Teza Doctorat BUNA

Mass-media și manipularea. Etica mass-media.
O cercetare de etică aplicată
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

Facultatea de Filosofie
Mass-media şi manipularea.
Etica mass-media.
O cercetare de etică aplicată
Prof. Coordonator:
Prof. Univ. Dr. Valentin Mureşan Doctorand: Melania Vergu
Prof. Coordonator: PREZENTARE PUBLICĂ Doctorand: Melania Vergu

Prof. Univ. Dr. Valentin Mureșan 27 NOIEMBRIE 2009
Mass-media și manipularea. Etica mass-media. O cercetare de etică aplicată
De ce această temă ?
• din nevoia autorului de a-și clarifica
propriul statut și de a inventaria propriile-i
probleme;
• înțelegerea rolului mass-media;
• reflecția asupra relației jurnalistului cu
teoria etică, cu filosofia morală.
ZIARISTUL ESTE CONȘTIENT CĂ

FACE DELIBERARE ETICĂ
ATUNCI CÂND EMITE JUDECĂȚI
DE VALOARE?

Răspunsul la această întrebare:
pentru că:
 Formarea sa profesională nu-i favorizează
cunoșterea teoriei etice
Jurnalistul – un Kant, Aristotel și Mill - în afara cadrului deliberării
manipulator de profesionale a jurnaliștilor
 Relațiile profesionale din redacții
cuvinte, idei,
Regula de bază – aprecierea șefului și a publicului
sentimente, atitudini, Manipularea găsesște terenul prielnic de manifestare
convingeri – poartă în aceste condiții
răspunderea socială şi  Ritmul infernal al exarcitării profesiei
morală atunci când Ratingul, audiența, întâietatea
societatea căreia îi Absența exercițiului etic din redacțiile organzațiilor
aparţine îşi pierde de media
reperele?
Idealul profesional poate fi atins doar în teorie?

Structura lucrării: 4 secțiuni

Secțiunea I - Introducerea
 Demers specific media nord
americane și vest europene. În
România este o premieră;
 Familiarizarea cu evoluția, funcția,
Secțiunea III – Manipularea
rolul și efectele mass-media.
prin mass-media
 Definirea conceptelor: manipulare,
Secțiunea II – Fundal filosofic persuasiune, propagandă, influențare;
 Absolut obligatoriu într-un demers  Natura și receptarea manipulării;
de înțelegere, definire a conceptelor,  O nouă tipologie a manipulării prin
teoriilor, punctelor de vedere; mass-media;
 De la definiție – morala, etica – la  Clasificarea tehnicilor de manipulare
prezența teoriei în etica aplicată; în funcție de mesaj, canal și relația cu
 Instrumentele managementului etic: publicul.
coduri, comisii de etică, birou de etică,
trainig etic;
 Principiile și regulile morale și
transpunerea lor în coduri etice;
 Studiul empiric privind
Managementul eticii în organizațiile de
media din România.
Secțiunea IV – Încotro? Există soluții?

 Răspuns întrebărilor din
argument;
 O nouă abordare pe care
ar trebui să o urmărească
etica jurnalismului odată
cu apariția new-media;
 Jurnalismul de mâine –
al atașamentului
cetățenesc;
 Ce jurnalism se practică
în România?
 Recomandări destinate:
 Mediului academic;
 Practicii jurnalistice;
 Organizațiilor de
media;
 Asociațiilor profesionale ale
jurnaliștilor.

SECŢIUNEA I

De la Marathon la iPod
Strămoșul media?
490 î.e.n. În 20 de ani:
Nenikikamen
Pheidippides  De la satul planetar al lui Marshall
Marathon McLuhan – masificare
(42,195 km)  La demasificare - Al treilea val – Alvin
Tofler. Blogul și jurnalismul on line.
 1900 – Mijloace de comunicare în
masă;
 Comunicarea de masă: E, R, M +  1834 – ziarul pentru mase New York
Suportul mesajului, ritmicitatea, City;
 1920 – apariția radioului;
sistematizarea și diversificarea
 1940 – apariția televiziunii;
mesajului;
 Epoca semnelor și semnalelor, vorbirii  1970 – finalizarea procesului de
și limbajului, scrisului, tiparului, masificare a noilor mijloace de
mijloacelor de comunicare în masă, comunicare în SUA.
mijloacelor de comunicare
computerizate;
 Teorii ale comunicării de masă –
Melvin L. DeFleur, Sandra Rokeach
 Impactul media asupra individului
și a societății;
 Pozițiile sociologiei mass-media:
 Țapul ispășitor;
 Puterea nelimitată;
 Slujitorii și salvatorii noștri.
 Saricinile cercetării teoretice:

 Explicarea naturii elementare a
procesului de comunicare umană;
 Fixarea locului acesteia și a
naturii mijloacelor extrem de
complexe;
 Consecințele administrării mass-
media în condiții diferite de
proprietate și control.

 Sarcinile evaluării influenței mass-media:
 Impactul societăţii asupra mass-media;

 Modul în care are loc comunicarea de masă (dacă diferă ea doar în
principiu sau doar în detaliu faţă de comunicarea directă,
interpersonală);
 Impactul acesteia asupra individului (inferenţele mass-media atât din
punct de vedere psihologic, social, cât şi cultural).
Constatare finală.
Dezvoltarea istorică a mijloacelor de comunicare în masă s-a produs mai
lent la început, la intervale mai mari de timp, apoi cu mai multă rapiditate.
Cele mai noi mijloace de comunicare în masă aproape depăşesc cercetările
privind efectele lor asupra receptorilor. Acţiunea concomitentă a noilor
media face şi mai dificilă cercetarea impactului asupra utilizatorilor.

Funcțiile și rolul mass-media

 H. Lasswell, părinte al tipologiei funcţiilor:
1. supravegherea mediului înconjurător;
2. corelarea diferitelor părţi ale societăţii;
3. transmiterea tradiţiilor de la o generaţie la alta.
Această tipologie are în vedere componenta puternică de socializare, rolul social al

noilor mijloace de comunicare pe care cercetarea mass-media a semnalat-o la
începuturile sale.
Nuanţarea acestor trei funcţii de către Ch. R. Wright, prin implicarea distincţiilor
formulate de R. K. Merton, a dus la apariţia unei scheme de analiză ce propune atât
înţelegerea funcţiilor, cât şi a disfuncţiilor mass-media, dar şi decelarea acestor
funcţii într-o manieră manifestă sau latentă. În „Introducerea în sistemul mass-
media”, Mihai Coman propune o repliere a tuturor terminologiilor şi tipologiilor
funcţiilor mass-media, repliere ce ar avea rostul de a oferi un instrument mult mai
flexibil pentru ca orice persoană mai puţin familiarizată cu cercetarea să poată
înţelege totuşi mai uşor în ce ar consta, şi câte sunt, de fapt, funcţiile mass-media.
Astfel, Mihai Coman enumeră (Introducere în sistemul mass-media, Polirom, 1999, p.
72-84):
funcţia de informare; funcţia de interpretare; funcţia de legătură; funcţia de
culturalizare; funcţia de divertisment.
Rolul mass-media în societate

„Afacerea Watergate” declanşată în America de investigaţia jurnaliştilor de la
Washington Post, în urma căreia preşedintele Nixon a fost obligat să
demisioneze.
1956 - Cartea profesorilor americani Fred Siebert, Theodore Peterson şi Wilbur
Schramm,, „Patru teorii despre presă”, oferă cea mai cunoscută tipoligie a structurilor
instituţionale:
 modelul autoritarist – foi volante sec. XVII, Franța, Gazeta în Italia, Zeitungen în
Germania; control exercitat de stat asupra funcționării și conținutului; rolul presei –
acela de a sprijini și justifica interesul autorităților;
 modelul liberal - libertatea de exprimare a mass-media reprezintă condiţia esenţială
pentru a asigura circulaţia corectă a ideilor; sintagma „presa – câine de pază”;
modelul comunist – autoritarist, control deplin asupra mesajului media;
modelul serviciului public – concept de bază: responsabilitatea socială; libertatea
mass-media – datorie publică.
Chiar dacă tipologia propusă de profesorii americani a cunoscut diverse alte redefiniri
– ajungându-se şi la modelul de şase teorii (D. McQuail) ori la configuraţia de două
mari paradigme filosofice – liberală şi autoritaristă (după R. E. Hiebert şi D. F. Ugurait),
tipologia propusă în 1956 şi reevaluată în 1969 rămâne un moment de referinţă pentru
înţelegerea rolului social al presei.

SECŢIUNEA II

Etică şi morală – definiţii filosofice şi semnificaţii uzuale

„etică” „ēthos” „caracter” eudaimonia
„morală” „moralis” „moravuri” „mores”
Jurnalist - distincţia dintre „etică” şi „morală” este obligatorie
„Etica este ştiinţa care se ocupă cu studiul teoretic al valorilor şi condiţiei umane din
perspectiva principiilor morale şi cu rolul lor în viaţa socială; totalitatea normelor de
conduită morală corespunzătoare” (din fr. éthique, lat. ethicus)
„Morala este ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă

de alţii şi faţă de colectivitate şi a căror încălcare nu este sancţionată de lege, ci de
opinia publică” (din lat. moralis, fr. morale)
„Binele omului este să aibă o activitate a sufletului în conformitate cu virtutea” Aristotel
„Ce înseamnă să trăieşti fericit?” Socrate

„Morala” viza teoria datoriilor în genere (juridice şi etice), iar „etica” se referea
numai la acestea din urmă – la „datoriile virtuţii” Immanuel Kant
De la J. S. Mill până la cei mai mulţi contemporani, „cei doi termeni sunt pur şi
simplu interschimbabili”, Valentin Mureșan, Filosofia morală a lui Richard M. Hare,
teorie şi aplicaţii
„Moralitatea este, sub un aspect, o întreprindere socială, nu pur şi simplu, o

descoperire sau o invenţie a individului pentru propria sa orientare. Ca şi limba sa,
satul sau biserica preexistă individului […] şi va rămâne după el. Ea e un instrument
al societăţii privită ca întreg, menit să ghideze indivizii şi grupurile mai mici. Ea
impune indivizilor anumite cerinţe care, cel puţin iniţial, sunt exterioare lor.
Etica e o ramură a filosofiei; ea e o filosofie morală sau reflecţie filosofică asupra
moralităţii, asupra problemelor morale şi judecăţilor morale. Ce presupune această
reflecţie e ilustrat de genul de gândire pe care îl practică Socrate în Criton şi în
Apologie. William Frankena

 Etica reprezintă teoria asupra moralei şi presupune posedarea unui set de principii
generale (pe baza cărora discernem binele de rău) şi analizarea faptelor concrete, a acţiunilor
ori caracterelor, din perspectiva acestor principii.
Morala are ca probleme centrale găsirea răspunsului la întrebări de tipul:
 „ce ar trebui să facem (ce ar fi bine, corect, just?)?”
„Ce scopuri sunt demne de a fi urmate în viaţă?”
 „Cum ar trebui să fiu ca persoană?”, întrebări cu un conţinut mare de concreteţe, de
aplicabilitate imediată într-un tip de comportament.
 Etica are ca rol esenţial să ofere oamenilor şi instituţiilor principii şi argumente, pe baza
cărora aceştia să aleagă, să decidă şi să-şi cunoască motivaţiile morale ale acţiunilor.
Etica și jurnalismul în faţa rezolvării a două sarcini prioritare:

- dezvoltarea teoretica (a setului de definiţii, concepte şi reguli);
- complexitatea cercetării ştiinţifice - componentă practică, aplicativă.
„Socrate, unul dintre primii şi cei mai mari filosofi ai moralei spunea că subiectul acesteia nu
este o chestiune minoră, ci se referă la cum trebuie să trăim”. De ce n-ar fi obligatoriu ca
jurnalistul, pion principal al existenţei mass-media, să aibă cunoştinţe solide în privinţa
„modurilor” – cercetate ştiinţific – în care se poate trăi şi în care chiar el poate trăi?
Problematica moralei - organizaţiilor de mass-media.

 individual – etica jurnalistului;
 organizaţional – valorile etice ale profesiei şi managementului eticii jurnalistice.

De la marile teorii etice la etica aplicată
Ca jurnalişti, ne e utilă într-adevăr filosofia morală?
Ce este „etica aplicată”? Reprezintă finalitatea ultimă a teoriilor morale, deşi teza
rămâne controversată.
Anii 60 în America - dezbaterea publică, teme axiologice și mişcări sociale militantiste

= dezbaterea etică a trecut din stradă în curricula universală.
- Editorialele despre etică cu analiza academică de „etică aplicată”.

- Anii ’70 - „Bioetica”
- Principiul „de jos în sus” (de la cerinţele practicii spre conceptualizare) şi principii
morale ≠ principiul „de sus în jos”.

Susţinătorii teoriilor etice în evaluarea acţiunilor,

deciziilor şi persoanelor
Modul în care o teorie etică este capabilă să dea formă unor judecăţi morale concrete
este prezentat de Ronald Dworkin, prin listarea a cinci maniere posibile: deductivismul,
cântărirea temeiurilor, specificarea normelor, teoria virtuţii şi echilibrul reflectat.
- Deductivismul
- Cântărirea temeiurilor
- Specificarea normelor
- Teoria virtuţii
- Echilibrul reflectat
Adversarii prezenţei teoriilor etice în etica aplicată
Opozanţii utilităţii teoriilor etice pentru soluţionarea problemelor de etică aplicată în

trei categorii:
i) criticii radicali, care susţin imposibilitatea existenţei teoriilor etice şi contestă
modelul ştiinţific al acestora;
ii) pseudo-criticii, care par să conteste relevanţa teoriei etice, atacând unele teorii cum
sunt kantianismul şi utilitarismul, pentru a le înlocui discret cu etica virtuţii;
iii) cei ce caută, din diferite raţiuni, mai cu seamă metodologice, o alternativă la teorii.

„Autorii postmoderni (Levinos, Foucault, Lyotard et all),

precum şi o pleiadă de critici literari, scriitori cu preocupări
filosofice, ori filosofi cu preocupări literare (J. Murdoch, J. Fisher, S.
Fish et all) ni se înfăţişează în ipostaza de critici radicali ai
posibilităţii unor teorii etice universaliste şi fundaţioniste, aşa cum ni
le-a lăsat tradiţia creştină şi iluministă (ei îl au în vedere mai ales pe
Kant) şi îşi aruncă suliţele înspre marile teorii de pe poziţii
iraţionaliste şi particulariste”, Valentin Mureşan, Este etica aplicată o
aplicare a eticii?, Revista de Filosofie Analitică

Pluralismul etic – un posibil armistiţiu între cele două poziţii
Atunci când vorbim despre expertul moral în discuţiile de etică aplicată, va trebui să
înţelegem prin aceasta „expertul în bioetică”, „expertul în etica presei” etc., şi nu
„expertul în filosofia morală”. Ambiguitatea expresiei subminează de cele mai multe ori
claritatea discuţiilor pe acest subiect. Cel mai important rezultat al disputei pro-teorie
versus anti-teorie în etică pare a fi externalizarea eticii aplicate, acompaniată de
dezvoltarea unei varietăţi de pattern-uri metodologice de evaluare morală. Filosofii ar
trebui să se specializeze tocmai în inventarea şi rafinarea acestor forme de evaluare
morală, fiindcă în această direcţie au avut şi vor mai avea o contribuţie.

Etica mass-media – parte a eticii aplicate

Studiile americane relatează despre existenţa unor preocupări pentru problemele de etică
jurnalistică încă din anii 1689, când guvernatorul statului Massachusetts se plângea că
ziarele timpului nu aveau alt scop decât acela de a tulbura pacea şi de a crea diversiune. În
1690, primul ziar colonial, „Public Occurences, Both Foreign and Domestic“, era închis după
ce publicase un raport legat de aliaţii indieni ai englezilor care au abuzat pe coloniştii francezi
şi ştirea despre regele Franţei care îşi sedusese fiica vitregă. Motivul închiderii jurnalului?
Informaţiile erau catalogate ca fiind „vulgare” (John P. Ferré, A Short History of Media Ethics
in the United State, în The Handbook of Mass-media Ethics, Routledge, NY and London,
2008, p. 15)
Concepte incipiente de etică profesională – apar însă la sfârşitul secolului al XIX-lea: încă din
1850 în dezbaterile asupra jurnalismului se regăsesc ocazional şi termeni ce aparţin eticii.
Primul articol care foloseşte cuvântul „etică jurnalistică“ încă din titlu este „The Ethics of
Journalism“, scris de scriitorul catolic William Samuel Lilly în 1889, articol ce va deveni un
capitol în cartea „On Right and Wrong“, carte ce reunea capitole dedicate eticii artei,
căsătoriei, politicii, proprietăţii şi pedepsei. Lilly argumenta că jurnalistul trebuie să fie
garantul libertăţii presei, în următoarea ordine: „to state facts, to argue upon them, to
denounce abuses, to advocate reforms“.

