarea cantitativă a tuturor componenţilor (sau numai a unor
componenţi) din proba supusă procedeului de separare

 Marimi:
 Factorul de recuperare – R
 Factorul de separare – S
 Factorul de selectivitate - 
 Factorul R – cromatografic

74 74
 Factorul de recuperare (R)

 Factorul de recuperare R al unui component A:

 se exprimă prin raportul dintre cantitatea izolată QA şi cantitatea
iniţială din probă (QA)i.

 valoarea depinde de cantitatea relativă a componentului în probă:

o cantitate mare
 cantitativ - R  0,999

o cantitate mică (0,01-1 %)

 mulţumitor - R  0,990

o “urme” (10-4 -10-8 %)

 se acceptă – R  0,950

75 75
 Factorul de separare (S)

 Factor de separare S:
 măsoară eficienţa separării a doi componenţi A şi B
 se defineste, de obicei, în funcţie de componentul care interferează:

76 76
 Factorul de selectivitate ()

 Factorul de selectivitate 
 are semnificaţii în funcţie de tipul de metodă
 în distilare  = raportul presiunii vaporilor.
 în metodele de separare bazate pe echilibre interfazice  = raportul
coeficienţilor de distribuţie ai celor doi componenţi.

 trebuie să posede valori > 1.

 cu cât valorile sunt mai mari cu atât separarea este mai eficientă.
 Se impun două condiţii:
● produsul celor doi coeficienţi de distribuţie să prezinte o valoare cât mai
apropiată de unitate
● raportul volumelor fazelor implicate în lucru trebuie să aibă o valoare
acceptabilă.

77 77
 Factorul R – cromatografic

 În cromatografie, estimarea procesului de separare se bazează pe

diferenţele între mobilităţile componenţilor din amestecul de analizat.

 Parametrul care reflectă aceste mobilităţi este factorul de întârziere R,

care este direct legat de modul de migrare al solutului în sistemul
cromatografic dat.

 Viteza de deplasare a fiecărei zone cromatografice depinde de echilibrul

interfazic, adică de competiţia între forţele de reţinere şi cele de
înaintare prin coloană, manifestate de faza staţionară şi respectiv de
faza mobilă.

 Componenţii vor migra de-alungul coloanei:

 în ordinea descrescătoare a afinităţilor lor pentru faza staţionară
 în funcţie de viteza fazei mobile.

78 78
 Fiecărui component îi corespunde o valoare R dată de
raportul dintre media vitezei de migrare a zonei şi media
vitezei de deplasare a fazei mobile:

unde:
- dz = deplasarea zonei (z)
- V = volumul fazei mobile
- AM = aria secţiunii transversale a coloanei ocupata de faza mobilă
- AS = aria secţiunii transversale a coloanei ocupata de faza staţionară
- D = coeficientul de distribuţie

79 79
 Considerând că:
 AM şi AS rămân invariabile de-alungul coloanei
 procesul cromatografic se desfăşoară liniar (D = constant)

unde:
- V = s x AM
- s = distanţa parcursă de solvent.

 Ultimele două relaţii scot în evidenţă faptul că, deplasarea

componenţilor prin coloană este diferită în funcţie de coeficienţii lor de
distribuţie.
80 80
 Astfel, două substanţe A şi B se vor deplasa prin coloana
cromatografică cu viteze diferite, potrivit valorilor proprii
corespunzătoare RA şi RB.
 Raportul lor permite aprecierea ordinii de înaintare pe coloană.

R A A M  DB A S

RB A M  D A A S

 Dacă DA > DB → RA < RB → componentul B va migra mai repede

prin coloană.

81 81
 3. MECANISMELE SI FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ
PROCESELE DE SEPARARE

 Orice separare bazată pe distribuţia interfazică se explică prin

deosebirile de comportament ale componenţilor amestecului de
analizat, în raport cu cele două faze cu care vin în contact, ceea ce se
concretizează în particular prin echilibre reversibile sau ireversibile.

 Într-un proces de distribuţie interfazică intervin diverse tipuri de

interacţii:
 legături de hidrogen
 legături van der Waals
 legături ionice
 legaturi de chelatizare
 legături chimice specifice cu caracter covalent perfect reversibile sau
ireversibile
 interacţii de natură electrostatică
 fenomene de difuzie
 echilibre de ionizare, de precipitare, de solubilizare selectivă etc.

 Acestea se reflectă în valorile coeficienţilor de distribuţie interfazică.

82 82
 structura moleculelor în condiţii de coprezenţă
 polarităţile moleculelor
 forţele ce pot genera asocierile reversibile sau ireversibile care
reţin selectiv un component într-o fază, izolându-l de ceilalţi.

 Molecula unui solut este supusă unor interacţii provenite din trei
direcţii:
 interacţii cu moleculele fiecăreia din cele două faze cu care
vine în contact
 interacţii cu propriile molecule vecine.

 Natura forţelor care reţin moleculele de

solut în faze determină tipul de sorbţie.
 Modul particular al sorbţiei poate fi:
 la suprafaţa unei faze (adsorbţie);
 în interiorul unei faze (absorbţie).

 sistemul de separare = forma gazoasă,

lichidă sau solidă a celor două faze adiacente
83 83
 Recomandări pentru o separare bună:
o forma fizico-chimică cea mai convenabilă sub care diverşi componenţi
pot fi supuşi procesului de separare
o alegerea judicioasă a naturii, structurii şi compoziţiei cuplului de faze
care constituie sistemul de separare
o liniaritatea izotermelor de distribuţie a componenţilor, ceea ce
presupune valori constante ale coeficienţilor de distribuţie
o deosebiri cât mai mari între valorile coeficienţilor de distribuţie ai
diferiţilor constituenţi coprezenţi în probă
o încadrarea valorilor factorilor de capacitate între anumite limite,
favorabile pentru tot ansamblul de componenţi
o compatibilitatea capacităţii sistemului de separare cu cantitatea de
probă luată în lucru
o cantitatea de probă luată pentru analiză să fie convenabilă pentru
detecţia şi determinarea tuturor componenţilor, inclusiv a celor existenţi
în urme
o cunoaşterea factorilor favorabili şi nefavorabili care intervin în procesul
de separare
o asigurarea reproductibilităţii rezultatelor.

84 84
 Legăturile interionice

 Forţele dintre ionii cu sarcină diferită sunt de atracţie, iar între

ionii cu aceeaşi sarcină sunt de respingere.

 Ruperea legăturilor ionice necesită o energie mare, din această cauză,

punctele de topire şi de fierbere sunt înalte, dar se reduc pe măsura
creşterii razelor, respectiv prin micşorarea energiei de reţea.

 Creşterea valenţei duce la apariţia unui caracter covalent şi la scăderea

punctelor de topire şi de fierbere.

 Combinaţiile ionice se dizolvă în solvenţi ce au o constantă dielectrică

mare. Conform legii lui Coulomb, aceşti solvenţi micşorează forţele
electrostatice care reţin ionii, permiţându-le să se deplaseze liber.

 Ionii din soluţie interacţionează cu moleculele de dizolvant pe baza

fenomenului de solvatare, respectiv de hidratare. Ionii pot fi dirijaţi în
câmp electric.

 Legătura ionică conferă combinaţiilor respective un ansamblu de calităţi

care sunt exploatate în multe metode de separare.

85 85
 Forţele van der Waals:
 scad exponenţial cu distanţa dintre nucleele
atomilor cei mai apropiaţi ai moleculelor considerate
 moleculele nu numai că se atrag, dar se şi resping
când distanţa dintre ele este prea mică.

 Se deosebesc trei tipuri de forţe van der Waals:

o atracţia electrostatică între molecule ce au dipol
permanent (Keesom)
o atracţia electrostatică între molecule cu dipol
permanent si indus (Debey)
o forţe de dispersie London, care apar între molecule
cu dipoli indusi.

86 86
 Legăturile de hidrogen

 Legăturile de hidrogen sunt legături electrostatice de tip special,

depinzând de prezenţa unui atom de hidrogen şi de doi atomi
puternic electronegativi: F, O, N, Cl.

 Tăria acestor legături scade în aceeaşi ordine.

 Ca urmare iau naştere asociaţii moleculare cărora le corespund

proprietăţi anormale.

 Legăturile de hidrogen au un rol important în distribuţiile

interfazice în cadrul metodelor de separare.

87 87
prin volatilizare cromatografice
- Distilare

4. METODE DE SEPARARE

prin extracţie:
- lichid-lichid
- solid-lichid
- in faza solida
- cu fluide supercritice
88 88
METODE DE SEPARARE PRIN VOLATILIZARE
- DISTILAREA -

 Distilarea este una din cele mai vechi metode de separare si

purificare a lichidelor.
 Separarea se bazează pe diferenţele dintre presiunile de vapori
ale lichidelor care compun un amestec.
 Pe scurt, distilarea presupune încălzirea lichidelor, separând
vaporii si recondensându-i pentru a obţine un nou lichid care
va fi concentrat în compuşi mai volatili.

PARAMETRII DE LUCRU ŞI EFICIENŢĂ:

 echilibrul de distributie vapori-lichid
 volatilitatea relativa
 talerul teoretic

89 89
1. Echilibrul de distribuţie vapori-lichid

 Distilarea, ca procedeu analitic, are la bază distribuţia

componenţilor conform volatilităţii lor între faza de vapori şi
o fază lichidă, ambele aflate în echilibru.

 Coeficientul de distribuţie al substanţei A, DA, între faza de

vapori şi faza lichidă având o compoziţie specificată, este
definit pentru o anumită temperatură şi presiune, prin:

DA 
 Av
Al
90 90
2. Volatilitatea relativă
 este o măsură a diferenţei dintre volatilităţile a 2 componenţi.

 indică dificultatea unei separări.

 se defineşte prin:
 raportul dintre fracţiunile molare ale unei specii în stare de vapori (x)v
şi în stare lichidă (x)l
 presiunea sa parţială raportată la fracţiunea molară din faza lichidă
(x)l.

 volatilitatea speciei A este:

 dacă volatilităţile relative dintre 2 componenţi sunt foarte apropiate

→ un indiciu că vor avea presiuni de vapori similare → vor avea
puncte de fierbere similare → vor fi dificil de separat prin distilare.

91 91
3. Talerul teoretic

 Separarea unui amestec complex prin volatilizare impune utilizarea

unor coloane de fracţionare.

 Acestea sunt constituite dintr-un număr de talere individuale, fiecare

corespunzând unei etape de evaporare-condensare.

 Asemenea coloană de fracţionare permite contactul efectiv dintre

lichid şi vapori, stabilindu-se echilibrul de distribuţie pe fiecare taler.

92 92
Legea Raoult pentru soluţii ideale
 Atunci când un sistem binar de lichide A şi B respectă legea Raoult
la orice concentraţie a amestecului, se numeşte sistem ideal.

 Presiunea vaporilor şi punctul de fierbere al sistemului este între

presiunea vaporilor şi punctul de fierbere al componentelor pure.

 Raoult a demonstrat experimental că, pentru un amestec ce conţine A

şi B, presiunea vaporilor pentru A , pA, atunci când A este într-o
cantitate foarte mare, este:

unde:
- xA este fracţia molarǎ a lui A în lichid;
- pA0 este presiunea vaporilor de A pur la o temperaturǎ datǎ.

 Atunci când A este solventul, iar B este solvitul, presiunea

vaporilor lui A este direct proporţională cu fracţia sa molară.
93 93
 Pentru o soluţie în care B este solventul, iar A solvitul,
presiunea vaporilor lui B este dată de legea lui Raoult:

Presiunea totală a sistemului

Diagrama presiunii vaporilor -

compoziţie pentru o soluţie ideală

94 94
 DISTILAREA SIMPLĂ

 Distilarea simplă se utilizează pentru:

o separarea unui amestec de lichide a căror puncte de fierbere sunt

foarte diferite → distilatul obţinut nu va fi pur, compoziţia sa va fi
identică cu aceea a vaporilor la o temperatură şi presiune date şi va fi
calculată cu ajutorul legii lui Raoult

o separarea unor lichide de compuşi nevolatili → presiunea de

vapori a componenţilor este destul de diferită şi legea Raoult este
neglijată datorită contribuţiei nesemnificative a componentei mai
puţin volatile → distilatul obţinut va fi suficient de pur.

95 95
 Instalaţia pentru distilarea simplă:

 sursa de incalzire
 flacon de distilare
 cap de distilare care conectează
flaconul de distilare la condensator
 termometru
 adaptor de distilare care leagă
condensatorul cu flaconul de
colectare
 flacon de colectare

96 96
 Tehnica de lucru:

 Lichidul care trebuie distilat este

plasat în flaconul de distilare şi
este încălzit până se atinge
punctul de fierbere.
 Pe măsurǎ ce lichidul fierbe,
vaporii urcă în capul de distilare,
iar lichidul condensat va picura
pe rezervorul termometrului.
 Eventualii vapori intră prin
braţul lateral al capului de
distilare şi apoi trec în
condensator.
 Odată ce vaporii sunt răciţi în
condensator cu ajutorul apei ce-l
înconjură, vaporii condensaţi se
transformă într-un lichid care
iese din condensator şi este
adunat în flaconul de colectare.

97 97
 DISTILAREA FRACŢIONATĂ

Distilarea fracţionată
 se utilizează pentru separarea unui amestec de lichide
a căror puncte de fierbere sunt apropiate în cicluri
repetate vaporizare-condensare, în interiorul unei coloane
de fracţionare.

98 98
 Instalaţia pentru distilarea fracţionată:

 are in plus fata de distilarea simpla

- o coloana de fracţionare inserata
între flaconul de distilare şi capul
de distilare, cu rol de a mari
suprafaţa în care amestecul poate fi
continuu vaporizat şi condensat.

 Tehnica de lucru:
 lichidul ce trebuie purificat este
încălzit
 vaporii urcă în coloana de
fracţionare
 condensează pe pereţii
condensatorului şi la suprafaţa
materialului de umplutură
 condensatul continuă să fie încălzit
de vaporii fierbinţi ce urcă şi va fi
revaporizat
 de fiecare dată rezultă vapori din ce
în ce mai concentraţi în
componentul mai volatil

99 99
 Coloana de fracţionare:
 lungimea şi materialul component influenţează numărul de
recondensări, numărul de talere teoretice, implicit separarea.
 este utilizată pentru a furniza un gradient de temperatură peste
cel necesar distilării.

 În situaţii ideale:
o temperatura în flaconul de distilare trebuie să fie egală cu punctul
de fierbere al amestecului de lichide
o temperatura de la capătul coloanei de fracţionare trebuie să fie
egală cu cel mai scăzut punct de fierbere al componenţilor.

 În realitate:
o fracţiunile de distilat trebuie să fie colectate pe măsura
desfăşurării distilării, concentraţia în compusul cu punctul de
fierbere cel mai mare fiind crescătoare
o Fracţiunile de distilat, ce sunt colectate într-un interval de
temperatură mic, vor fi mai pure.
o Alte fracţiuni trebuie colectate pe măsura schimbării temperaturii,
acestea fiind redistilate pentru a creşte gradul de puritate.

100 100
 Într-o distilare fractionată ideală, se obţin douǎ fracţiuni
diferite:
 prima - corespunde componentului cu punctul de fierbere
cel mai mic
 a doua - corespunde compusului cu punctul de fierbere
mai mare.

 O distilare fracţionată bună se caracterizează prin:

 creşterea bruscă a temperaturii între cele doua fracţiuni
 un volum foarte mic distilat la temperaturi, altele decât
punctele de fierbere ale lichidelor pure.

 În distilarea simplă se observă o creştere mult mai gradată a

temperaturii, reflectând impuritatea lichidului distilat.

101 101
 Curbe de distilare

102 102
Legea Raoult pentru soluţii neideale

 Atunci când atracţia dintre moleculele celor două

componente ale amestecului este mai slabă decât cea dintre
moleculele fiecarui component, atunci când ele sunt
amestecate, volatilitatea lichidelor creşte.

 Prin urmare, creşte presiunea vaporilor şi scade punctul

de fierbere.

 Aceste sisteme prezintă o deviere mare de la legea lui Raoult.

103 103
  Punctul de fierbere al
compusului A pur este de 74oC
 Punctul de fierbere al
compusului B este de 69oC.

 In diagramă este prezentat un

amestec particular (19% A şi
81% B) pentru care compoziţiile
vaporilor şi lichidului în
echilibru sunt identice.
 Acest amestec are un punct de
fierbere de 57oC, mai mic decât
cel al compuşilor A şi B.
 La această temperatură,
Diagrama de fază a minimului de
lichidul fierbe fără a suferi
fierbere azeotrop
modificări în compoziţie.
 Acest amestec este numit
azeotrop.

104 104
 DISTILAREA AZEOTROPĂ

 Majoritatea metodelor de distilare a azeotropilor şi a

amestecurilor cu volatilităţi relativ scăzute se bazează pe
adiţia unor compuşi chimici, special aleşi, care să uşureze
separarea.

 Metode de separare a amestecurilor de azeotropi:

1. distilarea azeotropă omogenă în care agentul de separare a

lichidelor este complet miscibil

2. distilarea azeotropă heterogenă (numită distilarea

azeotropă) în care agentul de separare, numit “intrus”
formează unul sau mai mulţi azeotropi cu alţi compuşi din
amestec şi determină existenţa a două faze de lichid pentru o
variaţie mare de compoziţie

105 105
3. distilarea ce foloseşte săruri ionice; sărurile disociază în
amestecul de lichid şi modifică volatilitatea relativă
suficient de mult ca separarea să devină posibilă

4. distilarea cu schimb de presiune în care se folosesc mai

multe coloane cu presiuni diferite pentru a separa
azeotropii binari care îşi schimbă semnificativ compoziţia
la o variaţie moderată a presiunii sau în care e introdus
un agent de separare ce formează un azeotrop sensibil la
presiune pentru a separa azeotropii insensibili la presiune

5. distilarea reacţională în care agentul de separare

reacţionează preferenţial şi reversibil cu unul dintre
constituienţii azeotropului; produsul de reacţie e apoi
distilat dintre componenţii nereactivi.

106 106
 METODE DE SEPARARE PRIN EXTRACTIE

EXTRACŢIA LICHID – LICHID

 Extracţie = transferul unei substanţe dizolvate dintr-un solvent
în alt solvent nemiscibil cu primul.

 Distribuţia substanţei respective între cele două faze depinde de

solubilitatea acesteia în cei doi solvenţi.

 Componenţii supuşi distribuţiei interfazice manifestă preferinţe

pentru unul sau altul dintre solvenţi, participând selectiv la
procesul de transfer.

 Dacă la echilibru concentraţiile componenţilor sunt sensibil

diferite între cei doi solvenţi, procesul poate fi utilizat în scopul
separării lor.

107 107
PARAMETRII PROCESULUI DE EXTRACŢIE

 Etape in extracţia lichid – lichid:

1. formarea speciei extractibile şi punerea sa în contact cu
sistemul de solvenţi adecvaţi

2. sedimentarea

3. decantarea

4. determinarea cantitativă a componenţilor izolaţi

5. recuperarea solvenţilor

 Etapa cea mai importantă este cea de selecţionare a sistemului de

solvenţi şi stabilirea formei sub care este extrasă substanţa. Aceasta
se poate realiza prin cunoaşterea parametrilor procesului de extracţie
care sunt:
● constanta de repartiţie
● coeficientul de extracţie
● factorul de recuperare.
108 108
 Constanta de repartiţie (distribuţie)

• Dacă unui amestec de două lichide nemiscibile i se adaugă o

substanţă solubilă în ambele lichide, această substanţă se
repartizează între două straturi, în aşa fel încât, dacă temperatura
nu variază, raportul concentraţiilor la echilibru rămâne totdeauna
constant conform legii de distribuţie a lui Nernst.

• În mod obişnuit, un sistem de extracţie este constituit din apă şi un

solvent organic nemiscibil cu apa.

• In solvenţii organici, caracterizaţi prin constante dielectrice mici,

speciile chimice se află în forme neionizate (molecule sau perechi
ionice), în timp ce în faza apoasă predomină formele ionizate.

• O substanţă A se repartizează în faza apoasă (aq) şi în cea organică

(o) conform echilibrului:
(A)aq ⇔ (A)o

109 109
 Prin aplicarea legii maselor rezultă coeficientul de repartiţie, D:

 Expresia este valabilă pentru:

 concentraţii mici
 tărie ionică neglijabilă
 temperatură constantă
 nu are loc nicio interactiune intre analit si solvent

110 110
Coeficientul de extracţie

 Substanţele se repartizează interfazic sub mai multe forme.

 Distribuţia unei singure specii nemodificate este măsurată prin

coeficientul de repartiţie.

 Distribuţia unui constituent, care apare în mai multe specii, se

reprezintă prin coeficientul de extracţie E.

 Coeficientul de extracţie E = raportul stoechiometric între sumele

concentraţiilor tuturor speciilor prezente în cele două faze.

