PEDAGOGIE I

Conf. univ. dr. Monica Moraru

 TEMATICA DE CURS
I. FUNDAMENTELE PEDAGOGIEI
1. Pedagogia - știință a educației
2. Clasificarea (taxonomia) științelor
educației/pedagogice
3. Educația – obiectul de studiu al
pedagogiei/științelor pedagogice
4. Caracteristicile și funcțiile educației.
Structura educației
5. Formele generale ale educației
6. Conținuturile generale ale educației
7. Educația permanentă. Autoeducația. Noile
educații
II. TEORIA ȘI METODOLOGIA CURRICULUMULUI
1. T.M.C. - știință fundamentală a educației.
Problematica specifică a T.M.C.
2. Curriculum – semnificații conceptuale
3. Fundamentele curriculumului: istorice,
filosofice, sociologice, psihologice, pedagogice
4. Componentele curriculumului
5. Tipurile curriculumului
6. Produsele curriculumului: plan de învățământ,
programa școlară, manualul
7. Modele de proiectare curriculară: modelul
centrat pe conținuturi; modelul centrat pe
finalități
 TEMATICA DE SEMINAR

1. Vocația pedagogică astăzi – eseu

2. Aptitudinea pedagogică. Calități și competențe ale profesorului
3. Pedagogia - știință și artă a educației
4. Relația pedagogiei cu alte științe: psihologia, sociologia, filosofia, istoria, biologia
5. Relația dintre educația formală, educația nonformală, educația informală
6. Educabilitatea. Factorii dezvoltării personalității
7. Conținuturile generale ale educației
8. Finalitățile educației: ideal, scopuri, obiective
9. Curriculum educațional – semnificații conceptuale, tipuri curriculare, trepte, cicluri, arii curriculare
10. Fundamentele curriculumului (istorice, filosofice, psihologice, pedagogice, sociologice etc.)
11. Documente curriculare – planul de învățământ
12. Documente curriculare – programa școlară
13. Documente curriculare – manualul școlar
 BIBLIOGRAFIE

1. Cucoș, C. (1998). Psihopedagogie pentru examenele de definitivat și grade didactice. Iași:

Editura Polirom
2. Cucoș, C. (2002). Pedagogie. Iași: Editura Polirom
3. Cristea, S. (2008). Pedagogie generală. București, E.D.P.
4. Cristea, S. (2010). Fundamentele pedagogiei. Iași: Editura Polirom
5. Cristea, S. (2015). Dicționar enciclopedic de pedagogie. Vol. I și II. București: Editura Didactica
Publishing House
6. Frunză, V. (2013). Probleme de pedagogie contemporană. București: Editura Universitară
7. Negreț-Dobridor, I. (2008). Teoria generală a curriculumului educațional. Iași: Editura Polirom.
8. Nicola, I. (2003). Tratat de pedagogie școlară. București: Editura Aramis
9. Păun, E., Potolea, D. (2002). Pedagogie. Fundamentări teoretice și demersuri aplicative. Iași:
Editura Polirom
10. Păun, E. (2017). Pedagogie: provocări și dileme privind școala și profesia didactică. Iași: Editura
Polirom
 CURS 1
PEDAGOGIA - ȘTIINȚĂ A EDUCAȚIEI

Pedagogia (gr. paidagogia – a conduce copilul, derivat din gr. paidos – copil + agoge – îndrumare,
conducere)

Pedagogia este știința educației - studiază educația ca activitate socioumană fundamentală,

angajată în mod direct / indirect pe parcursul întregii existențe umane. Concret, pedagogia studiază
esența și trăsăturile fenomenului educațional, scopul și sarcinile educației, conținutul, principiile, metodele
și formele de desfășurare ale proceselor educaționale.
Ce anume îi conferă pedagogiei statutul de știință?
Statutul de știință este asigurat de existența unui domeniu propriu de investigare (educația), de legile
și principiile care reglementează acest domeniu, de metodele specifice de investigare / cercetare.
Prin știință (lat. ”scientia” = cunoștință, cunoaștere, știință), desemnăm un ansamblu de cunoștințe
veridice despre diferite domenii ale realității – naturale, sociale, umane (psihice). În sec. al XVII-lea și al
XVIII-lea, știința a fost asociată cu morala. În partea a 2-a a sec. Al XVIII-lea, știința desemna cunoașterea
exactă, universală și verificabilă, obiectivată în teorii, într-un discurs construit pe concepte (apud, Păun,
2017, p. 12).
 Definiții ale pedagogiei reflectate în lucrări de specialitate din domeniul științelor sociale și
umane și dicționare din domeniul pedagogiei / științelor educației (apud Cristea, 2010, pp. 23-24)