Cercetătorii americani consideră că istoria eticii mass-media se poate delimita în patru

perioade: era progresivă; era profesionalizării, începând cu anii 1920; era
responsabilităţii sociale, ce începe după anii 1947 şi era umanitarismului global, ce
începe după 1980 (John P. Ferré, A Short History of Media Ethics in the United States,
The Handbook of Mass-media Ethics, edited by Lee Wilkins, Clifford G. Christians,
Editura Routledge, 2008, p. 16).
Momentul crucial al apariţiei eticii mass-media ca un corpus de concepte şi teorii ce se

aplică jurnalismului, devenit şi considerat ca o instituţie implicată adânc în viaţa
societăţii, dar şi ca set de practici care necesită analize serioase, are loc în anul 1900,
când ziarul „The Journalist“ este considerat un spaţiu al ziariştilor educaţi, mult mai
morali şi cu principii. Este momentul în care Joseph Pulitzer (n.m. – cel omagiat astăzi
prin instituirea premiului cei poartă numele - Premiul Pulitzer – premiul pentru jurnalism
american creat în 1904 de jurnalistul Joseph Pulitzer, acordat anual, în sumă de 10.000
de dolari SUA).
Editorul ziarelor „The St. Louis Post-Dispatch“ şi „New York World“ donează 2 milioane
de dolari pentru înfiinţarea Şcolii superioare de Jurnalism în cadrul Universităţii
Columbia. Din 1910, etica devine cerinţa centrală în educaţie jurnalistică.

Din 1915, cursuri de etică jurnalistică se predau la Universităţile din Indiana Roussos,
Kansas City, Missouri, Montana, Oklahoma, Oregon şi Washington, iar celelalte
universităţi includ în cursurile de drept şi istorie, problematica eticii. Această axare pe
problematica etică continuă până în 1920.
Textul de pionierat este însă „The Ethics of Journalism“, apărut în 1924. Nelson
Crawford nota că 20 de instituţii americane ofereau studii universitare de jurnalism şi
alte 200 ofereau instrucţie jurnalistică în efortul de a crea „integritate, inteligenţă şi minte
obiectivă (Alleyne, Mark, Global Media Ecology: Why There Is No Global Media Ethics
Standard, în Wilkins, Lee, Christians, G. Clifford, The handbook of Mass-Media Ethics,
Routledge, 2008, p. 28).
Aceasta este perioada apariţiei codurilor etice ca simbol al preocupării de slujire a

obligaţiilor publice. Primele cărţi dedicate eticii jurnalistice apărute în Statele Unite sunt
„The Ethics of Journalism“, scrisă de Nelson Crawford, de la Kansas State University în
1924 şi „The Morals of Newspaper Making“, scrisă de Thomas A. Lohey de la
Universittea Notre Dame, în acelaşi an, 1924.
Pentru sociologia mass-media, dar şi pentru cercetarea din domeniul eticii mass-media,
anii 1978-1988 au reprezentat cea mai prolifică perioadă (Righter, 1978, Swith, 1980;
Fenby, 1986; Nordenstreng, Gonzákes Monet, 1987), urmată de un respiro, cam lung, ce
se prelungeşte şi dincoace de trecerea în Mileniul III. Între 1990 şi 2005, numărul
lucrărilor şi al autorilor de etică mass-media s-au redus considerabil.

Obiectul eticii mass-media
Este interesant de demonstrat dacă jurnalistul, dar şi instituţia media, în ansamblul său,
cunosc şi folosesc în activitatea curentă teoria etică, modelul etic sau cel puţin
instrumental, potrivit contextului analizat, sau de fapt, în mass-media românească,
toată această problematică se rezumă la simţul moral comun, obţinut prin educaţie. De
aceea, teoretizarea existentă tratează etica jurnalistică mai mult ca pe un model al eticii
sociale, în concordanţă cu interesul acordat responsabilităţii sociale a activităţii
jurnalistice şi a mass-media, decât ca etică aplicată specifică jurnalismului.
Care ar putea fi esenţa imaginii jurnalismului? Ce anume, din activitatea jurnalistului,

poate fi privit ca având standarde contradictorii? Particularitatea specifică acestei
profesiuni este aceea că ea se exercită sub privirea publicului. Actul jurnalistic, în
esenţa lui, este menit publicului larg şi se desfăşoară sub ochii acestuia, în cea mai
mare parte a lui, fiind în acelaşi timp o imagine a publicului larg.

Obiectul eticii mass-media

Publicul crede că principala datorie a jurnalistului este aceea de a spune adevărul, deşi
de cele mai multe ori, atunci când receptează informaţia, acelaşi public este sceptic şi
neîncrezător în privinţa felului în care jurnalistul şi produsul jurnalistic rămân fideli
principalei lor îndatoriri. În această convingere şi aşteptare a publicului îşi găseşte
fundamentarea necesitatea existenţei principiilor etice care trebuie să guverneze
activitatea presei, a media.
Reflecţia etică se hrăneşte din două sisteme diferite: pe de o parte, regulile

deontologice dominante, adică cele recunoscute într-un mod foarte general ca fiind
aplicabile diferitelor situaţii (conflictul de interese, nerespectarea vieţii private, sursele
anonime); pe de altă parte, valorile ce caracterizează societatea (interesul public,
dreptul la reputaţie, respectarea vieţii private, compasiunea, onestitatea). Când cele
două sisteme intră în conflict, jurnalistul se găseşte în situaţia complexă în care regula
deontologică dominantă se poate dovedi inadecvată, situaţie devastatoare pentru
interesul public, pentru individ şi grupurile sociale.

De la etică la deontologie profesională

Distincţia dintre etică şi deontologie deoarece confuzia domneşte şi între cei doi
termeni.
„Între etică şi deontologie există o relaţie necesară, fără ca cea de-a doua să reprezinte
un sistem normativ care oferă un debuşeu (o deschidere) asupra unei codificări vide de
sensul său. Efectiv, într-o astfel de relaţie, deontologia apare ca o serie de ordine şi
interdicţii, ce se suprapun din exterior unor activităţi care exagerează mai degrabă o
marjă de autonomie pentru ca ea să poată fi calificată de profesionişti. Aici există o
contradicţie, care va avea drept consecinţă invalidarea deontologiei din câmpul
profesionalismului” (Giroux, Guy, La déontologie professionelle dans le champs du
journalisme. Portée et limites, Communication, vol. 2, nr. 2, 1991).
Regulile deontologice ale jurnalismului au fost cu certitudine elaborate în urma unei

reflecţii etice, unde valorile şi principiile diverse au fost puse în faţă, justificate,
ierarhizate. În acest caz, deontologia rezultă din etică, dar ea nu trebuie să i se substituie
sau să scape din vedere chestiuni ce ţin de reflecţia etică.

De la etică la deontologie profesională

Girox arată cum conştiinţa individuală este cea care naşte etica, iar conştiinţa
profesională este cea care conduce etica spre o profesiune, şi una şi cealaltă
materializându-se într-o morală asimilabilă deontologiei, în câmpul profesiilor.
Absolvenţii specializărilor jurnalistice nu au parcurs în cadrul orelor de formare

profesională nici cursuri de etică generală, nici de etică aplicată, cu atât mai puţin nu
iau contact direct cu teoriile etice, în cadrul unui studiu comparativ. În cel mai bun caz,
accesul viitorilor jurnalişti la problematica teoriilor etice se realizează în cadrul studierii
codurilor deontologice, dacă există astfel de cursuri.
„Charta datoriilor profesionale ale ziariştilor francezi”, document rămas, până astăzi, de
referinţă în „normarea” şi exercitarea profesiei de jurnalist, la nivel naţional şi
continental.

Formalizarea valorilor etice şi

profesionale în etica mass-media
„O profesie este o ocupaţie pe care o au mai multe persoane organizate voluntar să îşi
câştige existenţa prin slujirea directă a unui anumit ideal, într-un mod moral permisibil,
dincolo de ceea ce le cere nemijlocit legea, piaţa şi morala comună”.
Definiţia aparţine lui Michale Davis şi apare în „Is Higher Education a Prerequiste of
Profession?”
Analizând caracteristicile ideale ale profesiilor, adoptând definiţia lui H. Gartner

distingem 7 componente ale unei profesii ideale (Gartner, Harol F., Ethics for Public
Managers, Greenwood Press, New York, 1991).
 Cunoaştere a teoriilor domeniului;

 Existenţa unui cod etic, prin care se stabilesc scopurile comunităţii profesionale, unde,
de regulă afirmarea principiului altruismului ocupă un loc central;
 Relaţiile colegiale dintre membrii unei profesii.
Într-o societate democratică, normele etice vizează reglementarea următoarelor tipuri de

probleme: autoritatea profesională, practicile paternaliste, drepturile clienţilor.


În literatura de specialitate există opinii care delimitează două tipuri de etici: cele
pentru situaţii încurcate şi cele care practică abordările standard.
Analiza bazată pe conceptele de drepturi şi datorii – este mai puţin atrăgătoare şi

spectaculoasă.
Caracterul contractual al eticii profesionale şi implicit el eticii mass-media, ca parte a

eticilor profesionale, nu exclude ca profesionistul să urmărească şi propriul succes
profesional şi financiar, vector cu orientare de tip utilitarist, din care profesioniştii
consideră că succesul lor se certifică prin maximizarea binelui public (înţelegând în
mod direct binele clientului).
Când termenii contractului sunt stabiliţi excesiv de către profesionişti, vorbim de o

impunere de tip paternalist.


T. Airaksinen sintetizează câteva dintre valorile profesionale astfel (Timo Airaksinen,
Professional Ethics, în Encyclopedia of Applied Ethics, vol. 3, Academic Press,
1998):
Profesia: Valoarea:
Jurist Dreptatea
Medic, asistent Sănătatea
Educator Dezvoltarea persoanei
Psiholog Autonomia
Asistent social Bunăstarea
Contabil Corectitudinea
„În comparaţie cu alte profesii, ca medicina sau jurisprudenţa, suma de cunoştinţe şi

standarde pe care se întemeiază profesia de jurnalist este incomplet definită şi multe
din standardele utilizate sunt de tip ad-hoc” .
K. Jensen, care prezintă extrem de clar statutul profesiei de jurnalist.


Putem accepta, la rigoare, ca valoare dominantă onestitatea informării, dar, la fel de
bine, am putem accepta ca valoare importantă, corectitudinea sau, pornind de la
scopul profesiei, aceea de a servi interesului public. Putem admite că binele public
poate fi valoarea centrală a jurnalistului, dar nu putem demonstra că este singura
valoare a acestei profesii. Pe de altă parte, a ignora complexitatea acestei profesiuni,
reprezintă tot un exces, ca şi acela de a-i nega orice drept de a revendica domeniile
profesiunilor definibile prin caracteristici clare, de sine stătătoare.
Codurile formalizează valorile şi standardele profesionale ale jurnalismului. Cele mai

multe coduri sunt propuse chiar de jurnaliştii înşişi, deşi ei nu sunt eticieni. În fapt,
etica este inseparabilă de jurnalism, pentru că practica jurnalistică este centrată pe
un set de concepte de esenţă etică: libertate, democraţie, adevăr, obiectivitate,
onestitate, viaţă privată. Chiar dacă spunem că rolul esenţial, funcţia principală a
jurnalismului este aceea de a informa, problema esenţială de natură etică ce intervine
este aceea de a menţine calitatea informaţiei la nivel ridicat, practic, de a oferi o
informaţie de calitate. Această problemă devine o preocupare majoră atât pentru
public, cât şi în controversele politice.


În nomenclatorul profesional al României comuniste, profesiunea de jurnalist – ziarist –
dispăruse cu desăvârşire, începând cu 1984 – în urma tezelor din aprilie ale fostului
PCR – fiind înlocuită cu aceea de „activist cu propaganda”.
Astăzi, la aproape 20 de ani de la schimbarea regimului politic şi social din România, a

refuza să aduci puţină rigoare în privinţa reglementărilor legale, argumentând doar cu
recursul la o tristă istorie recentă, reprezintă o atitudine greu acceptabilă, din punct de
vedere logic. Există, în acest sens, suficiente voci care spun că, de fapt, refuzul
jurnaliştilor ascunde dorinţa acestora de a nu da socoteală în faţa legii pentru faptele
lor. Poziţia aceasta poate fi uşor combătută însă, întrucât reglementări privind calomnia
prin presă, ca formă a calomniei şi insultei, sau atingerea imaginii unei persoane sunt
prezente în Codul penal şi în Codul de procedură civilă, ceea ce oferă posibilitatea
oricărei persoane care se simte lezată în drepturile sale, de a-şi găsi dreptate în justiţie
şi de a sancţiona astfel greşelile jurnaliştilor, atunci când acestea sunt probate.


Dezbaterea despre necesitatea reglementării legale este un câmp deschis multor
ambiguităţi când în ea sunt aruncate argumente ce vin din zona reglementărilor etice, a
codurilor de conduită profesională, elaborate de jurnalişti şi structurile lor
organizaţionale profesionale.
Din 1990 până în 2008, au funcţionat în România Societatea Ziariştilor din România
(SZR) şi Asociaţia Ziariştilor din România (AZR), organizaţii sindicale, a căror principală
activitate viza apărarea drepturilor jurnaliştilor şi mai puţin pe cele ale publicului. Astăzi,
Clubul Român de Presă (CRP) are în componenţa sa o organizaţie a jurnaliştilor – şi
acesteia îi revine sarcina de a rezolva conflictele apărute între patronat şi jurnalişti – dar
verdictele acestei structuri sunt mai degrabă recomandări de ordin moral, neavând
caracter obligatoriu. Codul deontologic al ziaristului adoptat de CRP este în acest
moment singurul document în baza căruia se pot emite sancţiuni sau aprobări şi
gratificări – acestea fiind doar onorifice – faţă de activitatea jurnalistului. În acest
context, pentru jurnalismul românesc sarcina reglementării – atât pe baza unor reguli
morale, a unui cod deontologic autoimpus sau impus de comunitatea profesioniştilor,
cât şi în baza unei legi – rămân cerinţe încă neonorate.

Managementul etic al organizaţiilor de media

Definirea, evoluţia şi tipologia managementului etic
„Oare toate naţiunile de pe glob îmbrăţişează strategii de management etic? Da, dar în
primul rând din perspectiva combaterii corupţiei prin legi, reguli şi regulamente.
Limitele acestei abordări sunt evidente. Ea reduce comportamentul etic la forma sa
minimală (nu încalcă legea sau regulamentele) şi încurajează o abordare îngustă,
legalistă a definirii comportamentului acceptabil” (D. Menzel, Ethics Management for
Public Administrators, Sharpe, London, 2008, p. 166)
În Europa, managementul etic al organizaţiei reprezintă o preocupare, în primul rând

pentru forurile UE – la nivel macro. Chiar şi România s-ar putea mândri că a încercat să
creeze o structură care să rezolve din punct de vedere etic fenomenul corupţiei.
Departamentul Naţional Anticorupţie, înfiinţat în 2004.
Comisia Europeană a cerut României în Raportul de ţară realizat în perioada de

preaderare la UE – 2005, 2006 – să implementeze într-o manieră transparentă,
responsabilă şi strictă codurile etice şi deontologice pentru funcţionarii publici.
În 1999, guvernul japonez trecea la punerea în aplicare a Legii cu privire la moralitatea

din serviciile publice.
Managementul etic al organizaţiilor de media

Definirea, evoluţia şi tipologia managementului etic
Managementul eticii
„ca una dintre disciplinele managementului, se ocupă de elaborarea acelor instrumente
de conducere, care contribuie la dezvoltarea etică a unei organizaţii, precum şi a acelor
metode, care pot fi utiliztate spre a determina în ce direcţie ar trebui să se dezvolte
organizaţiile. Managementul etic presupune descrierea şi analiza situaţiei etice curente
[prin «auditul etic», adică prin evaluarea stării «conţinutului etic» al organizaţiilor],
determinarea situaţiei dezirabile şi decizia asupra măsurilor care trebuie luate pentru a
o atinge, în perfectă concordanţă cu celelalte forme de management.” (R. Jeurissen,
Moral complexity in organizations, în M. Korthals, R. Bogers (eds.), Ethics for Life
Scientists, Springer, 2005, p. 11).
Managementul etic e rezultatul impregnării tot mai vizibile a organizaţiilor cu

responsabilitate [moralitate]”, privită însă nu ca un element de decor, ci ca o „condiţie
indispensabilă a existenţei lor”. Iar o organizaţie demonstrează responsabilitate morală
atunci când îşi subordonează interesele, interesului societăţii (S. P. Kaptein, Ethics
Management. Auditing and Developping the Ethical Content of Organizations, Kluwer,
1998, p. 44).

