Sunteți pe pagina 1din 33

Cursul 12

Sistemul nervos
(partea a II-a)
Diencefalul
(Diencephalon)

Diencefalul sau creierul intermediar formează împreună cu emisferele


cerebrale creierul sau cerebrum. Este aşezat în emisferele cerebrale şi
deasupra mezencefalului.

Diencefalul este alcătuit din: talamus, metatalamus, subtalamus, epitalamus


şi hipotalamus.

Configuraţia exterioară
Faţa bazală, orientată anterior şi inferior este mărginită de chiasma optică.
Pe această fază se găseşte o formaţiune proeminentă la capătul căreia se
află glanda hipofiză. Faţa posterioară a diencefalului nu poate fi văzută
decât după îndepărtarea emisferelor cerebrale. Feţele laterale sunt strâns
legate de emisferele cerebrale.
Structura diencefalului
Diencefalul este format în cea mai mare parte din substanţă cenuşie, dispusă
în formă de nuclei. Talamusul este format din două mase de substanţă
nervoasă. Partea anterioară a talamusului se numeşte rostrum, iar cea
posterioară, pulvinar. Substanţa cenuşie formează în interior grupe de nuclei:
anteriori, posteriori, laterali, mediali şi intralaminari. Aceşti nuclei sunt staţii de
releu între părţile inferioare ale sistemului nervos central şi centrii superiori ai
emisferelor cerebrale. Nucleii sunt despărţiţi între ei printr-o lamă de fibre
nervoase, denumită lama medulară internă. În nucleii laterali, respectiv vin
fibrele tractului spinotalamic (ale sensibilităţii cutanate: termică, dureroasă,
tactilă) şi fibrele lemniscului medial (ale sensibilităţii proprioceptive conştiente.
La nucleii posteriori vin fibre din căile optice, acustice şi colaterale din căile
sensibilităţii generale. Aceşti nuclei au legături cu scoarţa cerebrală a lobilor
parietal şi temporal.

Printre nuclei se găseşte substanţă albă formată din fibrele amintite şi din fibre
care fac legătura între nuclei.

În leziuni ale talamusului, în diverse boli, se produc grave tulburări de


sensibilitate: anestezii, hemipareze, dureri vii de partea bolnavă etc.
Metatalamusul este o staţie de releu a căii vizuale, deoarece la el se
termină fracturile optice care aduc impulsuri de la retină. De aici fibrele merg
la centrii vizuali din scoarţa cerebrală a lobului occipital. Este o staţie de
releu pe calea acustică, la el venind fibrele lemniscului lateral. De aici,
impulsurile acustice merg spre scoarţa cerebrală a lobului temporal.

Subtalamusul este situat între talamus şi mezencefal. Formaţiunile


subtalamusului sunt staţii de legătură ale sistemului extrapiramidal, strâns
legate funcţional de corpii striaţi de la baza emisferelor cerebrale.

Epitalamusul, situat în partea posterioară şi superioară a diencefalului, este


format din: glanda epifiză, legată printr-o tulpină de comisura habenulei,
trigonul habenulei cu nucleul habenulei în interior şi striile habenulei. Prin
comisura şi striile habenulare, nucleul habenulei se leagă de centrii olfactivi
de la baza emisferelor cerebrale, constituind, din punct de vedere funcţional,
un centru al reflexelor olfactivo-somatice care dirijează mişcările capului şi
ale corpului legate de miros.

Hipotalamusul este situat în partea bazală a diencefalului şi este alcătuit:


dintr-o porţiune supraoptică, din tuber cinereum, cu neurohipofiza, şi din
corpii mamilari.
Nucleii substanţei cenuşii sunt următorii: nucleii supraoptici, aşezaţi deasupra
fracturilor optice; nucleii paraventriculari, situaţi lateral; nucleii tuberali, situaţi
în tuber cinereum şi nucleii mamilari, din corpii mamilari.

Din punct de vedere funcţional, nucleii substanţei cenuşii şi fibrele lor de


legătură constituie centri superiori de integrare a funcţiilor vegetative
(viscerale), care acţionează sub coordonarea scoarţei cerebrale. Aceşti centri
intervin în menţinerea constantă a temperaturii corpului (termoreglare), în
metabolismul apei, glucidelor şi grăsimilor, în controlul presiunii arteriale, în
reglarea funcţiilor sexuale, în reglarea tonusului de excitabilitate a scoarţei
cerebrale (emotivitate) etc.
Emisferele cerebrale
(Telencephalon)

Emisferele cerebrale, în număr de două, separate de fisura longitudinală


sau interemisferică, se dezvoltă din vezicula telencefalică şi formează,
împreună cu diencefalul, creierul sau cerebrum.