J.D. Bernal (1964): știință socială analitică – plasată în aceeași categorie cu economia, dreptul, știința politică,
psihologia, filosofia – ce își propune, la nivel ideal, să cuprindă întregul proces de formare prin care ființele umane
se adaptează la societate
Freund, J. (1973): știință umană, alături de economie, antropologie, geografie, etnologie, istorie, politologie,
psihologie, filosofie, filologie, care are ca obiect de cercetare diversele activități umane

Gleason (1969), Habermas, J. (1983, 2000): știință a comunicării, alături de filologie, lingvistică și semiologie, care
analizează raporturile dintre informare și formare realizabile în diferite contexte socioumane

Cizek, E. (1998): știință normativă intermediară între cele care studiază natura (”științe ale repetiției”) și cele care
studiază istoria (”științe ale succesiunii”), alături de alte ”științe ale regulilor” (psihologie, politologie, sociologie,
etnografie, antropologie, lingvistică, economie, politică, demografie

Lihaciov (1999): știință socioumană ce are ca obiect specific ”educația care, în sens general, cuprinde instruirea,
învățarea, formarea, dezvoltarea”

S. Cristea (2010): știință socioumană specializată în studiul educației

Dictionary of Education (1959): artă practică sau profesie care vizează activitatea de educație/instruire organizată în
mod sistematic
Dicționar de pedagogie (trad., 1964): știința despre educarea tinerelor generații

Dicționar de pedagogie contemporană (1969): știință socială cu statut academic ce studiază educația ca proces de
perfecționare a omului

Dicționar de pedagogie (1979): știința educației bazată pe un ansamblu de cunoștințe sistematizate la nivel teoretic
(concepte, legi, principii) și practic (metode și tehnici)

Slovar L.S. Vîgotskovo/Dicționar L.S. Vîgotski (2007): știința despre educația copiilor (...) care încorporează câteva
domenii diferite ale cunoașterii. Pe de o parte, în măsura în care abordează problema dezvoltării la copil, ea se
încadrează în ciclul științelor biologice, adică naturale. Pe de altă parte, întrucât orice educație își propune anumite
idealuri, obiective și norme pedagogice, ea trebuie să aibă legătură cu filosofia și științele normative

Științele educației. Dicționar enciclopedic, vol. II (2008): știința ce are ca obiect de studiu specific educația,
explicată și interpretată printr-o metodologie specifică, ordonată și reglementată printr-o normativitate specifică
 Evoluția istorică a pedagogiei

”Pedagogia și educația au evoluat relativ asincronic, arată Emil Păun în lucrarea Pedagogie: provocări și dileme privind școala și
profesia didactică. ...Educația în formele sale primare, a apărut odată cu omul și cu primele comunități umane. Pedagogia ca
reflecție teoretică asupra educației (...) s-a conturat mai târziu, din nevoi generate de practica educațională (2017, p. 25).
Apariția și evoluția pedagogiei ca domeniu distinct de cunoaștere reprezintă un proces complex și îndelungat. Acest proces
parcurge mai multe etape istorice (Negreț-Dobridor, 1998):
1.etapa mitico-religioasă (bazată pe opinii mitico-religioase)
2.etapa metafizică (bazată pe explicații abstracte) este etapa pedagogiei filosofice, după Emil Păun (2017, p. 28)
3.etapa empirică (bazată pe metode de culegere a faptelor concrete)
4.etapa teoretică (bazată pe explicarea cauzală și pe interpretarea logico-matematică a faptelor concrete)

Acestea sunt în corelație cu următoarele etape de evoluție (Cristea, 2010):

