CURS

F1.C3.
Conţinut:

• Fiziologia membranei celulare: organizarea

morfo-funcţională a membranei. Funcţiile
membranei celulare.
• Mecanisme de transport transmembranar –
Transportul pasiv

1
 Obiectivele învăţării.
După parcurgerea acestui curs, studentul trebuie:
 Să explice organizarea şi rolul matricei fosfolipidice în permeabilitatea selectivă
a membranei.
 Să identifice şi să reproducă criteriile de clasificare şi funcţiile principale ale
proteinelor membranare
 Să enumere categoriile de transport transmembranar şi să distingă diferenţele
dintre ele.
 Să definească principalele caracteristici ale transportului pasiv
 Să enumere subcategoriile transportului pasiv si să indice deosebirile dintre
transportul activ si cel pasiv.
 Să cunoască factorii care condiţionează rata mecanismelor de transport pasiv
 Să descrie transportul pasiv prin difuziune şi osmoză.
 Să ştie să definească presiunea osmotică şi să indice valoarea normala.
 Să definească mediul izoton, hipoton, hiperton şi să dea exemple.
 Să definească şi să descrie caracteristicile generale ale transportul pasiv prin
canale ionice. 2
 Fiziologia membranei celulare
• Celula este unitatea
funcţională de bază a
oricărui organism.
• Funcţiile fundamentale ale
celulei:
– creştere şi metabolism;
– reproducere;
– sinteză proteică;
– mişcare.
Diagram of a typical animal (eukaryotic) cell, showing subcellular
• Este formată din components. Organelles:
(1) nucleolus; (2) nucleus; (3) ribosome; (4) vesicle; (5)
– Membrană rough endoplasmic reticulum (ER); (6) Golgi apparatus; (7)
Cytoskeleton;
– Citoplasmă (8) smooth endoplasmic reticulum; (9) mitochondria; (10) vacuole;
(11) cytoplasm; (12) lysosome; (13) centrioles within centrosome
– Nucleu
 Structura membranei celulare
Modelul mozaicului fluid
Glycoprotein Extracellular fluid
• In 1972, S. Singer and G. Nicolson proposed the Fluid Mosaic
Glycolipid
Model ofCarbohydrate
membrane structure

Cholesterol
Transmembrane
proteins
Peripheral Cytoplasm
protein Filaments of
cytoskeleton

Modelul mozaicului fluid, propus de Jonathan S. Singer şi Garth

Nicholson, prezintă membrana celulară ca un model fluid mozaicat,
unde numeroasele componentele structurale se pot deplasa liber.
 Funcţiile membranei celulare
• Protejează interiorul celulei si
permite păstrarea formei şi a
mobilităţii.
• Controlează schimburile de
substanţe (apă, ioni, substanţe
plastice) din mediul extracelular în
celulă şi din celulă la exterior.
• Prin proteinele receptori
detectează semnalele chimice şi
transmite în celulă informaţia
purtată de aceste semnale.
• Permite aderarea la alte celule sau
la componente ale matrixului
celular.
 Structura membranei celulare
• Membrana celulară este formată dintr-un dublu strat lipidic şi proteine
asociate, ambele componente având un grad mare de asimetrie.
• Dublul strat lipidic reprezintă elementul structural fundamental al
membranelor celulare, care se comportă ca o barieră impenetrabilă pentru
majoritatea moleculelor solubile în apă.
– Dublul stat lipidic este elementul determinant al permeabilităţii selective a membranei
– Este format din fosfolipide, glicolipide şi steroli. Capetele hidrofile sunt orientate către
mediul apos intracelular (citoplasma) şi extracelular (lichidul interstiţial). Capetele
hidrofobe sunt orientate spre interior, între ele gasindu-se colesterol, care nu le permite să
se contracte. Colesterolul contribuie şi la fluiditatea şi stabilitatea membranei.
• Proteinele membranare asigura funcționalitatea membranei.
– Proteinele pot fi:
• fie înglobate în membrana lipidică, proteine integrate ,
• fie traversează membrana, proteine transmembranare,
• fie asociate suprafeței acesteia, proteine membranare periferice

