Concepţii moderne în cadrul protecţiei integrate a plantelor

Conf. univ. dr. ing. Ioan GONTARIU

Protecţia plantelor este ştiinţa care se ocupă cu studiul agenţilor de dăunare

(fitopatogeni - inclusiv virusuri, artropode fitofage, buruieni, rozătoare etc) în
scopul stabilirii de măsuri eficiente de combatere a pagubelor / pierderilor
economice produse de aceştia.
• Plantele cultivate, ca şi unele dintre cele necultivate, dar folositoare, trebuie protejate
prin măsuri tehnologice speciale datorită capacităţii lor de autoapărare reduse şi
tendinţei de intensificare a frecvenţei şi intensităţii unor factori abiotici (îngheţ,
arşiţă, secetă, exces de apă, degradare fizică, chimică şi biologică a solurilor, greşeli
tehnologice) şi biotici (buruieni, boli şi dăunători) nefavorabili.
• Organismele dăunătoare au apărut, au evoluat, s-au dezvoltat şi s-au răspândit
împreună cu plantele de cultură.
• Din marea diversitate a sistemelor de protecţie a plantelor cea mai optimală o
reprezintă gestionarea integrată a organismelor dăunătoare, care este un sistem de
control determinat de funcţionalitatea biocenozei în relaţiile dintre organismele
dăunătoare, tehnologiile de producere şi mediu în cadrul triadei: activitate biologică,
economică şi ecologică.
• Organismele dăunătoare cum ar fi: agenţii patogeni ai bolilor, dăunători, buruieni, pe
parcursul activităţii vitale în cadrul lanţurilor trofice, hrănindu-se totodată cu diferite părţi
ale plantelor agricole şi din flora spontană, dereglează echilibrul lor funcţional,
exprimându-se prin diminuarea cantităţii şi calităţii recoltelor agricole, reducând
considerabil productivitatea plantelor de cultură.
• Pe parcursul evoluţiei îndelungate, plantele de cultură, fiind ameliorate în direcţia
sporirii productivităţii, au devenit mai sensibile şi vulnerabile la acţiunea organismelor
dăunătoare, decât rudele îndepărtate din flora spontană.
• Dezvoltarea comerţului şi schimbul de produse vegetale, mai ales cu material săditor,
au favorizat considerabil răspândirea organismelor dăunătoare, lucru care a dus la
extinderea permanentă a arealului de răspândire a agenţilor patogeni ai bolilor,
dăunătorilor şi buruienilor.
• În acest moment, este greu de conceput obţinerea recoltelor mari fără utilizarea
mijloacelor profilactice şi curative de protecţie a plantelor, care includ măsuri complexe
de diminuare a impactului organismelor dăunătoare: legislative şi de carantină
fitosanitară, ameliorare şi implementare a soiurilor rezistente, agrotehnice, de prognoză
şi avertizare.
• Drept urmare specialiştii din domeniul protecţiei plantelor au fundamentat necesitatea elaborării strategiei
prietenoase cu mediului de combatere a organismelor dăunătoare, care s-a materializat în conceptul de
protecţie integrată.
• Conform FAO – 1968 Protecţia integrată a plantelor reprezintă un „ Sistem de reglare a biotipurilor
populaţiilor nocive care, ţinând cont de mediul specific şi de dinamica acestora, foloseşte toate
tehnicile şi metodele, adaptate însă în aşa fel să fie compatibile şi să menţină populaţiile
dăunătorilor patogeni la niveluri la care acestea să nu cauzeze pagube economice”.
• Protecţia integrată a plantelor reprezintă un „sistem de reglare a funcţionalităţii biocenozelor în baza realţiilor dintre
plantă, organismele dăunătoare, tehnologie şi mediu ambiant, sau o totalitate de relaţii în cadrul triadei: activitate
biologică, economică şi ecologică”.
• Protecţia integrată a plantelor urmăreşte obţinerea unor recolte sigure, de calitate superioară, cu cheltuieli minime, reducerea riscului de
poluare a mediului ambiant şi a producţiei agricole, limitarea densităţii populaţiilor dăunătoare sub pragul economic de dăunare, aplicarea
tratamentelor chimice în baza prognozei şi avertizării.