5.etapa preștiințifică – pedagogia se bazează pe explicații mitico-religioase, tradiții, practici empirice etc.; este ”o pedagogie a
experienței și înțelepciunii comunitare”, un fel de ”folk pedagogic” (Păun, 2017, p. 26); se bazează pe idei nesistematice despre
copil și despre educația acestuia; se avea în vedere pregătirea copiilor pentru viața în comunitate – copilul era educat prin
exemple, prin contactul direct cu membrii familiei și ai comunității, iar conținutul educației era dominat de reguli impuse și
controlate; ”evaluarea” se realiza prin anumite ”ritualuri de trecere” spre vârsta adultă; pregătirea pentru viața adultă era
realizată de bătrâni (deținători și depozitari ai experienței și înțelepciunii comunității)
6.etapa științifică tradițională – pedagogia se bazează pe generalizarea observațiilor anterioare la nivelul unor teorii mai mult sau
mai puțin verificabile
7.etapa științifică modernă – pedagogia se bazează pe transformarea teoriilor în modele aplicative orientate spre fenomene
abordate inductiv, care permit explicarea cauzală
 T. Kuhn (1999), Structura revoluțiilor științifice, Editura Humanitas

Din perspectivă epistemologică, drumul pedagogiei spre stadiul de ”știință matură” sau de
”știință normală” parcurge trei etape distincte (Kuhn, 1999, apud Cristea, 2010, pp. 26-27):

1. etapa preparadigmatică / premodernitatea pedagogiei (antichitate – sec. XVII-XVIII)

2. etapa paradigmatică / modernitatea pedagogiei (sec. XVII-XVIII și prima jumătate a sec. XX)

3. etapa postparadigmatică / postmodernitatea pedagogiei (a 2-a jum. a sec. XX-sec. XXI)

 1. Etapa preparadigmatică / premodernitatea pedagogiei (Antichitate-
sec. XVII-XVIII)
• este anterioară momentului în care pedagogia poate fi delimitată ca domeniu distinct al cunoașterii și ca teorie specifică
domeniului
• pedagogia nu are un obiect de studiu propriu
• scrierile pedagogice sunt influențate de teologie și filosofie și promovează un discurs moralizator, retoric, misionar, ambiguu și
imprecis din punct de vedere epistemic
În Antichitate, ideile despre educație precizate de Socrate, Platon și Aristotel vor marca practica educațională a timpului.

Pentru Socrate, scopul educației era formarea omului virtuos prin cunoașterea binelui. Acorda prioritate educației morale.
Virtutea era considerată cea mai importantă calitate a omului și consta în cunoașterea binelui. Modalitatea cea mai importantă de
dobândire a virtuții era cunoașterea de sine. Pentru Socrate, ideile, cunoștințele, știința sunt preexistente în sufletul nostru, care
este nemuritor și etern. Ideea de bine este înnăscută. Preocupat de metoda prin care binele să fie scos la iveală prin forțe proprii,
Socrate a inițiat dialogul (metoda euristică) – constă în punerea întrebării (ironia) și revelarea adevărului (maieutica). A însuși
cunoștințele înseamnă un proces de reamintire, de descoperire prin eforturi proprii.
Cu Platon și Aristotel se naște pedagogia filosofică.
În ”Republica”, Platon precizează că scopul educației este să dea sufletului și corpului perfecțiunea de care acestea
sunt capabile (prin naștere). Educația se va focaliza pe ideile de bine și frumos. Educația trebuie să formeze bunele deprinderi.
Exemplele negative trebuie evitate. Educația morală este prioritară. În Academia sa, Platon a imaginat un întreg program
educațional.
Pentru Aristotel, scopul educației îl reprezintă dobândirea virtuții. Cunoștințele, ideile nu sunt înnăscute, ci ne vin din
exterior, prin intermediul simțurilor. Idealul educațional este kalokagathia (kalos – frumos, kai - și, agathos – bun, virtuos), ceea ce
semnifică armonia bine-frumos.
 În Evul Mediu, 2 modele educaționale sunt dominante:
a) educația ”religioasă” – se adresa viitorilor monahi și consta într-un program denumit cele ”șapte arte liberale”
(trivium – gramatică, retorică, dialectică; quadrivium – aritmetică, geometrie, astronomie, muzică); metodele de predare
se bazau pe memorarea mecanică și reproducere
b) educația ”laică” – se adresa nobililor și avea ca scop formarea tânărului cavaler, preocupat mai mult de corp
decât de mintea sa. Conținutul educației era constituit din cele ”șapte virtuți cavalerești”: călăria, înotul, aruncarea
lancei, scrima, vânătoarea, jocul de dame, compunerea, declamarea versurilor.
În perioada Renașterii (Evul Mediu târziu), se produce o reîntoarcere la valorile și spiritul clasice. Ideea centrală
este umanismul, prețuirea omului și încrederea în rațiunea umană. Se urmărea un ideal de om desăvârșit, deplin,
integral. Se afirma că natura umană în general și a copilului în special sunt bune. Educația trebuie să realizeze
dezvoltarea liberă a copilului, în conformitate cu individualitatea sa (Rablais, Erasmus, Michel de Montaigne).
Fr. Rablais, în lucrarea ”Gargantua și Pantagruel”, considera că scopul educației trebuie să fie formarea omului
erudit, enciclopedist, asimilarea cunoștințelor devenind astfel un scop în sine. Știința trebuie să se coreleze cu morala.
”Știința fără conștiință nu este decât ruina sufletului”.
Michel de Montaigne, în lucrarea ”Essais”, pledează pentru o educație care să dezvolte înțelegerea, judecata,
cultura raționamentului. Rolul cunoștințelor nu este de a fi asimilate mecanic, ci de a forma capacitățile intelectuale ale
copilului (”cap bine făcut și nu unul bine umplut”). Metode folosite: dialogul socratic, exercițiul, interacțiunea cu viața
reală și cu ceilalți.
 2. Etapa paradigmatică / modernitatea pedagogiei (sec. XVII-XVIII și
prima jumătate a sec. XX)

