„Floare-albastră”

de Mihai
Eminescu
 Încadrare în curent și locul scriitorului în epocă
Curent literar manifestat în secolul al XIX-lea, romantismul este o
paradigmă ce promovează libertatea de inspirație și de expresie.
Considerat „ultimul mare romantic european”, mihai Eminescu este
„expresia integrată a sufletului românesc” (C.Noica), fiind creatorul
unui univers liric coerent și al unui imaginar poetic specific.
Personalitatea de tip enciclopedic ce deschide noi căi de dezvoltare în
spațiul literaturii noastre, Eminescu este considerat „o sinteză a
spiritualității românești”, influența sa asupra literaturii care-i urmează
fiind covârșitoare, fiind cel mai mare poet” pe care l-a ivit și-l va ivi,
vreodată, poate, pământul românesc” (G.Călinescu)
Mihai Eminescu reprezintă exponentul spiritualității și culturii
noastre, personalitate de tip renascentist, care a devenit un ambasador
al spiritului românesc, numele său înscriindu-se printre numele culturii
universale.
 Publicată în 1873 în revista „Convorbiri
literare”, „Floare albastră” este o
capodoperă a lirisMului eMinescian din
etapa de tinerețe, „un nucleu de
virtualități”(DuMitru P opovici), Menite să
anunțe Marile creații ulterioare,culMinândcu
„Luceafărul”.
 EleMent de paratextualitate, titlul iMpune un Motiv de circulație universală
plecat de la Novalis.
„Floare albastră” își are punctul de plecare în Mitul roMantic al aspirației
către idealul de fericire, de iubire pură, întâlnit și la Novalis sau Leopardi. Motiv
roMantic de largă circulație europeană, „floarea albastră” siMboliza în roManul
„Heinrich von Ofterdingen” de Novalis,tendința spre infinit, năzuința de a atinge
îndepărtata patrie a poeziei", iar în opera lui Leopardi, voința lirică de a naufragia
în infinit. SiMbolul „florii albastre”, regăsit şi în alte texte eMinesciene, „Călin
(file din poveste)”, „SărManul Dionis”, dobândeşte aici valoare poliseMantică:
aspirație spre fericirea prin iubire, cheMare a luMii fenoMenale, nostalgie a
iubirii ca mister al vieții, opoziție ireductibilă între luMea caldă, efeMer-
terestră, şi luMea rece a ideilor, a cunoaşterii absolute.
În creația eMinesciană, „albastrul” este culoarea infinitului, a marilor
depărtări, a idealului, iar „floarea” siMbolizează viața, ființa păstrătoare a
dorințelor dezvăluite cu vrajă.G. C. Nicolescu a repus probleMa în terMenii
exegezei literare: la Novalis siMbolizează „albastrul hiMeric al idealului
transcendental" , la EMinescu este „siMbolul roMantic al aspirației nostalgice
 De aseMenea, este prelucrat Mitul roMânesc al
„Zburătorului”,Tudor Vianu considerând copila eMinesciană
„un zburător întors, feMinizat”.
Astfel, Metafora „Floare albastră” transfigurează
aspirația spre absolut cuMulând Multiple conotații.
De altfel, terMenul floare definește gingășia, puritatea,
fragilitatea, fruMusețea și efeMeritatea în tiMp ce epitetul
croMatic amintește de înălțiMile astrale. Motivul poetic
„floare” denuMește un eleMent a cărui signaletică
doMinantă este vegetalul, inducând iMplicit în Mintea
cititorului culoarea verde, iar lexeMul croMatic „albastru”
este asociat în Mod autoMat cerului, bolții cerești cu tot
arhipelagul de siMboluri: infinit, absolut, astral, puteM vorbi
de un epitet antitetic.
 Astfel, titlul se validează ca o sintagMă- siMbol ce
sintetizează incoMpatibilitatea teluricului, a iubirii terestre cu
astralul, infinitul, geniul, precuM și înfruntarea între luMea
caldăa contingentului, luMea realului și luMea rece a
absolutului, luMea ideilor, anticipând astfel conținutul
seMantic al poeMului. VladiMir Streinu aprecia că „Floare
albastră” este: „o expresie croMatică pentru sentiMentul
infinitului în care roManticii îți scăldau spiritul” și „o aspirație
la un ideal de puritate”.
 Configurată sub forMa unei idile(S pecie lirică și
erotică din sfera poeziei bucolice, în care este prezentată,
în forMă optiMistă sau idealizată, viața și dragostea în
cadrul rustic), sau a unei a egloge(idilă cu dialog), poezia
dezvoltă un scenariu dramatic, saturat de un lirisM tipic,
devenind
MeditațieoroMantică teMa condiției uMane în general,
condiției
pe geniului în al Astfel, poeMului
special. într-o configurațieeMinescian
dezvoltă lirică de excepție
teoria schopenhaueriană a genului.
S tructurat în patru tablouri construite prin alternarea
