Stafilococii

Stafilococi coagulaza pozitivi

Stafilococi coagulaza negativi
Istoric
Primele observaţii legate de rolul bacteriilor aranjate “în
grămezi” în apariţia unor abcese şi faptul că boala poate fi
reprodusă la şoarecele alb, prin inocularea puroiul din
aceste colecţii;
1880, Alexander Ogston
Robert Koch evidentiaza în puroi stafilococii
După doi ani de la observaţia lui Koch, în 1880, Pasteur a
cultivat pe mediu lichid stafilococii din conţinutul unui
furuncul, iar Rosenau l-a obţinut în cultură pură.
Definitie:
Bacteriile din genul Staphylococcus sunt coci
Gram-pozitiv dispuşi izolat, în perechi, scurte
lanţuri, dar mai ales în grămezi neregulate, cu
variaţii de dimensiuni (0,5 – 1,5 m), imobili şi
nesporulaţi.
Cele mai multe specii sunt catalază-pozitive şi
facultativ anaerobe, dar cresc mai bine aerob.
Există şi excepţii, care preferă anaerobioza (e.g. S.
sacharolyticus, S. aureus, subsp. anaerobius).
Definitie
Nepretenţioşi nutritiv, cultivă pe majoritatea
mediilor uzuale şi tolerează concentraţii de
peste 5% NaCl, unele specii fiind chiar
halofile (tolerează concentraţii de 10 – 15%
NaCl).
Utilizarea NaCl in mediile de cultura - le
transforma in medii selective (pentru produse
patologice normal contaminate).
Definitie
Genul Stapylococcus a fost separat de fosta familie
Micrococacceae datorită conţinutului total diferit al bazelor,
compoziţiei peretelui celular, diferenţei imunologice ale catalazelor,
spectrului diferit de sensibilitate la antibiotice şi metabolismului în relaţie
cu oxigenul (micrococii sunt aerobi, cu metabolism strict respirator).

Au fost identificate până în prezent peste 40 de

specii de stafilococi; dintre acestea, 9 au 2 subspecii, una, 3, iar
alta, 4 subspecii.
16 specii sunt implicate în infecţi umane: S. aureus
şi 15 specii de stafilococi coagulază-negativi .
Stafilococi: microscopie
Stafilococi: cultura
Stafilococi: ME
Habitat
Stafilococii se dezvoltă, în mod normal, la nivelul
tegumentelor şi mucoaselor, atât ale omului, cât şi
ale animalelor şi păsărilor, fiind responsabili de
majoritatea infecţiilor supurative.
Capacitatea lor de a produce coagulază este strâns
legată de caracteristicile patogenetice şi S. aureus
este frecvent asociat cu producerea acestei acesteia
(fiind numit şi coagulază-pozitiv);
Habitat
S. aureus este condiţionat patogen: comensal în 20-
30 % din cazuri (respectiv 40-70%, pentru personalul
medical), este pe de altă parte frecvent implicat în
infecţii supurative, septicemii, toxi-infecţii alimentare,
pneumonii, meningite etc.
Cea de-a doua categorie, în funcţie de acest cri-teriu,
este reprezentată de stafilococii coagulază-negativi,
majoritatea speciilor fiind nepatogene sau, cel mult
accidental patogene (e.g. S. epider-midis, S.
saprohyticus, S. lugdunensis, S. schelei-feri, S.
haemolyticus, S. hominis, S. capitis, etc.)
Stafilococi coagulaza pozitivi
S. aureus este prezent, la 20-30% dintre persoane,
în narine sau/şi intestin.
Pentru personalul de spital proporţia variază, în
funcţie de condiţii, între 40 şi 70%.
Prezenţa pe tegumente este tranzitorie, variind
între 5 şi 10%.
Stafilococii sunt coci Gram pozitiv, sferici,
aşezaţi mai ales în grămezi neregulate, dar şi
izolat, în diplo- sau în foarte scurte lanţuri;
imobili, nesporulaţi.
In produse patologice sunt mai ales izolaţi, în
diplo- sau în mici grămezi, iar în culturi
bătrâne şi chiar în puroi, devin Gram-
negativi.
Stafilococi: frotiu din puroi
Cultivare
Nepretenţioşi nutritiv, deşi facultativ anaerobi, stafilococii
cultivă cel mai bine în aerobioză.
Temperaturi de creştere: 10 - 44C, optim la 37C, iar
pigmentogeneza este mai activă la 20C.
Pe geloză nutritivă, după incubare peste noapte la 37C,
formează colonii S, mari, rotunde, bombate, de consistenţă
untoasă, pigmentate diferit: orange, galben sau alb.
Pigmentogeneza, caracter variabil, este mai intensă în
prezenţa aerului şi la temperatura camerei.
Pe agar-sânge coloniile sunt mai frecvent hemolitice.
Colonii beta- hemolitice de
stafilococ
Cultivare
Capacitatea lor de a creşte pe medii cu sare
permite izolarea din produse patologice
contaminate (ex. materii fecale sau exsudat naso-
faringian).
Cultivarea pe medii cu sare (7,5-10%) şi manitol,
permite inhibarea comensalilor (dar nu şi a gram
pozitivilor: stafilococi şi bacterii din familia Microccocaceae) şi
diferenţiază S. aureus (colonii galbene) de alţi
stafilococi (colonii roz).
 Colonii beta-hemolitice