Emisferele sunt legate prin comisuri, graţie cărora ele funcţionează


simultan, iar în interior conţin cavităţile denumite ventriculi laterali.

Configuraţia exterioară a emisferelor cerebrale


Emisferele cerebrale, de formă ovoidală şi cu axul mare anteroposterior, au
trei feţe: convexă, medială şi inferioară (bazală).

Suprafaţa lor exterioară este brăzdată de numeroase şanţuri sau fisuri, de


adâncimi diferite, care delimitează girii cerebrali. Fisuraţia şi giraţia măresc
suprafaţa scoarţei cerebrale. Există totuşi o zonă, corespunzătoare
rinencefalului (partea mai veche a emisferelor), a cărei suprafaţă este
netedă. Şanţurile mai adânci delimitează între ele lobii cerebrali.
Faţa convexă are două şanţuri mai adânci, şanţul lateral şi şanţul central, care
delimitează lobii frontal, temporal şi parietal.

Lobul frontal are pe faţa laterală două şanţuri orizontale delimitând trei giri:
frontal superior, mijlociu şi inferior.

Lobul parietal, mărginit anterior de şanţul central şi inferior de cel lateral,


prezintă pe faţa convexă şanţul intraparietal care separă lobului parietal
superior de cel inferior.

Lobul temporal, situat sub fisura laterală, are un pol îndreptat anterior. Pe buza
temporală a fisurii laterale se găsesc două şanţuri temporale transverse care
delimitează girii temporali transverşi, iar pe faţa convexă a lobului se află
şanţurile temporal superior şi inferior, care despart girii: temporal superior,
mijlociu şi inferior.

Lobul occipital prezintă pe faţa convexă şanţurile transversal şi laterale care


mărginesc girii occipitali superiori şi laterali.
Faţa medială a emisferelor cerebrale se observă mai bine după secţionarea
medio-sagitală a corpului calos. Paralel cu corpul calos, între el şi scoarţa
cerebrală a acestei feţe se găseşte şanţul corpului calos. Superior şi paralel cu
acest şanţ se află şanţul cingului. Pe faţa medială a lobului parietal se observă
şanţul subparietal, iar posterior, şanţul parietooccipital. Pe faţa medială a
lobului occipital, se află şanţul calcarin.

Aceste şanţuri delimitează, pe faţa medială a emisferelor cerebrale, următorii


giri: girul cingului, girul parahipocampal, girul frontal superior.

Faţa bazală a emisferelor cerebrale este formată de faţa inferioară a lobilor


frontal, temporal şi occipital.

Structura emisferelor cerebrale


Substanţa cenuşie a emisferelor cerebrale este dispusă la suprafaţă, formând
scoarţa cerebrală, şi la baza emisferelor, alcătuind nucleii bazali sau corpul
striat.
Scoarţa cerebrală
(Pallium)

Scoarţa sau cortexul cerebral (organul superior de integrare a funcţiilor


întregului organism) este formată din neuroni dispuşi în straturi. Ea este
situată la suprafaţa emisferelor, a căror giraţie şi fisuraţie o urmează cu
stricteţe, mărindu-şi considerabil întinderea. Are o suprafaţă totală de 1.200-
2.200 cm2.

Structura scoarţei cerebrale


Studiată la microscop, se constată că scoarţa cerebrală este alcătuită din
neuroni şi prelungirile lor, cu dispoziţie în mai multe straturi şi cu repartizare
neuniformă pe întinderea ei. Astfel, există o regiune cu mai puţine straturi
celulare, denumită allocortex, şi alta mai întinsă, alcătuită din 6 straturi,
denumită izocortex.

Allocortexul are o porţiune reprezentată de hipocamp, denumită arhicortex,


şi alta corespunzătoare lobului olfactiv, denumită paleocortex (rinencefal).
Substanţa nervoasă a allocortexului este dispusă în două sau trei straturi,
dintre care două sunt celulare, unul superficial, stratul granular, format din
celule receptoare mai ales, şi altul profund, stratul piramidal, cu celule motorii
şi de asociere.

Izocortexul ocupă cea mai mare întindere a scoarţei cerebrale şi este alcătuit
din 6 straturi. Aceste straturi, de la suprafaţă în profunzime, sunt: stratul
molecular, stratul granular extern, stratul piramidal extern, stratul granular
intern, stratul piramidal intern sau ganglionar şi stratul polimorf.

