RESUSCITAREA

CARDIO-PULMONARĂ

SUPORTUL VITAL DE BAZĂ

• RCR reprezintă un sistem standardizat de manevre, tehnici şi droguri, care se
aplică în cazul stopului cardio – circulator şi/sau respirator şi care au drept scop
asigurarea transportului sângelui oxigenat la ţesuturi pentru protejarea funcţiei
organelor vitale şi pentru crearea condiţiilor favorabile reluării circulaţiei spontane.
• Stopul respirator (apneea) reprezintă absenţa mişcărilor respiratorii.
• Stopul cardiac presupune încetarea funcţiei de pompă a inimii, oprirea circulaţiei,
pierderea conştienţei (după 10 – 20 sec.), apoi apnee (la 30 sec.), precedată
uneori de respiraţii agonice şi instalarea midriazei (după 60 – 90 sec.).
• Moartea clinică corespunde momentului în care s-a produs stopul cardiac şi
respirator. Dacă nu se începe resuscitarea în 3 – 5 minute survin leziuni
ireversibile la nivelul celulelor care marchează momentul morţii biologice, celulare.
 Cauzele stopului cardiac

A. Stopul cardiac primar se instalează după producerea unor tulburări de

ritm şi de conducere severe. Formele de stop cardiac primar sunt:
• Fibrilaţia ventriculară şi tahicardia ventriculară fără puls ;
• Asistolia (lipsa de contractie a inimii);
• Activitatea electrică fără puls (AEFP), care cuprinde disociaţia electro –
mecanică (DEM) şi pseudo – DEM , ritmuri idioventriculare, ritmuri
ventriculare de scăpare.
 Cauzele stopului cardiac
B.Stopul cardiac secundar: rapid indus, apare în caz de asfixie prin obstrucţie a
căilor aeriene, electrocutare, înec.
Stopul cardiac lent indus apare prin insuficienţă pulmonară, leziuni cerebrale
acute,etc.
• Elemente clinice în stopul cardiac:
• Absenţa pulsului la arterele mari (carotidă, femurală);
• Pierderea stării de conştiinţă în 10sec, traseu EEG plat în 15 – 30 de secunde.
• Respiraţii agonice şi apnee în 10 – 30 sec.
• Midriază în 60 – 90 sec.

Absenţa pulsului la carotidă şi pierderea conştienţei sunt suficiente pentru un

diagnostic rapid în primele 15 sec de la oprirea cordului şi începerea RCR; midriaza
este un semn tardiv, care reduce semnificativ intervalul util pentru aplicarea RCR.
 Stopul respirator
• Inima şi plămânii vor continua livrarea sângelui oxigenat la ţesuturi timp de
câteva minute, până se epuizează rezerva alveolară de oxigen, permiţând
în acest timp păstrarea funcţiei creierului şi a celorlalte organe vitale.
• De obicei aceşti bolnavi au puls arterial prezent iniţial; necorectat la timp,
stopul respirator determină stop cardiac secundar prin hipoxie în 5 – 10
minute.

Cauze de stop respirator:

• Obstrucţia căilor aeriene superioare (la pacientul în comă prin căderea
bazei limbii şi obstruarea orofaringelui, prin aspirarea de corpi străini sau
vărsătură, sânge sau laringo – spasm ;
• Obstrucţia căilor aeriene inferioare: bronhospam sever.
 LANTUL SUPRAVIETUIRII
Elementul esenţial este deci aplicarea promptă şi corectă a manevrelor de resuscitare ce
asigură reluarea circulaţiei spontane şi a unei funcţii neurologice adecvate post – resuscitare.