Debutează cu opera lui J.A. Comenius, Didactica magna, 1657 (abordează principiile educației, conținuturile și metodologia educației, organizarea
procesului de învățământ pe clase și lecții). Comenius promovează paradigma conformității educației cu o natură abstractă perfectă (”opera lui
Dumnezeu”); scopul educației: pregătirea omului pentru viața și fericirea eterne. Omul este desăvârșirea creației divine, reprezentantul lui Dumnezeu în
lume. Educația trebuie să imite natura (fizică, umană, divină). ”Natura așteaptă timpul potrivit”, arăta Comenius, precizând una din legile naturii care trebuie
respectată și în realizarea educației (idee regăsită mai târziu în sistemul principiilor didactice – principiul luării în considerare a particularităților de vârstă și
individuale ale elevilor). De asemenea, Comenius preciza că, cunoașterea începe prin contactul senzorial cu realitatea înconjurătoare (principiul intuiției).
Jean-Jacques Rousseau, în Emil sau despre educație (1762), propune o nouă paradigmă, cea a conformității educației cu natura concretă a celui
educat. Rousseau a descoperit copilăria. A evidențiat specificitatea copilăriei și diferențele dintre adult și copil. Este cunoscută afirmația sa: ”Totul este bun
când iese din mâinile Creatorului, totul degenerează în mâinile omului”. Rousseau introduce conceptul de ”educație negativă”, cu sensul de
nonintervenționism pozitiv, care să permită manifestarea și dezvoltarea libere ale naturii copilului – ”copilul să creadă că acționează liber, în realitate să fie
îndrumat necontenit de voința educatorului”.
Această viziune continuă cu Lev Tolstoi și Ellen Key, inițiatori ai curentului Educația Nouă (sec. XIX-sec. XX).
Sfârșitul sec. XIX – începutul sec. XX marchează debutul științifizării pedagogiei, prin adoptarea metodei experimentale în cercetarea
pedagogică; sunt definite conceptele fundamentale ale pedagogiei și sunt articulate la nivel de enunțuri științifice susținute teoretic, metodologic și
normativ. Pedagogia științifică experimentală prezintă două paradigme:
a) paradigma psihocentristă (sf. sec. XIX-încep. sec. XX) – afirmă rolul educației în valorificarea resurselor psihologice ale obiectului educației.
Pedagogia este influențată de cercetările psihologice, cu deosebire ale psihologiei experimentale
b) paradigma sociocentristă (primele decenii ale sec. XX) – afirmă rolul factorilor sociali în educație. Educația este definită ca ”fapt social, obiectiv”, ca
”socializare metodică a tinerei generații” (Em. Durkheim). Pedagogia este influențată de cercetările în științele sociale, politice, economice etc.
Pedagogia experimentală a reprezentat o încercare de măsurare a faptelor educaționale și de studiere obiectivă a condițiilor în care acestea se produc.
 3. Etapa postparadigmatică / postmodernitatea pedagogiei (a 2-a jum. a
sec. XX-sec. XXI)

