Sunteți pe pagina 1din 32

RESURSE

NATURALE ȘI
AGRICOLE

Autori: Oana Maria ENE


Alexandra CRĂCIUN
Adela PETRE ȘOLDAN
C l a s a a 11 - a D

C o l e g i u l N a ț i o n a l ” B . P. H a s d e u ” B u z ă u

P ro f e s o r c o o r d o n a t o r : E c a t e r i n a M U N T E A N U
RESURSELE
NATURALE
RESURSE NATURALE reprezintă totalitatea zăcămintelor de combustibili şi de
minereuri, a terenurilor agricole sau cu potențial agricol, a apelor şi a pădurilor, ce pot
fi valorificate de către om cu mijloacele de care dispune la un moment dat.
O materie este considerată o resursă naturală atunci când activitățile primare asociate
cu aceasta sunt extragerea și purificarea.
Resursele naturale reprezintă elemente din natură utilizate de către om în scopul
societății; se găsesc în litosferă, atmosferă, biosferă, hidrosferă.
Situaţia rezervelor, consumului şi asigurării în timp pentru anumite resurse naturale
(2005) este dată în tabelul următor:
RESURSELE
NATURALE
Resursele naturale sunt substanțe care apar în mod natural în forma
lor relativ nemodificată.
O materie este considerată o resursă naturală atunci când activitățile
primare asociate cu aceasta sunt extragerea și purificarea.
Mineritul, extragerea petrolului, pescuitul și silvicultura sunt în
general considerate industrii ale resurselor naturale
Resursele sunt clasificate după tipologii, după localizare, după
gradul de regenerare, după modul de folosință etc.
După modul în care pot fi sau nu pot fi refăcute de circuitele
planetare, resursele naturale se pot clasifica în:
• resurse neregenerabile și
• resurse regenerabile.
După locul unde se află situate pot fi:
• resurse ale mediului natural și
• resurse ale scoarței terestre.
A. RESURSELE NATURALE
NEREGENERABILE
Resursele naturale neregenerabile sunt toți acei factori care satisfac o nevoie
umană, a cărei rată de înlocuire este zero sau mai mică decât consumul
acesteia.
Resursele naturale neregenerabile se diminuează pe măsura utilizării lor, iar
refacerea lor este imposibilă la scară istorică.
Dintre resursele neregenerabile, cea mai mare importanță pentru societatea
omenească o au resursele energetice de combustibili fosili (cărbuni, petrol,
gaze naturale, uraniu), resursele de minereuri feroase și neferoase, anumite
săruri minerale, roci foarte rare.
Astfel, în condițiile consumului actual ridicat (de aproximativ 3 mld. tone),
resursele de petrol vor ajunge aproximativ 50 de ani; resursele de gaze naturale
ajung pentru 65 de ani, cele de cupru la valori chiar mai mici, în timp ce
rezervele de cărbuni, minereu de fier sau bauxită sunt mai mari, în jurul unui
interval de timp de două secole.
Există o puternică dependență energetică a societății omenești de anumite
resurse neregenerabile (petrol, gaze naturale), cu o asigurare redusă în timp și
există o anumită „independență” față de alte resurse energetice și minerale. Resursele
neregenerabile —
Problema principală o reprezintă epuizarea rapidă la scara timpului istoric a rezerve și perspective
acestor resurse de bază și poluarea intensă a aerului, rezultată din procesele (sec. al XXI-lea)
tehnologice care le utilizează.
PETROLUL
Resursele actuale de petrol reprezintă materia primă de bază pentru numeroase ramuri
industriale (îndeosebi petrochimia, termoenergia) și pentru transporturi, fiind, în
momentul de față, resursa principală a lumii contemporane.