 Pentru un constituent B coeficientul de extracţie este:

111 111
Factorul de recuperare

 Factorul de recuperare al unei substanţe extrase în n fracţiuni

de un solvent organic, cumulate după n extracţii, are expresia:

Randamentul de extractie

[ B]  VB
  100
[ B]  VB  [ A]  VA

112 112
SISTEME DE EXTRACŢIE
 Se clasifica în funcţie de:
o compuşii care se extrag: săruri anorganice, combinaţii complexe
formate de cationi anorganici cu reactivi organici sau compuşi chelaţi
simpli, poliacizi, perechi ionice formate dintr-un ion complex metalic
şi un ion reactiv organic etc.

o echilibrul de repartiţie: sisteme ideale care permit aplicarea legii

lui Nernst, sisteme neideale şi mixte

o natura extractanţilor: sisteme cu: solvenţi inerţi (extractanţi ai

speciilor nepolare), extractanţi acizi, extractanţi bazici, extractanţi
complexanţi, extractanţi ionici etc.

 Solventi:
 Hidrocarburi lichide: n-hexan, n-heptan, benzen, toluen, xilen
 Derivati halogenati: cloroform, tetraclorura de carbon
 Cetone: acetona, metilizobutilcetona
 Eteri: eter etilic, dioxan, terbutileter
 Alti solventi: acetonitril, dimetilsulfoxid, dimetilformamida
113 113
 Avantajele extractiei lichid-lichid

 Separare selectiva, cu randamente bune

 Nu este influentata de adsorbtie, coloizi sau culoarea

solutiilor

 Echilibrele de extractie se stabilesc rapid

 Separarea fazelor nemiscibile se face rapid

 Se pot aplica atat pentru separarea unor cantitati mari de

substanta, dar si pentru concentrarea urmelor si
ultraurmelor de substante

114
PROCEDEE DE EXTRACŢIE LICHID-LICHID

 După sensul de curgere al lichidului şi după principiul

de funcţionare al instalaţiei:

1. Extracţia simplă
2. Extracţia continuă
3. Distribuţia în contracurent.

115 115
1. EXTRACŢIA SIMPLĂ

 se poate realiza în:

 contact unic
 contact multiplu

 utilizeaza o aparatură simplă - pâlnii de separare

 Multe lichide sunt nemiscibile cu apa, astfel încât la adăugarea

acesteia se vor forma 2 straturi. Stratul organic poate fi superior
sau inferior, dependent de densitatea relativă a solventului
organic şi a apei.

 Se presupune o soluţie cu 2 componenţi A şi B. La adăugarea

unui solvent organic şi după agitarea amestecului, dacă unul
dintre componenţi este mai solubil în solventul organic decât în
apă, va fi extras în solventul organic. Presupunem că, cel de-al
doilea component este solubil în apă, cei 2 componenţi au fost
separaţi în solvenţi diferiţi.

 Separarea poate fi îmbunătăţită prin creşterea numărului de

extracţii. Astfel, trei extracţii a 10 ml fiecare vor da o separare mai
bună decât o singură extracţie cu 30 ml solvent.

116 116
Extracţia simplă cu contact multiplu (extracţia în
echicurent)

 Se realizează prin introducerea cantităţii de extractant selectiv în

porţiuni mici, succesive în rafinat.
 Cantităţile de solvent adăugate pot fi egale sau nu.

Schema de principiu a extracţiei simple cu contact multiplu:

s - solvent; r - rafinat; e - extract; a - agitator; d – decantor
117 117
2. EXTRACŢIA CONTINUǍ

 se foloseste când coeficientul de

extracţie al substanţei care
interesează este mic

 se folosesc două tipuri de aparate

care se deosebesc după densitatea
extractantului: Aparate pentru extracţia continuă
o aparat Fridrich (a) - extractantul este
un solvent cu densitatea mai mică
decât faza extrasă
o aparat Wehrli (b) - extractantul este
un solvent cu densitatea mai mare
decât faza extrasă

118 118
3. DISTRIBUŢIA ÎN CONTRACURENT (Countercurrent
Distribution -CCD)

 este un procedeu de separare ce are la bază extracţia lichid-lichid a

substanţelor ce au un coeficient de separare apropiat

 “în contracurent” = cele două faze curg în direcţii opuse

 se utilizeaza tuburi sau pâlnii, două lichide nemiscibile, substanţa

găsindu-se dizolvată în una din faze.

119 119
ALTE PROCEDEE DE EXTRACŢIE

1. Procedeul Craig
2. Extracţia cu contact multiplu
3. Extracţia cu reflux
4. Extracţia diferenţială;
5. Extracţia în contracurent şi curgere bilateralǎ.

1. Procedeul Craig
 Este cel mai cunoscut şi eficient procedeu pentru realizarea
extracţiei în contracurent.
 Este denumit şi extracţie prin repartiţie fracţionată simplă.
 Aparatele moderne au peste 1000 de tuburi, procesul putând fi
automatizat.

120 120
 Pâlnii (tuburi) Craig pentru extracţie în contracurent
a - de echilibrare a fazelor
b - poziţie de separare a fazelor (faza extractantă curge din 2 în 3, faza rafinat rămâne în 1)
c - poziţie finală, extractantul se deplasează din 4 în pâlnia următoare

 Când sunt prezente ambele faze, tubul se poate balansa în poziţiile a şi b.

 Când echilibrul este stabilit complet, fazele sunt separate, iar din poziţia
b faza mai uşoară poate să treacă în tubul următor.
 In final, tubul se aduce în poziţia c.

121 121
2. Extracţia cu contact multiplu

 constă în introducerea amestecului în prima unitate de extracţie, iar

a solventului în ultima

 rafinatul şi extractul organic circulă în contracurent.

Schema extracţiei în contracurent cu contact multiplu

3. Extracţia cu reflux

 se readuce în extractor o porţiune din produsele rezultate, fie numai

rafinatul sau extractul, fie ambele, cu scopul unei separări mai eficace.

122 122
4. Extracţia diferenţială
 se realizează într-un extractor constituit dintr-o coloană cu
umplutură sau dintr-un turn de pulverizare, în care unul din
lichide circulă într-un sens (faza continuă), iar celălalt este
dispersat în picături (faza dispersă) parcurgând coloana în sens
invers, ascendent sau descendent după densitate.

5. Extracţie în contracurent şi curgere bilaterală - Dual-flow

countercurrent extraction
 partea principală a coloanei este de
tip extractor.
 metoda este utilizată în special
pentru separarea enantiomerilor,
atunci când:
 există un agent de separare chiral
potrivit
 este posibilă reciclarea separatorului
chiral
 există un aparat în care se realizează
o separare continuă.
123 123
 EXTRACŢIA SOLID-LICHID
Principii generale
 se aplică atunci cand este o fază solidă sau semi-solidă (material vegetal, pulberi
de forme farmaceutice solide etc.)
 implică operaţiile de extracţie de tip percolare, filtrare şi spălare.

 Are 2 etape, realizate în acelaşi aparat sau în aparate separate:

o contactul solventului cu materialul solid supus extracţiei şi transferul
constituientului solubil (solut) în solvent
o separarea sau spălarea soluţiei de reziduul solid

 Procesul complet include recuperarea solutului separat şi a solventului, prin

evaporare sau distilare.

APARATURA
 depinde de prima etapă
 termeni ce indicǎ tipul de aparat utilizat:
o “solid bed” sau “fixed bed” - se referă la orice operaţie în care prin materialul
solid fix trece solventul utilizat pentru extracţie
o “dispersed contact” - se referă la operaţiile în care particulele solide, suspendate
în fluid sunt în mişcare relativă unele faţă de altele şi faţă de solvent, în timpul
contactului solid-solvent.

124 124
1. Extractorul Soxhlet
 este un aparat de extracţie continua
 necesitǎ utilizarea unui solvent cu punct de fierbere mic
 se va acorda atenţie substanţelor extrase, labile la încǎlzire

125 125
 in extractor se pot introduce cartuşe sau “degetare” (thimles)
confecţionate din hârtie sau alte materiale

Cartuşe destinate extracţiei

 Se disting 3 etape ale extracţiei:

o difuzia solventului prin porii materialului solid
o dizolvarea solutului în solvent
o transferul soluţiei din materialul solid poros în soluţia finală.
 Cu ajutorul aparatului Soxhlet în fiecare etapă a operaţiei are loc
un contact multiplu solid-solvent proaspăt.
126 126
2. Extracţia accelerată cu solvent (Accelerated Solvent
Extraction - ASE)
 este o tehnică nouă, similară în principiu cu extracţia Soxhlet,
dar care foloseşte presiuni ridicate
 se caracterizează prin:
 reducerea timpului de extracţie (de la ore la minute)
 manipularea unor cantităţi mici de solvent.

127 127
 EXTRACTIA IN FAZA SOLIDA
(SOLID-PHASE-EXTRACTION, SPE)

 este un proces de separare prin care compuşii dizolvaţi sau suspendaţi

într-un amestec lichid sunt separaţi de alti compusi din amestec în funcţie
de proprietăţile lor fizice şi chimice

 poate fi folosită pentru a izola analiţii de interes dintr-o mare varietate de

matrici, inclusiv urină, sânge, apă, băuturi, sol, şi ţesuturi de origine
animală

 utilizează afinitatea substanţelor dizolvate sau suspendate într-un lichid

(faza mobilă), pentru un solid prin care proba este trecută (faza staţionară)
pentru a separa dintr-un amestec componentele dorite şi nedorite

 rezultatul
 analiţii de interes doriţi sau impurităţile nedorite din proba sunt reţinute
pe faza staţionară
 partea care trece prin faza staţionară este colectată sau casată (daca
conţine analiţii doriţi sau impurităţile nedorite)
 in cazul în care porţiunea reţinută în faza staţionară include analiţii
doriţi, aceştia pot fi apoi separaţi din faza staţionară prin colectare printr-un
proces suplimentar, în care faza staţionară se spală cu un eluent
corespunzător.
128
 Etapele SPE

• cartuşul (coloana de extractie) este echilibrat cu un solvent nepolar sau

uşor polar, care umectează suprafaţa si pătrunde în fază.
• suprafaţa silicei se spală cu un solvent sau cu o solutie tampon
• se aplica proba în cartuş
• când proba trece prin faza staţionară, analiţii vor interacţiona şi vor fi
reţinuţi de adsorbant, în timp ce impurităţile trec prin cartuş
• cartuşul se spală cu un solvent pentru a elimina impurităţile
• analitul este eluat cu un solvent potrivit
129
 Faza staţionară:
 se găseşte sub forma unor seringi ambalate în formă de cartuş,
placă, sondă, disc sau un dispozitiv MEPS (microextractor cu
adsorbent amabalat)
 varietatea acestora permite procesarea mai multor probe pentru
a fi extrase
 un distribuitor SPE poate găzdui 6-24 cartuşe
 cele mai multe varietaţi SPE sunt echipate cu un sistem de
vidare (măreşte extragerea probei din faza staţionară)

130
 cartuşele de extracţie in fază solidă şi discurile sunt disponibile cu o
varietate de faze staţionare din care se pot separa analiţii în funcţie de
proprietăţile chimice
 cele mai multe faze staţionare sunt bazate pe silice, pe care a fost inserată
o grupă funcţională specifică
 unele dintre aceste grupări funcţionale includ:
 lanţuri de hidrocarburi de lungime variabilă (SPE cu fază inversă)
 grupă de amoniu cuaternar sau grupe amino (schimb anionic)
 acid sulfonic sau grupări carboxil (schimb cationic).

131
SPE CU FAZĂ INVERSĂ

 separă analiţii functie de polaritatea lor

 faza staţionară a unui cartuş SPE cu fază inversă este un compus
derivatizat cu lanţuri de hidrocarburi
 reţine compuşii care au o polaritate scăzută la jumatate datorită efectului
hidrofob
 analitul poate fi eluat prin spalarea cartuşului cu un solvent nepolar,
care perturbă interacţiunea dintre analit şi faza staţionară.

132
Silicagelul şi suprafaţa polară modificată

133
SPE PRIN SCHIMB IONIC
 schimbul de ioni are loc pe baza interacţiunilor electrostatice între
analit şi grupările din faza staţionară
 pentru ca schimbul de ioni să se producă, atât în faza staţionară cat şi
în probă trebuie să fie un pH adecvat în care se face schimbul.

134
SCHIMBUL ANIONIC

 Sorbenţii schimbători de anioni:

 sunt compusi cu grupări funcţionale încarcate pozitiv care
interacţionează cu anioni incarcati negativ, cum ar fi compusii
acizii
 contin grupări de amoniu cuaternar, care au o sarcină
permanentă pozitiva în soluţii apoase, iar sorbenţii slabi au în
structura lor grupări amino care sunt percepute atunci când pH-ul
este mai mic 9.
 sorbenţii puternici sunt utili deoarece orice impuritate puternic
acidă din eşantion se va lega de absorbant şi nu va fi eluată cu
analitul de interes

 pentru a recupera un analit puternic acid trebuie să se utilizeze

un cartuş de schimb ionic slab
 pentru a se elua analitul din adsorbantul puternic sau slab, faza
staţionară este spălată cu un solvent care neutralizează sarcina
analitului, fazei staţionare sau a ambelor
 odată ce sarcina este neutralizată, interacţiunea electrostatică
între analit şi faza staţionară nu mai există şi analitul va fi eluat
din cartuş.
135
SCHIMBUL CATIONIC
 Sorbenţii de schimb cationic:
 sunt compusi cu grupări funcţionale încarcate negativ care
interacţionează cu cationii incarcaţi pozitivi, cum ar fi compusii
bazici
 sorbenţii puternici conţin grupări alifatice de acid sulfonic, care
sunt întotdeauna încărcate negativ în soluţie apoasă.
 sorbenţii puternici sunt utili deoarece orice impuritate puternic
bazică din eşantion se va lega de absorbant şi, nu va fi eluata cu
analitului de interes.

 pentru a recupera un analit puternic bazic trebuie utilizat un

cartuş slab de schimb de cationi.
 pentru eluarea analitului din adsorbantul puternic sau slab,
faza staţionară este spălată cu un solvent care neutralizează
interacţiunea ionică între analit şi faza staţionară.

136
 Aplicaţiile SPE
• Determinarea unor medicamente cu caracter acid/neutru/bazic

137
alprenolol
Profilul de eluţie al
compuşilor bazici

difenhidramină

nortriptilină
138
 ibuprofen
Profilul de eluţie
al compuşilor
acizi

acid nalidixic

naproxen
139
 Profilul de eluţie al
compuşilor neutri –
hidrocortizon

Concluzii:

• pH-ul și % de modificator organic joacă un rol critic în determinarea

retenției și eluţiei compușilor ionizabili în SPE cu fază inversă.
• Fazele mai hidrofobe, cum ar fi C18 au o afinitate mai puternică și mai
largă pentru o gamă mai largă de compuși, permițând astfel solvenți de
spălare mai puternici. Totuşi, sunt necesari solvenți de eluţie mai
puternici, pentru a elua compușii de interes.
• In contrast, faze mai puțin hidrofobe, cum ar fi CN-SPE pot necesita
solvenți de spălare mai slabi, dar compușii pot fi eluaţi folosind solvenți
de eluare mai slabi
• Prin dezvoltarea sistematică a metodei SPE se obține o mai bună
înțelegere a comportamentului analitului în raport cu modificările
condițiilor de extracție.
• Acest lucru permite dezvoltarea şi optimizarea unei metode mai
eficiente 140
 • Analiza unor
antidepresive triciclice ȋn
ser şi plasmă

Compus Timp de retenţie Recuperare RSD %

(min) %
Trimipramina 2.564 100.0 5.53
Doxepină 3.048 96.5 8.04
Amitriptilină 3.433 98.9 5.74
Imipramină 3.865 97.2 6.09
Nortriptilină 5.349 88.9 9.49
Nordoxepină 5.788 85.0 5.29
Desipramină 6.067 85.3 5.04
Protiptilină 6.467 86.3 5.39 141
 Avantajele SPE

• recuperări mari

• selectivitate îmbunătățită

• specificitate și reproductibilitate

• utilizarea solvenţilor organici apoşi

• un timp mai scurt de preparare a probei

• modalitate de desfăşurare mai ușoară și posibilitate de

automatizare

142
MICROEXTRACŢIA SP (SPME)

 implică utilizarea unui strat de fibre acoperit cu o fază de

extracţie, care poate fi un lichid (polimer) sau un solid (absorbant),
care extrage diferite tipuri de substanţe (compuşi volatili şi
nevolatili) din diferite tipuri de medii, care pot fi în stare lichidă
sau fază gazoasă
 după extracţie, fibra SPME este transferată la locul de injectare
al aparatului de separare, cum ar fi un gaz-cromatograf.
 Avantaje:
 rapiditate
 simplitate
 se poate face fără solvenţi
 limitele de detecţie pot ajunge la parţi per trilion (ppt).
 are potenţial pentru aplicaţii la locul de prelevare a probelor
 se poate face chiar de către nespecialişti fără a fi nevoie de
aparatura cum ar fi un gaz-cromatograf-spectrometru de masă.
 probele pot fi analizate mai târziu în laborator (zile), fără pierderi
semnificative de substanţe volatile. 143
144 144
 PRODUS
antrenare cu
vapori de apa

A Bacid tartric
pH = 4 -5
Et-O-Et
Fractiune nemiscibila Fractiune miscibila
cu apa cu apa

Esteri Aldehida formica FAZA ETERICA FAZA APOASA

Alchil-X Acid acetic
Halotan Metanol Na2CO3 2% CHCl3
Acetofenona Etanol
Etilenglicol Faza apoasa
Faza cloroformica
Glicerina NaOH
Fara N si S p H = 10 - 13
digitoxina Et-O-Et
Cu N
papaverina
resesrpina Faza eterica Faza apoasa
Faza alcalina Faza eterica Cu N si S
Cu N si S
disulfiram promazina
acidulare NaOH clorotiazid NH3
thioridazid
Et-O-Et 2N pH = 9
Fara N si S
amfetamina CHCl3 iso-Prop
Fara N si S Faza apoasa brucina
Faza eterica
acid oleic
acid stearic Fara N si S Fara N si S
acid salicilic fenol mentol
Cu N crezol testosteron Faza organica Faza apoasa
glutetimid vanilina cortison
progesteron Cu N Cu N si S
fenilbutazona Cu N pilocarpina
amobarbital salicilamida Cu N sulfamide
bromisoval nitroglicerina morfina Cu N
Cu N si S hidroxialchilamine
tiopental cloramfenicol aminoacizi
adrenalina Fara N si S
bemegrid
isoprenalina hidrati
de carbon
145 145
Cu S
acizi sulfonici
 EXTRACTIA CU FLUIDE SUPERCRITICE

PRINCIPII GENERALE

 Definiţie: Extracţia cu fluide supercritice este procesul de

separare a componenţilor unei probe, utilizând fluide
supercritice ca solvenţi de extracţie.

Starea supercritică, Fluid supercritic

 Definiţii
 Fluid supercritic = o substanţă care se află deasupra
temperaturii şi presiunii sale critice.
 Punct critic = temperatura şi presiunea cea mai ridicată la care
substanţa poate exista în echilibru vapori-lichid.

147
  Curba gaz-lichid este
cunoscută drept curba de
fierbere.
 Dacă ne mişcăm ascendent
de-alungul curbei de
fierbere, temperatura şi
presiunea cresc împreună,
atunci lichidul începe să fie
mai puţin dens datorită
73.8 expansiunii termice şi gazul
începe să fie mai dens la
presiune ridicată.
 Densitatile celor două faze
converg şi încep a fi identice,
diferenţa dintre gaz şi lichid
dispare şi curba de fierbere
Diagrama presiune –temperatură se termină in punctul critic
pentru CO2 (coexistă 3 faze).
148
• Capacitatea de dizolvare - este mai mare decât aceea a lichidului
corespunzator. Poate să varieze prin modificarea temperaturii şi presiunii, cu o
influenţă mai puternică a celei din urmă, mai ales în vecinătatea imediată a
punctului critic, aşa numita regiune apropiată de critic.

 ρ 
S  1.25P 1/2
c  
 ρ liq 

unde:
o S = solubilitate
o ρ = densitatea gazului
o ρliq = densitatea lichidului

• Conductibilitatea termica - este mai mare decât în cazul lichidelor.

• Tensiunea de suprafaţă şi căldura de vaporizare dispar.

149
Parametrii critici ai unor compuşi utilizaţi ca fluide supercritice

150
 DIOXIDUL DE CARBON SUPERCRITIC

 Temperatura critică (31.3o C) este destul de joasă şi presiunea

critică (72,9 bari) este uşor de realizat.

 Molecula este simetrică → putere de dizolvare mare.

Avantaje:

 Toxicitate redusă.

 Nu este inflamabil sau exploziv.

 Este bacteriostatic.

 Este inofensiv din punct de vedere fiziologic

 Nu este periculos pentru mediu.

 Este foarte accesibil.

