MOTIVUL PĂSTORULUI ÎN

LITERATURA ROMÂNĂ
 PĂSTORUL este un simbol creştin.
„Eu sunt păstorul cel bun*\ spuse Iisus. Păstorul nu este un
simbriaş, ci acela căruia îi aparţin oile şi care este gata să moară
pentru ele.
Prin asociaţie cu Christos-păstorul au fost denumiţi păstori şi şefii
spirituali, a căror funcţie se referă constant la cea asumată de
Domnul lor, păstorul cel mare. Simbolismul păstorului cuprinde şi
un sens de înţelepciune intuitivă şi experimentală. Păstorul
simbolizează veghea; funcţia sa presupune exercitarea constantă a
vigilenţei: este treaz şi vede.
 Simbolizându-l pe nomad, nu are rădăcini, el reprezintă sufletul care, în această
lume, e, întotdeauna, în trecere. Este un observator al cerului, al soarelui, al lunii şi al
stelelor; poate prevedea timpul; distinge zgomotele şi aude venind lupii sau behăind
mioara rătăcită. Din cauza acestor funcţii diferite pe care le exercită, păstorul apare
ca un înţelept, a cărui acţiune se sprijină pe contemplare.
 In întuneric, păstorul joacă rolul de psihopomp(care conduce sufletele morților), de
călăuză a sufletelor spre pământ. Puterile cosmice sunt turmele lui şi el se dovedeşte
a fi stăpânul lor suprem. Simbolismul din Evanghelii al păstorului şi al turmei sale
este binecunoscut, este acela al şefului spiritual ce călăuzeşte masa discipolilor săi pe
Calea adevărului şi a mântuirii, are grijă de turma de oi şi miei.
 Oile şi mieii reprezintă discipolii unui conducător spiritual, care se supun autorităţii
acestuia, idee reluată de credinţa creştină şi literatura cultă.
 Rolul de „păstor al neamului românesc” aparţine personajului
central din drama „Apus de soare” de B. Şt. Delavrancea -
Ştefan cel Mare: „ Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost
baci până la adânci bătrâneţi... că Moldova n- a fost a strămoşilor
mei,
 „Nalt, voinic şi frumos”, creşte în dimensiunile sale simbolice,
alături de cei „mărunţei şi de tot felul”, ciobanul din „Toiagul
păstoriei” de I. Druţă. El este sfânt prin iertarea ce-o face
oamenilor, prin locuinţa lui situată pe înălţimi, în apropierea lui
Dumnezeu. El e asemenea lui Christos, e un bun păstor pentru oile
sale, pe care, de fapt, nici nu le avea: oamenii satului erau cei
pentru care îşi punea păstorul sufletul Urcând pe deal, păstorul n-
are oi, dar devine conducătorul spiritual ce domină satul, apropiind
lumea de el, ca atunci când va reînvia, ca mire cosmic; de fapt, nu
el va reînvia, ci spaţiul natal va renaşte prin moartea Iu i.
 Eroul liric din poezia „Păstor de fulgi” de A, Blandiana, se
vrea un păstor bun pentru oile sale (fulgii), adică semenii lui în
caz că aceştia vor fi adevăraţi creştini: „Mi-ar place să mă fac
păstor de fulgi,/ să am în grijă turme mari de- omătf pe care să le
port prin ceruri lungi/ şi să le-aduc mai albe îndărăt”
 În romanul „Baltagul” de M. Sadoveanu, motivul reprezintă destinul uman
cu întâmplări de rang universal. Rupt din Univers prin naştere, păstorul se
reintegrează în acesta prin moarte, pentru ca splendida unitate să perpetueze.
Nechifor devine Omul universal şi personaj-sumă a lumii.
 Fire retrasă în sine, poate prea
firav, Gr. Vieru şi-a asumat această
grea povară: de a păstori, prin
cuvântul poetic, dar şi prin cel
publicistic, lumea, căci „grijile
celea mari şi grele, care nu pot fi în
niciun fel aruncate în mijlocul
drumului, păi, trebuie doar ca
cineva să le primească şi să le ţină
pe umerii săi cât se vor nebuni şi
veseli cei din jur” (Ion Druţă).