Scoarţa cerebrală cuprinde zone sau câmpuri corticale cu structură şi funcţii


specifice, între care nu există limite nete, ci trecerea se face treptat,
reprezentând centrii de integrare şi asociaţie ai scoarţei cerebrale.
Numărul total de celule din scoarţa cerebrală a fost evaluat la circa 14
miliarde, dintre care 8 miliarde ar fi celule piramidale şi 6 miliarde celule mici.
Ceea ce caracterizează fineţea funcţională a scoarţei cerebrale la om nu
este numai existenţa straturilor celulare (ele se întâlnesc şi la animale), ci
modul în care celulele se leagă unele cu altele, deci conexiunile
intracorticale dintre celule. Astfel, există în scoarţă lanţuri sau conexiuni
verticale, care nu se deosebesc prea mult la şoarece şi om, şi, de
asemenea, lanţuri cu axoni scurţi care stabilesc conexiuni în cadrul
aceluiaşi strat sau între straturi şi arii diferite, foarte numeroase la om.
Deci, numărul mare al sinapselor reprezintă expresia anatomică a fineţii
funcţiilor creierului uman.
Câmpurile corticale
La nivelul scoarţei cerebrale, din punct de vedere funcţional şi corespunzând
arhitecturii sale microscopice, se găsesc arii sau câmpuri corticale cu funcţii
specifice, cu strânse conexiuni între ele.

Câmpul 4 reprezintă zona de integrare a motilităţii corpului, de la el plecând o


parte a fibrelor tracturilor corticospinal şi corticonuclear. Excitaţia anumitor
puncte la acest nivel produce contracţia muşchilor scheletici ai segmentelor
corpului, iar distrugerea sa dă paralizii musculare. Centrii de comandă a
mişcărilor segmentelor corpului sunt reprezentaţi pe acest câmp în sens
răsturnat; cei ai membrelor inferioare în sus, după care urmează trunchiul şi,
inferior, membrele superioare, iar capul, spre extremitatea inferioară a girului
precentral. O întindere mare o au centrii mişcărilor policelui şi limbii la om,
comparativ cu celelalte segmente.

Câmpurile 6 şi 8 sunt arii motorii de asociere, coordonând mişcările


complexe, ca mişcarea conjugată a capului şi a ochilor, masticaţia, deglutiţia,
mişcările opuse ale trunchiului şi ale extremităţilor. Distrugerea lor duce la
lipsa de coordonare a mişcărilor complexe şi nu dă paralizie; de exemplu,
distrugându-se câmpul 6, nu se mai poate executa în succesiunea învăţată
complexul mişcărilor de deschidere a unui lacăt şi altele.
Câmpul 4 reprezintă centrul limbajului articulat. Leziunea sa dă tulburări de
vorbire (disartrie). Legătura dintre acest câmp şi aria auditivă explică de ce
surzii din naştere sunt şi muţi.

Câmpurile 3, 1 şi 2 reprezintă centrii de integrare a sensibilităţii generale a


corpului la care ajung căile sensibilităţii conştiente (tactilă, termică, dureroasă
etc.).

Câmpurile 5 şi 7 din lobul parietal sunt arii de asociaţie.

Câmpurile 39 şi 40 din lobul parietal au funcţii complexe, de analiză şi sinteză a


impulsurilor senzitive, fiind legate de celelalte câmpuri senzitive. Sunt zone de
asociere psihosenzitivă. În vecinătatea centrului masticator s-a localizat, în
ultimii ani, centrul gustativ - câmpul 43.

Câmpurile 41 şi 42 din lobul temporal reprezintă aria de integrare a mesajelor


acustice, centrii auditivi (segmentul central al analizatorului acustic). Lezarea lor
dă tulburări de auz. În vecinătate se află câmpul 22, aria de transformare a
impulsurilor sonore în senzaţii psihoauditive, de înţelegere a limbajului vorbit, a
muzicii. De aceea, lezarea acestuia dă surditate verbală (nu înţelege ce se
vorbeşte, deşi aude).
Câmpul 27 este centrul de integrare a impulsurilor vizuale (segmentul central al
analizatorului optic).

Câmpurile 18 şi 19 transformă stimulii daţi de excitaţiile luminoase în senzaţii


vizuale şi, împreună cu câmpul 17, conferă noţiunea spaţială, iar lobii frontal,
parietal şi temporal reglează mişcările ochilor şi ale corpului sub controlul vederii.