replicilor aparținând „vocilor” îndrăgostiților, textul
poetic degajă un lirisM al „Măștilor” ce instituie antiteza
roMantică dintre realitate și idealitate, dintre înălțiMile
astrale și planurile terestre, dintre condiția oMului
superior și condiția damnată a oMului coMun.
 Poezia se structurează în jurul unei Ca în lirisMul de „Măști”, eul liric împruMută
serii de opoziții: eternitate/ Moarte - pe rând cele două ipostaze, Masculin -
teMporalitate/ viață, Masculin - el-ea, într-un dialog al „eternului cu
feMinin,
feMinin, detaşare apolinică - trăire efeMerul", care iMplică „0 Muzicalitate
dionisiacă, abstract - concret, vis - proprie fiecărei serii de siMboluri, una ca şi
realitate, aproape - departe, atunci - inuMană, derivatădin rotirea astrelor, alta
acuM. patetică şi adesea sentiMental-gluMeață,
ritMată de bătăile iniMii oMeneşti".
CoMpoziția roMantică se realizează
prin alternarea a două planuri, de fapt
confruntarea a două Moduri de existență
și ipostaze ale cunoaşterii: luMea
abstracției și a cunoaşterii absolute,
infinite - luMea iubirii concrete şi a
cunoaşterii terestre. Celor două luMi li
se asociază două ipostaze uMane
(Masculin - feMinin) sau portrete
 S iMetria celor patru secvențe poetice este susținută de Monologul liric al fetei, care expriMă
terMenii antinoMici (luMea lui - luMea ei), punctat de cele două reflecţii ulterioare ale bărbatului.
Monologul fetei ia, în priMele trei strofe, forMa reproşului şi conține siMbolurile eternității-
Morții configurând iMaginea luMii reci a ideilor abstracte. Meditația bărbatului, din strofa a
patra, anticipeazăidea din final, „Totuşi este trist în luMe!", și segMentează Monologul fetei, care
se continuălacu
cheMarea iubire în spațiul terestru, cadru natural paradisiac. A patra
A treia secvență secvență
-concluzia
A doua sceptică a
secvență CHEM AREA LA IUBIRE îndră gostitului
Prima
pentru care
secvență ATITUDINEA SCEPTICĂ „ fl o a re albastră ”
-pretext pentru
este o proiecție în
REPROȘ UL IUBITEI configurarea unui
-ironică a geniului,a amintire
-pretext pentru tablou de natură
omului superior
configurarea cu o configuraț ie
înă lțimilor astrale, mitică
la care se ridică
gâ ndirea abstrasă
din contingent
 Poezia se deschide cu reproșul iubitei,pretext pentru configurarea planului
cosMic la care poate accede gândirea geniului abstras din spectacolul luMii „- Iar te-
ai cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte?”. Categoria „departelui” se
Materializează într-o succesiune de Metafore ce amintesc printr-o amplă
enuMerație spațiul infinit al gândirii:
„În zadar râuri în soare
GrăMădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor Mare
- Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!”
 Astfel,priMa secvenţă poetică - strofele I-III-înfăţişează luMea rece a
ideilor, luMea lui. Monologul fetei începe cu reproşul realizat prin adverbul
„iar", plasat la începutul poeziei. Tonul adresării este familiar, într-un
aparent dialog, unde alternează propoziții afirMative şi negative,
interogative şi exclamative.
celeTerMenii
două apelative,
populari„sufletul
„încalte",vietii Mele"susțin
nu căta" şi „iubite", dispusefamiliară,
adresarea siMetriciar
la
începutul
şi la sfârşitul priMei intervenții a fetei, expriMă iubirea sinceră.
Universul spiritual în care geniul este izolat, se configurează prin
enuMeratia siMbolurilor eternității Morții în priMa strofă „-Iar te-ai
cufundat în stele/ Şi în nori şi-n ceruri nalte?". Aspirația spre
cunoaştere absolută este sugerată de Metafora „râuri în soare/
GrăMădeçti-n a ta gândire" şi de Mişcarea ascensională. DoMeniul
cunoaşterii guvernat de tiMpul infinit este definit prin atributele: Misterul
genezei - ,,întunecata mare" - universul de cultură -
,câmpiile Asire"- şi universul de creație uMană proiectat cosMic -
AvertisMentul final ,,Nu căta în depărtare/ Fericirea ta, iubite!",
deși este rostit pe un ton ăşgalnic, cuprinde un adevăr: împlinirea
uMană se realizează doar prin iubire, în luMea terestră. De
aseMenea, se iMpun cele două categorii antinoMice, a departelui
şi a aproapelui (cf. Ion Negoiţescu), dezvoltate ulterior în seria
de opoziții din poeM. Izolarea, singurătatea, aspirația spre
cunoaşterea absolută şi iMposibilitatea fericirii terestre sunt
atribute ale geniului, sugerate aici pe un ton cald, dar dezvoltate
Mai târziu, în poeMul-sinteză, Luceafărul.

