PERIARTRITELE

Una dintre cele mai frecvente afectiuni la nivelul umarului este periartrita scapulo-humerala (PSH).
Este urmată de periartrita coxofemurală (mai rara ca afectiune). La nivelul umarului, biomecanica
este foarte complexa. Moabilitatea maxima a umarului reprezinta cea mai importanta caracteristica.
Functia principala este de a orienta membrul superior in vederea utilizarii mainii. Aceasta presupune
o constructie anatomica specifica , care permit umarului să raspunda la cele mai mari solicitari din
punct devedere motor. In primul rand, mobilitatea umarului este asigurata de cele trei articulaţii
constitutive: scapulo-humerala, cea mai importantă, acromio-claviculara şi sterno-claviculara. La
mobilitatea umarului participa si celelalte structuri: muschi, ligamente, tendoane, capsula, burse.

Caracteristici ale PSH

Periartrita scalulohumerală (PSH) este cea mai frecventă afecţiune a umărului. Periartrita
scapulohumerală este un sindrom clinic. Acest sindrom este caracterizat prin dureri la nivelul
umărului şi limitare a amplitudinii de mişcare. Limitarea miscarii este cauzata de afectarea
structurilor periarticulare: tendoane, capsulă, ligamente, muşchi, burse sinoviale. Din acest motiv,
PSH este încadrată în reumatismul abarticular.

Afectarea articulară propriu-zisă se limitează mai ales la articulaţiile acromioclaviculară şi

sternoclaviculară. Articulaţia scapulohumerală neajungând prin ea însăşi să determine
disfuncţionalităţi.

Examenul radiografic in PSH evidenţiează un aspect normal al articulaţiei scapulohumerale.

Entităţi nosologice în PSH

Tendinita rotatorilor

Tendinita calcificată

Tendinita bicipitală

Capsulita retractilă (adezivă)

Aspecte clinice ale periartritei scapulohumerale

De Seze a clasificat periartrita scapulohumerala in 4 formele clinice. Aceste forme clinice izolate
facilitează orientarea diagnostică şi terapeutică:

􀂃umărul dureros simplu;

􀂃umărul dureros acut;

􀂃umărul blocat;

􀂃umărul pseudoparalitic.

Tratamentul PSH

După evaluarea complexă a pacienţilor, se alcătuieşte programul de recuperare care constă din:
medicaţie, tratament fizical, masaj şi kinetoterapie.

Tratamentul medicamentos cuprinde atât medicaţie antiinflamatorie nesteroidiană şi antialgice, cât

şi medicaţie corespunzătoare afecţiunilor asociate ale fiecărui pacient.
Tratamentul fizical cuprinde proceduri de electroterapie şi termoterapie cu rol antialgic,
vasculotrofic, decontracturant şi sedativ. Se continua apoi cu şedinţe de kinetoterapie care
contribuie la refacerea structurală a ţesuturilor moi periarticulare afectate.

Masajul clasic, cu efect iniţial sedativ, ulterior tonizant reprezintă un mijloc terapeutic important în
recuperare. Masajul este regional, la nivelul cefei şi umerilor bilateral precum şi la nivelul membrului
superior afectat.