ECONOMIA

ŞI

MARKETINGUL

SĂNĂTĂŢII
 7. INFLAŢIA.
CONCURENŢA

7.1. Inflaţia
7.2. Concurenţa

04 Aprilie 2019
 7.1. Inflaţia
Provine din latinescul inflare care semnifică “a se umfla în
mod exagerat”. Caracteristicile inflaţiei:
- o creştere anormală, foarte puternică a preţurilor;
- creşterea preţurilor să fie permanentă, pt a avea inflaţie;
- creşterea preţurilor să fie neuniformă, ea nu afectează în
aceeaşi măsură toate bunurile şi serviciile;
- inflaţia este un fenomen cumulativ, o creştere prezentă a
preţurilor se adaugă unei creşteri anterioare, constituindu-se un
punct de plecare pentru o nouă creştere.

7.1.1. Clasificarea inflaţiei

a. După locul şi modul de manifestare distingem:
- inflaţie a abundenţei, manifestată în ţările dezvoltate, care
îşi are originea în cauze monetare (cantitate prea mare de bani
în raport cu cantitatea de bunuri şi servicii);
- inflaţie a lipsei (a penuriei) în statele slab dezvoltate, care
se manifestă printr-o insuficienţă a ofertei, surplusul de bani
 7.1.1. Clasificarea inflaţiei
b. În funcţie de ordinul de mărime, inflaţia se măsoară
absolut şi relativ.
La modul absolut, inflaţia îşi găseşte expresia în excedentul
de masă monetară aflată în circulaţie şi care nu are acoperire în
mărfurile necesare şi dorite de populaţie.
La modul relativ, prin rata inflaţiei, măsurată prin indicele
mediu anual de creştere a preţurilor.
În funcţie de acest indice, inflaţia poate fi:
- liniştită (târâtoare) care presupune o creştere a preţurilor
de 3-4 % anual;
- deschisă (moderată) cu o creştere a preţurilor între 5-10 %
anual;
- galopantă, atunci când creşterea preţurilor depăşeşte 10-15
% anual;
- megainflaţia, când creşterea preţurilor depăşeşte pragul de
15 % lunar (circa 150-200 % anual);
- hiperinflaţia, cea mai acută formă de creştere necontrolată
 7.1.2. Cauzele inflaţiei
Inflaţia este un proces economic complex, care nu poate fi
explicat printr-o singură cauză (factor).
Cauzele inflaţiei sunt multiple, dintre ele amintim:
a) inflaţia prin monedă: inflaţia este explicată doar prin
emisiunea excesivă de semne băneşti. Inflaţia este generată de
surplusul de ofertă de monedă, ca urmare a deciziilor agenţilor
economici specializaţi de sporire a activelor sale (banii de credit).
b) inflaţia prin cerere în care puseul inflaţionist este pus pe
seama excesului de cerere solvabilă. Cauzele excesului de
cerere sunt următoarele:
-creşterea excesivă a salariilor fără acoperire în bunuri şi
servicii;
-creşterea demografică accentuată
-scăderea înclinaţiei spre economisire;
-intrarea de valută suplimentară;
-instabilitatea economică şi politică;-
-creşterea cheltuielilor neproductive (în princ. a celor
 7.1.2. Cauzele inflaţiei

c) inflaţia prin ofertă este considerată drept cauza principală

(unică) a inflaţiei constând în insuficienţa producţiei. Creşterea
veniturilor, a salariilor mai ales nu este compensată printr-o
creştere corespunzătoare a productivităţii muncii, în acest fel
apare o penurie de bunuri materiale şi servicii.