Câmpurile 13, 14, 24, 25, 32, precum şi hipocampul reglează funcţiile vegetative
(viscerale) fiind în strânsă legătură cu centrii vegetativi diencefalici (hipotalamus).

Câmpurile 9, 10 şi 11 reprezintă sediul integrării sentimentelor, de stăpânire a


emoţiilor etc. Lezarea acestor câmpuri produce tulburări de comportament.
Extirparea bilaterală a lobului frontal produce imposibilitatea de sinteză, de a duce
la bun sfârşit un lucru început, lipsa de inhibiţie etc.

În general, lobul frontal, cel mai dezvoltat la om, este sediul personalităţii umane,
al creaţiei, al mişcărilor personale specifice fiecărui individ, al emoţiilor estetice şi
al sentimentelor, lucrând în strânsă legătură cu ceilalţi centri.

Câmpurile descrise nu funcţionează izolat, ci în strânsă corelaţie, având la bază


mecanisme intime de excitaţie, inhibiţie, analiză, sinteză.
Nucleii bazali
Nucleii bazali sunt mase de substanţă cenuşie, situaţi la baza emisferelor
cerebrale, deasupra şi lateral de talamus. Din cauza aspectului pe care îl au
pe secţiune, poartă şi numele de corpul striat.

Sunt formaţi din nucleul caudat şi nucleul lentiform. Nucleul lentiform este
alcătuit, la rândul său, din putamen şi globus pallidus. Nucleul caudat şi
putamenul formează ceea ce se numeşte neostriatum, iar globus pallidus -
paleostriatum.

Funcţional, ei sunt centri motori extrapiramidali, dirijând activitatea motorie


automată, în strânsă corelaţie cu scoarţa cerebrală.
Substanţa albă a emisferelor cerebrale
Este formată din trei feluri din fibre nervoase: de proiecţie, cornisurale şi de
asociere. Acestea formează în centrul emisferelor, masa de substanţă albă,
denumită centrul semioval (Flechsig).
Fibrele de proiecţie sunt acelea care merg sau pleacă de la scoarţa cerebrală,
stabilind legături între ea şi diencefal, cerebel, trunchiul cerebral şi măduva
spinării. Cele care vin sunt fibre ale sensibilităţii, iar cele care pleacă, fibre ale
motilităţii.
Fibrele comisurale sunt acelea care leagă cele două emisfere cerebrale,
realizând funcţia lor simultană, şi formează corpul calos, fornixul şi comisura albă
anterioară.
Corpul calos este un sistem de fibre comisurale transversale, care formează în
interiorul emisferelor tavanul ventriculilor laterali.
Fornixul este o comisură cu fibre în direcţie antero-posterioară şi laterală,
mergând aproape paralel cu faţa inferioară a corpului calos, sub care se găseşte.
El constituie o cale eferentă şi comisurală a hipocampului.
Comisura albă anterioară este mai subţire şi leagă între ei bulbii olfactivi şi
scoarţa lobului temporal.
Fibrele de asociere sunt formate din fascicule care leagă diverse regiuni din
aceeaşi emisferă cerebrală.
Rinencefalul

Este partea emisferelor cerebrale cea mai veche ca apariţie filogenetică -


creierul animalelor inferioare - îndeplinind funcţiile olfactive (mirosului).

Este alcătuit din bulbii olfactivi, situaţi în şanţurile cu acelaşi nume de pe faţa
inferioară a lobului frontal, deasupra lamei ciuruite a etmoidului, la care vin
fibrele olfactorii (nervii olfactivi) de la mucoasa nazală superioară. Bulbii
olfactivi se continuă cu tracturile olfactive, care merg posterior până la trigonul
olfactiv şi tuberculul olfactiv. Aceste formaţiuni se leagă cu centrii corticali ai
rinencefalului: aria parolfactorie, nucleii septali, substanţa perforată anterioară,
nucleul amigdalian. Scoarţa cerebrală a acestor centri reprezintă, ca structură,
allocortexul.
Ventriculii laterali