• Recunoasterea rapida a urgentei si alarmarea precoce

• Suport vital de baza precoce – ideal de realizat in primele 5 min.
• Defibrilarea precoce – in primele 10 min.
• Suport vital avansat precoce – de catre personal specializat
Principii:
• Dacă unul din elemente este inadecvat rata supravieţuirii scade;
• Deşi toate elementele sunt importante defibrilarea rapidă este cel mai important factor.
 RISCURILE SALVATORULUI
• Riscuri legate de mediu:
• trafic;
• construcţii instabile;
• electricitate;
• gaze;
• apă;
• substanţe toxice.
• Riscuri legate de victimă:
• contactarea unor boli transmisibile;
• intoxicaţii;
• Riscuri legate de tehnică:
• utilizarea defibrilatorului si a unor instrumente ascuţite.
Tratamentul RCR – faze şi obiective:

A. Suportul vital bazal – prima fază a resuscitării – asigură restabilirea artificială a circulaţiei şi ventilaţiei.
B. Suportul vital avansat – a doua fază a RCR – urmăreşte reluarea activităţii spontane a cordului şi a ventilaţiei prin aplicarea de
droguri şi echipamente adecvate.
C. Suportul vital şi menţinerea funcţiilor vitale post – resuscitare realizează suportul vital prelungit.

Algoritmul de RCR propus de Peter Safar în 1981 cuprinde:

A(airway control): asigurarea libertăţii căilor aeriene.

B ( breathing): asigurarea ventilaţiei.
C (circulation): asigurarea circulaţiei.
D (drugs and fluids): medicaţie şi perfuzie intravenoase.
E (electrocardioscopy): monitorizarea ECG.
F (fibrilation tratament): tratamentul fibrilaţiei ventriculare.
G (gauging): diagnosticarea şi tratarea cauzei şi evaluarea şanselor de supravieţuire.
H ( human mentation): protecţia cerebrală.
I ( intensiv care): terapia intensivă post – resuscitare.
 RESUSCITAREA
CARDIO-PULMONARĂ
• Suportul vital de bază – fără a se utiliza echipamente speciale
• Suportul vital avansat – în unităţile de urgenţă

A = Airway management
B = rescue Breathing
C = chest compression induced Circulation
SUPORTUL VITAL DE BAZA
EVALUEAZA STAREA DE CONSTIENTA

STRIGA DUPA AJUTOR

DESCHIDE CAILE AERIENE

ABSENTA VENTILATIILOR NORMALE

ALERTEAZA 112

30 COMPRESII TORACICE

2 VENTILATII
30 COMPRESII
 ELIBERAREA CĂILOR AERIENE

• Mecanismele obstrucţiei:
obstrucţie la nivelul palatului moale şi al epiglotei;
vărsătură şi sânge;
corp străin;
edem laringian (arsură, inflamaţie, anafilaxie);
spasm laringian;
obstrucţie infra-laringiană (rară): secreţii bronşice, edem de
mucoasă, bronhospasm, edem pulmonar, aspiraţia conţinutului
gastric.
 ELIBERAREA CĂILOR AERIENE

• Recunoaşterea obstrucţiei căilor respiratorii

Priveşte, ascultă şi simte:

priveşte mişcările peretelui toracic şi abdominal;

ascultă şi simte fluxul de aer de la nivelul nasului şi cavităţii bucale;

 ELIBERAREA CĂILOR AERIENE DE OBSTRUCŢIA PRIN RELAXAREA
ŢESUTURILOR MOI
• Tehnici de bază:
 Hiperextensia capului şi ridicarea mandibulei
(o mână plasată pe fruntea pacientului împinge uşor capul spre spate, în timp ce cealaltă
mână ridică mentonul producând extensia structurilor cervicale anterioare)
 ELIBERAREA CĂILOR AERIENE DE OBSTRUCŢIA PRIN RELAXAREA
ŢESUTURILOR MOI

 Subluxaţia mandibulei (indexul şi celelalte degete se plasează în spatele gonionului,

împingând în sus şi spre anterior; policele împinge uşor mentonul menţinând cavitatea
bucală deschisă)
 ELIBERAREA CĂILOR AERIENE DE OBTRUCŢIA PRIN RELAXAREA
ŢESUTURILOR MOI
• Evaluarea respiraţiei – 10 sec:
se privesc miscarile peretelui toracic,
se asculta zgomotele respiratorii,
se simte fluxul de aer pe obraz.
ELIBERAREA CĂILOR AERIENE DE OBSTRUCŢIA PRIN RELAXAREA ŢESUTURILOR MOI

