PROTEZA PARŢIALĂ

ACRILICĂ
CURS PENTRU ANUL II
SPECIALIZAREA: TEHNICĂ
DENTARĂ
PROTEZĂ CU BAZĂ ELASTICĂ
 CURSUL I

CLINICA EDENTAŢIEI
PARŢIALE
 DEFINIŢIE

Edentaţia parţială este o stare patologică a

organismului caracterizată prin absenţa
uneia sau mai multor unităţi dento-
parodontale de pe una sau ambele arcade
dentare, din perioada posteruptivă a
dinţilor.
 GENERALITĂŢI
 Starea de edentaţie apare la vârste tinere
(12 - 18 ani), când prin absenţa unui dinte
sau a mai multora, integritatea morfologică
a arcadelor este întreruptă.
 Clinic se manifestă prin apariţia în
cavitatea bucală a unor spaţii edentate,
cunoscute şi sub numele de breşe.
 GENERALITĂŢI
Edentaţia parţială poate fi prezentă la
orice vârstă, dar formele întinse sau
extinse se întâlnesc de regulă la 40 - 50
de ani. În ţara noastră edentaţiile sunt
prezente într-un procent alarmant chiar la
copii şi adolescenţi, 50% dintre copii de 13
- 15 ani având unul sau mai mulţi dinţi
lipsă, adolescenţii prezentând şi ei o rată
crescută de edentaţii.
 ETIOLOGIE:

 Caria şi complicaţiile ei – episoadele

infecţioase acute determină bolnavii să
ceară îndepărtarea dintelui cauzal. Alteori
distrucţiile coronare întinse în suprafaţă şi
profunzime transformă dinţii în resturi
radiculare irecuperabile;
 ETIOLOGIE:
 Boala parodontală - în ţările dezvoltate se pierd
mai mulţi dinţi prin parodontopatii marginale
decât prin complicaţiile cariilor dentare. În ţările
U.E., în jurul vârstei de 30 de ani se pierd mai
mulţi dinţi prin parodontopatie decât prin carie,
lucru ce a determinat O.M.S. să declare
parodontopatiile marginale ca fiind cele mai
răspândite boli ale omenirii. La americani, peste
75% din dinţii pierduţi se datorează
parodontopatiilor;
 ETIOLOGIE:

 Traumatismele: de joacă, accidentele

rutiere, accidentele sportive, agresiunile,
etc. Frecvenţa traumatismelor a înregistrat
o creştere îngrijorătoare, iar cea mai vizată
zonă în producerea edentaţiilor este
regiunea frontală;
 ETIOLOGIE:
 Procesele inflamatorii extinse – tratamentul lor
presupune extracţia dinţilor cauzali cât şi a celor
din focarul supurativ, pe suprafeţe întinse;
 Procesele tumorale – de multe ori se impune
îndepărtarea unor dinţi ce vin în relaţie cu
tumora. Până nu demult şi radioterapia regiunilor
cevico-faciale era o sursă frecventă de pierderi
dentare;
 Boala de focar – există persoane care şi-au
pierdut dinţii prin incriminarea lor în geneza unei
boli de focar;
 ETIOLOGIE:
 Uzura dentară - constă în pierderea de
substanţă sau structură în cursul unor procese
neuzuale sau anormale, în afara actului
masticator. Multe uzuri se datorează
parafuncţiilor, dintre care bruxismul deţine un rol
principal;
 Nevralgiile de trigemen (simptomatice sau
esenţiale) – prin amploarea durerilor determină
bolnavii să ceară îndepărtarea dinţilor pe care îi
acuză de declanşarea durerilor;
 ETIOLOGIE:
 Iatrogeniile – absenţa sau insuficienţa
prevenţiei oro-dentare, slaba pregătire
profesională, superficialitatea şi neglijenţa
unor medici dentişti, îndeplinirea
doleanţelor pacientului când nu sunt
justificate din punct de vedere clinic,
tratamentul incorect al cariei dentare,
aparate ortodontice care dezvoltă forţe
prea mari, iată tot atâtea cauze de
edentaţie;
 ETIOLOGIE:
 Cauze social-economice – sărăcia unei
părţi însemnate a populaţiei, frica de
medicul dentist datorată şi unei educaţii
deficitare, lipsa cabinetelor dentare în
multe localităţi rurale, slaba decontare a
serviciilor medicale de către casele de
asigurări de sănătate, etc.
 În etiologia edentaţie parţiale concură
şi cauze favorizante generale cum
sunt:

 Diabetul;
 Osteoporoza generalizată;
 Rahitismul;
 Osteomalacia.
 FORMELE CLINICE ALE
EDENTAŢIEI PARŢIALE
Edentaţia parţială poate fi clasificată în:
 Congenitală: formele înnăscute sunt rare
şi adeseori asociate bolilor genetice şi se
manifestă prin absenţa mugurilor dentari
(temporari şi/sau permanenţi), având
denumirea de anodonţii parţiale.
Edentaţia parţială congenitală apare
datorită hipodonţiilor, oligodonţiilor şi
anodonţiilor.
 FORME CLINICE

1. Hipodonţie – absenţa a 1 - 4 muguri

dentari;
2. Oligodonţie – absenţa a peste 8 muguri;
3. Anodonţie – absenţa tuturor mugurilor;
4. Aplazie – absenţa unor muguri simetrici,
interesând ultimul dinte din fiecare grup.
HIPODONŢIE – AGENEZIA
LATERALILOR SUPERIORI
OLIGODONŢIE
OLIGODONŢIE
 FORME CLINICE

 Dobândită: se instalează pe parcursul

vieţii, de obicei lent, ca o consecinţă a
cauzelor descrise anterior. Este forma de
edentaţie cel mai frecvent întâlnită la
adulţi.
 FORME CLINICE
 Aparentă: este tranzitorie, afectând
dentaţiile mixte şi permanente. Sub
identitatea unei breşe acoperite de o
mucoasă normală, dintele permanent se
află în grosimea oaselor maxilare, pe
cale de erupţie sau în diferite forme de
incluzie, de la totale la parţiale.
 CLASIFICAREA ARCADELOR
EDENTATE PARŢIAL

Formele clinice ale edentaţiei parţiale

îmbracă aspecte foarte diverse. Ele
cuprind o mulţime de posibilităţi,
combinaţii şi variante, care practic nu pot fi
cuantificate decât matematic. După Costa,
ar exista 65.535 posibilităţi de edentaţii pe
o singură arcadă dentară.
De-a lungul timpului au fost realizate
numeroase clasificări ale diverselor forme
de edentaţii parţiale, după diverse criterii.
Pentru ca o clasificare să fie optimă, ea
trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii (după Borţun, 2002):
CONDIŢIILE CLASIFICĂRILOR
 Ordonarea să corespundă scopului
propus;
 Să fie uşoară într-un caz concret;
 Fiecare caz să poată fi cuantificat;
 Fiecare caz să aparţină doar unei clase;
 Sistemul să aibă clase puţine şi să fie
accesibil.
CONDIŢIILE CLASIFICĂRILOR
După D. Bratu şi colaboratorii (2008),
normele unei clasificări acceptabile sunt:
 Să permită formarea unei imagini
precise a tipului de edentaţie;
 Să orienteze practicianul spre tipul de

proteză parţială indicată cazului

respectiv;
 Să servească la stabilirea designului
protezei;
 Să fie universal acceptată;
 Să fie simplă.
 Primele încercări de clasificare (aparţinând
şcolilor germane) au împărţit edentaţiile în:
 Terminale, când edentaţia este mărginită
numai mezial de dinţi restanţi, ele putând
fi:
 Uniterminale;

