CHIMIA, POLUAREA SI

CONSERVAREA SOLULUI

Curs 4

1
 Ciclul nutrienţilor în sol
Nutrienţii sunt componente necesare creşterii şi dezvoltării plantelor din sol.
Plantele au nevoie de 17 elemente esenţiale.

Carbonul, oxigenul şi hidrogenul sunt clasate ca şi elemente non – minerale

deoarece sunt preluaţi din aer şi apă şi nu sunt consideraţi ca şi nutrienţi ai solului.
Celelalte 14 elemente esenţiale reprezintă nutrienţii solului şi se împart în două
categorii: macronutrienţi şi micronutrienţi.

Macronutrienţii sunt elemente necesare în cantităţi destul de mari deoarece sunt

utilizate pentru funcţiile biologice ale plantelor cum ar fi creşterea, fotosinteza şi
respiraţia.
Din categoria macronutrienţilor fac parte: azot, fosfor, potasiu, sulf, calciu şi
magneziu.
Azotul - necesar pentru creşterea tuturor plantelor.
Fosforul - componentul principal ale multor procese vitale pentru plante.
Potasiul - necesar pentru a gamă largă de procese ale plantelor.
Sulful - necesar în formarea unor aminoacizi, proteine şi vitamine sau pentru
producerea de clorofilă.
Calciu - util în creşterea plantelor, în special a rădăcinilor.
Magneziu - componentul esenţial al clorofilei şi deci, vital pentru procesul de
fotosinteză.
2
Micronutrienţii, deşi sunt necesari în cantităţi mici plantelor, sunt la fel de
importanţi ca macronutrienţii.
Deficit în micronutrienţi se întâlneşte la nisipuri, soluri organice şi soluri puternic
alcaline, dar poate să apară şi la solurile cultivate intensiv.
Dacă sunt prezenţi în cantităţi mari, micronutrienţii pot fi dăunători creşterii plantelor.

Din categoria micronutrienţilor fac parte: molibden, cupru, bor, mangan, fier,
zinc, nichel şi clor.
Molibdenul - implicat indirect în metabolismul azotului.
Cuprul - necesar în formarea enzimelor pentru producerea clorofilei.
Borul - utilizat pentru migrarea zaharurilor spre plante şi pentru metabolismul
azotului.
Manganul, fierul şi zincul -esenţiale pentru procesele de creştere ale plantelor.
Nichelul - cel mai recent nutrient identificat pentru plante. Este componenta cheie a
metabolismului azotului şi fixarea biologică a acestuia.
Clorul - necesar în metabolismul carbohidraţilor şi în producerea clorofile. El poate
fi considerat macronutrient deoarece este prezent în cantităţi suficiente în mediu şi
rareori se observă deficit de clor.

3
În plus faţă de aceste elemente esenţiale pentru plante există un număr de
elemente care nu sunt definite ca esenţiale, dar sunt la fel de importante ca
nutrienţii: sodiu, cobalt, siliciu, seleniu.

Sodiul, în cantităţi adecvate, are rol benefic major în metabolismul plantelor. Este
util unor specii de plante care se dezvoltă foarte bine în mediu puternic sărat, numite
halofite. Sodiul poate substitui potasiul uneori la diferite specii de plante.
Cobaltul - esenţial pentru fixarea efectivă a azotului atmosferic în rădăcinile
leguminoaselor (fasole, linte etc.).
Siliciul -depozitat sub formă de oxid de siliciu în pereţii celulelor plantelor,
îmbunătăţind rigiditatea şi rezistenţa pereţilor celulelor plantelor.
Seleniu poate creşte toleranţa plantelor la radiaţiile ultraviolete, întârzie
îmbătrânirea biologică şi creşte capacitatea de dezvoltare a plantelor

4
 Formele elementelor nutritive asimilate de către plantă
Macroelemente
Element Simbol chimic Forma sub care este preluat din Concentraţia elementelor,
sol de către plantă % din s.u.
Carbon C CO2 45
Hidrogen H H2O 6
Oxigen O H2O, O2 45
Azot N NH 4 ,NO 3 1–5
H 2 PO 4 , HPO 24 
Fosfor P 0,1 – 0,5
Potasiu K K+ 0,5 – 0,8
Calciu Ca Ca2+ 0,2 - 1
Magneziu Mg Mg2 2+ 0,1 – 0,4
SO 4
Sulf S 0,05 – 0,4
Microelemente
Fier Fe Fe2+, Fe3+ 25 – 300
Mangan Mn Mn2+  50
H 3BO3 , H 2 BO3
Bor B 15 – 75
Zinc Zn Zn2+, Zn(OH)2 20
Cupru Cu Cu , 2Cu
MoO
+  2+
4 – 30
4
Molibden Mo 0,1 – 5
Clor Cl Cl- 100 – 2000
Nichel Ni Ni2+ 0,5
Alte elemente esenţiale pentru plante
Siliciu Si Si(OH)4 0,1
Sodiu Na Na+ 0,01
5
Cobalt Co Co2+ Urme
+
a. Carbon, hidrogen şi oxigen
6CO2 + 6H2O + lumina → C6H12O6 + 6O2