 Asemenea ciobanului din baladă, care roagă să fie îngropat, în caz de va
muri, „în strunga de oi”, „în dosul stânii”, să i se pună la cap „fluieraş de
soc”, „fluieraş de fag”, „fluieraş de os” (fluieraşele având funcţie
cathartică), el exprimându-şi astfel ataşamentul pentru cei dragi, dar şi
convingerea că trupul i se dezmărgineşte, că preia ritmurile cosmice,
poetul Grigore Vieru doreşte să i se aşeze în ceasul din urmă, în loc de
pernă, Marea Carte a lui Eminescu (cartea îndeplinind în acest moment
aceeaşi funcţie cathartică, dar încărcată şi cu alte semnificaţii simbolice),
asupra căreia a stat aplecat întreaga-i viaţă („Aşezaţi-mi-o ca pernă / Cu
toţi codrii ei în zbucium”), încredinţat fiind că fericit e cel „care se
mulţumeşte / c-o pâine / muiată-n uleiul liniştii” (Cântec de dragoste).
 Ambele testamente sunt, de fapt, o replică adusă invidiei celor
doi păstori din baladă şi, respectiv, pizmaşilor poetului, seci şi
serbezi. Ele confirmă un mod de a reacţiona, al vinovaţilor fără
de vină, la răul din jur. În Mioriţa ciobanul, prin nunta cosmică,
are sentimentul că învinge frica de moarte. Grigore Vieru a avut
conştiinţa valorii imense a operei lui Eminescu, a binelui, a
armoniei cu întreaga Fire.
 Fiind „un om al nemâniei”, pe el îl înspăimânta nu gândul
morţii, dar, mai mult decât suferinţa mamei („De moarte nu mă
tem / Mă tem de suferinţa mamei, / De va vedea că nu-s”) şi în
cea mai mare măsură, răutatea şi indiferenţa omenească. Nici
păstorul moldovean şi nici poetul nu s-au resemnat, nu s-au
împăcat cu starea de lucruri existentă.
 Au iubit nespus viaţa. Grigore Vieru a cântat-o şi s-a cântat, purificându-se în mijlocul
acestei lumi. Aici, frunza de aur a toamnei, ramura verdelui tei, floarea cea de răsărită,
mierla, puii golaşi din cuiburi, munţii cu brazi, pelinul – busuioc sălbatic – toate i-au
prevestit Înălţarea.
 „Sunt mai trist decât par”, afirma Gr. Vieru într-un aforism. Tristeţea poetului („se tot uită-n
ochii mei / Suferinţa”), spre deosebire de cea a păstorului mioritic sau de tristeţea metafizică
a lui L. Blaga – stare firească, provocată de sentimentul curgerii timpului şi al sorţii
schimbătoare – venea din conştiinţa faptului că valorile neamului sunt desfiinţate. Poetul nu
a avut decât speranţa reîntoarcerii, revenirii noastre la izvoare, implicându-se total în
această luptă, asumându-şi tot greul şi responsabilităţile. De altfel, acesta i-a şi fost crezul
de-o viaţă, atât cetăţenesc, cât şi artistic.
 În această ordine de idei, Adrian Păunescu sublinia: „Poezia lui Grigore Vieru a făcut mai
mult pentru unitatea naţională a tuturor românilor decât toţi politicienii şi decât toate
armatele la un loc”.
 Referindu-se la nuvela Toiagul păstoriei de Ion Druţă şi în special la
remarca din final „dac-o fost cioban şi-o ţinut oi...”, Grigore Vieru îi dădea
următoarea semnificaţie: „Nu păstorul va reînvia, ca mire cosmic, prin
natura naturii, prin natura umană a spaţiului natal, ci însuşi spaţiul natal va
renaşte prin moartea păstorului”.
 Să avem şi noi această convingere: prin moartea sa Grigore Vieru a păşit
dincolo de om şi a intrat în eternitate pentru noi („Nu există moarte! / Pur
şi simplu cad frunzele / Spre a ne vedea mai bine / Când suntem departe”).
Proiectându-se în cosmos, ca şi arhetipul său mioritic, el a intrat în
ritmurile acestuia, oglindindu-se „în răsăritul întreg, / în toată lumina
neîncepută a lumii” (Bună dimineaţa), luminând deodată: „Sunt iarbă, mai
simplu nu pot fi”.
Legată de teluric, invidia (şi invidioşii) nu va
cunoaşte niciodată înălţarea, lumina divină.
Totuşi „seminţele ce zboară între ceruri şi
pământ” sunt puntea, şansa de revenire la
matricea noastră spirituală a omului rătăcit, cu
suflet hain, a celor împrăştiaţi, pentru că, zice
Grigore Vieru, „Dacă adevărul este la fel de
mirositor şi des ca iarba, face să mori pentru el”.
 Surse:
 http://www.limbaromana.md/index.php?go=articole&n=251

 https://dictionardemotive.blogspot.com/2017/01/pastor.html