• Proteinele membranare pot avea rol de enzime, de canale ionice, de

transportori, de pompe ionice, de receptori sau de ancorare a membranei
de matrixul extracelular sau de citoschelet.
 Funcţiile majore ale proteinelor membranare
1. Funcţia de tansport.
▪ Proteinele tubulare pot avea rol de canale ionice hidrofile ,
specifice pentru anumiţi ioni, de ex. de Na+, de K+.
▪ Alte proteine pot funcţiona ca pompe ionice. În acest caz au
capacitatea de a hidroliza ATP ca sursă de energie pentru
pomparea activă a substanţelor dintr-o parte în alta a membranei,
de ex. Na+/K+ ATPaza.
▪ Există şi proteine cu rol de transportor (carrier), de ex. proteina ATP
transportoare de glucoză (GLUT)
Enzymes
2. Activitate enzimatică. Proteinele membranare pot funcţiona ca
enzime: metaloproteinaze pentru componente de matrice
extracelulară, fosfolipaze, kinaze, fosfataze care intervin în
metabolismul celular. În unele cazuri, mai multe celule sunt
organizate ca o echipă care efectuează etape succesive dintr-o cale
metabolică.
Signal
3. Funcţie de receptor, fiind astfel implicate în transducţia
(transmiterea) semnalului prin membrană. În domeniile
extracelulare ale acestor proteine există locuri “site” specifice
pentru mediatori, hormoni, neuromediatori, sau alte molecule care
funcţionează ca mesageri chimici sau liganzi. Acestia produc
modificări conformaţionale ale proteinei receptor, care permit
Receptor
transmiterea informaţiei în interiorul celulei.
Funcţiile majore ale proteinelor membranare - continuare

4. Recunoaşterea celulă-celulă, rol îndeplinit de

glicoproteinele de la suprafaţa celulei
Glyco-
protein

5. Rol în adeziunea celulă-celulă. Proteinele

membranare ale celulelor învecinate se alătură
şi formează joncţiuni (legături) de tip gap
junctions (mai laxe) sau tight junctions (strânse)

6. Ataşarea la structurile din citoschelet sau ale

matrixului extracelular. Proteinele membranare se
leagă de microfilamentele citoscheletului, aceste
legături permiţând menţinerea formei celulei şi
stabilizarea membranei celulare
8
 Funcţiile proteinelor plasmatice
Exterior

Membrana
plasmatică

Interior
Proteină transportor Enzimă Receptor de suprafaţă

Marker de identitate Ancorarea la citoschelet

Adeziunea celulă-
(antigen)
celulă 9
 Glucidele membranare
• În afară de lipide şi proteine, în structura membranelor se
găsesc şi glucide.
• Glucidele nu se găsesc ca entităţi individuale, ci legate de un
lipid şi formează glicolipide sau de o proteină şi formează
glicoproteinele (GP). Multe dintre acestea funcţionează ca
receptori sau ca markeri de identitate ai celulei (buletin de
identitate).
• Ele sunt dispuse întotdeauna pe versantul extern al
membranelor celulare, formând glicocalixul.
• Glicocalixul protejază structura membranei celulare împotriva
agresiunilor fizice, chimice şi biologice şi conferă
electronegativitatea suprafeţei externe a celulei, datorită
componentelor acide (acid sialic) din compoziţia sa.
Caracteristici funcţionale ale membranelor celulare
Membranele celulare au două caracteristici cu implicaţii majore în
funcţionalitaea celulei:
1. Permeabilitate selectivă
2. Încărcătură electrică (polaritate) de o parte şi de alta a
membranei.
3. Permeabilitatea selectivă a membranei:
• Este determinată de:
• Prezenţa bistratului lipidic, care se opune trecerii moleculelor solubile în
apă. Membrana este:
• permeabila pentru molecule liposolubile (acizi grasi, etanol, uree) si
molecule de gaz (O2 si CO2), care strabat cu usurinta matricea
fosfolipidica;
• partial permeabilă pentru apă şi molecule hidrofobe mici;
• impermeabilă pentru molecule hidrosolubile.
• Interacţiunea ionilor cu apa
• Prezenţa canalelor ionice
Bistratul lipidic este semipermeabil

• permeabil pentru molecule

liposolubile (acizi grasi,
etanol) si molecule de gaz (O2
si CO2), care strabat cu
usurinta bistratul fosfolipidic;

• partial permeabil pentru apa

şi molecule hidrofobe mici;

• impermeabil pentru molecule

hidrosolubile: ioni, glucoză,
amino-acizi, proteine, acizi
nucleici.
 Tipuri de mecanisme de transport transmembranar
Mecanismele de transport ale ionilor si moleculelor prin membrana plasmatica pot fi
impartite în mai multe categorii:
A. În functie de consumul de energie, transportul transmembranar poate fi:
1.Transport pasiv, care cuprinde:
— difuziunea simpă;
— osmoza (difuziunea apei);
— difuziunea facilitată

2. Transport activ, care necesita consum de energie ( ATP), aceasta fiind necesară in
functionarea anumitor proteine „carrier” denumite pompe.