• Aceste obiective pot fi atinse dacă sunt respectate următoarele principii esenţiale:
• îndeplinirea strictă a legislaţiei fitosanitare;
• creşterea rezistenţei plantelor la atacul organismelor dăunătoare;
• înfiinţarea culturilor agricole cu material semincer şi săditor sănătos;
• monitorizarea fitosanitară pentru depistarea şi lichidarea focarelor de boli şi dăunători;
• respectarea tehnologiilor de cultivare a culturilor agricole în scopul creării unor condiţii optime
pentru dezvoltarea plantelor;
• determinarea pragului economic de dăunare;
• efectuarea tratamentelor chimice în baza prognozei şi avertizării dezvoltării bolilor şi a dăunătorilor;
• distrugerea sau limitarea rezervei de agenţi fitosanitari;
• activarea factorilor naturali de reglare a densităţii populaţiilor de organisme dăunătoare;
• prevenirea pătrunderii şi răspândirii în ţară a unor noi organisme dăunătoare;
• subordonarea tehnologiilor de cultură a plantelor agricole factorului fitosanitar.
• Esența protecţiei integrate a plantelor nu trebuie să fi e redusă doar la o simplă combinare a
diferitelor metode, indiferent de condiţiile concrete de dezvoltare a culturilor, starea și dinamica
populaţiilor de dăunători, eficienţa factorilor naturali de control şi în special a celor biologici.
• Ea presupune o gamă largă de mijloace și procedee care pot fi utilizate simultan sau succesiv,
ținând cont de relațiile dintre acestea, cu scopul maximizării efi cienţei acţiunii limitative a factorilor
naturali și în vederea asigurării unor producţii mari şi de calitate superioară.
• Spre deosebire de alte concepte de protecție a plantelor, pentru protecţia integrată este esenţială
schimbarea viziunii de la punctul de vedere al avantajelor economice la unul ecologic realist,
anticipativ, fără a se pune cu orice preţ accentul pe interese economice, ci estimând consecinţele
viitoare ale acțiunilor întreprinse, iar măsurile preconizate nu trebuie orientate asupra efectelor, ci la
evitarea lor.

• Bazele ecologice ale protecţiei integrate

• Impactul ecologic al substanţelor utilizate în protecţia plantelor se manifestă foarte variat, de la poluarea
mediului şi regăsirea rezidiilor toxice în produsul finit, până la poluarea pânzei de apă freatică, apariţia
rezistenţei la pesticide, cu influenţe nefaste asupra sănătăţii populaţiei.
• În vederea interpretării şi a înţelegerii corecte a noţiunii de protecţie integrată a ecosistemelor este
necesar a se prezenta principalele concepte ecologice ale acestei concepţii.
• Deci, combaterea integrată ar putea fi definită ca o formă de ecologie aplicată (Grison, 1969), de
luptă biocenotică, în sensul dirijării populaţiilor de dăunători şi a duşmanilor lor naturali din cadrul
agroecosistemelor reprezentate de diferite culturi, prin influenţarea factorilor de mediu cu rol
asupra organismelor vegetale şi animale.

• Pentru a supravieţui, plantele cultivate trebuie să facă faţă concurenţei a circa 30.000 de buruieni,
din care 1.800 pot produce serioase pierderi economice, să reziste atacurilor a peste 50.000 de
fungi, care provoacă mai bine de 1.500 boli, a peste 15.000 de nematozi, din care 1.500 provoacă
pagube grave şi a peste 800.000 de insecte, din care 10.000 pot uneori provoca efecte
devastatoare (Farmer΄s digest, 1979). Pagubele produse de aceşti factori biotici plantelor cultivate
variază în medie, între aproximativ 24% şi 45%, indiferent de tehnologia de cultivare (Tab. 1).
 Pagube produse plantelor cultivate de către buruieni,
boli şi dăunători

