BALTAGUL

Mihail Sadoveanu

ROMAN FOLCLORIC
 Romanul Baltagul, apărut în anul 1930, reprezintă un poem al naturii și sufletului
omenesc. Constantin Ciopraga considera că „După Eminescu, [...] nimeni n-a realizat o mai
completă hartă a spiritualităţii poporului român în dominantele lui”. Fin şi atent
observator al vieţii duse după anumite legi nescrise, vechi de când lumea, Sadoveanu
înfăţişează în roman o societate arhaică, de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul
secolului al XX-lea, ce trăieşte schimbările aduse de pătrunderea unei noi civilizaţii, dar pe
care nu le acceptă cu uşurinţă, privindu-le cu reticenţă, teamă şi neîncredere.
 Romanul Baltagul poate fi interpretat urmărind două coordonate esenţiale:
cea realistă, din perspectiva căreia autorul realizează monografia lumii păstorești,
și cea mitică, prin intermediul căreia se descifrează sensul ritualic al gesturilor
săvârșite de personaje.
Întreaga existenţă a locuitorilor acestora „de sub brad” se derulează în
conformitate cu datinile unui calendar din vechime, și tocmai de aceea scriitorul
apelează frecvent în roman la cuvintele rânduială și datorie, cuvinte sugestive din
folclorul românesc, care potenţează grija organică a personajelor pentru
păstrarea obiceiurilor și a tradiţiilor strămoșești.
 Conceput într-un timp relativ scurt,
“Baltagul” se constituie ca o monografie a
satului moldovenesc de la munte, având ca
elemente folclorice trei balade populare:

•Salga, din care preia setea de dreptate a

eroinei;

•Dolca, care înfățișează prietenia dintre om

și animalul credincios;

•Miorița, din care sunt preluate simbolul,

structura epica si conflictul, și față de care
reprezintă o replică și o continuare în același
timp. Motto-ul din “Miorița”: “Stăpâne,
stăpâne,/ Mai cheamă ș-un câne…”, l-a făcut
pe criticul literar George Călinescu să
afirme că “Baltagul reprezintă o Miorița în
dimensiuni mai mari.”
 Romanul începe cu o legenda populară despre împărțirea pe care a făcut-o
Dumnezeu la începutul lumii, la care ciobanii au ajuns ultimii, pentru că aveau mult
de mers și nu s-a mai putut face nimic, în schimb Atotputernicul, pentru că îi erau
dragi le-a dat o inimă liniștită, dar ei tot la munte au rămas, ducându-și traiul în
condiții aspre.
 Din centrul romanului se înalţă cu demnitate un arhetip uman
memorabil şi fascinant – Vitoria Lipan. Eroina este văzută de G. Călinescu
nu ca o individualitate, ci drept „un exponent al speţei”. Personajul feminin
este o sinteză de spiritualitate românească. Evoluţia ei în roman este
relevantă prin tot ceea ce Vitoria întreprinde, bazîndu-se pe o întreagă
filozofie de viaţă, moştenită din vremuri imemoriale.
 Elemente de folclor apar în romanul Baltagul sub forma obiceiurilor și
tradițiilor păstrate din moși strămoși. În concepţia ţăranului român lumea este bine
întocmită. La temelie are o rânduială cosmică ce-i conferă durabilitate şi sens. Omul,
făcând parte din această lume, considerându-se integrat în natură, trebuie să se
supună acestei ordini de nedepăşit, înţeleasă ca lege a firii, a existenţei în toate
formele ei.

