Alexandru D.

Xenopol(23.III.1847, Iaşi
— 27.II.1920, Bucureşti)
 Alexandru Dimitrie Xenopol s-a născut
la Iași, în data de 23 martie 1847, fiind
fiul lui Dimitrie Xenopol, care era de
origine anglo-saxonă.Este primul născut
dintre cei şase copii ai Măriei şi ai lui
Dimitrie Xenopol.
 Tatăl său, probabil autodidact, dar cu o
remarcabilă cultură şi cunoscând câteva
limbi europene, nu a avut o situaţie
materială sigură, fiind, după stabilirea
sa în Iaşi, dragoman la Consulatul
Prusiei, proprietar de pension,
preceptorul copiilor marelui ban
Iordache Ruset din Bacău şi director,
aproape douăzeci de ani, al
penitenciarului din Iaşi.
După ce urmeaza primele clase şcolare la pensionul greco-francez al lui Constantin
Athanasiade şi la şcoala primară de la Trei Ierarhi, cu învăţătorul I. A. Darzeu, Xenopol îşi
continuă studiile la Academie (fosta Academie Mihăileană) şi la Institutul Academic, unde
funcţionau ca profesori T. Maiorescu, N. Culianu, Gr. Cobălcescu.

În iunie 1867 se clasifică primul la examenul de bacalaureat; în toamna aceluiaşi an

devine student în drept şi filozofie la Berlin, datorită unei burse oferită de societatea
Junimea şi de Primăria municipiului Iaşi.

Perioada de studii în Germania se încheie în anul 1871, odată cu obţinerea doctoratelor în

drept (la Berlin) şi filozofie (la Giessen). După ce participă la serbările de la Putna (august
1871), unde rosteşte o cuvântare festivă, publicată şi în „Convorbiri literare”, revistă la care
colabora din 1868, se întoarce la Iaşi.

Intră în magistratură (mai întâi procuror de secţie, după aceea prim-procuror), apoi
practică avocatura şi, concomitent, face parte din corpul profesoral al Institutului Academic.
În anul 1883, când se înfiinţează la Universitatea din Iaşi o catedră de istorie naţională,
Xenopol se prezintă la concurs şi devine titularul ei, fiind definitivat în 1886.
Intre anii 1888 şi 1893 tipăreşte„ Istoria
românilor din Dacia Traiană”, la care a lucrat
douăzeci şi şase de ani. În 1899, la Paris,
imprimă „Les Principes fondamentaux de
l’histoire,” studiu de circulaţie universală pe
care îl traduce un an mai târziu în limba
română şi, în 1908, îl retipăreşte, revăzut şi
completat simţitor, sub titlul „La Theorie de
l’histoire.” Ca membru fondator al Societăţii
ştiinţifice şi literare din Iaşi, este ales
preşedintele secţiei literare şi directorul revistei
„Arhiva”, iar între 1899—1903 şi 1906—1908,
preşedintele întregii societăţi. Din 1889 este
membru al Academiei Române.
 Academia de ştiinţe morale şi politice din Paris îl alege în anul 1900
membru corespondent; a fost, de asemenea, profesor onorific la Sorbona.
Institutul internaţional de sociologie din Londra l-a cooptat ca membru
titular în anul 1914. A colaborat la cele mai importante periodice politice,
ştiinţifice şi literare româneşti, precum şi la numeroase publicaţii ştiinţifice
străine, printre care „Revue historique”, „La Renaissance latine”,
„Deutsche Litteratur Zeitung”. Publicista Adela Xenopol şi scriitorul Nicolae
Xenopol sunt fraţii săi.
Xenopol şi Junimea
 După întoarcerea de la studii, activitatea lui Xenopol este strâns legată de
Junimea. În perioada 1871—1872 va fi, pentru câteva luni, secretarul
societăţii în locul lui Iacob Negruzzi. Vreme de patru ani (1871—1874)
redactează procesele verbale ale şedinţelor junimiste. Până în anul 1880,
este un pasionat conferenţiar la „prelecţiunile populare” junimiste.
„Convorbirile literare” îl au colaborator mai bine de două decenii, ultima
dată în 1892. Totuşi, el nu a fost niciodată un junimist.
 Opoziţia la ideologia grupării se manifestă din anii perioadei berlineze.
Scrisorile către Iacob Negruzzi, articolele publicate în „Convorbiri literare”
(Cultura naţională, Studii asupra stării noastre actuale) îl arată în dezacord
mai ales cu unele idei ale lui T. Maiorescu privind evoluţia politică şi
culturală a societăţii româneşti. Din anul 1878, se desprinde şi politic de
junimişti, pentru a adera la gruparea liberalilor moderaţi, împreună cu V.
Conta, şi, ceva mai târziu, la partidul liberal. Convingerile sale îşi au
rădăcinile în paşoptism. Ca orientare politică, mai ales în chestiunea
naţională şi în cea ţărănească, îl precede pe N. Iorga.
Studii istorice şi filozofice