Cultura Total (%) din care

Buruieni Boli Dăunători

Grâu 23,9 9,8 9,1 5,0

Orez 46,4 10,8 8,9 26,7

Porumb 34,8 13,0 9,4 12,4

Cartof 32,3 4,0 21,8 6,5

Sfeclă de zahăr 45,3 12,3 16,5 16,5

Oleaginoase 32,5 10,8 10,2 11,5

Legume 29,7 8,9 10,1 8,7

Livezi şi vii 28,0 5,8 16,4 5,8

Media 34,1 9,4 12,8 11,6

Factorii care influenţează în general viaţa organismelor dintr-un ecosistem

oarecare pot fi grupaţi astfel: climatici, edafici, biotici, tehnici şi antropici.
• În cadrul agrobiocenozelor se găsesc numeroase specii dăunătoare, utile sau
indiferente: agenţi fitopatogeni, dăunători, paraziţi, prădători şi buruieni.
• Speciile care se întâlnesc an de an şi care adesea reclamă intervenţii de combatere se
numesc specii cheie, fie că aceştia sunt agenţi fitopatogeni, fie că sunt dăunători
animali.
• Impactul ecologic al substanţelor utilizate în protecţia plantelor se manifestă foarte
variat, de la poluarea mediului şi regăsirea rezidiilor toxice în produsul finit, până la
poluarea pânzei de apă freatică, apariţia rezistenţei la pesticide, cu influenţe nefaste
asupra sănătăţii populaţiei.
• Principiile combaterii integrate
• Combaterea rațională a bolilor și dăunătorilor în conceptul integrat include patru faze distincte:
evidența complexului de boli și dăunători pe culturi, estimarea densității numerice a fiecărei specii,
prognoza apariției dăunătorilor în masă pe teritoriul examinat și avertizarea tratamentelor, la
depășirea PED a stadiilor dăunătoare.
• În prezent, combaterea integrată poate fi definită ca un sistem de reglare și combatere a
populațiilor de organisme dăunătoare, care se bazează pe îmbinarea tuturor metodelor de
combatere (chimice, biologice, fizice și agrotehnice) și a factorilor naturali de combatere, astfel
încât să nu depășească PED (pragul economic de dăunare).
• combaterea integrată : „conceptul care se bazează pe reglarea gradului de atac şi a
densităţii populaţiilor de dăunători prin toate mijloacele cunoscute: chimice, fizice,
biologice, agrotehnice cu scopul de a menţine atacul la un nivel cât mai scăzut, pentru a
nu se produce pagube importante din punct de vedere economic, iar măsurile aplicate să
fie rentabile, evitându-se totodată poluarea şi distrugerea echilibrului ecologic”
• Conform datelor din literatura de specialitate principiile sunt următoarele:
• - Abordarea biocenotică a problemelor de protecţia agroecosistemelor împotriva atacului de boli, dăunători şi
buruieni. Drept urmare, această concepţie presupune cunoaşterea tuturor aspectelor privind evoluţia în spaţiu şi
timp a organismelor dăunătoare, pentru a interveni la momentul optim şi cu toate mijloacele de care dispunem;
• - Prin măsurile care se aplică, de combatere a bolilor şi a dăunătorilor, să nu fie frânate (încetinite) anumite tendinţe
existente în cadrul agroecosistemelor. Astfel, măsurile de combatere aplicate nu privesc numai agentul patogen sau
dăunătorul respectiv, ci întreaga comunitate de plante şi animale, inclusiv solul şi clima.
• - Metodele diferite de combatere care concură la realizarea combaterii integrate să nu se deranjeze reciproc, ci din
contră să se completeze unele pe altele, aducându-şi contribuţia în mod armonios la menţinerea echilibrului
biocenotic în cadrul agroecosistemului.
• - Orice intervenţie pentru combaterea bolilor şi dăunătorilor se justifică numai în cazul când această măsură este
necesară din punct de vedere economic şi ecologic. Dacă în general, scăderile de recoltă sunt corelate prin
creşterea densităţii populaţiilor de organisme dăunătoare, nu orice intervenţie pentru reducerea acesteia este
rentabilă.