„Organizaţia morală” şi tipologia proceselor de

evaluare etică
Definirea unei organizaţii ca morală poate porni de la analiza lucrării lui Muel
Kaptein, Ethics Management, unde conceptul descriptiv „de conţinut etic” reprezintă
calea spre definiţie. Acest model – conceptual – pleacă de la premisa că în orice
organizaţie există trei tipuri de relaţii relevante din punct de vedere moral: cele dintre
angajaţi şi organizaţia ca atare; cele dintre angajaţii înşişi şi cele dintre organizaţie şi
părţile interesate.

Dimensiunea organizaţională Valoarea „Mâini încurcate” „Multiple mâini” „Mâini murdare”

– cu privire la – – în – – în numele a –
1) Claritate E clar cum conducerea trebuie E clar care sunt responsabilităţile E clar ce aşteaptă părţile interesate de la angajaţi.
să utilizeze bunurile funcţionale ale angajaţilor.
organizaţiei.
2) Consistenţă Conducerea face suficiente Conducerea face suficiente eforturi pentru Conducerea face suficiente eforturi pentru a
eforturi pentru a folosi cu grijă a-şi îndeplini responsabilităţile funcţionale. satisface aşteptările părţilor interesate.
bunurile organizaţiei.
3) Sancţionabilitate Dacă bunurile nu sunt utilizate Dacă responsabilităţile funcţionale (nu) Dacă aşteptările părţilor interesate (nu) sunt
cu grijă în mod deliberat, sunt realizate în mod deliberat, personalul realizate în mod deliberat, personalul e sancţionat.
personalul e sancţionat. e sancţionat.
4) Realizabilitate Aşteptările legate de utilizarea Responsabilităţile funcţionale ale Aşteptările părţilor interesate pot fi realizate.
bunurilor organizaţiei pot fi personalului pot fi realizate.
realizate.
5) Suportabilitate Organizaţia stimulează Organizaţia stimulează sprijinirea unei Organizaţia stimulează sprijinirea realizării
sprijinirea unei utilizări adecvate adecvate coordonări între angajaţi. intereselor părţilor interesate.
a bunurilor organizaţiei.
6) Vizibilitate (Consecinţele) conduitei privind (Consecinţele) conduitei privind realizarea (Consecinţele) conduitei privind realizarea
utilizarea bunurilor organizaţiei responsabilităţilor funcţionale pot fi aşteptărilor părţilor interesate pot fi observate.
pot fi observate. observate.
7) Criticabilitate (discussability) Dilemele, problemele, criticile Dilemele, problemele, criticile privind Dilemele, problemele, criticile privind realizarea
privind utilizarea bunurilor realizarea responsabilităţilor funcţionale aşteptărilor părţilor interesate pot fi discutate.
corporaţiei pot fi discutate. pot fi discutate.

Metode de formare a gândirii morale în organizaţii
Analiza filosofică de etică practică ţine de genul de analiză filosofică tradiţională,

academică, dar specificul ei faţă de aceasta constă tocmai în faptul că aparţine tipului de
discurs evaluativ, de tip calitativ, aplicat pe cazurile aflate pe agenda publică, ori pe
cazurile ce aprind spiritele în dezbaterea publică.
Obiectivul unei astfel de analize îl reprezintă clasificarea, la nivel elevat, intelectual şi
bine instrumentat metodologic, a temelor stringente de pe agenda publică, teme de
regulă de interes general.
În seria abordării metodelor de decizie morală ca manieră de trecere a cazului de analizat
prin mai multe teorii etice normative pentru extragerea unui singur răspuns final, în urma
comparării tuturor rezultatelor obţinute, având drept criteriu discernământul moral al
fiecăruia dintre noi, dezbaterea se finalizează prin alegerea unei variante din soluţiile
alternative.
Cea de-a treia modalitate este trecerea soluţiei morale adoptate printr-o baterie de teste
logice şi etice. În viaţa unei organizaţii, folosirea analizei filosofice de etică practică va fi
greu de întâlnit, în condiţiile în care, aşa cum am prezentat, aceasta presupune o foarte
bună cunoaştere a teoriilor etice.


Auditul etic constă „în examinarea stării unei organizaţii sub aspect etic pentru a vedea dacă
e nevoie de schimbări în politicile sale etice” (Valentin Mureşan, Managementul eticii în
organizații, Editura Universitatea Bucureşti, 2008, p. 18).
„Auditul etic e o activitate sistematică ce realizează o descriere, o analiză şi o evaluare a
stării diferitelor aspecte relevante ale eticii unei organizaţii. Sistematizarea bazată pe
aplicarea de standarde de măsurare şi evaluare dă specificul unui bun audit etic. Plecând de
la rezultatele unui audit etic, organizaţiile pot lua măsuri concrete pentru a dezvolta activităţi
care să le perfecţioneze „conţinutul moral”. Cu acestea se ocupă managementul eticii.
Progresul etic al organizaţiilor (care ia forma unui proiect sau program etic, integrat în planul
strategic) constă într-un ansamblu de măsuri şi activităţi ce au menirea să întărească şi să
îmbunătăţească etica unei organizaţii” (M. Kaptein, Ethics Management, p. 50, 145).
Există cinci funcţii ale auditului etic:

- Descriptivă (starea morală a organizaţiei);
- Funcţia normativă (descrierea situaţiei dorite sau preformulată);
- Funcţia de identificare a discrepanţelor (dintre situaţia actuală şi cea dorită, aşa-zisul „gol
moral”);
- Funcţia de sancţionare sau sancţionatorie (auditul va furniza informaţii şi probe pentru o
posibilă sancţionare a celor vinovaţi de încălcarea normelor şi valorilor) şi
- Funcţia evaluativă, ce se manifestă în cazul unor evaluări succesive, ce pot pune în valoare
îmbunătăţirile sau, dimpotrivă, deteriorările intervenite în situaţiile analizate.

„Decizia etică este procesul (şi abilitatea) de a explora aspectele legate de
alegerea între mai multe acţiuni sau politici publice posibile (în funcţie de valorile şi
principiile morale recunoscute ale organizaţiei, captate într-o diversitate de
„instrumente de decizie etică”)
prin căutarea reciprocă a aces-
tor opţiuni, pentru a recomanda
decidenţilor politici un anume
curs de acţiuni” (Marc François
Bernier, Ethique et déontologie
du journalisme, La Presses de
l’Université, Laval, 1994).

Codul etic – formalizare a normelor

„Formularea explicită, în scris, a idealurilor, valorilor, principiilor şi normelor unei
instituţii, organizaţii, asociaţii reprezintă, din punct de vedere teoretic, formalizarea
principiilor, iar practic, înseamnă elaborarea unui document, numit cod etic” (Samuel
Mercier, L’éthique dans les entreprise, Editions La Decouverte et Syros, Paris, 1999, p.
16-19).
Ca procedură practică, elaborarea codului este atribuită unui colectiv de lucru – ales
sau numit – din cadrul organizaţiei, colectiv care are ca sarcină identificarea valorilor
comune împărtăşite de către toţi membrii, obţinerea de informaţii despre coduri
similare, cu obiective similare. După redactarea documentului, acesta este supus
dezbaterii organizaţiei, suportă modificări care nu exced obiectivelor, capătă precizări şi
nuanţări.
Codul, odată adoptat de organizaţie, poate deveni anexă la contractul de muncă al

profesionistului, subiect de examinare în cazul accederii în organizaţie, sau condiţie
obligatorie (prin însuşirea şi semnarea lui), în exercitarea profesiunii.


Neil Offen formulează o serie de sugestii :
„1. Formulează obiective clare de care suntem siguri că vor fi susţinute şi de către ceilalţi.
Trebuie să te asiguri în mod particular de acceptul conducerii.
2. Stabileşte un termen realist pentru dezvoltarea şi introducerea codului.
3. Fii conştient de faptul că aplicarea codului va costa, estimează de câţi bani este nevoie pe
termen scurt şi lung.
4. Fii deschis spre schimbări în prevederile codului dacă apar situaţii noi. Nu lua codul drept
dogmă.
5. Orientează codul către problemele cu care se confruntă profesia ta.
6. La în seamă în mod corect legislaţia şi reglementările aplicate profesiei tale.
7. Consultă-te cu un jurist pentru partea de acoperire legală a codului.
8. Cere sfatul experţilor referitor la felul în care trebuie promovat codul şi influenţaţi angajaţii
şi clienţii.
9. Nu crea celorlalţi aşteptări nerealiste.
10. Exprimările utilizate în cod trebuie să fie simple şi clare, fără jargon de specialitate.
11. Asumă-ţi personal obiectivitatea şi responsabilitatea.
12. Alege pe cineva care să administreze competent şi integru un astfel de cod.
13. Ai răbdare, fii perseverent şi nu îţi pierde simţul umorului.” (Neil Offen, Commentary on
Code of Ethics of Direct Selling Association, în vol. The Ethical Basis of Economic Freedom,
Chapel Hill N.C., American Viewpoint Inc., 1996, p. 274-275).

„Codul moral sau codul de etică al unei instituţii e un ansamblu coerent de

valori, principii şi norme morale, impuse sau nu prin sancţiuni punitive de instituţie,
pentru asigurarea sporirii bunăstării membrilor ei, a instituţiei ca atare şi a societăţii în
sens larg, pentru diminuarea sau eliminarea oricăror vătămări ce ar putea fi aduse
membrilor instituţiei, pentru respectarea demnităţii, integrităţii şi autonomiei tuturor
celor afectaţi de activităţile instituţiei şi pentru asigurarea unor raporturi echitabile,
drepte, între membrii instituţiei şi în raporturile acestora cu societatea în ansamblu”
(Valentin Mureşan, Managementul eticii în organizaţii, Universitatea din Bucureşti,
2009, p. 103).

Principiile morale - fundament al codului etic
Valentin Mureşan propune „o listă sinoptică de principii etice de bază culese din
experienţa practică europeană („moralitatea comună”) şi din tradiţia filosofiei morale
occidentale, listă care conturează un adevărat etos european şi poate fi folosită selectiv
pentru a întemeia diferite coduri etice, la orice nivel (european, naţional sau local)”
(Valentin Mureşan, Managementul eticii în organizaţii, Editura Universităţii din Bucureşti,
2009).
Principiul respectului autonomiei. În practica jurnalistică, a avea în vedere acest

principiu înseamnă a ţine seama de regulile morale ce derivă din el. În principal, asta
înseamnă că în articolele redactate sau realizate nu vom avea faţă de subiectul nostru
comportamente ce pot leza demnitatea şi pot încălca dreptul acesteia de a hotărî
singură ce are de făcut. Respectarea acestui principiu înseamnă că prin ştirea de presă,
prin relatarea ori chiar prin comentariul (editorialul) unui jurnalist nu se folosesc tehnici
şi metode persuadante, ori manipulatorii pentru a-i determina cititorului, ascultătorului,
telespectatorului atitudini, comportamente ce nu izvorăsc din propriile sale convingeri.

Principiul binefacerii (beneficence), îşi are rădăcinile în teoria morală a lui J. S. Mill –
utilitarismul. „Concepţia care acceptă ca fundament al moralei Utilitatea sau Principiul
Celei Mai Mari Fericiri (The Greatest Hoppiness Principle) susţine că acţiunile sunt
corecte (right) în măsura în care ele tind să promoveze fericirea şi sunt incorecte
(wrong) în măsura în care tind să producă inversul fericirii. Prin fericire se înţelege
plăcerea şi absenţa durerii; prin nefericire, durerea şi privarea de plăcere” (Mill, John
Stuart, Utilitarismul, Alternative, 1994, p. 18).
Principiul nefacerii răului (nonmaleficence) este acela conform căruia persoanele

trebuie să nu facă acele acte care e probabil să cauzeze mai multe daune decât
beneficii, cu excepţia situaţiei în care există un temei suficient pentru a nu proceda aşa.
Principiul dreptăţii. Foarte en vogue astăzi, principiul dreptăţii stă la baza tuturor
politicilor de nediscriminare şi de tratament egal faţă de orice persoană, indiferent de
sex, rasă sau religie. A respecta acest principiu înseamnă că trebuie să distribuim
echitabil, nepărtinitor, bunurile şi serviciile din domeniul evaluat, să nu discriminăm
persoanele, să le apreciem după merit, nevoi, contribuţie şi responsabilitate, ţinând
cont de resursele disponibile.
Principiul respectului demnităţii. Fiinţa umană reprezintă valoarea supremă, cea mai
înaltă, a lumii naturale. A adopta principiul respectului demnităţii înseamnă să nu tratăm
niciodată demnitatea doar ca mijloc, ci întotdeauna ca depozitara unei valori intrinseci
supreme.

„Acesta pare a fi cel mai important principiu al etosului european. La Kant şi în

creştinism, demnitatea omului nu e o valoare socială relativă, ci una care depăşeşte
orice ordine socială (la Kant, raţiunea practică a priori e strict universală; în creştinism,
divinitatea e transcendentă), deci societatea nu poate şi nu are dreptul să o violeze în
nici o circumstanţă. În această calitate, demnitatea e baza conceptuală a datoriilor a
priori universale ale metafizicii moravurilor (la Kant) şi ale legilor naturale universale de
sorginte divină (în creştinism), care transcend culturile şi sunt inviolabile” (Valentin
Mureşan, Managementul eticii în organizaţii, EUB, 2009, p. 107-116).
Principiul integrităţii ne cere să protejăm o sferă de valori şi însuşiri intangibile prin care
indivizii umani îşi identifică felul lor esenţial de a fi sau a munci şi care, dacă sunt
afectate, se pune în pericol chiar identitatea acestora. Sensurile acestui principiu sunt
multiple.
Principiul vulnerabilităţii se referă la obligaţia de a avea grijă de cei vulnerabili. Faţă de

cei a căror autonomie, demnitate sau integritate se exercită sau e posibil să se exercite
orice formă de ameninţare, noi trebuie să acţionăm de aşa manieră încât să le protejăm
interesele.
Principiul precauţiei înţelegem că nu trebuie să acţionăm în modalităţile care pot fi

dăunătoare în viitor, chiar şi în condiţiile în care nu putem prezice exact care vor fi
daunele şi cine vor fi cei afectaţi.

Principiul dublului efect: efect înseamnă că este moral să faci o acţiune ce poate avea
consecinţe previzibile bune, dar şi rele, numai dacă sunt respectate simultan patru
condiţii: acţiunea nu e rea în sine; consecinţa bună e intenţionată, iar cea rea e
neintenţionată, dar previzibilă; consecinţa rea nu e un mijloc în producerea consecinţei
bune; există un temei serios pentru acceptarea consecinţei rele.
Principiul subsidiarităţii afirmă că indivizii aflaţi pe poziţii de autoritate trebuie să

recunoască dreptul celorlalţi de a participa la deciziile care-i afectează direct, în acord
cu principiul respectului demnităţii şi cu responsabilitatea lor pentru maximizarea
binelui comun
Principiul publicităţii se referă la faptul că regulile morale acceptabile, ca şi temeiurile

justificării lor, trebuie să fie cunoscute şi recunoscute de toţi cei implicaţi, să fie
publice.
Într-o societate aflată la începuturile democraţiei, sau, mai curând, în ceea ce numim
„democraţia dâmboviţeană”, rolul media de a scruta în spatele uşilor guvernanţilor
este crucial. . Media din România ar trebui să fie mult mai implicată în a arăta publicului
dacă deciziile politice au la bază valori ale moralei.

