Ipostaze ale feminismului

în literature româna
„ Femeile sunt mame şi, prin urmare, stăpânele lumii.”
(H. De Balzac)
 Literatura, la fel ca alte arte, a reflectat totdeauna condiția femeii, ca
MAMĂ.
Nu exista aproape in toata lumea scriitor care să nu fi lăsat măcar o
însemnare fugară despre EA.
De la Homer si tragicii greci, la Tolstoi, EA are o însemnătate mareață.
Și-n literatura română, începand cu baladele și continuând cu scriitorii
clasici și contemporani, creatorii și-au arătat recunoștința fata de „icoana-
ntre icoane”, de „făptura duioasa” sau față de „lumina adevarului”cum mai
este numită.
 Creștinismul, în special în spațiul românesc, a cultivat
stereotipul femeii casnice și născătoare de copii.
Femeile aduse pe scena literaturii române au caractere
mult mai variate, de la cele mai puternice (Vitoria Lipan, Vidra,
Mara etc.) până la cele mai misterioase (Otilia, Doamna T
etc.), în mare parte trăsătura invocată de religie fiind plasată pe
planuri secundare.
 În mod special a fost abordată femeia în
ipostaza de mamă, aceasta fiind depistată în
poeziile multor autori români.
Poezia poeziilor românești este „Miorița”și
aici rapsodul popular și-a îndreptat gândurile spre
„măicuța batrană/Cu brâul de lâna”.
Cel mai frumos vers al „Mioriței”atestă
aceeași dragoste a fiului pentru mama sa ca și
teama acestuia ca mama să nu afle adevărul
pentru a nu o mâhni.
In folclorul nou, chipul mamei se
înseninează de bucurie că își crește bine
copiii:”Puisorul de păunaș”aude în leagan o alta
îngânare din care tristețea s-a dus pentru
totdeauna:
„Tara-ți cântă,maica-ți cântă
Zarea-n cântec se-nveșmântă.”
Și fetele se sfătuiesc cu mamele:
Poetul popular se jeluieşte brazilor, munților,codrului,dar cea mai mare înțelegere o are tot din
partea mamei:

„Jelui-m-aș brazilor
De dorul fraţilor
Jelui-m-aș munţilor
De dorul părinților.
Maică,măiculița mea
Auzi-mi tu jalea mea.”
 Folclorul românesc aduce un elogiu impresionant Mamei, de la îngânările
de leagăn până la oraţiile de nuntă sau bocete. Cântecele, doinele, baladele
noastre prezintă nenumărate ipostaze ale Mamei, mama bună, dreaptă,
hotărâtă, activă, care caracterizează femeia-Mamă din literatura română.

În epoca marilor clasici, paginile închinate Mamei, primesc un rol

hotărâtor în literatura română. Sunt deosebit de sugestive versurile poeziei
„O, mamă…” de Mihai Eminescu: „O, mamă, dulce mamă, din negură de
vremi / Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi; / Deasupra criptei negre a
sfântului mormânt / Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt, / Se bat încet
din ramuri, îngână glasul tău… / Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.”
 Opere însemnate ale epocii au în centrul lor imaginea Mamei:
„Doamna Chiajna” de Al. Odobescu, „Mara” de Ioan Slavici, „Mama” de
George Coşbuc etc. „Amintirile din copilărie” ale lui Ion Creangă
prezintă dragostea pentru Mama sa, căreia îi datorează existenţa ca om şi
ca scriitor: „Şi eu eram vesel ca vremea cea bună şi sturlubatic şi
copilăros ca vântul în tulburarea sa. Şi mama, care era vestită pentru
năzdrăvăniile sale, îmi zicea cu zâmbet uneori, când începea a se ivi
soarele dintre nori după o ploaie îndelungată: Ieşi, copile cu părul bălan,
afară şi râde la soare, doar s-a îndrepta vremea şi vremea se îndrepta
după râsul meu… Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de
minunăţii, pe cât mi-aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei
m-au legănat când îi sugeam ţâţa cea dulce şi mă alintam la sânu-i,
gângurind şi uitându-mă în ochi-i cu drag! Şi sânge din sângele ei şi
carne din carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat. Iar
înţelepciunea de la Dumnezeu, când vine vremea de a pricepe omul ce-i
bine şi ce-i rău.”
Sunt remarcabile versurile lui Nichita Stănescu din poezia
„Cea mai scumpă de pe lume”
Mama e privită şi din alt unghi de vedere; e vorba de mama
burgheză cum este cea din „Coana Chiriţa”, care-şi evocă
odraslele in spiritul imoralităţii. Ele sunt cunoscute si de la
I.L.Caragiale prin „Vizita”şi „Domnul Goe”.
Iubirea pentru mamă şi-a găsit în literatura română întruchipări
artistice de valoarea capodoperelor, dar şi scrieri mai modeste,
dar care impresionează prin sinceritate si căldură.

„Nimic în lume nu-i mai sfânt

Ca numele tău MAMĂ pe pământ’’