Introducere

În secolul al XVI-lea, când limba slavona era pentru poporul nostru ceea
ce fusese limba latină pentru popoarele din Occident la începuturile evului
mediu, cărturarii noștri și-au manifestat simțirea și cugetarea în formele limbii
slavone . În această limbă s-a început la curtea lui Ștefan cel Mare istoriografia
și în această limbă s-au scris și “Învățăturile lui Neagoe Basarab către fiul sau
Teodosie” . Dar această limbă era o limbă străină , neînțeleasă de masele adânci
ale poporului, astfel s-a simțit nevoia de a consemna în scris limba maternă.
 Literatura noastră veche a evoluat în condiții cu totul deosebite de cele
în care s-au dezvoltat marile literaturi în occident. În occident traducerea
bibliei și a cărților sfinte a fost precedată de o perioadă lungă de 3-4 veacuri,
în care a înflorit literatura profană în limba națională. Limba literară în
occident s-a șlefuit deci în creațiile literare a jongleurilor, trubadurilor și
scriitorilor profani. Cu totul altfel se prezintă lucrurile la noi. Limba scrisă
apare la noi întai în scripturile sfinte și se formează, ca limbă literară în
textele religioase până în a doua jumătate a secolului al XVII-lea când apare
istografia moldovenească în limba națională. Dar chiar după apariția
cronicilor, singurele carți care se tipăresc la noi și se răspândesc peste toate
ținuturile românești, menționând unitatea credinței și a graiului, sunt textele
sfinte. Cronicile s-au răspundit pe o rază mai restrânsă și numai prin copii
manuscrise.
 Literatura religioasă, canonica și
aprocrifa, au format în primele veacuri
singura hrană intelectuală a întregii
societăți. Ea a creat o mentalitate religioasă
care se dezvăluie în toate manifestările
poporului: artistice, sociale, politice.
Sub influența ideeilor puse în circulație de
reforme, maramureșenii, au pus, în secolul
al XV-lea temeliile literaturii românești,
tălmăcind Sfintele Scripturi în graiul
strămoșesc. Traducerile lor răspândite în
copii manuscrise au fost tipărite de către
diaconul târgoviștean Coresi în a doua
jumătate a secolului al XVI-lea. Textele
maramureșene erau scrise într-o limbă
complicată cu caractere arhaice și
dialectale.
 Coresi a înlăturat, cât a putut, particularitățile arhaice și dialectale,
transpunând textele în graiul muntean care se ridică astfel la rangul de limbă
literară. Textele lui Coresi au intrat la rândul lor în mâinile mitropolitului Varlaam
și astfel de la Varlaam la Simeon Stefan, de la acesta la mitropolitul Dosoftei și în
sfarșit până la biblia lui Șerban și până la Antim Ivireanul . Timp de doua veacuri
și jumătate, a fost o continuă elaborare a textelor sacre, o continuă frământare de a
găsi pentru cugetarea bibilică în forma națională, nu numai cuvântul cel mai
expresiv și cel mai precis, dar cuvântul care să fie în același timp înțeles în toate
ținuturile românești , iar cuvintele trebuie sa fie ca bani : “Bine știm că și cuvintele
trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni carii umblă în toate țarile; așea și
cuvintele, acealea sunt bune, carele le înțeleg toți.”(Mitropolitul Simion Stefan)
 Dar prin această necontenită frământare în
căutarea cuvântului expresiv, cu rezonanță în
toate cuprinsurile românești, în aflarea unui ritm
armonios la care să poata fi adaptată melodia
bizantină, acolo unde o cereau necesitățile
liturgice, s-a creat limba noastră literară.
“A tăia latura religioasă din istoria literaturii
românești înseamnă a renunța la cunoașterea
trăsăturii celei mai caracteristice din cultura
noastra veche și la una din fețele ei de
glorie”.(Nicolae Cartojan).
 Pe la jumătatea secolului al XVII-lea se petrece însă o schimbare în
dezvoltarea culturii noastre în urma prefacerilor, boierimea a ajuns într-o situație
materială prosperă, care a ajutat-o să ocupe un loc proeminent în viața politică și
culturală a neamului. Dar din pricina luptelor ce se dădeau în jurul tronului, ea era
adesea silită să emigreze către adăposturile de cultură din centrul și răsăritul
european, care stateau în legatură cu apusul. Prin aceste emigrări s-a deschis
pentru cultura românească, închisă până atunci, în formele strâmte și rigide ale
slavonismului și ortodoxiei, o fereastră prin care a năpădit aerul proaspăt al
civilizației occidentale.
 Contactul acesta cultural sa făcut mai intens în Constantinopol și
în Polonia. Apropierea de mișcarea umanistă a Poloniei a înviorat viața
literară a Moldovei, dând naștere istoriografiei naționale; în mediul
cosmopolit al Constantinopolului s-au format scriitori ca Dimitrie
Cantemir ,Stolnicul ,Constantin Cantacuzino și înaintea lor Nicolaie
Milescu, contemporanul lui Dosoftei și sprijinitorul moldovenilor la
curtea țărilor.

Până în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, literatura

românească este în întregime opera clerului și poartă, în alcătuirea ei, o
trăsătură adânc religioasă.