E.

Thorndike

În același timp cu Pavlov a început să studieze procesul învățării și

americanul (fără să știe unul de altul). Metodele sale au fost cu totul
altele. A început prin a studia comportamentul unor animale închise
în cuști. De pildă, o pisică: ea încerca să iasă dând cu botul și cu
labele ca să străbată printre sârme. Când, din întâmplare, apăsa pe o
mică pârghie, se deschidea o ușiță, pisica fugea din cușcă şi
consuma o bucată de peste aflată lângă ieșire. Psihologul american
a stabilit că învățarea se realizează printr-o succesiune de încercări
și erori („trial and error"). Erorile se elimină treptat, până la urmă
animalul învățând soluția și nemaifăcând greșeli.
În realitate fiecare specie de animal face încercări caracteristice.
Iată o experiență (făcută mult mai târziu și de un alt psiholog).

O găină este situată într-o îngrăditură de scânduri (fig. 6A).

în faţă este un gard
de şipci puţin distanţate între ele printre care pasărea vede
nişte grăunţe pe jos. Ea va încerca să zboare pe deasupra ori
să se strecoare, când în dreapta, când în stânga. Dacă într-
un loc scândurile sunt mai îndepărtate, pasărea se poate
strecura şi ajunge la grăunţe, consumându-le. Pusă de mai
multe ori în aceeaşi situaţie găina va face din ce în ce mai
puţine erori, până când, de la un timp, ea se repede la locul
ştiut fără a mai face încercări. Spunem că ea a învăţat
drumul către hrană. Un câine (fig. 6B) pus în aceeaşi
îngrăditură (dar având carne în faţă) va face mai puţine
încercări directe, îşi va lărgi explorările şi va descoperi
spatele liber al gardului.
Drumul pe care-l face este „un drum de ocol", ceea ce
solicită o inteligenţă superioară posibilităţilor unei găini.
trebuie să întoarcă spatele hranei (deci să n-o mai vadă), să
se îndepărteze de ea, pentru a se putea apropia ulterior.
Legea exerciţiului afirma că asociaţiile stimul-răspuns sunt întărite prin repetare
Un alt „principiu" formulat de E. Thorndike este acela al reacţiilor multiple,
consemnând că atunci când o încercare nu reuşeşte, se încearcă alta. în felul
acesta se precizează faptul care-1 deosebeşte pe E. Thorndike de Pavlov, fiind
la baza contribuţiilor sale principale. într-adevăr, dacă fiziologul rus a studiat
acea formă de învăţare constând într-o substituire de stimuli, psihologul
american a pus în evidenţă învăţarea bazată pe substituirea de reacţii, înlocuirea
unei încercări cu alta. Ea este prezentă în toate experienţele cu labirinte ori
cuşti.
 A elaborat teoria conexionismului, care afirma ca învatarea are la baza
formarea unor conexiuni la nivelul centrilor nervosi din creier. Cel mai
important aspect al acestei teorii consta în legea efectului: învatarea se face
printr-o succesiune de încercari si erori, daca încercarile au succes sunt retinute,
daca nu au succes sunt inhibate. Unul dintre elevii lui Thorndike a realizat
urmatoarea experienta: un soarece trebuia sa învete parcurgerea unui labirint
pentru a obtine hrana. Pe parcurs a fost introdusa si o placuta metalica, legata la
o sursa de curent. Când soarecele calca pe ea era curentat, învatând astfel sa
evite obstacolul prin saritura.
 John Watson

Studiile lui Watson s-au focalizat pe comportamente, fiind şi

un adept al teoriilor ecologiste a făcut urmatoarea
propunere devenită faimoasă: “

.” (Watson, 1924, p. 104)