Petrolul a fost valorificat intens după anul 1900, ca urmare a utilizării motorului cu
combustie internă. Odată cu cererea mare de petrol s-a dezvoltat și modalitatea de
transport, de la sursă către beneficiar, prin construirea unor conducte magistrale de mari
dimensiuni (în țările Orientului Mijlociu și Europa), precum și extinderea prospecțiunilor
geologice în domeniul platformelor continentale.

Repartiția resurselor de petrol arată concentrarea acestora în mari bazine sedimentare


situate la marginile ariilor rigide. Pe țări, situația rezervelor arată un grad înalt de
concentrare a acestora în Orientul Mijlociu și Apropiat, care cuprinde toate țările cu peste
10 mld. tone rezerve.

Posibilitățile de identificare a unor noi resurse de petrol sunt relativ limitate, deoarece
condiții similare celor în care se găsesc în prezent nu se întâlnesc în toate locurile.
PETROLUL
Petrolul se exploatează din aproximativ 128 de zone
petroliere, cu rezerve mondiale de aprox. 360
miliarde de tone.
Cele mai importante cantități se regăsesc în
platformele continentale (20% fiind deja extras), în
regiunile reci (polare și subpolare, din Alaska,
Siberia Occidentală), aride (Sahara) și în zonele
ecuatoriale (Amazonia, Guineea).
Exploatarea este distribuită inegal pe Glob: Orientul
Mijlociu 29%, America de Nord 20%, Europa estică
și fostele țări CSI, Asia de Est și Oceania 11%,
Africa 10% și Europa Occidentală 9%.
Țările cu cele mai ridicate exploatări sunt situate în
regiunea Golfului Persic: Arabia Saudită, Kuwait,
Emiratele Arabe Unite, Irak.
În viitor, centrele de exploatare se vor îndrepta spre
țări precum Brazilia, Argentina, dar și spre Africa
(Congo, Namibia, Gabon, Coasta de Fildeș).
GAZELE NATURALE
Gazele naturale reprezintă un alt combustibil fosil, cu o
putere calorică ridicată și cu o largă răspândire pe piață,
prin cele două categorii, gazul metan și gazul de sondă sau
asociat.
Importante rezerve de gaze se regăsesc în Federația Rusă,
Emiratele Arabe Unite, Iran, Qatar, SUA, Venezuela,
Marea Britanie, Olanda, Norvegia (din Marea Nordului),
Algeria, Australia etc.
Rezervele de gaze naturale sunt apreciate la 5,450 miliarde
metri cubi, dintre care 20 de țări dețin 90% din rezervele
mondiale. Principalele rezerve de gaze se întâlnesc în
Orientul Mijlociu (37%), în CSI (Comunitatea Statelor
Independente , formată din 11 foste republici federale ale
Uniunii Sovietice) (35%), în Asia – fără statele CSI (7%),
în America de Nord și Sud (10%), în Europa (10%). Primele state producătoare
de gaze naturale (2004)
Țările cu cele mai mari rezerve sunt Qatar, Iran, Arabia
Saudită, Kuwait, Irak.
Datorită prețului încă mic, gazul natural cunoaște o
creștere continuă a consumului, în special în țările cu
rezerve reduse.
CĂRBUNII
Cărbunii sunt resurse epuizabile și se împart, în funcție de putere
calorică, în cărbuni superiori (antracit, huilă) și cărbuni inferiori
(cărbune brun, lignit și turbă). Aceștia sunt exploatați atât la suprafață (în
carieră), cât și în adâncime (în galerii și mine, care ating adâncimea de 1
000 de metri).

Cele mai importante bazine carbonifere se găsesc în Continentul Asiatic


(bazinul Peciora, Moscovei, Siberia etc.) și Nord-American (în estul
Munților Apalași, bazinul Michigan, Dakota etc.).

Deși producția globală mondială s-a diminuat în ultimii ani, cărbunele


rămâne o resursă care va putea înlocui petrolul și gazele naturale după
epuizarea acestora. Principala limită a acestei resurse o constituie,
evident, poluarea exagerată a
mediului înconjurător.

