ANATOMIA FUNCTIONALA A

COLOANEI VERTEBRALE
”Coloana, în totalitatea ei, trebuie înţeleasă, în primul rând, ca organ propriu al corpului.”
FUNCTIILE COLOANEI VERTEBRALE

REZISTENTA

FLEXIBILITATE

PROTECTIA STRUCTURILOR NEURALE

ASIGURAREA STATICII CORPORALE

ASIGURAREA DINAMICII
Unitatea morfo-functionala a coloanei vertebrale

XY: planul de delimitare a celor două sectoare

A - sectorul anterior
1. Corpul vertebral
2. Discul intervertebral
3. Ligamentul longitudinal comun anterior
4. Ligamentul longitudinal comun posterior

B - sectorul posterior
5. Ligamentul galben
6. Pediculul vertebral
7. Gaura de conjugare
8. Apofiza transversă
9. Apofiza spinoasă
10. Faţeta articulară interapofizară
11. Rădăcina nervoasă
12. Apofiza articulară superioară
13. Apofiza articulară inferioară
 SECTORUL ANTERIOR
1. Corpul vertebral
2. Discul intervertebral
3. Ligamentul longitudinal comun anterior
4. Ligamentul longitudinal comun posterior
Corpul vertebral

1. Corpul vertebral
2. Discul intervertebral
3. Pediculul vertebral
4. Gaura de conjugare
5. Apofiza transversă
6. Apofiza articulară inferioară
7. Apofiza articulară superioară
8. Articulaţia interapofizară
9. Ligamentul interspinos
10. Ligamentul supraspinos
11. Ligamentul galben
Anatomia vertebrelor cervicale
 PARTICULARITATI LA NIVELUL
JONCTIUNII CERVICO-OCCIPITALE
 DISCUL INTERVERTEBRAL
STRUCTURA DIV:
1. două plăci cartilaginoase
- cartilagiul hialin este mai gros la tineri, ajunge la
1-2 mm. la adult şi se subţiază mult la vârstnic.
- sistem vascular nutritiv cu sursa în osul spongios
vertebral, ce dispare după vârsta de 8 luni > str.
avasculară la adult nutrita doar prin imbibiţie, dar
permite intense schimburi metabolice între DIV şi
osul spongios vertebral.
- În porţiunea centrală a plăcilor cartilaginoase -
fibre de colagen ce se prelungesc în interiorul DIV
şi se termină chiar în nucleul pulpos.
- Pe zonele periferice ale cartilagiului platourilor
vertebrale se inseră fibrele constituente ale
inelului fibros al DIV.

2. inelul fibros
3. nucleul pulpos
 INELUL FIBROS
- se întinde între două vertebre, inserându-se circular pe
platourile vertebrale pe plăcile cartilaginoase/“listelului
marginal”.
- structură complex: succesiune de lame din ţesut conjunctiv,
concentrice, de la o vertebră la alta, pe direcţii variate: vertical,
oblic, sau circular.
- lamele sunt cu atât mai înalte cu cât mişcarea este mai amplă.
- Grosimea lamelor variază chiar în acelaşi disc, în medie 1 mm
(0,75 mm. - 2,70 mm)
- Nr lamelor variază de la un disc la altul, dar chiar aşezarea lor
întru-un disc este variabilă: la un DIV lombar, pe o secţiune
frontala, nr şi poziţia lamelor sunt simetrice faţă de axul central,
dar in secţiune sagitala se descriu în p anterioară 15-20 lame, iar
în p posterioară 7-10 lame. Într-un DIV cervical aşezarea lamelor
în inelul fibros este mult mai uniformă, atât în plan frontal cât şi
în plan sagital.
- Colagen tip 1 si 2 (66%)
- Unidirectionale in aceeasi lama; fiecare lamă – inextensibilă
- rezistente şi foarte elastice, perfect adaptate tensiunilor
la care este supus inelul fibros (permit miscarea dar
franeaza excesul de amplitudine)
- “fibre de tensiune” - menţin distanţa normală între două
lame vecine; ruperea lor > deplasarea unei lame faţă de
lama învecinată, > degenerescenţei DIV.
INELUL FIBROS
 NUCLEUL PULPOS
Nucleul pulpos este aşezat în centrul DIV într-o cavitate delimitată de cele două plăci terminale ale vertebrelor vecine şi de lamele inelului fibros care îl
înconjoară.
Această cavitate centrală în care este înglobat nucleul pulpos, ar trebui denumită, mult mai aproape de realitate, sistem cavitar perinuclear,
deoarece ea nu este deloc sferică (cum este reprezentată în desenele din multe cărţi de specialitate) ci este foarte neregulată, cu prelungiri cavitare în multe
direcţii, cavităţi în care se insinuează substanţa nucleului pulpos. Foarte frecvent, ea este formată dintr-un spaţiu cu două fante, una dispusă superior şi una
aşezată inferior, orizontale şi paralele cu plăcile terminale, cavităţi ce comunică între ele printr-o a treia fantă verticală, astfel încât ansamblul cavitar ia forma
literei “H“ culcat. Studiile de discografie, efectuate de multă vreme, au descris şi cavităţi în formă de halteră, de mosor, de biscuit şi cel mai rar: forma sferică, ca
rezultat al faptului că fanta verticală intermediară este foarte mare. Indiferent de forma iniţială (sau de repaus), spaţiul cavitar perinuclear rămâne constant ca
volum, solicitările dinamice exercitate asupra DIV modificând doar forma de ansamblu sau a diverselor prelungiri ale cavităţii, fără modificarea volumului
cavităţii.
In această optică, nucleul pulpos este plasat în centrul DIV, având o formă extrem de neregulată, cel mai frecvent polilobată, conformându-se
cavităţii pe care o umple. Dimensiunile nucleului pulpos sunt diferite de la un etaj vertebral la altul, diametrul nucleului lombar măsurând, în medie, 15 – 20 mm.
Amplasarea nucleului în interiorul DIV diferă şi ea, după Cailliet, fiind aşezat în partea anterioară a DIV cervical şi mult posterior în discul lombar (la unirea a două
treimi anterioare cu treimea posterioară a platourilor vertebrale). Totuşi, poziţia nucleului pulpos în DIV lombar, cu toată această aparentă aşezare excentrică,
este perfect centrată şi echilibrată între faţa anterioară a corpului vertebral şi linia şirului de articulaţii interapofizare; în acest fel nucleul pulpos reprezintă centru
tuturor mişcărilor care pot fi efectuate de coloana lombară.
Histologic, substanţa gelatinoasă a ţesutului nuclear este un complex format din celule fibroblaste, rotunjite, grupate câte două sau câte trei,
scufundate într-un ansamblu fibromatricial. Matricea sau substanţa fundamentală este formată, în principiu, din glicoproteine complexe ce vor fi prezentate in
extenso în capitolul de Fiziopatologie a discopatiilor. Fibrele de colagen din nucleul pulpos sunt de două tipuri: de tip I, fibre cu o mai mică proprietate de
hidropexie (ele sunt prezente în proporţie redusă) şi fibre de tip II mult mai numeroase (în proporţie de 95 %), aceste fibre având o mare capacitate de
hidropexie. Reţeaua fibrilară, mult mai bogat reprezentată în discul tânăr, este formată din fibre dispuse multidirecţional, multe dintre ele prelungindu-se în
plăcile cartilaginoase vertebrale, mărind gradul de ancorare a nucleului pulpos: în interiorul discului şi între vertebre. În ochiurile acestei reţele fibrilare
tridimensionale se află o substanţă mucila-ginoasă, ce rezultă din disoluţia treptată şi permanentă a lamelor celor mai centrale ale inelului fibros; în acest fel
stratul limită dintre cavitatea perinucleară şi nucleul pulpos nu este un perete neted, ci unul scămoşat, având forma unor vilozităţi ce pleacă din inelul fibros spre
cavitatea perinucleară.
Capacitatea de hidropexie a nucleului pulpos este deosebit de mare şi este funcţie de vârsta subiectului, variind de la 88 % la nou născut, până
la 70 % la vârstnic. Pentru caracterizarea hidropexiei nucleului pulpos termenul de “capcană de apă“ este foarte inspirat, ea este cea care furnizează nucleului
pulpos forţa explozivă ce menţine tensiunea internă a structurilor DIV, denumită şi “tensiune de precomprimare“, datorită căreia, în discurile intervertebrale se
întâlneşte o presiune crescută chiar şi în stare de repaus. Graţie acestui fenomen fizic, nucleul pulpos funcţionează ca un resort ce menţine îndepărtate platourile
a două vertebre vecine. El are rolul, într-o primă fază, de amortizor al şocurilor pe care le primeşte, ca în a doua fază să distribuie aceste presiuni în sens
multidirecţional tuturor structurilor din jur; această forţă menţine şi starea de tensiune a fibrelor din lamele inelului fibros, ceea ce împiedică deplasările
orizontale ale vertebrelor (exceptând o uşoară glisare în plan orizontal, atât cât este permisă de tensionarea fibrelor oblice aplecate spre sensul glisării). Reţinem
că, datorită consistenţei sale vâscoase, preluând forţele exercitate asupra sa, nucleul pulpos se deformează şi migrează în cavitatea perinucleară, deplasare ce
este de tip vâscos, mecanism prin care se atenuează şocul asupra inelului fibros şi asupra plăcilor terminale (aşa cum s-ar produce fenomenul dacă nucleul pulpos
ar fi o simplă “bilă de lichid”). Nucleul pulpos protejează plăcile cartilaginoase vertebrale tocmai prin repartiţia armonioasă a forţelor spre toate sensurile şi pe
toate structurile DIV.
Nucleul pulpos are, în esenţă, trei proprietăţi fundamentale (menţionate în toate studiile efectuate asupra coloanei vertebrale):
- este incompresibil: nu-şi modifică volumul sub efectul presiunilor ce se exercită asupra lui;
 Ligamentele coloanei vertebrale

