Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
COLOANEI VERTEBRALE
”Coloana, în totalitatea ei, trebuie înţeleasă, în primul rând, ca organ propriu al corpului.”
FUNCTIILE COLOANEI VERTEBRALE
REZISTENTA
FLEXIBILITATE
ASIGURAREA DINAMICII
Unitatea morfo-functionala a coloanei vertebrale
A - sectorul anterior
1. Corpul vertebral
2. Discul intervertebral
3. Ligamentul longitudinal comun anterior
4. Ligamentul longitudinal comun posterior
B - sectorul posterior
5. Ligamentul galben
6. Pediculul vertebral
7. Gaura de conjugare
8. Apofiza transversă
9. Apofiza spinoasă
10. Faţeta articulară interapofizară
11. Rădăcina nervoasă
12. Apofiza articulară superioară
13. Apofiza articulară inferioară
Corpul vertebral
1. Corpul vertebral
2. Discul intervertebral
3. Pediculul vertebral
4. Gaura de conjugare
5. Apofiza transversă
6. Apofiza articulară inferioară
7. Apofiza articulară superioară
8. Articulaţia interapofizară
9. Ligamentul interspinos
10. Ligamentul supraspinos
11. Ligamentul galben
PARTICULARITATI LA NIVEL
CERVICAL
DISCUL INTERVERTEBRAL
STRUCTURA DIV:
două plăci cartilaginoase,
inelul fibros
nucleul pulpos
INELUL FIBROS
1. Ligamentele galbene
2. Ligamentele interspinoase
- ţesut elastic, ce se întind între două apofize spinoase vecine, de la axis până la prima vertebră sacrată
- realizează unirea apofizelor spinoase, fiind de formă patrulateră, dispuse sagital, foarte rezistente
- rol: limitează excesul de flexie vertebrală
- elasticitatea le conferă competenţă maximă la mişcarea de redresare din flexie a coloanei facilitând,şi mişcarea de extensie
3. Ligamentul supraspinos
- bandă fibroasă de la occiput până la sacru, pe linia mediană
-uneşte vârfurile apofizelor spinoase
- mult mai dezvoltat în segmentul cervical = ligamentul cervical posterior sau septul nucal, deoarece este aşezat între
masele muşchilor cefei
- rol: similar ligamentelor interspinoase.
4. Ligamentele intertransverse
- lame fibroase dispuse între două apofize transverse vecine
- lipsesc la nivelul coloanei cervicale; se întâlnesc de la vertebra T2
- rolul principal al acestor ligamente – limitarea inflexiunilor laterale ale coloanei vertebrale
STRUCTURILE LIGAMENTARE
MUSCULATURA COLOANEI VERTEBRALE
Sectorul posterior - asigura dinamica coloanei
vertebrale prin multitudinea de parghii-apofize
ce ofera suport de insertie musculaturii
O situaţie particulară o prezintă discul intervertebral, care este nutrit de artere proprii doar în
viaţa embrionară şi în primii patru ani; ulterior, arterele nutritive ale DIV sunt resorbite şi nutriţia DIV va fi
asigurată numai prin zonele cribriforme ale platourilor vertebrelor vecine.
Cartilagiile de la nivelul platourilor vertebrale şi cele care acoperă faţetele articulaţiilor
interapofizare sunt lipsite de o vascularizaţie proprie şi au nutriţia asigurată doar prin procese de tip
imbibiţie de la structurile anatomice din vecinătate.
Rr comunicante gri
Nv. recurent
Lig galben
The sinuvertebral nerve. in Anatomy and Examination of the Spine., Neurol Clin 25 (2007) 331–351 (From Levin KH, Covington EC, Devereaux MW, et al. Neck and
lowback pain. Continuum (NY) 2001;7:9; with permission.)
BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE
- funcţia de susţinere: conferind coloanei vertebrale posibilitatea de a realiza şi menţine poziţia ortostatică;
- funcţia de protecţie, pentru măduva spinării şi pentru celelalte structuri vasculo-nervoase medulare, atât în
stare de repaus cât şi în stare de mobilizare a coloanei vertebrale;
- funcţia dinamică: prin care se realizează deplasarea întregului corp în mediul înconjurător.
Ambele elemente funcţionale sunt intercondiţionate atât pentru coloana vertebrală normală cât
şi în cazul celei afectate de diverse procese patologice.
I - STATICA COLOANEI VERTEBRALE
Menţinerea echilibrului static al coloanei vertebrale este necesară integritatea anatomică şi
funcţională a tuturor structurilor componente: a celor rigide (oase), elastice (ligamente), mobile
(articulaţii), motorii (muşchi) şi nervoase.