B. În funcţie de utilizarea în transport a unor proteine „carrier” (cărăuşi), mecanismele de

transport transmembranar pot fi:
• Mecanisme care utilizeaza proteine „carrier”
 Difuziunea facilitata
 Transportul activ
• Mecanisme care nu utilizeaza proteine „carrier”:
 Difuziunea simpla a moleculelor liposolubile prin stratul fosfolipidic al membranei
 Difuziunea simpla a ionilor prin canalele membranare
 Difuziunea simpla a moleculelor de apa (osmoza) prin canalele de apa (aquaporine)
 Mecanisme de transport transmembranar –
Transportul pasiv
Reprezinta transportul moleculelor si al ionilor în sensul gradientului de concentratie
Nu necesita consum de energie
Include toate mecanismele de transport care NU utilizeaza proteine “carrier” sau transportoare: difuziunea,
osmoza şi difuziunea facilitata
• DIFUZIUNEA SIMPLĂ
–Difuziunea este un proces fizic prin care diferenţele de concentraţie dintre 2 soluţii despărţite de o membrană
semipermeabilă dispar prin migrarea moleculelor din compartimentul cu o concentraţie mare spre cel cu o
concentraţie mai mică.
–O solutie este formata dintr-un solvent (apa) si un solvit (molecule care sunt dizolvate in apa). Atat solventul, cat
si substanţa dizolvată se gasesc intr-o miscare continua, dezordonată, datorita energiei calorice (caldura).
–Difuziunea se produce de fiecare data cand există o diferenţă de concentraţie de-a lungul unei membrane, iar
membrana este permeabilă pentru substanţa care difuzează.