1. Ligamentele galbene
LIGAMENTELE SECTORULUI ANTERIOR
Referitor la ligamentele coloanei vertebrale Bellugue realizează o clasificare a acestora astfel: ligamente albe (lungi, fibroase şi puţin elastice) şi ligamente
galbene (scurte şi foarte elastice). Această clasificare satisface criteriile anatomiei descriptive, dar prezentarea celor două ligamente longitudinale vertebrale,
sau marile ligamente vertebrale, ca parte componentă a sectorului anterior al unei unităţii motorii elementare se impune ca o realitate a anatomiei
funcţionale a coloanei vertebrale, deşi aceste ligamente lungi se întind de la occiput la sacru şi aparţin tuturor segmentelor motorii vertebrale.
Ligamentul longitudinal comun anterior (LLCA), reprezintă o bandeletă fibroasă ce se întinde pe faţa anterioară a coloanei vertebrale de la
apofiza bazilară a occiputului până la a doua vertebră sacrată. El este mult mai lat în segmentul cervical al coloanei şi se îngustează spre etajele inferioare
fiind cel mai îngust la nivelul coloanei lombare. Pe toată lungimea sa, LLCA aderă strâns la corpurile vertebrale, dar sare peste DIV, de care nu este legat
anatomic. Inserţia LLCA se face strâns pe bureletul marginal, dar în porţiunea mijlocie a corpului vertebral, în porţiunea sa concavă, există un spaţiu liber
umplut cu ţesut gras şi formaţiuni vasculare.
LLCA conţine fibre lungi, aşezate superficial, care unesc mai multe vertebre şi fibre scurte, aşezate profund, care se întind numai de la o
vertebră la cea vecină.
Rolul cel mai important al acestui ligament în biomecanica coloanei vertebrale este cel de a limita mişcarea de extensie a coloanei.

LIGAMENTUL LONGITUDINAL COMUN POSTERIOR

Acest ligament este o lungă panglică fibroconjunctivă, ce se întinde de la craniu de pe apofiza bazilară endocraniană a occiputului până la
coccis (a doua sau chiar ultima vertebră coccigidiană).
Ligamentul longitudinal comun posterior, (LLCP), este plasat în canalul rahidian, între faţa posterioară a corpilor vertebrali şi faţa
posterioară a DIV pe de o parte şi pe de altă parte: faţa anterioară a măduvii spinării şi durei mater, de la vertebra cervicală a treia până la nivelul spaţiului
intervertebral L1 – L2, (nivel la care măduva spinării se termină şi se continuă cu rădăcinile spinale ce vor forma “coada de cal“) sub care LLCP se află doar în
faţa sacului dural.
Începând cu segmentul dorsal al coloanei, acest ligament are un aspect festonat cu porţiuni mai late la nivelul DIV unde ajunge cu inserţiile
sale până la nivelul pediculilor vertebrali şi cu zone mai înguste la nivelul inserţiilor pe corpii vertebrali. De regulă, este mai bine reprezentat în etajele
superioare ale coloanei şi mai slab reprezentat la nivelul coloanei lombare. LLCP aderă de DIV şi sare peste corpii vertebrali. Aderenţa LLCP la nivelul coloanei
cervicale este puternică, o adevărată dublare a inelului fibros al DIV cervical, dar la nivelul coloanei lombare LLCP (unde este aşezat pe linia mediană a DIV)
este relativ subţire cu eficienţă mică în întărirea DIV în partea sa postero-mediană, zonă de elecţie pentru herniile de disc lombare.
LLCP este format şi el, ca şi LLCA, din fibre lungi ce unesc 4 – 5 vertebre şi din fibre scurte ce unesc două vertebre vecine. Împreună cu alte
structuri vertebrale LLCP limitează mişcarea de flexie a coloanei vertebrale.