Ventriculii laterali sunt cavităţi care conţin lichid cefalorahidian şi sunt situaţi
în interiorul emisferelor cerebrale. Ei sunt despărţiţi printr-o membrană
mediană, care se întinde între faţa inferioară a corpului calos şi fornix.
Tavanul ventriculilor laterali este format de faţa inferioară a corpului calos.
Fiecare ventricul are o prelungire în lobul frontal, alta în lobul occipital şi
una în lobul temporal. În podişul prelungirii temporale se găseşte
formaţiunea denumită hipocamp sau cornul lui Ammon.
Vascularizaţia encefalului
Vascularizaţia encefalului este dată de arterele vertebrale şi carotidele interne.
Arterele vertebrale, după ce pătrund în craniu, se unesc pe linia mediană şi
formează artera bazilară, din care pleacă ramuri pentru trunchiul cerebral şi
cerebel şi care se bifurcă în arterele cerebrale posterioare. Carotidele interne dau
artera oftalmică, care merge în orbită, iar pentru encefal, arterele cerebrale
anterioare, legate între ele prin comunicanta anterioară şi arterele cerebrale
laterale. Prin comunicanta posterioară, carotida internă se anastomozează cu
cerebrala posterioară de partea respectivă. Se formează astfel pe faţa bazală a
encefalului un poligon arterial, denumit poligonul Willis. Din acesta pleacă ramuri
lungi pe traiectul şanţurilor, din care pleacă ramuri pentru scoarţa cerebrală şi
ramuri perforante care pătrund în interior, spre substanţa albă. Acestea din urmă
sunt artere terminale sau cu anastomoze insuficiente din punct de vedere
funcţional; de aceea, obliterarea lor în tromboze sau embolii duce la ischemie şi
ramolisment cerebral în teritoriul pe care îl vascularizează.
Ruptura lor în arterioscleroze, hipertensiune arterială produce hemoragia
cerebrală sau ictusul hemoragie, cu consecinţe grave - hemiplegii şi alte tulburări
cerebrale -, prin ischemie şi ramolisment cerebral.
Sângele venos este colectat de sinusurile durei mater: sinusurile sagitale superior
şi inferior, cavernoase, pietroase, occipitale, drept, transverse şi sigmoid.
Meningele

Meningele sunt trei membrane conjunctive de protecţie care învelesc


măduva spinării şi encefalul. Meningele spinale se continuă la nivelul găurii
occipitale cu meningele cerebrale.

Membrana exterioară, denumită dura mater, formată din ţesut fibros şi elastic
dens, este mai groasă şi poartă numele de pahimeninge. Arahnoida, situată
sub dura mater, împreună cu pia mater, care înveleşte la suprafaţă măduva
spinării şi encefalul, sunt mai subţiri şi se mai numesc şi leptomeninge.

Dura mater spinală este despărţită de peretele osteofibros al canalului


vertebral printr-un spaţiu plin cu ţesut adipos şi numeroase vene, denumit
spaţiul extradural sau epidural. Acest spaţiu este străbătut de rădăcinile
nervilor spinali, în jurul cărora dura mater formează teci radiculare, care se
continuă la periferie cu perinervul. În acest spaţiu se fac anesteziile rahidiene
epidurale.
Dura mater cerebrală, spre deosebire de cea spinală, aderă strâns de oasele
cutiei craniene, formând periostul intern al acestor oase, şi se continuă la
nivelul suturilor cu periostul extern. În interiorul cutiei craniene ea trimite o
prelungire orizontală care separă emisferele cerebrale de cerebel, denumită
cortul cerebelului.