Toate elementele anatomice menţionate mai sus au sarcina de a asigura:
• în primul rând, unirea între ele a tuturor pieselor componente ale coloanei vertebrale şi de a forma
o structură rezistentă ca şi cum ar reprezenta un singur organ;
• în al doilea rând, ele trebuie să asigure posibilitatea menţinerii poziţiei verticale împotriva forţei
gravitaţionale;
• în al treilea rând, toate elementele componente ale coloanei trebuie să-i asigure acesteia
posibilitatea de a executa mobilizări în spaţiu în toate sensurile de mişcare, la toate segmentele sale
funcţionale şi de a rezista la solicitări dinamice foarte mari şi în foarte variate poziţii.
Coloana vertebrală trebuie să îndeplinească toate aceste sarcini, trebuie să susţină şi să
permită mobilizarea în toate direcţiile a capului, să confere suport pentru centura scapulară şi
pentru inserţia viscerelor din cavitatea toracică şi din cea abdominală.
Statica coloanei vertebrale este condiţionată, după Steindler, de existenţa unui echilibru
intrinsec şi a unui echilibru extrinsec.
Statica vertebrala - echilibrul intrinsec
• Rezistenţa mecanică a pieselor componente ale coloanei vertebrale este asigurată de o arhitectură
perfectă a vertebrelor, precum şi de o aşezare bine orientată a fibrelor din ţesuturile conjunctive, care
formează totalitatea aparatului ligamentar al coloanei. Se pare că orientarea în spaţiu a microstructurilor
din oasele şi ligamentele coloanei vertebrale este rezultatul acţiunii liniilor de forţă ce acţionează
permanent asupra acestora.
• Echilibrul intrinsec al coloanei vertebrale este asigurat de un raport fiziologic între rezistenţa
elastică la tensiune a ligamentelor coloanei vertebrale şi rezistenţa elastică la presiune a discurilor
intervertebrale.
• Coloana vertebrală se sprijină pe suprafaţa superioară a sacrului, care este o bază de sprijin, o
platformă, înclinată anterior la 35 grade faţă de orizontală, situaţie ce impune coloanei lombare o
lordozare, care va fi compensată la nivelul etajelor superioare prin apariţia unei cifoze dorsale şi a unei
lordoze cervicale. În acest mod coloana devine o structură cu o formă anatomică particulară şi cu o
biomecanică diferită de cea a unei simple tije perforate.
• Rezistenţa elastică a coloanei vertebrale, în ansamblul ei, este conferită de cele trei curburi suple
ale rahisului (curbura rigidă a segmentului sacro-coccigidian având alte implicaţii biomecanice). Această
formă este favorabilă măririi considerabile a rezistenţei coloanei în comparaţie cu rezistenţa unei tije
lipsită de curburi.
• În plan sagital, cele trei curburi sunt orientate astfel: cu convexitatea diferita => centru de
greutate propriu fiecărei curburi: în faţa vertebrei T5, în dreptul vertebrei C5 şi lombar (a nivelul spaţiului
dintre L4 – L5.=> forţe ce tind să dezechilibreze coloana vertebrală în sens anterior sau posterior,
compensate prin tensionarea ligamentelor rahisului.
• Structura fibrilară a ligamentelor coloanei vertebrale, în care predomină ţesutul elastic, contribuie
mult la realizarea echilibrului static al coloanei. Această structură îi asigură şi o anumită stare de
rigiditate. Astfel, benzile fibroase ale ligamentului longitudinal comun anterior solidarizează vertebrele
Statica vertebrala – echilibrul extrinsec
• este realizată de acţiunea muşchilor rahidieni şi extrarahidieni. Aceştia acţionează ca un tonus
permanent acordat al celor două tipuri de grupe musculare în acţiune: muşchii agonişti şi muşchii
antagonişti. Reglarea tonusului acestor grupe musculare se face în permanenţă, în funcţie de poziţiile
coloanei vertebrale. În unele situaţii dinamice se poate întâmpla să intervină o singură grupă musculară
pentru a echilibra acţiunea forţei gravitaţionale şi de a menţine ortostatismul coloanei vertebrale, fapt
demonstrat de explorarea EMG a muşchilor coloanei vertebrale în timpul unor diverse solicitări
dinamice.
Postura coloanei vertebrale în spaţiu este considerată fiziologică dacă:
- în plan frontal: linia forţei de gravitaţie, evaluată cu ajutorul firului cu plumb, trece de la rădăcina
nasului, prin mijlocul mentonului, mijlocul sternului, ombilic, prin simfiza pubiană, echidistant faţă de
condilii femurali la nivelul genunchilor şi între maleolele interne. Văzută din spate această linie trece de
la protuberanţa occipitală externă, prin şirul apofizelor spinoase, prin şanţul interfesier şi cade între
maleolele interne;
- în plan sagital: verticala ideală pleacă de la tragus, apoi tangent la faţa anterioară a umărului, coboară
puţin anterior marelui trohanter, prin genunchi şi cade puţin anterior marginii anterioare a maleolei
externe;
- în plan orizontal: liniile biacromio-claviculară şi bicretală (la nivelul bazinului) trebuie să fie orizontale şi
paralele.