•  

– Dacă intre 2 regiuni ale soluţiei există o

diferentă de concentraţie (gradient de
concentratie), mişcarea dezordonată
tinde sa elimine diferenţa şi să egalizeze
concentraţia, proces cunoscut ca
difuziune.
 Transportul pasiv – difuziunea simplă - continuare
• Prin difuziune se transportă:
— moleculele nepolare (fără încărcătură electrică) si cele liposolubile, ca O2, CO2,
hormoni steroizi, uree, etanol, care pot trece cu usurinta prin dublul strat
fosfolipidic al membranei, condiţia fiind să existe gradient de concentraţie;
— diferiţi ioni, cum sunt cei de Na+ si K+ pentru care membrana este doar parţial
permeabilă; din acest motiv, ionii respectivi necesită, pe lângă gradientul de
concentraţie si prezenţa unor canale ionice.
• Unele canale ionice sunt intotdeauna deschise, însa cele mai multe sunt
„cu poartă”- gated, care se deschid sau se închid la anumite semnale
fiziologice, cum ar fi legarea la canal a unui mediator specific sau atingerea
unui voltaj .
— apa, care deşi este insolubilă în lipide poate difuza prin membrana plasmatica
doar în cantitate foarte mică, datorită dimensiunilor mici si lipsei polaritatii;
• în multe membrane, pentru trecerea apei este nevoie de canale specifice,
numite aquaporine;
• Difuziunea apei prin membrana plasmatica este cunoscuta sub numele de
osmoza.
 Transportul pasiv – difuziunea simplă
• Rata difuziunii
• Viteza difuziunii, definită ca numărul de molecule care difuzează printr-o
membrană în unitatea de timp depinde de:
– Diferenta de concentratie de-a lungul membranei. Valorea diferentei de
concentratie de-a lungul membranei reprezinta forţa care initiaza difuziunea.
– Permeabilitatea membranei faţă de substantele care difuzează.
• Indiferent de diferenţa de concentraţie, dacă membrana este impermeabilă
pentru substanţa respectivă, difuziunea acesteia nu va avea loc.
• la o anumita diferenţă de concentratie, viteza difuziunii va depinde de
permeabilitatea membranei plasmatice pentru respectiva substanţă
– Temperatura soluţiei
– Suprafaţa membranei prin care trec substanţele
• În zone ale organismului care sunt specializate în difuziunea rapidă ,
suprafaţa membranei plasmatice se mareste prin numeroase pliuri.
– Spre exemplu în intestin, absorbţia este facilitata de catre niste
prelungiri digitiforme denumite microvili
– Microvili asemănători se gasesc şi în rinichi.
 Aplicatii clinice – lectură argumentativă
Aceste informaţii vă exemplifică importanţa fenomenului de
difuziune, atât în condiţii de funcţionare normală sau defectuasă a
acestui fenomen în organismul uman, cât şi în condiţiile în care
acest fenomen este suplinit de o “maşinărie” cum este aparatul de
dializă.
• La nivelul rinichilor sangele este filtrat prin porii existenţi în
peretii capilarelor pentru a produce un filtrat care va deveni
urina. Ultrafiltratul conţine produsii de excretie si alte molecule
dizolvate, dar nu şi celule sanguine sau proteine care sunt
reţinute la nivelul capilarelor.
• Apoi, moleculele necesare organismului sunt reabsorbite din
filtrat inapoi in circulatie, la nivelul sistemului tubular. Produsii
de excretie raman în filtrat şi sunt astfel excretaţi prin urina
• Cand rinichii nu mai reusesc sa indeplineasca aceasta funcţie,
produşii de excretie trebuie sa fie indepartati din sange în mod
artificial prin intermediul dializei.
• În procesul de dializă, produsii de excretie sunt indepartati din
sange prin difuziunea acestora printr-o membrana artificială
care prezinta pori.
• Aceşti produşi trec intr-o solutie denumită dializat care
inconjoara membrana artificiala. Molecululele necesare
organismului sunt pastrate in sange prin includerea lor in
dializat . Astfel este împiedicată difuziunea lor prin abolirea
gradientului de concentratie.
• Sursa: Stuart Fox, Human Physiology,
Twelfth Edition
 Aplicatii clinice – lectură argumentativă- continuare
• Fibroza chistica apare la 1 din 2.500 de nou nascuti in populatia caucaziana.
– Ca rezultat al unui defect genetic, apare miscarea anormala a moleculelor de NaCl si a apei
de-a lungul celulelor epiteliale de la nivelul mucoaselor. Astfel , la nivelul mucoasei ductelor
pancreatice sau a cailor respiratorii se produce o secretie intensa de mucus care nu poate fi
înlaturata si poate astfel conduce la probleme respiratorii si afectiuni ale pancreasului.
– Defectul genetic afecteaza o anumita
glicoproteină care formeaza canalele de Cl- in
membrana apicala a celulelor epiteliale. Aceasta
proteina ( CFTR ) se formeaza in reticulul
endoplasmic (asa cum este si normal) apoi însa
nu mai este transportata la nivelul aparatului
Golgi pentru a fi procesata si astfel , nefiind corect
procesata este inserata in vezicule care o vor
introduce in membrana plasmatica
– Gena pentru CFTR a fost identificata si clonată. Sunt necesare însă mai multe cercetari
pana cand terapia genica pentru fibroza chistica sa devina o metoda terapeutica eficace.
Difuziunea simplă – transportul ionilor prin canalele ionice
• Permeabilitatea membranelor naturale pentru ioni se datoreaza unor
proteine membranare specifice numite canale ionice
• Proteinele din structura canalelor ionice sunt de obicei proteine tubulare,
care prin dispunerea lor formează un “por”, care oferă ionului respectiv o
“rută”, prin care acesta circulă în ambele sensuri prin membrana celulară
• Multe canale ionice posedă o mare capacitate de transport, de ex. anumite
canale de K+ permit unui număr mare de ioni (108) să traverseze membrana
în fiecare secunda.
– Canalele ionice sunt capabile sa deosebeasca un tip de ion de altul, ceea ce
înseamnă că prezintă selectivitate, în ceea ce priveşte ionii cărora le permit sa
treaca.
• Unele canale ionice sunt intotdeauna deschise, însa cele mai multe sunt „cu
poartă”- gated, care se deschid sau se închid la anumite semnale fiziologice,
cum ar fi legarea la canal a unui mediator specific sau atingerea unui voltaj
– De ex. canalele de K+, Na+, Ca++ din nervi, muşchi sau miocard se deschid şi se
închid ca răspuns la modificarea voltajului membranei
Difuziunea simplă – transportul ionilor prin canalele ionice
• Canale sunt denumite după principalul ion pentru care sunt permeabile, de ex.
canalele de sodiu permit ionilor de Na+ sa traverseze membrana, dar nu şi altor
cationi cum ar fi K+ -ul sau Ca++ -ul
– Permeabilitatea unei membrane celulare pentru un anumit ion depinde de numarul de
canale de acelasi timp care sunt deschise şi de numarul ionilor care pot trece prin fiecare
canal într-o anumita perioada de timp.
• Alte canale permit trecerea mai multor ioni încarcati pozitiv, dar nu permit trecerea
ionilor încarcati negativ şi invers
– Aceste canale se numesc canale cationice non-selective. Un astfel de canal este receptorul pentru
acetilcolina din jonctiunea neuromusculara.

Exemplificarea difuziunii
gazelor prin membrana
plasmatică a celulelor
(stânga) şi trecerea ionilor,
facilitată de canalele ionice
(dreapta)
• Sursa: Stuart Fox, Human Physiology,
Twelfth Edition
 Transportul pasiv – osmoza