• Evaluarea respiraţiei:
 Dacă victima respiră normal:
• se pune în poziţie de siguranţă;
• salvatorul va trimite pe cineva după ajutor, iar, dacă este singur, va lăsa victima şi se
va duce după ajutor;
• se reevaluează respiraţia.
 Dacă victima nu respiră normal:
• salvatorul va trimite pe cineva după ajutor, iar dacă este singur, va lăsa victima şi se
va duce după ajutor; la întoarcere va începe compresiile toracice
 ASIGURAREA RESPIRAŢIEI
• Combinarea compresiilor toracice cu ventilaţiile:
• se deschid căile aeriene prin împingerea capului şi ridicarea mandibulei;
• se pensează nasul folosind policele şi indexul mâinii de pe frunte;
• se deschide puţin cavitatea bucală a victimei, menţinând însă bărbia ridicată;
• salvatorul inspiră normal, pune buzele în jurul gurii victimei asigurând o bună etanşeitate
şi expiră constant în gura victimei; în timpul expirului salvatorul va privi ridicarea
peretelui toracic anterior şi va urmări menţinerea ridicată a acestuia timp de 1 secundă, ca
într-o respiraţie normală = ventilaţie eficientă;
• se menţine capul în hiperextensie şi bărbia ridicată, se îndepărtează gura de victimă şi se
urmăreşte revenirea toracelui la poziţia iniţială, pe măsură ce aerul iese din plămâni;
•2 ventilaţii eficiente la 30 de compresii toracice, in cazul unui singur salvator.
 ASIGURAREA RESPIRAŢIEI
• se continuă efectuarea compresiilor toracice şi a ventilaţiilor într-un raport de
30:2
• întreruperea compresiilor şi ventilaţiilor pentru reevaluarea victimei este indicată
doar dacă aceasta începe să respire normal;
 ASIGURAREA RESPIRAŢIEI
• Ventilatia se poate face gură la gură, gură la nas sau pe mască si balon.
• Dacă ventilaţiile iniţiale nu au determinat ridicarea peretelui toracic, ca într-o
respiraţie normală:
• se verifică gura victimei şi se îndepărtează orice obstrucţie vizibilă;
• se verifică dacă hiperextensia capului şi ridicarea bărbiei sunt corecte;
• Dacă la resuscitare participă mai mulţi resuscitatori, aceştia ar trebui să se schimbe
la fiecare 1-2 minute pentru a evita epuizarea fizică.
 ASIGURAREA CIRCULAŢIEI
(MASAJUL CARDIAC EXTERN)
• salvatorul îngenunchează lângă victimă:
• se plasează podul palmei pe centrul toracelui victimei;
• podul palmei celeilalte mâini se plasează peste mâna care se află pe torace şi se
întrepătrund degetele mâinilor, evitând compresia pe coaste;
 ASIGURAREA CIRCULAŢIEI
(MASAJUL CARDIAC EXTERN)
• poziţia mâinilor trebuie să fie astfel încât să nu exercite presiune pe regiunea
epigastrică sau pe apendicele xifoid;
• salvatorul se va poziţiona vertical deasupra toracelui victimei şi, cu coatele
întinse, va efectua compresia cu 4-5 cm a sternului
 ASIGURAREA CIRCULAŢIEI
(MASAJUL CARDIAC EXTERN)
• după fiecare compresie, toracele trebuie să revină la normal fără a pierde contactul
mâinilor cu sternul; compresiile şi decompresiile se continuă cu o frecvenţă de
100/minut (ceva mai puţin de 2 compresii/sec)
• compresiile şi decompresiile trebuie să fie egale ca intervale de timp.
 RESUSCITAREA CU 2 SALVATORI
• chemarea ajutorului este o prioritate; un salvator începe singur resuscitarea, celălalt pleacă
după ajutor;
• se recomandă ca salvatorii să stea de o parte şi de alta a victimei;
• se utilizează un raport de 30 compresii la 2 ventilaţii; la finalul fiecărei serii de 30
compresii, celalalt salvator va administra două ventilaţii;
• ridicarea bărbiei şi extensia capului vor fi menţinute tot timpul resuscitării;
• în timpul ventilaţiilor compresiile toracice se întrerup;
• dacă salvatorii vor să facă schimb de locuri, acesta trebuie să se facă cît mai rapid.
 UTILIZAREA DEFIBRILATORULUI EXTERN AUTOMAT(DEA)