“fiziologică” existenţa unei mici abateri de la verticală în plan frontal, admiţându-se existenţa unei
curburi dorsale dextroconvexe compensată de curburi levoconvexe la nivelul coloanei cervicale şi a celei
lombare.
Amplitudinea curburilor din planul sagital este considerată normală dacă săgeţile acestora măsoară 30
mm. la C7 şi la L2.
Statica vertebrala – echilibrul extrinsec
• curburile coloanei vertebrale pot fi influenţate de trei factori: ereditatea, boala şi obişnuinţa.
Coloana vertebrală cervicală este cel mai complicat sistem de articulaţii din întreg
aparatul locomotor: 7 vertebre, 14 articulaţii interapofizare, 5 discuri inter-vertebrale, 12
articulaţii intervertebrale Luschka, alcătuind un complex anatomic foarte flexibil la care
participă 37 articulaţii la nivelul cărora se efectuează 600 mişcări într-o oră (K. K. Nakano).
- Coloana dorsală inferioară şi cea medie - oarecare mobilitate, mai ales pentru rotaţie, la nivelul articulaţiilor
interapofizare, deoarece şi coastele sunt ceva mai mobile la acest nivel decât în porţiunea superioară a
toracelui.
-Mişcarea de flexie - semnului lui Ott (distanţa de la C7 până la un reper situat caudal la 30 cm. creşte în
flexie până la 33 cm.).- limitată şi de rezistenţa ligamentelor interspinoase.
-Mişcarea de extensie este limitată de apropierea celor două apofize spinoase vecine precum şi de
tensionarea LLCA.
Mişcarea de rotaţie este blocată sau minima din limite anatomice.
Mişcarea de extensie
- în acelaşi plan şi în jurul aceluiaşi ax ca şi mişcarea de flexie, dar în sens invers
- laborator: 300; peretele anterior al canalului lombar se alungeşte cu 12 mm. în timp ce peretele posterior
se scurtează cu 5 mm.
-Tehnicile de evaluare clinică a mişcării de extensie - puţine şi imperfecte: din ortostatism nu se poate
executa o extensie completă din raţiuni de echilibru, iar din clinostatism extensia este imperfectă kinetic.
- În practică - Schober inversat .
- Musculatura activă: muşchii ilio-costali, muşchii multifizi, lungul dorsal şi muşchii interspinoşi. Evaluarea
clinică a capacităţilor funcţionale ale musculaturii extensorilor spinali se realizează prin tehnicile curente de
“testing muscular” - expuse subiectivismului examinatorului
- Musculatura extensoare spinală - frecvent afectată de instalarea unor fenomene de scurtare-retracţie.
Starea de contractură musculară sau cea de retractură musculară a extensorilor lombare se identifică prin
palparea lor în ortostatism, în clinostatism (dar, mult mai rar şi mai imprecis) şi prin studierea comportării
Mobilitatea coloanei vertebrale lombare (2)
Mişcarea de inflexiune laterală
- se execută în plan frontal în jurul unui ax antero-posterior plasat în planul mediosagital al corpului.
- laborator: 200 şi 350.
- În practică se urmăreşte gradul de deplasare a apofizelor spinoase ce se îndepărtează de un plan de
referinţă mediosagital - din ortostatism sau din poziţia aşezat.
- alta metoda: urmărind unghiul ce se formează între linia bicretală a bazinului fixat şi linia biacromială,
înclinată la sfârşitul mişcării
- metodă clinică - măsurarea distanţei dintre vârful degetului III al mâinii şi sol, pe partea laterală a
membrului inferior spre care se efectuează înclinarea laterală.
- Musculatura implicata - contracţia sinergice şi sincrone a muşchilor flexori şi extensori lombari, de
partea sensului mişcării.
Mişcarea de rotaţie
- Se execută în plan orizontal în jurul unui ax vertical
- controversată - deoarece configuraţia specifică a articulaţiilor interapofizare => imposibilitatea
materială a efectuării rotaţiilor lombare. Studiile cineroentgenografice - mai ales la nivelul joncţiunii
dorso-lombare
- Particularitate – prin îndepărtarea feţelor articulaţiei interapofizare într-un sens şi deplasarea în sens
opus a corpilor vertebrali, printr-o mişcare de glisare laterală ce are loc în interiorul DIV.
- Amplitudinea segmentară a mişcării este foarte mică, dar prin cumulare se ajunge la o rotaţie totală a
coloanei lombare şi a joncţiunii dorso-lombare de 300.
- Testarea clinică - unghiul dintre linia bicretală a bazinului, care rămâne fixă, cu linia biacromială ce
urmăreşte deplasarea anterioară a unui umăr în mişcarea de rotaţie, subiectul fiind în ortostatism/sezand
- Musculatura - contracţia simultană a muşchiului mare oblic din partea opusă mişcării şi a micului oblic
de pe partea sensului mişcării.
LANTURILE KINEMATICE ALE COLOANEI
VERTEBRALE