C anorganic

C organic
carbohidraţi, aminoacizi,
proteine, lignină, hormoni, acizi
graşi cu masă moleculară
mică, humina, acidul fulvic,
acidul himatomelanic, acidul
humic, derivaţii acizilor
hidroxibenzoici etc.

6
Ciclul carbonului în natură
Distribuţia carbonului organic pe glob, în
kg/m2 la adâncimea de 1m

7
b. Azot
sub formă de anioni azotat sau cationi de amoniu, aminoacizi, acizi nucleici, enzime
şi substanțe care transferă energie de tipul clorofilei, adenozintriposfat (ATP) şi
adenozindifosfat (ADP).
Necesar pentru:
- producerea zaharurilor din fructele dulci coapte;
- formarea celulelor noi, esenţiale pentru plante;
- rol plastic pentru plante (proteine), influenţează randamentul culturilor şi este
constituent principal al citoplasmei;
Simptomele deficienţei azotului pentru plante se manifestă prin încetinirea creşterii
plantelor, ramificare slabă, conţinut scăzut al proteinelor din culturi, aspectul de ars al
frunzelor, îngălbenirea sau clorozarea frunzelor. La deficienţe severe ale azotului
frunzele se brunifică şi mor.
Excesul de azot din plante se manifestă prin culoare verde închisă, creşterea este
vegetativă în detrimentul producţiei de seminţe, creşterea conţinutului de zaharuri,
întârzierea înfloririi şi a fructării, deficienţă de bor şi cupru datorate inhibiţiei adsorbţiei
acestor nutrienţi de către azot.

Principalele bacterii fixatoare de azot sunt din genul Rhizobium şi sunt asociate cu
plantele din familia leguminoaselor. Bacteriile din genul Frankia şi unele specii de
cianobacterii sunt capabile să fixeze azotul, dar sunt în general cu importanţă scăzută
în agrosisteme. 8
Ciclul azotului în sol
9
Cantităţi de îngrăşăminte pe bază de N aplicate la nivel
global pentru creșterea fertilităţii

10
Pe baza legilor termodinamicii diagramele EH funcţie de pH, cunoscute ca şi diagrame
Pourbaix, reprezintă zone de stabilitate pentru diferite forme chimice a unui element în
soluţie.

Diagrama Pourbaix a azotului reprezentând formele diferite ale

azotului în 100 μM soluţie la 25 °C funcţie de E H (V) şi pH
11
c. Fosfor
-prezent în toate celulele vii in acidul dezoxiribonucleic şi acidul ribonucleic,
componentă a fosfolipidelor din membranele celulelor şi în molecule pentru stocarea
şi transferul energiei (adenozintrifosfat).

Importanta P:
- limitează creșterea plantelor şi formarea rădăcinilor,
- grăbeşte perioada de înflorire,
- stimulează producţia şi mărimea seminţelor.
- sinteza proteinelor şi se găseşte în nodulii leguminoaselor.
Carenţa în fosfor se manifestă prin creştere lentă, înnegrirea plantelor, culoare
purpurie pe frunzele unor plante, culoare verde închis la vârfurile frunzelor moarte,
întârzierea maturării, dezvoltare slabă a cerealelor, fructelor sau a semințelor.
Insuficienţa fosforului în cloroplaste reduce procesul de fotosinteză.
Excesul de fosfor din sol poate determina simptome de toxicitate care se manifestă
prin margini apoase ale ţesuturilor frunzei, iar în timp se pot necroza.
În cazuri severe ale excesului de fosfor poate apărea moartea plantei.