Dacă există indicaţie de şoc:

• resuscitatorul se va asigura că nimeni nu atinge pacientul;
• va apăsa butonul de şoc urmând instrucţiunile (DEA complet automate vor administra
şocurile direct);
Dacă nu există indicaţie de şoc:
• salvatorul va reîncepe imediat SVB cu un raport compresii toracice:ventilaţii de 30:2;
• va continua conform comenzilor vocale sau celor afişate;
Resuscitarea va continua până când:
• soseşte un ajutor calificat care preia resuscitarea;
• pacientul începe să respire normal;
• salvatorul este epuizat fizic;
 Suportul vital avansat (medicalizarea )

Cuprinde utilizarea de tehnici şi ehipament special pentru

stabilirea şi menţinerea ventilaţiei şi circulaţiei adecvate,
precum şi aplicarea terapiilor menite să inducă reluarea
funcţiei cardio – respiratorii spontane.
 I. Menţinerea libertăţii căilor aeriene:
• Pipe oro - şi naso – faringiene Guedel; verificaţi eficienţa prin simţirea fluxului expirator la nivelul capătului distal
al pipei; dacă sunt prea scurte nu susţin baza limbii, dacă sunt prea lungi – capătul proximal se poziţionează în
esofag. Sunt considerate intervenţii terapeutice clasa I şi vor fi utilizate întotdeauna când pacientul nu poate fi
intubat.
• Intubaţia traheală – este cea mai eficientă, de aceea va fi practicată cât mai curând posibil. Oferă multiple
avantaje:
– Menţine libertatea căilor aeriene;
– Previne aspirarea conţinutului gastric;
– Permite ventilarea cu O2 100 %;
– Aspirarea secreţiilor traheo – bronşice
– Administrarea de medicaţii
– Elimină necesitatea sincronizării insuflaţiilor cu masajul cardiac.
• Intubaţia va fi efectuată numai de personal antrenat şi nu trebuie să dureze mai mult de 7 – 10 secunde. Dacă o
primă tentativă eşuează, se continuă asigurarea ventilaţiei printr – o altă metodă, timp de 2 minute şi apoi se
încearcă din nou.
 I. Menţinerea libertăţii căilor aeriene:
• Alternative pentru menţinerea libertăţii căilor aeriene : obturatorul esofagian Combitub ( combinaţie
între un tub esofagian şi unul traheal), etc.
• Când niciuna din precedentele metode nu dau rezultate, se poate recurge la cricotirotomie
(secţionarea membranei crico – tiroidiene şi introducerea unei canule) sau insuflarea trans –
laringiană cu oxigen în jet ( pe un ac cu diametrul 12 – 16 ,introdus prin membrana crico –
tiroidiană). Aceste manevre trebuiesc executate numai de către persoane cu experienţă.
• Surse de aspiraţie, mobile sau fixe, care să asigure presiuni negative de peste 300 mm Hg, dotate
cu sonde de aspiraţie cu deschidere laterală (pentru a evita crearea vidului ) vor fi întotdeauna
prezente în zona în care se desfăşoară o resuscitare. a
 II. Ventilaţia artificială