• Osmoza reprezinta difuziunea apei prin membrana. Pentru ca aceasta sa aiba loc
trebuie ca membrana sa fie semipermeabila, adica sa fie mai permeabilă pentru
apa, comparativ cu alti solvaţi.
• Aşa cum am văzut în slide-urile anterioare, membrana celulară este înalt
permeabilă pentru apă şi relativ impermeabilă pentru ioni, chiar şi pentru cei
foarte mici, cum sunt ionii de sodiu şi clor.
• Repartiţia lichidelor între spaţiul intracelular şi extracelular este determinată
predominant de efectul osmotic al substanţelor dizolvate - în special Na+ şi Cl-,
care se manifestă de-a lungul membranei celulare .
• Osmoza reprezintă deplasarea moleculelor de apă (solvent), printr-o membrană
semipermeabilă (membrana celulară) din compartimentul unde există o
concentraţie mai mare de apă (şi mai mică de săruri ), în compartimentul cu o
concentraţie mai mică de apă (şi mai mare de săruri). În fapt se formează un
gradient de apă, iar apa urmează acest gradient.
• Apa traversează rapid membrana prin - canale de apă - strict specializate pentru
transportul apei
 OSMOZA - continuare
• Aquaporinele transportă volume mari de apa în cursul unei zile;
• Exemple de tesuturi care conţin astfel de canale sunt: tubii uriniferi si glandele
secretoare de la nivelul tractului gastro-intestinal.
• Aquaporinele 2 si 3 joaca rolul central in reglarea reabsorbtiei de apa de catre
ductele colectoare ale rinichiului, iar aquaporina 5 joaca un rol semnificativ in
producerea secretiilor salivare.

- concentraţie
mare de apă;
membrană concentraţie
semipermeabilă mică de săruri

H2O
Na+
Na+ H2O

- concentraţie mică de
apă; concentraţie mare
de săruri sensul de deplasare al apei
 OSMOZA – presiunea osmotică
• deplasarii apei printr-o membrană cu permeabilitate selectivă i se opune o
presiune aplicată în sens opus trecerii apei;
• presiunea osmotică a unei soluţii este acea presiune care aplicată unei soluţii
împiedică orice deplasare a moleculelor de apă (solvent).
• sensul şi viteza de deplasare a solventului între cele două soluţii sunt date de diferenţa de
presiune osmotică.
• presiunea osmotică este o măsură indirectă a concentraţiei de apă şi electroliţi dintr-o
soluţie;
• depinde deci, de substanţele dizolvate în apă, ea fiind direct proporţională cu numărul
particulelor dizolvate intr-un volum de lichid, indiferent de masa, valenţa, volumul sau
încărcătura electrică a acestora;

Membrană
semipermeabila Concentratie mica
de săruri, surplus
de apă

concentraţie mare de
săruri, minus de apă
 Presiunea osmotică - exemplificare
• Imaginea conţine 2 cilindri cu apă pură, fiecare prezentand un sac cu o membrana
semipermeabila.
• Un sac conţine o solutie de glucoza 180 g/L si celalalt o solutie de glucoza 360 g/L.
– în ambii saci, concentraţia de apă este mai mică decît în cilindri; prin urmare, apa va intra în saci pentru
a dilua mediul concentrat de acolo;
– fiecare sac este inconjurat de o cutie rigida.
• Pe masura ce apa patrunde in fiecare sac prin osmoza, volumul acestuia se măreste
până când se va lovi de cutia rigida din jur care va impiedica expansiunea acestuia si
implicit si osmoza.
• Celulele animale, inclusiv cele umane nu prezinta astfel de „cutii rigide” astfel încât,
dacă ar fi introduse în apa pură ar exploda.

• Sursa: Stuart Fox, Human Physiology, Twelfth Edition

 OSMOZA – presiunea osmotică - continuare
• Valoarea normală a presiunii osmotice este de aprox. 6000 mmHg, şi într-un
procent de 89% este dată de NaCl din plasmă
• Osmolaritatea exprimă numărul de mOsm prezenţi într-un litru de plasmă, în
care apa reprezintă 93%, restul fiind reprezentat de proteine, lipide, glucide şi
electroliţi
• valoarea normală este de 300 – 310 mOsm/l
• osmolaritatea (şi presiunea osmotică) a plasmei, ca şi a lichidului
interstiţial este dată mai ales de Na+ şi Cl- (conferă 250 mOsm/l din
totalul de 282 mOsm/l, adică, aproximativ 89%);
• osmolaritatea lichidului intracelular este dată mai ales de ionul de K+
(50% din totalul de 281 mOsm/l); diferenţa de 1 mOsm/l dintre plasmă
şi lichidele din interstiţiu şi intracelulare se datorează efectului osmotic al
proteinelor din plasmă
• Osmolalitatea exprimă numărul de mOsm prezenţi într-un Kilogram de apă
(care este egal cu 1L de apă la 4 grade C)
• Valoarea normală este de 285–300 mOsm/Kg
Tonicitatea
• Termenul de tonicitate este folosit pentru a descrie
efectul unei solutii asupra miscarii osmotice a apei.
• Solutiile care prezinta aceeasi osmolalitate cu plasma
se numesc izoosmotice.