Se realizează tranziția spre științele educației. Prima utilizare a sintagmei ”știință” (la singular) a
educației îi aparține filosofului francez H. Marion, în dicționarul său de pedagogie (1883), definind
pedagogia ca știință a educației.
În această perioadă se dezvoltă noi științe pedagogice, datorită extinderii obiectului de studiu specific.
Științele educației (concept utilizat pentru prima dată în 1912, când se înființează ”Institut des
sciences de l‘education”, condus de Ed. Claparede) tinde să se substituie cuv. ”pedagogie” / ”education”,
datorită numărului foarte mare de discipline pedagogice cu caracter aplicativ care studiază educația.
Se dezvoltă o paradigmă nouă, integratoare, globală și deschisă, paradigma curriculumului, care
pune în centrul educației scopurile și obiectivele educației (finalitățile educației), construite la nivelul unității
între cerințele psihologice ale celui educat și cerințele societății.
Se propune un nou model de cercetare, inter- și pluridisciplinar, prin valorificarea cercetărilor din
domeniul științelor socioumane și nu numai.
Științele educației constituie un domeniu științific care folosește rezultate ale cercetării din diverse
domenii care se preocupă și de problematica educației.
 Curs 2
Clasificarea (taxonomia) științelor educației/pedagogice

Un model analitic al taxonomiei științelor educației / pedagogice este propus de Cristea (2010,
pp. 94-102):
I. După modul de raportare la obiectul de studiu specific (dimensiunea structural-funcțională a
educației):
1. științe pedagogice fundamentale (studiază domenii de maximă generalitate ale educației)
2. științe pedagogice aplicative / pedagogiile diferențiale (studiază domenii aplicative ale
educației)
II. După metodologia specifică de cercetare:
3. științe pedagogice bazate predominant pe o metodologie de cercetare de tip disciplinar
4. științe pedagogice bazate predominant pe o metodologie de cercetare interdisciplinară de
tip primar
5. științe pedagogice bazate predominant pe o metodologie de cercetare interdisciplinară de
tip secundar
6. științe pedagogice bazate predominant pe o metodologie de cercetare interdisciplinară de
tip terțiar
 I.1. Științe pedagogice fundamentale

Teoria generală a educației (Fundamentele pedagogiei) – definește și analizează conceptele pedagogice

fundamentale care constituie nucleul epistemic tare al pedagogiei / științelor educației: educația, funcțiile și
structura educației, finalitățile educației, conținuturile și formele generale ale educației, sistemul de educație

Teoria generală a instruirii (Didactica generală) - definește și analizează conceptele pedagogice de bază
aplicabile la nivelul activității de instruire (subsistem al educației) realizate în cadrul procesului de învățământ
(subsistem al sistemului de învățământ): instruire, proces de învățământ, normativitatea instruirii, forme de
organizare, obiective-conținuturi-metodologie-evaluare a instruirii, predarea-învățarea-evaluarea, ca acțiuni
subordonate activității de instruire

Teoria generală a curriculumului – definește și analizează paradigma de proiectare, realizare și dezvoltare

