ELEMENTE DE

FIZICĂ CUANTICĂ

IPOTEZA DE BROGLIE

CORINA
”Dacă în teoria luminii s-a neglijat aproape
un secol aspectul corpuscular pentru a i se
ataşa în exclusivitate doar aspectul de undă,
oare nu s-a comis eroarea inversă în cazul
substanţei? Nu s-a greşit oare neglijând
aspectul de undă pentru a se considera doar
aspectul corpuscular al substanţei?”

(Louis de Broglie, 1923)

Ipoteza de Broglie
De Broglie susţine că orice particulă în mişcare are şi o comportare
ondulatorie. Legătura dintre lungimea de undă asociată λ şi
impulsul p al particulei este dată de relaţia:
h h
 
p mv
Unde:
h = constanta lui Planck
p = impulsul particulei
m, v = masa, respectiv viteza particulei.

Iar energia particulei este ε = hν.

Se observă că în cele două relaţii intervin mărimi specifice particulelor (m, p),
respectiv undelor (ν, λ)
 Difracţia electronilor pe cristale
Experimentul lui Davison & Germer din 1927 a verificat
experimental ipoteza (genială) a lui de Broglie (formulată în
1923).
 Amintiri din copilărie: difracţia luminii
• Este fenomenul de ocolire a obstacolelor de către undele
luminoase, atunci când dimensiunea acestora e comparabilă cu
lungimea de undă a luminii.
• Exemplu: difracţia luminii pe o fantă sau pe o reţea de difracţie.
• Figura de difracţie formată pe ecran este alcatuită dintr-o
succesiune de maxime si minime (franje luminoase alternând cu
franje întunecate).
 Descriere:
Un tun electronic emite un fascicul de elecroni acceleraţi sub
tensiunea U, având la ieşire energia cinetică Ec = eU. Fasciculul
cade pe un monocristal de nichel. Acesta, datorită aranjării
ordonate a atomilor, se comportă ca o reţea de difracţie, cu
distanţele dintre plane comparabile cu lungimea de undă a
undelor asociate electronului.
Fasciculul difractat – prin reflexie – este captat de un detector, şi
transformat in curent electric măsurat cu un ampermetru.
S-a constatat că pentru diverse unghiuri θ se obţin maxime şi
minime de curent. Acestea, asemănatoare imaginii de difracţie
(specifică fenomenelor ondulatorii), se explică prin faptul că
electronii care le-au produs au avut o comportare de undă.
Electronul accelerat sub tensiunea
U are energia cinetică:
mv 2
Ec   eU
2
Deci
2eU
v
m

Introducând viteza în relaţia lui de

Broglie, se obţine:
h h 1
  
mv 2em U

La o tensiune de câteva zeci de kV,

lungimea de undă are ordinul
de mărime al radiaţiilor X.
Rezultatele experimentale
Din teoria difracţiei, maximele se obţin atunci când diferenţa de drum
δ este multiplu întreg de lungimea de undă λ:
δ = 2d sinθ = nλ
Unde n = 1, 2, 3… iar d este distanţa dintre două plane ale cristalului.
În experiment, lungimea de undă poate fi modificată prin varierea
tensiunii de accelerare U, iar ampermetrul indică o serie de
maxime şi minime pentru diferitele valori ale tensiunii.

Pentru θ = 65°, d = 0,9 Å (1Å = 10-10 m) şi n = 1, se obţine:

  2  0,9  sin 65  0,164nm

Pe de altă parte, lungimea de undă de Broglie calculată la o tensiune

de accelerare U = 54 V este:  h
 0,164nm
2emU
 Concluzie
Concordanţa perfectă dintre rezultatele experimentale şi
calculele teoretice confirmă ipoteza lui de Broglie.

Teoria fotonică atribuie luminii (undă) şi caracter de particulă.

Ipoteza de Broglie atribuie particulelor în mişcare şi caracter de undă.
Deci întreaga materie are comportare duală, undă şi particulă,
manifestând preponderent unul din cele două comportamente.

Chiar şi corpurile macroscopice au comportare de undă, dar lungimea

de undă tinde spre zero. Comportmentul ondulatoriu al unui
obiect se manifestă şi devine observabil doar la interacţiunea sa
cu un sistem de dimensiuni comparabile cu lungimea sa de undă.
 Resurse web

http://phet.colorado.edu/en/simulation/davisson-germer

http://physics-animations.com/Physics/English/top10.htm

http://dev.physicslab.org/Document.aspx?
doctype=3&filename=AtomicNuclear_DavissonGermer.xml

Imaginile au fost descărcate de aici:

http://www.chemistryland.com/CHM130W/10-
ModernAtom/Spectra/ModernAtom.html