PERIRAHISUL

In afara celor două mari ligamente ale sectorului anterior al segment-motorului vertebral, rezistenţa acestuia este mărită prin ţesutul fibros
al perirahisului. Fibrele lungi şi scurte ale acestuia contribuie la solidarizarea vertebrelor între ele. Aceste fibre se inseră pe vertebre şi sar peste DIV. La
nivelul zonelor de inserţie, fibrele sunt orientate oblic, în sensul oblicităţii fibrelor din lamele inelului fibros al DIV, fiind, probabil, expresia forţelor de
Unitatea morfo-functionala a coloanei vertebrale

XY: planul de delimitare a celor două sectoare

A - sectorul anterior
1. Corpul vertebral
2. Discul intervertebral
3. Ligamentul longitudinal comun anterior
4. Ligamentul longitudinal comun posterior

B - sectorul posterior
5. Ligamentul galben
6. Pediculul vertebral
7. Gaura de conjugare
8. Apofiza transversă
9. Apofiza spinoasă
10. Faţeta articulară interapofizară
11. Rădăcina nervoasă
12. Apofiza articulară superioară
13. Apofiza articulară inferioară
 SECTORUL POSTERIOR
Totalitatea structurilor anatomice situate în spatele planului frontal tangent la faţa posterioară a
corpului vertebral (sau, mai exact, tangent LLCP), formează sectorul posterior al segment-motorului
vertebral. Acest sector cuprinde structurile osoase ale arcului vertebral (pediculi, lame, apofize),
articulaţiile interapofizare, sistemul musculo-ligamentar, găurile de conjugare, canalul rahidian şi
conţinutul acestuia, elementele nervoase corespunzătoare etajului vertebral considerat.
Toate aceste elemente anatomice aparţin celor două vertebre vecine, care formează
segment-motorul respectiv standard, dar la fiecare etaj vertebral există particularităţi morfologice şi
funcţionale

5. Ligamentul galben
6. Pediculul vertebral
7. Gaura de conjugare
8. Apofiza transversă
9. Apofiza spinoasă
10. Faţeta articulară interapofizară
11. Rădăcina nervoasă
12. Apofiza articulară superioară
13. Apofiza articulară inferioară
 PEDICULII VERTEBRALI
PEDICULII VERTEBRALI

Aceste structuri osoase unesc arcul vertebral de corpul

vertebral. Implantarea pediculilor pe corpul vertebral se face sub un unghi ce
variază în funcţie de segmentul vertebral studiat: astfel la nivelul coloanei
cervicale implantarea pediculului se face într-o direcţie laterală, aproape la
un unghi de 900 cu axul antero-posterior al vertebrelor cervicale, la
vertebrele toracale planul de implantare a pediculilor este aproape de 450
faţă de axul antero-posterior al vertebrei şi este aproape în plan sagital în
segmentul lombar (nivel la care între faţa posterioară a copului vertebral şi
implantarea pediculului se creează o mică depresiune, o mică fosetă de 3-4
mm., ce poartă numele de recesus lateral, zonă implicată uneori în patologia
lombară prin hernierea nucleului pulpos al DIV în această cavitate.
Dimensiunile pediculilor cresc, de la cele cervicale, unde sunt mai delicaţi şi
orientaţi postero-lateral spre etajele inferioare, până la cei lombari unde sunt
scurţi şi groşi. Faţa internă a pediculilor participă la formare peretelui lateral
al canalului rahidian. Marginile pediculilor – superioară şi inferioară –
prezintă o scobitură, astfel încât, între doi pediculi vecini, scobiturile
delimitează, prin aşezarea lor “în oglindă”, spaţiul denumit “gaura de
conjugare intervertebrală“ sau, mai bine zis “tunelul intervertebral”, sau
foramen, prin care pachetul vasculo-nervos iese din canalul rahidian spre
exteriorul acestuia, la fiecare etaj vertebral.
 LAMELE VERTEBRALE
LAMELE VERTEBRALE

Lamele vertebrale continuă, în

direcţie postero-mediană, arcul vertebral.
Ele au o înclinare oblică din faţă spre
spate şi dinainte spre înapoi, iar pe linia
mediană posterioară ele se unesc
închizând, astfel, canalul rahidian osos în
partea sa posterioară. La fiecare etaj
vertebral sunt particularităţi anatomice,
dar ca regulă generală, înclinarea lamelor
spre afară şi în jos realizează un orificiu al
canalului rahidian mai mare în partea
inferioară a fiecărei vertebre decât
secţiunea canalului de pe faţa superioară
a aceleaşi vertebre. Pe marginile lor se
inseră ligamentele galbene, structuri care
fac perfectă închiderea canalului rahidian,
în porţiunea sa postero-laterală. Faţa
externă a lamelor participă la formarea
 APOFIZELE TRANSVERSE SI SPINOASE
APOFIZELE TRANSVERSE

Morfologia apofizelor transverse este specifică fiecărui segment vertebral,

specificitate mai evidentă decât la alte structuri osoase ale coloanei. Apofiza transversă
standard este o lamă osoasă care are implantarea la locul de unire a pediculului vertebral cu
lama vertebrală de aici ea se îndreaptă lateral, în afară, sub un unghi uşor oblic în jos la
nivelul cervical al coloanei şi aproape orizontal la nivelul coloanei lombare. Pentru
majoritatea apofizelor transverse ale segment-motorului vertebral, la toate etajele
vertebrale, funcţia cea mai evidentă a acestora este cea de a oferi inserţie unei multitudini
de muşchi şi de ligamente ale coloanei vertebrale, devenind adevărate “braţe de pârghie”
pentru dinamica segment-motorului vertebral.
La nivelul vertebrelor cervicale, de la a 3 -a până la a 6 -a, apofizele
transverse sunt perforate cranio-caudal formând gaura transversă a fiecărei apofize, orificii
care prin supraetajare vor forma un tunel cervical, aşezat vertical, în partea dreaptă şi
stângă a coloanei vertebrale, în care se află artera vertebrală şi nervul lui Francois – Frank.
În interiorul acestui tunel artera vertebrală se află în vecinătatea unor
formaţiuni anatomice, care în urma dezvoltării unor procese morfopatologice, pot deveni
agresive pentru arteră: astfel orificiul arterial din apofiza transversă se află la o distanţă de 3
– 6 mm de falsa articulaţie unco-vertebrală, dar este separată doar de 2 – 3 mm. de
articulaţia interapofizară a două vertebre vecine, ale cărei deformări artrozice pot aduce
mult mai uşor prejudicii arterei vertebrale decât dezvoltarea unei uncartroze
intervertebrale la acelaşi nivel vertebral (după Cailliet).
La nivelul coloanei dorsale apofiza transversă prezintă o suprafaţă
articulară pentru gâtul coastei corespunzătoare, particularitate care nu se va mai întâlni la
nivelul ultimelor două vertebre dorsale.