Lichide izotonice
• dacă o celulă, de exemplu hematia este introdusă într-
o soluţie în care concentraţia electroliţilor este de ~
izoton
300 mOsm/l (osmolalitate normală) NU vor avea loc
modificări ale volumului celular, deoarece
concentraţia este egală de-o parte şi de alta a
membranei, iar electroliţii nu pot intra sau ieşi din
celulă
• o astfel de soluţie este izoosmotică şi ea, nici nu măreşte, nici nu micşorează
volumul celulei
• exemple de soluţii izoosmotice: NaCl 0,9%, glucoză 5%, soluţie Rienger
 Lichide izotonice ~ izoosmotice - continuare
• De retinut!
– O soluţie poate fi izoosmotica, dar nu si izotonică, aşa cum
se întamplă în cazul în care substanţa dizolvată din solutia
izoosmotica poate traversa liber membrana.
– Spre exemplu: o solutie de 300 mOsm de uree este
izoosmotica, dar nu si izotonica pentru că, membrana
celulelor este permeabila pentru uree.
– Daca hematiile sunt introduse într-o solutie de uree 300
mOsm, ureea difuzeaza în celule pana cand concentratia ei
pe ambele feţe ale membranei devine egală.
– Între timp, solviţii din celulă nu pot fi eliberaţi si sunt
aşadar osmotic activi, determinand osmoza si pătrunderea
apei în celulă.
 Lichide hipotonice ~ hipoosmotice
• Solutiile care au o concentratie mai scazuta de
solvit decat plasma si deci si o presiune osmotica
mai scazuta se numesc hipoosmotice. Daca
solvitul este osmotic activ, aceste solutii se
numesc hipotonice.
• dacă o celulă este pusă intr-o soluţie cu o
concentraţie mai mică, osmolalitate < 280
mOsm/l (de exemplu NaCl 0,6%), de o parte şi
de alta a membranei ia naştere un gradient de oton
apă: exces la exterior, deficit în celulă; apa va
intra în celulă şi va dilua mediul intracelular;
• primind apă, celula se umflă, eventual până
când membrana se rupe şi conţinutul celular
este eliminat în soluţie.
• pentru hematii, acest fenomen este cunoscut ca
eritroliză sau hemoliză în mediu hipoton –
hipoosmotic, soluţia respectivă fiind hipotonă
 Lichide hipertonice ~ hiperosmotice
• O celulă pusă intr-un mediu cu
osmolalitate > 310 mOsm/l (de ex. NaCl
1,5 %) va pierde apă, care va migra, prin
osmoză, de la compartimentul cu
concentraţie mai mică (interiorul
hiperton
celulei) la compartimentul mai
concentrat (soluţia NaCl 1,5 %)
• Celula se deshidratează, volumul scade,
membrana “se zbârceşte” - se
ratatinează
• o astfel de soluţie este hipertonă ~
hiperosmotică
Aplicatii clinice – lectură argumentativă
• Apa se reabsoarbe din lichidul interstitial în Ascită -
capilare datorită concentratiei de proteine acumulare de
plasmatice care este mai mare decat cea a lichid în
proteinelor din lichidul interstitial. cavitatea
– Proteinele plasmatice, fata de alti solviţi peritoneală
din plasma nu pot trece liber prin
capilare în lichidul interstitial. Asadar,
proteinele plasmatice devin osmotic
active.
• Daca o persoana are o concentraţie scazută
de proteine plasmatice, apa nu se va mai
întoarce în capilar şi va rămâne în spaţiul
interstiţial; se va produce astfel, o Edeme ale
acumulare excesiva de apă în tesuturi, membrelor
numită edem. inferioare.
• O astfel de situatie apare spre exemplu în Se observă urma
cazul unei afectiuni hepatice (ciroza) în care lăsată de
compresiunea
ficatul nu este capabil sa producă cantitati
exercitată de
suficiente de albumine, principalele degetul
proteine plasmatice. examinatorului
(godeu).
 Aplicatie clinica – lectură argumentativă
• Fluidele intravenoase introduse prin perfuzii trebuie sa fie izotonice cu sangele
pentru a mentine presiunea osmotica corecta si pentru a preveni expansiunea
sau micsorarea celulelor prin pierderea sau castigul de apa.
• Solutiile uzuale folosite in acest scop sunt serul fiziologic ( NaCl 0,9% ) si solutia
de glucoză 5% care prezinta aproximativ aceeasi osmolalitate cu plasma ( 300
mOsm).
• O alta solutie uzual folosită este solutia Ringer care conţine glucoza si acid lactic
pe langa alte săruri.
• În contrast cu solutiile izotonice , solutiile hipertonice cum ar fi cea de manitol se
administreaza intravenos pentru a stimula osmoza, adică eliminarea apei si a
reduce inflamatia în edemul cerebral, o cauza frecventa de mortalitate la
persoanele cu traumatism cranian sau accident vascular cerebral.
 Reglarea osmolalităţii sângelui -