Bacterie nepretenţioasă
nutritiv (creşte şi pe
medii simple)
 Colonii manito-pozitive
pe mediul Chapman (S.
aureus).

Colonii S, nehemolitice
(hemoliza este un caracter
inconstant, ca şi
pigmentogeneza)
Rezistenţa la factori de mediu
S. aureus este foarte rezistent: în puroi uscat, la
întuneric, poate supravieţui 2-3 luni, dar este distrus
după 30 de min. la 62C căldură umedă şi după 15
minute la 121C;
sub acţiunea fenolulului în soluţie 2% este distrus
după 15 minute, a alcoolului etilic de 70C, după 60 de
minute, fiind sensibil la acţiunea hexaclorofenului.
Este rezistent la acţiunea lizozimului, la acţiunea
bactericidă nespecifică a serului şi a acizilor graşi de
pe tegument.
Structura antigenică
Capsula inhibă opsonizarea şi acţiunea fagocitelor;
protejează împotriva acţiunii distructive intermediată de C’;
numai unele tulpini de S. aureus prezintă antigene
capsulare (in vivo sunt mai frecvente, comparativ cu
posibilităţile noastre de a le menţine in vitro).
Peptidoglicanul:
asigură stabilitatea osmotică;
stimulează producerea endogenului pirogen;
este chemoatractant pentru leucocite;
inhibă fagocitoza şi chemotaxia.
Structura antigenica
Proteina A este prezentă la 90% dintre
tulpini, în cantităţi variabile, fiind eliberată
în mediu în timpul cultivării, are funcţii
complexe şi este imunogenă, iar anticorpii
anti- proteină A sunt prezenţi la persoanele
cu infecţii severe.
Structura antigenica
Acidul teichoic membranar este un antigen cu
specificitate de specie care poate fi evidenţiat prin
reacţii de precipitare;
după infecţii repetate determină
reacţii de hipersensibilizare,
este receptor pentru bacteriofagi,
realizează ataşarea la receptorii celulari ai mucoaselor şi
reglează concentraţia în cationi la nivelul membranei
celulare.
Structura antigenică
Membrana citoplasmică realizează o veritabilă barieră
osmotică, reglează aporturile şi eliminările de substanţe intra-
şi extracelular, fiind sediul biosintezelor enzimelor respiratorii.
Exotoxine si exoenzime
S. aureus produce numeroase exotoxine şi exoen-zime
(agresine); mulţi factori sunt prezenţi doar la unele tulpini.
Toxinele şi enzimele implicate în patogenitate sunt şi ele
antigenice.
Factori asociaţi bacteriei

• Capsulă
• Proteina A
• Proteina de legare a fibronectinei
• Proteina de legare a colagenului
1. Structuri parietale