A doua secvență poetică (strofa a patra) constituie Meditația

bărbatului asupra sensului profund al unei iubiri reMeMorate.
Notarea unei stări de spirit ,,Eu am râs, n-am zis niMica" se
realizează prin folosirea mărcilor gramaticale ale eului, verbe
şi pronuMe la persoana I singular - „eu", „am râs", ,,n-am zis"
- şi a verbelor la trecut - ,,Ah! ea spuse adevărul“.
 În concepția roManticilor,
Atitudinea meditativă Atitudine sceptice iubirea se
reflexivă a genului îndrăgostitului ce definește ,așadar, ca o cale
traduce pregnant ironia definește de cunoaștere, ca o forMă
roManticăîn tabloul al cunoașterea apolinică de iMplicare în spec-
doilea: guvernată de tacolul luMii, ca o
„Astfel zise Mititica, ipostaza conteM- Modalitate de accedere de
Dulce netezindu-Mi plativă i se opune absolut.
părul.
Eu am Ah!
râs, ea spuse
n-am exuberanța iubitei Astfel, suava cheMare
adevărul;
zis niMica.” care oferă o altă al- la iubire o pune
ternativă de cunoașterii apolinice,
cunoaștere-iubirea varianta cunoaș- terii
dionisiace.
 CheMarea la iubire ca alternativă de cunoaștere relevează un
univers adamic în care se reiterează un scenariu erotic a cărui desfășurare
ritualicăconferă sentiMentului diMensiunile sacralității sau ale unui cereMonial de
integrare în arMonia universală. „Povestea de iubire” tipic roMantică e plasată
între un cadru paradisiac construit prin Motive specifice iMaginarului eMinescian.
Spre deosebire de alte idile eMinesciene, aici feMeia este aceea care adresează
cheMarea la iubire; ea încearcă atragerea bărbatului în paradisul naturii, ca
aspirație spre refacerea cuplului adamic, a perfecțiunii uMane priMordiale redate
de Mitul androginului. În schiMb, ființa poetică se află în ipostaza deMonului,
investit cu o cunoaştere deMonică, în accepție platoniciană, condamnat la
singurătate şi la neputința de regăsire a paradisului pierdut. Astfel, idila „Floare
albastră” face trecerea de
la ipostaza paradisiacă a iubirii la cea deMonică din „Înger şi deMon” sau
„Luceafărul”.
 Astfel,cea de- a treia secvență poetică reprezintă
Monologul
fetei care continuă cu o cheMare la iubire în luMea ei, în
planul terestru: „Hai în codrul cu verdeață..." Refacerea
cuplului adamic,iubirea paradisiacă, necesită un spațiu
protector, paradis- terestru şi un tiMp sacru.