• Urmărirea îndeaproape a dinamicii populaţiilor de agenţi patogeni, dăunători şi organisme utile de aşa manieră încât
să se stabilească pragurile economice de densitate ale acestora, date care îi orientează pe specialişti în luarea
deciziilor de intervenţie pe o cale sau alta în cadrul protecţiei agroecosistemelor. Acest deziderat fundamental al
conceptului trebuie realizat cu competenţă pentru fiecare unitate şi parcelă în parte, prin reţeaua de prognoză şi
avertizare.
• - Cunoaşterea şi stăpânirea factorilor de reglare şi a densităţii populaţiilor din agroecosistem, atât cei dependenţi
(concurenţa pentru hrană şi spaţiu), cât mai ales cei independenţi de densitate (antagonişti şi duşmani naturali).
Aceasta este necesară pentru dirijarea fenomenelor de dinamică a populaţiilor de organisme dăunătoare din
agroecosisteme. Dobândirea de cunoştinţe ecologice, pot conduce la aplicarea unor metode mai eficiente de
protecţie a agroecosistemelor şi care se traduc prin economisirea măsurilor de combatere, împiedicarea formării
rezistenţei dăunătorilor la pesticide şi la reducerea poluării mediului.
• Metodele şi mijloacele combaterii integrate
• Implementarea corectă a sistemelor de protecţie integrată a plantelor asigură organizarea sistemelor
de prognoză și avertizare, reducerea substanțială a numărului de tratamente, obținerea recoltelor
bogate şi de înaltă calitate, un conținut minim de reziduuri, reducerea densității populațiilor de
organisme dăunătoare sub nivelul P.E.D., diminuarea costurilor, creșterea beneficiilor, inclusiv ale
celor ecologice.
• Organizarea sistemelor de Protecţie Integrată a Plantelor și reducerea impactului organismelor
vătămătoare este de neconceput fără aplicarea capacităților carantinei fitosanitare, care reprezintă
un sistem de principii juridice, organizatorice, administrative, reglementări şi măsuri fitosanitare
adoptate de stat vizând prevenirea introducerii şi diseminării organismelor de carantină, precum şi
combaterea oficială a acestora.
• Drept sarcină fundamentală a carantinei fitosanitare este prevenirea răspândirii unor agenţi
fitosanitari periculoşi dintr-o ţară în alta (carantina externă) sau dintr-o zonă în alta a ţării (carantina
internă).
• În funcţie de obiectivul pe care îl realizează, măsurile de prevenire a apariţiei şi de combatere a
bolilor şi dăunătorilor se împart în:
• - Preventive (profilactice) dintre care menţionăm: carantina fitosanitară şi măsurile agrofitotehnice;
• Carantina fitosanitară reprezintă o măsură de protecţie a plantelor prin prevenirea răspândirii unor
boli periculoase pe teritoriile în care acestea nu s-au manifestat încă. Paraziţii care produc aceste
boli sunt paraziţi de carantină şi se stabillesc periodic de către organele care se ocupă cu protecţia
plantelor.
• Există, carantina fitosanitară externă care funcţionează pe baza legislaţiei europene şi
internaţionale, făcând referire la oprirea importului şi exportului plantelor şi materialelor de
înmulţire afectate de către paraziţii de carantină. Starea de sănătate a materialelor vegetale
destinate importului şi exportului este garantată de certificatele fitosanitare, care le însoţesc şi de
controlul fitosanitar care se face în punctele vamale. Materialele suspecte se opresc la Laboratorul
Central de Carantină în vederea analizelor mai aprofundate, fiind trecute şi prin câmpul de
carantină.
• Carantina fitosanitară internă funcţionează în baza legislaţiei statului respectiv, a deciziilor şi
decretelor speciale, care indică măsurile pentru a opri vehicularea materialelor vegetale din zonele
infestate cu paraziti de carantină, în cele libere, cum este cazul cartofilor din regiunile afectate de
râia neagră, produsă de Synchytrium endobioticum.