• peptidoglicanul manifestă proprietăţi endotoxin-like; (asigură

stabilitatea osmotică; stimulează producerea endogenului pirogen;
este chemoatractant pentru leucocite; inhibă fagocitoza şi
chemotaxia).
• acidul ribitol teichoic, cu specificitate de specie, are pro-prietăţi
adezive la receptorii celulari şi determină reacţii de sensibilizare
după infecţii repetate;
• proteina A leagă IgG prin fragmentul Fc şi impiedică opsonizarea
şi fagocitoza; anticorpii anti- proteină A sunt prezenţi la persoanele
cu infecţii severe; util in co-aglutinare (tulpina Cowan, test de
identificare).
• adezine la proteine ale gazdei: coagulaza legată fixeaza fibrinogenul
si determina aglutinarea cocilor, proteina de legare a fibronectinei si
a colagenului;
• microcapsula polizaharidică cu efect antifagocitar.
Produşi extracelulari
• Enterotoxine
• Toxina epidermolitică
• Toxina sindromului şocului toxic
(TSSS - 1)
• Hemolizine
• Leucocindine
• Stafilochinază
Enterotoxine
Unele tulpini de S. aureus produc enterotoxină
termostabilă (rezistă 30 de minute la fierbere) şi
rezistentă la acţiunea enzimelor digestive.
Prin ingerarea ei împreună cu alimentele în care s-
a multiplicat, bacteria poate duce la fenomene de
toxiinfecţie alimentară.
S-au descris 6 tipuri antigenice; cel mai frecvent
implicate în patologia umană sunt serotipurile A şi
D.
Exotoxine
Enterotoxina B este posibil implicată în patogenia
sindromului şocului toxic stafilococic (SSTS) ca şi a
enterocolitei stafilococice post-antibiotice.

Toxinele exfoliative sau epidermolitice sunt repre-

zentate de 2 proteine codificate plasmidic (A şi B),
acţionând chiar la distanţă de focarul de infecţie,
provocând dizolvarea matricei de mucopolizaharide de la
nivelul epidermului cu ruperea desmozomilor,
desprinderea epidermului până la nivelul stratului
granulos, cu pierderea de fluide prin tegumentul lezat.
Tulpinile care produc
una sau ambele toxine
sunt cauza “sindro-
mului pielii opărite”.
Ambele toxine sunt
antigenice, iar anticorpii
anti- toxine exfoliative
au rol protector
(determină boala Ritter
la copil sau Lyell, la
adolescent şi adult).
Boala Ritter – la copil
TSST - 1
Toxina 1 a sindromului şocului toxic
stafilococic (TSST-1) sau toxina pirogenă a fost
identificată la tulpinile de stafilococ implicate în
etiologia acestui sindrom, care a fost raportat,
iniţial, ca o complicaţie a utilizării tampoanelor
intra-vaginale; ulterior a fost asociat abceselor
stafilococice, osteo-mielitelor, suprainfectării
plăgilor chirurgicale sau a pneumoniilor
stafilococice postgripale.
TSST - 1
Rolul său în etiopatogenia SSTS nu este foarte clar;
s-a demonstrat cu certitudine, prin modele experi-
mentale pe animale de laborator, capacitatea sa de a
amplifica răspunsul letal indus de infime can-tităţi de
endotoxină (aparţinând bacteriilor Gram negative).
funcţionează ca superantigen, stimulând nespecific
limfocitele T cu eliberare de citokine în cantitate mare;
determină febră, erupţie eritematoasă cu descua-mare,
hipotensiune şi insuficienţe funcţionale multiorgan.
Au fost puse la punct numeroase metode de
laborator pentru evidenţierea TSST-1:
latexaglutinarea,
ELISA,
imunobloturi pe coloană ş.a
Leucocidina
Leucocidina (numita Panton-Valentine) - produsă rar
(2%) de S. aureus este o exotoxină cu efect toxic direct la
nivelul membranei citoplasmatice şi lizozomale a PMN,
determinând degranularea citoplasmei, cu liză celulară
în final.
Efect: dermonecrotic.
Mai frecvent semnalata la tulpinile virulente si rezistente
la meticilina (SARM).
Această toxină alterează permeabilitatea celulară pentru
K+ şi alţi ioni.
Hemolizinele
Hemolizinele, în număr de 4, prezintă numeroase
activităţi biologice; alfa-hemolizina are efect letal
pentru mai multe tipuri de celule, inclusiv PMN
umane.
Lizează eritrocitele mai multor specii animale, este
dermonecrotică după injecţii subcutanate.
Mai frecvent implicate în patologia umană sunt
hemolizinele  şi .
Hemolizinele
Hemolizina  este o citotoxină care inhibă
absorbţia apei în intestin şi a fost incriminată în
patogenia enterocolitelor post-antibiotice.