Categoria aproapelui se realizează la nivelul iMaginarului poetic

din eleMentele contingentului care coMpun un cadru ideal, un
spațiu idilic. Cadrul natural se realizează prin Motive roMantice
frecvente în erotica eMinesciană: codrul, izvoarele, valea, balta,
luna. Natura de început de luMe, spațiu nealterat de prezența
uMană, cu atributele sălbăticiei în viziune roMantică, „Stânca
stă să se prăvale în prăpastia măreață", asociază iMagini vizuale
şi auditive:
,,Und-izvoare plâng în vale." Natura ocrotitoare a cuplului
adamic
„Acolo-n ochi de pădure .../ VoM şedea în foi de Mure"
- are atributele spațiului sacru, prin sugestia centrului:
„ochi de pădure"...balta cea senină” și coMponenta axială,
 „Codrul”,„ izvorul”,„ stânca”,„ prăpastia” devin
repere ale unei geografii Mitice ale unui spațiu cu o
topografie priMordială
„- Hai în codrul cu
verdeaţă, Und-izvoare
plâng în vale, S tânca stă
În
să prăpastia
se prăvalemăreaţă.”
În context Mitic, codrul dobândește valențele unui
„centru Mundi”, definindu-se ca un cronotop cu o
structură arhitepală,seMn al unei naturi priMordiale
în care „plânsul izvoarelor” transfigurează
aristotelica
„Muzică a sferelor” ca siMbol al arMoniei cosMice,
dar și a unei perpetue geneze. În acest cadru, stânga
preia funcțiile unui „axis Mundi” care unifică teluricul
cu celestul, departele cu aproapele.
 Natura ocrotitoare a cuplului adamic „Acolo-n ochi de pădure .../ VoM şedea în foi de Mure" -
are atributele spațiului sacru, prin sugestia centrului:„ochi de pădure"...balta cea senină” și
coMponenta axială, cu siMbolul trestiei „trestia cea lină".Păstrând arMonia originală, „ochiul de
pădure” și „trestia cea lină” devin Metafore ale unui topos MiniMalizat, protector,securizat, în care
gesturile de iubire dobândesc soleMnitatea și desfășurarea unui ritual de recuperare a „stării de
„farMec”.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
VoM şedea în foi de
Mure.” Păstrând arMonia originară, natura devine un topos ateMporal, în care se proiectează
„povestea de iubire” care dobândește desfășurare cereMonială.
„Şi Mi-i spune-atunci poveşti
Şi Minciuni cu-a ta
guriţă, Eu pe-un fir de
roManiţă Voi cerca de
Mă iubeşti.” ,
DiMensiunea ludică a iubirii e Marcată prin jocul gesturilor
tandre sugerând integrarea cuplului în arMonia universală.
„D e Mi-i da o sărutare,
N iMe-n luMe n-a s-o
ştie, C ăci va fi sub
pălărie -
 În același registru liric se configurează portretul iubitei situat la
granița dintre realitate și vis. Ființă solară, iubita eMinesciană are
atributele angelității, încarnând după Modelul platonician un prototip de
feMinitate, un ideal de fruMusețe și puritate după cuM sugerează
coMparația „Voi fi roşie ca mărul” sau Metafora „de-aur părul”.
Prezența astrului selenar, Motiv literar tipic roMantic, întregește
cadrul instituind „starea de farMec” a începuturilor. Asociat apare
Motivul
nopții-sugestie a unui „tiMp echinocțial”(Ioana EM. Petrescu), a unui
tiMp cosMic, privilegiat, reversibil, Măsurat de coregrafia astrală.
„Când prin crengi s-a fi
ivit Luna-n noaptea cea de
vară, Mi-i ţinea de
subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.”
 Trecerea de la regiMul diurn la cel
nocturn sugerează, în corespondenta iubire
- natură, trecerea de la peisajul intiM -
rustic (senzualitate şi seducție) la peisajul
feeric, cu accentuarea intiMității (sentiMent
împărtăşit/ cuplu arhetipal):
„Pe cărare-n bolți de
frunze, Apucând spre sat
în vale,
Ne-oM da sărutări pe
cale, Dulci ca florile
ascunse."
 Utilizarea forMei populare de viitor conferă „poveștiI de
iubire” diMensiunea unui vis. Proiectată în registrul dorinței,
iubirea se definește la roMantici ca un univers coMpensator,
ca o proiecție în spațiul cosMic sau în amintire:
„Şi te-ai dus, dulce Minune,
Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-
albastră!... Totuşi este trist în
luMe!”
Punctele de suspensie din incipitul ultiMului tablou creează
pauza necesară Meditației sceptice care încheie poezia,
dezvoltând diMensiunea reflexivă a textului poetic.Repetiția
„Floare-albastră!floare-albastră!..” dezvoltă signalectica acestui
laitMotiv structurant al discursului liric devenind un siMbol al
absolutului cucerit și pierdut, traducând nostalgia ființei aflate în
iMposibilitatea de a depăși condiția damnată sau de a eterniza clipă