• Osmolalitatea este o contantă fizică

fundamentală a sectoarelor hidroosmolare
ale organismului, ea variind în limite relativ
strânse, 280–310 mOsm/l plasmă (1% - 3%),
deşi numărul substanţelor electrolitice şi
neelectrolitice care o induc este foarte mare
• Pentru a menţine osmolalitatea lichidelor
extracelulare la valori relativ constante,
organismul uman posedă mai multe
mecanisme de reglare
– cel mai important mecanism este feed-
back-ul negativ care se stabileşte între
osmoreceptorii centrali şi periferici care
sesizează modificarea concentraţiei
mediului intern şi hipotalamus.
 Reglarea osmolalităţii sângelui - continuare

• Când osmolalitatea plasmei și implicit presiunea

osmotică se abate de la normal, în sensul
creșterii sau scăderii ei intervine necesitatea
readucerii acestor parametri la valorile normale,
prin intervenția mecanismelor de reglaj.
• Cand o persoana este deshidratată, sangele
devine mai concentrat în săruri, iar volemia
(volumul de plasmă) scade. În schimb, ingestia
de apă determină scăderea osmolalitatii plasmei
și creștera volumului plasmatic.
– Deshidratarea poate fi determinată de pierderea de apă
prin vărsături intense, boală diareică, transpirațiile din
efortul fizic intens, expunerea la temperaturi crescute,
febră etc.
– Deoarece sângele este mai concentrat, osmolalitatea si
presiunea osmotică a acestuia cresc, ceea ce va
determina stimularea osmoreceptorilor din hipotalamus
şi din periferie
 Reglarea osmolalităţii sângelui - continuare
• Deshidratarea determină şi reducerea
volumului osmoreceptorilor care reprezintă un
stimul pentru declanşarea de impulsuri
nervoase; aceste impulsuri ajung la
hipotalamus, unde vor stimula centrul setei și
neuronii secretori de ADH.
Rezultatele acestei stimulări sunt:
• Setea care este menită sa refacă deficitul de
apa prin ingestie de apă
• la aceasta se adaugă şi scăderea eliminării de
apă prin urină sau transpiraţii, în scopul reţinerii
şi economisirii apei
• setea apare când volumul de apă scade
(osmolaritatea creşte prin cresterea concentratiei
de sare);
• obligă la un aport exogen de apă, care
echilibrează balanţa;
• reduceri minime ale conţinutului hidric
declanşează setea şi ingestia consecutivă de apă
• Eliberarea de ADH din hipotalamus (locul de secreţie) şi hipofiza posterioară
(locul de depozitare)
 Reglarea osmolalităţii sângelui - continuare
• ADH acţionează la nivelul tubilor renali distali şi colectori, unde creşte
permeabilitatea pentru apă, permiţând reabsorbţia acesteia şi refacerea
volumului şi osmolalitaţii;
• creşterea volumului plasmatic, dar şi a hipoosmolalitatea reduc secreţia de ADH,
determinând diureză crescută, pentru a reechilibra volumul şi osmolalitatea;
• în cantitate mare, ADH numit şi vasopresină induce vasoconstricţie şi creşterea
presiunii arteriale
• suprimarea secreţiei de ADH duce la instalarea diabetului insipid
 Aplicatie clinica – lectură argumentativă
• O persoană care este deshidratată bea mai multa apă si urineaza mai putin; acest
mecanism reprezintă o buclă de feedback negativ care actionează pentru a menţine
homeostazia osmolalitătii plasmatice şi în acelaşi timp asigură mentinerea constantă a
volemiei
• O persoana cu o volemie normala care mananca foarte sarat va avea de asemenea sete și
va fi secretată o cantitate crescuta de ADH.
• Datorita ingestiei de apă si excretiei unui volum mai redus de urina, sarea din mancare va fi
diluată, asigurându-se astfel mentinerea unei concentratii normale în săruri a sangelui,
crescand însă volemia.
• Consumul crescut de sare, prin încărcarea de volum duce la creşterea presiunii arteriale!
• În cazul lipsei de sare scade osmolalitatea iar osmoreceptorii nu mai sunt stimulati atat de
mult; se secretă mai putin ADH și se excretă mai multa apa în urina pentru a reface
concentratia normala a plasmei, scazand însa volemia.
• Deficitul sever de sare poate conduce astfel la hipovolemie si hipotensiune.
 DIFUZIUNEA FACILITATA
• Pentru a sustine metabolismul, celulele trebuie sa capteze glucoză, aminoacizi si
alte molecule organice din mediul extracelular.
– Aceste molecule sunt încărcate electric şi sunt prea mari ca să treacă prin
membrana lipidică prin difiziune simpla.
– Transportul acestor molecule este mediat de proteinele carrier din structura
membranei şi se numeşte difuziune facilitată.
• Difuziunea facilitata, ca si difuziunea simpla, este alimentata de energia termica a
moleculelor difuzate şi implica un transport net din zona cu concentratie mai
mare in zona cu concentratie mai mica.