Topul celor mai mari producători de cărbuni din Europa


SAREA
Dintre resursele Terrei, o situație specială o are sarea. Aceasta este
regenerabilă într-un timp foarte îndelungat, dar rezervele actuale
reprezintă acumularea unor cantități într-un interval foarte mare de
timp.
Rezervele actuale sunt concentrate în proporție de 1/40 pe continente
și 39/40 sunt dizolvate în apa oceanelor.
Resursele terestre de sare (1x106 mld. tone), la consumul actual (150
mil. tone anual) ajung peste 5,5 mil. ani, ceea ce reprezintă un grad
de asigurare considerabil.
Țările care valorifică sarea din Oceanul Planetar prin precipitare în
urma evaporării apei sunt: SUA, Australia, Japonia, Arabia Saudită,
Kuwait, China, Brazilia etc.
METALELE RADIOACTIVE
NATURALE
Metalele radioactive naturale (uraniu, thoriu și plutoniu) constituie
combustibilul utilizat pentru producerea energiei electrice în atomocentrale,
pe baza fisiunii nucleare controlate. Ponderea lor în scoarța terestră este
redusă, iar exploatarea acestora prezintă mari dificultăți.
Producția de uraniu a înregistrat o creștere continuă până în ultimul
deceniu al secolului trecut, iar în prezent este în stagnare și chiar în ușoară
scădere.
În prezent, atomoenergia produce 18% din totalul energiei electrice și
aproximativ 6% din balanța energetică. Gradul de asigurare în timp, însă,
este mult mai mare decât al altor resurse energetice (uraniu existând
aproape în întreaga scoarță terestră, fapt ce face dificilă estimarea
resurselor) și, din această cauză, utilizarea materialelor radioactive
reprezintă o soluție serioasă pentru energetica postpetrolieră.
Uraniul prezintă rezerve importante, dar dispersate, în America de Nord,
Europa și Africa.
MINEREURI
FEROASE ȘI NEFEROASE
Minereurile feroase reprezintă principala resursă pentru industria metalurgică, în care fierul este
principala categorie de resursă pentru siderurgie, urmat de bauxită, mangan, crom, nichel, plumb,
wolfram, vanadiu etc.
Principalele țări cu resurse de fier sunt pe continentul asiatic (CSI și India), american (SUA,
Canada, Brazilia), african (Africa de Sud), iar în Europa, Suedia. Molibdenul și vanadiul sunt
prezente în Coreea de Sud, CSI, Canada, China, SUA. Anumite minereuri feroase (crom, nichel,
vanadiu) sunt concentrate într-un număr redus de țări, ceea ce are efecte asupra pieței mondiale.

Dintre resursele de minereuri neferoase, se pune în evidență epuizarea rapidă a celor de cupru;
având în vedere importanța cuprului în industria electronică și în comunicații, această perspectivă
este îngrijorătoare.
De asemenea, o asigurare redusă în timp o au și resursele de plumb, staniu și zinc,
minereuri cu o importanță deosebită în metalurgie și în construcțiile de mașini.
Resursele metalurgiei neferoase formează mai multe grupe: grele (cupru, staniu, plumb,
zinc, stibiu etc.) și ușoare (aluminiu, magneziu etc.), rare (zirconiu, cadmiu),
prețioase (aur, argint, platină etc.). Principalele țări producătoare de aur sunt
Republica Africa de Sud, SUA, Australia, China, Canada, Brazilia etc.,
iar de argint, Mexic, Peru, SUA, Polonia, Australia, Chile, Canada etc.
B. RESURSELE NATURALE
REGENERABILE
Resursele naturale regenerabile sunt în general inepuizabile sau se refac
în anumite intervale de timp, astfel încât utilizarea acestora afectează foarte
puțin potențialul lor total.
Resursele naturale regenerabile sunt în general resursele vii (pești,
păduri, de exemplu), care pot să se refacă dacă nu sunt supravalorificate.
Resursele regenerabile pot să se refacă și pot fi folosite pe termen nelimitat
dacă sunt folosite rațional. Odată ce resursele regenerabile sunt consumate
la o rată care depășește rata lor naturală de refacere, ele se vor diminua și în
cele din urmă se vor epuiza. Rata care poate fi susținută de o resursă
regenerabilă este determinată de rata de refacere și de mărimea
disponibilului acelei resurse.
B. RESURSELE NATURALE
REGENERABILE