Unul din interesele majore ale lui Watson a fost condiţionarea emoţiilor. El susţinea că la
naştere nu există decât trei reacţii emoţionale neînvăţate: frica, furia şi iubirea. De fapt, ceea
ce observăm noi sunt trei răspunsuri fizice diferite, dar de dragul simplităţii le vom numi
emoţii.
Frica este vizibilă la copii prin comportamente cum sunt respiraţie rapidă, strânsul pumnilor,
inchiderea ochilor, plâns. Ea este provocată doar de doi stimului, anume zgomotul brusc şi
pierderea sprijinului (ca atunci când capul bebeluşului nu este susţinut). Totuşi, copiii mai
mari se tem de tot felul de lucruri oameni care par ciudaţi, sobolani, câini, întuneric şi aşa mai
departe. Aceasta înseamnă că stimulii care provoacă majoritatea reacţiilor de frică sunt
învăţaţi. De exemplu, un băieţel se temea de şerpi deoarece se speriase de un ţipăt puternic
când văzuse unul. Şarpele devenise un stimul condiţionat.
Furia este iniţial un răspuns neînvăţat la restricţia mişcărilor corpului. Dacă nu lăsam un copil
de 2 ani să meargă unde îşi doreşte începe să ţipe şi să îşi mişte haotic corpul. Deşi furia este
iniţial o reacţie la o situaţie, a fi ţinut forţat, mai târziu ea se manifestă într-o varietate de
situaţii, trebuie să se spele pe faţă, să stea pe toaletă, să se dezbrace, să facă baie şi asa mai
departe. Aceste cerinţe ale adulţilor provoacă furie deoarece sunt asociate cu constrângeri
fizice, copilul se înfurie când i se spune să se dezbrace deoarece acest ordin a fost asociat
iniţial cu o reţinere forţată.
Iubirea este iniţial un răspuns provocat automat de mângâierea pielii, gâdilat şi legănat.
Bebeluşul răspunde prin zâmbet, râs, murmur, gângurit şi alte răspunsuri afective pozitive. La
început copii mici nu iubesc anumite persoane, ei sunt condiţionaţi să facă acest lucru. Faţa
mamei apare frecvent împreună cu mângâierea, legănatul şi astfel devine un stimul
condiţionat care singur provoacă sentimente pozitive pentru ea. Mai târziu, şi persoanele
asociate mamei în diverse moduri provoacă astfel de răspunsuri. Deci, sentimentele tandre sau
pozitive faţă de ceilalti sunt învăţate prin stimuli de ordinul doi.
Una dintre aplicaţiile practice ale teorie lui Watson a fost metoda de decondiţionare a
reacţiilor de frică. A lucrat cu un băieţel de 3 ani care se speria de jucăriile sau fiinţele cu
blană, dar şi de peşti şi jucării mecanice.
Procedura de decondiţionare a avut următoarele etape: copilul a fost aşezat pe un scaun înalt
la masă şi i s-a dat să mănînce. Un iepure alb inchis într-o cuşcă i-a fost arătat de la o distanţă
care să nu provoace reacţii de frică. A doua zi cuşca cu iepurele a fost apropiată treptat până
când s-a constatat că prezenţa sa declanşează frică moment în care se încheia etapa din ziua
respectivă. S-a reluat experimentul câteva zile, în final copilul a acceptat iepurele în preajma
sa, ţinea gustarea cu o mână şi cu cealaltă se juca cu iepurele. Astfel s-a eliminat frica de
fiinţe şi obiecte cu blană
Procedeul, deşi anticipat de Locke, era absolut nou, iar astăzi această decondiţionare este
cunoscută ca o forma de modificare comportamentală numită desensibilizare sistematică.
Subiectul relaxat este gradat pus în contact cu stimulul care declanşează frica, terapeutul se
asigura că sentimentele de frică apar în limite moderate astfel încât după un număr de şedinţe
subiectul învăţa să asocieze sentimentede bine şi relaxare cu obiectul sau fiinţa care iniţial
declanşa trăiri anxioase sau de frică
În lucrarea sa de îngrijire psihologică a copiilor, Watson a subliniat câteva condiții
care vor ajuta la educarea copiilor sănătoși din punct de vedere fizic și psihic.
În primul rând, vorbim despre modul dur al zilei, despre disponibilitatea unei camere
speciale pentru un copil în care să fie el ar putea fi protejat de efectele stimulilor
necorespunzători, precum și de dozajul manifestărilor de sensibilitate și dragoste în
raport cu copilul (pentru a evita poziția de indulgență la un adult și un sentiment de
permisivitate la copii).
Watson a subliniat categoric prioritatea impactului mediului asupra formării unui
anumit model de comportament definit strict pentru toți oamenii. El a spus că, cu o
duzină de bebeluși normali și sănătoși, cu o organizare dirijată a mediului, se poate
crește cineva: fie oameni absolut identici, cu aceleași gusturi și comportamente, fie
fiecare poate deveni expert într-un anumit domeniu - un medic, un comerciant sau un
hoț.