Principiul solidarităţii. De aici subînţelegem că întreaga comunitate are obligaţia de a

participa la sprijinirea persoanelor care nu îşi pot asigura singure nevoile sociale, la
sporirea coeziunii sociale.
Principiul egalităţii. Acest principiu înseamnă că trebuie acţionat pentru asigurarea

egalităţii şanselor pentru toate persoanele şi eliminarea oricăror forme de
discriminare.

Tipuri de coduri etice
Coduri fundamentate „pe drepturi”
Codurile etice bazate pe un singur principiu
Coduri bazate pe datorii morale specifice instituţiei
Codurile locale fundamentate pe principii de bază universale
Coduri bazate pe tipuri de responsabilităţi

codurilor bazate pe „principii” alese la întâmplare

Codul deontologic al ziaristului adoptat de Clubul Român de Presă ar intra în

această categorie, pentru că este un cod de extracţie juridică. Structura acestui cod
cuprinde Preambulul în care sunt explicitate scopul şi rolul respectivului cod (vezi
Anexa 1.1.), propune introducerea unui cod etic şi „instruirea unui Colegiu de Onoare
care să urmărească „respectarea normelor deontologice”. În acelaşi Preambul
regăsim, însă, prevederi ale Constituţiei României – art. 30 şi 31 –, după care sunt
definite profesiunea şi titularul acesteia (ziaristul profesionist) şi dreptul ziaristului la
„a critica” puterea şi opoziţia. Este interesant de observat că asociaţia profesională a
instituţiilor media din România a simţit nevoia să exprime cu claritate acest drept – ce
derivă, de fapt, din dreptul la informaţie – în condiţiile în care la momentul redactării
lui, anul 1998, independenţa instituţiilor de media faţă de instituţiile puterii politice nu
era încă percepută ca reală. Urmează, apoi, cele 10 articole care amestecă, în fapt,
datoriile primordiale (codul declară ca fiind datorie primordială aceea „de a relata
adevărul, indiferent de consecinţele ce le-ar putea avea asupra sa”), cu regulile
deontologice (art. 5 şi art. 10), ce reglementează mai degrabă procedurile, paşii de
urmat în situaţiile în care jurnalistul, ori instituţia media nu îşi exercită cu onestitate
profesiunea.

Codul deontologic al ziaristului

Sunt, apoi, câteva precizări privind necesitatea respectării principiului autonomiei
(respectarea vieţii private) şi reguli morale: păstrarea secretului profesional, protejarea
surselor, evitarea obţinerii oricăror privilegii, abţinerea de la prezentarea distorsionată
a adevărului. Poate, cei care au redactat Codul deontologic al ziaristului (Clubul Român
de Presă) au intenţionat ca acesta să devină un „decalog” al profesiei de jurnalist.
Desele şi, de cele mai multe ori, corectele acuze ce se aduc astăzi atât jurnaliştilor, cât
şi instituţiilor media semnatare – că nu păstrează echidistanţă, că sunt manipulatori, că
nu prezintă echidistant fapte, oameni, întâmplări, că lucrează de fapt în slujba cu totul
altor interese, decât interesul public – arată că respectivul cod este departe de a fi
devenit element de conduită şi viaţă morală în media din România. Absenţa unui etician
la redactarea lui se observă tocmai în acest amestec de „principii” alese aleatoriu.
Absenţa voinţei de a-l implementa, fie şi aşa cum este el redactat, se datorează, fără
îndoială, însă, incapacităţii codului de a prevedea sancţiuni, dar şi incapacităţii
organizaţiei ce l-a emis, în speţă, Clubul Român de Presă, de a veghea la aplicarea lui,
de a se implica în educarea jurnaliştilor români în dezbaterea etică, dar şi instituţiilor
media româneşti, cărora, după cum vom vedea la sfârşitul acestei secţiuni, nu le sunt
deloc apropiate, la îndemâna, instrumentelor managementului etic.

Construirea şi implementarea unui cod etic

Michael Hoffman de la Centrul de etica afacerilor al Institutului de Tehnologie din Illinois
Modelul Hoffman de redactare a unui cod:
-Participarea întregului colectiv;
-Participarea unui etician;
-Clarificarea scopurilor codului;
-Alegerea valorilor pe care se va întemeia acesta (valori principii universale);
-Definirea componentelor codului aspiraţionale: componenta restrictivă, listă de

constrângeri;
-Stabilirea colectivului de redactare;
-Găsirea modalităților de eficientizare a codului - programe de implementare;
-Program de dezvoltare al codului.

Situaţia managementului etic în organizaţiile media din

România
În România anului 2008 existau 747 de instituţii de media legal constituite.
În 1996 numai în domeniul presei scrise existau peste 2000 de titluri.
Astăzi funcţionează 43 de posturi de radio, 50 de posturi de televiziune, 262 de titluri de

reviste şi 392 de titluri de ziare. Din punct de vedere al ariei geografice de acoperire, 473
de organizaţii media au o acoperire naţională, 18 regională, restul fiind organizaţii locale
(256), în medie cam 6 organizaţii media pe judeţ. 719 dintre aceste instituţii media sunt
scrise sau emit în limba română, 14 în maghiară, 11 în engleză şi 3 în germană.
Pe domenii de interes, organizaţiile media româneşti se declară a fi axate pe: ştiri şi

informaţii – 264; economie – 61; IT & comunicaţii – 28, divertisment – 22; cultură/ religie –
52; ştiinţă şi tehnologie – 4; sport – 36, anunţuri/mică publicitate – 17; artă – 18, tineret –
7; dedicate femeilor – 19; dedicate bărbaţilor – 4; dedicate copiilor – 3; auto – 22; culinare
– 9; medicină – 5; fotografie – 2; turism – 8; diasporă – 1; vedete – 9; sănătate – 20;
animale – 4.

Caracteristici 1990-2000 2001-2008
Proprietatea asupra mijloacelor de comunicare în masă - mixtă (de stat şi privat), - concentrarea proprietăţii
- privată, dar neconcentrată în mâna unei singure persoane - apariţia trustizării
- statul român acţionar doar la posturile publice de radio şi tv
Pregătirea profesională a jurnaliştilor - o parte, redusă, cu studii de specialitate obţinute până în - apariţia unei „elite“ a profesiunii, pe criterii ce nu ţin
1978 neapărat de profesionalism, cât de funcţia îndeplinită
- cea mai mare parte cu studii de altă specializare - apariţia unei mari producţii de jurnalişti cu studii, care intră
- învăţarea prin practicare a profesiei în profesiune pe funcţii de execuţie şi nu de conducere
Mijloacele tehnice (softuri, studiouri, internet, difuzare etc.) - clasice, ieftine - investiţii substanţiale
- modernizare uriaşă
Conducerea organizaţiilor media - de tip colegial, nedelimitare clară între editor şi redacţie - de tip autoritar, piramidal
- publicitate şi marketing incipient - departajarea editorialului de publicitate
- promovare pe competenţă - dezvoltarea intensă a marketingului şi a departamentelor de
publicitate
- promovare pe obedienţă
Viaţa redacţională - vie, animată, democratică, uşor necenzurată de rigorile - obedienta

profesionalismului - polarizarea poziţiilor din redacţie în „vedete” şi „pălmaşi”
Statutul jurnalistului (financiar şi decizional) - înalt nivel de salarizare - nivel mediu spre mediocru de salarizare
- stimulente materiale - pauperizarea jurnalistului, pierderea libertăţii decizionale pe
- libertate în alegerea şi impunere subiectelor considerente de ierarhie, disciplină, rating şi nu pe
argumente şi dezbatere redacţională
Existenţa şi influenţa unui management al eticii - vie dezbatere a temelor etice: libertatea presei, a - pierderea interesului faţă de temele generale ale dezbaterii
jurnalistului etice (libertatea cuvântului, respectul autonomiei persoanei,
- crearea codurilor deontologice, onestităţii jurnalistice etc.)
- preocupare a conducerii pentru democratizarea vieţii - creşterea interesului faţă de cazurile concrete de abuz
redacţionale decizional
- sancţionarea şi evidenţierea promptă a deciziilor - apariţia „găştilor“ de idei şi a „luptei“ între acestea pe
redacţionale greşite ori bune considerente ce nu ţin de profesiune, ci de interese de grup
- crearea asociaţiilor şi structurilor sindicale ale jurnaliştilor, - uitarea literei codurilor deontologice, exilarea acestora în
dar şi ale editorilor şi patronilor de media afara vieţii redacţionale
- preocupare redusă pentru decizia etică, pentru existenţa - lipsa recompensei şi a exemplului pozitiv
comisiilor de etică, pentru trainingul etic - polarizarea dintre jurnaliştii vedetă şi ceilalţi
- dezinteres faţă de instrumentele managementului etic;
atitudinea superpragmatică de tipul „tot ceea ce contează
este audienţa, vânzare de publicitate, ratingul“, nu calitatea
Relaţia cu publicul şi puterea - relaţie de egalitate cu puterea politică - forţarea relaţiei cu puterea politică prin transformarea
- loialitate faţă de public şi responsabilitatea socială a jurnalismului într-o şcoală de reeducare a clasei politice
profesiunii de jurnalist, dar şi a instituţiei media - apariţia unei oarecare complicităţi în relaţia cu politicul.
- scăderea loialităţii faţă de public - o scădere serioasă a interesului faţă de agenda publică prin
crearea unei alteia, până la mistificarea acesteia
- scăderea loialităţii faţă de public

Percepţia publicului - anii ’90, opinia publică gratula jurnalismul românesc cu epitete de
genul „corect“, „onest“, „eficient“, astăzi, aceste aprecieri pozitive s-au transformat
brusc în revers, acutizându-se puternic percepţia publicului, care apreciază mai degrabă
media românească ca fiind „interesată“, „manipulatorie“, „incorectă“, „ruptă de
cetăţean“.

Managementul etic în media româneşti

- studiu -
A) Descrierea cercetării. Procedura de lucru
Am desfăşurat o cercetare empirică privind managementul etic în redacţiile româneşti în
intervalul mai-august 2008. Tematica acestuia a fost stabilită în Centrul de Cercetare în
Etică Aplicată al Facultăţii de Filosofie, Universitatea din Bucureşti. Chestionarul (vezi
Anexa 3) cuprinde 29 de întrebări prin care se urmăreşte realizarea unei evaluări a stării
de fapt a managementului etic. În preambulul acestuia este prezentat scopul cercetării şi
se precizează că se asigură confidenţialitatea datelor de identificare, numele firmei şi că
subiecţilor le este asigurat anonimatul.
Chestionarul a fost aplicat în patru redacţii româneşti: la cotidianul „Gândul“, la Radio
România Actualităţi, la Televiziunea Română, în redacţia postului privat de televiziune
„Realitatea TV“.
Prin intermediul colegilor însărcinaţi cu relaţiile de marketing sau relaţii publice, au fost
distribuite câte 20 de chestionare în fiecare dintre aceste redacţii, în total fiind distribuite
80 de chestionare. Jurnaliştii au avut la dispoziţie 10 zile pentru a răspunde la întrebări.
Întrucât, la expirarea intervalului iniţial, am primit mai puţin de 15 răspunsuri de la fiecare
redacţie în parte, am revenit cu chestionarul, indicând un alt interval de 10 zile pentru a
primi răspunsuri. La finalul intervalului s-au primit 68 de chestionare completate. O
singură redacţie a înapoiat toate cele 20 de chestionare completate. Celelalte trei au
înapoiat câte 15, 17 şi 16 exemplare completate.

B) Profilul subiecţilor
Subiecţii care au răspuns întrebărilor chestionarului sunt jurnalişti, încadraţi cu

contracte de muncă pe perioadă nedeterminată, cu studii de specialitate (absolvenţi
ai facultăţilor de comunicare şi jurnalism), sau absolvenţi ai învăţământului superior
de altă specialitate, dar care practică profesiunea de cel puţin trei ani. Din punct de
vedere al pregătirii profesionale şi al funcţiilor îndeplinite în redacţii, 55 sunt
reporteri, redactori, 13 sunt şefi de departament, publicişti comentatori, redactori şefi
adjuncţi, redactori şefi, directori de departamente. Vârsta respondenţilor este
cuprinsă între 25 şi 53 de ani. Deşi chestionarul nu cuprinde întrebări de identificare,
am solicitat persoanelor care le-au aplicat în redacţii să ne ofere date privind criteriile
sus amintite. Participarea la această activitate s-a făcut în mod benevol.

C) Prezentarea chestionarului
Chestionarul cuprinde 29 de întrebări, dintre care o întrebare deschisă (întrebarea nr. 17),
18 întrebări închise (întrebările nr. 1, 3, 5, 7, 8, 11, 12, 13, 14, 15, 18, 20, 21, 23, 25, 26, 28,
29) şi 10 întrebări cu răspuns la alegere (întrebările nr. 2, 4, 6, 9, 10, 16, 19, 22, 24, 27).
Scopul acestuia este acela de a evalua dacă redacţiile principalelor organizaţii media
româneşti funcţionează după principiile managementului etic.
Am grupat întrebările chestionarului în următoarele tematici:

1) Codul etic - 4 întrebări (nr. 1, 2, 3, 4);
2) Comitetul de etică – 2 întrebări (nr. 5, 6);
3) Instruirea etică a personalului – 5 întrebări (nr. 7, 8, 19, 12, 29);
4) Respectarea regulilor morale - 2 întrebări (nr. 9, 23);
5) Implicarea directă a subiecţilor în managementul etic – 3 întrebări (nr. 14, 16, 18);
6) Instrumentele managementului etic – 8 întrebări (nr. 12, 19, 20, 21, 22, 24, 26, 28);
7) Relaţiile cu clienţii - 2 întrebări (nr. 11, 25);
8) Cultura organizaţională - 2 întrebări (nr. 13, 27);
9) Experienţa personală - o întrebare (nr. 17).

D) Prezentarea rezultatelor
1. Opinia subiecţilor referitoare la codul etic
1.1. La întrebarea despre existenţa codului etic al instituţiei, toţi subiecţii au răspuns
afirmativ. O parte dintre subiecţi (30%) menţionează şi data de la care există acest cod
etic al instituţiei în care lucrează.
1.2. Iniţiativa scrierii codului aparţine, în opinia subiecţilor, astfel: 35% lor înşile şi 65%
superiorilor.
1.3. În privinţa altor iniţiative personale de implicare în reglementarea vieţii morale a

instituţiei, respondenţii spun „nu“ – în procent de 90% şi „da“ de 10%, aceştia din urmă
fără să menţioneze, care au fost acele iniţiative.
1.4. Subiecţii răspund că persoana care a scris codul etic a fost:

- un coleg din instituţie – 98%
- un specialist – 2%

2. Opinia subiecţilor referitoare la comitetul de etică
2.1. Mai mult de două treimi dintre subiecţi (73%) afirmă că nu au un astfel de
comitet. 27% spun că acesta există în instituţia în care ei lucrează.
2.2. Referitor la funcţiile comitetului de etică, marea majoritate a subiecţilor nu

răspunde.

3. Aprecieri referitoare la instruirea etică a personalului
3.1. La întrebarea referitoare la organizarea de instruiri etice cu personalul instituţiei

media în care lucrează, 63% dintre subiecţi răspund negativ.
3.2. Cu privire la lecturarea vreunei lucrări de etică, cu specificare de etică

profesională, 77% răspund „nu“, iar 33% răspund afirmativ la întrebare, dar nici unul
nu menţionează titlul lecturii.
3.3. Opinia subiecţilor referitor la conţinutul unei instruiri etice a personalului este
aceea că instruirea s-ar rezuma doar la explicarea codului etic, (82%). Restul
subiecţilor răspund că ar face şi altceva, dar nu precizează ce anume.
3.4. Aprecierea subiecţilor referitoare la posibilitatea educării morale a angajaţilor

instituţiei în care lucrează, în relaţie cu vârsta pe care aceştia o au, este că ei pot fi
educaţi moral (peste jumătate din răspunsuri).
3.5. Majoritatea respondenţilor (95%) spun că nu au participat la un training etic.