Principalele resurse regenerabile și ponderea


acestora pe mari arii geografice sunt
reprezentate în harta alăturată:
ENERGIA
GEOTERMALĂ
Energia geotermală este una dintre sursele regenerabile, reprezintă căldura
caree vine din interiorul Pământului și pătrunde ascensional spre suprafață,
prin linii de dislocații, precum zonele de rift, de coliziune a marilor plăci
tectonice și chiar pe falii.

Altfel spus, energia geotermală reprezintă manifestarea la suprafață a


energiei interne a Pământului. O parte din energia internă a planetei noastre
se consumă în fenomene naturale: migrarea magmei în astenosferă,
deplasarea și coliziunea plăcilor tectonice, fenomenele de vulcanism,
apariția rifturilor. O altă parte a energiei interne poate ajunge la suprafață
într-o formă modificată: energia termică a apelor (energia geotermală) și
căldura terestră.

Gradientul geotermic al Pământului este de 3oC la 100 metri. Cele mai mari
valori se regăsesc în apropierea ariilor vulcanice și postvulcanice (în jurul
Pacificului, de-a lungul riftului african, în Islanda etc.). Cercetări asupra
acestor resurse se efectuează în state precum SUA, Costa Rica, Japonia,
Filipine, Kenya, Islanda, Franța etc.
ENERGIA SOLARĂ
Energia solară reprezintă o sursă inepuizabilă, utilizată sub diverse forme și pe o
scară tot mai largă, dar cu un procent de valorificare scăzut, datorită costurilor
ridicate de investiție și alternanței strălucirii soarelui (diurnă și chiar sezonieră).
Energia solară este foarte mare sub raportul posibilităților teoretice de utilizare a
acesteia ca sursă energetică generală și ca sursă de energie electrică.
La limita superioară a atmosferei ea este constantă (denumită constantă solară),
din care ajunge până la suprafața terestră 1/106.
Caracteristica principală este aceea că energia solară este dispersată pe suprafața
terestră în mod inegal, datorită unor cauze diferite, cum ar fi: forma Pământului,
mișcările Pământului, masa atmosferei străbătute, albedoul, nebulozitatea
atmosferei etc.
Din întreaga cantitate de energie solară care ajunge la suprafața terestră, 80% se
consumă în circuitul apei în natură și 16% pentru fotosinteză.

Energia este utilizată prin două metode: fotovoltaică sau fisionară, pentru încălzirea
agentului termic și pentru energie electrică, și prin procesul de fotosinteză care
utilizează varietatea substanțelor organice din plantele verzi (bioconversia).
Din repartiția teritorială a energiei solare rezultă că aceasta are valori foarte mari în
zona tropicală, maxime în Sahara și valori mici în zonele polare.
Regiunile Globului cu cea mai mare cantitate de energie solară se regăsesc în
Europa Mediteraneană, Africa Sahariană, Asia Centrală și de Sud-Vest și centrul
Australiei.
ENERGIA MAREELOR
Energia mareelor reprezintă o anumită formă de stocare a energiei
cinetice a oceanelor în mișcarea de ridicare și coborâre a suprafeței sale,
ca urmare a atracției exercitate de Lună.
Forța mareelor este inepuizabilă, restrânsă ca repartiție, dar cu un potențial
mai ridicat decât cel al râurilor interioare.
Din punctul de vedere al utilizării energiei mareelor, interesează îndeosebi
regiunile unde amplitudinea mareică (diferența dintre flux și reflux) este
mai mare de 8 metri.

