TEMA:ONTOLOGIA

Relizat :Albot Mihaela

Grupa RE21Z
PLANUL:
 1 Obiectul și problematica filozofiei
 2.Timpul și spațiul
 3.Mișcarea
 4.Conștința /Conștința socială
 5. Universul (problema fundamentală finitate
și infinitate geneza universului)
 Obiectul și
problematica filozofiei
Ontologia prezintă domeniul reflecției filozofice care caută
să surprindă fundamentele existenței, care formuleaza
presupuneri asupra esenței universului cosmic şi social-
uman încearcă să delimiteze şi să clasifice nivelurile şi
modurile principale de manifestare ale acesteia.Ontologia,
ca disciplină filozofică, există încă de pe timpurile lui
Aristotel, care o numea ,,filozofie primă", atribuindu-i ca
obiect existenţa"
 În sens general noțiunea de existență semnifică faptul că toate obiectele
despre care este vorba sînt ,există adică exprimă lumea în care existăm
totalitatea proceselor materiale și ideale ,naturale sociale
 determinarea existenţei, descifrarea substratului şi ordinii acesteia începe
prin disocierea pe care omul o realizează între el însuşi şi mediul existenţei
şi al activităţii sale imediate. Pornind de aici, această analiză se desfăşoară
concentric, de la om spre lume, conform principiului după care cunoaşterea
parcurge drumul invers în raport cu sensul evoluţiei reale a lumii :de la
esenţă la fenomen, de la cauză la efect ; în cunoaştere, omul procedează de
la el spre natură, de la fenomen la esenţă, de la efect la cauză.
 filozofia marxistă scoate în evidenţă faptul că pe măsură ce omenirea îşi
lărgeşte orizontul acţiunii şi cunoaşterii, existenţa i se înfăţişează tot mai
mult ca natură şi societate, ca un univers fizic şi altul social-uman.
 Natura este ansamblul de sisteme, structuri şi niveluri materiale (fizice şi
biologice), anterioare şi independente în raport cu omul şi cu omenirea ;
este o existenţă necondiţionată, infinită (calitativ, în spaţiu şi în timp),
fiinţînd în sine, prin sine şi pentru sine.
 Societatea este, aşadar, o existenţă care poartă
măsura omenescului, se constituie în procesul
acţiunii omului, în conformitate cu trebuinţele şi
cu capacităţile sale transformatoare, proces în
urma căruia o arie din ce în ce mai largă de obiecte
şi fenomene sînt parţial smulse din legăturile lor
naturale, devenind — prin dezvoltarea
posibilităţilor ascunse şi nerealizate ale naturii — o
natură umanizată. Cu toate trăsăturile lor comune,
cele două domenii ale existenţei obiective au şi
note specifice. Astfel, în timp ce natura este
materială în totalitatea elementelor şi raporturilor
sale, societatea este un domeniu căruia i se poate
atribui doar parţial atributul
 Unul din cele mai importante aspecte ale concepţiei
materialist-dialectice despre mişcare se referă la
abordarea acesteia din unghiul de vedere filozofic şi nu
naturalist-ştinţific ; mişcarea — ca concept filozofic — nu
se referă la unul sau altul din aspectele sale particulare, ci
este înţeleasă ca mod de existenţă a materiei. „Mişcarea,
în înţelesul cel mai general al cuvîntului, concepută ca
mod de existenţă a materiei, ca un atribut inerent
acesteia, cuprinde toate schimbările şi procesele care au
loc în univers, de la simpla deplasare şi pînă la gîndire.“ 29.
Acest mod de a concepe mişcarea a creat posibilitatea de
a înţelege diversitatea calitativă a formelor de
manifestare ale mişcării. Mişcarea în general nu există ca
atare, ci există numai formele ei particulare ; mişcarea în
general este o abstracţie.
 Mişcarea biologică, de exemplu, se bazează şi
presupune (este condiţionată de) mişcarea fizică
şi chimică, în sensul că procesele de asimilaţie şi
dezasimilaţie se realizează, în ultimă instanţă,
printr-un complex de procese (luate fiecare
separat) de natură fizico-chimică. Acestea sînt
însă subordonate legilor biologice de mişcare
 Tot astfel, mişcarea socială — cea mai complexă
formă de mişcare — este condiţionată de toate
celelalte forme ale mişcării ; ea cuprinde însă
forme şi procese specifice, deosebite de cele din
natură, cum sînt cele economice, tehnice,
ştiinţifice, social-politice, de gîndire etc.
 Categoria de spaţiu este o reprezentare generalizată a dimensiunilor
corpurilor şi a distanţelor dintre ele, iar categoria de timp reprezintă
imaginea generalizată a duratei evenimentelor şi a intervalelor dintre ele.
Altfel spus, spaţiul reprezintă totalitatea raporturilor de coexistenţă dintre
lucruri, iar timpul totalitatea raporturilor de succesiune şi simultaneitate.