4. Atitudinea faţă de respectarea regulilor morale
4.1. La întrebarea „Credeţi că respectarea regulilor morale faţă de beneficiari,

colaboratori şi personal contribuie la sporirea constantă a profitului sau vă încurcă în
acest demers?“, răspunsurile se repartizează astfel: 16% - respectarea regulilor morale
sporeşte profitul; 21% respectarea regulilor morale nu are nici o legătură cu profitul şi
63% - respectarea regulilor morale împiedică sporirea profitului.
4.2. Subiecţii apreciază că în angajarea propriului personal ţin seama de criterii morale
(în proporţie de 84%) legate de comportamentul anterior al posibililor angajaţi.

5. Atitudinea faţă de implicarea directă a subiecţilor în managementul etic al

organizaţiei
5.1. În proporţie de 64%, subiecţii cred că ar putea conduce comitetul etic din instituţie,
pentru că acesta nu cere competenţe profesionale speciale, iar 36% apreciază că nu ar
putea face acest lucru, deoarece consideră că etica este o ştiinţă pe care ei nu o
stăpânesc.
5.2. La întrebarea referitoare la perspectiva morală din care subiecţii judecă faptele
colegilor, aceştia răspund astfel: 30% - morala creştină, restul de 70% - din alte
perspective şi anume: „legile ţării“, „legislaţia“, „bunul simţ“, „codul civil“, „codul
penal“, „etica jurnalistică“.
5.3. Subiecţii afirmă, în marea majoritate (90%), că nu s-au aflat în postura de a nu şti
cum să decidă într-o situaţie morală încurcată; restul de 10%, care s-au aflat în această
postură, n-au precizat care a fost aceea.

6. Opinia asupra existenţei şi utilizării instrumentelor managementului etic în instituţia la care

lucrează
6.1. Opiniile asupra necesităţi existenţei unui etician în instituţie care să judece încălcarea
regulilor morale sunt în defavoarea acestuia (79%).
6.2. În proporţie de 70%, respondenţii apreciază că angajarea unor specialişti pe probleme de

etică ale instituţiei „sunt bani aruncaţi pe geam“.
6.3. Toţi subiecţii au răspuns „nu“ la întrebarea dacă există un consilier moral în instituţia la
care lucrează.
6.4. Referitor la existenţa unei linii telefonice dedicată plângerilor angajaţilor în legătură cu
faptele imorale ale colegilor, în proporţie de 90%, subiecţii răspund negativ. Aceştia
consideră că o astfel de linie telefonică „încurajează turnătoria“.
6.5. La întrebarea „ce prevede planul strategic în privinţa respectării valorilor etice“
răspunsurile se repartizează astfel:
a) 87% - „nu avem plan strategic“;
b) 13% - „în planul nostru strategic nu apar elemente morale;
c) nici un răspuns referitor la restricţiile de natură morală din planul strategic al instituţiei.
6.6. Marea majoritate a subiecţilor spune că nu li s-a făcut un audit etic. De asemenea, ei spun
că nu au fost discutate probleme de management etic în ultimul Consiliu de administraţie al
instituţiei.
7. Aprecieri legate de relaţiile cu clienţii
7.1. Jumătate dintre subiecţi apreciază că instituţia în care lucrează are şi obligaţii morale
faţă de clienţi şi 31% spun că au avut reclamaţii de natură morală din partea clienţilor.
8. Aprecieri legate de cultura organizaţională
8.1. Referitor la existenţa „unei culturi organizaţionale morale“ în instituţia în care

lucrează, 74% răspund negativ.
8.2. Răspunsurile subiecţilor legat de aprecierea administrării problemelor etice din

instituţia în care lucrează se distribuie astfel: 41% – „nu e o prioritate pentru noi; 31% –
„e importantă, dar peste vreo 10 ani“; 28% – „e urgentă“.
9. Atitudinea faţă de experienţa personală cu privire la exemple de fapte imorale

petrecute în instituţie
Nici un subiect nu a dat exemple de astfel de fapte.

E) Interpretarea rezultatelor
Subiecţii investigaţi au cunoştinţă de existenţa unui cod etic în redacţiile în care
lucrează şi menţionează că iniţiativa scrierii codului nu le aparţine lor, ci superiorilor
ierarhici. Ei ştiu că acesta a fost scris de un coleg. De asemenea, subiecţii recunosc în
mare majoritate că ei nu au o implicare în reglementarea vieţii morale a organizaţiilor de
media.
În instituţiile de media cărora le aparţin subiecţii investigaţi, în cele mai multe dintre ele
(3/4), nu există un comitet de etică şi chiar acolo unde acestea există, subiecţii nu
cunosc care este rolul acestuia (TVR).
Mai mult de jumătate dintre subiecţi nu au participat la nici un fel de curs de instruire
etică şi nici nu au lecturat din proprie iniţiativă lucrări despre etică; doar aproximativ o
treime au lecturi de etică aplicată, în mod deosebit de etica presei, fără a acorda prea
mare importanţă acestora, din moment ce nu pot menţiona titlul acestei lucrări.
În accepţiunea jurnaliştilor investigaţi, o instruire etică s-ar rezuma, în cea mai mare
parte, la explicarea codului etic, ei fiind optimişti cu privire la posibilitatea realizării unei
educaţii morale, indiferent de vârsta jurnaliştilor.
Faptul că majoritatea reprezentanţilor consideră că explicarea codului etic ar însemna
conţinutul principal al instruirii etice se corelează, în relaţie de cauză-efect, cu
neorganizarea altor forme de instruire, cum ar fi trainingul etic. De aici se poate lesne
constata că marea majoritate a jurnaliştilor nu cunosc instrumentele instruirii etice.

În general, jurnaliştii nu disting clar în relaţia dintre respectarea regulilor morale şi

sporirea profitului. Concepţia lor este aceea că a respecta întotdeauna regulile morale
în activitatea lor ar dăuna sporirii profitului. Există suficienţi jurnalişti (37%) care, însă,
ori disting foarte clar că regula morală trebuie respectată fără a o corela direct cu
profitul instituţiei de presă, ori consideră că atunci când într-o redacţie respectarea
regulii morale este o normă profesională, implicit, şi profitul are şansa să crească.
Percepţia pe care o au jurnaliştii investigaţi în privinţa ponderii criteriilor morale în
determinarea angajării unui nou coleg, surprinde prin aceea că în proporţie foarte mare
(80%) ei cred că este important comportamentul noilor colegi, în general, dar şi în
redacţiile de unde vin şi nu pregătirea profesională. Această imagine este destul de
consolidată.
Jurnaliştii investigaţi se consideră capabili să conducă un comitet etic al instituţiei de

presă în care lucrează, deşi tot ei sunt aceia care spun că nu cunosc ce anume atribuţii
are un comitet de etică.
De asemenea, cei mai mulţi subiecţii vădesc că nu au cunoştinţe de specialitate în
etică, deoarece confundă teoria etică cu legislaţia, cu morala creştină, atunci când li se
cere să menţioneze care este perspectiva morală din care judecă faptele colegilor.

Jurnaliştilor li se pare extrem de simplu să judece (să delibereze etic) o situaţie

încurcată din punct de vedere moral, răspunzând că nu s-au aflat în postura de a nu
putea face acest lucru. În acest context, nu este de mirare că jurnaliştii investigaţi nu
cred ca fiind obligatorie existenţa unui specialist în etică în organizaţia lor, care să
aibă un rol atât în relaţiile inter redacţionale, cât şi în cele ale instituţiei media cu
publicul, ori cu reprezentanţii puterii, ai politicului, economicului. În plus, tratează
necesitatea existenţei acestor specialişti ca fiind „bani aruncaţi pe geam“, iar
înfiinţarea unei linii telefonice (alt instrument de management etic), pentru denunţarea
unor abateri etice în instituţie, este considerată drept instrument de încurajare a
turnătoriei dintre colegi.
Cadrul instituţional de reglementare a instrumentelor etice este considerat aproape
inexistent (87%), iar acolo unde acesta există, jurnaliştii nu au ştiinţă că strategiile
instituţionale ar viza şi aspectele de natură morală. Alte instrumente, precum auditul
etic şi trainingul etic, sunt total necunoscute jurnaliştilor investigaţi, atât ca
posibilitate de existenţă a unor asemenea mijloace de management etic, cât şi ca
importanţă a existenţei lor.
O consecinţă directă a necunoaşterii instrumentelor etice, care ar putea fi folosite
pentru un management de calitate, poate fi şi faptul că jurnaliştii (aproape jumătate)
cred că instituţia de presă nu are obligaţii morale faţă de clienţi, adică faţă de public,
ceea ce arată că mulţi jurnalişti nu sunt conştienţi de responsabilitatea socială a
profesiei lor.

Faptul că în urma articolelor sau a emisiunilor de radio şi televiziune, jurnaliştii

investigaţi au primit reproşuri, reclamaţii de la public, nu înseamnă pentru aceştia că ei
ar fi greşit cu ceva, că şi-ar fi încălcat obligaţiile morale faţă de public.
Faptul că jurnaliştii nu consideră a fi o datorie profesională să-şi respecte obligaţiile
morale faţă de public se poate justifica şi explica şi prin aceea că, în general, în redacţii
nu se cultivă acest tip de abordare, mai mult chiar, redacţiile par străine de ceea ce în
teorie numim cultura organizaţională morală.
În consecinţă, în planul mai larg, al administrării problemelor de etică în redacţii,
jurnaliştii cred că, de fapt, aceasta nu ar fi o prioritate a organizării vieţii profesionale.
Faptul că, la singura întrebare care solicita exemplificarea (3 cazuri) cu fapte imorale
petrecute în instituţia de presă în care lucrează subiecţii nu au oferit nici măcar un
exemplu, reprezintă o situaţie cel puţin paradoxală, dacă nu chiar stranie.
Cu siguranţă, jurnaliştii, care au dovedit, prin răspunsurile la celelalte întrebări, că pot
recunoaşte şi se pot raporta (le pot judeca moral) la astfel de comportamente (ale
colegilor, ale publicului, ale posibililor colegi), ar fi putut să ofere astfel de exemple.
Putem presupune că nu au făcut-o din diferite cauze, lipsa materială a timpului,
dezinteresul faţă de o asemenea întrebare, dezinteresul faţă de astfel de situaţii,
netrăirea unei experienţe de acest tip sau refuzul de a o mărturisi.

F) Constatări şi concluzii
1) O primă constatare se referă la atitudinea jurnaliştilor investigaţi faţă de acest

chestionar, deoarece perioada de aplicare s-a prelungit foarte mult, explicaţia
oficială obţinută fiind aceea a lipsei de timp a jurnaliştilor. Motivaţia poate fi
acceptată pentru că experienţa proprie a autorului acestei lucrări atestă că, de cele
mai multe ori, jurnalistul lucrează sub presiunea timpului. În aceeaşi măsură, putem
presupune că greutatea cu care s-a răspuns este legată de conţinutul neobişnuit al
chestionarului, jurnaliştii fiind mai degrabă antrenaţi în percepţia realităţilor
exterioare instituţiei de media în care lucrează, şi nu a celor interioare instituţiei.

2) Putem aprecia că jurnaliştii investigaţi cunosc cu certitudine că în profesiunea lor

există un cod etic. Dacă apreciem ca fiind relevant lotul de subiecţi investigaţi (întrucât
organizaţiile media din care provin au acoperire naţională şi audienţă relevantă pentru
media românească), putem concluziona că jurnaliştii români ştiu că profesiunea lor
este reglementată de un cod etic. Nu cu aceeaşi greutate am putea afirma că jurnaliştii
conştientizează oportunitatea apartenenţei codului etic la gama de instrumente ale
managementului etic al organizaţiilor de media. Mai degrabă, apreciem că jurnaliştii
consideră codul etic doar ca un îndreptar al conduitei lor profesionale.
Deşi jurnaliştii răspund că ştiu de existenţa unui cod etic al instituţiei media din care
fac parte, acest lucru nu concordă cu realitatea. Din datele factuale cunoaştem că doar
o singură redacţie are propriul ei cod etic (Societatea Română de Radio), din cele 4
organizaţii media reprezentate prin subiecţii investigaţi, celelalte trei redacţii
considerând Codul deontologic al Clubului Român de Presă (din care fac parte) ca
fiind propriu instituţiei lor.

6) Deosebit de important este faptul că, din interpretarea calitativă a răspunsurilor

jurnaliştilor investigaţi, putem afirma că în redacţii nu există un cult pentru valorile
morale, ci mai degrabă pentru capacitatea redactorului de a se plia fără comentarii pe
cerinţele şefilor, criteriile de profesionalism fiind surclasate de cele atitudinale şi
comportamentale, atât la angajare, cât şi la promovare. Din acest motiv, jurnaliştii
consideră neoportună angajarea unor specialişti pe probleme etice, a eticianului, căruia
nu-i înţeleg rostul nici chiar la redactarea codului etic.
În sprijinul afirmaţiei de mai sus vine şi constatarea că jurnaliştilor li se pare simplu să
judece o situaţie încurcată din punct de vedere moral, în principal pentru că nu posedă
cunoştinţe şi exerciţiul de a o distinge şi diferenţia, în condiţiile în care, de obicei, într-o
redacţie, respectarea deciziei şefului ierarhic superior este considerată ca obligaţie
profesională majoră, ce nu se discută şi nu se comentează. De regulă, redactorul şef
cere realizarea unui anumit material, dând uneori şi indicaţii referitoare la maniera de
abordare a subiectului, iar jurnalistul nu ştie, şi nici nu are curajul să apeleze la clauza
de conştiinţă (existentă în cod) pentru a refuza îndeplinirea sarcinii profesionale,
întrucât a constatat o neconcordanţă între linia primită de la şef şi realitatea faptelor de
investigat.

3) Constatăm absenţa informaţiei în privinţa rolului unui comitet de etică al organizaţiei

de media. Afirmaţia este întărită de faptul că şi atunci când în organizaţia lor
funcţionează un comitet de etică (vezi cazul unic în peisajul media românesc al TVR),
jurnaliştii investigaţi de la acest post de televiziune nu cunosc foarte bine care este rolul
acestuia.
4) Studiul ne oferă informaţii despre lipsa formării profesionale a jurnaliştilor în
domeniul eticii. În acelaşi timp, remarcăm o atitudine pozitivă şi optimistă în privinţa
deschiderii pe care o au jurnaliştii de a participa la cursuri de instruire etică, indiferent
de vârsta lor. Rămâne de văzut dacă această disponibilitate se leagă de o nevoie
neîmplinită şi neconştientizată, sau de formularea unei opinii despre această problemă.
5) Dezinvoltura cu care jurnaliştii răspund că ignorarea regulilor morale e o cale de
sporire a profitului ar putea fi interpretată şi ca o consecinţă a faptului că, în alegerea
subiectelor de presă, şefii ierarhici reiterează permanent, aproape obsesiv, că nu
contează altceva decât ratingul, audienţa, publicitatea adusă datorită acestora şi,
implicit, profitul financiar. Acest tip de relaţionare în cadrul redacţiei crează premisele
manipulării intenţionate a informaţiei – cu scopul maximizării profitului –, precum şi
false scopuri profesionale (în redacţii circulă slogane de genul „scrie despre ce se
vinde, nu despre ceea ce e bun, interesant“). În acest context, cei care consideră că
respectarea regulilor morale poate spori profitul, fiindcă sunt mai puţini numeric, se pot
simţi excluşi din comunitatea redacţională şi pot adopta conduita cerută de şefi în
detrimentul propriilor convingeri, de teama sancţiunilor, dar şi pentru că nu se simt
protejaţi de un climat etic la nivelul organizaţiei.