 Biterminale.
 Intercalate, în care edentaţiile sunt
delimitate la ambele capete de dinţi
restanţi. În funcţie de regiune, aceste
edentaţii pot fi:
 Frontale când sunt în regiunea anterioară;
 Laterale, care şi ele pot fi:
 unilaterale, când sunt situate numai într-

o parte;
 bilaterale, când sunt situate în ambele

părţi.
 Mixte sau combinate, rezultând din
coexistenţa situaţiilor de mai sus.
Aceste clasificări nu încadrează cu
exactitate toate posibilităţile existente. Alte
şcoli de stomatologie au introdus
clasificările edentaţiilor folosind clase
numerotate.
 CLASIFICAREA EDENTAŢIILOR
1. Clasificarea lui Cummer – W. E.
Cummer a stabilit prima clasificare a
arcadelor dentare edentate parţial (în
1921) bazându-se pe principiul topografic
şi terapeutic. Astfel autorul a împărţit
edentaţiile în patru clase, încadrarea într-
una din ele făcându-se în funcţie de
poziţia liniei croşetelor (fulcrum line sau
kippline):
 CLASIFICAREA LU CUMMER
 Clasa I – linia croşetelor intersectează linia
mediană, dar nu este perpendiculară pe
aceasta;
 Clasa a II-a – linia croşetelor e perpendiculară
pe linia mediană;
 Clasa a III-a – linia croşetelor nu intersectează
linia mediană, edentaţia fiind pe o hemiarcadă;
 Clasa a IV-a – linia croşetelor este un poligon.
CLASIFICAREA LUI CUMMER
 CLASIFICAREA EDENTAŢIILOR
2. Clasificarea lui Kennedy – este cea mai
răspândită în lume datorită simplităţii sale.
A fost elaborată în anul 1923 şi are la
bază criterii topografice de evaluare a
breşelor edentate faţă de dinţii restanţi.
Astfel Kennedy a împărţit edentaţiile în
patru clase:
CLASIFICAREA LUI KENNEDY
 Clasa I – edentaţia este distribuită bilateral şi
distal faţă de dinţii restanţi;
 Clasa II – edentaţia este situată unilateral,
posterior faţă de dinţii restanţi;
 Clasa III – spaţiul edentat este situat în zona
laterală şi este limitat anterior şi posterior de
dinţi restanţi;
 Clasa IV – edentaţia este în zona anterioară, de
o parte şi de alta a liniei mediane, mărginită de
dinţi restanţi.
CLASIFICAREA LUI KENNEDY
CLASA A II-A KENNEDY
CLASIFICARE LUI KENNEDY
Zonele edentate, altele decât cele care
determină clasele principale au fost
denumite modificări sau subclase.
Dezavantajele acestei clasificări au fost
ameliorate de către Applegate care a
introdus opt reguli de aplicare a clasificării,
care înlătură confuziile de interpretare.
Aceste reguli sunt:
 REGULILE LU APPLEGATE
 Includerea stării de edentaţie într-o clasă
sau alta urmează de regulă şi nu precede
o extracţie ulterioară;
 Când molarul al treilea lipseşte şi nu
trebuie înlocuit, spaţiul edentat nu este
luat în considerare;
 Când molarul al treilea este prezent şi
urmează să fie folosit ca element de
suport, este luat în consideraţie;
 REGULILE LU APPLEGATE
 Spaţiul edentat prin lipsa molarilor doi şi
trei nu este luat în considerare dacă dinţii
nu vor fi înlocuiţi şi dacă la nivelul arcadei
antagoniste lipsesc aceiaşi dinţi şi nu se
preconizează înlocuirea lor;
 Spaţiul edentat cel mai posterior, indiferent
de întinderea lui, determină clasa;
 REGULILE LU APPLEGATE
 Spaţiile edentate, altele decât cele care
determină clasa, sunt considerate modificări sau
subclase şi se consemnează prin numărul lor;
 Întinderea spaţiilor edentate aparţinând
modificărilor sau subclaselor nu se ia în
considerare. Se consideră doar numărul lor;
 Clasa a IV-a nu are modificări sau subclase. Alte
spaţii edentate, situate posterior faţă de spaţiul
edentat frontal, situat de o parte şi de alta a liniei
mediane, vor determina clasa.
CLASIFICAREA APPLEGATE-
KENNEDY:

În anul 1958 Applegate a elaborat o

clasificare a edentaţiilor cu şase clase:
 CLASIFICAREA APPLEGATE-
KENNEDY:
 Clasa I-a – edentaţie distală, bilateral, termino-
terminală, echivalentă clasei I Kennedy;
 Clasa a II-a – edentaţie distală unilaterală,
terminală unilaterală, echivalentă clasei a II-a
Kennedy;
 Clasa a III-a – edentaţie laterală mărginită
mezial şi distal de dinţi care nu pot suporta o
proteză parţială fixă şi necesită un tratament cu
proteză parţială mobilizabilă;
 Clasa a IV-a – edentaţie frontală,
echivalentă clasei a IV-a Kennedy;
 Clasa a V-a – breşă edentată fronto-
laterală mărginită mezial şi distal de dinţi,
dintele situat mezial de breşă nefiind
indicat a fi folosit ca stâlp protetic;
 Clasa a VI-a – breşă edentată în cazul
căreia dinţii vecini pot suporta o proteză
fixă.
CALASIFICAREA APPLEGATE-
KENNEDY:
 MODIFICAREA LUI KORBER
 A. Clasele de bază Kennedy;
 B. Modificarea claselor de bază printr-o
singură breşă edentată suplimentar
prezentă pe arcadă;
 C. Modificarea claselor de bază prin
prezenţa pe arcadă a mai multor breşe
edentate suplimentar;
 D. Pe arcadă există un număr redus de
dinţi.
 CLASIFICAREA LUI RUMPEL
În 1927 Rumpel lansează o clasificare a
protezelor parţiale mobilizabile cu 3 clase:
 CLASA I – PPM fiziologică (cu sprijin
dento-parodontal);
 CLASA II – PPM nefiziologică (cu sprijin
muco-osos);
 CLASA III – PPM semifiziologică (cu
sprijin mixt).
 CLASIFICAREA LUI COSTA
A fost elaborată în 1967 şi cuprinde 6
clase după criterii topografice, autorul
recomandând a se face citirea fiecărei
breşe edentate în sensul acelor de
ceasornic. Se disting următoarele tipuri de
edentaţii:
 Frontală;
 Laterală;
 Terminală;
 Mixtă cu trei variante:
 Laterală
 Frontală

 Terminală

 Extinsă – interesează zona laterală şi

frontală;
 Subtotală – când există doi - trei dinţi pe
arcadă.
CLASIFICAREA LUI COSTA
CLASIFICAREA LUI COSTA
Citirea fiecărei breşe edentate se face în
sensul acelor de ceasornic, începând de la
maxilarul din partea dreaptă. Precizarea în
scris a breşelor de pe aceiaşi hemiarcadă
se face despărţind denumirea lor prin
virgulă, iar precizarea poziţiilor breşelor
din dreapta de cele din stânga se face
printr-o linie orizontală (-) sau litera M
(median).
 CLASIFICĂRI:
Nici una dintre clasificările prezentate nu
este ideală, oricare dintre ele are avantaje
şi dezavantaje, totuşi în practică s-a impus
clasificarea lui Kennedy, fiind utilizată de
un număr mare de specialişti, datorită
simplităţii acesteia. La noi în facultate
utilizăm clasificarea lui Kennedy şi a lui
Costa.
 COMPLICAŢIILE EDENTAŢIEI
PARŢIALE
Edentaţia parţială se însoţeşte de tulburări
ale funcţiilor esenţiale ale aparatului
dento-maxilar. Astfel:
 Principala tulburare este a masticaţiei –
absenţa dinţilor dintr-o zonă sau alta
reduce capacitatea de prelucrare bucală a
alimentelor cu posibila apariţie a
tulburărilor digestive;
 Edentaţia frontală induce evidente
dificultăţi în fonaţie;
 Edentaţia frontală dă de asemenea
modificări estetice, în funcţie de
localizarea şi întinderea ei;
 Absenţa dinţilor laterali în edentaţiile
instalate precoce modifică dimensiunea
verticală de ocluzie. Se produce o
apropiere a mandibulei de maxilar mai
mult decât în mod normal cu apariţia
ocluziei adânci;
MODIFICAREA ASPECTULUI
ESTETIC
 Starea de edentaţie favorizează migrările
orizontale ale dinţilor limitanţi ai
edentaţiilor şi pe cele verticale ale dinţilor
antagonişti. Ambele forme de migrări
influenţează starea de sănătate a
ţesuturilor parodontale şi generează
dizarmonii ocluzale;
 Pacienţii pot avea şi modificări de
comportament – devin rezervaţi, jenaţi,
uneori cu tulburări psihice, datorită stării
de edentaţie.
 ALEGEREA SOLUŢIEI
TERAPEUTICE
Orice decizie în alegerea unei soluţii în
terapia edentaţiei parţiale trebuie să
cuprindă, după Korber, pe lângă
aprecierea şi influenţele stării generale,
un set de 12 întrebări:
 Care este întinderea şi topografia
breşelor edentate?
 Este sau nu integru relieful ocluzal?
 ALEGEREA SOLUŢIEI
TERAPEUTICE
 Care este starea de sănătate parodontală
a dinţilor stâlpi?
 Necesită dinţii restanţi să fie imobilizaţi?
 Relaţiile intermaxilare sunt normale sau
patologice?
 Rapoartele ocluzale sunt fiziologice sau
nu?
 ALEGEREA SOLUŢIEI
TERAPEUTICE