151
 Densitatea CO2 în funcţie de presiune şi densitate

Constantele fizice ale dioxidului de carbon în cele trei stări

Gaz Fluid supercritic Lichid

P = 0.1 Mpa TC, PC P = 0.1 Mpa

T = 150C T = 150C
Densitate,  (g/cm3) 0.0006-0.002 0.2-0.5 0.6-1.6
Vâscozitate Pa.s 10-30 10-30 200-3000
Difuziunea, cm2/s 0.1-0.4 0.6 x 10-3 0.2 x 10-5

152
Efecte de modificare

 Modificatori/antrenanţi :

o cresc puterea de dizolvare a gazului supercritic

o reduc presiunea de extracţie datorită creşterii solubilităţii

o volatilitatea cuprinsă între cea a solutului şi cea a fluidului

supercritic şi punctul de fierbere între 20 şi 1000C

 Exemple de modificatori:
o solvenţi tradiţionali: alcooli (metanol, etanol, izopropanol),
hidrocarburi clorurate, hexan, acetonă, apa

o amestecuri binare si ternare [C02-metanol-(apa)], [C02-etanol –

(apa); [C02-isopropanol sau (acetona)

153
APA SUPERCRITICĂ

154
 Proprietăţile apei la 250
atmosfere

Diagrama de fază presiune –

densitate pentru apa
supercritică

155
 METODE DE EXTRACŢIE CU FLUIDE
SUPERCRITICE
1. Extracţia lichid-fluid supercritic
o Este similară extracţiei lichid-lichid.
o Se utilizeazǎ pentru:
 creşterea concentraţiei în etanol în soluţiile apoase
 îndepărtarea alcoolului din bere.

2. Extracţia solid-fluid supercritic

o Este asemǎnǎtor extracţiei solid-lichid.
o Se aplicǎ pentru:
 decofeinizarea cafelei
 extracţia uleiurilor din petalele de trandafir

156
 Exemple de plante pentru care se poate utiliza
extracţia cu fluide supercritice
Nr. Nume plantă Parte utilizată Produşi extraşi
1 Calendula flori oleorăşini
officinalis
2 Echinacea ȋntreaga plantă alkamide, polifenoli incluzând acid
purpurea cicoric, carbohidraţi
3 Eucalyptus spp frunze ulei esenţial
4 Ginkgo biloba frunze flavonoide şi terpenoide
5 Hypericum herba naftodiantone, hipericină şi
perforatum pseudohipericină
6 Levisticum rizomi uscaţi, rădăcini uleiuri esenţiale
officinale
7 Matricaria flori oleorăşini
chamomilla
8 Mentha spp. frunze uleiuri esenţiale
9 Origanum spp. herba uleiuri esenţiale
10 Piper methysticum rizomi, rădăcini kava lactone
11 Piper nigrum fructe oleorăşini
12 Saccharum spp ceară alcooli cu lanţ lung
13 Serenoa repens fructe acizi graşi liberi, fitosteroli (concentraţii
mici), alcooli graşi, TG
14 Taxus brevifolia scoarţă taxol
15 Taxus cuspidate ace paclitaxel si bacatin III
16 Vitis vinifera seminţe procianidine
17 Zingiber officinale rizom oleorăşini 157
Extractor cu fluide supercritice
pentru lichide şi solide

158
Avantajele extracţiei cu fluide supercritice:

o extracţia şi purificarea componentelor se face mult mai rapid

decât cu solvenţi convenţionali
o separarea componenţilor este mai selectivă
o proces fără reziduri de solvent şi compuşi anorganici
o se utilizeaza un solvent inert faţă de produs
o control uşor al procesului
o se realizează o extracţie continuă
o solventul se îndepărtează uşor
o se utilizează solvenţi netoxici
o componenţii cu puncte de fierbere crescute sunt separaţi la
temperaturi relativ scăzute
o pot fi realizate separări ce nu sunt posibile prin metodele
obişnuite
o se poate menţine o temperatură relativ joasă
o se poate cupla cu GC sau HPLC

159
APLICAŢIILE EXTRACŢIEI CU
FLUIDE SUPERCRITICE

160
• Industria farmaceutica:

o Obţinerea şi purificarea uleiurilor volatile (parfumuri).

o Separarea unor substante anticanceroase în vederea analizei
calitative şi cantitative (taxol, 5-fluorourcil,
azodicarbonamida, sustiva etc.).
o Extracţia alcaloizilor tropanici din plante (Datura candida,
Datura aurea, Erythroxylon coca).
o Extracţia compuşilor farmaceutici/nutritivilor.
o Curăţirea implantelor medicale.
o Uscarea aerogelurilor.
o Curăţirea caşetelor.

161
• Alimentaţie şi agricultură:

o Decofeinizarea cafelei (extracţia cofeinei).

o Studiul lipidelor din carne şi soia.
o Extracţia nicotinei.
o Extracţii din alimente.

• Industria petrochimică:

o Îndepărtarea apei din etanol.

o Extracţia polimerilor.

162
 IDENTIFICAREA CHIMICA A MEDICAMENTELOR

IDENTIFICAREA SUBSTANTELOR ANORGANICE

Identificarea unor cationi

Grupa analitica I – HCl

Cationi: Ag+, Hg+22, Pb+2

 Ag+
Substante medicamentoase: nitrat de argint, protargol, argint
coloidal, saruri de argint

Reactii identificare:
 HCl → AgCl
 NaOH + CuSO4 → precipitat + coloratie violeta

 Hg+22, Pb+2
 nu sunt folositi in substante medicamentoase

163
163
 Grupa analitica II – H2S

Cationi: Hg+2, Bi+3, Cu+1,+2, As+3,+5, Sb+3,+5, Sn+2,+4

 Hg+2
Substante medicamentoase: HgO, saruri de mercur

Reactii identificare:
 2 HCl → HgCl2
HgCl2 + 2 KI → HgI2
HgI2 + 2KI → K2[HgI4]

 Bi+3
Substante medicamentoase: (BiO)2CO3 . 1/2H2O, Bi5O(OH)9(NO3)4

Reactii identificare:
 Bi+3 + S-2 → Bi2S3
 Bi+3 + 3I- →BiI3
BiI3 + I- → [BiI4]-
164
 Grupa analitica III – (NH4)2S

Cationi: Co+2, Ni+2, Zn+2, Fe+2,+3, Cr+3, Mn+2, Al+3

 Zn+2
Substante medicamentoase: ZnO, ZnCl2, ZnSO4.7H2O

Reactii identificare:
 2 NaOH → Zn(OH)2
+ NaOH → [Zn(OH)4]-2
 Na2S → ZnS

 Al+3
Substante medicamentoase: Al(OH)3, Al2(SO4)3.18H2O

Reactii identificare:
 NaOH → Al(OH)3
+ NaOH → [Al(OH)4]-

165
 Grupa analitica IV – (NH4)2CO3

Cationi: Ca+2, Ba+2, Sr+2

 Ca+2
Substante medicamentoase: CaCl2, CaCO3, gluconat de calciu,
glicerofosfat de calciu, fosfat tribazic de calciu, lactat de calciu

Reactii identificare:
 coloreaza flacara in rosu-caramiziu
 oxalat de amoniu → Ca(COO)2

 Ba+2
Substante medicamentoase: BaSO4

Reactii identificare:
 coloreaza flacara in galben-verzui
 SO4-2 → BaSO4

166
 Grupa analitica V

Cationi: Mg+2, Li+, Na+, NH4+, K+

 Mg+2
Substante medicamentoase: MgO,MgSO4.7H2O, carbonat bazic de
magneziu, stearat de magneziu, glutamolactat de magneziu

Reactii identificare:
 NH4Cl + Na2HPO4 + NH3 → MgNH4PO4
 NET → coloratie rosie

 Na+
Substante medicamentoase: NaCl, NaBr, NaF, NaHCO3, cetistearat de
sodiu, ciclamat de sodiu, glicerofosfat, LSS

Reactii identificare:
 coloreaza flacara in galben
 acetat de uranil → NaUO2(CH3COO)3

167
 NH4+
Substante medicamentoase: NH4Cl, NH4Br

Reactii identificare:
 reactiv Nessler
 NaOH, t0C

 K+
Substante medicamentoase: KCl, KBr, KMnO4, tiocol, tartrat de
sodiu si potasiu, tartrat acid de potasiu

Reactii identificare:
 acid tartric → precipitat alb cristalin
 coloreaza flacara in violet (prin sticla de cobalt)

 Li+
Substante medicamentoase: Li2CO3

Reactii identificare:
 coloreaza flacara in rosu carmin
 HCl + NaOH + Na2HPO4 → Li3PO4

168
168
 Identificarea unor anioni

Grupa Anionii Reacţii de identificare

analitică
I Cl-, Br-, I-
clorhidraţi de amilocaină,
cisteină, chinină, ioduri,
bromuri
II NO2-, S-2, CH3COO-
acetat de hidrocortizon
III citrat, tartrat, oxalat, SO3-
2, BO -3, CO -2
3 3
+ AgNO3
+ KMnO4
albăstrirea hârtiei ȋmbibate cu
KI şi amidon
colorarea ȋn violet a stratului de
cloroform
inelul nitrozoferos
+ FeCl3 → acetat bazic de fer
+ CaCl2 → precipitat alb
+ CH3COOH → precipitat alb

IV PO4-3, AsO3-3, AsO4-3, S2O3- + AgNO3→ precipitat galben

2 + molibdat de amoniu
V NO3-, ClO3-, MnO4-
VI F-, SO4-2
VII SiO3-2

169
169
IDENTIFICAREA SUBSTANTELOR ORGANICE

TESTE DE CULOARE
 Foarte multe substanţe dau coloraţii distincte atunci când reacţionează
cu diverşi compuşi

 Reacţia de culoare poate să nu fie specifică şi să nu caracterizeze un

singur component, dar ne orientează asupra clasei din care face parte
compusul cercetat.

 Testele de culoare:
 teste generale
 “teste speciale”
- se produc coloraţii cu un singur reactiv şi sunt specifice numai unui
singur component
- aduc un aport deosebit la identificarea substanţelor, dar validarea
rezultatului trebuie confirmată după determinarea unor constante sau
caracteristici fizice, cum ar fi spectrul IR etc

 pot fi considerate drept testări micro deoarece utilizează cantitãţi de

substanţă de ordinul microgramelor.

170
170
Teste generale
 se referă la coloraţia sau coloraţiile obţinute prin tratarea unor
substanţe medicamentoase cu diferiţi reactivi de natură
anorganică.

171
171
 172
172
 173
173
 174
174
 175
175
 176
176
 MICROTESTE
 Foarte multe reacţii de culoare pot avea loc în condiţiile unor concentraţii scăzute
de ordinul microgramelor. Aceste reacţii se pot executa cu ajutorul unor
microcapilare sau micropipete.

1.Testul cu acid sulfuric şi formaldehida (testul Marquis)

 formează cu majoritatea substanţelor medicamentoase şi auxiliare fie o singură
culoare, fie mai multe culori.
 Culoarea obţinută depinde de cantitatea de substanţă folosită şi de puritatea sa
 Exemple:
- apomorfina, etilmorfina: negru
- clorpromazina, codeina, morfina: purpuriu - violet
- berberina, harman, propranolol: verde
- clorfenoxamina, clortetraciclina: galben - verde
- colchicina, clordiazepoxid, mepacrin, vancomicina: galben
- dipiridamol, etacridina, fentanil, tetraciclina: oranj
- flufenazina, vinblastina: roşu.

177
177
2.Testul Vitali
se aplică alcaloizilor cu
nucleu tropanic
se observa mai multe
coloraţii:
- coloraţia A se obţine după
tratarea probei cu acid nitric
concentrat
- coloraţia B se observă după
evaporarea la sec pe baia de
apă a probei tratate cu acid
nitric
- coloraţia C se obţine la
tratarea reziduului colorat B cu
o soluţie proaspăt preparată de
hidroxid de potasiu etanolic.
178
3.Testul cu molibdat de amoniu (testul Froehde)

4.Testul cu vanadat de amoniu (testul Mandelin)

5. Alte microteste:
- p-dimetilaminobenzaldehida
- clorura ferică
- paraformaldehida cu acid fosforic
- acid sulfuric
- testul taleochinic.

179
179
TESTE DE MICROCRISTAL
 sunt teste simple, rapide, sensibile şi specifice pentru identificarea unui număr
mare de substanţe medicamentoase.

 se folosesc cu succes pentru identificarea finală a unor substanţe, identificare

menită să confirme determinările provizorii efectuate prin metodele cromatografice
sau spectrofotometrice

 testul se aplică cu deosebit succes pentru identificarea substanţelor

medicamentoase bazice cu azot în moleculă, dar poate fi adaptat şi pentru
compuşii cu caracter neutru sau acid.

 In forma sa cea mai simplă testul constă în amestecarea unei picături din
soluţia substanţei de analizat cu aceeaşi cantitate din soluţia unui reactiv.

 Operaţia se execută pe o lamă de microscop şi cristalele formate se examinează la

microscop.

 Această examinare este posibilă dacă există cantitate suficientă din proba de
analizat şi dacă cristalele care trebuie să se formeze apar instantaneu sau în
foarte scurt timp.

 identificarea se face pe baza comparării cristalelor formate în urma unei reacţii

chimice dintre substanţa de analizat, respectiv substanţa etalon şi un anumit180
reactiv. 180
 Dacă cristalele apar lent şi dacă pentru mărirea sensibilitãţii se folosesc
cantitãţi mai mari de soluţie este posibil ca prin pierderea solventului să se
obţină o soluţie saturată în care să cristalizeze reactivul şi să mascheze astfel
cristalele adevărate.

 Clarke şi Williams au adus îmbunătãţiri acestui procedeu de identificare, ridicînd

sensibilitatea determinărilor de ordinul microcantitãţilor obţinute chiar de
pe o cromatogramă.

 Procedeul propus de ei constă mai întâi în obţinerea unor microcapilare de

diametrul 0,1 cm. Cand capătul unui astfel de microcapilar va atinge suprafaţa
unui lichid, după îndepărtare va purta cu sine o micropicătură aderentă. Această
cantitate reprezintă standardul folosit în toate testele de microcristal şi
microculoare şi are un volum de aproximativ 0,1 - 0,05 ml soluţie şi furnizează
astfel material pentru efectuarea a 500 de teste.

 Dificultãţi în caracterizarea cristalelor:

 impuritãţile din soluţia de testat conduc la crearea de cristale neregulate →

impuritãţile se pot îndepărta numai după o prealabilă cromatografiere.

 polimorfismul - in condiţii diferite de temperatură, presiune etc. un compus

poate cristaliza în forme foarte variate → cristalele, test probă şi standard se
obţin în condiţii identice.

 concentraţia - influenţează forma cristalelor → proba test şi cea standard să

fie de concentraţii apropiate

181
181
 Când a avut loc obţinerea cristalelor, acestea se vor observa din punct de
vedere al aspectului, poziţiei şi dispunerii lor. Pot fi de asemenea
fotografiate.

 Trebuie avut în vedere că anumite cristale sunt instabile, putând dispare într-o
oră sau într-un interval mai mic. Acestea se compară imediat sau se
fotografiază.

 Descrierea cristalelor, desenele şi fotografiile facilitează identificarea

substanţelor. Se recomandă ca identificarea finală să se facă prin compararea
cristalelor formate din proba de analizat cu cele obţinute dintr-o soluţie
cu substanţă etalon.
182
182
 Aceste descrieri nu pot fi exacte deoarece forma unor cristale
variază imperceptibil prin trecerea lor dintr-o formă în alta.

 Ac = cristal lung şi
subţire cu capetele
ascuţite.
 Lamă = formă
asemănătoare acului ce
devine plat când lungimea
şi lãţimea cresc în mod
egal şi proporţional.
 Baghetă = formă
asemănătoare unui ac
având însă capetele
pătrate.
 Tabletă = placă de grosime apreciabilă ce devine prismă când
creşte în grosime.

183
183
 Stea = rozetă cu patru sau cel mult şase colţuri, în timp ce o
cruce defineşte un cristal de această formă.
 Buchet = complex de
cristale denumite astfel
când toate sunt orientate
în aceeaşi direcţie.

 Dendritele = cristale cu
multe ramificaţii.

 Aşchiile = baghete şi ace

mici neregulate.

 Rozetă = colecţie de
cristale ce radiază dintr-o
singură încrengătură.
 Evantai sau o coamă = îngrămădire de astfel de rozete.

 Snop = coamă dublă

184
184
Reactivi

 Regulă generală = concentraţiile soluţiilor = 1 - 0,1 %.

 acidul acetic 2 N - foarte bun solvent

 acid clorhidric diluat – se formeaza numeroase cristale

 acizi minerali concentraţi: sulfuric, fosforic

 Solventul poate conţine 50 % alcool acidulat.

 Se interzice utilizarea unor concentraţii mai mari de alcool

pentru a evita precipitarea unor reactivi.

 Stabilitatea reactivilor 1-2 ani

185
185
o acid picric (soluţie saturată apoasă) pentru: acetofenazina, acetildihi-
drocodeina, ambazina, atropina, benzocaina, fenazona, fentanil,
guanetidina, ergometrina, nicotinat de benzil, primaquin
o acid picrolonic (soluţie saturată apoasă) pentru:
acetildihidrocodeină, fentermin, ftalilsulfatiazol, piperazina, proguanil.
o acid stifnic (5 % în apă) pentru: acefilina, buformin, dipiridamol,
folcodin, imipramina, propranolol, racemetorfan
o acid trinitrobenzoic (soluţie saturată apoasă) pentru: acriflavina,
azapetin, benzamin, ergometrina, etacridina, perfenazina,
racemetorfan
o bromura de aur (5 g AuBr3, 5 g NaBr la 100 ml apă) pentru:
adrenalină, ametocaina, amicarbalid, apomorfina, buformin, carbacol,
clorpromazina, feniramina, metronidazol, propranolol, oxitetraciclina
o bromura de platină (5 g PtBr4, 10 g NaBr la 100 ml apă) pentru:
alfameprolin, azapetin, dexamfetamina, metadona
o carbonat de sodiu (5 % în apă) pentru: aconitina, adrenolona,
amifenazol, antazolin, clordiazepoxid, cinconina, cinconidina,
chinidina, tetraciclina, tebaina
o cianura de aur (5 g AuBr3 şi NaCN până la redizolvarea
precipitatului în 100 ml apă): azacosterol, desipramina, mepacrina,
tioridazina
o cianura de potasiu (5 % în apă): antazolin, iohimbina, levome-torfan,
lobelina

186
186
o clorura de aur (5 % în apă) pentru: amilocaina, cafeină,
clorpromazina, cocaina, feniramina, metildopa, tiamina
o clorura mercurică (5 % în apă): acetilcolina, adrenalina, amidopirina,
benzocaina, cofeină, metadona, tebaina, vancomicina
o clorura de platină (5 % în apă): acefilina, acepromazina, aletamin,
alfameprodin, ametazol, cinconidina, droperidol, stricnina, tiamina
o clorura de zinc (5 % în apă): alfametadol, benzetoniu, imipramina,
papaverina, norcodeina, metixen
o cromat de potasiu (5 % în apă): acetofenazina, alfametadol,
desipramina, sulfanilamida
o fosfat disodic (5 % în apă): adrenalona, oxitetraciclina, sulfadiazina,
sulfametoxazol, sulfafenazol, tetraciclina
o iodura de platină (5 g PtI4, 25 g NaI în 100 ml apă): ambenoniu,
clorfeniramină, clorproguanil, efedrină, levometorfan
o iodura de plumb: bisacodil, bromfeniramina, carbamazepin, cocaina,
dipiridamol, hidralazina
o iodura de potasiu (5 % în apă): amidopirina, chinidina
o iodura de zinc (5 % în apă): alcuronium, levometorfan
o metilarseniat disodic: racemetorfan

187
187
o nitroprusiat de sodiu (1 % în apă): hidromorfon

o permanganat de potasiu: pentru aconitina, promazina

o tetraiodocadmiat de potasiu: bretilium, diazepam, etacridina,

morfina, papaverina

o tetraiodobismutat de potasiu: amidricaina, carbacol, efedrina,

etamfilina, etinamat, gentamicina, isoniazid, metronidazol

o tetraiodomercuriat de potasiu: diazepam, dionina, stricnina

o tiocianat de amoniu (5 % în apă): acriflavina, ambazona, cipro-

heptadina, droperidol

o triiodura de potasiu: acepromazina, atropina, codeina,

difenhidramina, dionina, fentanil, mepacrin, oxicodon, progesterona;

188
188
 Aplicaţii specifice ale testului

 aplicabilitate mică în cercetarea generală a unui medicament

cu o structură necunoscută.
 valoarea sa este deosebită atunci când se pune problema
diferenţierii compuşilor cu structură similară ce nu pot fi
diferenţiaţi nici cromatografic, nici spectral.
EXEMPLE
 Fenmetrazina şi fendimetrazina
- analizate cromatografic au valori Rf foarte apropiate ce nu
permit diferenţierea lor,
- spectrul lor în UV este similar ceea ce face imposibilă
diferenţierea lor

testul de microcristal

- fenmetrazina + acidul picrolonic → rozete

dense
- fendimetrazina + acidul picrolonic → masă de
ace mici.
189
189
 diferenţierea izomerilor optici

 3-hidroxi-N-metil-morfinanul:
 izomerul (-) levorfanul şi racemicul racemorfanul = actiune
narcotica
 Izomerul (+) dextrorfanul = lipsit de această acţiune.