Pia mater aderă de suprafaţa măduvei şi a encefalului şi este o membrană


vasculară. Prin ea şi prelungirile pe care le trimite, pătrund în sistemul nervos
central vasele sanguine. Între pia mater şi arahnoidă se află spaţiul subarah-
noidian, plin cu lichid cefalorahidian. Măduva spinării este ancorată de dura
mater în părţile laterale prin prelungiri ale membranei pia mater situate în plan
frontal. Pia mater cerebrală trimite prelungiri bogate în vase sanguine în
ventriculii cerebrali, care formează plexurile coroide ale ventriculilor, cu rol în
secreţia lichidului cefalorahidian. Lichidul cefalorahidian trece din ventriculii
cerebrali în spaţiul subarahnoidian prin gaura mediană (Magendie) şi găurile
laterale (Luschka) de la nivelul ventriculului al IV-lea.
Sistemul nervos periferic
(Systema nervosum periphericum)
Sistemul nervos periferic este alcătuit din 12 perechi de nervi cranieni şi 31 de
perechi de nervi spinali. Toţi aceşti nervi constituie căi nervoase periferice, care,
prin fibrele aferente (receptoare sau senzitive), realizează legătura între receptori
(exteroceptori, proprioceptori şi interoceptori) şi sistemul nervos central, iar prin
fibrele eferente (efectoare sau motorii) conduc comenzile de la centrii nervoşi la
organele efectoare, reprezentate de muşchi şi glande.
Originea reală sau sediul pericarionilor ai căror axoni formează un nerv periferic se
află, pentru fibrele motorii, într-un nucleu din interiorul nevraxului, iar pentru fibrele
senzitive, într-un ganglion de pe traiectul acestor nervi.
Originea aparentă este locul de unde ies sau pătrund în nevrax fibrele nervilor
periferici.
Fibrele nervoase se împart, din punct de vedere funcţional, în fibre: somatomotorii,
visceromotorii, somatosenzitive şi viscerosenzitive.
În ceea ce priveşte mielogeneza (formarea tecii de mielină), fibrele nervilor periferici
se mielinizează înaintea celor din interiorul nevraxului, începând din luna a IV-a
intrauterină, perioadă în care încep şi primele mişcări ale fătului în uter. Formarea
tecii de mielină începe de la celulă spre periferie, cu excepţia nervului optic.
Nervii cranieni
(Nervi craniales)
Nervii cranieni, în număr de 12 perechi (notate cu cifre romane de la I la XII), sunt
analogii nervilor spinali. Cu excepţia primelor două perechi, ei aparţin trunchiului
cerebral, la nivelul căruia se află originea reală, nucleii terminali şi originea aparentă
a acestor nervi. Ei intră sau ies din cutia craniană prin orificii ale bazei craniului şi
teritoriul lor de distribuţie (inervaţie) se găseşte la nivelul capului. Restul regiunilor
corpului, respectiv regiunile gâtului, trunchiului şi membrelor, sunt inervate de nervii
spinali. Nervii cranieni sunt:
perechea I - nervii olfactivi;
perechea a Il-a - nervul optic;
perechea a III-a - nervul oculomotor;
perechea a IV-a - nervul trohlear;
perechea a V-a - nervul trigemen;
perechea a VI-a - nervul abducens;
perechea a VII-a - nervul facial;
perechea a VIII-a - nervul vestibulocohlear;
perechea a IX-a - nervul gloso-faringian;
perechea a X-a - nervul vag;
perechea a XI-a - nervul accesor;
perechea a XII-a - nervul hipoglos.
Din punct de vedere funcţional, unii dintre nervii cranieni sunt senzitivi, alţii conţin
numai fibre motorii, iar cea de-a treia categorie sunt nervi micşti.
Nervii spinali
(Nervi spinales)
Nervii spinali sunt 31 de perechi metamerice, care, după regiunile măduvei
spinării cărora le aparţin, se subîmpart în: 8 perechi de nervi spinali cervicali, 12
perechi toracali, 5 perechi lombari, 5 perechi sacrali şi 1 nerv coccigian.

Alcătuirea neuronală a nervilor spinali


Fiecare nerv spinal este un nerv mixt, ce se formează prin unirea rădăcinii
ventrale cu rădăcina dorsală, în canalul vertebral înainte de a pătrunde în gaura
intervertebrală. Trunchiul comun, format prin unirea celor două rădăcini, este
foarte scurt şi, imediat ce iese din gaura intervertebrală, se împarte în ramurile
periferice ale nervului spinal. Pe traiectul rădăcinii dorsale se află ganglionul
spinal. Funcţional, rădăcina ventrală este eferentă sau motorie, iar cea dorsală,
aferentă, sau senzitivă. Originea reală a fibrelor senzitive ale nervului spinal se
află în neuronii pseudounipolari din ganglionul spinal. Prelungirea periferică a
acestor neuroni merge la receptorii periferici. Prelungirea centrală pătrunde în
măduva spinării, la nivelul şanţului lateral dorsal, şi merge la deutoneuronii căilor
sensibilităţii generale din măduvă şi bulb sau la neuronii coarnelor anterioare,
formând fibra aferentă a arcurilor reflexe medulare.
Originea reală a fibrelor motorii ale nervului spinal se găseşte, pentru fibrele
somatomotorii, în neuronii radiculari alfa şi gamma din cornul anterior al
măduvei spinării, iar pentru fibrele visceromotorii (simpatice), în neuronii
vegetativi ai cornului lateral al măduvei. Aceste fibre ies din măduvă prin
şanţul lateral ventral şi conduc influxul nervos la organele efectoare:
muşchii scheletici, musculatura netedă a viscerelor şi glande.
Nervul spinal, după ce iese din gaura intervertebrală, se împarte în patru
ramuri periferice: dorsale, ventrale, comunicante şi meningiale
Inervaţia segmentară şi periferică

Ramurile dorsale ale nervilor spinali îşi păstrează, cu mici excepţii, dispoziţia
segmentară sau metamerică, începând din regiunea cervicală şi până în cea
sacrală. Fiecare dintre aceste ramuri se împarte într-o ramură medială şi
alta laterală, cu fibre motorii şi senzitive.