ENERGIA EOLIANĂ
Energia eoliană are ca generator atmosfera și se datorează mișcărilor
maselor de aer, cu mari diferențieri la suprafața Pământului. Altfel
spus, energia eoliană utilizează puterea mecanică a vântului.
Întreaga suprafață terestră are, mai mult sau mai puțin, un anumit
potențial eolian. Cele mai favorabile regiuni pentru captarea energiei
eoliene sunt regiunile litorale, insulele din largul oceanelor, munții
înalți, regiunile lipsite de vegetație (regiunile deșertice).
Zonele pretabile instalării centralelor eoliene sunt influențate de
viteza și permanența vântului, dar ponderea este redusă datorită
costurilor ridicate ale turbinelor centralelor.
Printre țările producătoare sunt de energie eoliană, se găsesc: Olanda,
SUA, Canada, Franța și Marea Britanie.
HIDROGENUL
Hidrogenul are o mare capacitate energetică, este nepoluant
(rezultând apă), dar trebuie utilizat cu mare atenție deoarece este
predispus la aprinderi accidentale.
În prezent, el se obține din hidrocarburi.
Principala rezervă o reprezintă însă apa. Se poate obține prin
electroliză (cu un mare consum de energie electrică) sau prin
utilizarea energiei nucleare (ea însăși deficitară).

Există și resurse de materii prime reprezentate de diverșii


componenți ai atmosferei, utilizați în industrie și
agricultură, fie direct, fie cu aportul omului: azotul,
oxigenul, dioxidul de carbon etc.
HIDROENERGIA
Hidroenergia reprezintă forma cea mai cunoscută de utilizare
energetică a unei resurse alternative la cele bazate pe combustibili
fosili. În prezent, produce aproape 1/5 din producția mondială de
energie electrică.
Resursele apelor continentale prezintă o repartiție inegală pe
suprafața uscatului.
De-a lungul istoriei, apele continentale au fost utilizate la irigații
și mori de apă, iar în prezent s-a trecut la transformarea în energie
electrică. Potențialul de valorificare este influențat de forța apei.
Principalele țări cu un potențial ridicat se află în Asia, Africa,
America de Nord și de Sud, care utilizează fluviile cu debite mari
– prin construirea unor baraje sau valorificarea unor praguri
naturale de mari dimensiuni, precum Brahmaputra, Enisei,
Columbia, Zair, Zambezi, Parana etc.
Sunt state cu un potențial hidroenergetic valorificat la maximum,
precum Suedia, Elveția, Italia, dar marile centrale sunt construite
pe râul Parana (de către Brazilia, Paraguay și Argentina), pe Volga
(Rusia), Columbia, Colorado (SUA), Sf. Laurențiu (Canada).
Apele de suprafață mai sunt utilizate și în agricultură, prin sisteme
de irigații, în industrie (pentru anumite procese tehnologice și Repartiția geografică a
pentru forța hidraulică), dar și în alimentarea cu apă a centrelor potențialului hidroenergetic al
umane (urbane și rurale). globului (sec. al XXI-lea)
BIOMASA
Tot o resursă naturală regenerabilă o reprezintă resursele din lumea vie (biomasa).
Biomasa este reprezentată printr-o diversitate vegetală și animală, cu accent pe prima
dintre acestea, atât pe uscat, cât și în apele oceanice. Teoretic, aceste resurse sunt
regenerabile, dar prin intervenția omului, care a redus prin defrișări areale întinse de
pădure și, implicit, habitatul unor specii de animale, la care se adaugă și poluarea
atmosferică și cea din apele continentale, care ajung ulterior în oceane, puterea de
regenerare a scăzut simțitor.
• PĂDUREA, principala resursă vegetală a uscatului, se restrânge cu repeziciune,
ajungând astăzi să ocupe sub 27% din uscat datorită exploatărilor necontrolate.
• SAVANELE sunt situate în arealele tropicale utilizate pentru creșterea animalelor.
• ALGELE MARINE prezintã variații diferite în funcție de cantitatea de lumină
primită și sunt utilizate în mai multe scopuri: în industria alimentară, furaje,
îngrășăminte agricole, produse farmaceutice etc.
• FAUNA TERESTRĂ ȘI ACVATICĂ este extrem de diversă,
fiind utilizată în agricultură și în diferite alte ramuri industriale.
RESURSELE
AGRICOLE
RESURSE AGRICOLE sunt resurse legate de
pedosferă, biosferă şi hidrosferă, care sunt
indispensabile omenirii pentru obţinerea hranei.