• Măsurile agrofitotehnice – reprezintă totalitatea măsurilor tehnologice care au ca scop lichidarea
sau limitarea surselor de infecţie într-un câmp, livadă, vie şi totodată crearea de condiţii optime
pentru dezvoltarea plantelor şi nefavorabile pentru dezvoltarea patogenilor.
• Principalele măsuri agrofitotehnice pentru protecţia plantelor sunt:
• - utilizarea materialului de însămânţare şi plantare sănătos;
• - rotaţia raţională a culturilor;
• - desmiriştirea şi arăturile adânci din toamnă;
• - respectarea epocilor de însămânţat şi a densităţii optime a plantelor;
• - fertilizarea echilibrată a solului;
• - cultivarea de soiuri de plante rezistente.
• - Curative (terapeutice) – care reprezintă un complex de măsuri aplicate cu scopul de a distruge
focarele de infecţie sau patogenii aflaţi în plante. Dintre acestea menţionăm: fizice, mecanice,
biologice şi chimice.
• Metodele prognozei şi avertizării
• Prognoza se caracterizează ca definiţie prin, prevenirea apariţiei infecţiilor, a evoluţiei atacurilor şi a
gravităţii pagubelor care se vor produce. Ea se bazează pe cunoaşterea biologiei patogenilor, a rezervelor
biologice funcţie de agrotehnică şi de protecţia plantelor aplicate în regiunile respective, precum şi a
condiţiilor de mediu. Metodele prognozei apariţiei dăunătorilor şi a bolilor în culturi sunt cele care fac
referire la prognoza de lungă şi de scurtă durată, bazate pe evidenţa dinamicii agenţilor fitopatogeni şi a
populaţiilor de dăunători.
• Prognoza de scurtă durată (un sezon), prevede apariţia infecţiilor bazată pe cunoaşterea duratei perioadei de
incubaţie şi a condiţiilor climatice, în vederea avertizării tratamentelor, cu scopul de a împiedica noi infecţii
(ex. prognoza care se face pentru combaterea manei cartofului).
• Prognoza de lungă durată se face pe unul sau mai mulţi ani, indicându-se intensitatea atacurilor, răspândirea
patogenilor, periodicitatea apariţiei unor patogeni, sensibilitatea soiurilor cultivate, rezerva biologică şi
eventualele pagube care se vor produce, indicându-se totodată şi măsurile care se impun pentru prevenirea
bolilor respective.
• Avertizarea reprezintă anunţarea cultivatorilor prin diferite mijloace (presă, radio, televiziune, scrisoare),
pentru ca aceştia să aplice tratamente chimice în vederea prevenirii sau combaterii unor boli şi dăunători ai
culturilor. Se face de către organe de specialitate, pe baza datelor obţinute în cadrul monitorizării evoluţiei
populaţiilor de patogeni şi dăunători, coroborate cu cele referitoare la evoluţia climatică şi faza fenologică a
plantelor. Concomitent se anunţă şi tratamentul ce trebuie aplicat dându-se toate indicaţiile necesare.
• Metodele avertizării intervenţiilor sunt cele care fac referire la stabilirea momentelor optime de aplicare a
tratamentelor corespunzătoare criteriilor alese: fenologic, biologic şi ecologic.
• Metodele şi mijloacele care se utilizează în stabilirea avertizărilor sunt cele specifice culturilor, agenţilor
patogeni şi dăunători. Deci, ambele categorii de mijloace constituie verigi fundamentale ale conceptului de
combatere integrată.
• Metode chimice de combatere a bolilor şi dăunătorilor
• Chimioterapia plantelor a început prin utilizarea produselor vegetale şi a celor de ingestie pe bază de
arsen, fosfor, bariu cunoscute sub denumirea de insecticide din prima generaţie. Mai apoi s-au utilizat
pesticidele organoclorurate, organofosforice şi carbamice, cunoscute ca insecticide din generaţia a
doua, multe dintre ele utilizându-se şi astăzi. Generaţia a treia de insecticide numite şi hormonale
deschide noi perspective chimioterapiei plantelor, prin aceasta urmărindu-se eliminarea efectelor