d) inflaţia prin credit este efectul creşterii substanţiale a

creditului care determină excesul de cerere nominală pentru
bunurile de consum. Guvernele caută să promoveze programe
proprii de investiţii, pe seama bugetului, o asemenea politică
pune problema găsirii surselor de finanţare. Astfel, profiturile fiind
insuficiente, iar salariile neputând fi diminuate se recurge la
credit. Ca urmare, cresc preţurile de piaţă şi se reduce puterea
de cumpărare a salariilor nominale.
 e) inflaţia prin costuri se explică prin mecanismul de circuit al
producerii bunurilor, prin faptul că bunurile se obţin din alte
bunuri,iar preţurile bunurilor achiziţionate se regăsesc în preţurile
bunurilor finite. Dintre cauzele inflaţiei prin costuri amintim:
- sporirea salariilor în ritmuri superioare creşterii productivităţii
muncii;
- creşterea preţurilor factorilor de producţie;
- deprecierea monedei naţionale;
- creşterea impozitelor indirecte, care sunt componente ale
preţurilor produselor şi serviciilor, spre deosebire de impozitele
directe care reduc veniturile şi cererea.
f) inflaţia structurală are la bază disfuncţionalitatea aparatului
de producţie şi rigiditatea structurilor sale. Cauzele inflaţie
structurale sunt:
- preţuri fixate în afara pieţei;
- formarea de venituri care nu depind de echilibrul pieţei, ci de
raporturile de forţe disproporţionate dintre firme;
- rezistenţa la mobilitatea profesională şi geografică.
 g) inflaţia importată este cauzată de creşterea preţurilor la
materii prime, combustibili şi energie din import. Costurile ridicate
ale acestor resurse importate devin elemente principale ale
costurilor de producţie ale bunurilor ce le înglobează. Costurile de
producţie ridicate se vor acoperi prin preţuri de vânzare similare.
În acest tip de inflaţie se include şi deprecierea cursului de
schimb valutar pentru moneda naţională, care va antrena
scumpirea importurilor şi ieftinirea exporturilor.
 7.2. Concurenţa
În economia de piaţă, toate procesele economice, acţiunile
agenţilor economici se derulează sub semnul concurenţei.
Concurenţa reprezintă o confruntare între agenţii economici
în vederea obţinerii unor condiţii mai avantajoase de producţie,
desfacere, de efectuare a unor operaţiuni monetare sau a altor
activităţi economice, în scopul obţinerii de avantaje.
Concurenţa este de fapt o luptă, o competiţie între agenţii
economici, din care ies învingători cei mai buni. Concurenţa
îmbracă forme specifice în funcţie de domeniul de activitate şi de
condiţiile istorice ale fiecărei etape de evoluţie. Modalităţi:
- modalităţi de natură economică: reducerea preţurilor de
vânzare, reducerea costurilor de producţie, creşterea calităţii
bunurilor şi a serviciilor, lansarea de produse noi, organizarea
unor servicii de vânzare eficiente, servicii post-vânzare, etc;
- modalităţi de natură extraeconomică: furtul de informaţii,
spionajul economic, lansarea de informaţii false despre
concurenţi, coruperea unor salariaţi ai concurenţilor, etc.
 Tabel nr. 7.1. Tipuri de concurenţă
(Frois, Gilbert Abraham, Economia politică, 1994)

Oferta Număr mare Număr mic Unicitate

Cerere

Număr Concurenţă Oligopol Monopol

mare perfectă
Număr Oligopson Oligopol Monopol
mic bilateral contracarat
Unicitate Monopson Monopson Monopol
contracarat bilateral

Distingem două tipuri reprezentative de concurenţă: concurenţa

perfectă (concurenţa pură) şi concurenţa imperfectă cu mai
forme de manifestare, care reflectă situaţia reală de pe piaţă.
 7.2.1. Tipuri de concurenţă

- 1.Concurenţa perfectă
- 2.Concurenţa imperfectă
Concurenţa perfectă presupune că toţi producătorii şi
vânzătorii sunt în măsură să-şi vândă integral producţia la preţul
pieţei, fără a-l influenţa într-un fel, iar toţi cumpărătorii pot să-şi
procure bunurile şi serviciile dorite la preţul pieţei, fără a o
influenţa.
Trăsături principale ale concurenţei perfecte:
- atomicitatea participanţilor la actele de piaţă, respectiv un
număr mare de vânzători şi de cumpărători, de mărime şi de
putere comparabile, astfel încât nici unul să nu dispună de o
asemenea putere încât să-i permită să exercite vreo acţiune
asupra cantităţilor produse sau a preţului de vânzare;
- fluiditatea pieţei apare atunci când cumpărătorii pot să-şi
aleagă în mod liber furnizorii, iar producătorii pot în mod liber să
intre sau să iasă dintr-o piaţă;
 -mobilitatea perfectă a factorilor de producţie, condiţie ce
presupune că forţa de muncă şi capitalul sunt orientate spre
utilizările ce asigură cel mai mare câştig. Agenţii economici
producători pot părăsi pieţele în care obţin pierderi şi se pot
orienta spre cele care le oferă profit;