7) Relativizarea rolului criteriilor morale în organizaţia media are consecinţe

nefavorabile şi în relaţia jurnaliştilor cu publicul, cu opinia publică, pe care, din datele
studiului, am putea considera că o ignoră atunci când aceasta are reproşuri de făcut la
adresa modului în care jurnalistul se achită de misiunea sa (aceea de a informa corect,
spunând întotdeauna adevărul).

SECŢIUNEA III

Manipularea prin mass-media

„Populus vult decepi, decipiatus.“
„Oamenii vor să fie înşelaţi, aşa că lasă-i să fie înşelaţi.“Nu ştim dacă atunci când îi oferea
Papei Paul al IV-lea această sugestie, cardinalul Carlo Caraffe se dovedea a fi cinic, ori realist.
În Era Comunicării, în Era Globalizării, în Era manipulării, în tot acest timp supranumit şi
supraanalizat, manipulatorii ne captează atenţia şi viaţa şi revenim la ei în mod constant.
Astăzi vorbim despre manipulare cu o frenezie şi o vehemenţă rară, exhibându-ne toate

spaimele ascunse, dar, în acelaşi timp, şi cu o revoltă îndreptăţită faţă de ceea ce descoperim
că ne afectează deciziile, fără ca să ne ceară cineva permisiunea.
Manipularea reprezintă tocmai un astfel de act, o acţiune subtilă exercitată asupra noastră
când, de regulă, nu ştim că ni se întâmplă ceva, că există cineva care ne schimbă atitudinile
şi acţiunile.
Conotaţia negativă a termenului apare, mai ales în relaţia cu mass-media sau cu politicul, cu
economicul şi publicitatea, iar sensul său, mai exact spus, metasensul, este clar acela de
acţiune insinuantă, persuadantă, ce produce deservicii celui asupra căruia se exercită, fie şi
numai prin faptul că-i ştirbeşte demnitatea, şi-i afectează acţiunile, ideile, comportamentul.
Conotaţia negativă apare în momentul în care înţelegem că mass-media este folosită în mod
deliberat pentru a modela sau controla reacţiile receptorului, în speţă, ale publicului.

Persuasiune vs. manipulare vs. propagandă
Cele trei concepte aparţin strategiilor ce urmăresc convingerea.
Limbajul oferă o importantă resursă pentru a influenţa atitudinea şi comportamentul

oamenilor. Faptele şi logica, singure, sunt adesea insuficiente pentru a convinge. Ele
trebuie adaptate (folosirea „mijlocului de persuasiune la îndemână“, cum îl definea
Aristotel) situaţiei şi celui care trebuie convins.
„În mod tradiţional, argumentarea a fost considerată totalitatea mijloacelor pe care le

folosim pentru a ne fundamenta opiniile şi pentru a le împărtăşi altora.“ ( Karyn C.
Rybacki, Donald J. Rybaki – O introducere în arta argumentării, Polirom, 2004, p. 17).
Ţinta argumentării sunt afectele, prejudecăţile şi superstiţiile, raţionalitatea,
argumentarea - demers persuasiv.
Argumentarea, astfel definită, are mai puţin de a face cu logica şi mai mult cu
demonstraţia. Într-adevăr, persuasiunea nu este un procedeu de cunoaştere, iar
retorica nu este o disciplină gnoseologică. Oratorii şi retoricienii au înţeles de la
început acest aspect al profesiunii lor de comunicaţionişti.

Persuasiunea - „acţiunea, darul sau puterea de a convinge pe cineva să creadă, să

gândească sau să facă un anumit lucru”.
Manipulare - „acţiunea de a manipula şi rezultatul ei, mânuire, manevrare”
Propagandă, s.f. – acţiune de răspândire a unor idei care prezintă şi susţin o teorie, o
concepţie, un partid politic etc., cu scopul de a convinge şi de a câştiga adepţi.

Persuasiunea – arta demonstraţiei seducătoare
Este ceea ce se numeşte persuasiune: modificarea prin comunicare, cu participarea

conştiinţei – adică prin asumarea liberă a responsabilităţii – a convingerilor şi
atitudinilor, pentru a obţine decizii, acţiuni şi comportamente conforme intenţiilor sau
intereselor celui care persuadează.
Roland Barthes - retorica este o tehnică, adică „o artă” în sensul clasic al termenului.
„De fapt, noi nu credem decât ceea ce ne place” şi continuă: „Arta de a persuada
presupune atât arta de a seduce, cât şi cea de a convinge, întrucât oamenii se conduc
mai mult după capricii decât după raţiune”. Într-un alt text, el vede în persuasiune:
„arta de a spune lucrurile, astfel încât, pe de o parte, cei cărora te adresezi să poată
pricepe fără bătaie de cap, cu plăcere chiar; iar pe de cealaltă, să se simtă interesaţi în
aşa fel încât egoismul să-i îndrume a reflecta cu mai multă bunăvoinţă la ele.” (Blaise
Pascal, „De l'esprit géométrique et de l'art de persuader”, Ouvres Complètes,
L'Intégrale du Seuil, Paris, 1963, p. 355)
Persuasiunea - desfăşurată în scopul convingerii, rămâne importantă şi astăzi, în „Era

manipulării“.

Propaganda şi tacticile ei
„Astăzi, spune Larson, „după cum se observă, departe de a reprezenta un

concept demodat şi nesemnificativ, propaganda e prezentă, prosperă şi activă chiar în
acest prim deceniu al noului mileniu. Ca receptori, trebuie să fim capabili să o
recunoaştem ori de câte ori o întâlnim şi să reacţionăm adecvat.” (Larson, Charles U.,
Persuasiunea / Receptare şi responsabilitate, Polirom, 2003).
Tacticile propagandei se pretează la exercitarea manipulării

Ca tactici ale propagandei, menţionăm:
- tactica „oameni simpli”;
- recomandarea;
- vagonul muzicanţilor;
- mormanul de argumente;
- transferul;
- generalităţile epatante;
- supranumirea.

Manipularea – comunicare bazată pe seducţie
„Manipularea constă în a intra prin efracţie în mintea cuiva pentru a-i forma o opinie
sau a-i provoca un comportament, fără ca el să ştie că efracţia s-a produs. Spre
deosebire de violenţa fizică, instituind o interacţiune explicită, violenţa psihologică
sau cognitivă pe care manipularea o implică îşi datorează întreaga eficacitate
disimulării sale. Şi mecanismele tehnice de construcţie a mesajului manipulator relevă
o dublă preocupare: cea de a identifica rezistenţa care le-ar putea fi opusă şi de a
masca demersul în sine” (Breton, Philippe, Manipularea cuvântului, Institutul
European, Iaşi, 2006, p. 25).

Un act de manipulare realizat de Y şi a cărui ţintă este X poate fi caracterizat astfel:

1. o acţiune intenţionată;
2. o acţiune înşelătoare;
3. o acţiune „subtilă”, în sensul în care este o acţiune complexă:
a. care presupune aptitudini, isteţime şi talent;
b. care cere ca Y să aibă o bună cunoaştere a lui X;
Esenţa
c. care acţionează prin afectarea motivaţiei lui X de a realiza anumite acţiuni;
manipulării
d. prin care Y se foloseşte de slăbiciunile lui X;
e. este exercitată în asemenea fel încât X să nu fie conştient de acţiunea exercitată
asupra lui.
4. o acţiune care restrânge alternativele pentru care X ar putea opta sau care
structurează
alternativele lui X, în favoarea alternativelor preferate de Y;
5. o acţiune irezistibilă;
6. o acţiune îndreptată împotriva voinţei presupuse a lui X;

7. o acţiune în care Y se foloseşte de X, pentru a-şi atinge anumite scopuri;
8. o acţiune motivată egoist;
9. o acţiune săvârşită fără a lua în calcul interesele lui X, proiectele sale, intenţiile Dimensiunea
sale de viitor; morală a
10. o acţiune săvârşită cu rea-credinţă; manipulării
11. o acţiune de ale cărei efecte asupra lui X poate fi considerat responsabil
Y ( Popescu-Bârlan, Liliana, Individual freedom and political manipulation, analizele
realizate de Rudinov, Goodin, Pfeiffer, Ware, Burnell and Reeve, Klingman and Culver)

„Influenţarea opiniei publice printr-un ansamblu de mijloace (presă,

radio, televiziune) prin care, fără a se apela la constrângeri, se impune acesteia
anumite comportamente, cultivându-i-se impresia că acţionează în concordanţă
cu propriile interese”, poartă denumirea de manipulare”(Dicţionar Enciclopedic
Român, ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1993, vol. IV, p. 245).
O acţiune este manipulatoare când:
- conţine intenţia de a schimba opinii,
- nu are la bază utilizarea forţei,
- lasa impresia libertăţiii acţiunii celui care este manipulat,
- influenţează opiniile sau comportamentele celui manipulat.

Tipologia manipulărilor
Manipularea cunoaşte, în literatura de specialitate, câteva tipuri de clasificare:
a) când criteriul de clasificare este natura manipulării, întâlnim trei tipologii:

manipularea psihologică („natura” o reprezintă psihismul); informaţională („natura”
este, în acest caz, informaţia, ca unitate a comunicării) şi manipularea situaţională
(când „natura” înseamnă, de fapt, contextul);
b) când criteriul de analiză îl reprezintă nivelurile în care acţionează manipularea,

vom găsi că se vorbeşte despre manipularea afectelor şi despre manipularea
cognitivă, adică a capacităţilor noastre de analiză şi sinteză;
c) în fine, când criteriul de clasificare are în vedere receptarea manipulării, spaţiul în

care aceasta acţionează, cercetarea vorbeşte despre manipularea mare, medie şi
mică.

„Natura” manipulării
a) Manipularea psihologică este considerată acel tip de manipulare care
afectează cunoaşterea alternativelor şi consecinţelor lor, a motivelor şi
abilităţii de a raţiona, de a alege şi implementa alegerile (Warwick şi Kelman).
Faden şi Beauchamp (1986) prezintă strategii psihologice, precum sugestia
subliminală, linguşeala, apelul la slăbiciuni emoţionale, precum indicarea
sentimentului de vină, de obligaţie. , Goodin consideră această formă cea mai
periculoasă şi ofensivă din punct de vedere moral, în privinţa căreia subiectul
nu se poate apăra.
b) Manipularea informaţională are loc atunci când Y acţionează astfel încât să-i
afecteze lui X cunoaşterea alternativelor, alterându-i înţelegerea situaţiei.
- Este destul de greu de separat manipularea informaţională de cea psihologică
- Pfeiffer consideră că o acţiune manipulatoare conform modelului standard,
consistă din cel puţin una dintre următoarele trăsături:
I) Y îi oferă lui X informaţii false, relevante sentimentelor, gândurilor sale,
acţiunilor sale;
II) Y îi ascunde lui X informaţii relevante sentimentelor, gândurilor sale, acţiunilor
sale, în timp ce Y are acces la acestea;
III) inhibarea uzului informat, deliberat al capacităţilor morale sau raţionale ale lui
X de către Y.

Manipularea situaţiei (a contextului) este considerată a fi, conform lui Warwick şi

Kelman, un act deliberat de a schimba structura alternativelor prezente într-un
context. Astfel, în cazul manipulării situaţiei, Y schimbă opţiunile reale ale lui X. Paine
(1989) consideră că manipularea situaţiei dă roade doar dacă, în afară de
manipulatorul Y şi manipulatul X, mai este prezentă şi o a treia persoană, Z, a cărei
importanţă este recunoscută şi respectată de X.

Nivelurile manipulării
Primul nivel constă din tehnicile care vor să intervină asupra formei mesajului şi ce
acţionează în mod esenţial asupra afectelor.
Celălalt nivel este cel al tehnicilor care constituie o intervenţie asupra fondului
mesajului, mai specific, asupra structurii interne, a dimensiunii sale cognitive.
Conform lui Breton, există două tipuri de manipulare: manipularea afectelor şi

manipularea cognitivă.

Receptarea manipulării
Criteriul profesorului Philipp Zimbardo, adică acela al „amplitudinii modificărilor

efectuate într-o anumită situaţie socială”
a) Manipularea mică. Aceasta este obţinută prin modificări minore ale situaţiei sociale,
dar care pot avea şi efecte ample, neprevăzute.
b) Manipularea medie. Modul în care mintea umană poate fi controlată este

cutremurător (Stanley Milgram. Eichmann la Ierusalim a Hannei Arendt).
c) Manipularea mare. Acest tip de manipulare „influenţează întreaga cultură în care

trăieşte individul, sistemul de valori, comportamentul, gândirea”. Este greu de sesizat
acest tip de manipulare, de tipul campaniilor electorale.
(http: //ro.wikipedia.org/wiki/manipulare)

Mass-media – instrument al manipulării „Era Manipulării“
Părintele cercetării teoretice despre mass-media şi al ultracelebrei esenţializări a

acesteia „the medium is the message“, „Acţiunea romanului «1984» al lui Orwell, de
fapt, a avut loc în jurul anului 1934. Doar că noi eram prea ocupaţi ca să observăm.“,
Herbert, Marshall, McLuhan (1911-1980), profesor, filosof, teoretician al mass-media,
autorul binecunoscutei cărţi „Galaxiei Gutenberg (1960), „Satul planetar“ (1968), „Media
este mesajul“ (1967). „Cine controlează trecutul, controlează viitorul. Cine controlează
prezentul, controlează trecutul“
Prima lucrare marcantă fiind cea a lui Harold D. Lasswell – The Structure and Function
of Communication in Society – apărută în 1948. Lasswell propune una dintre cele mai
cunoscute scheme de analiză a comunicării de masă, prin mass-media, schemă ce
stabileşte cinci direcţii de analiză în funcţie de cele cinci întrebări legate de procesul
comunicaţional: „Cine?“, „Ce spune?“, „Pe ce canal?“, „Cui spune?“, „Cu ce efect?“. A
răspunde acestor întrebări înseamnă a determina analiza controlului şi condiţionării
mesajelor, dar şi a instituţiei furnizoare de informaţii, a existenţei ori nonexistenţei unui
sistem de norme după care se realizează transmiterea informaţiei, a mesajului acelei
instituţii. În acelaşi timp, de răspunsul oferit acestor întrebări depinde şi modul în care
putem realiza analiza conţinutului mesajelor transmise, ori al eficienţei şi raporturilor
dintre diferitele tipuri de media. (Harold D. Lasswell, The Structure and Function of
Communication in Society, 1948)
În sociologia mass-media funcţionează două paradigme: entuziasmul faţă de puterea

acestor noi mijloace de comunicare, şi optimismul în privinţa capacităţii de a produce
„binele“ social; cea de-a doua paradigmă, antagonică primei, mult mai sceptică şi
rezervată, dacă nu chiar critică, fiind cea a acuzatorilor mass-media.
Expresia „mass-media – topul ispăşitor pentru toate relele din societate“ îşi are originea
tocmai în această din urmă paradigmă şi ea se fundamentează teoretic pe primele
cercetări făcute asupra violenţei copiilor americani pusă în relaţia directă cu cantitatea de
violenţă transmisă prin televiziune - un copil american vede la televizor 14.000 de morţi
violente în toată copilăria.
Exemplul clasic ce a zguduit America în 1938. În 30 octombrie, Orson Wells transmitea în
eter, prin unde radio, lectura romanului altui Wells, Herbert George Wells, „Războiul
lumilor“.
Un alt la fel de exemplu celebru a ceea ce poate face mass-media, manipulând oamenii, îl
reprezintă alegerile câştigate de John. F. Kennedy, în 1961 - obsesiva grijă a mamei
candidatului Kennedy faţă de şosetele sale albe.
Studiile vorbesc despre efectul de spălare a creierului
„Ca fiinţe sociale şi etice, suntem bombardaţi de prelaţi religioşi şi ideologici cu
nenumărate încercări de a ne convinge să devenim credincioşii lor adevăraţi şi sclavii lor
generoşi şi obedienţi“ (Key, Wilson Bryan, Subliminal Seduction: Ad Media’s Manipulation
of a Not So Innocent America, New York, Signet, 1973 apud. Key, Wilson Bryan, The Age of
Manipulation – The Con in Confidence The Sin in Sincere, Madison Books, 1989).