Se pot utiliza baloane autogonflabile care permit adaptarea la o sursă de O2 şi

ventilarea cu O2 100 %. Ele pot fi cuplate la mască sau la sonda de intubaţie .
Aparate de ventilaţie artificială portabile – se cuplează la sonda de intubaţie.
Măştile - uşurează manevrele de susţinere a ventilaţiei. Ele trebuie să fie de diferite
mărimi, confecţionate din material transparent ( se poate observa vărsătura,
coloraţia buzelor ), să poată fi aplicate etanş pe faţa pacientului. Ventilaţia pe mască
se poate face cu gura sau cu balonul autogonflabil. Resuscitatorul trebuie să stea la
capul victimei, deci sunt necesari doi resuscitatori. O2 100% trebuie administrat cât
mai precoce în cursul RCR, el fiind cotat ca medicaţie clasa I. Administrarea de O2
100 % va corecta hipoxemia şi hipoxia severă înstalate în cursul stopului cardio –
respirator şi a ventilaţiei gură la gură, cu aer expirator care conţine 16 – 17 % O2.
 III. Metode alternative de suport circulator

• Dispoztive mecanice de masaj cardiac – pot fi manuale sau automate; nu şi-au dovedit
superioritatea faţă de compresiunile manuale.
• Masajul cardiac intern – presupune necesitatea unei echipe multidisciplinare. Determină
presiuni de perfuzie aproape normale la nivelul cordului şi creierului şi ameliorează rata de
supravieţuire, cu condiţia să fie aplicat precoce, nu mai târziu de 25 de minute de la stopul
cardio - respirator. După toracotomie şi pericardotomie, ventriculul stâng va fi cuprins de
palma mâinii drepte a resuscitatorului, cu policele plasat deasupra şi celelalte patru
degete dedesuptul acestuia. Întrucât manevra poate genera, ea însăşi, multiple
complicaţii, va fi aplicată doar în cazuri speciale: pacient aflat în cursul unor intervenţii
chirurgicale pe abdomen sau torace sau care necesită oricum o astfel de intervenţie (
traumatisme penetrante). În cursul laparotomiei se poate tenta masajul cardiac trans –
diafragmatic.
• Bypass cardio – pulmonar de urgenţă – se poate aplica la nivelul venei şi arterei
femurale. Creşte rata de supravieţuire.
 Monitorizarea EKG şi defibrilarea

• Deşi erau prezentate în algoritmul lui Safar abia la punctele E şi F, tind astăzi să fie asociate cu
suportul vital bazal. Determinarea formei electrice de oprire cardio – circulatorie şi defibrilarea
imediată, înainte de începerea RCR, poate fi salvatoare în caz de fibrilaţie ventriculară şi tahicardie
ventriculară fără puls.
• Monitorizarea EKG are drept scop recunoaşterea formelor de oprire cardio – circulatorie, a
tulburărilor de ritm în context clinic ( puls,TA, respiraţii, stare de conştienţă), recunoaşterea
artefactelor. TRATAŢI PACIENTUL ŞI NU TULBURAREA DE RITM DE PE MONITOR ! ea va fi
iniţiată cât mai rapid , de preferinţă prin intermediul padelelor defibrilatorului.
• Padelele pentru defibrilare externă trebuie să aibă la adult diametrul de 8 – 12 cm şi vor fi plasate
astfel încât să genereze un flux adecvat de curent transmiocardic: una subclavicular drept,
laterosternal, cealaltă în spaţiul V i.c. pe linia medio - axilară . Pentru a reduce impedanţa
transtoracică ( rezistenţa la curgere a curentului electric) padelele vor fi unse cu gel / cremă sau
învelite în comprese îmbibate în ser fiziologic ( scade impedanţa cutanată) şi vor fi aplicate ferm pe
torace ( scade distanţa pe care o are de parcurs curentul electric).
 Monitorizarea EKG şi defibrilarea
• În cazul FV/ TV fără puls se vor aplica până la 3 şocuri electrice cu energii
progresiv crescânde (200 J; 200 – 300 J; 300 J ). Primul şoc scade impedanţa 8
transtoracică, de aceea un al doilea şoc cu aceeaşi energie are şanse mai mari
de reuşită.
• Defibrilarea este cea mai importantă intervenţie în urgenţele cardiace la
adult. Totuşi, defibrilarea este ineficientă dacă nu se asigură o ventilaţie corectă.
• Majoritatea succeselor în RCR la adult depind de defibrilarea precoce, deoarece
în peste 80 – 90% din situaţiile de stop cardiac nontraumatic la adult,sunt produse
de tahiaritmii. Scopul defibrilării precoce este de a administra şocul electric înainte
de apariţia unui ritm cardiac nonviabil ( care are loc în câteva minute ).
• Prezenţa pe monitor a Fb.V / TV impune aplicarea şocurilor electrice ( unu până
la trei şocuri în caz de persistenţă sau recurenţa aritmiilor).
 Medicaţii şi fluide utilizate în RCR
Cai de administrare:

1) Intra – venoasă: SVB , defibrilarea şi menţinerea libertăţii căilor aeriene sunt esenţiale şi nu vor fi
întârziate pentru a obţine accesul venos; accesul venos va fi obţinut după efectuarea acestor
manevre sau concomitent, dacă există membrii disponibili ai echipei de resuscitare.

Abordul venos periferic:

• Avantaje: uşor de obţinut, complicaţii reduse.
• Dezavantaje: medicaţia ajunge în circulaţia centrală după 1 – 2 minute, de aceea va fi urmată
de un bolus de 20 ml de ser fiziologic şi ridicarea membrului superior.

Abordul venos central:

• Avantaje: medicaţia ajunge rapid în circulaţia centrală.
• Dezavantaje: necesită personal antrenat, consumă timp, impune oprirea temporară a RCR,
poate determina complicaţii grave. Este descurajat la nivelul capitalului venos al membrului
inferior la nivelul căruia fluxul sangvin în cursul RCR este foarte redus.
 Medicaţii şi fluide utilizate în RCR
Cai de administrare:

2) Endo-traheala: utilă la pacientul intubat. Se pot administra adrenalină, atropină, xilină în doze de
2 – 2,5 ori mai mari decât cele intra – venoase, diluate în 10 ml apă distilată şi urmate de câteva
insuflări rapide care să aerosonizeze medicaţia şi să-i grăbească absorbţia.

3) Intra – osoasă - utilă la copil, când nu există abord venos; dozele sunt aceleaşi ca şi pentru
administrarea intra – venoasă ; locuri de elecţie:
• Faţa antero – internă a tibiei la 2 – 3 cm sub tuberozitatea tibială anterioară.
• Faţa anterioară a femurului la 2 cm deasupra condilului femural intern.
 Medicaţii şi fluide utilizate în RCR
• Fluidele – sunt necesare în volum mare doar atunci când se suspectează
o hipovolemie ( sânge, soluţii cristaloide, soluţii macromoleculare).

• Medicaţia – ca şi pentru celelalte intervenţii terapeutice se menţine

clasificarea în:
1) Intervenţii clasa I :indicat de obicei; sigur util.
2) Intervenţii clasa II: IIa – acceptabil; probabil util. IIb – acceptabil; posibil util.
3) Intervenţii clasa III: inacceptabil, poate fi dăunător.
 Medicaţii şi fluide utilizate în RCR

a) Oxigenul – este cotat medicaţie clasa I în resuscitare; va fi administrată cât mai repede în
cea mai mare concentraţie posibilă.
b) Adrenalina – efect sigur favorabil în resuscitare, mai ales datorită stimulării α1 –
adrenergice care induce vasoconstricţie cu centralizarea volumului circulant şi creşterea TA
diastolice, ambele ameliorând perfuzia cerebrală şi miocardică.
Nu se administrează concomitent cu bicarbonatul de sodiu, care o inactivează.
c) Atropina – indicată în asistolie şi bradicardie.
d) Xilina – indicaţii în FV şiTV; Nu se administrează în perfuzie continuă în RCR, intervalul
dintre dozele terapeutice şi cele toxice fiind mic.
e) Calciul – nu se administrează de rutină în RCR întrucât poate produce efecte
defavorabile. Rămâne indicat doar în caz de hiperpotasemie, hipocalcemie sau intoxicaţie cu
blocante ale canalului de Ca.
f) Bicarbonatul de sodiu – nu se utilizează de rutină în RCR;el are numeroase efecte
defavorabile.