Hemolizina  este activă pe mai multe tipuri de

celule; are proprietăţi hemolitice ce pot fi
amplificate prin expunerea celulelor roşii la rece
(este aşa-numita hemoliză “cald-rece”).
Enzime
Enzimele implicate în patogenia infecţiei
stafilococice sunt reprezentate de:
hialuronidaze,
stafilochinază,
coagulază,
catalază,
lipaze,
 lactamaze.
Hialuronidaza
Hialuronidaza hidrolizează matricea intracelulară
a mucopolizaharidelor tisulare, determinând, mai
ales în fazele iniţiale ale infecţiei, diseminarea
acesteia.
Stafilochinaza, numită şi fibrinolizină, este
produsă prin conversie lizogenică, de stafilococi în
fază staţionară, având acţiune fibrinolitică prin
activarea plasminogenului.
Prin liza trombilor septici intravenoşi ar putea
realiza diseminarea infecţiei cu apariţia septico-
pioemiei.
Coagulaza
Coagulaza, forma liberă (solubilă) şi cea
legată, este produsă de peste 96% dintre
tulpinile de S. aureus şi poate acţiona ca
factor opsonizant şi antifagocitar prin
acţiunea ei de a acoperi bacteria cu fibrină.
Determină apariţia trombilor septici
endovenoşi în focarul de infecţie.
Evidenţierea producerii de coagulază
reprezintă testul major, prezumtiv de
identificare a S. aureus.
Catalaza
Inactivează peroxidul de hidrogen toxic şi radicalii
liberi formaţi de către sistemul mieloperoxidază,
intrafagocitar, după ingestia bacteriilor.
In vitro, test de diferenţiere
între stafilococi şi streptococi.

O solutie de 3% peroxid de hidrogen si cultura pura.

Lipazele
Lipazele sunt active asupra lipidelor din
plasmă şi din sebum.
Aceasta explică tropismul stafilococilor
pentru unitatea pilosebacee.
Virulenţa scade când sinteza lipazelor este
reprimată în cursul găzduirii unor profagi.
 lactamazele,
 lactamazele, în număr de patru (A-D), explică
rezistenţa stafilococilor la penicilină şi antibiotice
penicilin-like.
Producerea acestor enzime, de peste 95% dintre
tulpinile de S. aureus poate fi inductibilă (rezis-tenţa
ce apare numai în prezenţa antibioticelor  lactam)
sau constitutivă.
Genele care codifică sinteza acestor enzime sunt de
tip plasmidic (pentru A, C şi D) sau cromo-zomal
(pentru B), ele fiind şi carrier-ul rezistenţei pentru
alte antibiotice, cum ar fi eritromicina sau
tetraciclinele.
Variabilitatea S. aureus
In populaţiile de S. aureus, variabilitatea
este relativ frecventă, explicând numeroa-
sele variante având diverse caractere de
cultură (pigmentogeneză, hemoliza,
prezente sau nu), rezistenţă la antibiotice şi
patogenitatea (prezenţa sau nu a unor
factori de virulenţă).
Imunitatea antistafilococica
Speciile virulente de stafilococi rezistă
fagocitozei; cel mai frecvent, aceste tulpini
s-au dovedit a fi de S. aureus.
Această rezistenţă poate fi dată de
producerea capsulei in vivo şi, în parte,
datorată producerii de coagulază, ce
protejează bacteria prin bariera de fibrină.
Imunitatea antistafilococica
Pare a fi unanim acceptată ideea că S. aureus
este fagocitat în prezenţa unor cantităţi
adecvate de Ac;
bacteria ingerată supravieţuieşte într-o can-
titate mică şi este dificil pentru organismul
gazdei să elimine complet infecţia.
Când aceasta este controlată insuficient, apar
leziuni severe chiar la gazda imunizată;
mecanismul cel mai probabil este o reacţie de
hipersensibilizare de tip întârziat.
Imunitatea antistafilococica
Imunitatea antistafilococică este puţin cunoscută: nu
se ştie de ce lipseşte o corelaţie între titrul unui
anumit anticorp şi rezistenţa sau receptivitatea la
infecţiile cu S. aureus.
Ac anti-leucocidină fac excepţie (par a fi protectori
faţă de infecţiile recurente).
Nu se ştie de ce vaccinul antistafilococic (anatoxina,
vaccinul polivalent, autovaccinul) stimulează
rezistenţa imună specifică a organismului doar la
50% dintre vaccinaţi.
Manifestări clinice ale infecţiilor stafilococice
supurative
• infecţii cutanate şi ale glandelor anexe: foliculite,
impetigo, furuncul, carbuncul, hidrosadenite, panariţii etc;
• infecţii ale mucoaselor: otite, sinusite;
• infecţii ale părţilor moi: abcese, flegmoane;
• infecţii profunde: osteomielite, osteoartrite, pneumonii,
abcese hepatice, cerebrale, meningite, endocardite acute;
• bacteriemii cu sepsis sever sau şoc septic.
Imunitatea antistafilococică
• fagocitoza este mecanismul major de apărare;
• cu excepţia Ac antileucocidină, nu există o corelaţie între
receptivitatea la infecţie şi titrul Ac.
Absces
Impetigo
Carbuncul: colecţie care afectează mai mulţi foliculi piloşi,
formând un abces de mari dimensiuni.
S. aureus- transmitere şi manifestări clinice
Diagnosticul de laborator al infecţiilor supurative

