Obiectul sociologiei

educaţiei
Obiectivele disciplinei Sociologia
educaţiei
 familiarizarea studenţilor cu principalele abordări
teoretice şi orientări metodologice din sociologia
educaţiei;
 analizarea structurii instituţiilor şi a proceselor
educaţionale;
 dezvoltarea la studenţi a unor atitudini realiste şi
optimiste privind rolul educaţiei în dezvoltarea societăţii
 cultivarea interesului studenţilor pentru problematica
actuală a reformei învăţământului românesc şi pentru
oportunităţile de optimizare a practicilor educaţionale
de tip şcolar
Teme
 Obiectul şi problematica sociologiei
educaţiei.

 Societate şi educaţie. Educaţia ca

subsistem

 Cultura organizaţională a şcolii

 Surse ale rezultatelor şcolare

Bibliografie
 Diaconu M., Sociologia educaţiei, Editura ASE,
Bucureşti, 2004

 Hatos, A., Sociologia educaţiei, Editura Polirom, Iaşi,

2006

 Ionescu. I., Sociologia şcolii. Politici practice şi activităţi,

Editura Polirom, Iaşi, 1997

 Langa, C, Bulgaru I., Managementul clasei de elevi –

consideraţii generale, Editura Univ. din Piteşti, 2009

 Păun, E., Şcoala-o abordare sociopedagogică, Editura

Polirom, Iaşi, 1999
Cunoaşterea versus cunoaşterea
ştiinţifică
 Cunoaşterea comună reprezintă modalitatea de
cunoaştere a realităţii prin experienţa directă a indivizilor.
 Simţ comun:

 prima etapă – în mod spontan, ne facem o idee

asupra evenimentelor trecute – „intuiţie

excepţională a unor persoane care intuiesc dacă
spune adevărul sau nu”
 a doua etapă – în cunoaşterea la nivelul simţului

comun, constă în extrapolarea explicaţiilor de la

situaţiile trecute la cele prezente sau cele viitoare.
– mod mecanicist –
 Simţ comun de primă mână – reprezintă ansamblul
cunoştinţelor spontane fondate pe experienţa directă a
agenţilor cunoscători. De exemplu un jurist cu experienţă
îşi poate da seama intuitiv dacă o mărturie este falsă sau
adevărată.

 Dacă respectivul jurist a citit lucrări de psihologie şi

sociologie judiciară va utiliza cunoştinţele dobândite,
face apel la ceea ce se numeşte simţ comun de mâna
a doua.

 Un alt factor care limitează cunoaşterea spontană este

socializarea – procesul de formare a personalităţii în
acord cu normele şi valorile societăţii în care individul de
naşte şi trăieşte.
Modalităţi de generare şi testare a
adevărului:
 modul autoritarist – antichitate – contemporaneitate – atribut
supranatural al conducătorilor de a produce adevărul
 modul mistic
 modul logico-raţional – se centrează pe logica formală.
Principala grijă constă în rigoarea judecării logice, fără a se
urmări corespondenţa cu realitatea. „operaţia a reuşit, dar
pacientul a murit”.
 modul ştiinţific – de determinare a adevărului îmbină
preocuparea pentru aplicarea corectă a metodei de
cunoaştere cu observaţia riguroasă a fenomenelor. Metoda
ştiinţifică asigură desubiectivizarea cunoaşterii, oferindu-se o
imagine despre lumea înconjurătoare aşa cum este ea în
realitate, şi nu aşa cum îi apare unui individ la nivelul simţului
comun.
 Sociologia (latinescul socius, „social” şi grecescul logos,
„ştiinţă”) în sensul cel mai general, reprezintă ştiinţa
socialului.

 Sociologia s-a constituit ca ştiinţă independentă în anii

1930, iniţial sub forma unor proiecte epistemologice, fiind
reprezentată de câţiva mari gânditori.

 De abia spre sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului

XX s-a constituit o comunitate disciplinară propriu-zisă,
sociologia fiind recunoscută instituţional prin introducerea
ei ca disciplină de învăţământ.
Definiţii ale sociologiei educaţiei
 Sociologia educaţiei, în viziunea lui Emil Păun este o
ramură din ştiinţele educaţiei care presupune o abordare
din perspectivă sociologică a fenomenelor şi instituţiilor
macroeducaţionale (structura socială a educaţiei şi
relaţiile sale cu societatea, procesul şi schimbarea
socială, instituţii ca şcoala, familia, mas-media, etc.).

 Ea apare ca o ştiinţă descriptiv-diagnostică: cercetează

funcţiile şi interrelaţiile sociale ale educaţiei, îndeosebi
din perspectivă structurală.
 Sub impactul transformărilor economice, al dezvoltării
industriale au avut loc o serie de transformări în sistemul
de învăţământ, în special în ceea ce priveşte
cuprinderea în sistem a unui număr mare de tineri care
trebuiau instruiţi, aceasta fiind singura cale de pregătire
a forţei de muncă în cantitatea şi la nivelul cerut de
societatea industrială.

 Datorită numărului mic de educatori existenţi,

dimensiunile claselor erau foarte mari, din punct de
vedere numeric, ceea ce nu permitea desfăşurarea unei
activităţi educative propriu-zise, ci o activitate axată în
esenţă pe transmiterea de cunoştinţe.
 Educaţia în cadrul familiei este astfel înlocuită cu
instrucţia publică.

 Totuşi, şcoala nu reuşeşte însă să formeze singură

individul, să-l pregătească atât pentru muncă, cât şi
pentru viaţă, să-i dezvolte toate laturile personalităţii.

 Dacă instrucţia cade în sarcina şcolii, în schimb educaţia

cade în cea mai mare măsură în sarcina familiei şi a
mediului social.
 Generalizarea fenomenului industrial a determinat
generalizarea instrucţiei, unica cale de pregătire a forţei
de muncă în cantitatea şi la nivelul cerut de societatea
industrială.

 Apar treptat numeroase instituţii sociale care preiau

funcţiile şi sarcinile care tradiţional reveneau familiei,
printre care supravegherea medicală, ridicarea nivelului
de cultură, orientarea profesională şi, fără îndoială,
instrucţia profesională.
 Presiunea societăţii asupra familiei s-a exercitat pe două
direcţii:
 societatea, datorită revoluţiei industriale, nu mai putea

lăsa în seama familiei instrucţia şi, cu atât mai puţin

orientarea şi profesionalizarea individului;
 în aceste condiţii era nevoie de o forţă de muncă

numeroasă, fapt care determină antrenarea femeii în

munca industrială.
 Societatea, aflată în plină expansiune industrială,
deposedează familia de anumite funcţii, atât pentru
faptul că aceasta din urmă nu mai era capabilă să le
îndeplinească la nivelul noilor exigenţe, cât şi pentru
faptul că femeia – principalul educator al copiilor şi
organizator al grupului familial – era atrasă spre
muncile sociale, fiind astfel sustrasă de la
problemele obişnuite ale familiei.

 Modificarea raporturilor educaţionale dintre

societate, şcoală şi familie a constituit condiţia
obiectivă a apariţiei sociologiei educaţiei.
 Sociologia educaţiei studiază una dintre instituţiile
majore ale societăţii, educaţia, sub mai multe
aspecte.
 Problemele fundamentale pe care le cercetează
sociologia educaţiei sunt legate de:
 Analiza structurala a sistemului educativ al

societăţii (în sens de alcătuire sau “anatomie”);

 Analiza funcţionala a sistemelor educative (în

sens de mod de funcţionare, activităţi sau

manifestări);
 Analiza evolutiva (de schimbare si dezvoltare).