efeMeră a fericirii absolute. Astfel, la nivel siMbolic, iubirea se
definește ca o alternativăde cunoaștere prin iMplicare în
spectacolul luMii.
Concluzia „Totuși este trist în luMe!” traduce viziunea sceptică
 Elemente de stil și
Poezia instituie subtile relații de siMetrie și de opoziție. Astfel,
prozodie
textul poetic se articulează ca o construcție arhitecturală de un
echilibru clasic.
Nivelul ideatic al poeziei e perfect susținut de o gamă bogată de
figuri de stil care dezvoltă Multiple conotați.i Se reMarcă forța
plastică a unor Metafore precuM „Floare albastră”, „ochi de
pădure”, „foi de Mure”, „bolți de frunze”, „râuri în soare”. O
recurență aparte are epitetul
„dulce”, ale cărui conotații se bazează pe jocul subtil al schiMbării
valorii gramaticale „dulce floare”, „dulce netezindu-Mi părul”, „dulce
Minune”,
„dulci ca florile ascunse”.
Viziunea poetică, roMantică se Materializează printr-un
iMagisM puternic, realizat printr-un liMbaj de Mare siMplitate
care reitereazătiparul liricii populare supranuMit „Sfântul
preacurat al versului roMânesc”( Tudor Arghezi), Mihai
EMinescu conferă liMbii roMâne sonorități de liMbă sacră.
 Astfel, terMenii din registrul popular („Mi-i da", „te-oi ţinea", „niMe", s-apoi") liMbajul
familiar, cu alternarea persoanei I și a II-a a verbelor și a pronuMelor, şi tonul ăşgalnic
dau cheMării iMpresia de sinceritate și prospețiMe juvenilă: ,,Cui ce-i pasă că- Mi eşti
drag?".
Verbele la indicativ viitor „voM şedea",..voi cerca", „voi fi roşie", „Mi-oi desface" sau
conjunctiv „să- ți astup" proiectează în viitor visul de iubire, aspirația spre fericire
terestră. Idila este
De registrul de fapt
popular o reverie.
amintește și viitorul verbelor „Mi-i da”, „oi ține”, alternarea
viitorului cu prezentul și cu perfectul coMpus-„este”,„ ai dus” ,perMite deliMitarea
planurilor teMporale, instituind antiteza tipic roMantică dintre vis și realitate.Contrastul
dintre vis şi realitate, ca şi incoMpatibilitatea dintre cele două luMi care o clipă s-au
întâlnit în iubire pentru ca apoi să se reaşeze în liMitele lor sunt sugerate de versul final,
de o dulce tristețe -
,,Totuşi este trist în luMe!".
ForMele verbale și pronoMinale de persoana I și a II-a degaje un lirisM al
„Măștilor”, perMițând și structura dialogată a poeMului.
Măsura de 7- 8 silabe, riMa îmbrățișată și ritMul trohaic reiterează Modelul
folcloric, transfigurând perfect patosul trăirilor plasate sub seMnul inocenței
 Mărci ale lirismului
În poezia Floare albastră, EMinescu îmbină ambele
tipuri de lirisM. LirisMul subiectiv se defineşte prin
Mărcile lexico-gramaticale reprezentate de verbele şi
pronuMele la persoana I singular şi plural, care susţin
prezenţa eului liric în discursul poetic: „am râs”, „n-am
zis”, „stam”, „ne-oM da”, „eu”, „-Mi”,
„noastră”.
Adresarea directă a iubitei accentuează subiectivisMul
poeziei, Manifestat cu predilecţie în secvenţa ritualului
erotic, prin vocativul „iubite”, prin verbe şi pronuMe la
persoana a II-a singular: „hai”, „Mi-i spune”, „a ta”,
„iubeşti”, „Mi-i ţinea”, „te”, „ta”. Detaşarea
conteMplativă a eului liric se distinge prin lirisMul
obiectiv ale cărui Mărci lexico-gramaticale sunt verbe şi
pronuMe la persoana a III-a: „zise”, „spuse”, „stă”,
„dispare”, „a murit”, „este trist”.
Percepția principiului Masculin asupra feMeii
înregistrează Mai Multe trepte ale cunoaşterii
erotice, sugerate prin Modificarea apelativelor/ a
calificărilor acesteia, de la „Mititica" (iubirea ca joc),
la „Ce fruMoasă, ce nebună/ E albastra-Mi, dulce
floare!" (asuMarea iubirii-pasiune), la ,dulce Minune"
(iubirea ca mister al vieții) şi până la cheMarea
nostalgică din final ,,Floare albastră!
floare-albastră!..." (idealul de iubire). Trecerea de la
concret la abstract se realizează stilistic prin
trecerea de la epitet la metaforă şi apoi la siMbol.
În tiMp ce principiul feMinin, aflat în consonanță
cu natura personificată, are ca atribute grația rustică
şi Mişcarea, principiul Masculin este conteMplativ:
„Eu am râs, n-am zis niMica“, „Ca un stâlp eu stam
în lună!" şi Meditativ :„Totuşi este trist în luMe!".
epitete „te-ai cufundat în stele”, „prăpastia măreaţă”, -epitetul susține imaginismul textului liric, concretizând ideea poetică
„trestia cea lină”, „ întunecata mare”,
„Piramidele-nvechite”, „ balta cea senină”