Plexul cervical se formează prin anastomoza ramurilor ventrale ale primelor


patru perechi de nervi cervicali. Ramurile sale inervează tegumentul regiunii
antero-laterale a gâtului şi umărului, al regiunilor parietală şi, parţial,
occipitală şi al pavilionului urechii.

Plexul brahial ia naştere prin anastomoza ramurilor ventrale ale ultimelor


patru perechi de nervi cervicali cu prima pereche de nervi toracali. Plexul are
o porţiune supraclaviculară şi alta infraclaviculară şi este format din trei
trunchiuri primare (superior, mijlociu, inferior).
Nervii intercostali - ramuri ventrale ale nervilor toracali, în număr de 12
perechi - nu formează plexuri nervoase şi inervează tegumentul regiunilor
antero-laterale ale toracelui şi ale abdomenului, muşchii intercostali şi
muşchii antero-laterali ai abdomenului.

Plexul lombar se formează prin anastomoza ramurilor ventrale ale primelor


trei perechi de nervi lombari şi, parţial din al patrulea şi o anastomoză din
al doisprezecelea nerv intercostal. Ramurile plexului lombar sunt: ramuri
colaterale scurte, ramuri colaterale lungi şi ramuri terminale. Acest plex
inervează: tegumentul şoldului, al regiunii pubiene, al scrotului, la bărbat, şi
al labiilor mari, la femeie, al feţelor anterioară, medială şi laterală ale
coapsei, al genunchiului, al feţei antero-mediale a gambei şi piciorului.

Plexul sacral ia naştere prin anastomoza ramurilor ventrale ale ultimilor doi
nervi lombari şi primilor trei nervi sacrali.
Sistemul nervos autonom
(Systema nervosum autonomicum)

Sistemul nervos autonom sau vegetativ integrează şi coordonează, în


strânsă legătură cu sistemul nervos central, funcţiile viscerale. Este alcătuit
din centri nervoşi vegetativi, cu rol în integrarea informaţiilor primite de la
organele interne, din căi nervoase aferente şi eferente, care conduc
mesajele spre centrii nervoşi sau comenzile de la nivelul acestora la
organele electoare, reprezentate de musculatura viscerelor şi a vaselor
sanguine şi de glandele cu secreţie externă sau internă. Baza structurală şi
funcţională a sistemului nervos autonom o constituie arcurile reflexe
vegetative.

În cadrul sistemului nervos autonom se disting o parte simpatică şi alta


parasimpatică, a căror acţiune la nivelul organelor efectoare este
antagonistă, în sensul că acolo unde simpaticul este excitator,
parasimpaticul este inhibitor şi invers.

Centrii nervoşi vegetativi sunt situaţi în interiorul sistemului nervos central,


respectiv în măduva spinării, trunchiul cerebral, hipotalamus şi scoarţa
cerebrală.
Excitarea prin intermediul stimulilor electrici de o anumită intensitate a ariilor
24, 25 produce: rărirea contracţiilor inimii, modificări ale presiunii sanguine,
dilataţia pupilei, piloerecţie şi efecte respiratorii; excitaţiile la nivelul ariilor 13,
14 sunt urmate de modificări respiratorii, care pot merge până la oprirea
respiraţiei, modificări ale presiunii sanguine şi ale motilităţii gastrointestinale.
Alte arii influenţează vasomotricitatea, secreţia sudorală, creşterea secreţiei de
pepsina şi acidului clorhidric în sucul gastric, salivaţia etc.

Centrii vegetativi subcorticali cei mai importanţi sunt situaţi în hipotalamus.


Hipotalamusul are ample conexiuni cu centrii vegetativi corticali prin
intermediul nucleului dorsomedial al talamusului şi, prin fornix, cu hipocampul.
Hipotalamusul este controlat deci de scoarţa cerebrală şi exercită, la rândul
său, un rol important în reglarea echilibrului hidroelectrolitic, în termoreglare, în
reglarea funcţiilor sexuale, secreţia internă, metabolismul glucidelor şi al
lipidelor şi în reglarea presiunii sanguine.
Hipotalamusul este principalul centru subcortical de reglare a activităţii
simpaticului şi parasimpaticului. Controlul parasimpaticului se exercită de
către regiunile anterioare ale hipotalamusului. Excitarea lor răreşte bătăile
cordului, creşte tonusul şi motilitatea tubului digestiv produce vasodilataţie
şi scăderea presiunii sanguine. Hipotalamusul posterior controlează
activitatea simpaticului. Stimularea sa produce accelerarea bătăilor inimii,
creşte presiunea sângelui, scade motilitatea tubului digestiv, dă stări
emoţionale, de teamă etc.