 Stopurile ocluzale sunt multiple,

simetrice şi uniforme?
 Dinamica mandibulară este perturbată
sau nu?
 Funcţia neuro-musculară este normală
sau perturbată?
 ALEGEREA SOLUŢIEI
TERAPEUTICE

 Care este starea igienei buco-dentare?

 Se impune luarea unor măsuri
profilactice?
 Necesită (şi se doreşte) sau nu a fi
îmbunătăţită estetica individuală?
OBIECTIVELE TRATAMENTULUI
EDENTATULUI PARŢIAL

Există două motivaţii principale care aduc

pacientul într-un cabinet de medicină
dentară:
 deficitul masticator;
 deficitul estetic.
Din acest moment medicul este
responsabil dacă pacientul rămâne pentru
a-i fi protezată edentaţia sau pleacă.
 Obiective
Obiectivele unui tratament protetic,
urmărite prin planul de tratament sunt:
 Ameliorarea funcţiei masticatorii;
 Realizarea celui mai bun aspect estetic;
 Păstrarea în stare funcţională a dinţilor
restanţi şi a ţesuturilor de suport.
 Obiective

Obiectivele terapiei de restaurare a unui

edentat parţial sunt:
 Obiective profilactice, care la rândul lor pot
fi:
 Obiective profilactice generale – se
referă la depistarea unor maladii
generale ce pot debuta sau avea semne
în cavitatea bucală. De asemenea
medicul răspunde de prevenirea şi/sau
transmiterea unor maladii infecto-
contagioase;
 Obiective profilactice locale – depistarea
sau oprirea în evoluţie a afecţiunilor
buco-dentare.
 Obiective
 Obiective curative (de restaurare) –
urmăresc pe de o parte refacerea
integrităţii arcadelor şi a segmentelor lipsă
din crestele alveolare resorbite şi atrofiate,
iar pe de altă parte refacerea funcţiei
afectate şi menţinerea celor păstrate.
 ECUAŢIA PROTEZEI PARŢIALE
MOBILIZABILE
Pentru a justifica tratamentul protetic şi
beneficiile pentru pacient, trebuie luaţi în
considerare următorii factori:
 Motivaţia pacientului;
 Designul protezei;
 Realizarea şi întreţinerea corectă a
protezei;
 Caracterul mobilizabil al acesteia.
 BENEFICIILE

 Optimizează estetica pacientului;

 Îmbunătăţeşte fonaţia;
 Îmbunătăţeşte masticaţia;
 Menţine sănătatea sistemului stomatognat
prin:
o prevenirea migrării dinţilor limitrofi
breşelor edentate;
o optimizarea repartiţiei ocluzale:
 Tranziţia către proteza totală.
 EFECTELE NEGATIVE

 Placa şi caria dentară;

 Traumele directe generate de
componente;
 Forţe excesive datorate designului
incorect;
 Erori în aprecierea ocluziei.
TIPURI DE PROTEZE PARŢIALE
ACRILICE CU CROŞETE
PREFABRICATE