– Nu este nevoie de consum de ATP atat pentru difuziunea simpla, cat si pentru ceea
facilitată.
• Asemenea izoenzimelor, proteinele carrier care fac aceeasi muncă pot exista în
diferite tesuturi în forme usor diferite. Transportorul pentru glucoză este notat cu
GLUT, urmat de un numar de izoforme. De exemplu proteina carrier pentru
glucoza din muschiul scheletic este notată GLUT4.
 DIFUZIUNEA FACILITATA - continuare
• Proteinele carrier au caracteristici comune cu enzimele, acestea fiind:
– specificitatea - la fel ca enzimele, proteinele carrier interactionează numai cu molecule
specifice. Carăusul glucozei de exemplu, interactionează numai cu glucoza si nu şi cu alte
monozaharidele inrudite; de asemenea unele proteine carrier au specificitate pentru
anumiti aminoacizi.
– competitivitatea - din cauza asemanării structurale substanţele care trebuie transportate,
pot intra în competiţie pentru transportor (inhibiţie competitivă). Doi aminoacizi care sunt
transportati de aceiasi proteina carrier, intra in competitie unul cu celalalt, prin urmare rata
de transport pentru fiecare este mai mica cand sunt pezenti ambii aminoacizi, decat daca ar
fi prezent doar unul singur.
– Saturaţia - daca concentraţia moleculelor de transportat este crescuta, rata de transport o
sa fie si ea crescută, dar numai pana la un transport maxim (Tm).
• Capacitatea unei molecule de a transporta o molecula este limitată atat de numarul proteinelor carrier cat si de
numarul de molecule pe care fiecare proteină carrier este capabila sa o transporte într-o perioadă de timp data
(rata turn-overului).
• De exemplu, la nivel renal, în condiţii normale glucoza este reabsorbita complet, asa ca urina nu va contine
glucoza. Daca concentratia glucozei din sange si din filtratul glomerular este prea crescuta (hiperglicemie),
transportul maxim al glucozei va fi depasit şi glucoza nu va mai fi reabsorbită. În acest caz glucoza va fi prezentă
in urină (glicozurie).
• Proteinele carrier tind sa transporte mai putini ioni sau molecule decat canalele ionice.
 Difuziunea facilitată - continuare
• Proteinele carrier (denumite si transportoare) sunt divizate în 3 grupe principale,
conform felului în care transferă diferitele molecule de o parte şi de alta a
membranei.
• Proteinele uniport (sinonim cu transportul uniport) leagă o moleculă de o faţă
a membranei si o transferă pe cealaltă parte, deci este transportată o singură
substanţă, într-o singură direcţie;
• Proteinele carrier care transportă molecula de bază în asociatie cu o molecula
secundară sau cu un ion se numesc cotransportoare, iar forma de transport se
numeşte cotransport sau transport cuplat. Cotransportul este de 2 tipuri:
- Simport, când sunt transportate 2 substanţe în aceeaşi direcţie;
- Antiport, când sunt transportate 2 substanţe în direcţii opuse.
 Difuziunea facilitată - continuare
• Transportul glucozei de către proteinele GLUT este o
forma de transport pasiv, în care glucoza este
intotdeauna transportata conform gradientului de
concentratie.
• În acest fel se transportă glucoza la nivelul celulelor
musculare, hepatice, grase (adipocite)
• Însă, la nivelul celulelor epiteliale ale tubilor
uriniferi din rinichi si celulelor din intestinul
subtire, glucoza este transportată impotriva
gradientului de concentratie de către un tip diferit
de proteina, care este dependenta de transportul
simultan de Na+.
• De ex., SGLT 2 este un transportor comun pentru
glucoză şi Na din membrana enterocitului, care
permite ca glucoza să pătrundă în enterocit
APLICAŢII CLINICE- lectură argumentativă

Deoarece proteinele transportoare se saturează, rata de transport prin

difuziunea facilitata a glucozei în celule depinde direct de concentraţia sa
plasmatica.
• Daca concentratia glucozei din sange si din filtratul glomerular este prea
crescuta (hiperglicemie), transportul maxim al glucozei va fi depaşit şi
glucoza nu va mai fi reabsorbită. În acest caz glucoza va fi prezentă in
urină - glicozurie. Apariţia glucozei în urină înseamnă că a fost depăşit
transportul maxim al glucozei care are o valoare practică de 200 mg/dl
plasmă arterială, care corespunde unui nivel venos de 180mg/dl.
• Cand concentratia plasmatica a glucozei este scazuta (hipoglicemie), rata
transportului glucozei in celulele creierului poate fi prea mica pentru
necesitatiile metabolice ale creierului. Hipoglicemia severa produsă la o
persoana diabetica de o supradoza de insulina poate duce la pierderea
cunoştinţei, la convulsii şi chiar la deces.
43