Agricultura de astăzi este bine organizată, în fonduri


funciare stabile (modalitatea de dispunere a parcelelor
în cadrul unei unități administrative), și într-o
structură agrară modernă (formă de organizare
agricolă, care specifică tipul de exploatare).
RESURSELE
AGRICOLE
RESURSELE FONDULUI FUNCIAR
Fondul funciar reprezintă totalitatea suprafețelor de teren aflate între
granițele unei țări, ale unei unități administrativ-teritoriale sau ale unei
unități agricole.
Suprafața actuală a solurilor utilizabile agricol este de aproximativ 32
mil. km2.
Resursele actuale de soluri sunt diferențiate în funcție de regiunile unde
se află situate, de caracteristicile lor și de modul de valorificare până în
prezent. Calitatea solurilor influenţează productivitatea agricolă.

CULTURILE AGRICOLE
Culturile agricole, deşi aparent
ocupă o suprafaţă relativ redusă
(11%), reprezintă principalele surse
biotice de agroalimentaţie. Aceste
culturi agricole formează, pe
ansamblul lor, ceea ce s-ar putea
numi „biosferă transformată”.
Distribuția terenurilor agricole pe Glob
RESURSELE AGRICOLE
RESURSELE BIOTICE MARINE
Resursele biotice marine cuprind fitoplanctonul (plantele acvatice) şi
zooplanctonul (animalele acvatice).
Resursele biotice marine au o repartiţie teritorială care valorifică anumite
avantaje ale mediului acvatic şi reprezintă, pe ansamblu, un potenţial biologic
mai ridicat decât pe continente.
Cele mai importante resurse biotice marine sunt cele piscicole. Resursele
vegetale sunt reprezentate de fitoplancton, alge roşii, brune, verzi şi iarba de
mare. Principalele ţări cu activităţi de pescuit oceanic şi cantităţi mari de peşte
sunt (în anul 2014): China, Peru, Indonezia, Statele Unite, Federaţia Rusă,
India, Japonia, Myanmar, Filipine, Vietnam etc. China capturează 15% din
totalul mondial de peşte. Islanda are însă cea mai mare cantitate de peşte
pescuit pe cap de locuitor (urmată de Norvegia şi Chile)

RESURSELE FORESTIERE
Utilitatea deosebită a pădurilor derivă din cele două mari şi importante funcţii ale
ei:
- funcţia economică - furnizoare de material lemnos şi produse derivate,
protecţia unor obiective de interes economic,
- funcţia de protecţie - fiind cunoscută influenţa pădurii asupra climei, apelor,
solului etc.
Suprafeţele ocupate de păduri în urmă cu două milenii (circa 56% din uscat) s-au
restrâns treptat, încât azi mai ocupă doar circa 31% din totalul uscatului.
RESURSELE
AGRICOLE
Resursele agricole sunt repartizate inegal, formând regiuni agricole
(cu specific agricol regional, care se suprapun aproximativ pe câte o
zonă climatică):