 Diferenţierea:
 racemorfanul se dizolvă în acid
clorhidric 2N şi se tratează cu
Na2CO3 → buchete de plăci mici în
30 minute

 în aceleaşi condiţii levorfanul şi

dextrorfanul → precipitate amorfe
care nu cristalizează nici după 48 de
ore.

190
190
 Pentru a diferenţia izomerii optici între ei se procedează astfel:

o picătură din soluţia de analizat

+
o picătură dintr-o soluţie etalon de levorfanol
+
o picătură din reactivul carbonat de sodiu

dacă proba conţine levorfanol →

adaosul de soluţie etalon nu va afecta
şi precipitatul format va fi amorf.

dacă proba conţine dextrorfan → la

adăugarea soluţiei etalon de levorfan
şi a reactivului se vor forma cristale
tipice pentru racemic.
191
191
 Acidul trinitrobenzoic dă rozete sau cristale cu racemorfanul şi
un precipitat amorf sau picături uleioase cu izomerii (+) sau (-).
 Tiocianatul de amoniu formează cu izomerii (+) şi (-) picături
uleioase şi cu racemicul cristale sub formă de plăci.
 Clorura de aur formează ace mici, curbate şi neregulate cu
propioxifenona racemică şi nu formează decât în timp ace mari
cu izomerii (+) şi (-).

 izomerii (+) şi (-) ai amfetaminei şi forma racemică

 soluţie 1 % de substanţă + bromura de platină

 formele (+) şi (-) - amestecuri de plăci şi

prisme romboidale, puternic polarizabile
 forma racemică - mase de plăci subţiri
neregulate, care polarizează slab.

192
192
 Atropina / hiosciamină
+
triiodura de potasiu

 cristale sub forma de

hexagoane neregulate asociate
în buchete sau snopi →
atropina

 plăci şi prisme, cristale în

formă de cruce şi capete de
săgeţi → hiosciamina

193
193
 Feniramina şi derivaţii săi halogenaţi - clorfeniramina,
dexclorfeniramina, bromfeniramina, dexbromfeniramina

o Feniramina ≠ derivaţii halogenaţi

 CH → feniramina Rf = 0,27, derivaţii halogenaţi Rf = 0,45.

o Derivaţii cloruraţi ≠ derivati bromuraţi

 în lumina UV → cei cloruraţi sunt fluorescenţi, iar cei
bromuraţi au o absorbţie puternică.

o + cu iodura de potasiu
 clorfeniramina → rozete dense
 dexclorfeniramina şi dexbromfeniramina → rozete în formă de
pană şi snopi care au proprietãţi polarizante.
194
194
 PURITATEA MEDICAMENTELOR

 Substanţele medicamentoase, cele auxiliare şi cele utilizate în

scop de investigaţii şi diagnostic provin din materii prime
anorganice, vegetale, substanţe de sinteză şi semisinteză.
 Orice producător de substanţe farmaceutice caută pe cât posibil
să le aducă la un grad de puritate compatibil cu componentele unui
medicament şi cu acţiunea farmacologică.
 Aducerea unui produs la un grad înalt de puritate nu este
posibilă deoarece operaţiile de purificare necesită metodologii şi
aparatură costisitoare.
 Se ştie că heterozidele cardiotonice şi flavonice, alcaloizii şi
antibioticele de semisinteză nu pot fi izolate niciodată în stare pură,
principiile active fiind întotdeauna însoţite de compuşi fie înrudiţi
chimic, fie cu proprietăţi de extracţie şi purificare asemănătoare.
 Aceste impurităţi trebuie să lipsească cu desăvârşire sau să existe
în anumite limite care în aceste condiţii nu influenţează acţiunea
terapeutică şi nu produc efecte nedorite.
 Impurităţile îşi au originea în: materia primă, reactivi,
solvenţi, atmosferă (vapori de apă, praf, sulf, SO2). 195
195
 Impurităţile în substanţele farmaceutice = substanţe chimice
care însoţesc ingredientele farmaceutice active (active
pharmaceutical ingredients, APIs), sau cele ce apar în timpul
formulării, sau din ambele căi.

 Prezenţa acestor compuşi necunoscuţi chiar în mici cantităţi

influenţează eficacitatea şi siguraţa produşilor farmaceutici.

 British Pharmacopoeia (BP), United States Pharmacopoeia (USP),

European Pharmcopoeia, admit anumite limite de prezenţă a
acestor impurităţi în substanţele active sau formulări cu acestea.

 Conferinţa Internaţională de Armonizare (International

Conference on Harmonization, ICH) a formulat ghiduri privind
controlul impurităţilor - care, descriu diferite tipuri de impurităţi şi
originea lor etc.

 ICH publică mereu noi ghiduri asupra impurităţilor din noi

substanţe, produse şi solvenţii reziduali.

196
196
 Alte organizaţii publică cărţi ce acoperă diferite aspecte ale impuriţăţilor,
incluzând reguli guvernamentale şi ghiduri pentru identificarea şi
monitorizarea impurităţilor ce se găsesc în medicamente.

 O problemă importantă este aceea a autorizării standardelor de

identificare a impurităţilor.

 Ghiduri ICH

•1. Reglementări privind substanţele medicamentoase noi (Ghid ICH Q3A)

•2. Reglementări privind produsele medicamentoase noi (Ghid ICH Q3B)
•3. Reglementări privind solvenţii reziduali (Ghid ICH Q3C)
•4. Reglementări privind limita impurităţilor genotoxice

 Ghid ICH Q6A - impuritate: “orice component al produsului

medicamentos care nu este entitate chimică definită ca şi substanţă
medicamentoasă sau excipient în produsul medicamentos”

197
197
 Clasificarea impurităţilor
 Impurităţi anorganice
 Impurităţi organice
 Solventi reziduali

Impurităţile anorganice principale sunt reprezentate prin:

ocationi: Pb2+, Fe2+, Zn 2+, Ca2+, Ba2+, NH4+, As3+, 5+;
oanioni: SO42- , Cl-, CO3-2, NO3-, PO43-.

la care se pot adăuga:

oreactivi, liganzi, catalizatori

oalte metale grele şi reziduri metalice
osăruri anorganice
omateriale (filtru, cărbune)

198
198
 Impurităţile organice:
 pot lua naştere în timpul procesului de obţinere şi/sau
depozitare
 pot fi sau nu identificate
 pot fi volatile sau nevolatile

Exemple:
o Compuşi de plecare
o Produşi secundari
o Intermediari
o Produşi de degradare
o Reactivi, liganzi, catalizatori

199
199
 COMPUSI DE PLECARE
 rezultă din:
 impurităţile reactivilor
 materii prime
 produşii de reacţie (izomeri)
 compusii izolati din produse vegetale sau animale
Bupivacaina

Farmacopeea Europeană prevede ca impurităţi un număr de 6

compusi, notati de la A la F.
200
200
 201
201
 PRODUSI SECUNDARI

 Paracetamolul se obţine din p-aminofenol şi alături de el

poate apare un produs secundar ca urmare a esterificării
grupării OH de pe nucleul aromatic.

202
202
 PRODUŞI DE DEGRADARE

• PENICILINE, CEFALOSPORINE (C6/C7)

o Penicilinele şi cefalosporinele sunt labile la atomii C6,
respectiv C7, rezultand produşi secundari (dimeri, trimeri,
aminoacid-penicilina) şi o serie de produşi de degradare. Ambii
produşi pot constitui impurităţi.

H H
S CH3 S
6 R1 C N 1
R C N 1
3
CH3 O N CH2 R2
O N N
O COOH COOH

Peniciline - structură de bază Cefalosporine - structură de bază

203
203
 204
204
 205
205
 O CH3
H H S
R C NH C C C CH3
O C N CH COOH
Penicilina
+
H

COOH
S
CH NH CH COOH
N N C(CH3)2 -
HS C CH3 N HO
H2O
R O O CH3 R COOH
Acid penicilenic Acid penilic

H2O - CO2

S S
C(CH3)2 C(CH3)2
R CONH C CH NH CH COOH R CONH CH R CONH CH2
COOH HS C CH3 COOH N COOH N COOH
H H
CH3
Acid penamaldic Acid peniciloic Acid peniloic

CH3 +
H
H3C C CH COOH + R CONH CH CHO R CONH CH2 CHO
- CO2
HS NH2 COOH
Penicilamina Acid penaldic Peniciloaldehida

Schema de degradare a penicilinelor

206
 S S
R CONH R CONH
N N
O CH2 R' O CH2OH
COOH COOH
Cefalosporina Desacetilcefalosporina

H2O Acilaza
S
R CONH
S
H2N N
N O
O CH2 R' O
COOH Beta-lactamaza O
_ Desacetilcefalosporin-
sau HO
Acid 7-aminocefalosporanic lactona

S S
R CONH CH R CONH CH
+
H HN N
' CH2 R' CH2
- H2O COOH COOH
COOH COOH
Acid cefalosporoic Acid anhidrodesacetil-
cefalosporoic

S
H2N Produsi de fragmentare si
rearanjare structurala
N
O
O
O
Lactona acidului desacetil-
7-aminocefalosporanic

Schema de degradare a cefalosporinelor

207
 Ampicilina
H
6 S CH3
CH C N 1
CH3
NH2 O N
O COOH

ampicilina (produs final) CH C NH

S CH3
CH3
NH O N
O COOH
C O
S CH3
CH C NH
CH3
NH2 O N
O COOH

ampicilina dimer (produs secundar)

S CH3
CH C NH
CH3
NH2 O O C HN
COOH
OH

acid peniciloic (produs de degradare)

208
208
 S CH3
CH C NH
CH3
NH O N
O COOH
C O
S CH3
CH C NH
CH3
NH O
O COOH
C O
S CH3
CH C NH
CH3
NH2 O
O COOH

ampicilina trimer (produs secundar)

S CH3
CH C NH
NH O O C N
CH3 fenilalanil ampicilina
COOH (produs secundar)
C O
CH2 CH NH2
O

NH
S CH3
ampicilin piperazina NH
(produs de degradare) CH3
O O C N COOH
209
209
Amoxicilina

Amoxicilina se degradează →
impuritate dicetopiperazin amoxicilina
(HPLC, MS)

210
210
IMPURITĂŢI ENATIOMERICE

 Ofloxacina –racemic - (50 % izomer R, 50 % izomer S)

(RS)-7-fluoro-2-methyl-6-(4-methylpiperazin-1-yl)-10-oxo-
4-oxa-1- azatricyclo[7.3.1.05,13]trideca-5(13),6,8,11-tetraene-
11-carboxylic acid

211
211
Esomeprazol isomer
al omeprazolului

(S)-5-methoxy-2-[(4-methoxy-3,5-dimethylpyridin-2-yl)
methylsulfinyl] -3H-benzoimidazole

Levalbuterol (levosalbuterol) izomer al salbuterolului

(RS)--[2-(tert-butylamino)-1-hydroxyethyl]-2-
(hydroxymethyl)phenol)

4-[(1R)-2-(tert-butylamino)-1-hydroxyethyl]-2- 212
212
(hydroxymethyl)phenol
 SOLVENŢI REZIDUALI
Clasa I - solvenţi ce trebuie evitaţi Clasa II - solvenţi ce trebuie limitaţi
Solvent Concentraţie Importanţă Solvent Limita de expunere Concentraţie limită
zilnică permisă (mg/zi) (ppm)
limită (ppm)
1,1,2-tricloretena 0.8 80
1,1,1-tricloretan 1500 pericol pentru
1,2-dicloretena 18.7 1870
mediu 1,2-dimetoxietan 1.0 100
1,1-dicloretena 8 toxic 1,4-dioxan 3.8 380
1,2-dicloretan 5 toxic 2-etoxietanol 1.6 160
2-metoxietanol 0.5 50
Benzen 2 cancerigen
Acetonitril 4.1 410
Tetraclorura de 4 toxic şi pericol
Ciclohexan 38.8 3880
carbon pentru mediu Clorobenzen 3.6 360
Cloroform 0.6 60

Clasa III - solvenţi cu potenţial toxic redus Diclormetan 6.0 600

Etileglicol 6.2 620
1-butanol Acetona Formamida 2.2 220
1-pentanol Acid acetic Hexan 2.9 290

1-propanol Acid formic Metanol 30.0 3000

Metil, butil-cetona 0.5 50
2-butanol Anisol
Metil, ciclohexan 11.8 1180
2-metil-1-propanol Dimetilsulfoxid N,N-dimetil acetamida 10.9 1090
2-propanol Etanol N,N-dimetil formamida 8.8 880
3-metil-1-butanol Etil eter Nitrometan 0.5 50

Acetat de butil Formiat de etil N-metil pirolidona 5.3 530

Piridina 2.0 200
Acetat de etil Heptan
Tetrahidrofuran 7.2 720
Acetat de izobutil Metil, izobutil cetona Tetralina 1.0 100
Acetat de izopropil Metil,etil cetona Toluen 8.9 890
Acetat de metil Pentan Xilen 21.7 2170

Acetat de propil t-butil,metil eter

213
213
IMPURITĂŢI LEGATE DE FORMULARE

Impurităţi formate în timpul formulării

a) legate de metodă

b) legate de mediul ambiant

 Expunere la temperaturi necorespunzătoare
 Lumina în special radiaţiile UV
 Umiditatea

c) legate de factori ai formelor dozate

214
214
Formarea impurităţilor în timp (îmbătrânire)

a. Interreacţii între ingrediente

 Nicotinamida se degradează în prezenţa piridoxinei, riboflavinei şi
tiaminei
 Interacțiunea dintre benzocaină și acetat de polivinil

b. Grupă funcţională legată de degradarea tipică

 Hidroliza esterilor

215
215
• Alte hidrolize:
o benzilpenicilina, barbital, cloramfenicol, clordiazepoxid,
lincomiycina, oxazepam

• Degradări oxidative
Compuşi susceptibili:
o Hidrocortison, methotrexat, adinazolam
o Derivaţi fenolici: cateholamine, morfină
o Diene conjugate: vitamina A, acizi graşi nesaturaţi
o Heterocicli aromatici
o Derivaţi nitrozo şi nitrici
o Aldehide

216
216
 Decarboxilare

Rufloxacina

217
217
 Degradare fotolitică
• Ciprofloxacina

ciprofloxacina analog etilendiaminic

 Compuşi susceptibili fotolizei:
 ergometrina
nitroprusiat
 riboflavina
 fenotiazine

Fotodegradarea nifedipinei 218

218
 Alte exemple:
Tobramicin
 antibiotic aminoglicozidic
 se obţine prin fermentaţie din actinomicetul Streptomyces
tenebrarius
 prin purificare incompletă sau degradare apar compuşi de
impurificare: kanamicina B (bekanamicina), nebramicina şi
neamina (neomicina A).

219
219
 220
220
• Neomicina
 antibiotic aminoglicozidic

Structura neomicinelor şi
a impurităţilor:

Analiză HPLC pentru o

neomicină pură

221
221
Identificarea şi caracterizarea unor
posibile impurităţi din Valsartan

Sinteza valsartanului 222

Sinteza impurităţilor valsartanului

223
- Metoda: HPLC-UV
- Condiţii cromatografice:
 coloană: RP18 250 mm x 4.6 mm,5 μm
 fază mobilă: A – KH2PO4 0.01 M şi K2HPO4 0.005 M (pH 3 ajustat
cu acid fosforic diluat), B – apă şi acetonitril (1:4, v:v)
 eluţie în gradient: %A/%B: 0/50, 20/70, 30/70, 40/80, 50/50,
60/50
 rată de curgere: 0.8 ml/min
 detecţie: UV la 210 nm

Cromatograma HPLC a valsartanului şi a celor 5 impurităţi 224

- Elucidarea structurii impurităţilor:
 LC-MS:
- coloană: RP18 250 mm x 4.6 mm,5 μm
- fază mobilă: A – acetat de amoniu 0.01 M (ajustat la pH 3
cu acid trifluoracetic), B – apă şi acetonitril (1:4, v/v)
- eluţie în gradient
- detecţia MS - ionizare spray (ESI), în mod pozitiv, voltaj
5500 V şi ionizare negativă, la un voltaj de 4500 V
 analiză FTIR – prin pastilare în KBr
 punct de topire

225
 Caracteristicile IR, MS, pt ale celor 5 impurităţi
Compus pt 0C IR MS
Impuritatea I 165-167 3419 (legături de întindere N-H și O-H), 3033 (legătură de +ve ESI-MS: 352 (M+H)+, 374
întindere C-H aromatică), 2968 (legătură de întindere C-H (M+Na)+, 390 (M+K)+
alifatică), 1622 (legătură de întindere C=O), 1567
(legături de întindere C=C, C=N aromatice)
Impuritatea II 62-64 3444 (legături de întindere N-H și O-H), 2965 (legătură de +ve ESI-MS: 544 (M+H)+, 566
întindere C-H aromatică), 2931 (legătură de întindere C-H (M+Na)+, 582 (M+K)+
alifatică), 1731 (legătură de întindere C=O carboxilică),
1603 (legătură de întindere C=O amidică)
Impuritatea III 58-60 2929 (legătură de întindere C-H alifatică), 1731 (legătură +ve ESI-MS: 534 (M+Na)+, 550
de întindere C=O carboxilică), 1603 (legătură de întindere (M+K)+
C=O amidică)
Impuritatea IV 87-89 3435 (legături de întindere N-H și O-H), 2968 (legătură de +ve ESI-MS: 456 (M+Na)+
întindere C-H aromatică), 2927 (legătură de întindere C-H
alifatică), 1732 (legătură de întindere C=O carboxilică),
1606 (legătură de întindere C=O amidică)
Impuritatea V 71-75 3421 (legătură de întindere N-H și O-H), 3031 (legătură +ve ESI-MS: 452 (M+H)+, 474
de întindere C-H aromatică), 2935 (legătură de întindere (M+Na)+
C-H alifatică), 1731 (legătură de întindere C=O
carboxilică), 1614 (legătură de întindere C=O amidică)
Valsartan 105-108 2923 (legătură de întindere C-H alifatică), 1732 (legătură +ve ESI-MS: 436 (M+H)+, 458
de întindere C=O carboxilică), 1602 (legătură de întindere (M+Na)+
C=O amidică)

226
Fragmentarea valsartanului şi impurităţile 1, II, III, IV şi V

227
 Identificarea şi caracterizarea unor posibile impurităţi obtinute în
urma expunerii Valsartanului la stress prin fotodegradare

Conditii: 35 °C, într-o cameră de stabilitate, emisie de radiație UV de 410 µW/cm2 de la

distanța de 15 cm.

Structurile chimice ale valsartanului și ale celor doi produși de fotodegradare : DP-1 și DP-2

228
 Elucidarea structurilor celor două impurități

Spectrele 1H-RMN ale impurităților DP-1 (A) și DP-2 (B) Spectrele 13C-RMN pentru impuritatea DP-1 (A) și DP-2 (B)
Datele spectrului de masă și infraroșu pentru DP-1 și DP-2
Impuritatea FT-IR (cm-1) Spectru de masă, m/z (%)
DP-1 3680-3230, 2957, 2871, 1736, 1642, 414.2269 ([M+Na]+, 100), 392.2445 ([M+H]+, 54), 386.2191(M-N2+Na]+,
1533, 1469, 1263, 1100, 952, 820 și 770 21, pierderea de N2), 364.2361 (M-N2 +H]+, 3, pierderea de N2), 357.2043
([M-Me2CH=CH2+Na]+, 5, se pierde izobutilenă) și 235.0971 ([M-
C9H18NO]+, 4, pierderea fragmentului de amidă secundară)
DP-2 2959, 2871, 1730, 1605, 1466, 1388, 384.2040 ([M+Na]+, 69), 362.2215 ([M+H]+, 100), 278.1654 ([M-
1228, 1103, 1025, 996, 820 și 760 C5H7O]+, 17, pierderea catenei laterale valeril), 205.0759 ([M-C9H18NO]+,
61, pierderea fragmentului de amidă secundară)
229
 IMPURITATI INSCRISE IN
FARMACOPEEA ROMANA

• Exemple de impurităţi din diverse substanţe de sinteză,

produse naturale, forme farmaceutice industriale etc :

1. Substanţele reducătoare:
 pentru acetazolamidă - se depistează cu amoniac 100 g/l şi
nitrat de argint 0,1 mol/l.

230
230
2. Aminoacizi:
 CSS într-un sistem de developare adecvat, acidul -aminocaproic,
trebuie să se prezinte ca o substanţă unitară, pe cromatogramă să nu
apară şi alte spoturi colorate în urma vizualizării cu ninhidrina.

3. Apa din uleiurile volatile

 se pune în evidenţă cu sulfură de carbon sau cu acid picric, ca şi în
cazul analizei eterului anestezic.

4. Alcoolii, glicolii, eter-glicolii şi acetatul de glicerol din uleiurile

volatile
 se pun în evidenţă prin procesul de salefiere cu ajutorul unei soluţii
saturate de clorură de sodiu.

5. Benzenul din uleiurile volatile

 se depistează cu acid azotic prin formarea nitrobenzenului cu miros
caracteristic.

231
231
6. Esterii acizilor benzoic, succinic, oxalic, ftalic, cinamic şi
citric din uleiurile volatile
 se depistează prin saponificare cu hidroxid de sodiu când se
formează acizii respectivi insolubili, ce apar sub formă de
cristale.
 doar în cazul uleiului de scorţişoară pot apărea cristale
redizolvabile la fierbere.