nocive ale pesticidelor polivalente.
• Combaterea integrată nu exclude posibilitatea utilizării metodei chimice de combatere, ceea ce se cere
cu insistenţă fiind reducerea la minimum a tuturor efectelor negative ce ar putea rezulta din folosirea
substanțelor chimice de protecţie. Aceasta presupune folosirea unor produse selective de aplicare,
ceea ce necesită o continuă perfecţionare în domeniul cercetării, producerii și utilizării pesticidelor.
• Elementul de bază din cadrul combaterii integrate, care asigură protecţia culturilor, îl constituie totuşi
produsele chimice. Practic efectele secundare negative ale pesticidelor au determinat elaborarea şi
extinderea în producţie a conceptului de combatere integrată în protecţia plantelor. De regulă,
pesticidele trebuie foarte bine cunoscute pentru a le putea alege pe cele care au o influenţă negativă
minimă asupra entomofagilor şi asupra mediului încojurător.
• Efectele secundare negative ale pesticidelor sunt catalogate ca fiind următoarele: toxicitate ridicată
pentru om şi animale, influenţă negativă asupra florei şi faunei utile, apariţia de rase rezistente,
fitotoxicitatea, influenţa negativă asupra apei şi solului.
• Selectivitatea pesticidelor reprezintă acea însuşire prin care pesticidele manifestă acţiune toxică faţă de
organismul de combătut şi lipsă de acţiune sau toxicitate slabă faţă de entonomo patogeni şi entomofagi.
Aceasta este influenţată de diferiţi factori de mediu şi fiziologici.
• Selectivitatea ecologică este determinată de diferenţele exstente între ciclul evolutiv al florei şi faunei
utile, comparativ cu al organismelor dăunătoare. În general alegerea momentului execuţiei tratamentelor
chimice are o deosebită importanţă pentru protejarea faunei utile.
• Selectivitatea fiziologică este determinată de modul de acţiune a pesticidelor şi este tipul cel mai
important deoarece depinde de natura substanţei active. Această formă de selectivitate face referinţă în
primul rând la pesticidele de contact, care pot fi cu spectru îngust, mediu şi larg de acţiune. De obicei, cea
mai largă utilizare în practică o au produsele cu spectru mediu de acţiune, manifestând acţiune toxică faţă
de cele mai multe specii dăunătoare şi chiar folositoare.
• Selectivitatea tehnologică este determinată de formele de condiţionare şi metodele de aplicare ale
pesticidelor. Se cunoaşte că pulberile şi concentratele emulsionabile sunt forme de condiţionare care
contribuie la manifestarea deplină a efectelor negative ale pesticidelor. Prin tratamentele generalizate, prin
prăfuire numai 10-20% din pulbere ajunge pe suprafaţa plantelor, iar în cazul stropirilor 25-50%, restul
substanţei răspândindu-se pe sol distrugând zoofagii.
• Selectivitatea comportamentală este determinată de modul diferit de comportare a entomofagilor în
comparaţie cu al dăunătorilor. Când se vor aplica tratamentele trebuie să se ţină seama de comportarea
dăunătorilor, deoarece prin aceasta se obţine o selectivitate a pesticidelor, chiar când acestea nu sunt
selective. Spre exemplu, pentru protejarea albinelor tratarea pomilor fructiferi trebuie să se facă după
înflorirea în masă a acestora. Această formă de selectivitate poate fi obţinută şi prin diferite mijloace de
atragere a dăunătorilor: adăugarea de atractanţi la insecticide, utilizarea curselor luminoase pentru
speciile atrase de lumină, folosirea feromonilor sexuali pentru stabilirea avertizărilor sau combatere în
masă a tortridelor, noctuidelor.
• Metode biologice de combatere a bolilor şi a dăunătorilor
• Efectele secundare negative ale utilizării pe scară largă, uneori abuzivă, a pesticidelor în