-transparenţa pieţei care presupune cunoaşterii de către

agenţii economici interesaţi a cantităţilor oferite şi cerute, a
calităţii, a preţurilor, a tranzacţiilor încheiate, etc;

-omogenitatea perfectă a produselor conform căreia

produsele sunt identice astfel încât cei ce cumpără le este
indiferent de la ce producător obţin produsul. Nu există o
diferenţiere a produselor şi nici activităţi de promovare.

Concurenţa perfectă este un caz ideal, teoretic care nu

există în viaţa economică!
 Concurenţa imperfectă
1. Concurenţa monopolistică – formă de concurenţă
imperfectă care se apropie sensibil de concurenţa perfectă prin
intrarea-ieşirea liberă de pe piaţă pe criterii de eficienţă
economică. Alături de preţuri şi cantităţi, competiţia se
desfăşoară şi prin produse, adică diferenţierea produselor şi a
mărcilor, fiecare producător aduce pe piaţă bunuri cu elemente
specifice, personalizate.
Producătorii sunt în număr mare, fiecare din ei cu o forţă
economică redusă, cumpărătorii având posibilitatea de a opta
din multitudinea de vânzători în conformitate cu dorinţele lor.
În condiţiile economice actuale, piaţa monopolistă se prezintă
într-o structură tot mai diversă: este cazul majorităţii (I.M.M.) din
domeniul serviciilor oferite populaţiei, micilor meşteşugari din
sectorul confecţiilor, tricotajelor, încălţăminte, construcţii etc.
Diferenţierea produselor de cele ale concurenţilor reprezintă
elementul strategic esenţial pentru firma monopolistică, fiecare
producător apreciază că oferta sa se adresează nu cererii
 2. Concurenţa oligopolistică –– se caracterizează prin existenţa
unui număr mic de producători (nu mai puţin de 3), între care nu există
diferenţe semnificative sub aspectul înzestrării tehnice, forţei
economice, costului mediu.
Fiecare firmă producătoare este destul de puternică ca acţiunile ei
să aibă efecte importante asupra rivalilor, fie în mod direct (prin
mecanismele privind preţurile, cantitatea, publicitatea, lansarea de noi
modele, modul lor de comercializate etc.) sau indirect (prin reacţiile
avute la adresa concurenţilor).
Atunci când produsele diferitelor firme sunt omogene intrinsec
(ciment, oţel, var, energie electrică, energie termică, etc) putem vorbi
de un oligopol pur. Când bunurile sunt de acelaşi gen, dar sunt
diferenţiate sub aspect funcţional (autovehicule, tehnică de calcul,
bunuri electrocasnice, servicii de consultanţă economică sau juridică
etc) atunci există un olipogol eterogen.
Exemple de produse obţinute în cadrul concurenţei
oligopoliste: autovehicule, tehnica de calcul, bunuri electrocasnice,
medicamente, ţigări, încălţăminte, băuturi răcoritoare, ciment, energie
electrică, detergenţi.
 Elementul esenţial al unui oligopol este acela că are un
comportament strategic:
a) oligopol cu strategie cooperantă – caracterizate prin relaţii
de cooperare limitate, din interes şi câştig reciproc avantajos;
b) oligopol cu strategie necooperantă – caracterizate prin
relaţii de confruntare deschisă şi de „război al preţurilor”.
A.Oligopolul cu strategie cooperantă se bazează pe
existenţa unor înţelegeri confidenţiale, exprese sau doar tacite
prin care firmele participante îşi asumă comportamente
comune sau similare, aflate deseori la limita legii sau chiar în
conflict cu legea. În teoria economică s-au identificat trei situaţii
tipice:
1. Oligopol coordonat de tipul cartel, trust sau concern.
Cartelul este o înţelegere expresă (în general confidenţială)
între firme care îşi menţin independenţa financiară şi cea de
producţie. Înţelegerile pot fi de natura volumului producţiei, a
preţurilor, împărţirea pieţelor de desfacere. Rezultatul se împarte
între firmele componente în funcţie de diverse criterii convenite
 Un exemplu îl reprezintă cartelul de pe piaţa petrolului: OPEC
(Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol), cafelei, zinc, cupru.
Trustul este o structură de piaţă bazată pe existenţa unui
grup financiar puternic (holdingul) care deţine controlul mai
multor firme mari, independente din punctul de vedere al
profitului. Holdingul stabileşte nivelul preţurilor practicat de
firmele componente şi modalităţile de împărţire a pieţei în scopul
maximizării profitului.
Concernul este o înţelegere oligopolistă ce cuprinde firme
din diferite ramuri de activitate, grupate pe criteriul cooperării pe
verticală (după necesităţile fluxului tehnologic) sau pe orizontală
(din ramuri economice complementare). Un exemplu de concern
îl reprezintă firma Microsoft.
Conglomeratul este cea mai complexă formă de înţelegere
oligopolistică concretizată prin diversificarea activităţii,
compensarea conjuncturilor defavorabile de pe o piaţă cu altele
favorabile de pe alte pieţe, reducerea riscului legate de
desfacerea unui singur produs şi obţinerea de profit simultan.
 2. Oligopol asimetric sau mixt se caracterizează prin
existenţa unei firme lider, (barometru de piaţă) care se
detaşează net de celelalte competitoare prin forţa sa economică,
cota de piaţă mare şi eficienţa ridicată (de exemplu General
Motors în industria auto din S.U.A).
În practică această firmă îşi fixează singură propria strategie
privind preţul, oferta sau nivelul producţiei, comportându-se ca
un monopol; ceilalţi competitori nefăcând altceva decât să se
alinieze la aceste politici.
3. Înţelegeri parţiale sau temporare asupra unor diverse
aspecte de interes comun cum ar fi:
- fuziuni parţiale fie în domeniul în care îşi desfăşoară
activitatea, fie în noi domenii (alianţe de cointegrare) cu scopul
de a penetra pe piaţa respectivă;
- cooperări complementare prin care se încearcă acoperirea
unor lipsuri a propriei firme de pe piaţă;
- realizarea unui lobby comun pentru anumite măsuri
legislative;
 B. Oligopolul cu strategie necooperantă specifică unei
concurenţe deschise între firmele de pe piaţă, inclusiv sub forma
violentă a războiului preţurilor, soldate cu falimentul unor firme şi
cu reducerea substanţială o puterii economice a celorlalte.
Fiecare firmă de pe piaţă încearcă pe cont propriu, fără a lua în
considerare şi celelalte firme, să-şi mărească profitul. În absenţa
unor acorduri sau informaţii privind comportamentul celorlalte
firme concurente, pe piaţă există o situaţie de incertitudine ce
obligă firmele la o anumită rigiditate.