• a tropicelor umede, cu precipitații bogate, cu soluri fertile,


unde predomină culturile de orez (cu până la 3 recolte pe an),
porumb, mei, la care se adaugã și arborele de cacao, cauciuc,
palmierul de cocos etc.;
• a tropicelor cu umiditate sezonieră, cu orz, în perioadele
ploioase și cafea, bumbac în perioada mai secetoasă;
• aridă, cu agricultură restrânsă în apropierea râurilor mari și în
arealele irigate, unde predomină orezul, porumbul, bumbacul, la
care se adaugă creșterea animalelor;
• subtropicală, ce cuprinde două subregiuni bine individualizate,
mediteraneană (citrice, viticulturã, orez, bumbac și cereale) și
musonică (orez, porumb, leguminoase, bumbac etc.);
• temperată, cu cereale, pășuni naturale și creșterea animalelor;
• subpolară, cu pășuni naturale, unde predomină creșterea
animalelor și mai puțin culturile de orz, cartofi etc.
Zonele climatice
pe Glob
PEISAJE AGRICOLE
Peisajele agricole sunt reprezentate prin două mari categorii,
subdivizate în mai multe tipuri:

• naturale, unde impactul antropic este restrâns, cu un covor


vegetal sărac, situate în zonele subpolare, aride și peisajele
forestiere din zona ecuatorialã (Amazon, Africa Centrală);
• antropizate, cu impact mare al omului:
- câmpurile cultivate deschise (open-field);
- cu parcele bine ordonate, limitate de o rețea de
drumuri perpendiculare și închise (bocage);
- cu un relief accidentat sau puternic fragmentat,
unde predomină pășunile;
- puternic mecanizate (peisaj bazat pe monocultură);
- musonic-asiatic (culturi de orez și puternic terasat);
- itinerante (agricultură de subzistență);
- periurban (zarzavaturi și legume).

Agricultura din prezent poate fi încadrată în două tipuri majore:

• tradițională sau de subzistență (pentru utilitate familială, existentă pe mari întinderi


din Africa, Asia și mai puțin în America de Nord și Europa)
• modernă (care utilizează tehnici moderne, prin mecanizare).
AGRICULTURA
ITINERANTĂ
Agricultura itinerantă este sistemul cel mai rudimentar de cultivare
a terenurilor. Suprafeţele cultivate sunt restrânse, se lucrează în
comun, se cresc puţine animale domestice.
În câţiva ani, terenul cultivat se epuizează şi este părăsit (este
specific în regiunile tropical umede, subecuatoriale şi ecuatoriale).
Oamenii se mută şi defrişează pădurea în alt loc.
Se întâlneşte tipul de agricultură în pârloagă (ţelină). Acest mod de
a lucra pământul s-a practicat în centrul Africii (Zair, Tanzania,
Malawi etc), în Asia (Indonezia, Thailanda).
Pe suprafeţe restrânse se mai practică şi astăzi în aceste locuri sau
în zona tropicală (Sahel).
Pământul este cultivat timp de 2-3 ani, după care este părăsit,
luându-se în cultură altă suprafaţă defrişată.
PEISAJE
MUSONICE
• Agricultură tradițional irigată - La ora actuală, în lume, din cele peste 1,5
miliarde de hectare de teren arabil, aproximativ 300 de milioane de hectare
sunt irigate, acestea din urma furnizând în jur de o treime din producția
alimentară mondială. India, China și Statele Unite ale Americii dețin
jumătate din totalul suprafețelor în care se folosește irigarea sistematică.

• Cultura pe terase - Agricultura pe terase este un tip de agricultură inventată


de incași, locuitori antici din munții Americii de Sud. Această metodă de
cultivare a făcut posibilă cultivarea culturilor în regiunile deluroase sau
montane. Acest tip de agricultură este utilizat în mod obișnuit în Asia de
către țări de cultivare a orezului, cum ar fi Vietnam, Filipine și Indonezia. În
afară de cultivarea orezului, terasele sunt folosite și pentru cultivarea
orezului, a cartofilor și a porumbului. Agricultura pe terase este, de
asemenea, frecvent utilizată în insule precum Insulele Canare, deoarece
acestea au terenuri deluroase.