7. In uleiurile volatile pot fi adăugate intenţionat uleiuri grase

sau uleiuri rezinificate
 se pun în evidenţă prin pete persistente ce rămân pe hârtia de
filtru după volatilizare.

8. Uleiurile minerale se pot utiliza în scop fraudulos

 se pun în evidenţă cu ajutorul alcoolului, prin tulburarea
amestecului de ulei volatil şi alcool.

9. Acetona trebuie să lipsească din unele substanţe

medicamentoase şi mai ales din eterul anestezic.
 se pune în evidenţă cu nitroprusiat de sodiu în mediu alcalin.

232
232
10. Alcoolul din eterul anestezic
 se evidenţiază cu ajutorul unei soluţii apoase saturate cu eter (măreşte
volumul soluţiei apoase) sau cu ajutorul fuxinei.

11. Aldehidele care pot impurifica eterul anestezic

 se evidenţiază cu ajutorul reactivului Nessler.

12. Peroxizii
 se identifică cu iodura de potasiu soluţie 100 g/l.

13. Substanţele volatile străine din eter

 se identifică după mirosul străin lăsat după evaporarea eterului.

14. Lanolina poate fi impurificată cu clor liber.

 se evidenţiază cu ajutorul firului de cupru introdus în flacără.

15. Glicerina poate impurifica lanolina

 se evidenţiaza titrimetric cu ajutorul NaOH şi a acidului boric.

233
16. Parafinele se scot din produsul impurificat prin cromatografiere pe
coloane de oxid de aluminiu utilizând ca eluent eterul de petrol.
 impurificarea se apreciază prin determinarea masică a reziduului ce
rezultă prin evaporare.

17. Apoatropina şi beladonina din sulfatul de atropină

 se pun în evidenţă prin tratarea soluţiei A a fiecărei substanţe cu
amoniac 100 g/l.

18. Balsamul de Peru poate fi impurificat cu:

- alcool - se pune în evidenţă prin metoda descrisă ca la punctul 10)
- balsam artificial - se pune în evidenţă cu ajutorul alcoolului etilic
- benzaldehidă, terebentină - se izolează din balsam cu eter de petrol,
reziduul rămas după evaporare se cercetează din punct de vedere al
consistenţei şi al mirosului
- uleiurile grase - dacă sunt prezente, tulbură o soluţie de cloralhidrat
3,5 g în 2 ml apă.

19. Pentru sulfatul de bariu se cercetează "gradul de fineţe“:

 prin observarea unei suspensii apoase (5 g substanţă în 50 ml de apă)
după 15 minute ce nu trebuie să scadă sub diviziunea 18.

234
234
20. Clorhidratul de tetraciclină
 se controlează cromatografic deoarece poate fi impurificat cu
anhidrotetraciclină, epitetraciclină, epianhidrotetraciclină.
 incadrarea în limitele normale se poate exprima şi prin valoarea
absorbanţei A1cm1% (380 nm) care trebuie să fie cuprinsă între 365 -
387.

235
235
anhidrotetraciclina epianhidrotetraciclina
 21. Trihidratul de ampicilină
 se cercetează valoarea A268/A266 = 1,10 - 1,30
 conţinutul în apă se determină cu reactivul Karl - Fischer
(determinare potenţiometrică) şi care trebuie să fie între 12 – 15 %.

22. Mucilagul de gumă arabică 30 %

 tragacanta - se pune în evidenţă cu o soluţie de acetat de plumb
 dextrine, amidon - mucilagul se tratează cu o soluţie de iod, în
caz de prezenţă apare o coloraţie roşie (dextrine) sau albastră
(amidon)
 zaharoza - se pune în evidenţă cu rezorcinol, cu care formează în
prezenţa acidului clorhidric, la cald, un compus colorat în galben
sau roşu.

236
236
23. Frunzele de Belladonna
 pot fi impurificate cu frunze de Phytolacca americana,
caracterizate prin prezenţa rafidiilor în locul sacilor cu nisip oxalic
atunci când sunt cercetate într-un preparat superficial.
 produsul mai este cercetat şi pentru: impurităţi, alte părţi din
aceeaşi plantă; apoatropină şi tropanol, substanţe minerale.

apoataropina

L - hiosciamina

beladonina 237
237
24. Fructele de Pimpinella anisum
 se cercetează cu atenţie pentru a nu fi impurificate cu cele de
Conium maculatum, Hyosciamus niger sau Carum carvi.

Pimpinella anisum Conium maculatum Carum carvi

Hyoscyamus niger

238
238
25. Soluţia injectabilă de albumină serică umană se controlează:
 electroforetic pentru fracţiuni proteice străine
 spectral în UV pentru hemoglobină liberă şi porfirină
 impurităţile pirogene, etc.
26. Perfuzia de dextran 40 (100 g/l) şi glucoză (50 g/l) se cercetează:
 aciditatea, vâscozitatea intrinseca 20 = 0,180-0,220 dl/g
 impurităţi pirogene
 toxicitate.
27. Comprimatele de acetildigitoxină se cercetează:
 CSS Kieselgel G - pot fi impurificate cu gitoxină, digitoxină şi produşi
rezultaţi prin hidroliza principiului activ (desacetildigitoxina, digitoxin-
mono- şi bis-digitoxina).
 asemănător se cercetează puritatea comprimatelor cu digoxină.

Acetildigoxina =
3-acetildigitoxose-
digitoxose2-digoxigenina

239
239
 240
240
28. Drajeurile cu lanatozid C pot fi impurificate cu desacetilanatozida
C, lanatozida D şi C.
 se pun în evidenţă cromatografic folosind pentru vizualizare acid
tricloracetic şi cloramină.
Lanatosida C = glucoso-3-acetildigitoxose-digitoxose-2-digoxigenin)

ALTE DEGRADARI

241
241
 242
242
 PLANUL CURSULUI
DETERMINAREA VOLUMETRICA A MEDICAMENTELOR

Determinari in mediu apos

Determinari prin reactii acido-bazice

Determinari prin reactii de precipitare
Determinari prin reactii de complexare
Determinari prin reactii redox
Determinari nitritometrice

Determinari in mediu neapos

243
243
 Titrimetria sau volumetria = totalitatea metodelor de determinare
cantitativă care se bazează pe măsurarea exactă a volumelor
de soluţii necesare transformării totale a unei substanţe in
altă substanţă.

 In cadrul determinărilor titrimetrice se adaugă soluţiei de

analizat atâţia mililitri de reactiv până se ajunge la punctul de
echivalenţă.

Volum de
aA + bB → cC + dD +… echivalenta

stoechiometria Concentratie titrant, Concentratia

x volum de probei
reactiei echivalenta

244
 Solutie titrata/volumetrica

 Solutie standard primara

 Solutie standard secundara

 Factor de molaritate

 Punctul de echivalenţă a unei titrări =

momentul în care s-a adăugat exact
cantitatea de reactiv pentru ca reacţia să
se producă total.

 Punctul final al unei titrări = momentul în

care are loc o schimbare fizică a sistemului
probă de analizat - reactiv.

245
 Metode vizuale Metode instrumentale Modificarea insusirilor
(volumetria chimica) (volumetria fizico-chimica) fizice ale participantilor

 Pentru aprecierea exactă a punctului de echivalenţă există două categorii de

metode:
 chimice
 fizico-chimice.

 Metodele chimice folosesc indicatori ale căror transformări în apropierea

punctului de echivalenţă sunt însoţite de schimbări perceptibile ca:
 viraj de culoare
 separare de precipitate.

 In cazul metodelor fizice în locul indicatorilor se foloseşte o

proprietate fizico - chimică a sistemului probă de analizat-
reactiv:
- forţa electromotoare
- conductibilitatea electrică

 Acestea se măsoară în timpul titrării şi trebuie să prezinte

la punctul de echivalenţă o caracteristică ce se poate
înregistra cu ajutorul unor aparate.
246
 Intre punctul de echivalenţă şi cel final apare de cele mai multe
ori o diferenţă numită eroare de titrare. Aceasta poate fi:

 de metodă de lucru
 de scurgere
 de citire
 de titrare
 de indicator
 de temperatură
 de calcul

247
 CLASIFICAREA METODELOR
TITRIMETRICE

A. După caracterul reacţiilor chimice

 Titrimetrie prin reacţii acido - bazice
 Titrimetrie prin reacţii de precipitare
 Titrimetrie prin formare de combinaţii complexe
 Titrimetrie prin reacţii de diazotare
 Titrimetrie prin reacţii redox
 Titrimetrie prin reacţii între neelectroliţi.

248
B. După natura mediului în care se execută
 Titrări în mediu apos
 Titrări în mediu neapos.

C. După modul de lucru

 Metode directe
 Metode indirecte
 Metode prin diferenţă

249
 DETERMINARI IN MEDIU APOS
TITRIMETRIA PRIN REACTII
ACIDO - BAZICE (PROTOMETRIA)
 Acidimetria
 Alcalimetria

 Reacţiile acido-bazice au loc în mediu apos după ecuaţia:

HA + BOH → H2O + BA
sau ionic:

(H3O+ + A-) + (B+ + HO-) → 2H2O + (B+ + A-)

250
Soluţii titrate

Acid clorhidric (1 mol/l, 0.1 mol/l, 0.01 mol/l)

- titrosubstanta: KHCO3, Na2CO3 calcinat
- indicator: metiloranj

Acid sulfuric (0.1 mol/l, 0.05 mol/l, 0.01 mol/l)

- titrosubstanta: KHCO3
- indicator: metiloranj

Hidroxid de sodiu. Hidroxid de potasiu (1 mol/l, 0.5 mol/l,

0.1 mol/l)
- titrosubstanta: acid oxalic, ftalat acid de potasiu
- indicator: fenolftaleină, albastru de timol

251
Indicatori

 In funcţie de procesele analitice:

 indicatori acido-bazici de culoare: fenolftaleina, metiloranj,

roşu de metil, verde malachit, albastru de timol, galben de
metanil, roşu de fenol etc

 indicatori acido-bazici de fluorescenţă: albastru de timol,

fluoresceina, eozina, chinina, -naftolul etc.

 indicatori acido-bazici turbidimetrici: isonitrozoacetil-p-

aminobenzen, o-toluidina etc

 indicatori acido-bazici de adsorbţie: galben de tiazol etc

252
 Aplicaţii în analiza medicamentelor
 sunt utilizate pentru determinarea substanţelor
medicamentoase cu caracter acid sau bazic.

 determinările se efectuează prin titrări dependente de

caracterul substanţelor:
- directe
- indirecte
- prin diferenta

253
1. Determinarea cantitativă a substanţelor
cu caracter acid

254
254
255
Determinarea derivaţilor barbiturici

 Acidul barbituric este un acid de tărie mijlocie.

 Derivaţii substituiţi la C5 sunt acizi slabi datorită tautomeriei

lactam - lactimică:

 Datorită acestor structuri derivaţii barbiturici pot fi titraţi cu

hidroxizi alcalini.

 Principiul determinării: substanta se dizolva în alcool metilic

neutralizat, se adauga apă şi se titreaza cu NaOH 0,1 mol/l în
prezenţa indicatorilor (timolftaleină, galben de alizarină etc.).
256
Determinarea fenilbutazonei
 Fenilbutazona, datorită hidrogenului de la C4, se comportă ca
un acid monoprotic.
 Principiul determinării: substanţa se dizolvă în acetonă
neutralizată la roşu de fenol, se adaugă apă şi se titrează cu
NaOH 0,1 mol/l până la coloraţie roz - violetă.

257
Determinarea acidului acetilsalicilic din comprimate

• Datorită caracterului acid, după dispersarea pulberii de

comprimate ȋn alcool (R) neutralizat ȋn prealabil la
fenolftaleină (I) se titrează cu cu hidroxid de sodiu 0.1 mol/l,
până la coloraţie roz.

258
 2 . Determinarea cantitativă a substanţelor
cu caracter bazic
 este mai puţin utilizată, fiind preferată titrimetria în mediu
neapos.

259
260
Dozarea benzoatului de sodiu din soluţia injectabilă de
cafeină şi benzoat de sodiu

După extracţia cafeinei, se adaugă eter (R), indicator metiloranj şi

se titrează cu HCl 0.1 mol/l până la coloraţia stratului apos ȋn
roz persistent.

261
Alte aplicaţii
1. Determinarea amfetaminei.
Principiul determinării: o cantitate exact măsurată de substanţă se
tratează cu H2SO4 0,05 mol/l în exces, iar acidul rămas
neconsumat se titrează cu NaOH 0,1 mol/l în prezenţa
roşului de metil ca indicator.

2. Determinarea meprobamatului.
Principiul determinării: se titrează cu NaOH 0,1 mol/l excesul de
HCl 0,1 mol/l care s-a utilizat pentru neutralizarea
amoniacului rezultat prin hidroliză cu KOH alcoolic.

262
3. Determinarea alcaloizilor
Principiul determinării:
 alcaloizii sunt trataţi cu un exces de soluţie titrată de acid, iar excesul
se retitrează cu o soluţie titrată de bază în prezenţa unui indicator
adecvat.
 cand se aplică titrarea directă a bazicităţii alcaloizilor, solubilizarea
acestora se face în mediu alcoolic, hidroalcoolic sau alt solvent
neutralizat.

o alcaloizii din Aconiti tuber - titrare directă cu H2SO4 0,01 mol/l,

indicator roşu de metil
o alcaloizii din Belladonnae folium - titrare cu NaOH 0,02 mol/l a
excesului de H2SO4 0,01 mol/l, indicator roşu de metil
o alcaloizii din Chinae cortex - titrare directă cu HCl 0,1 mol/l,
indicator un amestec din roşu de metil şi albastru de metilen
o alcaloizii din extractum Hyosciami siccum - se extrag cu cloroform,
se dizolvă în H2SO4 0,01 mol/l şi se determină prin titrarea excesului de
acid cu NaOH 0,02 mol/l, indicator roşu de metil
o alcaloizii din Opium şi Opium pulveratum - titrare directă cu H2SO4
0,05 mol/l, indicator roşu de metil

263
 TITRIMETRIA PRIN REACTII DE
PRECIPITARE
 se bazează pe formarea de precipitate
 clasificare in funcţie de cationii care se folosesc în sistemul
de precipitare:
Ag+ + X-  AgX
o Argentometria
Hg2+2 + 2X-  Hg2X2
o Mercurometria
o Barimetria Ba+2 + Y-2  BaY
o Uranometria. UO2+2 + Y-2  UO2Y

Indicatori
- indicatori reactivi ai ionilor: cromat de potasiu, alaun feric,
ditizona, difenilcarbazona, difenilcarbazida, sulfonftaleine
- indicatori de adsorbţie (în lumina albă şi în lumina
ultraviolet - de fluorescenţă): eozina, fluoresceina, p-
etoxicrisoidina, tropeolina 00, diclorfluoresceina, albastru de
bromfenol
- indicatori redox: difenilamina, difenilbenzidina.
264
ARGENTOMETRIA
 Precipitatele formate au structura AgX.

 Soluţii titrate
1. Nitrat de argint 0,1 M
Titrul se determină cu NaCl (cromat de potasiu).
2. Tiocianat de amoniu 0,1 M
Titrul se determină cu AgNO3 0,1 M (alaun feric).

265
 Aplicaţii în analiza medicamentelor
1. Determinarea halogenurilor (clorura de amoniu, clorura de
potasiu, clorura de sodiu, bromura de amoniu, bromura de
stronţiu).
 Metoda Mohr - titrare directa cu AgNO3 0,1 M în prezenţa
cromatului de potasiu ca indicator:

 Metoda Volhard - halogenura se tratează cu un exces de soluţie

titrată de AgNO3 şi se titrează excesul de AgNO3 cu o soluţie
titrată de NH4SCN în prezenţa alaunului feriamoniacal:

- ultima reactie indica sfarsitul titrarii

266
2. Determinarea argintului din combinaţii organice ca: argint
coloidal, proteinat de argint, vitelinat de argint.
Principiul determinării: titrare cu NH4SCN 0,1 M în prezenţa
alaunului feriamoniacal, după prealabila distrugere a
materiei organice cu KMnO4 în mediu de acid sulfuric.

3. Determinarea sulfamidelor: sulfadiazina, sulfatiazolul,

sulfametiltiazol, sulfanilamida, succinilsulfatiazol.
Principiul determinării: sulfamidele formează precipitate cu AgNO3
0,1 M, iar excesul de AgNO3 0,1 M se titrează cu NH4SCN 0,1
M în prezenţa alaunului feriamoniacal.

4. Alte exemple:
 bromizoval
 vioform
 acetat de clortestosteron
 diclorhidrat de histamină
 izocianatul de alil din Sinapis nigrae semen.

267
MERCUROMETRIA
 ionul Hg2+2 are proprietatea de a forma cu anionii halogenaţi
precipitate greu solubile de tipul Hg2X2:

Soluţii titrate
1. Azotat mercuros 0,1 M
Titrul se determină pe NaCl.

Indicatori
o difenilcarbazona, difenilcarbazida.

Aplicaţii în analiza medicamentelor

o determinarea clorurilor şi halogenurilor solubile, determinările
efectuându-se în mediu de acid nitric.

268
 TITRIMETRIA PRIN REACTII DE
COMPLEXARE (COMPLEXOMETRIA)

 are la bază formarea de complecşi.

 se clasifica după tipul combinaţiilor complexe:

 metode care decurg prin reacţii cu formare de chelaţi
 metode care nu decurg prin reacţii cu formare de chelaţi.

 reacţiile de complexare trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:
 să conducă la formarea unor combinaţii complexe stabile
 reacţiile să aibă puncte nete de echivalenţă care pot fi evidenţiate
cu ajutorul indicatorilor sau instrumental
 reacţiile să decurgă în sistem omogen şi să nu fie însoţite de
procese secundare.

269
Indicatori

1. indicatori în care grupul cromofor face parte din structura

indicatorului

2. indicatori în care grupul cromofor este generat de ionul

metalic care reacţionează cu indicatorul

Exemple de indicatori:
 indicatori metalo-cromici: coloranţi azoici, coloranţi azoici
substituiţi, ftaleine şi sulfoftaleine, coloranţi trifenilmetanici,
coloranţi antrachinonici
 indicatori metalici indirecţi: negru de eriocrom T
 indicatori acido-bazici si indicatori redox: albastru de
variamin B
 indicatori de tulbureală: AgI, AgAg(CN)2.

 se pot folosi şi metodele instrumentale, dintre care mai mult se

utilizează metoda spectrofotometrică.

270
CIANOMETRIA
 se bazează pe capacitatea de complexare a diferiţilor cationi de
ionul de cianură.
 cea mai importantă metodă cianometrică este
argentocianometria ce are la bază ecuaţiile:

271
 In funcţie de condiţiile de titrare şi de indicator, metode pentru
determinarea punctului de echivalenţă:
 metoda Liebig: nu utilizează indicator, punctul de echivalenţă
este dat de apariţia unei tulbureli datorită formării Ag[Ag(CN)2]
 metoda Denigés: foloseşte drept indicator o iodură alcalină,
sfârşitul titrării este dat de opalescenţa atribuită AgI
 metoda Ripan: foloseşte ca indicator difenilcarbazona, care
formează cu Ag+ un complex colorat în violet.

 Aplicaţii in analiza medicamentelor:

 metoda este mai puţin folosită în analiza şi controlul
medicamentelor
 se pot determina cantitativ ionii:

272
COMPLEXONOMETRIA
 are la bază reacţia de complexare dintre unii ioni şi acizii
aminopolicarboxilici (complexone)
 Exemple complexone:
 acidul iminodiacetic
 acidul etilendiaminotetraacetic, sarea de sodiu a acidului
etilendiaminotetraacetic (chelaton III, complexon III, trilon B)
 acidul hexametilendiaminotetraacetic.

Soluţii titrate
1. EDTA-Na2, etilendiaminotetraacetat disodic (EDTA - disodic,
complexon III) 0,05 M
Titrul se determină cu: zinc (negru de ericrom T), CaCO3 (murexid),
MgSO4.7H2O (negru de eriocrom T).

Indicatori
- negru de eriocrom T, murexid, roşu de pirogalol, xilenoloranj

273
Aplicaţii în analiza medicamentelor

1. Determinarea substanţelor medicamentoase care

conţin cationii: Al3+, Bi3+, Ba2+, Ca2+, Cd2+, Cu2+, Fe3+,
Hg2+, Pb2+, Mg2+, Mn2+, Sn2+, Zn2+:
- sulfatul de aluminiu şi potasiu (alumen, alaun de
potasiu), sulfatul de aluminiu: EDTA - disodic 0,05 M,
xilenoloranj
- carbonatul de calciu: tampon amoniacal, edetat de sodiu
şi magneziu, negru de eriocrom T, EDTA - disodic 0,05 M
- clorura de calciu
- gluconat de calciu: tampon amoniacal, edetat de sodiu şi
magneziu, negru de eriocrom T, EDTA - disodic 0,05 M.