12
Circuitul fosforului în sol 13
 Potenţialul de
retenţie al
fosforului pe glob

Potenţialul redox şi pH-ul solului afectează indirect disponibilitatea fosforului

influenţând solubilitatea cationilor din oxizii sau hidroxizii de mangan, fier şi
14
aluminiu sau a calciului din CaCO3.
d. Potasiu
-reglementează viteza procesului de fotosinteză (prin activarea enzimelor utilizate în
fotosinteză şi ajutorul adus la producerea energiei în moleculele de adenozintrifosfat
- ATP);
-deschide şi închide stomatele din frunze pentru a permite CO2 să intre şi O2 să iasă
din plantă şi reglează pierderile de apă;
-transportă zaharurile din plante prin producţia de ATP;
-activează peste 60 de enzime din plantă cu roluri diferite;
-ajută la formarea amidonului prin activarea enzimei responsabile de acest proces;
-influenţează creşterea plantelor ajutând producerea proteinelor şi a enzimelor care
reglează creșterea;
-conferă rezistenţă la boli şi dăunători.

Carenţa potasiului în plante duce la creştere înceată; apariţia clorozei de-a lungul
marginilor frunzelor, urmate de brunificarea şi răsucirea vârfurilor; tulpini slabe
(plantele se rup foarte uşor); fructe şi seminţe mici; scăderea rezistenţei la boli şi
dăunători; creşterea sensibilitatea plantelor la îngheţ, secetă sau la săruri.
Excesul de potasiu în soluri determină deficienţe ale magneziului şi carenţe ale
calciului în solurile acide.

15
 Circuitul potasiului în sol

Deficienţa potasiului în soluri se completează prin amendamente. Surse de K sunt

cenuşă, praf de granit, alge, verdeaţă sau sulfat dublu de K şi Mg.
Potasiul nu este direct afectat de potenţialul redox al solului deoarece are doar
starea de oxidare +1 şi nu poate ceda decât un singur electron.

16
e. Sulf
-componentul a trei aminoacizi importanţi (cistină, cisteină şi metionină) încorporaţi
în proteine.
Importanta S:
-formarea clorofilei;
-activarea unor enzime;
-formarea nodulilor de către bacteriile fixatoare de N din rădăcinile legumelor.
Se găseşte în biotină şi tiamina (vitamina B1) şi este necesar la formarea unor uleiuri
din plantele de muştar, a unor legături sulfhidrice existente în ceapă, usturoi şi în
diverse uleiuri.
Cantitatea normală de sulf în ţesutul vegetal 0,12 – 0,35%.

Simptomele deficienţei în S includ: paloarea frunzelor tinere; culoarea limbului şi a

nervurilor devine verde gălbuie; culoarea galbenă nu este așa de accentuată ca în
cazul carenţei în N; nervurile frunzelor, în special din partea superioară, capătă uneori
o culoare mai deschisă comparativ cu ţesuturile învecinate; plantele cu deficienţă în S
sunt mici şi firave cu tulpina scurtă şi fragilă; plantele vor creşte mici; creşterea este
încetinită şi se întârzie maturarea; insuficienţa sulfului afectează accesibilitatea
molibdenului, element esenţial în fixarea biologică a azotului.
17
Circuitul sulfului în sol

18
f. Calciu
-esenţial în structura pereţilor celulelor şi a membranelor şi trebuie să fie prezent
pentru formarea celulelor noi ale plantelor;
- dă rezistenţă ţesuturilor;
-implicat în maturarea fructelor;
- menţine echilibrul acido – bazic în celulă prin neutralizarea acizilor organici aflaţi în
exces;
-constituentul principal al carbohidraţilor din plante, în principal a amidonului şi a
celulozei;
- ajută la controlul circulaţiei din şi spre celule, inclusiv prin reacţiile cu produşii
secundari formând precipitate inofensive pentru plante.

Nu este mobil în plante. Ţesuturile tinere sunt cele mai afectate în cazul deficienţei de
calciu.
Simptomele deficienţei de calciu includ: culoare verde închisă anormală care apare pe
frunze, frunzele devin mici, distorsionate cu formă de cupă, încreţite; apare cloroza
marginală a frunzelor; tulpini slabe, deoarece membranele celulare îşi pierd
permeabilitatea şi se dezintegrează; rădăcinile devin scurte, groase, bulboase;
seminţele se dezvoltă incomplet; încetează creşterea frunzelor, plantele se răsucesc
şi la deficienţe severe de calciu mor.
Excesul de Ca poate determina deficienţe ale Mg sau K. Sursele de calciu din sol sunt
resturile de plante, gunoiul de grajd, cenuşa din lemn, scoici, calcar şi gips. 19
g. Magneziu

-atomul central al moleculelor de clorofilă (esenţial pentru fotosinteză);

-ajută la activarea unor enzime cheie care transformă CO2 în carbohidraţi şi a unor
enzime care sunt necesare în procesele de creştere ale plantelor;
-activează enzime necesare absorbţiei şi translocării P din plante;
-nutrient mobil şi poate fi translocat din ţesuturile mature spre cele tinere în condiţii de
deficienţă.