agricultură şi în mod deosebit, fenomenele de poluare a mediului şi acumulare reziduală, precum şi
dificultăţile practice crescânde în rezolvarea unor probleme de combatere, prin apariţia unor rase
rezistente la boli şi dăunători, au determinat orientarea cercetării în direcţia găsirii unor noi
procedee de protecţie a plantelor.
• În ţările Europei Vestice, poluarea mediului şi toxicitatea produselor chimice asupra sănătăţii
omului au făcut să se dezvolte lupta biologică atât în câmp, cât şi în spaţii protejate.
• Progresele obţinute în combaterea biologică a principalilor dăunători au făcut din lupta biologică o
armă sigură, eficace şi nepoluantă la îndemâna tuturor producătorilor agricoli. Printre factorii care
impun dezvoltarea metodelor de combatere biologică menţionăm:
• •apariţia fenomenelor de rezistenţă a principalilor dăunători la pesticide;
•dificultatea de a utiliza produse foarte toxice, ca urmare a producţiei care se consumă cel mai adesea în stare
proaspătă;
• •impactul asupra mediului prin poluarea aerului, apei, solului şi, în final, a producţiei destinate alimentaţiei
umane;
• •reglementările din ce în ce mai stricte privind utilizarea pesticidelor.
Combaterea prin metode biologice presupune utilizarea unor vietăţi (insecte, ciuperci, bacterii etc.) împotriva
dăunătorilor culturilor agricole şi poate fi o alternativă la tratamentele chimice.
• În aceste condiţii, a apărut conceptul de combatere integrată, ca o modalitate de reglare şi combatere a organismului
dăunător, bazată pe elementele tehnologice, ecologice şi economice. Înţeleasă iniţial ca un complex de măsuri,
noțiunea de combatere integrată se regăseşte în perioada anilor 1950-1960, ca o îmbinare a mijloacelor chimice de
combatere cu cele biologice, pentru ca ulterior conceptul să fie lărgit și oficializat ca sistem de combatere în anul
1967, în cadrul unui grup de experţi FAO.
• Aceste metode constituie piatra fundamentală a conceptului de combatere integrată. Particularităţile combaterii
biologice o situează pe primul loc ca având cea mai corespunzătoare bază pentru elaborarea programelor de
combatere integrată, care să nu polueze mediul înconjurător, fiind în acelaşi timp economică şi de durată.
• Metode biotehnice de combatere a bolilor şi dăunătorilor
• Cairomonii şi alte substanţe cu acţiune asemănătoare – din această grupă fac parte atractanţii care sunt substanţe
care stimulează animalele în a-şi găsi sursele de hrană. Este binecunoscut rolul subsanţei alfa-Farnesol extrasă din
fructele de măr şi păr care se utilizează în capcane alimentare pentru atragerea unor omizi. Metoda poate fi folosită
atât pentru prognoză şi avertizare, dar şi pentru combaterea directă a dăunătorilor. Se practică şi amestecul de
insecticide cu atractanţi pentru combaterea dăunătorilor. Eficacitatea acestor substanţe este mai ridicată dacă se
aplică la apariţia masculilor, deoarece aceştia manifestă o atracţie mai mare faţă de acestea. (anihilarea masculilor).
Substanţe specifice: metylagenol, eugenol.
• Fagostimulenţii sunt substanţe care stimulează activitatea de hrănire a organismelor animale. Printre substanţele
naturale amintim: glucozizi ai muştarului, melasa, făina de porumb, carnea parţial hidrolizată care se foloseşte în
amestec cu pesticidele.
• Allmonii şi alte substanţe cu acţiune asemănătoare – din această grupă fac parte repelenţii care sunt substanţe
produse de unele organisme animale şi vegetale cu ajutorul cărora se pot îndepărta alte animale. (Exemplu
repelenţii naturali proveniţi din plantele de tomate, apără culturile de varză împotriva atacurilor omozilor verzei.