Visul (element folcloric) și credința în acesta reprezintă pentru Vitoria o

prevestire a lucrurilor grave petrecute- ,,este cu spatele întors”, „faţa încolo”,
trădând posibilitatea ca Nechifor să nu se mai afle printre cei vii. Asfinţitul,
opus răsăritului, care este generatorul luminii, simbol al începutului,
semnifică sfârşitul. Iar trecerea unei ape reprezintă, în această situaţie, o
întrerupere a cursului unei vieţi.
Un alt semn ce-i dă Vitoriei de gândit
este comportamentul cocoşului (element
din folclor care are darul previziunii) :
„Vitoria privi cu uimire la cucoşul cel
mare porumbac, cum vine fără nici o
frică şi se aşează în prag. Inima-i bătu cu
nădejde, aşteptând semnul cel bun. Dar
cucoşul se întoarse cu secera cozii spre
focul din horn şi cu pliscul spre poartă.
Cântă o dată prelung şi se miră el singur.
– Nu vine... şopti cu îngrijorare
gospodina.
– Cine? tătuca? întrebă fata înfricoşată.
– Nu vine, zise iarăşi aprig, Vitoria.
Cucoşul dă semn de plecare.”
 Credința în Dumnezeu joacă un rol important în viața muntencei, biserica
fiind singura autoritate prezentă într-un sat precum Măgura Tarcăului.
Vitoria consideră puterea Divină ca fiind cea care îi guvernează viața, care o
îndrumă și o călăuzește peste tot. Aceasta respectă cu sfințenie toate datinile și
sărbătorile crestinești “își face cruce cu limba”, “ține post negru”, și îl
consideră pe preot, mesagerul divin și ca un îndrumător, om înțelept “El știa
să scrie și deținea o înțelepciune foarte vastă.”
 Respectându-şi îndatoririle de bună creştină, Vitoria cere sfatul
preotului, ţine post negru douăsprezece vineri. Abia apoi înştiinţează
autorităţile, însă nu-şi pune nădejdea în ele. Se încrede doar în propriile
puteri şi în ajutorul lui Dumnezeu. Merge şi se închină Sfintei Ana de la
mănăstirea Bistriţa.
 Conştientă că reuşita acţiunii ei depinde de momentul începutului,
care trebuie să fie favorabil, ea decide: „Astăzi e o sfîntă luni şi începem
împlinirea hotărîrii.” Plecarea propriu-zisă în căutarea adevărului se
produce „în zori de ziuă, vineri, în 10 martie”
În ceea ce priveşte timpul, ţăranii ştiu că numai prin respectarea lui,
prin realizarea faptelor la vremea lor, acestea pot fi duse până la capăt cu
bine: „Şi timpu are mersu lui şi-i bine să-l cunoşti. Cînd zice: fă toate la
vreme, atunci zice că fiecare lucru are vremea lui.”
Miercuri şi vineri sînt zile curate şi binefăcătoare, pentru că prin post
se ajunge la înălţare spirituală. În schimb, zile nefaste sînt marţi, când
apar „cele trei ceasuri rele” şi sâmbătă, fiind „ziua morţilor”’, nu e bine să
pleci la drum sau să începi ceva.
 Printre cele mai de seama traditții, se remarcă botezul, nunta și
înmormântarea. Cele trei simbolizează ciclul vieții, având fiecare anumite ritualuri
specifice.

Botezul, taina prin care se șterge păcatul strămoșesc este luat ca fiind foarte
important pentru munte, care pun accentul pe tradițiile vechi, moștenite de
generații întregi.

Nunta reprezintă desăvârșiea, precum și curata legătura duhovnicească într-o

unire pe viață, tot acest fact, fiind întâmpinat în fața lui Dumnezeu. 
 Vitoria folosește cu înverșunare rânduielile strămoșești de înmormântare,
începând de când își găsește bărbatul să îl onoreze creștinește, așa cum știa și
credea ea că trebuie. Femeia organizează cu mare grijă pomenirea cea de pe urma
mortului. Aprinderea lumânărilor, tocmirea preoților pentru slujbă și a
bocitoarelor pentru a-l plânge pe mor, stropirea rămășițelor acestuia cu vin
precum și altele, sunt elemente importante și nelipsite de la înmormântarea lui
Nechifor Lipan.
 Similară este concepţia străveche a poporului român, potrivit căreia
fiinţa umană vieţuieşte avînd o soartă anume, anterior hotărâtă de către
divinitate. Ceea ce a fost rânduit se va săvârşi de-a lungul întregii vieţi până
la moarte.
„Cînd vii pe lume ai o soartă; trăieşti şi mori aşa după cum ţi-a fost
sortit. Timpu trece şi se împlinesc toate după cum i-a fost dat.” Totuşi, la fel
de adevărat este că voinţa omului poate influenţa în mare măsură soarta sa.
 Romanul “Baltagul”, scris de Mihail Sadoveanu are un puternic
caracter moralizator, autorul dorind să ne încurajeze că, prin orice rău am
putea trece, viața se continuă și trebuie trăită așa cum se cuvine.