Acest tip de oligopol este specific situaţii de constituire a unor

noi pieţe într-o ţară, cum a fost şi cazul României după anul
1990. De asemenea un astfel de comportament poate facilita
pătrunderea pe piaţă a unor noi firme, în general firme străine,
care-i pot elimina de pe piaţă pe vechii membri.
 3. Concurenţa de monopol – este o formă a concurenţei
imperfecte în care piaţa este dominată de un singur producător
(vânzător) care în relaţie cu consumatorii îşi impune condiţiile de preţ
sau de calitate.
Formele sub care se poate prezenta monopolul:
- ofertă personală a unui specialist talentat cum ar fi operele unui
artist, creaţiile de modă, concertele, etc;
- ofertă protejată prin dreptul de autor (sau dreptul de licenţă,
patent),autorilor le este protejată o perioadă de timp drepturile de
autor, de ex. soft informatic, licenţa unui nou medicament;
- monopol de inovaţie pe care un producător îl deţine temporar,
oferind pe piaţă un nou produs obţinut prin nou procedeu;
- monopoluri naturale sub forma controlului exploatării resurselor
naturale sau folosirii unor căi de comunicaţie costisitoare. Ex- de
monopoluri naturale: un izvor de apă minerală, o cale ferată etc.
- monopol rezultat al economiilor de scară, dacă s-a format o firmă
de dimensiuni foarte mari, care poate produce pe scară largă şi cu
costuri mici, atunci este dificil să pătrundă o nouă firmă pe piaţă.