Alte exemple: glicerofosfat de calciu, lactat de calciu, soluţia

de clorură de calciu 50%, soluţia de hidroxid de calciu
0,15%, stearat de magneziu, oxid de magneziu, carbonat
bazic de magneziu, sulfat de magneziu, oxid de zinc,
carbonat bazic de bismut, galat bazic de bismut, azotat
bazic de bismut, salicilat bazic de bismut.
274
• Cationul C2+ formeaza cu indicatorul negru de eriocrom T un
complex mai puţin stabil decat complexonatul cationului de
determinat. Reacţia are loc la pH = 9 când indicatorul este
colorat ȋn albastru, iar complexul care rezultă este colorat ȋn
roşu:

C2++ HIn2-+ NH3 ↔ [CIn]- + NH4

albastru roşu

C2+ formeaza cu soluţia titrată de EDTA-Na2 un complex incolor:

C2+ + HY3-↔[CY]2- + NH4+

• La punctual de echivalenţă EDTA-Na2 deplaseaza cationul

din complexul său cu indicatorul cu punerea ȋn libertate a
indicatorului, culoarea soluţiei redevenind albastră.

[CIn]- + HY3-↔ [CY]2-+ HIn2-

rosu incolor albastru

275
2. Determinarea alcaloizilor

 Principiul determinării:
 mulţi alcaloizi formează precipitate cu diverşi anioni complecşi
care au în structura lor un cation
 se determină cationul din complexul alcaloid - anion sau din
complexul reactiv folosit în exces.
Exemple:
 sărurile de chinină, teobromina şi teofilina formează precipitate
cu K[BiI4]. Excesul de reactiv se titrează cu complexon III fără a
utiliza indicator complexonometric, finalul titrării este
momentul în care soluţia se decolorează.

 Alţi autori precipită alcaloizii cu sulfat de cupru,

tetraiodocadmiat dipotasic, picrat de cupru,
tetratiocianatozincat de amoniu, excesul de reactiv se va titra cu
soluţie de complexonă III în prezenţa indicatorilor adecvaţi.
276
3. Determinarea sulfamidelor
 sulfamidele formează compuşi greu solubili cu cationii metalelor
grele
 se determină complexonometric excesul de reactiv cu o soluţie
titrată de complexon III, în prezenţa unui indicator
 ca agenţi de precipitare se folosesc săruri de cupru, săruri
mercurice, AgNO3 etc.

4. Determinarea metalelor insolubile

 proba este incalzita cu EDTA in exces si apoi excesul este titrat
cu solutii de saruri continand Mg+2 sau Zn+2 de concentratie
cunoscuta
 exemple: hidroxid de aluminiu, sulfat de aluminiu, fosfat acid de
calciu
Al3++ HY3- ↔ [AlY]- + H+
Zn2+ + HIn2- + HO- ↔ [ZnIn]- + H2O
albastru rosu
Zn2+ + HY3- + HO- ↔ [ZnY]2- +H2O
[ZnIn]- + HY3- + NH3 ↔ [ ZnY]2- + HIn2- + NH4
rosu albastru 277
 DETERMINARI TITRIMETRICE PRIN
REACTII REDOX (REDOXOMETRIA)
 Condiţii:
 să fie totale
 să se desfăşoare cu viteză mare
 punctul de echivalenţă să fie net şi să poată fi pus în evidenţă cu
uşurinţă.

 are loc un fenomen de:

 oxidare prin care o substanţă cedează electroni, mărindu-şi starea de
oxidare
 reducere în care se acceptă electroni, micşorându-se starea de oxidare.

Cele două fenomene se petrec concomitent:

278
278
Stabilirea punctului de echivalenta:

 Indicatori
 indicatori de culoare (compuşi organici): difenilamina,
indofenoli, oxazine, tiazine, diamine
 indicatori reactivi ai ionilor: o-fenantrolina, ,’-dipiridilul,
dimetilglioxima, amidonul, -naftoflavone
 indicatori turbidimetrici: acidul selenic
 indicatori de fluorescenţă: fluoresceina, rodamina B.

 Metode instrumentale.

279
 DETERMINARI
PERMANGANATOMETRICE
 se foloseşte capacitatea oxidantă a ionului MnO4-, care, în
funcţie de mediu, acţionează prin 5, 3, 1 echivalenţi.

 mediu puternic acid:

 mediu slab acid, neutru sau slab bazic:

 mediu puternic bazic:

Majoritatea determinărilor cantitative se efectuează în mediu acid.

280
Soluţii titrate

1. Permanganat de potasiu 0,1 M

Titrul se determină cu acid oxalic.
2. Acid oxalic 0,05 M
3. Arsenit de potasiu 0,1 M
Titrul se determină cu soluţie titrată de iod 0,05 M.

Aplicaţii în analiza medicamentelor

 determinarea cantitativă a medicamentelor, atât de natură

anorganică cât şi organică.
 se practică metoda titrării directe sau indirecte.

281
1. Determinarea sãrurilor feroase:
- au caracter reducãtor şi se titreazã cu KMnO4 0.1 M pânã la
coloratie roz-persistentã.

10 FeSO4 + 2 KMnO4 + 8 H2SO4 =

5 Fe2(SO4)3 + 2 MnSO4 + K2SO4 + 8 H2O

2. Determinarea apei oxigenate:

- în mediu puternic acid apa oxigenatã este oxidatã de permanganatul
de potasiu:

5 H2O2 + 2 KMnO4 + 3 H2SO4 = 2 MnSO4 + K2SO4 + 8H2O + 5 O2

3. Determinarea nitriţilor alcalini:

- deoarece nitriţii nu sunt stabili în mediu acid, determinarea lor se
face cu permanganat de potasiu în exces, iar excesul se determina
indirect prin titrarea cu tiosulfat a iodului eliberat din KI:

5HNO2 + 2KMnO4 + 3H2SO4 = 5HNO3 + 2MnSO4 + K2SO4 + 3H2O

10 KI + 2KMnO4 + 8H2SO4 = 5I2 + 6 K2SO4 + 2MnSO4 + 8H2O
5I2 + 10Na2S2O3 = 5Na2S4O6 + 10NaI

282
4. Determinarea fenolului:
- permanganatul de potasiu oxidează fenolul în mediu alcalin
descompunându-se în dioxid de carbon şi apă:

C6H5-OH + 14[O] = 6CO2 + 3H2O

5. Determinarea aminofenazonei:
- în mediu alcalin permanganatul de potasiu oxidează
aminofenazona la dioxiaminofenazonă; folosind un exces de
permanganat acesta se dozează iodometric după ecuaţiile de la
determinarea nitriţilor alcalini.

283
DETERMINARI IODOMETRICE

• In iodometrie se poate folosi:

- acţiunea oxidantă a iodului în titrările directe de reducători

I2 + 2e-  2I-

- acţiunea reducătoare a anionului I- în titrările indirecte ale

oxidanţilor
Oxidant + 2e-  I2
I2 + S2O3-2  S4O6-2 + 2I-

284
Soluţii titrate

1. Iod (0,05 M,....)

Titrul se determină cu: As2O3; soluţie titrată de Na2S2O3.
2. Tiosulfat de sodiu (0,1 M,...)
Titrul se determină cu: K2Cr2O7, KBrO3, KIO3.

Indicatori

 amidon,
  - naftoflavone
 solvenţi ai iodului (cloroform, benzen, tetraclorură de carbon).

285
 Aplicaţii în analiza medicamentelor

1. Determinarea vitaminei C:
- acidul ascorbic este oxidat de iod la acid dehidroascorbic,
titrarea efectuându-se cu I2 0,05 M în prezenţa amidonului:

286
2. Determinarea glucozei:
- se oxidează cu un exces de iod 0,05 M în mediu alcalin (carbonat
de sodiu, borat de sodiu, etc.), la rece şi excesul se retitrează cu
tiosulfat de sodiu.

3. Determinarea fenazonei:
- fenazona formează cu iodul iod - fenazona, care precipită la rece;
excesul de iod se titrează cu tiosulfat de sodiu în prezenţa
amidonului dupa adaugare de alcool.

287
4. Determinarea cloralhidratului:
- iodul oxidează în mediu alcalin cloralhidratul la acid
tricloracetic, excesul de iod se titrează cu tiosulfat de sodiu:

I2 + 2NaOH = NaI + NaIO + H2O

CCl3CH(OH)2 + NaIO + NaOH = CCl3COONa + 2H2O + NaI

5. Determinarea cafeinei:
- cafeina formează cu iodul periodura de cafeină insolubilă
(C8H10N4O2.HI.I4), excesul de iod se titrează cu tiosulfat de sodiu.

6. Determinarea fenolului:
- în mediu bazic iodul formează cu fenolul triiodfenolul, excesul de
iod 0,05 M se titrează cu tiosulfat de sodiu 0,1 M.

288
7. Determinarea penicilinelor:
- penicilinele în mediu bazic hidrolizează la nivelul ciclului -
lactamic rezultând doi compuşi care sunt oxidaţi de iod, iar
excesul de iod se titrează cu tiosulfat de sodiu 0,1 M.

289
DETERMINARI IODATOMETRICE
 In mediu acid iodaţii alcalini se comportă ca oxidanţi, conform
ecuaţiilor:

 Modul de funcţionare a iodatului depinde de mediul de reacţie şi de

funcţia reducătoare a partenerului de reacţie.

Soluţii titrate
1. Iodat de potasiu 0,1 M
Deşi iodatul este o titrosubstanţă, titrul se poate determina cu: As2O3;
Na2S2O3; sulfat de hidrazină.
290
 Aplicaţii în analiza medicamentelor
1. Determinarea hidrazinei:
- în mediu acid şi în prezenţa clorurii mercurice, hidrazina reduce
iodatul la iodură, ca indicator se foloseşte un solvent al iodului.

3H2N  NH2 + 2KIO3  3N2 + 2KI + 6H2O

2. Determinarea iodurilor alcaline (iodura de potasiu, iodura

de sodiu):
- iodatul de potasiu oxidează iodurile alcaline reducându-se la I,
sfârşitul titrării este dat de momentul în care cloroformul devine
galben.

5KI + KIO3 + 6HCl  3I2 + 6KCl + 3H2O

2I2 + KIO3 + 6HCl  5ICl + KCl + 3H2O

sau ecuaţia generală:

2KI + KIO3 + 6HCl  3ICl + 3KCl + 3H2O

3. Alte aplicaţii: dozarea acidului ascorbic, sulfatioureei, HIN-ului,

291
acidului tioglicolic, cisteinei.
DETERMINARI BROMO-BROMATOMETRICE
• Bromometria: ȋn mediu acid
BrO3- + 5 Br- + 6 H+  Br2 + 3 H2O
Br2 + 2 e-  2 Br-

• Bromatometria: ȋn mediu acid

BrO3- + 6 e - + 6 H+  Br- + 3 H2O

• deoarece în ambele metode se folosesc soluţii de bromat alcalin,

denumirea de bromo - bromatometrie este mai des utilizată.

Indicatori
 indicatori reversibili: -naftoflavona, p-etoxicrisoidina
 indicatori ireversibili: metiloranj, roşu de metil, indigocarmin,
albastru de xilenol
 solvenţi.

292
Soluţii titrate

1. Bromat de potasiu 0,1 M

Bromatul de potasiu este o titrosubstanţă, dar titrul se poate determina cu
As2O3, Na2S2O3 0,1 M.
2. Bromat de potasiu - bromură de potasiu 0,1 M
Titrul se determină cu Na2S2O3 0,1 M.

Aplicaţii în analiza medicamentelor

1. Determinarea p - clorfenolului:
- compusul formează cu bromul un derivat bromurat, excesul de
bromat-bromură oxidează KI, iodul pus în libertate se titrează cu
Na2S2O3 0,1 M.

2. Determinarea acidului salicilic:

- acidul salicilic se bromurează formând tribromfenolul, excesul de
bromat-bromură se titrează iodometric în prezenţa amidonului.

293
3. Determinarea p - hidroxibenzoatului de metil (nipagin):
- nipaginul hidrolizat alcalin se bromurează cu bromat - bromură şi iodul
pus în libertate din KI se titrează cu Na2S2O3 0,1 M în prezenţa
amidonului.

4. Determinarea sulfamidelor:
- sulfamidele se bromurează în mediu acid cu KBr şi KBrO3 0,1 M, iar
excesul se titrează iodometric. Rezultă compuşi dibromuraţi:

H2NC6H4SO2NHR + 2Br2  H2NC6H2Br2SO2NHR + 2HBr

- Se pot determina cantitativ următoarele sulfamide: sulfanilamida,

sulfacetamida, sulfaguanidina, sulfamerazina.

5. Determinarea sulfocianurilor alcaline: sulfocianurile sunt oxidate de

catre bromat in mediu acid la sulfati, bromatul reducandu-se la Br-;
sfarsitul reactiei este sesizat prin schimbarea culorii indicatorului rosu
de metil, de la rosu la galben-pal.

SCN- + KBrO3 + H2O → SO4-2 + KBr + HCN + H+

6. Alte determinări: acid ascorbic, HIN, diacetilhexestrol, p-aminosalicilat

de sodiu, nipasol, resorcina, salol, timol, - şi -naftol, hipofosfiţi,
salicilamida, fenol.
294
 DETERMINARI DICROMATOMETRICE

 Dicromatul de potasiu în mediu acid este un oxidant:

 Indicatori
- amine: difenilamina, acidul difenilaminosulfonic
- derivaţi de benzidină.

 Soluţii titrate
1.Dicromat de potasiu 0,0167 mol/l(0,1 N)
Este o titrosubstanţă, iar titrul se poate determina şi cu sare Mohr
(difenilamină sulfonată).

295
 Aplicaţii în analiza medicamentelor
1. Determinarea sărurilor feroase:
- oxidarea ionilor Fe2+ la Fe3+ de către dicromat are loc în mediu acid creat de
amestecul format din acid sulfuric şi acid fosforic, in prezenta difenilaminei,
pana la albastru:

6FeSO4 + K2Cr2O7 + 7H2SO4 = 3Fe2(SO4)3 + K2SO4 + Cr2(SO4)3 +7H2O

2. Determinarea metamizolului:
- metamizolul este oxidat de dicromatul de potasiu în mediu acid în prezenţa
difenilaminei după reacţia:

3. Alte determinări: vitamina C, alcoolul etilic, HIN, hidrochinona, 1,4-hi-

drazinoftalazina, tioureea şi derivaţii săi.

296
 DETERMINARI CERIMETRICE

 se bazează pe caracterul oxidant al ionului Ce4+ în mediu acid:

Ce4 + e  Ce3

 Funcţia oxidantă poate fi redată şi prin ecuaţia:

2Ce(SO4)2 + H2O  Ce2(SO4)3 + H2SO4 + O

Reacţia are loc nu numai în soluţii apoase dar şi în mediu neapos

(aceto-nitril).

Soluţii titrate
1. Sulfat ceric 0,1 M
Soluţia se poate prepara din Ce(SO4)22(NH4)2SO4.2H2O şi CeO2. Titrul
soluţiei se determină cu: As2O3, sare Mohr, oxalat de sodiu.

Indicatori
- feroina, p-etoxicrisoidina, roşu de metil, difenilamina
- o-fenantrolina feroasă.

297
 Aplicaţii în analiza medicamentelor

1. Determinarea oxalaţilor:
- acidul oxalic şi oxalaţii sunt oxidaţi de sulfatul de ceriu în
mediu acid în prezenţa feroinei ca indicator.

(COOH)2 + 2Ce(SO4)2 = 2CO2 + H2SO4 + Ce2(SO4)3

2. Alte determinări: hidrochinona, HIN, acidul ascorbic,

tocoferolul, aminofenazona, hipofosfiţi, zaharuri.

298
 DETERMINARI NITRITOMETRICE

 Nitritometria este o metodă volumetrică care are la bază reacţia de

diazotare a aminelor aromatice la tratarea lor cu acid azotos.

 Diazotarea decurge la temperatură scăzută:

Ar-NH2 + HNO2 + HCl  ArN  NCl + 2H2O

Soluţii titrate
1. Nitrit de sodiu 0,1 M
Titrul se determină cu acid sulfanilic (iodură de potasiu amidonată).

Indicatori
- iodură de potasiu amidonată, tropeolina 00, acidul
difenilbenzidindisulfonic, galben de metanil.

 Prinderea punctului de echivalenţă se poate face cu mare precizie

folosind metode electrometrice (potenţiometric şi amperometric).

299
 Aplicaţii în analiza medicamentelor

1. Determinarea unor sulfamide

 Principiul determinării: se diazotează gruparea amină primară

cu nitrit de sodiu în mediu acid când are loc reacţia generală:
RNHSO2 ArNH2 + NaNO2 + HCl =
RNH-SO2-Ar- N  N Cl + 2H2O
 Punctul final al reacţiei poate fi pus în evidenţă cu ajutorul
iodurii de potasiu amidonată care se colorează în albastru în
prezenţa unui exces de nitrit, sau cu ajutorul tropeolinei 00
ori a galbenului de metanil:
2 NaNO2 + 2KI + 4HCl = 2NaCl + 2KCl + I2 + 2H2O + 2NO

2. Determinarea acidului p-aminobenzoic:

- reacţia de diazotare are loc în mediu de acid clorhidric 0,1 M,
în prezenţa KBr şi a tropeolinei 00, titrarea efectuându-se cu
NaNO2 0,1 M până la coloraţie gălbuie.

3. Determinarea p-aminobenzoatului de etil:

- principiul este asemănător determinării acidului p-
aminobenzoic.
300
4. Determinarea paracetamolului:
- p-hidroxiacetanilida se hidrolizează în mediu acid când se pune
în libertate grupa NH2 primară aromatică, p-hidroxianilina
titrându-se cu NaNO2 0,1 M în prezenţa KBr şi a tropeolinei.

5. Determinarea clorhidratului de procaină

301
6. Determinarea cloramfenicolului:
- grupa nitro a cloramfenicolului se reduce la amină cu pulbere
de zinc şi acid clorhidric şi se titrează cu NaNO2 0,1 M în
prezenţa KBr şi a tropeolinei 00.

302
 DETERMINARI IN MEDIU NEAPOS
 Avantaje faţă de titrarile în mediu apos:

- pot fi titrate ca acizi sau ca baze relativ tari în solvenţi anhidri,

în care sunt solubile, numeroase substanţe medicamentoase
cu caracter acid sau bazic slab sau foarte slab, insolubile în
apă

- pot fi titrate substanţe medicamentoase cu caracter neutru în

mediu apos

- se aplică determinărilor de substanţe anorganice, organice,

izomeri, serii de compuşi omologi, amestecuri de acizi, baze,
săruri

- datorită constantei dielectrice a solvenţilor organici, se pot

determina cantitativ cantităţi mici de substanţe fără a
influenţa observarea punctului de echivalenţă prin slăbirea
virajului indicatorilor.

303
Solvenţii neapoşi sau anhidri se pot clasifica, după proprietăţile lor
sau după efectul produs, în:

A. Solvenţi amfoterici
 solvenţi care manifestă o disociere proprie
 după caracterul lor se împart în:
a) solvenţi amfiprotici: alcooli, cetone
b) solvenţi protogenici (solvenţi care cedează mai uşor protoni,
funcţionând ca acizi): acid acetic anhidru, acid formic anhidru, acid
propionic anhidru, acid fluorhidric, acid sulfuric anhidru
c) solvenţi protofilici (fixează protoni, comportându-se ca baze):
butilamina, etilendiamina, acetona, metiletilcetona, acetonitrilul.

B. Solvenţi inerţi (aprotici)

 nu posedă funcţii bazice sau acide uşor de pus în evidenţă.
a) solventi neutri: benzen, dioxan, cloroform, anhidrida acetica
b) solventi bazici: piridina, DMF,DMSO
c) solventi acizi: nitrometan.
 În aceşti solvenţi substanţele cu caracter acid sau bazic se găsesc
nedisociate.

304
Efectele solvenţilor depind de mai mulţi factori:
1. Capacitatea sa de dizolvare a substanţei
 Capacitatea de dizolvare a unui solvent este dependentă de
proprietăţile solvatante ale acestuia, determinate de:
- proprietăţile lor fizice
- constanta dielectrică
- polaritatea sa
- existenţa legăturilor inter- şi intramoleculare etc.

2. constanta dielectrică, 
 joacă un rol important în disociaţia ionică a substanţei care se dizolvă.
 Substanţele ionice prin disociere vor forma doi ioni între care se
manifestă efecte electrostatice. Între cei doi ioni se va interpune stratul
de solvent, în acest fel se va micşora atracţia electrostatică cu atât mai
mult cu cât constanta dielectrică a solventului este mai mare.
 În solvenţii cu constantă dielectrică mică, cum este a benzenului (2,28),
nu se vor găsi aproape deloc ioni liberi.

 Solvenţii se pot clasifica din acest punct de vedere în:

- solvenţi puţin disocianţi (10 - 15);
- solvenţi mediu disocianţi (15 <  < 40);
- solvenţi disocianţi ( > 40).

305
3. efectul prototropic al solventului
 Solventul intervine prin acceptare sau cedare de protoni.
 În funcţie de afinitatea lor variabilă faţă de protoni, solvenţii
sunt susceptibili de a reacţiona cu substanţele dizolvate şi
chiar sunt capabili de a transforma o legătură covalentă într-o
legătură ionică, dând naştere unei perechi de ioni a căror
disociaţie depinde de constanta dielectrică a solventului.