APOFIZELE SPINOASE

Aceste apofize sunt lame osoase situate pe linia mediană în sectorul

posterior al arcului vertebral. Apofizele spinoase reprezintă o importantă componentă a
biomecanicii coloanei vertebrale, deoarece pe aceste structuri osoase se inseră un mare
număr de muşchi şi de ligamente, prin care este asigurată mobilitatea şi stabilitatea
coloanei vertebrale.
Morfologia, dimensiunile şi înclinarea apofizelor spinoase (oblică în jos şi
înapoi, faţă de planul orizontal) variază mult de la un segment vertebral la altul.
 APOFIZELE ARTICULARE/AIA
Apofizele articulare superioare şi cele inferioare sunt formaţiuni osoase dispuse vertical şi simetric, în
dreapta şi în stânga, pe arcul vertebral. Locul de implantare al acestora pe arcul vertebral este în zona
de unire al pediculului cu lama vertebrală, zonă osoasă ce poartă numele de istm vertebral, zonă de
mare importanţă pentru integritatea anatomică a arcului vertebral şi pentru stabilitatea coloanei
vertebrale, mai ales în segmentul său lombar.
Cele două apofize articulare superioare se articulează cu cele două apofize articulare
inferioare ale vertebrei supraiacente, situaţie care se repetă de la nivelul joncţiunii atlas-axis până la
joncţiunea sacro-lombară. Cele mai multe apofize articulare au o direcţie aproape verticală, în jos sau
în sus, fiecare terminându-se cu o faţetă articulară pentru suprafaţa articulară a apofizei
corespunzătoare a vertebrei vecine. Faţeta articulară a apofizei superioare are aspectul unui cupe ce
priveşte în sus, iar faţeta articulară a apofizei inferioare are forma unui segment de sferă şi este
orientată în jos. Faţeta articulară inferioară priveşte în jos, înainte şi puţin în afară, pătrunzând în cupa
faţetei articulare superioare care priveşte în sus, înapoi şi uşor înăuntru. Acest tip de îmbinare a
apofizelor osoase asigură sprijinirea apofizei inferioare a vertebrei supraiacente pe apofiza superioară
a vertebrei subiacente, de o manieră perfectă, anulând posibilitatea unor deplasări anormale în sens
antero-posterior sau în afară, la nivelul unei articulaţii interapofizare. Suprafeţele articulare ale acestor
apofize se organizează în veritabile articulaţii de tip diartrodial la nivelul coloanei cervicale şi a celei
dorsale şi de tip trohoid la nivelul coloanei lombare, câte patru articulaţii pentru fiecare segment-
motor: două superioare şi două inferioare, în dreapta şi în stânga. În acest fel coloana vertebrală
prezintă două şiruri de articulaţii interapofizare, verticale şi paralele, denumite şi “coloanele de fildeş“
ale lui Trillard.
Fiecare articulaţie interapofizară este o articulaţie veritabilă prezentând: un
cartilagiu hialin pe suprafeţele articulare, o membrană sinovială ce tapisează cavitatea articulară, o
capsulă articulară rezistentă şi întărită de patru ligamente extraarticulare dispuse pereche: anterior şi
posterior, precum şi superior şi inferior. Morfologia generală a acestor articulaţii nu diferă prea mult
de la un segment vertebral la altul. Este diferită doar înclinarea spaţiului intraarticular faţă de planul
sagital şi faţă de cel orizontal, diferenţă care este implicată în imprimarea unor particularităţi de
biomecanică a acestor articulaţii. Astfel, la nivelul coloanei cervicale fanta articulară este orientată mai
mult lateral, foarte aproape de planul frontal; la nivelul coloanei dorsale, fanta articulară face un unghi
de aproape 450 cu planul sagital, iar la nivelul coloanei lombare spaţiul intraarticular este orientat
aproape în plan sagital. Aceste spaţii articulare sunt cele care vor ghida sensul şi amplitudinea de
mişcare la nivelul fiecărui segment motor vertebral. Structurile conjunctive ce participă la formarea
acestor articulaţii sunt mai laxe, permiţând, astfel şi o mişcare de îndepărtare a suprafeţelor articulare
şi nu numai simple mişcări de glisare în planul fantei articulare. Această particularitate este foarte
evidentă la nivelul articulaţiei atlanto-occipitale unde mişcarea de lateralitate ar trebui să fie
 GAURA DE CONJUGARE
- tunel existent între două vertebre vecine, realizând un loc de pasaj pentru structurile vasculo-nervoase ce ies din canalul vertebral spre exterior.
- Orientarea în direcţie laterală; doar în segmentul dorsal al coloanei acest traseu este orientat la 45 0 în sens postero-lateral.
- un perete anterior format din porţiuni ale feţelor posterioare ale corpilor vertebrali între care se află aşezat DIV, (de fapt lamele cele mai externe ale inelului fibros),
ambele formaţiuni fiind acoperite de LLCP;
- un perete posterior realizat de capsula articulaţiei interapofizare, acoperită şi ea de o prelungire a ligamentului galben;
- tavanul tunelului: scobitura din marginea inferioară a pediculului vertebrei supraiacente;
- planşeul tunelului: marginea superioară a scobiturii din pediculul vertebrei subiacente.
Prin orificiul intern al tunelului pătrunde pachetul vasculo-nervos al segment-motorului respectiv, structuri care au următoarea dispunere în sens antero-posterior:
- nervul sinovertebral Luschka;
- rădăcina anterioară, învelită în teaca sa durală, uneori acompaniată de artera radiculară anterioară;
- rădăcina posterioară în teaca sa durală, ganglionul său spinal, vasele radiculare posterioare.
- bogat ţesut grăsos, acesta ocupând trei pătrimi din secţiunea găurii de conjugare intervertebrală, rădăcinile nervoase, arterele, venele, vasele limfatice ocupă doar o
pătrime din spaţiul existent la acest nivel.
- Lungimea variabilă 15 - 20 mm. în segmentul cervical al coloanei şi 10 mm. în segmentul lombar.
- Forma găurii de conjugare este cea a unui pavilion de ureche cu axul vertical mai mare decât cel orizontal.
- În timpul mişcărilor se modifică mai mult poziţia şi înclinarea axului vertical al tunelului, dar dimensiunea lui se măreşte foarte puţin, iar axul său antero-posterior
diminuă şi mai puţin, astfel aria găurii de conjugare, în ansamblu, nu suferă creşteri sau micşorări semnificative, în cazul unei coloane vertebrale normale.
FORAMENUL INTERVERTEBRAL
1. Corpul vertebral
2. Ligamentul longitudinal
3. Sacul dural
4. Filum terminale intern
5. Filetele cozii de cal
6. Rădăcinile rahidiene în teaca durală
7. Pachetul arterio-venos
8. Nervul sinu-vertebral Luschka
9. Rădăcina simpatică a nervului sinu-
vertebral
10. Operculul fibros
11. Spaţiul epidural
12. Plexul venos intrarahidian
13. Articulaţia interapofizară
14. Ligamentul galben
15. Venele diploice
16. Venele radiare
 CANALUL RAHIDIAN
Delimitare:
-anterior: faţa posterioară a corpilor vertebrali, discul intervertebral dintre aceste vertebre şi LLCP;
-posterior: joncţiunea lamelor vertebrale pe linia mediană;
-lateral: pediculii vertebrali, lamele vertebrale şi ligamentul galben (ce se întinde de la marginea inferioară a lamei vertebrei superioare la marginea superioară a lamei
vertebrei inferioare), apofizele articulare şi articulaţiile interapofizare (acoperite şi ele de prelungiri ale ligamentului galben).
Forma acestui canal, pe o secţiune orizontală este, cel mai frecvent, triunghiulară, doar la nivelul vertebrelor dorsale forma canalului rahidian este rotundă.

