Carl Gustav Jung

A fost un psiholog și psihiatru elvețian care a fondat

psihologia analitică.
Jung a propus și a dezvoltat conceptele de personalitate
extravertită și introvertită, arhetipuri și inconștient
colectiv. Opera sa a fost influentă în psihiatrie și în
studiul religiei, literaturii și cât și în domenii conexe.
 Viața timpurie și cariera

Jung era fiul unui filolog și pastor. Copilăria sa a fost singuratică, deși îmbogățită de o
imaginație vie. Acesta a observat de timpuriu comportamentul părinților și al profesorilor
pe care a încercat să îi înțeleagă. Preocupat în special de credința eșuată a tatălui său în
religie, el a încercat să-i comunice propria sa experiență despre Dumnezeu.
În multe privințe, bătrânul Jung a fost un om bun și tolerant, dar nici el, nici fiul său nu
au reușit să se înțeleagă. În adolescență a descoperit filosofia și a citit pe larg, iar acest
lucru, împreună cu dezamăgirile din copilărie, l-au determinat să renunțe la puternica
tradiție familială și să studieze medicina și să devină psihiatru. A fost student la
universitățile din Basel (1895–1900) și Zürich (1902).
A avut norocul să se alăture personalului azilului Burghölzli al
Universității din Zürich într-o perioadă (1900) când se afla sub
conducerea lui Eugen Bleuler, ale cărui interese psihologice
inițiaseră ceea ce sunt considerate acum studii clasice ale bolilor
mintale.
La Burghölzli, Jung a început, cu un succes remarcabil, să aplice
teste de asociere inițiate de cercetători anteriori.
Diferențe între teoria lui Freud și Jung

Ipoteza Jung Freud

O sursă generalizată de
O sursă de energie psihică
energie psihică care
Natura și scopul libidoului specifică satisfacerii
motivează o serie de
sexuale
comportamente

Un depozit de amintiri
Un depozit de dorințe
reprimate specifice
Natura inconștientului reprimate și inacceptabile
individului și trecutul
specifice individului
nostru ancestral

Experiențele din trecut în Experiențele din trecut cu

Cauza comportamentului plus pe lângă aspirațiile precădere cele din
viitoare copilărie
 Teoria Libidoului

Jung (1948) nu a fost de acord cu Freud cu privire la rolul sexualității.

El credea că libidoul nu reprezintă doar energie sexuală, ci în schimb energie
psihică generalizată.
Pentru Jung, scopul energiei psihice este motivarea individului într-o serie de
moduri importante, inclusiv spiritual, intelectual și creativ. Aceasta reprezintă de
asemenea, sursa motivațională a unui individ pentru căutarea plăcerii și reducerea
conflictului
 Teoria inconștientului

La fel ca Freud (și Erikson), Jung considera psihicul ca fiind alcătuit dintr-o serie de sisteme
separate, dar care interacționează. Cele trei sisteme principale sunt ego-ul, inconștientul personal și
inconștientul colectiv.
Potrivit lui Jung ego-ul reprezintă mintea conștientă întrucât cuprinde gândurile, amintirile și
emoțiile de care o persoană este conștientă. Ego-ul este în mare parte responsabil pentru sentimentele
de identitate și continuitate.

Jung (1933) a subliniat o trăsătură importantă a inconștientului personal numită complexe. Un

complex este o colecție de gânduri, sentimente, atitudini și amintiri care se concentrează pe un singur
concept. Jung credea, de asemenea, că inconștientul personal este mult mai aproape de suprafață
decât sugerase Freud, iar terapia jungiană este mai puțin preocupată de experiențele copilariei
reprimate. Este prezentul și viitorul, care în opinia sa a fost cheia atât pentru analiza nevrozei, cât și
pentru tratamentul acesteia
 Teoria inconștientului colectiv
Cu toate acestea, de departe cea mai
importantă diferență dintre Jung și
Freud este noțiunea lui Jung de
inconștient colectiv (sau
transpersonal). Aceasta este cea mai
originală și controversată contribuție a
sa la teoria personalității.
Inconștientul colectiv este o versiune
universală a inconștientului personal, care
deține modele mentale sau urme de
memorie, care sunt împărtășite cu alți
membri ai speciilor umane.
Aceste amintiri ancestrale, pe care Jung le-
a numit arhetipuri, sunt reprezentate de
teme universale în diferite culturi,
exprimate prin literatură, artă și vise.
Potrivit lui Jung, mintea umană are caracteristici înnăscute „imprimate” pe ea ca urmare a
evoluției. Aceste predispoziții universale provin din trecutul nostru ancestral. Frica de întuneric
sau de șerpi și păianjeni ar putea fi exemple și este interesant faptul că această idee a fost reînviată
recent în teoria condiționării pregătite (Seligman, 1971).
Cu toate acestea, mai importante decât tendințele izolate sunt acele aspecte ale inconștientului
colectiv care s-au dezvoltat în subsisteme separate ale personalității. Jung (1947) a numit aceste
amintiri ancestrale și imagini arhetipuri.
 Arhetipurile lui Jung