• Cultura ceaiului - Ceaiul este cultivat la cote de la nivelul mării și până la


altitudini de peste 7.000 de metri. Ceaiul este cultivat în zeci de țări de pe
glob. Printre principalii producători de ceai se numără China, India, Sri
Lanka și Kenya. India este cel mai mare producător de ceai negru, în timp ce
China și Japonia sunt cei mai mari producători de ceai verde.
Peisaje mediteraneene
Podgorii

Peisaje mediteraneene
Plantații de măslin

Peisaje tradițional irigate


Huerta - câmpiile litorale spanniole

Peisaje tradițional irigate


În oaze
Irigații cu pivot în deșert

Wadi-rum

Deșertul Colorado
AGRICULTURA
INTENSIVĂ
Se caracterizează prin:
• mecanizare intensă (dotarea cu toate tipurile de maşini);
• chimizare (administrarea de îngrăşăminte chimice);
• irigarea terenurilor (mai ales în zonele aride);
• asanarea terenurilor mlăştinoase;
• selecţionarea seminţelor (utilizarea seminţelor de mare
productivitate).

Acest tip de agricultură se practică pe scară largă în Europa de Vest,


America de Nord (S.U.A.,Canada), Australia, Noua Zeelandă.
POTENȚIALUL
RESURSELOR
AGRICOLE
În prezent, o problemă fundamentală a lumii contemporane o
constituie asigurarea unor resurse de hrană suficiente pentru întreaga
populație a planetei.
Din punct de vedere al dezvoltării agriculturii, există un puternic
decalaj între regiuni și țări. În prezent întâlnim următoarele
posibilități:
• cele mai populate țări (China și India) și-au dezvoltat producția
agroalimentară cu o proporție mai mare decât creșterea
demografică;
• țările cu o agricultură comercială și o producție ridicată și-au
sporit producția agroalimentară într-o proporție superioară
creșterii populației, dar inferioară posibilităților proprii (datorită
intenției de a păstra un anumit nivel al prețurilor);
• țările cu o agricultură de subzistență au avut creșteri ale producției
agroalimentare nesemnificative față de creșterea populației. Acest
grup de țări (aproape toate țările africane, țări din America Latină
și Asia de Sud-Est) sunt confruntate cu un deficit permanent de
produse agroalimentare.
• Octavian Mândruț (2014), Geografie. Probleme fundamentale ale
lumii contemporane, Manual pentru clasa a XI-a, Editura Corint
Educațional, București,
https://dl.adservio.ro/adservio-biblioteca/manuale/clasa-XI/Geograf
ie%20-%20XI%20-%20Editura%20Corint.pdf

• Grigore Posea, Nicu Aur, Nicolae Cruceru, Liliana Guran-Nica


(2006), Geografie. Probleme fundamentale ale lumii contemporane,
Editura Niculescu, București
https://dl.adservio.ro/adservio-biblioteca/manuale/clasa-XI/Geograf
ie%20-%20XI%20-%20Editura%20Niculescu.pdf

• Dumitru Rus (2012), Caietul elevului. Geografie (Probleme

BIBLIOGRAFIE
fundamentale ale lumii contemporane), clasa a XI-a, Editura CD
Press, București
• Aurora Dumitrescu (2018), Peisaje agricole pe glob, Inspectoratul
Școlar Județean Gorj
• Destepti.ro (2019), Irigarea terenurilor agricole – între avantaje și
riscuri,
https://destepti.ro/irigarea-terenurilor-agricole-intre-avantaje-si-risc
uri

• Eunice Marshall (2021), Ce este agricultura pe terase?,


ripleybelieves.com,
https://ro.ripleybelieves.com/what-is-terrace-farming-257