Pe secţiunile sagitale sau frontale se remarcă aspectul de trunchi de con, deoarece la fiecare vertebră orificiul superior este uşor mai mic decât orificiul inferior al canalului
vertebral, astfel tunelul vertebral este evazat de sus în jos.
Dimensiunile canalului vertebral cervico-lombar
-Diametrul antero-posterior este de 13-15 mm. la toate etajele coloanei vertebrale (deşi volumul corpului vertebral creşte progresiv, de la vertebrele cervicale, cele mai
mici, până la vertebrele lombare, cele mai voluminoase).
-Diametrul transversal prezintă unele variaţii, în raport direct cu volumul măduvei spinării: la nivelul coloanei cervicale acesta măsoară 20 – 24 mm., apoi scade până la 18
mm. la nivelul vertebrei T1 după care diametrul transvers se micşorează progresiv până la 14 mm. la nivelul vertebrei T10 după care creşte brusc până la 20 – 21 mm. la
nivelul vertebrelor T11 şi T12, după care diametrul se micşorează din nou la nivelul coloanei lombare unde măsoară 20 – 21 mm.
În interiorul sacului dural, în canalul vertebral, până la intrarea în gaura de conjugare, rădăcinile rahidiene au un foarte mic exces de lungime, care
permite, între anumite limite, mici deplasări în sens vertical şi orizontal. În contrast cu această situaţie, în tunelul intervertebral rădăcinile sunt lipsite de protecţia conferită
de sacul dural şi de LCR din acesta şi sunt fixe, lipsite de posibilitatea efectuării celor mai mici deplasări, fapt care explică gravitatea leziunilor în cazul herniilor de disc, în
general, dar mai ales a celor de tip intraforaminal.
 LIGAMENTELE SECTORULUI POSTERIOR
Ligamentele galbene

- 23 perechi de ligamente galbene, care unesc între ele lamele arcurilor vertebrale, întinzându-se de la occiput (pe care-l leagă de a treia vertebră cervicală) până la
joncţiunea lombo-sacrată.
-formă patrulateră.
-Faţa anterioară a ligamentelor galbene participă la formarea peretelui posterior al canalului vertebral
-faţa lor posterioară acoperă lama arcului vertebral şi muşchii situaţi între lamele vertebrale precum şi capsula articulaţiei interapofizare.
-Marginea anterioară ajunge până la peretele posterior al găurii de conjugare
-marginea posterioară se uneşte cu ligamentul galben de partea opusă
-Grosimea ligamentelor galbene este diferită în funcţie de etajul vertebral la care se situează, în medie 4 – 6 mm
-formate din fibre elastice având în compoziţie elastină în cea mai mare proporţie din toate ligamentele coloanei vertebrale.
-pot suferi un proces de degenerescenţă prin înlocuirea fibrelor de elastină cu ţesut conjunctiv fibros fie ca o consecinţă a unor traumatisme ligamentare prin exces de
hiperflexie vertebrală, fie prin înaintarea în vârstă, ajungându-se la o certă hipertrofie anatomică
-facilitează redresarea din flexie a coloanei, potenţând, astfel, activitatea muşchilor extensori ai coloanei.
-limitează excesul de flexie al coloanei, iar în extensie menţine distanţa normală dintre lamele vertebrale şi faţa posterioară a sacului dural
-În segmentul cervical al coloanei se descrie o formaţiune anatomică specifică – bursa seroasă sublamelară Trolard, care separă ligamentul galben de lama osoasă
 LIGAMENTELE SECTORULUI
POSTERIOR (2)
2. Ligamentele interspinoase
- ţesut elastic, ce se întind între două apofize spinoase vecine, de la axis până la prima vertebră sacrată
- realizează unirea apofizelor spinoase, fiind de formă patrulateră, dispuse sagital, foarte rezistente
- rol: limitează excesul de flexie vertebrală
- elasticitatea le conferă competenţă maximă la mişcarea de redresare din flexie a coloanei facilitând,şi mişcarea de extensie
3. Ligamentul supraspinos
- bandă fibroasă de la occiput până la sacru, pe linia mediană
-uneşte vârfurile apofizelor spinoase
- mult mai dezvoltat în segmentul cervical = ligamentul cervical posterior sau septul nucal, deoarece este aşezat între masele muşchilor cefei
- rol: similar ligamentelor interspinoase.
4. Ligamentele intertransverse
- lame fibroase dispuse între două apofize transverse vecine
- lipsesc la nivelul coloanei cervicale; se întâlnesc de la vertebra T2
- rolul principal al acestor ligamente – limitarea inflexiunilor laterale ale coloanei vertebrale
 MUSCULATURA COLOANEI VERTEBRALE
Sectorul posterior - asigura dinamica coloanei
vertebrale prin multitudinea de parghii-apofize
ce ofera suport de insertie musculaturii

Sectorul anterior – stalpul de rezistenta; dar

asigura si rolul de suport pentru multe inserţii
musculare

Dinamica coloanei vertebrale este asigurată de

peste 730 muşchi

-Muschi proprii coloanei vertebrale (origine si

insertie pe coloana vertebrala)

-Muschi comuni – origine pe colona si insertie pe

oasele vecine coloanei: craniu, centura
scapulara, centura pelvina, coaste

-Muschi extrarahidieni – fara insertie vertebrala,

dar contribuie mult la functia coloanei: drepti
abdominali, marele si micul oblic abdominal,
transversul abdominal
 VASCULARIZAŢIA SEGMENTULUI MOTOR
“arbore vascular vertebral”
Sistemul vascular arterial vertebral - surse diferite în diferitele sale segmente:
- vertebrele cervicale 1 - 5 primesc artere nutritive din ramurile colaterale ale arterelor vertebrale, iar
vertebra cervicală a 7-a este irigată de ramuri derivate din trunchiul arterial cervico-intercostal;
- Vertebrele dorsale primesc artere derivate, metameric, din arterele intercostale, din care se asigură şi
nutriţia structurilor nervoase prin ramurile spinale vertebro-medulare;
-Vertebrele lombare precum şi structurile nervoase corespunzătoare acestui segment vertebral au asigurată
nutriţia prin numeroase artere ce provin din aorta abdominală.
Sistemul vascular venos al coloanei vertebrale recoltează sângele venos din formaţiunile osoase
şi nervoase ale fiecărui segment motor vertebral după care realizează un sistem venos perivertebral periferic
de tip segmentar de la vertebra C1 până la ultima vertebră coccigiană; din acesta sângele venos va fi dirijat,
fie direct fie indirect, spre venele cave: inferioară şi superioară.

