Managerul unei mari companii internaţionale din domeniul industriei
textile, fiind sosit într-o ţară străină(despre care aflase că este francofonă) unde compania sa achiziţionase de curând o nouă fabrică, a dorit să se întâlnească cu angajaţii acesteia. El a cerut ca aceştia să fie scoşi în curtea întreprinderii şi le-a ţinut un discurs de o oră, într-o franceză elegantă, insistând asupra viitorului promiţător pe care îl vor avea de acum înainte, vorbind despre implementarea unor programe privind protecţia angajaţilor (incluzând, spre exemplu, o asigurare medicală semnificativă), despre grija companiei pentru programele de managementul carierei şi, în sfârşit, despre dorinţa lui proprie de a le fi de folos. La final, a aşteptat întrebări, dar acestea nu au venit, ceea ce managerul a pus pe seama timidităţii oamenilor , aceştia nefiind probabil obişnuiţi să vorbească în public (chiar şi-a pus în minte să dezvolte un sistem de comunicare mai eficient la nivelul respectivei fabrici, pe viitor). La final, s-a întreţinut cu managerul întreprinderii respective la un pahar de şampanie, directorul fabricii chiar l-a felicitat pentru claritatea discursului şi a mulţumit pentru propunerile făcute. Peste alte câteva zile, încântat de rezultatele demersului său, managerul s-a întors în ţara sa de origine; după alte două săptămâni, a primit un telefon prin care a aflat că la fabrica în care ţinuse discursul său mobilizator, angajaţii au intrat în grevă, câţiva dintre ei apelând chiar la măsuri radicale cum ar fi greva foamei.
Dl Dumitraşcu a fost desemnat să modereze o întâlnire în care urma să se
dezbată câteva dintre problemele importante ale şcolii românesti. Participanţii erau profesori de diferite specialităţi, interesaţi în a găsi cele mai bune modalităţi de lucru cu elevii indisciplinaţi. Dl Dumitraşcu a început şedinţa cerându-le profesorilor participanţi să-şi spună părerea în legătură cu tema aflată în discuţie. El a considerat că dacă au venit la această întrunire, toţi cei prezenţi cunosc problematica supusă dezbaterii şi implicaţiile pe care aceasta le presupune. De altfel, profesorul Dumitraşcu este adeptul unei exprimări libere a ideilor, drept care a ales să intervină cât mai puţin (dacă se poate, deloc) în discuţie. Iată că cei prezenţi ajung destul de repede la un anumit conflict. Astfel, unii dintre aceştia reclamau faptul că anumite persoane vorbesc prea mult şi nu-i lasă pe ceilalţi să se exprime. Persoanele spre care se îndrepta această remarcă s-au simţit foarte jignite şi au replicat că “ Dacă este aşa, noi nu mai zicem nimic!”Pe de altă parte, anumite idei au fost considerate, din start, ca fiind nepotrivite de către unii dintre membrii grupului şi, de aceea, aceştia nici nu i-au lăsat pe iniţiatorii ideilor să le explice până la capăt afirmând că aceştia “spun prostii” ori “habar nu au pe ce lume trăiesc !”. Îngrijorat de starea conflictuală la care s-a ajuns, profesorul Dumitraşcu a intervenit atunci delimitând – în propria opinie – cine avea dreptate şi cine nu în disputa respectivă. Această atitudine, departe de a linişti lucrurile, a generat şi mai multă nervozitate în rândul participanţilor. Şedinţa s-a încheiat fără niciun rezultat concret, în nemulţumirea generală, oamenii respingând orice propunere de a se mai întâlni, pe viitor în aceeaşi formulă.
(adaptat după Bearner&Varner, 2001 de N.Gudea, 2003)
Într-o companie multinațională un tânăr canadian ambițios lucrează împreună cu o doamnă în vârstă din China. Doamna a dovedit mult entuziasm și conștiinciozitate cât timp a lucrat la un proiect. Managerul îi anunță pe cei doi că vor călători împreună pentru a se întâlni cu partenerii lor americani în fața cărora tânărul canadian va trebui să prezinte proiectul. Deodată doamna din China devine reticentă, anunță că nu dorește să călătorească cu tânărul ei coleg și refuză să-i dea acestuia datele proiectului