 Cu deosebire creator şi original se arată Xenopol pe terenul studiilor

istorice şi filozofice. Istoria românilor din Dacia Traiană, operă de o
remarcabilă obiectivitate ştiinţifică, este prima sinteză completă a istoriei
noastre naţionale. La Theorie de l’histoire îl situează în rândul fondatorilor
filozofiei istoriei, ridicând, în acelaşi timp, ştiinţa istorică românească la
nivelul celei europene. Aici, Xenopol, aproape în acelaşi timp cu filozofii
germani W. Windelband şi H. Rickert, demonstrează caracterul ştiinţific şi
sistematic al istoriei.
Preocupări literare

 Preocupările literare au în ansamblul activităţii sale o pondere mult mai

mică decât cele istorice. Xenopol studiază literatura în cadrul istoriei, ca
pe o componentă a culturii naţionale, alături de limbă, tradiţii, moravuri şi
artă. El distinge printre primii la noi literatura „în sensul special”, restrâns,
al cuvântului, deci ca artă, de literatura în sensul „general” al cuvântului,
adică de totalitate a scrierilor, indiferent de natura lor. Literatura trebuie să
fie, în primul rând, „frumoasă”. O a doua trăsătură a ei, în concepţia lui
Xenopol şi în cea mai directă descendenţă paşoptistă, este caracterul
naţional, definit drept suma ideilor specifice unui popor, spiritul său
general.
 Xenopol a afirmat, în spiritul „Daciei literare”, strânsa legătură dintre literatura nescrisă şi
cea cultă. Creaţia populară a avut, începând din perioada formării poporului român,
atunci când nu exista literatură scrisă, rolul de a forma, de a cizela şi de a conserva
calităţile estetice ale limbii române; în folclor scriitorii români din toate epocile au găsit
un izvor de inspiraţie. Xenopol acordă o mare importanţă studierii şi culegerii exacte a
literaturii populare.
 Fără a avea vocaţie de critic literar, el a găsit totuşi din când în când răgazul necesar
pentru a discuta scrierile unor autori ca Gr. H. Grandea, N. Gane, Matilda Cugler-Poni,
Ana Conta-Kernbach, Sofia Nădejde, N. Petraşcu, Elena Văcărescuşi Riria. Cronicile
sale literare, deşi conţin numeroase observaţii de bun simţ, sunt mai curând o dovadă a
lipsei de spirit critic. Astfel, Xenopol îl apropie pe N. Gane, ca poet, de M. Eminescu,
Matilda Cugler-Poni este considerată unul dintre cei mai mari poeţi români, iar Riria —
genială.
 În ceea ce priveşte istoria literară, Xenopol se dovedeşte mult mai obiectiv.
Evoluţia literaturii este urmărită în strânsă legătură cu evoluţia istorică a poporului
român, cu realitatea socială şi culturală a fiecărei epoci, o atenţie deosebită este
dată genurilor şi speciilor literare. În cadrul unei perioade anumite sunt căutate
trăsăturile care o pot defini, creatorii care o pot reprezenta. Scriitorilor li se
trasează portrete sumare, dar veridice, interesante, totuşi, mai mult pe plan istoric,
deoarece nu surprind, cel mai adesea, trăsăturile morale sau artistice, ci motivele
unei opţiuni politice, ale unei atitudini civice.

 Xenopol şi-a semnat versurile şi pastelurile publicate în revista „Arhiva” cu

pseudonimele I. Laur (între 1894—1899) şi Rama (1901—1902). Inspiraţia lui lirică
provine dintr-o filtrare naivă a elanurilor intime, care ar fi putut să capete înfăţişarea
adevăratei poezii erotice, dacă nu ar fi fost copleşită de o retorică greoaie, vetustă,
cu ecouri din Gr. Alexandrescu şi chiar din C. Conachi. Se adaugă inaptitudinea de
a folosi un lexic poetic adecvat şi lipsa oricărei preocupări pentru eufonia versului.
Bibliografie

 Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei

R.S.R., Bucureşti, 1979, pag. 925-926