01 Persona 02 Anima

03 Umbrei 04 Sinelui
 Arhetipurile lui Jung
Persona
Persoana (sau masca) este fața exterioară
pe care o prezentăm lumii. Ne ascunde
adevăratul nostru sine și Jung îl descrie ca
arhetipul „conformității”. Aceasta este fața
publică sau rolul pe care o persoană îl
prezintă altora ca pe cineva diferit de ceea
ce suntem cu adevărat (ca un actor).
Anima
Un alt arhetip este anima / animus. „Anima
/ animus” este imaginea în oglindă a
sexului nostru biologic, adică latura
feminină inconștientă la bărbați și
tendințele masculine la femei. Psihicul unei
femei conține aspecte masculine (arhetipul
animus), iar psihicul unui bărbat conține
aspecte feminine (arhetipul anima).
 Arhetipurile lui Jung
Umbrei
Aceasta este latura animală a personalității
noastre. Este sursa atât a energiilor noastre
creative, cât și a celor distructive. În
conformitate cu teoria evoluției, e posibil
că arhetipurile lui Jung să reflecte
predispoziții care au avut odată valoare de
supraviețuire.
Sinelui
În cele din urmă, există sinele care oferă un
sentiment de unitate în experiență. Pentru
Jung, scopul final al fiecărui individ este de
a obține o stare de egoism (similară cu
auto-actualizarea) și, în acest sens, Jung (la
fel ca Erikson) se mișcă în direcția unei
orientări mai umaniste.
Opere

● Tipuri psihologice, Editura Humanitas,

traducere de Viorica Nișcov, București,
1997
● Amintiri, vise, reflecții, Editura
Humanitas, traducere de Daniela
Ștefănescu, București, 1996/2001/2004
● Opere complete vol. 12, Psihologie și
alchimie, Editura Teora, 1998.
● Imaginea omului si imaginea lui
Dumnezeu, Editura Teora, Bucuresti,
1997
● Cartea roșie, scrisă între 1914 și 1930 și
publicată în 2009
Jacques Lacan
A fost un proeminent psihanalist și psihiatru francez, cu
contribuții remarcabile în psihanaliză, filosofie și teoria literară.
A susținut cursuri la Paris, între 1953 și 1981, fiind un influent
intelectual francez al anilor 1960 și 1970, făcând parte din
filosofii curentelor postmodernismului și poststructuralismului și
având multe idei și abordări comune suprarealismului.
Activitatea sa interdisciplinară freudiană a fost caracterizată de
preocupări pentru inconștient, complexul castrării, ego,
identificare și limbaj ca percepție subiectivă.
Scoala lacaniana franceza (numita si “Scoala cauzei freudiene”), care are la baza abordarea
sa psihanalitica, se intoarce impotriva curentului american (care postuleaza suprematia eului)
si imbogateste teoriile lui Freud cu informatii din domeniul antropologiei, lingvisticii si
filozofiei. Primul si cel mai cunoscut concept introdus de Lacan este “stadiul oglinzii”
(1936)- formator al functiei eului, asa cum este el relevant in experienta psihanalitica. Omul
este prin el insusi o fiinta duala, scindata, “alienata”.
Chiar si atunci cand vorbeste, el substituie materialitatea obiectelor cu simbolismul
cuvintelor. Intre real si simbolic se interpune insa imaginarul. Incapacitatea omului de a
traduce in cuvinte ceea ce simte si traieste cu adevarat, pune o distanta intre el si eul sau. In
cazul nevroticilor, problema nu este aceea ca nu pot defini realul (considerat oricum locul
nebuniei), ci acela ca isi considera propriul imaginar drept realitate. Dintre toate teoriile
de inspiratie psihanalitica, psihanaliza lacaniana este poate cea mai greu de inteles, ea
nereprezentand o lectura usoara pentru neinitiati. Lacan a revolutionat practica
psihanalitica prin sedintele sale scurte, cu durata variabila sau atitudinea sa desprinsa
de “neutralitatea binevoitoare”.
 Stadiul oglinzii

Stadiul oglinzii a fost prima contributie oficiala a lui Lacan la teoria psihanalitica. El a descris stadiul
oglinzii ca formator al functiei eului asa cum este el relevat in experienta psihanalitica. Mai tarziu acest
stadiu a fost considerat o structura subiectiva permanentă, o paradigmă a imaginarului, o fază in care
subiectul este permanent captivat de propria sa imagine.
Stadiul oglinzii este departe de a fi un simplu fenomen care apare in cursul dezvoltarii copilului; el
ilustreaza natura conflictuala a relatiei duale.
Eul se formeaza prin identificare, respectiv identificarea cu imaginea proprie. Copilul isi vede imaginea
ca intreg si sinteza imaginii sale produce un contrast cu lipsa de coordonare a corpului, care este
perceput ca fiind fragmentat. Acest contrast este resimtit de copil ca rivalitate cu propria sa imagine,
deoarece imaginea ca intreg este amenintatoare si astfel in stadiul oglinzii apare o tensiune agresiva intre
subiect si imagine. Pentru a rezolva tensiunea subiectul se identifica cu imaginea.
Opere

● Jacques Lacan. Schita unei vieti,

istoria unui sistem de gandire
● Anxietatea: Seminarul lui Jacque
s Lacan