Tehnicile de persuadare pe care le posedă media sunt direct legate atât de tipul de media
prin care se transmite mesajul, cât şi de capacitatea acestora de a se adresa inconştientului,
subliminalului. Analizele minuţioase întreprinse asupra publicităţii s-au realizat asupra
modului în care subliminalul este bombordat „în mod ştiinţific“ tocmai pentru a crea nevoi,
atitudini şi în final comportamente asupra cărora, de fapt, voinţa individului nu mai are
control.
Noile tehnologii (high-technology) au atins un nivel de perfecţionare şi sofisticare mult

deasupra a ceea ce oamenii îşi imaginează. Pentru a te apăra ar trebui să cunoşti tehnicile
prin care „pătrund în mintea ta ticăloşii“, fiindcă rafinamentul acestora a ajuns atât de
departe, încât controlează percepţia umană în resorturile acordării consimţământului,
inclusiv acesta fiind determinat în urma unor adevărate inginerii.
Îndoctrinarea psihologică se realizează, de asemenea, prin structuri de limbă, prin ipoteze,

presupuneri şi asumări culturale şi prin acestea se creează perspectivele maleabile către
sine, către lume, relaţiile şi legăturile ce ne conduc către acceptarea a cea ce ni se prezintă
ca realitate.
„Cu toţii suntem la mila influenţelor de care nu suntem conştienţi în mod lucid şi asupra
cărora nu avem nici un control conştient.“ (Rosenthal, Robert, Pygmalion in the classroom).
„Căci cei care gândesc, gândesc pentru ei înşişi“ (Key, Wilson Bryan, The Age of
Manipulation, Madison Books, 1989, p. 9)

Media manipulează şi este manipulată
Literatura apărută în ţara noastră pe această temă prezintă două tipuri de manipulare:
din interiorul mass-media şi din exteriorul acesteia. Experienţa factică şi o mai
implicată atenţie acordată fenomenului ne îndeamnă să propunem o altă structură a
tipurilor de manipulare: în interiorul mass-media, prin mass-media şi a mass-media, ca
organizaţie. Disjungerea tipului de manipulare din interiorul mass-media în cele două
noi tipuri, pe care le propunem: în interiorul şi prin mass-media îşi are fundamentarea
în ceea ce noi distingem a fi jurnalistul, ca element de sine stătător în structura
redacţională, şi organizaţia de media, ca structură complexă, cu grade diferite de acces
la decizia redacţională, ce permite apariţia şi existenţa manipulării, uneori, independent
de voinţa celor mai mulţi membrii ai redacţiei, care altminteri îşi îndeplinesc cu
profesionalism, seriozitate şi în mod etic sarcinile şi meseria.

Manipularea în interiorul mass-media
De la momentul documentării asupra unui subiect, până la redactarea articolului şi

publicarea lui, există momente în care jurnalistul comite anumite judecăţi de valoare şi ia
anumite decizii.
Determinarea de a manipula informaţia, dar şi modul de prezentare a ei, ţine ori de interesele
jurnalistului, ori de cutuma redacţională, ori de interesele patronale, ori de relaţia cu
concurenţa. Folosirea prepoziţiei disjunctive nu înseamnă că, la un moment dat, nu
putem întâlni o congruenţă de factori, ce duc, în final, spre ceea ce numim manipulare în
interiorul mass-media.
a) Interesele jurnalistului - ziaristul crede că are un statut superior – această este o
mistificare motivată de tentația vedetismului, de publicitatea mascată, de fixația
unghiului de abordare a unui subiect, de inventarea pur și simplu a unui subiect. Nu
greşim însă dacă structurăm toate aceste motive în două tipuri de cauze:
neprofesionalismul şi propria determinare. Codurile deontologice conţin prevederi care
reglementează toate aceste situaţii, interzic orice înţelegere frauduloasă a jurnalistului cu
terţe persoane. În absenţa unui management etic, al unui control, prevederile codului pot
fi uşor încălcate. Cum nu există un detector al existenţei unor astfel de relaţii, nu mai
rămâne decât să presupunem că jurnalistul respectă valorile morale ale profesiei sale.
misiunea jurnalistului, scrisă în cod sau nu, trecută în regulamentul interior al
organizaţiei media, ori inexistentă, este aceea de a-şi exersa obiectivitatea şi de a nu face
nici un compromis în privinţa modului în care relatează un eveniment, îşi expune o opinie
în cadrul unui comentariu, editorial, emisiune de dezbatere, radiofonică sau televizată.

Cerințe:
- Să respecte îndatorirea primordială profesională: informarea din două, dacă nu trei

surse, analiza obiectivă a faptelor, eliminarea presupunerilor şi respectarea
principiului audiatur et altera pars (audierea şi a celeilalte părţi). O ştire redactată pe
baza formulei clasice: „ce, cine, unde, când, cum“ întrebări puse, deopotrivă
evenimentului de prezentat – pentru a-l înţelege –, cât şi scrierii propriu-zise a
textului, va scuti produsul mediatic de orice inutilităţi, va conferi acestuia, ceea ce
numim „obiectivitate“. De cele mai multe ori, dacă nu cumva întotdeauna, apelul la
această procedură de lucru, ne asigură imparţialitatea, coerenţa, concreteţea şi, de ce
nu, capacitatea de a respecta valorile şi normele morale, etice în profesiune.
- Acestei reguli de aur, ce ţine stricto senso de învăţarea profesiunii din interiorul ei, i
se adaugă, cu aceeaşi valoare de necesitate;
- Existenţa şi respectarea unui sistem de valori morale şi de norme etice.

b) Cutuma redacţională
-Regula nescrisă după care funcționează activitatea publicistică stabilită în funcție de
modalitatea de conducere a organizației media.
- distincția dintre finanţator şi editor, dar şi dintre aceştia şi conducerea editorială,
redacţională, a unui post de radio, televizor, ziar este cât se poate de clară, şi este parafată
printr-un contract de management.
- contractul de muncă este el însuşi un instrument puternic de cenzură sau, dimpotrivă, de
lipsă a oricărei măsuri, în realizarea manipulării. Actul juridic poate fi oricând exploatat de către
editor, în favoarea sa, constrângând jurnalistul să scrie, să semneze, să-şi însuşească puncte
de vedere aflate în contradicţie flagrantă cu propria sa conştiinţă, cu rigorile profesionale.
Acelaşi contract de muncă, însă, poate fi o pavăză, un filtru extrem de riguros împotriva
exercitării puterii abuzive a editorului, dacă jurnalistul negociază, pe lângă valoarea
indemnizaţiei salariale, şi respectarea clauzei de conştiinţă – refuzul jurnalistului de a scrie,
semna, prezenta o altă informaţie decât cea rezultată din propria sa documentare.
- regulament de ordine interioară, în care se precizează răspunderile redacţionale, modul de
realizare a fluxului redacţional şi decizional, tot ceea ce ţine de climatul de muncă.
-Fişa postului jurnalistului, în funcţie de poziţia sa în redacţie, cu identificarea drepturilor sale
şi obligaţiilor sale profesionale, reprezintă un alt instrument instituţionalizat, ce permite
instaurarea unui climat de organizaţie etică, sănătoasă şi asigură eliminarea echivocurilor, a
depăşirilor de competenţe, a abuzurilor.
- Cutuma redacţională ar trebui să fie, desigur, în concordanţă cu misiunea redacţiei, cu
scopurile acesteia, cunoscute şi aprobate de către toţi jurnaliştii.
c) Relaţia cu concurenţa
 Fenomenul cel mai frecvent ce apare în mass-media este ceea ce propunem a numi
mimetismul mediatic. Mimetismul mediatic înseamnă că, la un moment dat, publicul
ajunge să citească acelaşi tip de informaţie, chiar dacă el cumpără ziare diferite. În cazul
televiziunii – mai ales, în cazul televiziunilor din România – mimetismul se traduce prin
preluarea aceluiaşi tip de organizare a realizării şi transmiterii emisiunilor informative, de
ştiri, ori în realizarea aceluiaşi tip de emisiune de divertisment.
 Fetişizarea audienţei, a ratingului – pârghii ce permit creşterea veniturilor prin publicitatea

atrasă – nu face altceva decât să deturneze mass-media de la misiunea sa, de cele mai
multe ori fără ca aceasta să fie conştientă de propria sa schimbare de comportament
profesional. Aceasta înseamnă că avem de a face cu o manipulare media din chiar
interiorul ei, ceea ce induce jurnalistului un cu totul alt comportament profesional, decât
cel pe care ar trebui să-l aibă sau pe care l-a avut, la un moment dat. Jurnalistul pe care-l
receptăm, în calitate de public, ca fiind un manipulator, este, la rândul lui, manipulat.
 Jurnalistul manipulat din interiorul redacţiei poate avea, în baza comportamentului lui de
subordonare, de derogare de responsabilitate, o prestaţie profesională viciată, dublu
manipulatorie; prin mimetism şi din neconştientizarea influenţelor cărora este supus.

d) Interesele patronale.
 Sunt şi ele responsabile de manipularea opiniei publice şi reprezintă o formă a

manipulării din interiorul media. Aici se regăsesc interesele politice mascate ale
patronului sau acţionarilor şi restricţiile publicitare. În mod evident, în această
situaţie, manipularea are un şi mai puternic caracter ne-etic, pentru că ea se
exercită de două ori: o dată, asupra jurnalistului, căruia i se cere să scrie într-un
anumit mod, să atace sau să laude pe cineva, împotriva convingerilor sale, bazate
pe corecta şi obiectiva documentare. Pe de altă parte, patronul exercită presiune
manipulatorie şi asupra publicului, caz în care jurnalistul este un simplu
instrument.
 De regulă, patronul, investitorul, finanţatorul va invoca întotdeauna considerente
de ordin financiar, profitul, cotă de piaţă, publicitatea, când va dori să-şi impună
interesele sale. În numele acestora se cere redacţiei ori să-şi schimbe unghiul de
abordare al subiectelor, ori să-şi restrângă activitatea, ori să abordeze anumite
tematici, în detrimentul altora. Un aspect deosebit de grav apare atunci când
aceste schimbări sunt realizate fără a se face precizări publice despre această
intenţie, într-un articol de fond legat de noua orientare.
 Capul ziarului.
 Numele și identitatea finanțatorului, patronului, editorului.
Un sistem de manipulare rafinat se

Manipularea naşte din confluenţa a trei factori:
tendinţa de control exercitată de
putere, păstrarea în aparenţă a
libertăţii presei şi cerinţele
mass-mediei? comerciale ce influenţează media şi
produsele acesteia. Din unirea
celor trei factori rezultă realitatea
prezentată de presă şi impunerea ei
ca atare; aceasta, de cele mai multe
ori, reprezintă doar o faţă a
realităţii.
Apreciem că, în România anului
2008, relaţia mass-media – mediul
politic este încă departe de relaţia
ce ar trebui să existe sau de tipul
de relaţie ce funcţionează în statele
UE, democratice şi puternice.
Fragilitatea acestor raporturi face
posibilă manipularea mediei
româneşti din exteriorul ei, într-o
complicitate uneori asumată,
alteori mascată cu manipularea din
interiorul mass-media.
Tehnici şi proceduri de manipulare prin

mass-media a opiniei publice
Opinia publică
„Ansamblu de cunoştinţe, convingeri şi trăiri afective manifestate cu o intensitate

relativ mare de membrii unui grup sau ai unei comunităţi, faţă de un anumit
domeniu de importanţă socială majoră“ (Lazăr Vlăsceanu, Septimiu Chelcea,
coordonator. Dicţionar de sociologie, variantă online).
Mass-media îi revine un rol important, după unii sociologi chiar cel esenţial, în
formarea opiniei publice.
Rolul jucat de media devine mult mai vizibil şi uşor de identificat în cadrul
companiilor – de orice fel, de la cele pentru organizarea alegerilor prezidenţiale,
până la cele de promovarea a unui produs, a unei idei şi teorii etc. – de presă.

Tehnici de manipulare mediatică

Înţelegem prin tehnici de
manipulare mediatică
totalitatea formelor,
formulelor şi
modalităţilor, procesul
complex prin care un
jurnalist, dar şi o
organizaţie media, îşi
organizează materialul,
informaţia de transmis, de
la structurarea internă a
textului, la contextul
prezentării acestuia, până
la relaţionarea cu
publicul.
Tehnicile manipulării mediatice specifice

conţinutului mesajului
„În momentul în care ajunge în mâinile cititorului, ziarul reprezintă rezultatul
unui întreg proces de selecţie prin care s-a precizat numărul, mărimea, locul
şi importanţa articolelor publicate. În această privinţă, nu există reguli, ci
doar convenţii.“ (Lipmann, Walter, Public Opinion, 1922, p. 354 apud. Stan
Sonia Cristina, Manipularea prin presă, Humanitas, 2004, p. 41)
a) Agenda stabilită de către media

b) Pseudoevenimentul
c) Inducerea în eroare, cu variantele sale, omisiunea şi suprimarea
d) Minciunile repetate
e) Etichetarea
f) Colportajul necontrolat
g) Dezechilibrarea informaţiei
h) Stilistica redactării ştirii

Tehnici ale manipulării mediatice proprii canalului de comunicare
a) Titlurile şi
subtitlurile
b) Poziţionarea
articolului şi a
ilustraţiei
c) Ilustraţia
d) Coloana sonoră,
decorul, luminile,
jingle-urile, flash-
urile, titrajele,
manşetele

Tehnici de manipulare mediatică specifice tipului de

relaţionare cu publicul
Jurnalistul, indiferent de media în care activează, intră în relaţie cu publicul. Chiar dacă nu este
vorba despre o relaţie directă, faţă în faţă, şi cu feed-back permanent, totuşi acesta are
posibilitatea să cunoască, să-şi apropie şi să relaţioneze cu publicul său. Două aspecte ni se
par deosebit de importante în această privinţă. Primul este legat de capacitatea „vedetei“
jurnalist de a deveni model pentru publicul cititor, ascultător şi telespectator.
Credem că nu este hazardat să spunem că un jurnalist vedetă reprezintă „vehicolul“ cel mai
eficient pentru a manipula publicul. Dacă acesta va spune, în emisiunea sa, în articolul său, în
întâlnirea directă cu publicul, că în România, „Dunărea se fură cu polonicul”, are toate şansele
să fie crezut, chiar dacă şi o logică rudimentară ar putea depista gogomănia extrem de uşor.
Aceste aprecieri se referă, în mod categoric, la jurnalistul care, în mod autentic, este şi o
vedetă, şi nu la pseudovedetele inventate de televiziuni şi radiouri, ori de presa scrisă. De altfel,
există destul de puţine cazuri concrete de jurnalişti de presă scrisă, care să poată fi
supranumiţi cu sintagma „vedetă”, aceştia, fiind, în general, numiţi de către public cu
apelativele „serios“, „bun“, „excelent“. Credibilitatea sa în faţa publicului este la fel de mare ca
şi aceea a unui jurnalist de televiziune şi radio, dar expunerea sa mediatică nu are acelaşi
impact.

SECŢIUNEA IV

Concluzii
Încotro? Există soluţii?
Jurnalismul şi etica
Este jurnalistul un manipulator cu principii morale?
„Cuvântul este jumătate al celui care-l rosteşte şi jumătate al celui care-l ascultă“,
spunea Michel Montaigne, eseistul Renaşterii, în „Essais“.
Credem că mass-media reuşeşte să transforme, să aducă noi înţelesuri jumătăţii de
cuvânt al emiţătorului, către jumătatea de înţeles a receptorului. Dacă jurnalistul şi, în
general, media, joacă „cinstit”, onest, nu vor exista pertubări între emiţător (realitatea
obiectivă) şi receptor (public).
Dacă jurnalistul şi sistemul media nu se vor afla sub matricea eticului, folosind din plin
oferta manipulării, comunicarea va fi viciată profund, iar vinovaţii, dacă vor fi vreodată
daţi în vileag, ar putea fi lapidaţi.
Este aproape un nonsens să încerci să defineşti profesiunea de jurnalist în

afara cadrului eticii şi, a filosofiei morale.

Şi totuşi, pot coexista jurnalismul şi etica?