O situaţie particulară o prezintă discul intervertebral, care este nutrit de artere proprii doar în
viaţa embrionară şi în primii patru ani; ulterior, arterele nutritive ale DIV sunt resorbite şi nutriţia DIV va fi
asigurată numai prin zonele cribriforme ale platourilor vertebrelor vecine.
Cartilagiile de la nivelul platourilor vertebrale şi cele care acoperă faţetele articulaţiilor
interapofizare sunt lipsite de o vascularizaţie proprie şi au nutriţia asigurată doar prin procese de tip
imbibiţie de la structurile anatomice din vecinătate.

Nutriţia rădăcinilor spinale (anterioară-motorie şi posterioară – senzitivă) - sistemul de arteriole,

patul capilar şi de venulele fiecărei structuri nervoase vertebrale. !!! este deosebit de fragil şi de sensibil la
acţiunea unor factori mecanici loco-regionali => ischemie a structurilor nervoase;
aceste fenomene sunt mai grave şi mai rapid instalate decât gravele fenomene de compresiune mecanică
directă asupra rădăcinilor spinale propriu-zise.
 INERVAŢIA SEGMENTULUI MOTOR
Inervaţia senzitivă - nervul recurent sino-vertebral al lui Luschka: se desprinde din nervul
spinal după ieşirea acestuia din gaura de conjugare, după care acesta se intoarce în gaura de
conjugare şi asigură inervarea structurilor segmentului motor corespunzător, dar şi pe cele
ale etajului imediat inferior (prin ramul descendent al lui Roof); în acest fel un nerv recurent
Luschka asigură inervaţia a două segmente vecine; contine si fibre simpatice.

Structuri vertebrale algogene:

- ligamentul longitudinal comun anterior;
- ligamentul longitudinal comun posterior;
- ligamentele interspinoase şi intertransverse;
- musculatura intervertebrală de la acest nivel;
- capsula şi ligamentele articulaţiilor interapofizare;
- dura mater, numai în porţiunea sa anterioară;
- periostul corpilor vertebrali;
- lamele cele mai superficiale ale inelului fibros din DIV;

Structuri vertebrale nealgogene:

- mare parte din discul intervertebral (exceptând lamele superficiale ale inelului fibros);
- osul corpului vertebral;
- ligamentele galbene;
- faţa posterioară a durei mater.
INERVAŢIA SEGMENTULUI MOTOR

Rr comunicante gri

Nv. recurent

Lig galben

Ram anterior al nv. Spinal

rr. Lateral an ramului Apofiza articulara

posterior superioara
rr. mediala ramului
posterior Capsula
articulara

The sinuvertebral nerve. in Anatomy and Examination of the Spine., Neurol Clin 25 (2007) 331–351 (From Levin KH, Covington EC, Devereaux MW, et al. Neck and
lowback pain. Continuum (NY) 2001;7:9; with permission.)
 BIOMECANICA COLOANEI VERTEBRALE

Studiul biomecanicii coloanei vertebrale impune două aspecte:

• statica
• dinamica.

Armonia celor două componente => îndeplinirea principalelor funcţii:

- funcţia de susţinere: conferind coloanei vertebrale posibilitatea de a realiza şi menţine poziţia ortostatică;
- funcţia de protecţie, pentru măduva spinării şi pentru celelalte structuri vasculo-nervoase medulare, atât în
stare de repaus cât şi în stare de mobilizare a coloanei vertebrale;
- funcţia dinamică: prin care se realizează deplasarea întregului corp în mediul înconjurător.

Ambele elemente funcţionale sunt intercondiţionate atât pentru coloana vertebrală normală cât
şi în cazul celei afectate de diverse procese patologice.
 I - STATICA COLOANEI VERTEBRALE
Menţinerea echilibrului static al coloanei vertebrale este necesară integritatea anatomică şi
funcţională a tuturor structurilor componente: a celor rigide (oase), elastice (ligamente), mobile
(articulaţii), motorii (muşchi) şi nervoase.
Toate elementele anatomice menţionate mai sus au sarcina de a asigura:
• 1. unirea între ele a tuturor pieselor componente ale coloanei vertebrale şi de a forma o structură
rezistentă ca şi cum ar reprezenta un singur organ;
• 2. posibilitatea menţinerii poziţiei verticale împotriva forţei gravitaţionale;
• 3. posibilitatea de a executa mobilizări în spaţiu în toate sensurile de mişcare, la toate segmentele
sale funcţionale şi de a rezista la solicitări dinamice foarte mari şi în foarte variate poziţii.

Coloana vertebrală trebuie să îndeplinească toate aceste sarcini, trebuie să susţină şi să permită
mobilizarea în toate direcţiile a capului, să confere suport pentru centura scapulară şi pentru inserţia
viscerelor din cavitatea toracică şi din cea abdominală.

Statica coloanei vertebrale este condiţionată, după Steindler, de existenţa

unui echilibru intrinsec şi a unui echilibru extrinsec.
 Statica vertebrala - echilibrul intrinsec
Rezistenţa mecanică a coloanei vertebrale este asigurată de o arhitectură perfectă a vertebrelor, precum şi de
o aşezare bine orientată a fibrelor din ţesuturile conjunctive, care formează totalitatea aparatului ligamentar al coloanei.
orientarea în spaţiu a microstructurilor din oase/ligamente - rezultatul acţiunii liniilor de forţă ce acţionează permanent

Echilibrul intrinsec al coloanei vertebrale este asigurat de un raport fiziologic între rezistenţa elastică la
tensiune a ligamentelor coloanei vertebrale şi rezistenţa elastică la presiune a discurilor intervertebrale.
Coloana vertebrală se sprijină pe suprafaţa superioară a sacrului, care este o bază de sprijin, o platformă,
înclinată anterior la 35 grade faţă de orizontală, situaţie ce impune coloanei lombare o lordozare, care va fi compensată la
nivelul etajelor superioare prin apariţia unei cifoze dorsale şi a unei lordoze cervicale. În acest mod coloana devine o
structură cu o formă anatomică particulară şi cu o biomecanică diferită de cea a unei simple tije perforate.
Rezistenţa elastică a coloanei vertebrale, în ansamblul ei, este conferită de cele trei curburi suple ale
rahisului (curbura rigidă a segmentului sacro-coccigidian având alte implicaţii biomecanice). Această formă este favorabilă
măririi considerabile a rezistenţei coloanei în comparaţie cu rezistenţa unei tije lipsită de curburi.