Simptomele deficienţei de Mg includ: cloroza între nervuri a frunzelor bătrâne; cloroze

internervurale longitudinale; nervurile rămân verzi, iar între acestea mezofilul se
îngălbeneşte sau poate avea aspect marmorat. În caz de deficienţă severă în
magneziu ţesuturile frunzelor au culoare galbenă, apoi se brunifică şi se vor necroza;
frunzele sunt mici, fragile şi se rup uşor.

Sursele de Mg sunt resturile vegetale, gunoiul de grajd proaspăt, dolomitul de calcar

şi langbeinita.

20
h. Bor
-necesar pentru sintetizarea proteinelor,
- transportul amidonului şi a zaharurilor,
-regularizarea N şi metabolismul carbohidraţilor,
-creşterea rădăcinilor, formarea fructelor şi a seminţelor,
-asimilarea şi transportul apei;
- influenţează absorbţia Ca şi echilibrul nutritiv al acestuia în plante;
- esenţial pentru zonele din plante cu creştere intensivă (vârfurile rădăcinilor, frunzele
nou apărute sau dezvoltarea mugurilor);
- esenţial pentru diviziunea celulară care diferenţiază ţesuturile celulelor;
-rol predominant în calitatea culturilor.

Plantele cu cerinţe mari pentru B: conopidă, broccoli, struguri, varză de Bruxelles,

mere, ţelină.
Simptomele deficienţei de B: frunze curbate, clorotice, îngroşate; puncte necrotice în
fructe sau tuberculi; reducerea înfloririi sau polenizare necorespunzătoare.
Simptomele deficienţei de B apar la maturarea plantelor, carenţele nu se mai pot
controla şi recolta este compromisă (carenţa de B - în frunze < 20 ppm).
Toxicitatea borului - poate să apară în solurile formate în bazinele închise din zonele
aride, unde apa de suprafaţă de evaporă prin sol şi rămân concentraţii mari de B pe
aceste suprafeţe sau prin irigaţii acolo unde apa de irigare are un conţinut ridicat de B
(mai mare decât 1 – 2 ppm).
21
i. Cupru
-rol de catalizator pentru respiraţie (combustia zaharurilor pentru energie în plante);
-activator al unor enzime;
-sinteza carbohidraţilor şi a proteinelor;
-component al unor metaloproteine;
-constituent al unor enzime (citocromoxidaza);
-rol în procesele redox;
-rol în formarea ligninei;
- necesar în fixarea simbiotică a N.

Plantele cele mai receptive la Cu din sol: morcovul, salata, ceapa şi spanacul.

Simptomele deficienţei de cupru: creştere încetinită; degradarea lăstarilor terminali

la copaci; slabă pigmentare; umflarea şi apoi moartea frunzelor.
Cupru poate fi toxic şi la concentraţii mici, amendamentele utilizate trebuie să
conţină cantităţi de cupru bine stabilite. Excesul de Cu în sol duce la carenţe de Fe
şi apariţia clorozei ferice ca urmare a insuficienţei Fe în plante.

22
j. Fier
-adsorbit de plante sub formă de cation feros Fe2+, uneori sub formă de chelaţi de Fe;
-sinteza clorofilei,
-constituent al unor enzime şi proteine;
-activează fixarea N;
-rol în sinteza auxinelor, care în caz de carenţă a Fe nu se mai formează, efectul
fiind încetinirea sau chiar oprirea creșterii rădăcinilor

Simptomele deficienţei de fier: cloroză (îngălbenirea frunzelor); îngălbenirea

suprafeţei dintre nervurile frunzelor cauzată de lipsa Fe (cloroza ferică); la deficienţe
severe ale Fe frunzele devin albicioase prin pierderea clorofilei; carente mari de Fe
pot determina moartea plantei.
La concentraţii mai mari decât cele necesare plantelor Fe devine toxic, frunzele sunt
acoperite iniţial cu pete maronii care, în timp, vor căpăta o culoare maro uniformă.

Solubilitate Fe este puternic influenţată de potenţialul redox şi de pH-ul solului.

