Cristea (Șerban) Andreea-Violeta

PSIHOSOMÁTIC, -Ă, psihosomatici, -ce, s. f., adj. 1. S.

f. Disciplină medicală care studiază originea psihică a unor
boli și folosirea mijloacelor psihologice în terapia
lor. 2. Adj. De psihosomatică (1). – Din fr. psychosomatique.
 Noțiunea de psihosomatică a cunoscut multiple și
variate accepțiuni. Considerată de unii autori o tendință, un
mod de a concepe medicina, de alții o specialitate medicală
propriu-zisă, curentul psihosomatic acționează în spiritul
medicinei hipocratice, promovând importanța metodei
clinice în medicină, ocupându-se, în primul rând de bolnav,
nu de boala sa.
În aprecierea mecanismelor patogenice ale unei boli și
în interpretarea simptomelor, psihosomatica trece peste
factorii exogeni și condițiile biologice ce intervin într-un
anumit moment al evoluției bolii, punând accentul, mai ales,
pe problemele de ordin moral, afectiv, pe care bolnavul le-a
întâmpinat în cursul vieții sale, pe atitudinea personală în fața
vieții și a bolii, în funcție de caracterul și temperamentul
persoanei.
 Modelul bio-psiho-social, elaborat de George
Engel, se dorește un deziderat al medicii moderne.
Acest model consideră omul un sistem cu trei nivele
aflate într-o relație dinamică:
 nivelul factorilor biologici (anatomici, fiziologici,
biochimici, genetici, infecțioși, toxici);
 nivelul factorilor socio-culturali și de mediu (societate,
familie, comunitate, stres, factori fizici);
 nivelul factorilor psihici (cognitivi, motivaționali,
volitivi, emoționali, experiență, comportament.
Repere istorice
Alvarez (1946) susținea că medicina psihosomatică ar fi început
din epoca pietrei. Ea ar fi fost practicată de egipteni, care recunoșteau
influența emoțiilor asupra bolilor organice. În perioada preistorică,
bolile erau interpretate ca fiind pedeapsă, blestemul diavolului și erau
tratate prin aducere de sacrificii, rugăciuni, talismane.
Evreii din antichitate credeau că molimile erau pedepse colective
pentru imoralitate.
Hipocrate atragea atenția asupra importanței factorilor psihici, a
mediului social și a celui fizic și considera că toate trebuiesc cunoscute
de către medic.
Cel mai important medic al antichității romane, Galen, creatorul
tipurilor comportamentale susține influența stărilor mentale asupra
corpului.
Aristotel considera că nu este posibil să scindăm ființa umană în
psihic (care gândește) și corp (care trăiește).
Platon evidenția necesitatea de a nu separa corpul de spirit,
deoarece ele sunt un tot unitar și indivizibil, iar Socrate sublinia că nu
se pot înlătura simptomele somatice fără a îngriji înainte psihicul.
 După perioada Renașterii (boala era considerată rezultatul
perturbării unui organ), în secolul XVII, Descartes postulează
dualismul fizic-psihic.
În 1818, Heinroth introduce termenul de psihosomatică, iar, în
1822, Jacobi introduce noțiunea de somato-psihic.
În 1893, Freud postulează existența „traumelor psihice” și
introduce noțiunea de „conversie” (transpoziția emoțiilor și a
conflictelor dintre eu și supra eu în limbaj corporal, în vederea
neutralizării reprezentărilor incompatibile).
În 1920, Heyer demonstrează modificarea funcțiilor organelor
interne prin acțiunea factorilor psihici (funcția gastrică).
Meyer, în 1919, introduce termenul de „psihobiologie”, sugerând
importanța psihologiei pentru înțelegerea pacientului și atrage atenția
asupra rolului pe care evenimentele îl joacă în intensificarea debutului
și evoluției anumitor boli.
Kretschmer (1927), studiind relațiile între organizarea fizică și
dispozițiile psihice, afirma că acestea au ca teren de manifestare corpul
în totalitatea lui. În 1928, Jaspers menționează existența relației dintre
somatic și psihic, atât în stare normală, cât și în psihopatologie,
susținând că fenomenele fiziologice depind de fenomenele psihice
(digestia, menstruația); pe de altă parte există fenomene psihice care își
au cauze parțiale în condițiile fizice. Aceste corelații au
determinat legatura între psihopatologie și medicina somatică.
 În 1919, Heltpach formulează noțiunea de „psihom” ce
definește epifenomenul psihic al unui proces somatic (psihomul
tuberculozei, gripei, infarctului etc.).
Dunbar susține că pentru realizarea unui profil mai complet și
autentic al personalității celui investigat trebuie să se procedeze la o
analiză longitudinală, la un studiu al istoriei personale (evenimente
semnificative, atitudini fundamentale despre lume ale bolnavilor,
autoapreciere a relațiilor sociale); pune problema relației medic-
pacient, a non-aderenței la tratament, rolul stresului în boală,
a dorinței de a trăi, lupta pentu viață.
Alexander, întemeietorul curentului psihosomatic afirmă că
există nu numai corelații între boală și personalitate, ci și între
constelația afectivă și răspunsurile vegetative. Structura conflictuală
a psihicului se formează în copilărie sub influența unor factori,
precum: traumatism obstetrical, boli ale copilăriei ce cresc
vulnerabilitatea anumitor organe, climatul afectiv al mediului familial,
personalitatea părinților.
Teorii specifice. Clasificări