Repelenţii sintetici sunt produse chimice cum ar fi: naftalina utilizată împotriva moliilor, etilhexadrina folosită în
combaterea ţânţarilor.
• Fagodeterenţii sunt substanţe care inhibă activitatea de hrănire a dăunătorilor împiedicând roaderea sau înţeparea
substratului alimentar.
• Fagodeterenţii naturali sunt alcaloizi şi glicozizi vegetali printre care enumerăm: demisina, solanina, tomatina.
• Fagodeterenţii chimici sunt: oxiclorura de cupru şi sulfatul de cupru
care se găsesc în zeama bordoleză, care acţionează împotriva manei la viţa de vie şi cartof.
• Supresorii sunt substanţe care determină un antagonism de natură chimică între diferite organisme vegetale şi animale.
(substanţele pot fi antibiotice şi toxice).
• Supresorii naturali proveniţi din plante şi animale au rol de protecţie împotriva agenţilor fitopatogeni şi activează ca enzime sau
inhibitori enzimatici.
• Supresorii sintetici, cum ar antibioticele utilizate în combaterea bolilor sistemice (ex. streptomicina care se utilizează în
combaterea bacteriozei lucernei şi putregaiului cartofului, polixina utilizată în combaterea arsuriii orzului).
• Feromonii sunt substanţe de semnalizare (exohormoni) care determină reacţii de orientare şi comportament la organismele
animale.
• Feromonii sexuali, cunoscuţi ca atractanţi sexuali, sunt substanţe pe care le elimină în general femelele insectelor în perioada de
împerechere (lepidoptere, coleoptere). Feromonii sunt substanţe din grupa alcoolilor, esterilor şi aldehidelor. Specificitatea lor este
relativă, având acţiune asupra mai multor specii, de obicei specii înrudite. Majoritatea feromonilor au efecte şi la aplicarea unor
doze foarte mici, fiind recepţionaţi de la o distanţă de câţiva Km de către masculi.
• Feromonii se folosesc în combaterea insectelor dăunătoare prin două procedee.
• Atragerea masculilor - 30-40 curse /ha –sterilizarea masculilor
• Dezorientarea masculilor când se utilizează concentraţii mari de feromoni iar masculii sunt dezorientaţi, nu reuşesc să găsească
femelele.
• Endohormonii – sunt substanţele hormonale care inhibă fenomenele de creştere, dezvoltare şi înmulţire a organismelor. Prezintă o
acţiune specifică, iar utilizarea lor vizează combaterea unor specii sau grupuri înrudite de specii.
• Pentru vertebrate inhibarea activităţii sexuale se practică prin administrarea de hormoni şi alte substanţe sintetice: Basulfon,
mestranol. Produsele sunt utilizate în combaterea rozătoarelor şi a păsărilor dăunătoare.
• La nevertebrate (insecte), cei mai importanţi endohormoni sunt: hormonul juvenil şi ecdison, necesari proceselor de creştere şi
năpârlire.
• Substanţele nehormonale, inhibitoare ale creşterii şi dezvoltării, care intervin în procesele
metabolice blocând anumite faze din sinteza chitinei, la larvele unor insecte. Substanţe ca Dimilin
se aplică pentru reducerea populaţiilor de dăunători sub pragul economic de dăunare (PED), în
locul insecticidelor care poluează mediul.
• Metode genetice de combatere a bolilor şi dăunătorilor
• Principala metodă genetică de combatere a dăunătorilor este sterilizarea masculilor şi răspândirea
lor în cadrul populaţiilor de insecte dăunătoare din agroecosisteme. Din competiţia masculilor sterili,
în dominanţă cu cei normali, nu pot rezulta urmaşi viabili, deci populaţia speciei respective se
prăbuşeşte. Pentru sterilizare se utilizează energia nucleară, respectiv izotopii radioactivi şi radiaţiile
ionizante.
• Această metodă se perfecţionează continuu, deoarece este eficace, economică şi nepoluantă.
• Mai există pe cale de perfectare şi alte metode genetice de combatere a dăunătorilor, cum ar fi
introducerea de insecte purtătoare de translocaţii cromosomatice.