• se bazează pe examen bacteriologic;

• produsul patologic variază în raport cu localizarea infecţiei;
• examenul microscopic are în special valoare în cazul produselor
provenite din zone normal sterile;
• izolarea S. aureus o realizăm prin însămânţare pe geloză-sânge, iar
în cazul produselor contaminate pe mediul selectiv Chapman (cu
sare);
• identificarea se bazează pe caracterele de cultivare, micros-copice,
testul catalazei şi coagulazei;
• în investigaţii epidemiologice (izbucniri epidemice) se poate
recurge la lizotipare (cu ajutorul bacteriofagilor) sau tipare
moleculară.
SistemVitek şi E-Test
27.02
Principii de terapie a infecţiilor
stafilococice
• în infecţii cutanate ca şi în colecţii purulente profunde,
drenajul chirurgical este esenţial;
• antibioterapia infecţiilor sistemice este ghidată de rezultatele
antibiogramei.
Tulpini neproducătoare de penicilnază: penicilina
Tulpini producătoare de penicilinază (95%): meticilina sau
izoxazolilpeniciline: oxacilina, cloxacilina;
SARM- rezistent si la alte ß-lactamine, macrolide, aminoglico-zide,
cotrimoxazol.
Alte antibiotice utile: eritromicina, lincomicina (infecţii osoase),
pristinamicina, fucidina, vancomicina;
De păstrat antibiotice “de rezervă”: vancomicina, lincomicina.
In 2011 s-a modificat formula vancomicinei, pentru a distruge
tulpinile rezistente.
SARV- dalfopristina +quinupristina.
Fenotipuri de rezistenţă
• antibiotice beta-lactamice
- rezistenţă la peniciline prin producere de penicilinază;
- rezistenţă omogenă (nivel ridicat) sau heterogenă (nivel
scazut) la oxacilină, prin prezenţa unei PLP 2a
suplimentară (codificata de gena mecA), care se extinde
la toate antibioticele beta-lactamice (tulpini meticilino-
rezistente - SARM);
• macrolide şi lincosamide
- rezistenţa inductibilă la eritomicină, antrenează
rezistenţă la alte macrolide cu 14 (roxitromicină,
claritromicină, diritromicină) şi 15 (azitromicina) atomi de C;
- pot fi înregistrate eşecuri terapeutice şi la clindamicină;
Fenotipuri de rezistenţă
• aminoglicozide
- testare curentă la kanamicină, tobramicină şi gentamicină;
- rezistenţa enzimatică la kanamicină se extinde la amikacină;
- rezistenţa la kanamicină, tobramicină şi gentamicină este
predictivă pentru rezistenţa la amikacină şi netilmicină;
• fluorochinolone
- rezistenţa frecvent prezentă la tulpinile meticilino-
rezistente;
- utilizarea în monoterapie favorizează emergenţa
rezistenţei;
• noi fenotipuri de rezisenţă
- recent raportate tulpini cu rezistenţă intermediară sau
înaltă la glicopeptide (ex. vancomicina, teicoplanina)
(SARV);
- necesită confirmarea prin teste cantitative şi trimiterea
tulpinii la un centru de referinţă.
Pana in prezent CDC a raportat 12 tulpini de VRSA
documentate bacteriologic si genetic:

1. tulpina Michigan 1 izolata de la un pacient cu diabet zaharat,

boala vasculara periferica si insuficienta renala cronica, care din
aprilie 2001 a primit numeroase scheme de antibiotice pentru o
infectie cutanata cronica (picior diabetic), inclusiv vancomicina.
In aprilie 2002 s-a semnalat bacteriemie cu MRSA dupa amputatia
halucelui, pacientul primind vancomicina si rifampicina.
In iunie 2002 se diagnosticheaza infectie de cateter cu o tulpina de
stafilococ rezistenta atat la oxacilina, cat si la vancomicina (CMI
oxacilina peste 16 mg/l, CMI vancomicina peste 128 mg/l).
Concomitent, s-au izolat VRSA si VRE de la nivelul piciorului

Sievert DM, Boulton ML, Stoltman G et al - Staphylococcus aureus

Resistant to Vancomycin - United States, 2002. MMWR, 2002; 51:
565-567
 Evolution of Drug ResistanS. aureus

Penicillin
Penicillin-resistant Methicillin Methicillin-resistant
S. aureus
[1950s] S. aureus [1970s] S. aureus (MRSA)

Vancomycin
[1997]

[1990s]

Vancomycin- Vancomycin Vancomycin-resistant

resistant intermediate- enterococci (VRE)
S. aureus resistant
S. aureus
(VISA)
 Emergence of Antimicrobial
Resistance
Susceptible Bacteria

Resistant Bacteria

Mutations

XX

Resistance Gene Transfer

New Resistant Bacteria
Selection for Antimicrobial-
Resistant Strains

xx
xx
Resistant Strains

xx
Rare

xx
Antimicrobial xx
Exposure xx

Resistant Strains
Dominant
Epidemiologie
În infecţii nosocomiale (asociate asistentei medicale) se
urmăresc
• rezervorul
- bolnavi,
- pacienţi sau personal de spital colonizaţi;
• transmiterea
- direct, prin picături Flugge ;
- indirect, vehiculare prin obiecte, alimente sau mâini
contaminate.
Profilaxie
- măsuri riguroase de asepsie şi antisepsie;
- sterilizarea purtătorilor nazali prin aplicaţii topice de
unguente cu antibiotice antistafilococice (mupirocin);
- în experiment un vaccin antistafilococic (StaphVAX).
Stafilococii coagulazo-negativi

• constituienţi ai florei bacteriene rezidente de la nivelul

tegumentului şi mucoaselor colonizate;
• pot determina infecţii legate de prezenţa unor implante protetice
şi catetere, grave în special la imunodepresaţi;
• sinteza unor exopolizaharide favorizează ataşarea la suprafaţa
acestor dispozitive;
• cea mai frecventă specie implicată este S.epidermidis:
- infecţii de cateter, infecţii de pace-maker, infecţii ale grefei vasculare,
endocardită subacută a valvelor protezate;
- patogen primar în infecţii asociate cu şunturile LCR, protezele articulare,
dispozitivele ortopedice sau la cei cu dializă peritoneală cronică
ambulatorie (infecţii ale tractusului urinar – cistită, uretrită, pielonefrită).
Stafilococii coagulazo-negativi

• S. saprophyticus ocupă o nişă specială (uretra distală), fiind

cauza unor infecţii ale tractusului urinar în special la femeia
tânără; sensibil la majoritatea antibioticelor, inclusiv benzil-
penicilină (rezistenţă naturală la novobiocină);
• S. haemolyticus: endocardite subacute (chiar în absenţa
protezelor valvulare), septicemii, peritonite, infecţii ale
tractusului urinar, ale plăgilor chirurgicale, ale oaselor sau
articulare;
• S. lugdunensis: endocardite subacute pe valve protetice sau
native, infecţii de cateter, septicemii, abcese cerebrale,
infecţii profunde, osteite, etc.
• S. shleiferi: empiem cerebral, infecţii ale plăgilor, bacterie-
mii, osteite ale rahisului şi infecţii de cateter;
Stafilococii coagulazo-negativi

• diagnosticul bacteriologic impune criterii care să

stabilească semnificaţia clinică a izolatului,
eliminând o posibilă contaminare;
• se impune izolarea repetată, existenţa unui “teren”
deficitar (ex. diabet, imunosupresaţi, vârste
extreme);
• stafilococii coagulazo-negativi sunt frecvent
meticilino-rezistenţi.
 Coci gram-pozitivi
facultativ anaerobi

catalaza

+ −
Staphylococcus Streptococcus

coagulaza

+ −
S.aureus Stafilococi coagulazo-negativi

sensibilitate la novobiocină

R S
S. saprophyticus alţi stafilococi coagulazo-negativi