Jurnalismul trebuie, poate şi este circumscris eticii, ori el poate funcţiona în afara acestui
cadru, în afara domeniului dezbaterii asupra valorilor şi regulilor.
Dacă privim jurnalismul doar ca pe o profesie aflată pe piaţa muncii, alături de atât de
multe alte profesii, precum cea de inginer, medic, cofetar, atunci am putea admite că
presiunea ce se exercită asupra ei descurajează practicarea acesteia pe baza principiilor
etice. Deşi toate aceste profesii au o etică profesională ataşată – uneori vastă-,cum e cazul
medicinei. Dar dacă înţelegem jurnalismul ca o profesiune, care, prin însăşi definiţia ei, are
la bază existenţa unor valori, norme şi principii etice, atunci vom constata că, într-adevăr,
meseria de jurnalist are nevoie de practici etice, pentru a putea fi definită ca profesie.
Jurnalistul treuie să fie un model etic în calitatea sa de formator de opinie. Întrebarea care
s-ar ivi imediat, se leagă de perspectiva din care privim sistemul media.
„Calitatea vieţii în viitor va depinde de găsirea unui mod de a realiza munca bine făcută în
aceste condiţii de schimbare. Dacă fundamentele muncii bine făcute – excelenţa şi etica –
sunt în armonie, vom avea parte de o viaţă personală şi socială bogată şi satisfăcătoare.“
(Howard Gardner, Mihaly Csikszentmihalyi, William Damon, Munca bine făcută, Când
excelenţa şi etica îşi dau mâna, Editura Sigma, 2005, p. 25)
Însăşi definirea profesiei de jurnalist şi a jurnalismului nu se poate realiza în afara

problematicii domeniului eticii.

Fără etică nu se poate supravieţui. Jurnalistul nu poate fi un manipulator cu principii

morale, decât în condiţiile în care jurnalismul nu s-ar mai defini prin moralitate, prin etică,
ori manipularea ar deveni brusc orice altceva decât intenţia de a schimba ideile,
atitudinile, comportamentele cuiva, fără ca acesta să bage de seamă.
La modul ideal am putea admite că jurnalistul este un manipulator cu principii etice când
manipularea publicului s-ar face doar favorabil acestuia, când am vedea în jurnalist un
Mesia, venit să aducă binele în lume, deşi şi atunci ne-am putea întreba dacă nu cumva
principiul binefacerii, ce i-ar guverna activitatea, n-ar intra în coliziune cu principiul
autonomiei persoanei şi cel al integrităţii acesteia.
Jurnalismul etic înseamnă a vedea jurnalistul ca pe un profesionist, ce nu doar oferă

servicii unui potenţial client, în orice condiţii şi cu orice preţ. „Jurnalistul oferă servicii
vitale societăţii“, dar acest serviciu nu este de natură politică, ci un serviciu ce face parte
din procesul politic. Mai degrabă, serviciul oferit publicului este acela de a facilita
„procesul democratic, întrucât informaţia unge roţile democraţiei“. Scopurile democraţiei
nu pot fi servite de o mass-media plină de minciuni, încălcări ale vieţii private,
obscenităţi, trivialităţi, limbaj inadecvat, distorsionare şi părtinire. În accepţia sociologiei
mass-media americane, toate acestea ar caracteriza jurnalismul industrial.

Managementul eticii – soluţia adecvată jurnalismului etic
În 1994, când a aflat că laureatul Pulitzer al anului pentru fotografie, fotoreporterul Kevin Carter,
s-a sinucis la trei luni după fericitul eveniment al recunoaşterii valorice, la care aspiră orice
jurnalist.
Pentru a câştiga şi a păstra încrederea publicului, jurnalistul, în mod individual, dar, mai ales,
organizaţia media (redacţia) au nevoie de un cadru etic de relaţionare, de normare a vieţii
interne. De regulă, cadrul acesta este oferit de codul etic, în care trebuie specificate aspiraţiile
şi aşteptările morale minime ale respectivei organizaţii.
Situaţia managementului etic în instituţiile de presă din România se află în stadiul „imoralităţii”.
Vom accentua totuşi că dezinteresul manifestat faţă de managementul etic al redacţiei va creşte
şi mai mult nemulţumirea publicului faţă de calitatea produsului mediatic. Deja, publicul dă
semne vizibile de saturaţie faţă de o media românească scăpată de sub controlul eticii
organizaţionale, media este percepută ca intens manipulatoare şi acuzată de astfel de practici.
În vara anului 2004, un post de televiziune prezenta, în cadrul emisiunilor de ştiri, un scurt
reportaj despre o tânără femeie din Piteşti, care a ales să-şi dea foc cu benzină. Femeia protesta
astfel, în faţa primăriei, pentru că nu îi fusese rezolvată în nici un fel problema locativă. Nici un
comitet de etică, nici Consiliul de Onoare al CRP, cum, de altfel, nici un jurnal, sau publicist
comentator, n-au catadicsit să tragă semnalul de alarmă. Întreaga comunitate jurnalistică
românească a fost „invidioasă“ pe reporteriţa care a avut şansa să relateze în direct, o
autoincendiere. Nimeni n-a ridicat problema respectării vreunui principiu etic. Nici măcar
normele moralei creştine, ale moralei comune, nu au fost contrapuse produsului mediatic
fulminant, mustind de senzaţional.
Noua paradigmă mediatică şi etica
„Noile media sunt un termen umbrelă care înglobează tehnologii diverse. Unii
specialişti sunt de părere că pot fi considerate noi media atât blogurile, podcasturile,
jocurile video, lumile virtuale, enciclopediile de tip wiki, dar şi orice alt dispozitiv mobil,
televiziunile interactive şi chiar site-urile şi emailul.“ (Dorina Guţu, New Media, Editura
Tritonic, 2007, p. 17)
Bun sau rău, sau şi bun şi rău, vechi şi nou, jurnalismul se dovedeşte totuşi a fi
profesia spre care încă aspiră tânăra generaţie.
Urmând sugestia lui Gardner, putem spune că, în momentul critic pe care-l înfruntă în
această perioadă jurnalistul, organizaţia de media şi jurnalismul clasic, în totalitatea sa,
ar trebui să ia în calcul cele trei aspecte de bază ale „muncii bine făcute în vremurile
grele”.
Cei trei piloni sunt misiunea, standardele şi identitatea.

 Misiunea jurnalismului înseamnă caracteristicile definitorii ale acestuia.
 Standardele reprezintă „cele mai bune practici” ale profesiei şi descriu nivelurile
la care sunt stabilite performanţele.
 Identitatea şi valorile personale ţin de fiecare dintre noi şi au o legătură
puternică cu ceea ce credem a fi noi înşine, ca persoane.

„Testul oglinzii” ar ajuta să ne desluşim asupra propriei noastre identităţi.
Jurnalismul se va privi în oglindă fie că vrea, fie că va fi obligat să o facă. Pentru

jurnalismul românesc „testul oglinzii” este mai necesar astăzi, decât oricând, şi
confruntarea va avea loc, fiindcă profesia, instituţia se dezvoltă din păcate către
direcţii, care nu definesc „munca bine făcută”.
În ceea ce ne priveşte, adoptăm fără rezerve îndemnul economistului Albert Hirschman:

„Noi putem să vorbim, să ne exprimăm loialitatea, să formulăm temeri sau putem părăsi
scena” (Albert O. Hirschman, Voice Exit, and Cambridge Loyalty, Massachussets,
Harvard University Press, 1970)

Recomandări
1. Către mediul academic:
 Studierea eticii lor profesionale, ca domeniu specializat al filosofiei morale.

Credem că studierea disciplinei este obligatorie în cadrul curriculei universitare
pentru formarea viitorilor jurnalişti. Facultăţile de comunicare şi jurnalism
trebuie să ofere studenţilor şansa de a studia etica mass-media, ca parte a eticii
aplicate, cel puţin un semestru.
 Acreditarea ca specializare universitară nouă, a „expertului în etică“. Acesta

poate fi absolventul cu dublă specializare (medicină – etică; jurnalism – etică;
inginerie – etică) ce s-ar putea încadra pe un post de consilier moral, şef de
comisie de etică, organizator de training etic etc., în organizaţiile şi instituţiile
româneşti.

2. Către asociaţiile profesionale ale jurnaliştilor din România:
• Organizarea anuală a unor acţiuni de cunoaştere şi apropriere a instrumentelor managementului

etic: traininguri, audituri etice.
• Realizarea unor dezbateri pe teme de etică a mass-media, fie prin susţinerea financiară a unei
reviste dedicate acestui domeniu, fie prin organizarea de workshop-uri ori de câte ori se constată
cazuri flagrante de încălcare a codului deontologic.
• Profesionalizarea treptată a jurnaliştilor practicanţi, care nu au studii de specialitate, prin stagii de
perfecţionare axate pe componenţa de etică profesională.
• Iniţiativă în privinţa reglementării intrării în profesie, prin impunerea unor standarde de pregătire
academică şi de practică jurnalistică.
• Codul etic
Recomandăm asociaţiilor profesionale şi sindicale ale jurnaliştilor să colaboreze pentru realizarea

unui cod etic al jurnaliştilor români – cu atât mai mult cu cât nu există o lege a presei – bazat pe
principii etice universale. Colaborarea cu un etician, în realizarea acestui demers, este absolut
obligatorie. Oricare vor fi normele şi prevederile acestui cod naţional, considerăm că el ar trebui să
conţina exprimarea explicită a misiunii, a standardelor şi valorilor profesionale ale comunităţii
jurnalistice româneşti. De asemenea, un astfel de cod ar trebui construit pornindu-se de la principiile
etice considerate a fi importante în manifestarea misiunii, principii din care să decurgă, în mod logic,
regulile şi normele deontologice.
• Considerăm că asociaţiile profesionale şi cele sindicale ar trebui să se implice serios în realizarea
unui contract de muncă la nivel de ramură, în care să existe prevederi distincte specifice profesiei.
Dintre acestea, obligatorii sunt cele referitoare la clauza de conştiinţă şi condiţiile invocării ei, precum
şi cele referitoare la intrarea în profesie (condiţii de studii, recunoaşterea acordată de asociaţiile
profesionale etc.).
3. Conducerilor organizaţiilor de media:
• Patronilor şi conducerilor organizaţiilor de media li se poate recomanda să introducă în

activitatea acestora dimensiunile unui management al eticii, cu toate instrumentele pe care
acesta le oferă: codul etic al instituţiei, care să pornească de la codul naţional şi care să
includă şi specificul respectivei instituţii media; comitetul de etică, cu atribuţii şi responsabilităţi
clare şi precise, trainingul etic şi auditul etic, consilierul moral. Pentru început, credem că este
stringent ca editorii să definească misiune organizaţiei, având în vedere şi dimensiunea etică
a acesteia, relaţiile dintre angajaţi, cele din cadrul conducerii şi angajaţi, precum şi relaţiile cu
publicul, cu mediul politic şi cu cel economic.
• Planurile de dezvoltare ale organizaţiilor trebuie să facă referiri clare la dimensiunea etică a
acestui tip de afacere. Nu ar fi nepotrivit dacă aceste planuri de dezvoltare ar avea o
componentă etică şi ar cuprinde strategiile avute în vedere de către instituţie, pentru a asigura
elementele definitorii ale unei organizaţii morale.
4. Administraţiei centrale, Guvernului, Parlamentului
• Cuprinderea în nomenclatorul profesiilor din România a celei de „expert în etică“

(Ministerul Muncii).
• Înfiinţarea unor structuri instituţionalizate sau a unor funcţii cu competenţe clare în

rezolvarea problemelor morale – biroul de etică, comitetul de etică, consilierul moral,
avizul etic.
• Educaţia morală instituţionalizată prin programele educaţionale.


Teza Doctorat BUNA

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teza Doctorat BUNA

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Mass-media și manipularea. Etica mass-media.

O cercetare de etică aplicată

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

Prof. Coordonator: PREZENTARE PUBLICĂ Doctorand: Melania Vergu

ZIARISTUL ESTE CONȘTIENT CĂ

Prof. Coordonator: PREZENTARE PUBLICĂ Doctorand: Melania Vergu

Răspunsul la această întrebare:

Prof. Coordonator: PREZENTARE PUBLICĂ Doctorand: Melania Vergu

Structura lucrării: 4 secțiuni

Secțiunea IV – Încotro? Există soluții?

Prof. Coordonator: PREZENTARE PUBLICĂ Doctorand: Melania Vergu

Prof. Coordonator: PREZENTARE PUBLICĂ Doctorand: Melania Vergu

 Saricinile cercetării teoretice:

Prof. Coordonator: PREZENTARE PUBLICĂ Doctorand: Melania Vergu

 Impactul societăţii asupra mass-media;

Prof. Coordonator: PREZENTARE PUBLICĂ Doctorand: Melania Vergu

Funcțiile și rolul mass-media

Această tipologie are în vedere componenta puternică de socializare, rolul social al

Rolul mass-media în societate

Prof. Coordonator: PREZENTARE PUBLICĂ Doctorand: Melania Vergu

Prof. Coordonator: PREZENTARE PUBLICĂ Doctorand: Melania Vergu

Etică şi morală – definiţii filosofice şi semnificaţii uzuale

„morală” „moralis” „moravuri” „mores”

Jurnalist - distincţia dintre „etică” şi „morală” este obligatorie

„Morala este ansamblul normelor de convieţuire, de comportare a oamenilor unii faţă

„Binele omului este să aibă o activitate a sufletului în conformitate cu virtutea” Aristotel

„Ce înseamnă să trăieşti fericit?” Socrate

Prof. Coordonator: PREZENTARE PUBLICĂ Doctorand: Melania Vergu

„Moralitatea este, sub un aspect, o întreprindere socială, nu pur şi simplu, o

Prof. Coordonator: PREZENTARE PUBLICĂ Doctorand: Melania Vergu

Etica și jurnalismul în faţa rezolvării a două sarcini prioritare:

Problematica moralei - organizaţiilor de mass-media.

Prof. Coordonator: PREZENTARE PUBLICĂ Doctorand: Melania Vergu

De la marile teorii etice la etica aplicată

Ca jurnalişti, ne e utilă într-adevăr filosofia morală?

Anii 60 în America - dezbaterea publică, teme axiologice și mişcări sociale militantiste

- Editorialele despre etică cu analiza academică de „etică aplicată”.

Prof. Coordonator: PREZENTARE PUBLICĂ Doctorand: Melania Vergu

Susţinătorii teoriilor etice în evaluarea acţiunilor,

Adversarii prezenţei teoriilor etice în etica aplicată

Opozanţii utilităţii teoriilor etice pentru soluţionarea problemelor de etică aplicată în

Prof. Coordonator: PREZENTARE PUBLICĂ Doctorand: Melania Vergu

„Autorii postmoderni (Levinos, Foucault, Lyotard et all),

Prof. Coordonator: PREZENTARE PUBLICĂ Doctorand: Melania Vergu

Pluralismul etic – un posibil armistiţiu între cele două poziţii

Prof. Coordonator: PREZENTARE PUBLICĂ Doctorand: Melania Vergu

Etica mass-media – parte a eticii aplicate

Prof. Coordonator: PREZENTARE PUBLICĂ Doctorand: Melania Vergu

Cercetătorii americani consideră că istoria eticii mass-media se poate delimita în patru

Momentul crucial al apariţiei eticii mass-media ca un corpus de concepte şi teorii ce se

Prof. Coordonator: PREZENTARE PUBLICĂ Doctorand: Melania Vergu

Aceasta este perioada apariţiei codurilor etice ca simbol al preocupării de slujire a

Prof. Coordonator: PREZENTARE PUBLICĂ Doctorand: Melania Vergu

Obiectul eticii mass-media

Care ar putea fi esenţa imaginii jurnalismului? Ce anume, din activitatea jurnalistului,

Prof. Coordonator: PREZENTARE PUBLICĂ Doctorand: Melania Vergu

Obiectul eticii mass-media

Reflecţia etică se hrăneşte din două sisteme diferite: pe de o parte, regulile

Prof. Coordonator: PREZENTARE PUBLICĂ Doctorand: Melania Vergu

De la etică la deontologie profesională

Regulile deontologice ale jurnalismului au fost cu certitudine elaborate în urma unei

Prof. Coordonator: PREZENTARE PUBLICĂ Doctorand: Melania Vergu

De la etică la deontologie profesională

Absolvenţii specializărilor jurnalistice nu au parcurs în cadrul orelor de formare