 Efectul solvenţilor amfiprotici protofilic se manifestă astfel:

 Exemplu: dizolvarea fenolului în dimetilformamidă:

306
 Efectul solvenţilor amfiprotici protogeni se manifestă astfel:

X fiind o grupare electronegativă. In acest mod are loc dizolvarea

anilinei în acid acetic:

 In solvenţii aprotici se manifestă aciditatea sau bazicitatea

intrinsecă a substanţei.

307
Alegerea solvenţilor
 Pentru a doza un singur component cu caracter acid sau bazic se alege un
solvent care prin efectul său prototropic şi prin constanta sa dielectrică să
exalte la maximum aciditatea sau bazicitatea, adică în acest solvent substanţa
să disocieze la maxim.

 Dacă se urmăreşte determinarea cantitativă a unui amestec de acizi sau baze

trebuie să se aleagă amestecuri de solvenţi care în anumite proporţii să
permită dozarea diferenţială.

 Solvenţii acizi exaltă bazicitatea permiţand titrări cu acizi tari.

 Solvenţii bazici exaltă aciditatea şi fac posibilă titrarea cu o bază tare.

 Astfel, în dimetilformamidă se titrează mulţi derivaţi barbiturici, cum este

fenobarbitalul, ca acizi tari, cu o soluţie titrată de metoxid de sodiu în
amestecul benzen-alcool metilic.

 In solvenţi aprotici (benzen, tetraclorură de carbon, cloroform) nu apar

fenomene de solvoliză.

 În astfel de medii aciditatea sau bazicitatea intrinsecă este menţinută integral,

fiind posibilă titrarea oricărui acid sau oricărei baze.

308
 În mediu neapos, chinina se poate determina cantitativ prin
dizolvare în acid acetic anhidru şi titrare cu acid percloric.
Acidul percloric fiind un acid foarte tare în raport cu acidul
acetic va ceda protonul său solventului, reacţia având loc cu
deplasarea echilibrului spre dreapta:

 Chinina în acidul acetic utilizat ca solvent va fi o bază tare şi va

accepta uşor protonii acidului:

Titrarea soluţiei acide de chinină cu acid percloric în acid acetic:

309
Indicatori

1. In cazul utilizării solvenţilor acizi: cristal violet, α-naftolbenzeina,

roşu de chinaldină, violet de metil, tropeolină 00

2. In cazul utilizării solvenţilor bazici: albastru de timol, galben de

alizarină, roşu de fenol, albastru de bromtimol, roşu de
chinaldină, timolftaleina, azoviolet

3. In cazul utilizării solvenţilor neutri: metiloranj, roşu neutral,

galben de metanil.

310
Soluţii titrate
A. Soluţii titrate de acizi
1. Acid percloric 0,1 M, 0,01 M în acid acetic anhidru
Titrul se determină cu: ftalat acid de potasiu (cristal violet);
hidrogen carbonat de potasiu (violet de metil).
2. Acid percloric 0,1 M, 0,05 M în dioxan
Titrul se determină cu: ftalat acid de potasiu.
3. Acid percloric 0,1 M în acid propionic
Titrul se determină cu: ftalat acid de potasiu.
4. Acid percloric 0,1 M în acid trifluoracetic
5. Acid percloric 0,1 M în alcool metilic
Titrul se determină cu tris-(hidroximetil)-aminometan 0,1 M
(albastru de timol şi alfazurin).
6. Acid percloric 0,1 M în etilenglicol-isopropanol
Titrul se determină cu carbonat de sodiu anhidru (metiloranj,
roşu de metil, albastru de timol).
7. Acid clorhidric 0,05 M în alcool metilic
Titrul se determină cu NaOH 0,1 M (fenolftaleină).
8. Acid clorhidric 1 M în etilenglicol-isopropanol (1:1)
9. Acid tosilic 0,005 N în cloroform
Titrul se determină cu stricnină (p - dimetilaminoazobenzen).
311
B. Soluţii titrate de baze
1. Hidroxid de sodiu (potasiu) 0,1 M în alcool metilic anhidru
Titrul se determină cu acid benzoic (albastru de timol)
2. Metoxizi de sodiu, potasiu, litiu 0,1 M
Titrul se determină cu acid benzoic; acid succinic.
3. Metoxid de sodiu 0,1 M în benzen-metanol (10 : 1)
Titrul se determină cu acid benzoic.
4. Metoxid de litiu 0,1 M în benzen-metanol (1 : 6)
5. Hidroxid de tetrabutilamoniu 0,1 M; 0,02 M în benzen-metanol (10:1)
Titrul se determină cu acid benzoic în DMF, acetonă sau MEC (albastru
de timol).
6. Hidroxid de tributilmetilamoniu 0,1 N în benzen-metanol (10:1)
7. Hidroxid de trietilbutilamoniu 0,1 N în benzen-metanol (10:1)
C. Alte soluţii titrate
1. Acetat de sodiu 0,1 N în acid acetic anhidru
2. Anilină 0,1 N în acid acetic anhidru
3. Benzidină 0,05 N în acid acetic anhidru
4. 2 - aminoetoxid de sodiu 0,2 N în etilendiamină
5. Morfolină 0,1 N în acetonitril
6. Perclorat de litiu 0,05 N în acetonitril
7. Morfolină 0,5 N în metanol anhidru
8. Ftalat acid de potasiu 0,1 N; 0,001 N în acid acetic anhidru
9. Tris-(hidroximetil)-aminometan 0,1 N în metanol anhidru 312
 DETERMINAREA SUBSTANTELOR
MEDICAMENTOASE CU CARACTER SLAB BAZIC

 Cele mai multe substanţe medicamentoase sunt baze organice şi

se caracterizează prin aceea că au o bazicitate slabă şi sunt
insolubile în apă.

 La determinarea substanţelor cu caracter bazic trebuie să se

ţină seama de:
 dozarea substanţelor cu o singură polaritate bazică slabă sau
foarte slabă

 dozarea unor compuşi care au în aceeaşi moleculă două sau

mai multe polarităţi bazice, mai mult sau mai puţin apropiate
ca tărie

313
 dozarea amestecurilor de baze tari alături de baze slabe sau a
amestecurilor de baze cu polarităţi apropiate având în vedere
scăderea bazicităţii în seria:

R-NH2  R2NH  R3N  C5NH5 (Py)  C6H5 - NH2

 dozarea bazelor organice sau anorganice ca atare sau în

amestecuri din diferite forme farmaceutice.

 Se pot doza în mediu neapos:

 Amine primare, secundare şi terţiare (amino-acizi)
 Amide
 Compuşi azotaţi heterociclici (aminofenazona, fenazona,
antibiotice, alcaloizi, antihistaminice)
 Săruri anorganice şi organice: săruri de alcaloizi, săruri
cuaternare de amoniu

314
Determinări de substanţe cu caracter slab bazic

315
316
317
1. Determinarea sărurilor de potasiu
sau de sodiu ale penicilinei G:
- datorită cationilor din structura
acestei peniciline este posibilă
dozarea cu HClO4 în dioxan,
utilizând ca solvent acidul acetic
anhidru şi -naftolbenzeina ca
indicator.

2. Determinarea benzatinpenicilinei:
- datorită azotului din catena laterală
benzatinpenicilina se poate titra cu
HClO4.

3. Determinarea tetraciclinelor:
- datorită bazicităţii create de azotul
terţiar din poziţia 4; tetraciclinele se
dizolvă în acid acetic anhidru şi se
titrează potenţiometric (electrozi de
sticlă şi calomel) cu HClO4 în dioxan.

318
4. Determinarea eritromicinei:
- azotul bazic al eritromicinei se poate
doza cu ajutorul acidului percloric,
folosind ca solvent acidul acetic
anhidru şi ca indicator cristal violetul.

5. Determinarea cefalosporinelor
- sunt derivaţi de semisinteză ai acidului 7-aminocefalosporanic
cu un spectru larg de activitate antimicrobiană, fiind din ce în
ce mai mult utilizate în terapeutică.
- Dezavantaj: sunt greu solubile sub forma acidă.
- Sărurile alcaline se pot determina în mediu neapos: se dizolvă în
dimetilsulfoxid şi se titrează potenţiometric cu acid percloric în
acid acetic anhidru utilizând combinaţia de electrozi sticlă -
calomel.

319
320
320
Substanţe medicamentoase care se determină cu acid percloric
după adăugarea de acetat de mercur.

321
322
 Determinarea clorhidratului de efedrina

• Clorhidratul de efedrină se dizolvă ȋn acid acetic anhidru şi se

tratează cu acetat de mercur (II) ȋn acid acetic anhidru,
eliberând o cantitate de acetat, echivalentă cu efedrina luată
ȋn lucru, care se va titra cu acid percloric ȋn dioxan 0.1 mol/l
până la coloraţie roşu-violet.

323
 Determinarea clorhidratului de procaină:
- substanţa se dizolvă în acid acetic anhidru, se adaugă acetat de
mercur (II) 5% în acid acetic anhidru, şi se titrează cu HClO4 0,1
M în prezenţa cristal violetului până la coloraţie verde:

 In mod asemanator se pot determina numeroase substanţe care

conţin în molecula lor grupări cu sulf (S, -SH, -SR1R2).

324
 Determinarea disulfiramului:

325
 DETERMINAREA SUBSTANTELOR
MEDICAMENTOASE CU CARACTER SLAB ACID

 necesită măsuri de protecţie în ceea ce priveşte condiţiile de

titrare: biuretele trebuie prevăzute cu rezervoare în care să se
introducă substanţe adsorbante ale umidităţii şi bioxidului de
carbon.

 se pot determina cantitativ următoarele grupe de substanţe:

 compuşi alcoolici
 compuşi fenolici
 acizi carboxilici
 compuşi imidici
 alcaloizi
 sulfamide
 peniciline, cefalosporine
 amino-acizi
 partea acidă a sărurilor minerale sau organice.
326
327
1. Determinarea fenolilor
 Compuşii cu grupări -OH fenolice slab acide în etilen-diamină, DMF,
butilamină, prezintă o aciditate titrabilă cu CH3ONa sau HTB, utilizând
ca indicatori o-nitroanilina sau albastrul de timol.
 Substituenţii electrofili potenţează caracterul acid: -CHO, -COR, -
COOR, -NH2, -NO2.
 Etilendiamina se foloseste ca solvent bazic pentru a intensifica
aciditatea fenolilor, putandu-i titra cu metoxid de potasiu.

328
2. Dozarea fenobarbitalului din comprimate

Comprimatele se dispersează ȋn dimetilformamidă

neutralizată la albastru de timol (I) ȋn metanol şi se titrează
cu metoxid de sodiu 0.1 mol/l până la albastru.

329
3. Determinarea sulfamidelor
- Sulfamidele se pot titra în mediu neapos cu soluţii titrate bazice
datorită faptului că gruparea SO2 are un caracter electrofil, hidrogenul
fixat la N devine ionizabil, astfel încât sulfamidele devin acide şi pot fi
titrate în solvenţi bazici.

- Substituentul R influenţează tăria acidităţii care scade în ordinea:

fenil, piridil, tiazol, naftil, benzil, alchil. Substituenţii alchilici fiind
respingători de electroni (efect -I) micşorează aciditatea, pe când
substituenţii arilici, atrăgători de electroni (efect +I), măresc aciditatea.

4. Determinarea penicilinelor
- Gruparea COOH a penicilinelor se poate determina titrimetric în
mediu DMF cu CH3OK 0,1 M în prezenţa albastrului de timol.

330
5. Determinarea cefalosporinelor
- Cefalosporinele se pot determina cantitativ în mediu neapos
datorită caracterului lor slab acid.
- Cefazolina se dizolvă în DMSO şi se titrează cu HTB 0,05 M.
Titrarea se face potenţiometric utilizând ca electrozi pe cel de
sticlă şi de calomel.

6. Determinarea amino-acizilor
- Amino-acizii ca substanţe amfiprotice se pot doza direct în DMF
cu HTB în benzen - metanol şi în prezenţa albastrului de timol ca
indicator.
- Se poate folosi ca mediu şi piridina, iar ca indicatori -
naftolbenzeina, azovioletul etc.

331
 Planul cursului
Determinari cu agenti tensioactivi

Determinari densimetrice

Determinari vascozimetrice

Metode optice nespectrale

Determinari refractometrice
Polarimetrie
Dispersia optica rotatorie
Dicroismul circular

332
 DETERMINARI CU AGENTI TENSIOACTIVI
 Substanţe tensioactive
 substanţele care micşorează tensiunea superficială a
solventului în care sunt introduse
 suferă o adsorbţie pozitivă pe suprafaţa lichidelor
 au o structură liniară cu un capăt al moleculei compus dintr-
un grup de atomi cu afinitate mare pentru apă, denumită
hidrofilă, iar celălalt capăt al moleculei posedă o grupare de
atomi cu proprietăţi hidrofobe.
 Dacă într-un sistem format din două lichide nemiscibile se
introduce o substanţă tensioactivă molecula acesteia se va
orienta cu partea hidrofobă a moleculelor spre lichidul neapos şi
cu partea hidrofilă spre apă.

333
 S-a constatat că atunci când într-o soluţie se află prezente două
substanţe antagoniste - una anion activă şi cealaltă cation activă -
ele îşi vor neutraliza reciproc activitatea superficială.

BX + A M  BA + MX

unde:
BX = substanţă superficială cation activă
B+ = ion hidrofob pozitiv
X- = anion al unui radical acid monovalent
AM = substanţă superficială anion activă
A - = ion hidrofob negativ
M+ = H+, Na+, K+, NH4+.

 Produsul BA - este insolubil în apă şi solubil într-un solvent

organic nemiscibil cu apa sau in exces de reactivi.
 Compusul MX - este un electrolit solubil în apă.
 Rolul de component bazic - substanţa superficial cation activă, o
bază organică sau o sare a sa.
 Rolul de component acid - substanţa superficial anionic activă,
un acid organic sau o sare a sa.

334
 Punctul de echivalenţă se pune în evidenţă prin metode fizice şi
chimice:

 Metodele fizice
 măsoară tensiunea superficială, turbiditatea soluţiei în timpul
titrării.
 metode gravimetrice.

 Metodele chimice - utilizează titrări cu indicatori, pot fi:

 directe - se titrează o substanţă cation activă cu o substanţă
anion activă în prezenţa unui colorant ca indicator.

 indirecte - se izolează sarea BA, se redizolvă şi se determină unul

din ionii sării printr-o metodă volumetrică convenabilă.

335
 Titrarea se face într-un sistem format din două faze: apă şi un
solvent organic.

 In funcţie de solubilitatea colorantului (indicatorului), în faza

apoasă sau organică, se cunosc două tipuri de metode de titrare:

 metode în care la punctul de echivalenţă colorantul este

transferat dintr-o fază în alta;
 metode în care nu are loc transferul indicatorului dintr-o fază
în alta.

336
 In cazul unui colorant acid, reacţiile pot fi reprezentate astfel:

 Baza reacţionează cu colorantul formând compusul B+C- care trece

în cloroform. În timpul titrării cu soluţia de tensioactiv (LSS), sarea
colorantului reacţionează cu LSS rezultând sarea B+A- care trece în
cloroform, iar colorantul pus în libertate trece în faza apoasă.
 Drept colorant acid se poate folosi albastru de bromfenol. În acest
caz, punctul final poate fi considerat în mod arbitrar:
- la prima apariţie a unei culori albastre în stratul apos
- la apariţia unei culori de intensitate egală în ambele faze.

337
 In cazul în care se foloseşte la titrare drept indicator un colorant
bazic, solubil în apă, reacţiile pot fi reprezentate astfel:

 Baza reacţionează cu soluţia de tensioactiv (LSS) formând sarea

B+A- solubilă în cloroform, iar colorantul interacţionează cu excesul
de tensioactiv rezultând sarea C+A-, de asemenea solubilă în
cloroform, dar colorată şi mai stabilă decât sarea B+A-.
 Drept colorant bazic se poate folosi albastrul de metilen. Punctul
final al titrării se poate considera în momentul în care:
- apare prima tentă de culoare în stratul cloroformic
- momentul în care toată culoarea albastră s-a transferat în stratul
cloroformic. 338
 Soluţii titrate

1. Lauril sulfat de sodiu ( LSS) 0,01 mol/l

CH3 - (CH2)10 - CH2 - SO4Na

Titrul se determină cu papaverină, narcotină etc.

2. Dioctilsulfosuccinat de sodiu (DOSS) 0,01 mol/l

Titrul se determină cu papaverină

339
 Aplicaţii în analiza medicamentelor

 Titrarea cu LSS permite o determinare cu o eroare de:

 1 % pentru substanţele pure
 2 – 5 % pentru formele farmaceutice

Avantaje
 permite dozarea unui mare număr de substanţe
medicamentoase în mod direct
 permite dozarea unui mare număr de substanţe
medicamentoase care se găsesc în cantităţi foarte mici
în formele farmaceutice.

340
Limite
 Reacţiile sunt influenţate de structura şi natura moleculei de
determinat, dependentă ea însăşi de grupările funcţionale:
 Compuşii în a căror moleculă se găsesc grefate grupări
funcţionale hidrofile (OH, COOH, COOR, CONH2 , C=O) diminuează
sau fac să dispară proprietăţile bazice care condiţionează formarea
sării extractibile.
 Există unele substanţe medicamentoase şi unii excipienţi care
consumă titrant în cantităţi nestoechiometrice.

Titrări cu LSS
 determinarea bazelor cuaternare de amoniu alifatice
 determinarea bazelor cuaternare de amoniu ciclice: benzododeciniu,
benzalconiu, cetoxoniu
 determinarea bazelor cuaternare de amoniu heterociclice
 determinarea derivaţilor de fenotiazină: acepromazina, clordelazin,
clorpromazina, dietazina, izotiazina, metopromazina
 determinarea alcaloizilor: tebaina, papaverina, hidrastina, narcotina,
rezerpina.
341
 Determinarea substanţelor medicamentoase direct
din forme farmaceutice

 Metoda de determinare poate fi folosită pentru dozarea alcaloizilor

şi bazelor medicamentoase organice din preparate farmaceutice în
prezenţa altor principii active sau excipienţi care nu formează săruri
extractibile cu anionul laurilsulfat.
 Substanţe şi excipienţi care nu interferează aplicarea metodei:

342
 Folosirea unui sistem de solvenţi format din două faze permite aducerea
în soluţie a tuturor componenţilor formei farmaceutice:
 Faza apoasă - dizolvă componenţii polari
 Faza organica – dizolva componentii nepolari (şi mai ales excipienţii
graşi).
 separarea excipientilor inerţi şi insolubili cum ar fi amidonul şi talcul nu
este necesară.
 Metoda de titrare cu LSS se poate aplica formelor farmaceutice: soluţii
medicamentoase, unguente, supozitoare, pulberi, comprimate, drajeuri.
Soluţii medicamentoase
 Ex: se determina cantitativ: clorura de benzetoniu alături de
cloramfenicol, etiluretan, cloretonă, clorura de sodiu, propilenglicol, apă
distilată.
 Cele două faze sunt formate din părţi egale de apă şi cloroform.
 Indicator se foloseste soluţia acido-alcoolică de galben de metil.
Unguente
 Excipienţii graşi utilizaţi la prepararea unguentelor nu consumă soluţie
titrată.
 Proba de determinat se dizolvă sau se suspendă în amestecul apă -
cloroform, se adaugă indicatorul şi se procedează ca la determinările
titrimetrice obişnuite.
343
Supozitoare
 Untul de cacao şi gliceridele semisintetice permit aplicarea directă a metodei prin
faptul că sunt solubile în faza organică a mediului în care se face titrarea.

Comprimate
 Cei mai frecvenţi şi utilizaţi excipienţi la prepararea comprimatelor nu consumă în
mod practic soluţie titrată: caolinul, lactoza, carbonatul de calciu, carbonatul de
magneziu, guma arabică, amidonul, fosfatul tricalcic.
 Ex: se poate determina maleatul de prometazină alături de meprobamat şi
stearatul de magneziu, papaverina alături de acidul nicotinic şi alţi excipienţi.

 Excipienţii şi coloranţii care interferează titrarea duc la o eroare acceptabilă, de

maximum 1 %.

Drajeuri
 Excipienţii utilizaţi la obţinerea sâmburilor (stearatul de magneziu, talcul) cât şi cei
folosiţi la drajefiere (amidonul, gelatina, zaharoza, talcul, ceara, cetaceumul etc.) nu
interferează titrarea fapt pentru care nu se lucrează în condiţii speciale.

Titrări cu DOSS
 Se determină cantitativ cu DOSS: scobutilul, sulfatul de atropină, efedrina,
tetraciclinele, sparteina, stricnina, neostigmina, codeina, apomorfina, chinina etc.

344
 DETERMINARI DENSIMETRICE

PRINCIPII GENERALE

Densitate - conţinutul masic din unitatea de volum

- caracteristică a fiecărei substanţe la t, p - constante.