a educației și instruirii bazată pe prioritatea finalităților. Concepte fundamentale: curriculum, fundamentele
curriculumului (etimologice, istorice, filosofice, psihologice, sociologice, pedagogice), dimensiunile curriculumului
(tipuri, trepte, cicluri, arii curriculare), produsele curriculumului (fundamentale, operaționale), procesul curricular
(organizare, planificare, realizare, dezvoltare), schimbare curriculară (prin perfecționare și cercetare pedagogică,
reformă educațională)
 I.2 Științe pedagogice aplicative / pedagogiile diferențiale
a) științe pedagogice aplicative pe domenii de activitate
• Pedagogia socială – definește și analizează educația și
instruirea din perspectiva cerințelor sociale, având ca
principală funcție opimizarea raporturilor școală-comunitate;
are aplicații la diferite niveluri: familie, muncă, mass-media,
grup școlar etc
• Pedagogia artei – definește și analizează modul de
realizare a educației și instruirii la nivelul activităților din
domeniul artei
• Pedagogia sportului – definește și analizează modul de
realizare a educației și instruirii la nivelul activităților cu
conținut psihofizic
• Pedagogie militară - definește și analizează modul de
realizare a educației și instruirii la nivelul activităților din
domeniul militar, conform regulamentelor în vigoare
• Pedagogie medicală - definește și analizează modul de
realizare a educației și instruirii sanitare, cu conținut general
psihofizic
• Pedagogie post(industrială) - definește și analizează
modul de realizare a educației și instruirii la nivelul
activităților din domeniul post(industrial), cu conținut
predominant profesional
• Pedagogie agrară - definește și analizează modul de
b) științe pedagogice aplicative pe perioade de vârstă
psihologică / școlară
• Pedagogie antepreșcolară - educația și instruirea în
condițiile specifice vârstei psihologice antepreșcolare și ale
mediului familiei / instituții specializate
• Pedagogie preșcolară – educația și instruirea în condițiile
specifice vârstei psihologice preșcolare (3-6/7 ani) și ale
mediului familial / grădiniței
• Pedagogie școlară - educația și instruirea în condițiile
specifice vârstei școlarului mic (6/7–10/11 ani),
preadolescentului (10/11 – 14/15 ani), adolescentului
(14/15–18/19 ani) și ale mediului școlar primar și secundar
• Pedagogie universitară – educația și instruirea în condițiile
specifice vârstei psihologice a adolescenței prelungite
(18/19-24 ani), tinereții (25-35 ani), dar și maturității (după
35-40 ani) și ale mediului universitar/postuniversitar
• Pedagogie profesională – educația și instruirea de tip
tehnologic, socioprofesional cu caracter inițial și continuu
pentru vârste psihologice situate după 16-18 ani, specifice
mediului școlar, univ./postuniv.
• Pedagogia adulților - educația și instruirea pentru vârste
psihologice situate între 35-65 ani, specifice mediului formal
și nonformal
 I.2 Științe pedagogice aplicative / pedagogiile diferențiale
c) științe pedagogice aplicative pe discipline
învățământ – metodica (didactica aplicată)
• Metodica predării limbii române / didactica limbii
române – definește conceptele pedagogice fundamentale și
operaționale implicate în proiectarea, realizarea și
dezvoltarea activităților de predare-învățare și evaluare a
limbii române în cadrul procesului de învățământ la nivel
primar și secundar
• Metodica predării matematicii / didactica matematicii
• Metodica predării fizicii / didactica fizicii
• Metodica predării chimiei / didactica chimiei
• Metodica predării biologiei / didactica biologiei etc.
de d) științe pedagogice aplicative în situații speciale
• Pedagogia orientării școlare și profesionale - știința
educației angajată în formarea-dezvoltarea capacității de
auto(cunoaștere) a personalității educatului și a cerințelor
dezvoltării sociale în perspectiva stabilirii deciziilor optime
pentru integrarea într-o viitoare treaptă școlară și
profesională
• Pedagogia deficiențelor de diferite tipuri (defectologie) -
știința educației angajată în proiectarea, realizarea și
dezvoltarea activităților de educație și instruire pentru
persoane cu handicap în vederea cercetării și recuperării lor
în perspectiva integrării lor socioprofesionale
• Pedagogia ocrotirii sociale – vizează educația
persoanelor școlarizate în instituții specializate în asistență
psihopedagogică și socială
• Pedagogia aptitudinilor – vizează educația persoanelor cu
potențial psihopedagogic și psihosocial superior care impun
programe formative speciale de tip formal / nonformal
• Pedagogia alternativelor educaționale – oferă soluții
alternative la deciziile oficiale privind organizarea,
desfășurarea educației și a instruirii
 II.1 Științe pedagogice bazate predominant pe o metodologie de
cercetare de tip disciplinar

• Istoria pedagogiei - știință a educației dezvoltată conform metodologiei de cercetare proprie științei
istorice; analizează procesul de evoluție a educației și instruirii, la nivel teoretic și practic, într-un
context universal și național
• Pedagogia comparată - știință a educației dezvoltată conform metodologiei de cercetare
comparată; analizează sistemele de educație și instruire pentru a identifica caracteristicile esențiale
ale realității pedagogice studiate
• Pedagogia experimentală - știință a educației dezvoltată la nivelul unei direcții de evoluție a
pedagogiei prin valorificarea metodologiei de cercetare experimentală, proprie științelor naturii
• Pedagogia cibernetică - știință a educației care valorifică principiile ciberneticii, aplicabile la nivelul
sistemului și procesului de învățământ; la nivelul procesului de învățământ, scopul este
reglarea/autoreglarea activității didactice pentru o comunicare pedagogică eficientă
• Managementul educației/pedagogic - știință a educației dezvoltată conform metodologiei de
cercetare managerială
 II.2 Științe pedagogice bazate predominant pe o metodologie de
cercetare interdisciplinară de tip primar