 Concluzii idealiste privind natura spaţiului şi a timpului au fost deduse şi
din existenţa unor geometrii abstracte care studiază spaţii cu mai mult de
trei dimensiuni ; neînţelegînd semnificaţia acestora, a pluralităţii
reprezentărilor umane despre spaţiu, s-a conchis că acestea ar fi creaţii
arbitrare ale gîndirii, construcţii convenţionale ale subiectului.
 Timpul posedă şi el proprietăţi specifice în domeniul lumii vii ; se poate
vorbi chiar despre un timp organic sau biologic, ale cărui particularităţi se
referă la durata şi ritmul proceselor, la succesiunea şi ordinea temporala a
acestora, la repetabilitate şi reversibilitate, la coordonarea şi influenţa
reciprocă între stări temporale diferite 42. 
 Conştiinţa are o dublă dimensiune : există o
conştiinţă individuală (subiectivă), ca domeniu exclusiv de
reflexivitate, şi o conştiinţă socială (obiectivă) a oamenilor, produs al
exercitării (funcţionării) conştiinţei lor individuale (subiective).
Conştiinţa socială este produsul conştiinţei individuale a oamenilor,
dar reflectă existenţa lor socială şi are un statut existenţial ca şi
aceasta. Conştiinţa socială, deşi produsă subiectiv, se instituie ca
domeniu obiectiv al sociosferei, în care se obiectivează, în modalităţi
specifice, viaţa spirituală a diferitelor generaţii, a indivizilor sau a
grupurilor, sistemul ideologiei şi culturii
 Conştiinţa socială este, la rîndul ei, corelată cu conştiinţa
individuală : genetic, conştiinţa socială este produs obiectivat (sintetic
şi generalizat) al rezultatelor conştiinţelor indivizilor
concreţi ; funcţional, ea se manifestă numai prin conştiinţele
individuale. Totodată, conştiinţa socială nu este o sumă de conştiinţe
individuale, alăturate mecanic, nu cuprinde toate elementele şi
manifestările conştiinţelor individuale, ci este expresia lor sintetică, o
unitate (selectivă) de elemente şi de valori
 Indiferent de viziunea materialistă sau idealistă asupra lumii, spiritul filozofic a fost tentat să imagineze
lumea ca un tot unitar. Ca reflex al acestei tentaţii, întîlnim încă din antichitate remarcabile concepţii
moniste. Şi cum, iniţial, în reflecţia filozofică erau transpuse de obicei reprezentări concrete ale lumii
reale, principiile moniste postulate asupra universului natural au fost, cu precădere, principii
materiale. Astfel, primele şcoli filozofice din Orient, Grecia şi Roma antică au corelat ideea unităţii
existenţei cu ideea materialităţii ei. unitatea dintre finit şi infinit, trecerea de la unul la celălalt nu se
realizează doar pe planul gîndirii, prin suprimarea conceptuală a limitelor finitului, ci — în primul rînd
— prin autonegarea reală de către înseşi existenţele determinate a propriilor limite ; infinitul nu se
reduce deci la o posibilitate abstractă, ci este o stare care se înfăptuieşte în mod real în procesul însuşi al
mişcării, dezvoltării şi interacţiunii ; infinitul capătă, astfel, un sens şi un conţinut real.
 În această perspectivă, devine clară eroarea materialismului premarxist în înţelegerea naturii şi a
raportului dintre finit şi infinit ; caracterul metafizic al concepţiei sale nu permitea stabilirea raportului
real dintre finit şi infinit, trecerea finitului în infinit pe baza principiului dialectic al dezvoltării şi al
interacţiunii ; opoziţia dintre finit şi infinit, admiterea existenţei reale numai a finitului era urmarea
considerării unilaterale a existenţei, ca sumum de obiecte determinate şi finite în timp şi spaţiu ; infinitul
era conceput doar ca o idee, ca o abstracţie constituită prin suprimarea mintală a determinărilor finite ale
lucrurilor şi, deci, ca ceva separat de lucrurile finite, deasupra acestora şi independent de ele. Un astfel
de infinit este, într-adevăr, lipsit de semnificaţie reală, are o altă natură decît finitul real şi se opune
acestuia ca ceva străin. Se ajungea, astfel, la o concepţie idealistă despre infinit.
 În perspectiva înţelegerii materialist-dialectice a finitului şi infinitului, dispare opoziţia absolută dintre
ele. Infinitul nu este un dat, ci un proces ; dar nu un proces de adăugare a unor noi cantităţi la una dată
(ca în matematică), ci un proces care implică mişcare, dezvoltare şi transformare calitativă şi cantitativă,
un proces contradictoriu. De aceea, Engels atrăgea atenţia că „Infinitul este o contradicţie şi este plin de
contradicţii. O contradicţie este însuşi un infinit alcătuit numai din mărimi finite, şi totuşi aşa este.
...Tocmai pentru că infinitul este o contradicţie, el este un proces infinit, care se desfăşoară fără sfîrşit în
timp ;şi spaţiu. Suprimarea acestei contradicţii ar fi sfîrşitul infinitului“
 Sursa : https://
www.marxists.org/romana/tematica/filozofi
e/mdi/c02.htm
 Valeriu Capcelea Filozofie Manual pentru
școala superioară Ediția a patra revăzută și
adăugată