În plan sagital - trei curburi cu centrul de greutate propriu la nivelul convexitatii:

în faţa vertebrei T5
în dreptul vertebrei C5
la nivelul spaţiului dintre L4 – L5.=> forţe ce tind să dezechilibreze coloana în sens anterior/posterior, compensate prin
tensionarea ligamentelor rahisului.
Structura fibrilară a ligamentelor coloanei vertebrale, în care predomină ţesutul elastic, contribuie mult la
realizarea echilibrului static al coloanei. Această structură îi asigură şi o anumită stare de rigiditate.
LLCA - solidarizează vertebrele
LLCP - uneşte, cu precădere, discurile intervertebrale.
Acţiunea forţei gravitaţionale exercită asupra rahisului o presiune cranio-caudală, compensată prin rezistenţa
elastică la presiune, specifică funcţiilor discurilor intervertebrale. Echilibrarea acestei forţe gravitaţionale depinde de starea
 Statica vertebrala – echilibrul extrinsec
• este realizată de acţiunea muşchilor rahidieni şi extrarahidieni. Aceştia acţionează ca un tonus
permanent acordat al celor două tipuri de grupe musculare în acţiune: muşchii agonişti şi muşchii
antagonişti. Reglarea tonusului acestor grupe musculare se face în permanenţă, în funcţie de poziţiile
coloanei vertebrale. În unele situaţii dinamice se poate întâmpla să intervină o singură grupă musculară
pentru a echilibra acţiunea forţei gravitaţionale şi de a menţine ortostatismul coloanei vertebrale, fapt
demonstrat de explorarea EMG a muşchilor coloanei vertebrale în timpul unor diverse solicitări
dinamice.
Postura fiziologica a coloanei vertebrale – evaluate cu firul cu plumb:
- în plan frontal: fata anterioara a trunchiului - de la rădăcina nasului, prin mijlocul mentonului, mijlocul
sternului, ombilic, prin simfiza pubiană, echidistant faţă de condilii femurali la nivelul genunchilor şi între
maleolele interne. Fata posterioara a trunchiului - protuberanţa occipitală externă, prin şirul apofizelor
spinoase, prin şanţul interfesier şi cade între maleolele interne;
- în plan sagital: verticala ideală - de la tragus, apoi tangent la faţa anterioară a umărului, coboară puţin
anterior marelui trohanter, prin genunchi şi cade puţin anterior marginii anterioare a maleolei externe;
- în plan orizontal: liniile biacromio-claviculară şi bicretală (la nivelul bazinului) trebuie să fie orizontale şi
paralele.

“fiziologică” - existenţa unei mici abateri de la verticală în plan frontal, admiţându-se existenţa unei
curburi dorsale dextroconvexe compensată de curburi levoconvexe la nivelul coloanei cervicale şi a celei
lombare.
Amplitudinea curburilor din planul sagital este considerată normală dacă săgeţile acestora măsoară 30
mm. la C7 şi la L2.
 Statica vertebrala – echilibrul extrinsec
• curburile coloanei vertebrale pot fi influenţate de trei factori: ereditatea, boala şi obişnuinţa.

• tipuri constituţionale variate

• Uneori abaterile de la statica vertebrală standard reprezintă forme de adaptare la diverse
solicitări, uneori excesive, viscero-rahidiene. Nu trebuie omise nici influenţele pe care le exercită asupra
coloanei: greutatea capului, a trunchiului, a membrelor superioare, dar mai ales răsunetul asupra
coloanei a existenţei unei inegalităţi (congenitale sau câştigate) în lungimea membrelor inferioare;
uneori, aceste inegalitaţi nu sunt sesizate, dar modifică statica bazinului şi, implicit, determină
schimbarea poziţiei orizontale a platoului sacrat în plan frontal. Consecinţele ce decurg de aici sunt:
apariţia unei scolioze lombare inferioare, care va fi redresată în etajele superioare ale coloanei,
perturbând ortostatismul coloanei.
• De multe ori statica vertebrală este influenţată de existenţa unor abateri de la normal ale staticii
bazinului (primitivă sau secundară), prin care este modificată poziţia sacrului; de aici pleacă modificarea
staticii întregii coloane vertebrale. Acest dezechilibru static lombo-sacrat se înregistrează în poziţie
ortostatică, dar se poate observa şi prin intermitente modificări de statică a joncţiunii lombo-sacrate la
poziţia şezând, situaţie în care bazinul poate rula pe ischioane într-o mişcare având drept ax o linie
transversală ce trece prin articulaţiile coxo-femurale.
• Corecţia posturală a coloanei lombare este foarte importantă pentru întreaga statică vertebrală şi
ea se află sub controlul permanent al grupelor muşchilor lordozanţi (muşchii psoas-iliaci, muşchii tensori
ai fasciei lata şi muşchii drepţi anteriori ai coapselor, a căror contracţie corectează tendinţa la cifozare a
coloanei lombare) şi muşchilor delordozanţi (muşchii mari fesieri, ischiogambieri şi abdominali), prin a
căror contracţie se corectează tendinţa de accentuare a lordozei coloanei lombare.
Postural Malalignments
DINAMICA COLOANEI VERTEBRALE
 Mobilitatea coloanei vertebrale cervicale

Coloana vertebrală cervicală este cel mai complicat sistem de articulaţii din întreg
aparatul locomotor: 7 vertebre, 14 articulaţii interapofizare, 5 discuri inter-vertebrale, 12
articulaţii intervertebrale Luschka => complex anatomic foarte flexibil cu 37 articulaţii la
nivelul cărora se efectuează 600 mişcări într-o oră (K. K. Nakano).

Două zone funcţional distincte:

- segmentul cervical special sau joncţiunea cervico-craniană, care include articulaţia dintre
craniu şi atlas şi articulaţia dintre atlas şi axis;
- segmentul cervical comun: care cuprinde restul articulaţiilor intervertebrale de la C3 până
la C7.
Bilantul articular al coloanei cervicale
Materiale necesare: goniometru classic, goniometru Ciba – Geigy, panglica metrica
(centimetrul)

Indici:
- menton – manubriul sternal in flexie şi extensie
-- sageata occipitala – pentru masurarea extensiei (gradului de cifoza dorsala)
-- distanţa tragus – acromion pentru măsurarea inflexiunilor laterale
-- menton – acromion pentru masurarea rotatiei vertebrale
 Mobilitatea coloanei vertebrale cervicale
A - muşchii flexori ai coloanei cervicale şi ai capului:
- sternocleidomastoidianul
- lungul gâtului
- marele şi micul drept anterior al capului
- muşchii scaleni
B - muşchii extensori ai coloanei cervicale şi ai capului:
- trapezul
- splenius
- marele şi micul drept posterior al capului
- micul oblic al capului
C - muşchii flexori laterali ai coloanei cervicale şi ai capului:
- intertransversarii gâtului
- scalenii
- splenius
- sternocleidomastoidianul
- angularul omoplatului
- trapezul
- spinalii capului
 Mobilitatea coloanei vertebrale dorsale
segmentul cel mai puţin mobil al coloanei vertebrale
Particularităţi anatomice :
discurile intervertebrale ale coloanei dorsale sunt cele mai înguste atât valoric cât şi în raport cu înălţimea
corpului vertebral, raport de 1 la 5
-nucleul pulpos al DIV dorsal este plasat mult mai posterior decât la alte DIV ale coloanei
- dispoziţia foarte înclinată în jos a apofizelor spinoase şi distanţa mică dintre două apofize spinoase vecine
- inserarea cutiei toracice pe coloana dorsală prin articulaţiile costo-vertebrale şi costo-transverse
-ansamblul anatomic: rahis dorsal şi cutia toracică este foarte puţin deformabil.
- orientarea fantelor articulaţiilor interapofizare, spaţiile mici dintre lamele vertebrale
- supleţea limitată a structurilor conjunctive ale segment-motorului coloanei dorsale.