Prin reacții psihosomatice se înteleg manifestări de ordin somatic ce

apar în situații deosebit de stresante și dispar odată cu situația declanșatoare.
Ele pot fi experimentate de orice individ, de exemplu senzația de amețeală
după trecerea unui pericol, inapetența după pierderea unei persoane etc.
Prin tulburări psihosomatice se înțeleg modificări ale proceselor
fiziologice generate de o stare de excitație psihică anormală. Se pot prezenta
sub formă de simptome de conversie și sindroame funcționale:
• Simptome de conversie,adică simptoame somatice cu caracter simbolic,
reprezentând o încercare de rezolvare a unui conflict nevrotic (în general
apar sub forma pierderii sau alterării unor funcții senzoriale: paralizia
isterică, surzenia psihogena);
• Sindroamele funcționale, pe care Alexander le-a numit nevroze de organ,
considerându-le semne însoțitoare ale afectelor; au un spectru difuz, adesea
schimbător, fiind localizate la nivelul diferitelor aparate (cardio-
vascular, gastro-intestinal, sistem locomotor, respirator etc.), neexistând
dovada atingerii de țesut; nu au semnificație specifică.
 Psihomatozele (boli psihosomatice) sunt afecțiuni în spatele cărora
există o reacție fizică la o situație conflictuală sau la stres, precum și leziuni
morfologice evidențiabile.
Tulburările somatoforme reprezintă o nouă clasă de sindroame
psihiatrice ale căror caracteristică esențială este prezența de simptome organice
ce sugerează existența unor boli somatice/organice, dar pentru care nu există
modificări organice demonstrabile sau mecanisme fiziologice cunoscute; în
schimb, există dovezi sau supoziții puternice că aceste simptome sunt legate de
factori psihologici sau conflictuali.
Conform clasificării revizuite Diagnostic and Statistical Manual of
Mental Disorders-American Psychiatric Association, 1987 în cadrul tulburărilor
somatoforme sunt cuprinse 6 entități:

• Dismorfismul corporal;
• Tulburările de conversie;
• Tulburarea hipocondriacă;
• Tulburarea de somatizare;
• Durerea somatoformă;
• Tulburarea somatoformă nediferențiată.
 Somatizarea este o formă de comunicare nonverbală a
discomfortului psiho-social, de ajustare la solicitările
vieții, manifestându-se sub forma unor simptome somatice;
subiectul are convingerea că acestea sunt expresia unor boli
fizice, în ciuda oricărei infirmări, adoptând chiar
comportamentul de bolnav. Somatizarea ar fi expresia fie a unei
hiperreactivități fiziologice, o manifestare a depresiei sau
anxietății, o manifestare a activității intrapsihice inconștiente,
sau fie un comportament social învățat, de exemplu la copil:
imitarea simptomelor întâlnite în familie, în particular la
frați, dacă acestea au atras atenția și îngrijirea părinților, sau
pentru a se sustrage anumitor obligații. unul din cinci pacienti
care se prezinta la cabinetul medicului de familie
Somatizarea este frecvent întâlnită în practica medicală,
unul din cinci pacienți care se prezintă la cabinetul medicului de
familie îndeplinesc criteriile pentru somatizare.
 Tulburări psihosomatice
Aparate Corelații somatice ale emoțiilor Tulburări psihosomatice Boli psihosomatice

Cardiovascula Tahicardie, fluctuații ale tensiunii Palpitații, lipotimii, sincope, Tahicardie paroxistică,
r arteriale hiper- și hipotensiune coronaropatii, hipertensiune
arterială, boala Raynaud
Respirator Suspin, tahipnee Dispnee nevrotică, Astm, TBC, frenocardie
compresiune respiratorie

Digestiv Inapetența, „greutate” epigastrică, Bulimie, anorexie, spasme, Ulcer gastric sau duodenal, colon
greață diaree, constipație iritabil, rectocolită ulcero-
hemoragică
Urinar Polakiurie, poliurie Retenția urinară enurezis,
cistalgii (urini clare)

Locomotor Tensiune muscular, lipotimie Curbatură cervicală, Poliartrită reumatoidă, unele

lombalgii, astenie reumatisme articulare
musculară
Endocrin Reacții diencefalo-hipotalamice și Amenoree, dismenoree, Hipertiroidism, diabet zaharat
consecințele lor, descărcare de hipoglicemie
catecolamine
Nervos Tremor Cefalee, hiperestezii, Migrenă, scleroză multiplă
epilepsie „funcțională”

Genital Secreții ale mucoaselor, erecție Impotența, frigiditate, Ovarită sclerochistică, fibrom
vaginism, sterilitate

Vizual Lacrimare Inflamații (orjelet), glaucom

Cutanat Paloare, roșeață, încălzire, răcire Prurit generalizat Urticarie, eczeme, angioedem,
sau localizat psoriazis
ORL Modificări ale vocii „nod în gât” Afonie, disfonie, „voce Rinită spasmodică
gâtuită”, strănuturi în salve (vasomotorie), vertij
Bibliografie

Shoenberg, Peter, Psihosomatica. Utilizări ale psihoterapiei,

Editura Trei, București