Aceste pedagogice aprofundează un domeniu sau un conținut specific al unei discipline

pedagogice fundamentale:
• Teoria evaluării – aprofundează un domeniu/modul de studiu al didacticii generale
• Teoria educației – aprofundează conținuturile generale ale educației studiate de către teoria
generală a educației
• Orientare școlară și profesională - știință pedagogică dezvoltată prin aprofundarea obiectivelor
vizate de educația profesională; are în vedere cunoașterea personalității elevului, în acord cu
cerințele și ofertele societății
• Educația religioasă - știință pedagogică dezvoltată prin aprofundarea unor obiective ale educației
morale
 II.3 Științe pedagogice bazate predominant pe o metodologie de
cercetare interdisciplinară de tip secundar

Aceste științe pedagogice analizează interdependențele între discipline/științe pedagogice fundamentale și alte discipline/științe
fundamentale:
• Filosofia educației – analizează interdependențele între pedagogie-filosofie; studiază fundamentele teoretice, axiologice, etice,
epistemologice ale educației și instruirii
• Psihologia educației - analizează interdependențele între pedagogie-psihologie; studiază fundamentele psihologice ale educației și
instruirii, corelația profesor-elev, cunoașterea elevului și a clasei de elevi, aptitudinea pedagogică
• Sociologia educației - analizează interdependențele între pedagogie-sociologie; studiază fundamentele sociologice ale educației și
instruirii, relația sistem de învățământ-sistem social, economic, politic, cultural, comunitar, natural, organizația școlară, clasa de elevi,
microgrupul școlar
• Antropologia educației - analizează interdependențele între pedagogie-antropologie; analizează fundamentele culturale și
interculturale ale activității de formare-dezvoltare a personalității umane
• Economia educației - analizează interdependențele între pedagogie-economie; analizează fundamentele economice ale educației și
instruirii, contribuția acestora la dezvoltarea social-economică pe termen scurt/mediu/lung
• Biologia educației - analizează interdependențele între pedagogie-biologie; analizează fundamentele biologice ale procesului de
formare-dezvoltare a personalității umane la nivel de creștere fizică, ereditate, mediu natural etc.
• Teologia educației - analizează interdependențele între pedagogie-teologie; analizează fundamentele teologice ale educației și
instruirii, pe baza valorilor religioase
Pentru mai multe informații a se vedea lucrarea Frunză, V. (2013). Probleme de pedagogie contemporană. București: Editura
Universitară
 II.4 Științe pedagogice bazate predominant pe o metodologie de cercetare
interdisciplinară de tip terțiar (analizează anumite ”intersecții” dintre disciplinele/științele
pedagogice fundamentale și una/mai multe subdiscipline din cadrul unor domenii
fundamentale ale culturii)
• Logica educației – analizează fundamentele logice ale • Planificarea educației - fundamentează strategiile de
educației și instruirii valorificare optimă a resurselor pedagogice (informaționale,
umane, materiale, financiare) în cadrul sistemului de
• Etica educației - analizează fundamentele morale, învățământ
normative ale educației și instruirii
• Etnometodologia educației – analizează aspecte
• Axiologia educației - analizează fundamentele valorice microsociale ale educației și instruirii aflate în interacțiune
ale educației, implicate în proiectarea finalităților și a (organizarea școlii și a clasei de elevi; situațiile conflictuale;
conținuturilor pedagogice factorii personali; sursele inegalității școlare)
• Epistemologia științelor educației - știință pedagogică • Managementul organizației școlare - fundamentează
anagajată în procesul de fundamentare a domeniului știința și arta conducerii în instituțiile de învățământ
prin: delimitarea obiectului de studiu specific de • Managementul clasei de elevi - fundamentează știința și
cercetare, a metodologiei și normativității specifice; arta conducerii în cadrul activităților proiectate și realizate
evidențierea cadrului conceptual unitar (”nucleul de profesor cu clasa de elevi
epistemic tare”) și a paradigmelor consacrate istoric și
axiomatic; clasificarea la nivel de discipline • Fiziologia educației – analizează fundamentarea
fundamentale-subdiscipline; evoluția pedagogiei la nivel fiziologică a proceselor implicate în activitatea de educație
disciplinar, interdisciplinar, pluridisciplinar, transdisciplinar și instruire

• Politica educației – fundamentează strategiile de • Igiena învățării – analizează condițiile fiziologice și

psihologice optime de proiectare și realizare a învățării
acțiune politică a educației
școlare și extrașcolare