Coloana dorsală inferioară şi cea medie - oarecare mobilitate, mai ales pentru rotaţie, la nivelul articulaţiilor
interapofizare, deoarece şi coastele sunt ceva mai mobile la acest nivel decât în porţiunea superioară.
Indici:
-indicele lui Ott (distanţa de la C7 până la un reper situat caudal la 30 cm. creşte în flexie până la 33 cm.).-
limitată şi de rezistenţa ligamentelor interspinoase.
-Indicele cirtometric – expansiunea cutiei toracice
-Mişcarea de extensie - limitată de apropierea apofizelor spinoase vecine precum şi de tensionarea LLCA.
Mişcarea de rotaţie este blocată sau minima din limite anatomice.

- Musculatura superficială a coloanei dorsale intervine în mecanica respiratorie,

- Musculatura profunda intervine în acţiunea complexă de stabilizare şi mobilizare a coloanei vertebrale în
ansamblul ei şi este parte componentă a marilor lanţuri cinematice ale trunchiului şi membrelor.
 Mobilitatea coloanei vertebrale lombare
Mişcarea de flexie
- În plan sagital în jurul unui ax transversal: 400 (Charnly - 25% din flexia întregii coloane vertebrale)
- Indice degete – sol; indice Schober (apofiza L5; N – 14 cm)
- factori de eroare: retractura muşchilor ischiogambieri, efectuarea mişcării din articulaţiile coxofemurale.
- Situaţii clinice particulare - măsurarea, în cm., a distanţei de la C7 la S1 (Stibor - Ott)
Principalii muşchi :
- muşchii abdominali - mare tendinţă la hipotrofie
- muşchii psoas – iliaci - principalii muşchi lordozanţi, tendinta la retractură => hiperlordozare lombara
Depistarea retracturii muşchilor psoas-iliaci – palpare prin intermediul peretelui abdominal, fie imprimând
coapsei o mişcare de hiperextensie contrată

Mişcarea de extensie
- în acelaşi plan şi în jurul aceluiaşi ax ca şi mişcarea de flexie, dar în sens invers
- laborator: 300; peretele anterior al canalului lombar se alungeşte cu 12 mm. în timp ce peretele posterior
se scurtează cu 5 mm.
-Tehnicile de evaluare clinică a mişcării de extensie - puţine şi imperfecte: din ortostatism nu se poate
executa o extensie completă din raţiuni de echilibru, iar din clinostatism extensia este imperfectă kinetic.
- În practică - Schober inversat .
Musculatura activă:
- muşchii ilio-costali, muşchii multifizi, lungul dorsal şi muşchii interspinoşi.
Musculatura extensoare spinală - fenomene de scurtare-retracţie - se identifică prin palparea lor
în ortostatism, în clinostatism (dar, mult mai rar şi mai imprecis) şi prin studierea comportării acestora în
timpul unor diverse mişcări ale coloanei lombare.
 Mobilitatea coloanei vertebrale lombare (2)
Mişcarea de inflexiune laterală
- se execută în plan frontal în jurul unui ax antero-posterior plasat în planul mediosagital al corpului.
- laborator: 200 şi 350.
- În practică se urmăreşte gradul de deplasare a apofizelor spinoase ce se îndepărtează de un plan de
referinţă mediosagital - din ortostatism sau din poziţia aşezat.
- alta metoda: urmărind unghiul ce se formează între linia bicretală a bazinului fixat şi linia biacromială,
înclinată la sfârşitul mişcării
- metodă clinică - măsurarea distanţei dintre vârful degetului III al mâinii şi sol, pe partea laterală a
membrului inferior spre care se efectuează înclinarea laterală.
Musculatura implicata - contracţia sinergice şi sincrone a muşchilor flexori şi extensori
lombari, de partea sensului mişcării.

Mişcarea de rotaţie
- Se execută în plan orizontal în jurul unui ax vertical
- controversată - deoarece configuraţia specifică a articulaţiilor interapofizare => imposibilitatea
materială a efectuării rotaţiilor lombare. Studiile cineroentgenografice - mai ales la nivelul joncţiunii
dorso-lombare

Amplitudinea segmentară a mişcării este foarte mică, dar prin cumulare se ajunge la o rotaţie totală a
coloanei lombare şi a joncţiunii dorso-lombare de 300.
- Testarea clinică - unghiul dintre linia bicretală a bazinului, care rămâne fixă, cu linia biacromială ce
urmăreşte deplasarea anterioară a unui umăr în mişcarea de rotaţie, subiectul fiind în ortostatism/sezand
Musculatura - contracţia simultană a muşchiului mare oblic din partea opusă mişcării şi a
micului oblic de pe partea sensului mişcării.
 LANTURILE KINEMATICE ALE COLOANEI
VERTEBRALE

I - Flexia coloanei vertebrale - a rămas ca o descriere clasică în literatura medicală:

A - muşchii prevertebrali (dreptul anterior al capului, dreptul lateral al capului,
lungul gâtului), muşchii laterovertebrali, muşchii toracoabdominali (muşchii
stâlpii diafragmului);
B - muşchii scaleni, muşchii intercostali interni (aceşti muşchi încrucişează
anterior coloana vertebrală şi apoi se vor continua cu muşchii psoas-iliaci);
C - muşchii gâtului, muşchii anterolaterali ai toracelui şi muşchii abdominali.

II – Extensia coloanei vertebrale - sunt implicate patru lanţuri musculare kinematice:

A – muşchiul mare dorsal, aponevroza dorsolombară situată în partea opusă
sensului de mişcare, fibrele superficiale din muşchiul mare fesier;
B – muşchiul splenius al gâtului, semispinalul aflat în partea opusă mişcării,
muşchiul supracostal, muşchiul mare oblic al abdomenului;
C – de partea sensului mişcării se află muşchiul splenius al capului, iar de partea
opusă sensului mişcării se află: muşchiul mic dinţat posterosuperior şi
muşchiul intercostal extern;
D – muşchiul splenius de partea mişcării, iar în partea opusă mişcării acţionează
muşchiul spinal toracic, muşchiul transverso-spinos şi muşchiul mare fesier
 LANTURILE KINEMATICE ALE
COLOANEI VERTEBRALE (2)
Principalele lanţuri kinematice musculare
ale coloanei vertebrale (dupa Benninghoff)

1. Muşchiul dinţat si romboid

2. Muşchiul pectoral şi micul oblic
3. Muşchiul mic oblic şi mijlociul fesier
4. Muşchiul mare oblic si adductorii
coapsei
 LANTURILE KINEMATICE ALE
COLOANEI VERTEBRALE (3)
Lanţ kinematic muscular solicitat în mişcarea de
inflexiune laterală (după Benninghoff)

1.Muşchiul dinţat şi romboizii

2.Muşchiul pectoral şi micul oblic
3.Muşchiul mare oblic şi adductorii coapsei
4.Muşchiul mijlociu fesier