Masa volumică (densitate), 20, a unei substanţe = raportul

dintre masa şi volumul substanţei repective la 20o C; Unitatea de
masura in SI este kg/m3 (kg.m-3).

d 20
Densitatea relativă, , a unei substanţe = raportul dintre
20

masa unui volum din acea substanţă la 20o C şi masa unui

volum egal de apă la 20o C.

Densitatea relativă, d 4 , a unei substanţe = raportul dintre masa

20

unui volum din acea substanţă la 200 C şi masa unui volum egal
de apă la 4o C.

345
• Relaţiile numerice dintre cele trei mărimi sunt următoarele:
20 = 998,202 . d 20
20
sau d 20
20 = 1,00180 .10 -3 . 
20

20 = 999,9702 . d 20 sau d 20

4 = 1,000030 . 10 -3 . 
4 20

20
d 20
20 = 1,00170 . d 20
4 sau d 20
4
d
= 0,99823 . 20

• Determinarea densităţii (functie de precizia ceruta)

1. Densimetre (areometre/termoareometre) pentru lichide

2. Balanţa Mohr-Westphal pentru lichide
3. Picnometre pentru lichide, substanţe semisolide şi solide

346
 În laboratoarele pentru analiza şi controlul
medicamentelor cel mai utilizate sunt picnometrele ale
căror tipuri sunt redate în figura.

Picnometre

- precizie determinarii - la a patra zecimală

- se determina densitatea lichidelor faţă de apă la temperatura de
20o C, densitatea grăsimilor solide şi a cerurilor după tehnicile şi
formulele descrise în caietul de lucrări practice.
347
 APLICAŢIILE DENSIMETRIEI
• Caracterizarea unor lichide şi produse farmaceutice
(identificare/cercetarea puritatii)
Eter etilic (d=0,713)
Alcool metilic (d=0,791)
Alcool etilic (d=0,798)
Benzen (d=0,879)
Aetheroleum Citri (d=0,849-0,855)
Oleum Olivarum (d=0,910-0,915)
Cloroform (d=1,498).

• Determinarea refracţiei moleculare R  n 2

1 M
M n2  2  d
• Determinarea puterii rotatorii specifice a lichidelor
348
• Determinarea conţinutului în alcool al preparatelor
farmaceutice

Conţinutul în alcool se poate determina:

- Prin trasarea unei curbe etalon (standard)
- Din Farmacopeea Română - raportul dintre densitate şi
procentele de masă şi de volum ale amestecurilor de alcool şi
apă (tabelele alcoolmetrice).

• Determinarea conţinutului procentual în acid clorhidric

- Farmacopeea IX-a - densitatea soluţiilor de acid clorhidric şi

coeficienţii de corecţie pentru soluţiile de acid clorhidric.

• Determinarea conţinutului în glicerol al unor amestecuri

de glicerol-apa (tabel Farmacopeea Română)

• Determinarea conţinutului în zahar al preparatelor

farmaceutice (tabel Farmacopeea Română)

349
 DETERMINǍRI
VÂSCOZIMETRICE

PRINCIPII GENERALE

• Vâscozitatea = rezistenţa la alunecare a două straturi de lichid

învecinate, caracteristică lichidelor în timpul curgerii.

• Proprietatea de curgere a unui lichid se referă la rezistenţa

acestuia faţă de o forţă de forfecare aplicată asupra sa. Din acest
punct de vedere se disting două sisteme:

1. Sisteme de curgere newtoniene - se supun legii lui Newton.

Tensiunea de forfecare este proporţională cu viteza de forfecare,
coeficientul de vâscozitate este o constantă, la temperatură şi
presiune constantă.

2. Sisteme de curgere nenewtoniene - nu respectă legea lui

Newton. Vâscozitatea se modifică în funcţie de temperatură şi de
tensiunea de forfecare aplicată.
350
• Considerând două
straturi A şi B de fluid care
se mişcă paralel cu planul
lor de contact şi cu viteze
diferite, se va exercita între
ele o acţiune reciprocă care
va determina încetinirea
deplasării stratului cu
viteza iniţială mai mare şi v + dv

accelerarea deplasării
stratului cu viteza mai A
mică. dx S
B
• Însemnând cu S
suprafaţa comună a celor v
două straturi, cu dx
distanţa elementară care le
separă şi cu dv diferenţa de
viteză a celor două straturi, unde:
forţa de frecare care ia  = coeficient de
naştere este dată de relaţia vâscozitate specific lichidului dat
lui Newton:
dv/dx = gradientul vitezei
(caracterizează variaţia vitezei pe
dv
f    s unitatea de lungime, in direcţia
dx perpendiculară celei de deplasare
a straturilor). 351
• Lichide normale = lichidele pentru care factorul  este
constant în raport cu dv/dx.

• Lichide anormale = lichidele la care factorul  variază în

raport cu gradientul de viteză.

• Vâscozitate dinamică sau vâscozitate absolută,  =

coeficientul  din relaţia lui Newton, constant faţă de raportul
dv/dx, reprezintă rezistenţa care apare intre două straturi de
lichid cu suprafaţa de 1 cm2, care se deplaseaza cu viteza de 1
cm/sec pe distanţa de 1 cm.

- Sistemul CGS, unitatea de vâscozitate dinamică este P-ul

(poise).
- Indicarea valorii vâscozităţii dinamice se face alături de
menţionarea temperaturii şi uneori a presiunii.

• Fluiditate,  = inversul vâscozităţii dinamice.

- Unitatea de fluiditate este inversul unităţii de vâscozitate
dinamică, P-1.

352
• Vâscozitate cinematică,  = raportul dintre vâscozitatea
dinamică a unui lichid şi densitatea acestuia la aceiasi
temperatura.
- Unitatea în sistemul CGS este stokes-ul.

• Vâscozitatea relativă, rel, sau raportul de vâscozitate =

raportul dintre vâscozitatea dinamică a lichidului considerat
şi vâscozitatea dinamică a unui lichid de referinţă la aceeaşi
temperatură.

- lichidul de referinţă = apa la temperatura de 20o C.

- Vâscozitatea dinamică relativă este un număr adimensional.
- Deoarece vâscozitatea dinamică a apei la 20o C este 1cP,
vâscozitatea dinamică relativă a unui lichid faţă de apă la 20o
C este numeric egală, în sistemul CGS, cu vâscozitatea sa
dinamică exprimată în cP.

353
• Vâscozitatea intrinsecă (internă, caracteristică) sau numărul limită
de vâscozitate se exprimă prin relaţia:

- este o mărime utilizată în domeniul polimerilor

- poate fi determinată prin extrapolarea uneia din curbele (rel-1)/c=f(c)
respectiv ln rel/c=f(c), pentru c=0.
- are dimensiunile inversului concentraţiei, adică ml/g sau dl/g.

• Vâscozitatea convenţională Engler = raportul dintre timpul de curgere a

200 ml lichid în vâscozimetrul Engler şi timpul de curgere a unui volum
egal de apă la 20o C
- se exprimă în grade Engler.

• Vâscozitatea aparentă/structurala = valoarea vâscozităţii obţinute

pentru sistemele de curgere nenewtoniene în funcţie de:
- tipul de vâscozimetru folosit
- umiditatea substanţei
- concentraţie
- modul de preparare a dispersiei
- durata şi temperatura de agitare
- perioada de repaus anterioară determinării.
- raportul dintre tensiunea si viteza de forfecare
354
355
• Deoarece ridicarea temperaturii determină mărirea
volumului, vâscozitatea lichidelor scade cu creşterea
temperaturii.
• Pentru lichidele normale această dependenţă poate fi
reprezentată prin relaţia exponenţială:
b
  a eT
a si b = constante specifice ce trebuie determinate
experimental
- Prin cresterea temperaturii creşte:
- pe de o parte volumul liber molecular,
- iar pe de altă parte fluiditatea lichidului.

356
 Concordanta temperatura - vascozitate

Vâscozitate Vâscozitate Vâscozitate

Temperatură
0C ulei de ricin apă aer
poise centipoise micropoise
0 53 1,792 171
20 9,86 1,005 181
40 2,31 0,656 190
60 0,80 0,469 200
80 0,30 0,357 209
100 0,17 0,284 218

357
 APARATURA
După mărimea măsurată După forma constructivă

Vâscozimetre pentru măsurarea Vâscozimetre cu tub capilar

vâscozităţii cinematice

Vâscozimetre cu corp rotitor sau

corp căzător
Vâscozimetre pentru măsurarea
vâscozităţii dinamice

Vâscozimetre rotametrice

Vâscozimetre pentru măsurarea

vâscozităţii convenţionale
Vâscozimetre mecanice

358
• În funcţie de proprietatile de curgere ale lichidului căruia
i se face determinarea se folosesc:
- vâscozimetre cu capilar
- vâscozimetre cu bilă
- vâscozimetre rotaţionale.

• Pentru determinarea timpului de curgere/cadere se folosesc:

- vâscozimetre cu capilar: Ostwald, Ubbelohde, Engler
- vâscozimetre cu bila: Hoppler

• Pentru determinarea forţelor de forfecare se folosesc:

- vâscozimetre rotaţionale: Brookfield.

vascozimetrul Ubbelohde vascozimetrul Engler 359

Vâscozimetrul Ostwald

• Vâscozitatea dinamică se calculează după formula:

=k·t·d

unde:
 = vâscozitatea dinamică
k = constanta aparatului
d = densitatea lichidului
t = timpul de curgere exprimat în secunde

360
Vâscozimetru Hoppler

• Se măsoara timpul necesar de alunecare prin rostogolirea unor

bile de densităţi şi dimensiuni diferite, pe o distanţă
standardizată, în interiorul unui tub calibrat în care se află
lichidul.

• Vâscozitatea dinamică se calculează cu ajutorul relaţiei:

 = k.t.(db - d)
unde:
 = vâscozitatea dinamică
k = constanta aparatului
t = timpul de cădere al bilei exprimat în secunde
d = densitatea lichidului
db = densitatea bilei
361
• Timpul de curgere (vâscozimetrele Ostwald, Ubbelohde,
Engler) şi timpul de cădere al bilei (vâscozimetrul Hoppler)
trebuie să fie cuprins între 100 şi 300 secunde.
• Măsurarea timpului de curgere/cadere se face cu ajutorul
unui cronometru cu precizie de 0,1 secunde.
• Lichidul trebuie adus la temperatura dorită şi nu trebuie să
conţină bule de aer.
• Variaţiile de temperatură nu trebuie să depasească ± 0,1° C.
• Timpul trebuie să reprezinte media a cel puţin 5 determinări.
• Exemple:
1. Farmacopeele dau indicaţii privind determinarea vâscozităţii
intrinseci la dextran şi în acest caz se foloseşte un vâscozimetru cu
capilar pentru care:
- volumul bulei superioare = 1-2 ml
- diametrul tubului capilar = 1 mm
- lungimea tubului = 10 cm
- timpul de scurgere al apei = minim 100 secunde.
362
2. Determinarea vâscozităţii sistemelor de curgere nenewtoniene
(CMC-Na, MC etc.) se efectuează la un anumit tip de
vâscozimetru şi în condiţii standardizate.

• Se va ţine seama de:

- umiditatea substanţei
- concentraţia dispersiei
- modul de preparare
- durata şi temperatura de agitare
- perioada de repaus anterioară determinării.

• Determinarea vâscozităţii se efectuează asupra unei dispersii

2 % a substanţei lipsite de umiditate, dispersie obţinută prin
agitare timp de 60 minute, a amestecului substanţei cu apa
încălzită la 600 C, într-un pahar de laborator cu palete, cu 200
turaţii/minut. După un repaus de şase ore la 20o C se fac zece
determinări cu vâscozimetrul Hoppler, luând în calcul numai
media ultimelor cinci determinări.

363
• Vâscozimetrul rotativ Brookfield = măsoară mărimea
cuplului de forte necesar pentru a învinge rezistenţa la
rotire a unui cilindru sau disc în interiorul probei.

364
• Reovâscozimetrul Rheotest-2 = funcţionează după principiul
cilindrilor coaxiali.
- În cilindrul exterior cu raza R, termostatat, se află soluţia de
analizat, iar cilindrul interior cu raza r şi lungimea l se roteşte cu
viteza unghiulară .

• Se compune din:
– vâscozimetrul propriu-zis
– aparatul de măsură

 Vâscozimetrul este format din:

- Sistemul de antrenare
- Sistemul de măsură
- Sistemul de cilindri coaxiali (Couette)
365
 Vâscozimetru
• Sistemul de antrenare:
- un picior (1)
- motorul sincron (2)
- cutia de viteze cu 12 trepte (3)
- puntea de antrenare (4).
• Cu ajutorul cutiei de viteze se poate alege o anumită viteză
de rotaţie, prin rotirea pârghiei (6), fiecărei poziţii a pârghiei
corespunzându-i o viteză, a cărei treaptă este indicată de
scala (7). În piciorul (1) se află un buton (8) care permite
schimbarea turaţiei din domeniul a în domeniul b.

• Sistemul de măsură este un dispozitiv schimbător de

moment mecano-electric, bazat pe rotaţia relativă a axului
de măsură (9), cuplat cu axul de antrenare (10). Un
dinamometru (11) legat în punte cu un potenţiometru (12) Aparat de măsură
măsoară rotaţia relativă, astfel încât semnalul obţinut este
proporţional cu momentul care acţionează asupra axului.
• Comutarea poziţiilor I, II ale dinamometrului permite
schimbarea tensiunilor mecanice de aproximativ 10 ori,
astfel că, fără a schimba domeniul de măsură, se modifică
mult tensiunile. Comutarea se poate face în timpul
funcţionării aparatului.

• Sistemul cilindrilor: 1 = întrerupător motor

- cilindrul interior rotitor (14) 2 = întrerupător sistem măsură
3 = reglaj mecanic zero
- cilindrul exterior, fix, în care se pune substanţa de lucru 4 = reglaj electric zero
(15) 5 = scala masura
- camera de termostatare (acumulator Hoppler) (16). 6 = frecvenţometru;
7 = becuri control întrerupătoare
366
În timpul determinǎrilor se va alcătui un tabel de forma:

t (oC)  (treapta) α Vr r  (daP) (vâscoz. dinamicǎ)

 Tensiunea de forfecare, r, se calculează funcţie de momentul de rotaţie

M, transformat în semnal electric şi măsurat prin valoarea :

M
r 
2lr 2
• Pentru fiecare cilindru interior, valoarea tensiunii de forfecare se
exprimă funcţie de:

r=Z
unde:
Z = constantă pentru fiecare cilindru.

 Viteza de forfecare, va fi: R2

Vr  2
R  r2
r
• Vâscozitatea structurală se calculează cu ajutorul relaţiei:

Vr
367
• Domeniile de utilizare ale reovâscozimetrului:

- determinarea vâscozităţii lichidelor newtoniene

- determinarea vâscozităţii sistemelor nenewtoniene
- determinarea curbelor de curgere în funcţie de temperatura şi
presiunea de împingere.

• Domeniul de măsurare a reovâscozimetrului este de 1-4·106 cP

pentru lichidele newtoniene.

• Domeniul de temperaturǎ în care se lucrează este cuprins între

- 60o C şi + 120o C.

368
 APLICAŢIILE VÂSCOZIMETRIEI
• Caracterizarea substanţelor medicamentoase, auxiliare şi a
formelor farmaceutice

- FR X cere exprimarea acestei constante în unităţi de vâscozitate

dinamică (cP) sau vâscozitate intrinsecă (//).
Exemple:
- carboximetilceluloza sodică (tipurile 3, 1000, 10000, 20000)
- dextran 40 şi 70
- macrogoli (200, 300, 400, 600)
- metilceluloza (100, 400, 600, 1000).

Exemple: forme farmaceutice oficializate:

- soluţia perfuzabilă de dextran 40 10 % cu glucoză 5 %
- soluţia perfuzabilă de dextran 70 6 % cu glucoză 5 %
- soluţia perfuzabilă de dextran 40 10 % cu clorură de sodiu 0,9 %
- soluţia perfuzabilă de dextran 70 6 % cu clorură de sodiu 0,9 %
- unguentul cu macrogoli.
369
 Vâscozitatea este o proprietate reologică de curgere a
lichidelor.

 Reologia studiaza proprietatile structurale

mecanice/proprietati reologice ale sistemelor disperse, sub
actiunea unor forţe de forfecare.

 Din categoria fluidelor newtoniene sau ideal - vâscoase fac

parte:
- solventii polari si nepolari: apa, alcool, glicerol, propilenglicol,
uleiuri vegetale, parafina lichida
- formele farmaceutice ca dispersii omogene: sirop simplu, ape
aromatice, solutii de uz intern/extern, solutii injectabile,
solutii oftalmice

 Din categoria fluidelor nenewtoniene fac parte:

- substante pseudoplastice
- substante plastice
- substante dilatante
- substante tixotrope
370
• Substanţele sau corpuri
pseudoplastice (structural -
vâscoase sau cvasivâscoase):
- îşi modifică vâscozitatea în funcţie
de tensiunea aplicată.
- dacă tensiunea de forfecare
creşte, vâscozitatea scade.
- Exemple: solutii diluate de compusi
macromoleculari cu catena lunga:
tragacanta, alginati, metilceluloza
si derivati sintetici: polividona
- Reograma acestor sisteme este
redată în figura:
 Substanţele sau corpuri
dilatante:
- dacă tensiunea de forfecare
creşte, vâscozitatea creşte.
- Exemple: suspensia de amidon
in apa, suspensia concentrata
de 40-50 % amidon in glicol,
suspensiile concentrate de
pigmenti anorganici in fluide
nepolare (oxid de zinc 30 % in
apa, sulfat de bariu 40 % in apa)
- Reograma acestor sisteme este
redată în figura:
371
 • Substanţe sau corpuri
plastice
- tensiunea de forfecare trebuie să
depăşească "pragul de tensiune"
pentru a determina orientarea
moleculelor în sensul curgerii şi
deci al micşorării vâscozităţii.
- Exemple: gelurile de
macromolecule hidrofile solubile
(solutii concentrate ale unor
compusi macromoleculari),
suspensiile floculate, pastele,
cremele.

 Substante tixotrope:
- prin aplicarea unei forţe de forfecare
structura de reţea se distruge, însă
după un timp de repaus structura se
reface.
- Exemple: geluri (aerosil, bentonita),
suspensii, unguente emulsii.

372
 DETERMINĂRI REFRACTOMETRICE
PRINCIPII GENERALE

 Refractometria este o metoda optica nespectrala care se bazeaza pe

determinarea indicelui de refractie a unei raze de lumina care trece
dintr-un mediu cu o densitate, intr-un alt mediu cu densitate diferita.

 Lumina se propagă în vid cu o viteză c = 3·108 m/sec. La trecerea prin

orice mediu transparent, viteza de propagare a luminii scade, dar
ramane de acelasi ordin de marime.

 Raportul dintre viteza luminii în aer şi în orice mediu (substanta)

poartă numele de indice de refracţie absolut al substanţei. Pentru
toate solidele şi lichidele această definiţie se exprimă prin relaţia:
t v aer
η 
λ v mediu
unde:
t = temperatura
 = lungimea de undă a luminii
va = viteza luminii în aer
vm = viteza luminii în mediu 373
• Dacă o rază de lumină intră oblic din aer într-un mediu, ea suferă o
abatere de la direcţia de propagare.

• Raportul dintre sinusul unghiului de incidenţă şi sinusul unghiului de

refracţie este o valoare constantă şi egală cu raportul vitezei de propagare
a luminii în cele două medii. Drumul razelor este reversibil.

sin i aer
n
sin rm 374
 normala

rază
reflectată
raza
incidentă

rază
refractată

• Normala, raza incidentă si raza

refractată sunt în acelaşi plan.

375
  Când lumina trece dintr-un mediu cu
indice de refracţie mic într-un mediu cu
indice de refracţie mare (ex. din aer în
apă sau din aer în sticlă) razele de
lumină (refractate) se apropie de normală
rază
normala refractată
 Când lumina trece dintr-un mediu cu indice
de refracţie mare într-un mediu cu indice de
refracţie mic (ex. din apă în aer sau din sticlă
în aer) razele de lumină refractate se
îndepărtează de normală

 Dacă raza incidentă cade

perpendicular sau sub un unghi
foarte mic pe suprafaţa mediului,
atât unghiul de incidenţă cât şi
cel de refracţie nu se pot
măsura, în consecinţă indicele
de refracţie nu se poate
376
determina.
  Pe măsură ce valoarea unghiului de incidenţă creşte se ajunge ca
la un moment dat, când raza intră în mediul mai dens aproape
tangent, unghiul de incidenţă i = 90o. In acest caz, unghiul rm are
valoarea maximă şi poartă numele de unghi limită, rlim sau unghi
critic de refracţie rc. In mediul mai dens nici o rază nu poate
pătrunde sub un unghi de incidenţă mai mare.
 Nici din mediul mai dens razele nu pot trece în mediul mai puţin
dens când acestea cad pe suprafaţa de separaţie sub un unghi mai
mare decât unghiul limită. Aceste raze suferă fenomenul de reflexie
totală, reîntorcându-se în mediul mai dens.

- punctul A - reflexia totală

377
- punctul B reflexie şi refracţie
• Când lumina trece din aer în mediul cons