23
k. Mangan
- face parte din multe enzime şi este catalizator al altor enzime;
-utilizat in metabolismul N şi al acizilor anorganici;
- folosit de plante la formarea unor vitamine (caroten, riboflavină şi acid ascorbic);
- ajută la asimilarea CO2 în timpul fotosintezei.

Culturile cele mai receptive la Mn: ceapa, fasolea, cartofii, spanacul, roşiile, mazarea,
zmeura, căpșunele, merele şi strugurii.

Simptomele deficienţei de mangan: cloroză internervurală a frunzelor tinere, cu

coloraţie verde deschis cu culori închise lângă nervurile frunzelor (la deficienţe de fier
nu există deosebiri între zonele cu nervuri şi cele cu internervuri); apariţia petelor gri,
pete internervurale albe sau dungi maro la legume.

Disponibilitatea unor nutrienţi ca Mn, Cu sau Zn este puternic influenţată de potenţialul

redox şi pH-ul solului.
 
În soluri alcaline, poate să apară deficit de Mn în condiţii aerobe. O scăderea a valorii
EH corespunde biodisponibilităţii mari a Mn şi toxicitatea Mn este destul de întâlnită la
solurile cu pH scăzut

24
l. Molibden
-necesar pentru fixarea N sau pentru conversia nitrat – N preluat de plante într-o
formă pe care plantele pot să o utilizeze în sinteza de aminoacizi sau pentru proteine.

Deficienţa Mo conduce la deficienţe de N în plante.

Simptomele deficienţei de Mo: lipsa vigorii plantelor (datorită şi deficienţei de N);
margini arse ale frunzelor sau ruperea lor; îngălbenirea plantelor şi oprirea creşterii;
depigmentarea galbenă a citricelor.

Conopida - principala plantă sensibilă la niveluri scăzute de molibden în sol.

Deficit de molibden apare când potențialul redox şi pH-ul solului au valori mici.
Un conținut mai mare de 5 ppm Mo în substanţă uscată în furaje este considerat toxic
pentru hrana animalelor fiind asociat cu producerea bolii numită „otrăvirea cu
molibden”.

25
m. Zinc
-activează enzime care accelerează fotosinteza;
- ajută la regularizarea şi combustia carbohidraţilor;
-controlează sinteza acidului indolacetic (reglarea creșterii plantelor);
- promotor în sinteza ARN;
-ajută la sinteza auxinei (reducerea nitraţilor);
-maturarea seminţelor şi a cerealelor.

Simptomele deficienţei de Zn: scăderea lungimii tijei plantelor şi oprirea creşterii;

reducerea formării mugurilor plantelor; cloroza internervurală; pierderea crengilor
după primul an (compromiterea ramificării); internodiile scurte; înflorirea, fructificarea
şi maturarea pot întârzia; marginile frunzelor sunt deseori distorsionate şi încrețite.
Deficit de zinc apare în cazul când pH-ul solului are valori mari.

Excesul de Zn în plante poate determina moartea rapidă a plantelor (toxic la cantitati

> 200 ppm).

26
n. Alţi micronutrienţi

Cobalt
-important în relaţiile de simbioză dintre legume şi bacteriile asociate de tipul
Rhizobia;
-fixarea N de către organisme;
-constituent al vitaminei B12.
Deficienţa de Co împiedică fixarea N simbiotic şi nesimbiotic. Limita deficienţei de
Co la legume 20 – 40 ppb. Conţinut de Co sub 5ppm în furaje provoacă
„acobaltoza” la animale.
Excesul de Co determină apariţia petelor brune sau necrozarea frunzelor.

Clor
-necesar pentru reacţiile de fotosinteză din plante.
-deficienţele de clor sunt rare şi pot să apară în zonele cu ploi abundente sau în
zonele nisipoase unde anionii de clor sunt levigaţi.
Deficienţa de clor se manifestă prin cloroză, necroza ţesuturilor la tomate şi la orz.

27
Nichel
-component al ureazei, enzimă care ajută la prevenirea acumulărilor toxice ale
ureei produsă prin metabolizarea N în plante;
-participă la metabolismul N din legume în perioada reproductivă a plantei;
- esenţial pentru dezvoltarea semințelor.

Deficienţa Ni se observă doar la culturile hidroponice.

Carenta Ni: acumularea ureei în frunze care determina necrozarea frunzelor
plantei.
Deficit de Ni: potențialul redox al solului are valori mici, iar pH-ul solului este mare.

Siliciu
- nu este un micronutrient esenţial pentru plante, dar oferă acestora rezistenţă
mecanică şi poate ajuta la pierderile de apă sau creşte rezistenţa la boli a plantelor

28