personificări „izvoare plâng în vale” -personificarea marchează corespondența dintre planul exterior și planul
interior, sentimentele eului liric,puritatea sentimentului de iubire
-personificare alcătuiește un peisaj paradisiac care alcătuiesc motivele
principale ale creației eminesciene

comparafiii „roşie ca mărul”,„sărutări...dulci ca florile -comparaţia redă antiteza dintre trăsăturile fineale iubitei și trăsăturile
ascunse”, „Ca un stâlp” masculine ale iubitului

inversiuni „de-aur părul”, „albastra-mi, dulce floare”, -are un rol expresiv, impresionează cititorul și mărește plasticitatea textului literar.
„ întunecata mare”, „dulce minune”

metafore „râuri în soare”, „Grămădești-n a ta gândire”, -au rolul de-a accentua starea eului liric
„ochi de pădure”, „ foi de mure”, „dulce
minune”, „Floare-albastră”

simbolul „floare albastră”, „ceruri nalte”, „întunecata -simbolul sugerează o idee sau o stare sufletească, care înlocuiește o serie de ale alte
mare” reprezentări. El exprimă o idee abstractă cu ajutorul unui obiect din lumea fizică, reală, pe
baza unei analogii ușor de sesizat

repetifiia „Floare-albastră! floare-albastră!” -repetiția constă în folosirea de mai multe ori a aceluiași cuvânt sau a mai multor
cuvinte, spre a întări o idee sau o impresie

hiperbole „Urcă-n cer vârful lor mare” -este o figură de stil de nivel logic și de compoziție care constă în exagerarea
expresiei, prin mărirea sau micșorarea imaginii obiectului peste limitele firești.

enumerafiii „Și în nori și-n ceruri nalte”, „Ce frumoasă, ce nebună” -se urmărește detalierea unor aspecte sau are rol cumulativ, intensificând ideea centrală a
fragmentului propus sau sentimentele autorului.