Influenţa hipotalamusului asupra centrilor vegetativi preganglionari din


trunchiul cerebral şi măduva spinării se exercită prin fibrele posterioare ale
fasciculului longitudinal medial şi prin substanţa reticulată.

Centrii vegetativi preganglionari sunt situaţi în trunchiul cerebral şi coarnele


laterale ale măduvei spinării. Cei din trunchiul cerebral şi măduva sacrată
sunt centri preganglionari parasimpatici, iar cei din coarnele laterale ale
măduvei spinării sunt centri preganglionari simpatici.
Arcul reflex vegetativ simpatic sau parasimpatic constă, ca şi arcul reflex
somatic, într-o cale aferentă şi alta eferentă.

Calea aferentă este formată de prelungirile neuronilor din ganglionii spinali


sau din ganglionii de pe traiectul nervilor cranieni. Prelungirea periferică
merge la receptorii din viscere (interoceptori), iar cea centrală pătrunde în
măduvă sau trunchiul cerebral.

Calea eferentă a reflexului vegetativ diferă de cea a reflexului somatic, fiind


formată din doi neuroni: unul situat în centrul vegetativ preganglionar din
măduvă sau trunchiul cerebral, a cărui prelungire formează fibra
preganglionară, care face sinapsă cu al doilea neuron, situat într-un
ganglion simpatic (laterovertebral) sau parasimpatic (periferic). Fibra celui
de-al doilea neuron se numeşte postganglionară şi merge la organul efector
pe calea nervilor somatici, prin nervi vegetativi proprii, sau pe calea vaselor
sanguine.
Simpaticul este alcătuit din centrii preganglionari simpatici, situaţi în
coarnele laterale ale măduvei spinării, şi din cele două lanţuri ganglionare
latero-vertebrale. Fibrele preganglionare ajung la ganglionii simpatici latero-
vertebrali prin ramurile comunicante albe. Fibrele postganglionare merg, prin
ramurile comunicante cenuşii, spre teritoriul de distribuţie. Simpaticul are o
parte cervicală, o parte toracală, o parte lombară şi alta pelviană.

Parasimpaticul are o porţiune craniană şi alta sacrală.

Parasimpaticul cranian. Centrii preganglionari ai parasimpaticului cranian


sunt reprezentaţi de nucleii vegetativi ai trunchiului cerebral: nucleul accesor
al oculomotorului, nucleul lacrimal şi salivator superior din tegmentul pontin,
nucleul salivator inferior şi nucleul dorsal al vagului din bulb. Aceşti nuclei
sunt centrii reflexelor parasimpatice.

Parasimpaticul sacral are centrii preganglionari situaţi în măduva sacrală. Ei


constituie componenta parasimpatică a reflexelor de micţiune, defecaţie,
erecţie. Fibrele preganglionare formează nervii pelvici şi fac sinapsă cu al
doilea neuron în ganglionii plexurilor viscerale: colon descendent, rect,
organe urogenitale.
Plexurile vegetative sunt formate din fibre simpatice, parasimpatice şi
ganglioni vegetativi şi sunt situate în vecinătatea organelor cărora le asigură
inervaţia. Funcţional, fibrele acestor plexuri sunt senzitive şi efectoare. În
ganglioni fac sinapsă de regulă fibrele preganglionare parasimpatice, mai
puţin cele simpatice. Principalele plexuri vegetative sunt: carotidian,
esofagian, cardiac, pulmonar, iar în abdomen cel mai mare plex vegetativ
este plexul celiac. Din el iau naştere şi merg, pe calea vaselor, la viscere:
plexurile mezenteric superior, gastric superior şi inferior, splenic, hepatic,
frenic, renal, suprarenal şi aortic. Din plexul aortic (intermezenteric) pleacă
plexurile mezenteric inferior, testicular sau ovarian, fibre pentru plexul
hipogastric superior şi plexurile iliace comune, care, mai departe, merg cu
vasele membrului inferior. Din plexul pelvic iau naştere plexurile: rectal,
vezical, deferential, prostatic, cavernos al penisului, iar la femeie, plexul
uterovaginal şi cavernos al clitorisului.